Agenția fericirii, Nora Roberts

 .............................................................................

2-6

                  De data asta folosise o ghirlandă roșie, cu care îi înfăşurase corpul ca un şarpe boa, de la gât până la glezne, aşa că acum semăna cu o mumie decorată.

   Părul, de o nuanţă de violet pe care Eve îşi închipui ca Mavis ar fi apreciat-o foarte tare, îi fusese pieptănat cu grijă şi coafat într-un coc în vârful capului.
   Buzele, care după moarte rămăseseră fără vlagă, fuseseră date cu un ruj violet-aprins, iar obrajii cu un roz pal. Pleoapele îi fuseseră fardate cu grijă, până la sprâncene, cu o umbră palidă de sclipici auriu.
   De ghirlandă, chiar în dreptul gâtului, era prins un cerculeţ verde şi lucios. Iar în el stăteau două păsări, una aurie şi cealaltă argintie, înghesuite una într-alta, cioc în cioc.
   - Turturele, nu-i aşa?
   Eve studie cu atenţie broşa.
   - Am căutat cântecul, continuă ea. În cea de-a doua zi, dragostea lui cea mare îi oferă două turturele.
   Eve apăsă uşor cu mâna peste obrazul ei fardat.
   - E moartă recent. Pun pariu că n-a trecut nicio oră de când a terminat treaba.
   Se dădu înapoi şi-şi scoase telefonul ca să-l contacteze pe Whitney şi să ceară o „Echipă de investigaţie la locul crimei”.
  
      Ajunse acasă aproape de miezul nopţii. Umărul îi pulsa uşor, dar îl putea ignora. Ce o enerva cel mai tare era starea de sfârşeală. În ultima vreme apărea prea repede şi prea puternică.
   Ştia prea bine care ar fi fost părerea cicălitorului-şef al departamentului despre asta. Recuperarea fusese prea scurtă. Mai avea dreptul la o permisie de 10 zile, din pricina rănii. Se întorsese prea repede la datorie. Apoi încetă să se mai gândească la asta, pentru că se amăra prea tare.
   Uitase să mănânce, aşa că primele ghiorăituri de foame apărură de cum păşi în intimitatea căminului său. Am nevoie doar de o acadea, gândi ea şi-şi frecă faţa cu mâinile, apoi se întoarse către scanerul de lângă uşă.
   - Unde-i Roarke?
   „Roarke este în biroul său de acasă”, veni răspunsul.
   Normal că acolo e, îşi dădu ea seama, şi începu să urce scările. Omul ăsta nu părea să aibă nevoie de somn, ca orice altă fiinţă normală. Îşi imagina că arăta la fel de proaspăt cum îl lăsase de dimineaţă.
   Lăsase uşa deschisă, aşa că fu de ajuns să arunce o privire scurtă în birou, pentru ca ipoteza ei să fie confirmată. Stătea în faţa consolei mari şi lucioase şi scana de zor monitoarele, dădea în acelaşi timp ordine prin video telefonul său, iar în spatele lui zumzăia faxul cu laser.
   Şi era senzual ca un păcat.
   Eve calculă că, dacă ar face rost de acadeaua aia pe care o avea în minte, ar putea câştiga destulă energie cât să sară pe el.
   - Tu nu termini niciodată? spuse ea pe un ton de comandă, în timp ce păşi în încăpere.
   El îi întoarse privirea, îi zâmbi, apoi se întoarse iarăşi către video telefon.
   - În regulă, John, ai grijă să se producă schimbările de care am vorbit. O să le parcurgem pe îndelete mâine.
   Întrerupse transmisia.
   - Nu trebuia să te opreşti, începu ea. Voiam doar să te anunţ că am sosit acasă.
   - M-am distrat niţel, cât te-am aşteptat.
   Îşi lăsă capul într-o parte şi îi studie chipul cu atenţie.
   - Ai uitat să mănânci, aşa-i?
   - Speram să găsesc o acadea. Ai vreuna?
   Se ridică în picioare şi traversă podeaua lustruită până la robotul multifuncţional. Câteva momente mai târziu ridică un bol cu pereţi groşi şi verzi, plin cu supă aburindă.
   - Asta nu e o acadea.
   - O să hrănim copilul după ce avem grijă de femeie.
   Aşeză bolul cu supă pe masă şi îşi turnă un pahar de coniac.
   Eve se duse lângă masă şi adulmecă supa. Aproape că-i curseră balele.
   - Tu ai mâncat? îl întrebă ea cu gura plină, şi aproape că gemu de plăcere în timp ce el aşeză pe masă o farfurie cu pâine fierbinte. Trebuie să te opreşti şi să nu mai ai atâta grijă de mine.
   - E una din micile mele plăceri.
   Se aşeză lângă ea, sorbi din coniac şi privi cum mâncarea caldă îi readucea Evei culoarea în obraji.
   - Şi da, am mâncat, dar nu aş refuza o bucăţică de pâine.
   - Îhî.
   Amabilă, Eve rupse o bucată mare în două şi îi dădu jumătate. Era destul de plăcut, constată ea. Să stea amândoi şi să împartă supă şi pâine după o zi lungă de muncă.
   Ca doi oameni normali, cum ar veni.
   - Deci... Roarke Industries a crescut cu cât, opt procente ieri?
   Roarke ridică o sprânceană.
   - Opt şi trei sferturi. Aţi devenit brusc interesată de piaţa bursei, doamnă locotenent?
   - Sau poate sunt doar cu ochii pe tine. Dacă acţiunile tale o iau în jos, aş putea fi nevoită să te părăsesc.
   - Am să ridic această problemă la următoarea şedinţă cu acţionarii. Vrei nişte vin?
   - Poate. Îl aduc eu.
   - Stai jos şi mănâncă. Nu am terminat încă cu grija pentru tine.
   Se ridică şi aduse o sticlă deja desfăcută şi pusă la răcit în dulapul în care se afla cutia frigorifică.
   În timp ce el turna, Eve râcâia ultimele înghiţituri de supă din bol, abia rezistând tentaţiei de a-l linge până se făcea lună. Simţea că s-a încălzit şi se liniştea. Ca acasă.
   - Roarke, dăm o petrecere?
   - Cred că da. Când?
   - Nu ştiu când.
   În timp ce-şi ridică privirea către el, între sprâncene îi apăru o cută.
   - Te-aş mai întreba dacă aş şti când e? adăugă ea. Feeney a spus ceva despre petrecerea noastră de Crăciun.
   - Pe 23 decembrie. Da, dăm o petrecere.
   - De ce?
   - Draga mea Eve, începu Roarke şi se aplecă să o sărute pe frunte, înainte de a se aşeza la loc pe scaun. Pentru că vin sărbătorile.
   - Şi cum se face că nu mi-ai spus şi mie?
   - Cred că ţi-am spus.
   - Nu-mi aduc aminte.
   - Ai cumva carneţelul de notiţe la îndemână?
   Bombănind în continuare, Eve îşi scoase carneţelul din buzunar şi introduse data. Şi acolo, limpede precum cristalul, era afişată informaţia, urmată de iniţialele ei, semn că o introdusese chiar ea.
   - Ah.
   - Mâine aduc brazii.
   - Brazii?
   - Da. O să avem unul mai sobru în salon şi alţi câţiva în sala de recepţii de sus. Dar m-am gândit să avem unul mai mic şi mai intim la noi în dormitor. Şi pe ăla îl putem împodobi chiar noi.
   Ochii Evei se făcură mari.
   - Vrei să împodobim un brad?
   - Da, vreau.
   - Habar nu am cum se face asta. Nu am mai împodobit niciun brad de Crăciun până acum.
   - Nici eu, sau cel puţin nu am mai împodobit unul de ani de zile. O să fie primul nostru brad.
   Căldura care îi traversă corpul nu mai avea nimic de-a face cu mâncarea caldă sau cu vinul de colecţie. Buzele i se lăsară în jos.
   - Probabil c-o să-l facem harcea-parcea.
   Roarke îi luă mâna pe care ea o întinsese către el.
   - Fără îndoială. Te simţi mai bine?
   - Da, mult mai bine.
   - Vrei să-mi povesteşti cum a fost în seara asta?
   Degetele ei se strânseră peste ale lui.
   - Da, vreau.
   Îi dădu drumul la mână şi se ridică în picioare, deoarece gândea mai clar dacă se mişca în acelaşi timp.
   - A mai comis o crimă, începu ea. Acelaşi fel de a acţiona. L-au surprins camerele de supraveghere de afară. Costumul de Moş Crăciun, cutia mare, argintie, cu fundă bogată, l-a lăsat un ac de păr cu două păsări într-un inel.
   - Turturele.
   - Exact - sau pe acolo, în orice caz. Habar nu am cum arată o nenorocită de turturea. Niciun semn de forţă la intrare, nicio urmă de violenţă. Îmi imaginez că din raportul toxicologic o să reiasă că a fost tranchilizată. A fost legată, probabil că i-a pus şi căuş, pentru că apartamentul nu era izolat fonic. Avea nişte fibre pe limbă şi pe buze, dar nu a lăsat în urmă obiectul pe care l-a folosit pe post de căuş.
   - Abuzată sexual?
   - Da, la fel ca şi prima. Şi pe sânul drept era un tatuaj temporar, proaspăt făcut. Dragostea mea adevărată. Şi a înfăşurat-o într-o ghirlandă roşie, i-a fardat faţa, i-a coafat părul. Baia era cea mai curată încăpere din tot apartamentul. Presupun că a dereticat-o chiar el după ce a terminat să se cureţe. Murise numai de o oră când am ajuns eu. Telefonul anonim a fost dat de la un aparat cu fise, la un bloc distanţă de cel în care locuia ea.
   Roarke vedea cum i se întorcea toată frustrarea. Se ridică şi luă amândouă paharele.
   - Cine era femeia?
   - O stripteusă care lucra la „Punctul dulce” - un club select din Vest.
   - Da, ştiu unde este, spuse Roarke şi îi întinse paharul cu vin când ea se întoarse către el cu ochii micşoraţi. Şi da, întâmplarea face să fie în proprietatea mea.
   - Urăsc cu adevărat situaţiile în care se dovedeşte a fi aşa.
   Cum Roarke nu făcu altceva decât să zâmbească larg, Eve scoase un oftat.
   - În orice caz, continuă ea, a lucrat în tura de după-amiază şi a terminat chiar înainte să se facă ora cinci. Din cercetări rezultă că s-a dus direct acasă, s-a uitat peste AutoBucătar pe la 6, chiar în momentul în care camerele de supraveghere de afară l-au înregistrat pe nemernicul care intra în clădire.
   Eve rămase cu privirea ţintă în paharul cu vin:
   - Cred că nici nu a apucat să-şi servească cina.
   - Se mişcă repede.
   - Şi se distrează de minune. Mi se pare că vrea să-şi termine norma până de Anul Nou. Trebuie să mă uit peste legăturile ei cu exteriorul, peste câştiguri şi peste însemnările personale. Trebuie să fac cercetări cu privire la acul de păr. Cu costumul de Moş sau cu ghirlanda nu ajung nicăieri. Ce naiba de legătură poate fi între o secretară administrativă dulce foc şi o stripteusă?
   - Cunosc tonul ăsta, spuse el şi se întoarse cu spatele, pornind către consola de lucru. Hai să vedem ce putem face.
   - Nu am spus că trebuie să te apuci tu să cauţi informaţii.
   Roarke îi aruncă o privire rapidă.
   - Era de la sine înţeles. Cum ziceai că o chema?
   - Nu era deloc de la sine înţeles. Sarabeth - într-un singur cuvânt şi fără „h” - Greenbalm.
   Traversă încăperea şi se opri lângă el, în spatele consolei.
   - Îmi spuneam doar gândurile cu voce tare, mai spuse ea. Adresa e Strada de Vest, 112, 23B.
   - Am găsit. Ce vrei mai întâi?
   - Legăturile cu exteriorul le pot cerceta eu dimineaţă. Mergi fie la „finanţe”, fie la „date personale”.
   - „Finanţele” ţi-ar lua mai mult, hai să începem cu ele.
   - Dar să nu te dai mare, îl avertiză Eve, şi pufni în râs când el îşi strecură mâna în jurul taliei şi o trase mai aproape.
   - Sigur că nu am de gând să mă dau mare. Subiectul: Sarabeth Greenbalm, începu el, apoi îşi înfundă nasul în gâtul Evei. Domiciliată în Strada de Vest, 112.
   Mâna îi alunecă şi îi cuprinse un sân.
   - Toate înregistrările financiare, începând cu ultimele tranzacţii, comandă el.
   „În curs de procesare...”
   - Şi acum, spuse el şoptit în timp ce o întoarse pe Eve până când trupurile lor se lipiră unul de altul. Ar trebui să am destul timp să...
   Gura lui alunecă repede în jos şi apăsă cu putere peste a ei, dându-i capul pe spate, către tavanul elegant.
   „Informaţiile sunt complete.”
   - Ei bine.
   Îi muşcă uşor buza de sus.
   - Se pare că nu am destul timp. Informaţiile dumneavoastră, doamnă locotenent.
   Eve îşi drese glasul şi dădu drumul aerului din piept.
   - Te pricepi, spuse ea şi mai respiră o dată. Vreau să spun că te pricepi foarte bine.
   - Ştiu.
   Şi pentru că Eve nu-şi recăpătase încă pe deplin echilibrul, se aşeză şi o trase până se rostogoli în braţele lui.
   - Hei, încerc să lucrez.
   - Şi eu la fel, răspunse el în timp ce o întoarse cu faţa înainte şi începu să o muşte uşor de ceafă. Eu lucrez aici, iar tu vezi-ţi de lucrul tău acolo.
   - Nu pot lucra în timp ce tu...
   Eve îşi arcui umerii, îşi înăbuşi un chicot şi încercă să se concentreze asupra informaţiilor de pe monitor.
   - Cele mai mari cheltuieli le are cu chiria, şi apoi cu hainele. Cele mai multe sunt costume marcate, fără taxă... încetează! exclamă ea şi îl plesni peste degetele îndemânatice care-i descheiaseră deja bluza până în dreptul buricului.
   - Nu ai nevoie de cămaşă ca să citeşti nişte informaţii, spuse el pe un ton împăciuitor şi începu să-i dea cămaşa jos de pe umeri.
   - Uite ce e, amice, încă mai am arma lângă corp, aşa că...
   Sări în picioare, făcându-l pe Roarke să scape un blestem printre dinţi.
   - La dracu’, la dracu’! Uite! Nenorocitul. Uite legătura!
   Resemnat, renunţă la orice gând de a o mai seduce şi îşi îndreptă atenţia către monitor.
   - Unde?
   - Acolo. Trei mii către „Confidenţial”, prin tranzacţie electronică, acum şase săptămâni.
   I se aprinseră ochii, de data asta din pricina puterii şi nu a pasiunii, în timp ce se întoarse şi îl privi drept în ochi:
   - Şi ea, şi Hawely au folosit acelaşi serviciu matrimonial. Asta nu mai e o coincidenţă. Asta e o legătură. Am nevoie de perechile ei potrivite, murmură ea, apoi dădu dezaprobator din cap când întâlni privirea întrebătoare a lui Roarke. Nu, mai bine o facem corect. Ca la carte. Mâine merg peste ei şi îi prind.
   - Nu mi-ar lua mult timp să accesez datele.
   - N-ar fi legal.
   Se căzni să-şi păstreze privirea imperturbabilă când văzu zâmbetul până la urechi cu care o privea.
   - Şi nici nu e treaba ta, continuă ea. Apreciez însă ce-ai făcut.
   - Cât de mult?
   Eve se dădu înapoi, se strecură între picioarele lui şi se uită în jos, către el.
   - Destul de mult cât să te las să ai grijă de mine până la capăt.
   Se aşeză şi îl încalecă.
   - Asta după ce am eu grijă de tine.
   - Ce-ar fi să... începu el şi-şi încleşta degetele în părul ei, trăgând-o aproape, până când gura îi ajunse lângă a lui... să avem grijă unul de celălalt?
   - Ne-am înţeles.

5.

          Eve îşi organiza informaţiile, instalată comod în biroul ei de acasă, în timp ce soarele anemic, de iarnă, se strecura prin peretele de sticlă din spatele ei.
   Intenţiona să termine de completat un raport pentru comandantul ei înainte de amiază, dar mai avea şi alte informaţii pe care trebuia să le adune mai întâi.
   - Computer, începem procedura. Detaliază informaţiile despre serviciul matrimonial cunoscut sub numele de „Confidenţial”, situat pe Bulevardul Cinci, din New York.
   „Se procesează informaţiile... «Confidenţial», înfiinţat în anul 2052, în locaţia de pe Bulevardul Cinci, şi administrat de Rudy şi Piper Hoffman.”
   - Opreşte-te. Confirmă. Afacerea în cauză se află în posesia lui Rudy şi Piper Hoffman?
   „Afirmativ. Rudy şi Piper Hoffman, fraţi gemeni, în vârstă de 28 de ani. Domiciliaţi pe Bulevardul Cinci, la numărul 500. Continuăm cercetările despre «Confidenţial»?”
   - Nu, cercetează şi relatează toate informaţiile despre proprietari.
   „Căutare... „
   În timp ce calculatorul jongla cu cipurile sale, Eve se ridică să-şi ia o cană de cafea. Fraţi gemeni, îşi spuse ea în gând, în timp ce Robotul multifuncţional îi îndeplinea dorinţa.
   Frate şi soră. Ea îi catalogase drept iubiţi. Iar acum, reflectând la momentele acelea, amintindu-şi de felul în care se atingeau, în care se mişcau, cum schimbau priviri de la unul la altul, se întreba dacă nu cumva se înşelau amândoi, şi ea, şi computerul ei.
   Era un gând care nu-i dădea pace.
   Prinse cu coada ochiului o mişcare în dreptul uşii de lângă ea, cu numai o clipă înainte ca Roarke să păşească înăuntru, în toată splendoarea lui.
   - Bună dimineaţa. Te-ai trezit destul de devreme azi.
   - Vreau să completez cât se poate de repede raportul preliminar pentru Whitney.
   Îşi luă cana de cafea de la AutoBucătar şi îşi scutură părul spre ceafă.
   - Vrei şi tu o cană? îl întrebă ea pe Roarke.
   - Da, vreau, răspunse el şi o luă pe a ei, întorcându-i încruntătura cu un zâmbet. O să am şedinţe mai toată ziua.
   - De parcă ar fi vreo noutate, bombăni ea şi programă aparatul să prepare o nouă cană de cafea.
   - Dar mă poţi suna, dacă ai nevoie de mine.
   Eve scoase un mormăit, apoi îşi aruncă privirea asupra computerului care o anunţa că terminase căutările.
   - Bun. În regulă. Trebuie să...
   Eve chirăi, surprinsă, în momentul în care el o apucă de cămaşă şi o smuci către el.
   - Hei, ce... Opreşte informaţiile, ţipă ea şi îl îmbrânci pe soţul ei cu umărul.
   - Îmi place felul în care miroşi dimineaţa.
   Se aplecă şi îi adulmecă părul în timp ce vorbea.
   - Miros a săpun.
   - Ştiu.
   - Abţine-te, spuse ea, dar, la naiba, îi agitase deja tot sângele care începuse să fiarbă în ea. Am treabă de făcut, bombăni ea, chiar în timp ce-şi strângea braţele în jurul lui.
   - Şi eu la fel. Mi-e dor de tine, Eve.
   Roarke îşi aşeză cana alături, ca să o poată lua pe ea în braţe, doar ca să o ia în braţe.
   - Cred că am fost amândoi foarte ocupaţi în ultimele săptămâni.
   Îi era aşa de bine să se sprijine de el şi să se lase în voia lui.
   - Acum nu mai pot da înapoi de la cazul ăsta.
   - Nici nu mă aşteptam.
   Roarke îşi frecă obrazul de al ei, din plăcere, apoi continuă:
   - Nici nu aş vrea să faci aşa ceva.
   Însă amintirea ultimului ei caz, şi ce păţise ea atunci, îi împovăra mintea şi sufletul.
   - Mă mulţumesc să mai ciupesc câte un moment, ici şi colo, adăugă el.
   Bărbatul se dădu uşurel înapoi şi îi sărută buzele, apoi continuă:
   - Întotdeauna m-am priceput să fur... orice.
   - Nu mai trebuie să-mi aduci aminte.
   Şi îi încadră chipul în palmele ei, zâmbind.
   Peabody îi privea din pragul uşii. Era prea târziu să dea înapoi, şi prea devreme ca să intre. Deşi nu făceau altceva decât să stea în picioare, el cu mâinile pe umerii Evei, iar ea cu ale ei pe obrajii lui, Peabody avu impresia unui moment intim şi emoţionant, care îi îmbujora obrajii şi îi făcu sufletul să ofteze, plin de invidie.
   Din lipsă de inspiraţie, făcu singurul lucru care-i trecu prin cap şi apelă la tuşitul fals şi un pic ruşinat al intrusului.
   Roarke îşi lăsă mâinile în jos, peste braţele Evei, şi zâmbi către uşă.
   - Bună dimineaţa, Peabody. Cafea?
   - Ăă, da. Mulţumesc. E... e destul de frig afară.
   - Chiar aşa? întrebă Roarke în timp ce Eve se duse înapoi la birou.
   - Da, cică nu o să coboare sub temperatura de în gheţ. Poate avem parte de ceva fulgi mai pe după-amiază.
   - Da’ tu unde lucrezi, la Serviciul naţional de meteorologie? o întrebă Eve şi se uită cu atenţie la ajutorul său.
   Faţa îi era roşie toată, ochii i se umeziseră, iar mâinile ei trăgeau cu frenezie de nasturii de alamă.
   - Ce-ai păţit? o întrebă ea.
   - Nimic. Mulţumesc, mai spuse Peabody când Roarke îi aduse cana cu cafea.
   - Cu plăcere. Vă las să vă vedeţi de treabă.
   Când trecu pragul uşii alăturate şi o închise în urma lui, Peabody scoase un oftat de uşurare.
   - Eu nu înţeleg cum de mai ştii cum te cheamă, când se uită la tine în felul ăsta.
   - Mi-l reaminteşte el dacă îl uit.
   Cu toate că simţise ironia din tonul vocii Evei, Peabody se dădu mai aproape de ea şi o întrebă:
   - Cum e?
   - Ce să fie? întrebă Eve la rândul ei, apoi îşi ridică privirea spre ajutorul său, însă intensitatea din privirea ei o făcu să ridice din umeri, încurcată. Peabody, avem de lucru.
   - Dar nu despre asta e vorba? o întrerupse Peabody. Nu asta căutau cele două femei, ceva aşa cum ai tu?
   Eve rămase cu gura căscată, apoi o închise la loc. Aruncă o privire înspre uşile de legătură, şi văzu că Roarke le închisese, dar nu acţionase încuietorile din nicio parte.
   - E mai mult decât poţi crede că este, se auzi ea spunând. Schimbă totul şi repară tot ce contează. Poate că nu ai să mai fii niciodată la fel, însă o parte din tine se va teme mereu de cum ar fi dacă... dar va fi mereu lângă tine. Tot ce trebuie să faci e să întinzi mâna, iar el va fi lângă tine.
   Luată prin surprindere de ea însăşi, îşi înfundă mâinile în buzunare.
   - Poţi găsi aşa ceva, introducând informaţii în sistemul computerului şi lăsându-l pe el să facă teste de personalitate şi stiluri de viaţă ca să-ţi găsească partida? Nu ştiu. Dar avem două femei, amândouă moarte, care au crezut că merită să încerce. Ia-ţi un scaun, Peabody, şi hai să vedem despre ce e vorba.
   - Da, să trăiţi!
   - O să căutăm tot ce putem despre Jeremy Vandoren. Lăsând instinctele la o parte, trebuie să confirmăm sau să-l eliminăm de pe lista suspecţilor. O să mai facem o vizită la „Confidenţial” de îndată ce o să avem toate informaţiile despre toate cele cinci perechi potrivite de pe lista lui Hawley.
   - Detectiv McNab, mă prezint la datorie.
   Eve îşi ridică privirea şi îl văzu pe lan McNab care intrase mândru în cameră.
   Avea un zâmbet larg şi satisfăcut pe chipul său drăguţ, şi era îmbrăcat cu un maieu lung până la genunchi, de un roşu-purpuriu care-ţi lua ochii, peste costumul dintr-o bucată, verde, ca de Crăciun, iar o panglică în dungi de ambele culori îi lega la spate părul său lung, auriu şi scânteietor.
   Când o simţi pe Peabody, care se îmbăţoşă ca un catarg de steag lângă ea, Eve aproape că scoase un oftat.
   - Cum îţi mai merge, McNab?
   - Îmi merge bine, doamnă locotenent. Hai, salut, Peabody, spuse el clipind şmechereşte, şi-şi sprijini un şold de birou. Căpitanul Feeney mi-a spus că v-aş putea fi de folos în cazul ăsta cu Moş Crăciun. Sunt aici să vă servesc. Aveţi ceva de mâncare?
   - Vezi şi tu ce e prin Robotul multifuncţional.
   - Super. Munca alături de dumneata, Dallas, are megabeneficii.
   Ridică sugestiv din sprâncene în direcţia lui Peabody, apoi se duse să scormonească după ceva pentru micul dejun.
   - Dacă tot aveai de gând să-l foloseşti pe nărodul ăsta, mormăi Peabody în barbă, măcar de ce nu l-ai pus să lucreze direct de la Departamentul pentru Investigaţii Electronice?
   - Pentru că ţineam morţiş să te scot pe tine din sărite, Peabody. E ţelul meu principal în viaţă. De vreme ce tot eşti aici, McNab, continuă Eve, poţi prelua tu cercetările. Eu şi Peabody o să facem niţică muncă de teren.
   - Lăsaţi-le pe toate în grija mea, spuse el, şi-şi umplu gura cu o plăcintă cu coacăze. Le dau eu de cap.
   - După ce te îmbuibi bine, spuse Eve pe un ton cald, ocupă-te de numele din dosarul Hawley - toate informaţiile.
   - De fostul m-am ocupat azi-noapte, spuse el cu gura plină. Deocamdată nu găsesc nicio scăpare în alibiul său.
   - În regulă.
   Aprecie tare mult rezultatele obţinute de el într-un timp atât de scurt, însă decise să nu-i facă niciun compliment, ca să nu o vadă apoi pe Peabody îmbufnată, toată ziua.
   - Am să-ţi trimit o listă nouă din teren - verifică numele acelea, apoi confruntă cele două liste. Uităte cu mare atenţie la gemenii Hoffman, Rudy şi Piper, şi vreau să ştiu orice detaliu semnificativ. Şi mai verifică şi asta.
   Se întoarse în faţa computerului, comandă dosarul cu probe, şi scoase la iveală o hologramă a celei de-a doua broşe.
   - Vreau să ştiu fabricantul, câte au fost făcute în total, unde au fost vândute, câte au fost vândute, şi cui. Şi apoi confruntă rezultatele cu cele ale primului ac de păr, descoperit pe cadavrul lui Hawley. Ţii minte toate astea, McNab?
   - Da, să trăiţi!
   McNab răspunse în timp ce înghiţi grăbit şi îşi duse două degete în dreptul tâmplei, apoi adăugă:
   - Fiecare cuvinţel.
   - Descoperă un nume care să se regăsească pe ambele liste cu perechi potrivite şi cu broşa aia ieftină, şi în schimb eu o să am grijă să ai toată viaţa la dispoziţie, dimineaţa, plăcinte proaspete cu coacăze.
   - E un stimulent grozav! răspunse McNab şi le făcu semn fluturându-şi degetele. Las’ pe mine!
   - Hai să mergem, Peabody, spuse Eve, apoi se ridică şi-şi luă geanta. Să nu-l deranjezi pe Roarke, McNab, îl avertiză ea şi se îndreptă către uşă.
   - Arăţi bine, corp-femeiesc, spuse McNab tocmai în momentul în care Peabody dădu să iasă pe uşă.
   În schimb, ea mârâi, scuipă ca o pisică, bătu din picioare, şi îl lăsă singur şi mulţumit.
   - Să ştii că-i plin Departamentul pentru investigaţii electronice de detectivi eleganţi, spuse Peabody în timp ce coborau scările în grabă. Cum de noi ne-am pricopsit cu singurul dobitoc din întreaga divizie?
   - Probabil că aşa suntem noi, mai norocoase, răspunse Eve, şi-şi luă jacheta de pe stâlpul din capul scării şi şi-o aruncă pe umeri în timp ce ieşiră afară. Dumnezeule, e al dracului de frig afară, adăugă ea.
   - E cazul să-ţi iei o haină mai groasă, locotenent.
   - Sunt obişnuită cu asta, răspunse ea, dar intră grăbită în maşină. Căldură, pentru numele lui Dumnezeu - dădu ea comanda - şaptezeci şi cinci de grade.
   - Ador maşina asta, spuse Peabody şi se aşeză confortabil în scaun. Totul în ea funcţionează.
   - Da, dar nu are personalitate.
   Cu toate astea, Eve privi cu plăcere în jos spre video telefonul său care lumina, semn că primea un apel.
   - Ia fii atentă la faza asta, îi spuse ea lui Peabody. Afişează apelantul pe ecran, dădu ea comanda în timp ce maşina trecea de porţile casei.
   - Dallas? Dallas? Fir-ar să fie!
   Pe ecran apăru chipul frumos, dar enervat la culme, al celei mai bune reporteriţe de ştiri, Nadine Furst.
   - Am ajuns la tine acasă, dar tocmai plecasei, continuă ea. Summerset mi-a spus că eşti ieşită pe undeva. Răspunde la afurisitul ăsta de video telefon, nu vrei?
   - Nu prea cred.
   - La naiba, maşinile alea de poliţie pentru oraş, pe care le conduceţi voi, nu sunt niciodată bune de nimic.
   Peabody şi Eve se uitară una la alta cu bucurie şi cu nişte zâmbete largi întipărite pe chipuri, în timp ce Nadine continua să bombăne:
   - Presupun că a dat de vreo pistă nouă.
   - Sigur că am dat de o pistă, confirmă Eve. Şi acum vrea să dea de mine pentru că are nevoie de informaţii pentru jurnalul de dimineaţă, şi apoi o să mă hăituiască până când o să fiu de acord să dau o declaraţie în exclusivitate şi pentru jurnalul de după-amiază.
   - Dallas, am nevoie de mai multe informaţii despre femeile astea două care au fost omorâte. E vreo legătură între cele două cazuri? Haide, Dallas, fii o prietenă drăguţă! Îmi trebuie ceva să bag în jurnalul de dimineaţă.
   - Şi-am zis eu că aşa face, spuse Eve pe un ton plin de mulţumire, în timp ce-şi făcea loc prin trafic.
   - Să-mi dai un semn, bine? Poate stabilim să dai o declaraţie în exclusivitate. Să ştii că sunt contra cronometru.
   - Sufletul meu suferă pentru tine, spuse Eve şi căscă, în timp ce Nadine întrerupse legătura.
   - Îmi place de ea, comentă Peabody.
   - Şi mie la fel. E corectă, relatează lucrurile întocmai, şi e tare bună în meseria ei. Dar asta nu înseamnă că o să mă opresc din ce am de făcut, ca să-i cresc ei audienţa. Dacă am să o evit câteva zile, o să facă săpături pe cont propriu. Hai să vedem ce are ea să ne spună nouă de data asta.
   - Eşti foarte vicleană, doamnă locotenent. Asta îmi place mie la dumneata. Dar în ce-l priveşte pe McNab...
   - Obişnuieşte-te cu ideea, Peabody, îi sugeră Eve şi acceleră până la o fantă pentru parcare la nivelul doi, lângă bordura de pe Bulevardul Cinci.
   După ce intră înăuntru, merse direct la unul dintre lifturi, păşi înăuntru, îşi înfipse degetele mari în buzunare şi aşteptă cuminte să urce până la nivelul la care se aflau birourile serviciului „Confidenţial”.
   La recepţie servea un tânăr zeu cu umerii cât munţii, cu pielea de culoarea ciocolatei elveţiene, şi cu ochii ca nişte monede antice din aur. - Nu mai fremăta atâta, şopti Eve printre dinţi, iar Peabody scoase un mormăit pe post de răspuns.
   - Spune-le lui Rudy şi lui Piper că au sosit locotenentul Dallas, împreună cu ajutorul său.
   - Doamnă locotenent, spuse tânărul, cu un zâmbet visător şi domol, îmi pare cât se poate de rău, însă Rudy şi Piper dau consultaţii unui client.
   - Spune-le că am sosit, repetă Eve. Şi că au mai pierdut un client.
   - Sigur că da.
   Tânărul le făcu semn cu mâna înspre zona de aşteptare din stânga sa, apoi continuă:
   - Faceţi-vă comode. Nu ezitaţi să comandaţi ceva răcoritor de băut, cât aşteptaţi.
   - Să nu mă faci să aştept prea mult.
   Nu a fost cazul. Şi Piper, şi Rudy intrară în zona de aşteptare în mai puţin de cinci minute, mai precis înainte ca Peabody să se înmoaie de tot şi să comande ceva pe nume „spumă-cremă de zmeură”.
   Erau iarăşi îmbrăcaţi în alb, dar de data asta purtau amândoi trenciuri până la glezne, iar Piper îl înveselise pe al ei, purtându-l cu o eşarfă albastră din mătase.
   Amândoi purtau câte un singur cercel rotund în urechea dreaptă - fiecare perechea celuilalt. Evei i se făcu pielea ca de găină.
   - Doamnă locotenent.
   Vorbise Rudy, cu o mână pe umărul Evei.
   - Suntem un pic grăbiţi în dimineaţa asta. Avem un program foarte încărcat.
   - De aici înainte o să fie şi mai încărcat. Doriţi să discutăm aici sau între patru ochi?
   Ochii exotici ai lui Rudy fură străbătuţi de o urmă aproape imperceptibilă de iritare, însă făcu un semn graţios cu mâna în direcţia holului care ducea către birourile lor.
   - Sarabeth Greenbalm, începu Eve de îndată ce uşa se închise în urma lor. A fost găsită moartă, ieri. Era una dintre clientele dumneavoastră.
   - O, Doamne! O, Doamne, Dumnezeule! exclamă Piper în timp ce se prăbuşi într-un fotoliu mare şi alb şi-şi acoperi faţa cu mâinile.
   - Linişteşte-te, îi spuse Rudy, trecându-şi mâna peste părul lui Piper şi alintându-i ceafa. Sunteţi sigură că este vorba de o clientă de-a noastră? întrebă el.
   - Da. Vreau numele perechilor potrivite pe care le-aţi găsit în cazul ei. Care dintre voi a lucrat cu ea?
   - Probabil că eu am fost, răspunse Piper, şi-şi lăsă mâinile să-i cadă în poală.
   Ochii ei verzi şi adânci sclipiră din pricina lacrimilor ce ameninţau să cadă, iar gura aurie şi palidă îi tremura toată.
   - Eu lucrez cu femeile care depun cereri la noi, continuă ea, iar Rudy cu bărbaţii, dacă nu ni se cere explicit altceva. În general, am descoperit că oamenii se simt mai în largul lor când împărtăşesc problemele romantice sau nevoile sexuale cu membrii de acelaşi sex.
   - În regulă.
   Eve o privi în continuare pe Piper drept în ochi şi încercă să se prefacă că nu remarcă mâna ei care se strecură în sus, încet, până când fu cu totul acoperită de cea a lui Rudy.
   - Îmi amintesc de ea. Sarabeth. Îmi amintesc de ea, pentru că nu a fost mulţumită de primele două perechi potrivite. Îşi voia toţi banii înapoi.
   - Şi i-aţi dat?
   - Avem o politică bine pusă la punct, care stipulează că banii nu mai pot fi primiţi înapoi, odată ce clientul începe să se întâlnească cu partida sa.
   Rudy strânse mâna surorii sale, pentru a o încuraja, apoi se îndreptă către consolă.
   - Înţeleg. Niciunul dintre voi nu a suflat vreun cuvinţel despre faptul că sunteţi proprietarii companiei.
   - Nu aţi întrebat, răspunse Rudy simplu, şi comandă informaţiile pe care le ceruse Eve.
   - Cine ar mai putea avea acces la aceste informaţii, în afară de voi doi?
   - Avem 36 de consultanţi, începu Rudy. După scanarea iniţială a datelor, de care ne ocupăm eu şi Piper personal, celor care doresc să depună o cerere le este desemnat consultantul cel mai nimerit, în funcţie de dorinţele lor. Avem toate informaţiile despre consultanţii noştri, care sunt pe deasupra calificaţi şi licenţiaţi în acest scop.
   - Vreau numele lor, cu toate informaţiile.
   Ochii lui Rudy îngheţară şi încetară să mai exprime vreo emoţie.
   - Nu pot fi de acord cu aşa ceva. O asemenea invadare a intimităţii personalului nostru e de-a dreptul revoltătoare.
   Eve îşi înclină capul.
   - Peabody, fă cerere pentru un mandat de blocare şi cercetare a tuturor dosarelor, listelor de personal şi clienţi de la „Confidenţial”. Adaugă rapoartele despre Hawley şi Greenbalm şi cere ca mandatul să-mi fie trimis direct, prin comunicator. Şi grăbeşte-te!
   - Imediat, doamnă locotenent.
   - Rudy, exclamă Piper şi se ridică din fotoliu, frecându-şi mâinile. Chiar e nevoie de aşa ceva? întrebă ea.
   - Văd că este nevoie, spuse Rudy şi întinse mâna şi o apucă pe a ei, care traversă camera înspre el. Dacă e vorba ca dosarele noastre să facă obiectul anchetei poliţiei, vreau să oferim toate informaţiile de care dispunem. Îmi cer scuze, doamnă locotenent Dallas, dacă purtarea mea ar putea fi luată drept lipsă de cooperare sau compasiune, dar sunt foarte mulţi oameni la mijloc, pe care trebuie să-i protejez.
   - Şi eu la fel.
   Când sună comunicatorul Evei, Piper avu un şoc.
   - Mă scuzaţi, adăugă Eve şi îl scoase din buzunar, în timp ce se întoarse cu spatele la ei.
   - Locotenent Dallas.
   - Am dat de urma machiajului folosit pentru Hawley, spuse Dickie afişând pe monitor o privire încruntată. Numele mărcii este „Perfecţiunea naturală”. Scumpă ca dracu’, aşa cum îmi închipuiam.
   - Ai făcut treabă bună, Dickie.
   - Da, a trebuit să stau peste program, când eu am de făcut cumpărături de Crăciun. Cercetările preliminare indică faptul că produsele cosmetice folosite pentru Greenbalm poartă numele aceleaşi mărci. Rahaturile de genul ăsta sunt cumpărate de la saloanele de înfrumuseţare sau de la centrele de perfecţionare. Nu se găsesc în magazinele obişnuite, nici chiar în cele cu pretenţii.
   - Foarte bine, înseamnă că o să fie mai uşor de găsit. Şi numele producătorului?
   Încruntătura lui Dickie se transformă într-un rânjet răutăcios, care i se întinse pe tot chipul:
   - „Frumuseţe şi sănătate Renascentistă”, o divizie a firmei „Kenbar”, care este o filială a „Roarke Industries”. Nu eşti la curent cu afacerile bărbatului tău, Dallas?
   - La dracu’! fu tot ce mai spuse Eve, şi întrerupse transmisiunea înainte de a se întoarce iarăşi cu faţa către cei doi.
   - Se vând produse marca „Perfecţiunea naturală” la vreunul dintre magazinele din clădirea asta?
   - Da, răspunse Piper, şi se sprijini de Rudy într-un fel care-i întoarse Evei stomacul pe dos. Linia de produse marca „Perfecţiunea naturală” este expusă spre vânzare la etajul zece, în cadrul secţiunii „Toate lucrurile frumoase”.
   - Aveţi vreo legătură cu acest salon?
   - Este o afacere separată, însă păstrăm relaţii cu toate saloanele şi magazinele din această clădire, spuse Rudy şi se îndreptă către consolă, unde deschise unul dintre sertare din care alese un catalog broşat, lucios, cu un disc ataşat. Pachetele care includ tratamente la salon şi cupoane pentru cadouri sunt valabile numai cu consultaţii din partea noastră, continuă el şi trecu catalogul în mâinile Evei.
   - „Toate lucrurile frumoase”, continuă el, este cel mai exclusivist salon din toată clădirea. De asemenea, oferă pachete care includ consultaţii din partea noastră cu privire la planul lor „Ziua diamantină”.
   - Bună treabă!
   - E o afacere bună, veni răspunsul lui Rudy.
   - Mandatul a fost aprobat, doamnă locotenent.
   Peabody îşi puse iarăşi comunicatorul deoparte şi continuă:
   - Chiar acum se transmit datele.
   - Transmite-i toate informaţiile lui McNab, îi ordonă Eve lui Peabody când se aflau amândouă din nou în lift.
   - Chiar toate?
   Eve nu dădu dovadă de prea multă înţelegere, în ciuda privirii mirate şi în acelaşi timp şocate a lui Peabody:
   - Toate, până la ultima. Începi cu perechile potrivite ale lui Greenbalm, apoi transmite-i datele despre personal. De acolo mergi la lista cu clienţi şi adună toate informaţiile, până la cele vechi de un an. Am senzaţia că omul nostru trăieşte foarte ancorat în prezent.
   - Asta o să-mi ia cam 20 sau 30 de minute.
   - Atunci găseşte-ţi un colţişor mai liniştit şi apucă-te de treabă. Eu cobor aici. Ne întâlnim la salon, după ce termini de transmis datele.
   - Da, să trăiţi!
   - Şi capul sus, Peabody. Nu-ţi stă bine când eşti îmbufnată.
   - Nu sunt îmbufnată, răspunse Peabody, puţin înţepată. Scrâşnesc. Din dinţi, adică, adăugă ea şi pufni tare pe nas, în timp ce uşile liftului se închiseră cu un fâsâit.
   Etajul la care se afla salonul mirosea a pădure şi a pajişte. Din sistemul de sunet se revărsa o muzică dulce şi un clinchet de lire şi flaute. Pe jos era întins un covor de culoarea şi consistenţa petalelor de trandafir zdrobite. Pereţii erau argintii-pal, şi pe ei se prelingea un curs domol de apă, care se aduna într-un canal care ocolea apoi întreaga podea. Pe suprafaţa apei alunecau lebede cât pumnul, în culori pastelate.
   În total erau şase saloane, şi toate aveau intrarea sub formă de arcadă din sticlă, garnisite cu soiuri exotice de plante agăţătoare. Eve recunoscu o reproducere a florii de Immortela (Immortal Blossom - florile de Immortela sunt o specie de flori luxuriante, cu margini vălurite, a căror culoare variază de la alb-imaculat la mov-intens; create din speciile de pe Colonia Eden, sunt folosite la prepararea drogului „Imortalitate”), care fusese crescută în aşa fel, încât să se încolăcească în jurul unei bare arcuite, subţiri şi aurite care încadra intrarea de la „Toate lucrurile frumoase”.
   Normal, îşi spuse Eve în gând. Cu ceva timp în urmă, acea floare îi dăduse multe bătăi de cap.
   În timp ce se apropia de uşi, acestea se dădură graţioase în lături. Înăuntru, zona de aşteptare era largă şi somptuoasă, cu nişte scaune confortabile, adânci şi căptuşite cu perne de un verde-pal. Fiecare era echipat cu propriul monitor micuţ şi sistem de comunicare. Sculpturile şi statuile reprezentau nuduri din bronz.
   Peste tot se învârteau droizi micuţi şi amabili, cărând de colo-colo tăvi pline cu răcoritoare, diverse materiale de citit, ochelari pentru lumea virtuală şi orice mai comandau clienţii ca să se amuze, cât timp erau înfrumuseţaţi.
   Două dintre scaune erau ocupate de nişte femei care vorbeau între ele cu un aer absent şi sorbeau ceva ce arăta ca spuma mării în timp ce aşteptau să-şi înceapă tratamentele. Amândouă purtau nişte halate pufoase, roz-perlate, cu numele salonului încrustat discret pe revere.
   - Vă pot fi de folos, doamnă? întrebă femeia din spatele consolei curbate în forma literei „u” şi o măsură pe Eve din cap până-n picioare, cu ochii ei argintii, privindu-i cu atenţie blugii ponosiţi, cizmele scâlciate şi părul răvăşit. Ochii femeii se potriveau perfect cu şuviţele în formă de „s”, care se încolăceau în spirală prin părul ei purpuriu, fixat sub forma unui triunghi.
   - Presupun că sunteţi interesată de pachetul nostru complet pentru doamne?
   Eve zâmbi cu îngăduinţă:
   - E o glumă? Femeia clipi şi îşi flutură genele argintii.
   - Poftim?
   - Nu contează, surioară. Vreau să discutăm despre linia de produse „Perfecţiunea naturală”.
   - Da, desigur. Este cea mai bună gamă de produse cosmetice şi de înfrumuseţare pe care o puteţi găsi pe piaţă. Vă pot face cu plăcere aranjamentele de rigoare, ca să puteţi sta de vorbă cu unul dintre consultanţi. Vreţi să vă faceţi o programare?
   - Da, spuse Eve şi-şi propti insigna de poliţist pe consolă. Acum ar fi un moment perfect.
   - Nu pricep.
   - Văd şi eu. Fă-mi legătura cu cel care conduce locul ăsta.
   - Mă scuzaţi un moment, spuse femeia şi se mută în scaunul ei înalt, de unde vorbi la video telefon cu un ton moale. Simon, poţi veni puţin până la intrare, te rog?
   Cu degetele mari înfipte în buzunare, Eve se balansa pe călcâie şi se uită cu atenţie la sticlele elegante şi la tuburile aliniate în vitrina rotitoare din spatele consolei.
   - Alea ce-s? întrebă ea.
   - Arome personalizate. Încărcăm datele despre trăsăturile de caracter şi cele fizice într-un program şi creăm o aromă care să vă reprezinte în totalitate. Vă puteţi alege recipientul. Fiecare este unicat şi, odată ales, nu va mai fi creat a doua oară.
   - Interesant!
   - Sunt nişte cadouri deosebite - spuse ea ridicând din sprânceana subţire ca un fir de aţă - şi sunt în acelaşi timp distinse şi costisitoare.
   - Nu mai spune!
   Enervată de tonul sarcastic al femeii, Eve o pironi cu privirea ei aprigă şi tăioasă.
   - Vreau şi eu unul, adăugă ea.
   - În mod normal, achiziţionarea produsului trebuie plătită în avans, înainte de a face programarea.
   Exasperată la culme, Eve îşi imagină cum ar fi fost să o apuce de părul ei băţos şi vărgat şi să-i înfigă chipul desăvârşit şi batjocoritor direct în consola din faţa ei. Făcu un pas înainte, în timp ce în spatele ei răsună o pereche de paşi grăbiţi.
   - Yvette, care este problema? Sunt ocupat până peste cap.
   - Ea e problema, spuse Yvette şi afişă un zâmbet abia schiţat, iar Eve se întoarse şi-l văzu în întregime pe magnificul Simon.
   Mai înainte de toate o surprinseră ochii. Erau palizi, de un albastru aproape translucid, încadraţi de gene groase şi negre şi de sprâncene subţiri şi negre ca abanosul, şi amândouă se arcuiau către un punct situat exact la mijloc. Părul era de un roşu-aprins, ca rubinul, ridicat mult de la frunte şi de la tâmple în sus, şi coafat astfel încât să se rostogolească până la jumătatea spatelui, în valuri jucăuşe şi cârlionţate.
   Tenul avea luciul palid-auriu, semn al moştenirii sale interrasiale sau poate era vorba de autobronzant. Buzele îi erau vopsite cu bronz-intens, iar pe umărul înalt al obrazului său stâng călătorea o licornă cu cornul şi copitele de aur.
   Îşi dădu deoparte mantaua de un albastru electrizant care îi înfăşură umerii. Pe dedesubt purta un costum pe corp cu dungi argintii şi verzi precum lichiorul Chartreuse, cu un colier cu încrustaţii adânci. Pe pieptul său larg scânteie o amestecătură de şiraguri din aur. Îşi înclină capul, făcând să danseze zorzoanele lungi şi aurii care-i împodobeau urechile, în timp ce-şi puse o mână în şoldul subţire şi o studie cu atenţie pe Eve.
   - Cu ce te pot ajuta, sufleţel?
   - Aş dori...
   - Un moment, un moment!
   Ridică amândouă mâinile, cu palmele înainte, scoţând la iveală un şirag de inimioare şi flori tatuate chiar acolo.
   - Acest chip mi-e cunoscut, continuă el.
   Îşi dădu capul pe spate cu o mişcare dramatică, apoi făcu o tură în jurul Evei, lăsând o dâră de parfum în jurul ei.
   „Prune” îşi zise Eve în gând. „Tipul ăsta miroase a prune.”
   - În definitiv, chipurile sunt arta mea, afacerea mea, averea şi bunurile mele, continuă el în timp ce Eve strânse din ochi. Iar pe al tău l-am mai văzut. O, da, sunt sigur că l-am mai văzut.
   Dintr-odată, cuprinse chipul Evei în mâinile sale şi se aplecă până când ajunseră aproape nas în nas.
   - Uite ce-i, amice...
   - Nevasta lui Roarke! chiţăi el, apoi depuse un sărut zgomotos şi plin de bale pe buzele ei şi se retrase înainte ca ea să apuce să-şi urmeze instinctul şi să-l pocnească. Eşti nevasta lui Roarke! Draga mea - îngână el întorcându-se către recepţionistă cu ambele mâini împreunate în dreptul inimii - nevasta lui Roarke a păşit în umilul nostru salon.
   - Nevasta lui Roarke? spuse Yvette şi se făcu roşie ca focul, apoi păli de tot. Oo, mormăi ea cu un aer de om bolnav.
   - Ia un loc, trebuie neapărat să iei un loc şi să-mi spui ce-ţi doreşte inimioara.
   Bărbatul îşi trecu braţul pe după umerii Evei şi începu să o conducă către unul dintre scaune.
   - Yvette, fii drăguţă şi anulează-mi toate consultaţiile. Doamnă dragă, sunt numai al dumitale. De unde să începem?
   - Poţi începe cu un pas înapoi, asule.
   Eve îşi scutură umerii ca să scape de îmbrăţişarea lui şi, cu o undă de părere de rău, lăsă arma la locul ei şi scoase insigna de poliţist.
   - Am venit aici în calitate de poliţist, spuse ea.
   - O, Doamne, o, Dumnezeule! Simon îşi acoperi obrajii cu palmele. Cum am putut uita? Nevasta lui Roarke este unul dintre cei mai buni poliţişti din New York. Iartă-mă, sufleţel.
   - Mă numesc Dallas, locotenent Dallas.
   - Sigur că da, spuse el.
   Apoi îi zâmbi dulce.
   - Scuzaţi-mă, doamnă locotenent. Entuziasmul meu... mă emoţionez foarte uşor. Când te-am văzut aici, mi-am pierdut capul, ca să zic aşa. Vezi dumneata, eşti pe lista noastră cu primii zece cei mai doriţi clienţi, alături de doamna preşedinte şi Slinky LeMar - regina filmelor, adăugă el când văzu că ochii Evei rămăseseră strânşi. E o doamnă nemaipomenită.
   - Mda. Am nevoie de lista de clienţi care au cumpărat produse din gama „Perfecţiunea naturală”.
   - Lista noastră de clienţi.
   Simon îşi duse iarăşi mâna în dreptul inimii şi se aşeză. Atinse monitorul şi meniul se ivi în prim-plan.
   - O limonada acidulată, spuse el. Te rog, doamnă locotenent, permite-mi să-ţi ofer ceva de băut.
   - Nu, mulţumesc, spuse ea, însă cum bărbatul avea o faţă de parcă i s-ar fi aplicat o pedeapsă aspră, şi nici nu mai părea pregătit să se apropie de ea, se aşeză în faţa lui. Am nevoie de listă, Simon, adăugă ea.
   - Îmi e permis să întreb de ce?
   - Investighez o crimă.
   - Un omor, şopti el şi se dădu mai aproape de ea. Ştiu că e un lucru îngrozitor, însă găsesc că e al naibii de interesant. Sunt un fan avid de filme poliţiste şi detectiviste.
   Îi zâmbi iarăşi în felul acela dulce, iar Eve se înmuie împotriva dorinţei ei.
   - Acum e puţin mai altfel decât în filme, Simon.
   - Da, da, ştiu, ştiu, e îngrozitor din partea mea. O glumă macabră. Însă nu-mi pot imagina ce-are de-a face o gamă de produse cosmetice şi de înfrumuseţare cu...
   Dintr-odată, ochii i se măriră şi se aprinseră.
   - Otravă? continuă el. A fost vorba de otravă? Cineva i-a pus otravă în ruj. Victima se pregătea să petreacă o minunată noapte în oraş - poate că a folosit chiar „Roşu radical”' sau nu, nu, nu, „Bronzul-bombă”, apoi...
   - Stăpâneşte-te, Simon!
   Bărbatul îşi flutură genele, ochii i se aprinseră, apoi scoase un chicotit cald.
   - Ar trebui să fiu luat la palme.
   Fără să-şi întoarcă vreo secundă privirea, apucă un pahar înalt şi subţire, plin cu un lichid galben, de la unul dintre droizii care trecură fâşâind pe lângă scaunul său.
   - Sigur că vom coopera, doamnă locotenent, cu tot ce putem. Trebuie să vă avertizez că lista noastră de clienţi e destul de lungă. Dacă mi-aţi putea da denumirea produselor anume care vă interesează, am putea-o micşora considerabil.
   - Dă-mi toată lista deocamdată, şi am să văd mai apoi ce pot face.
   - La ordinele dumitale.
   Se ridică, făcu o plecăciune, apoi săltă în paşi de vals în spatele consolei.
   - Yvette, dă-i dragei doamne locotenent Dallas câteva mostre, cât îi fac eu acest mic serviciu. Ce fată bună!
   - Nu am nevoie de nicio mostră, spuse Eve zâmbind vag în direcţia Yvettei. Dar aş vrea aroma de care vorbeam mai devreme.
   - Sigur că da, spuse recepţionista, aproape îngenunchind în faţa Evei. Este pentru dumneata?
   - Nu, este un cadou.
   - Şi încă unul foarte nimerit, spuse Yvette şi scoase din buzunar un computer personal de mână. Bărbat sau femeie?
   - Femeie.
   - Îmi puteţi spune care sunt cele mai tari trei trăsături ale ei de caracter? Este curajoasă, timidă, sau romantică?
   - Inteligentă, spuse Eve gândindu-se la doctorul Mira. Sensibilă. Meticuloasă.
   - Foarte bine. Acum îmi spuneţi ceva despre fizic?
   - Înălţime medie, suplă, păr castaniu, ochi albaştri, ten deschis la culoare.
   - Foarte bine, spuse Yvette. „Pentru un dosar de poliţie”, gândi ea mai departe, cu dezgust. Ce nuanţă de şaten este părul? Şi cum şi-l poartă?
   Eve scoase un şuierat printre dinţi. Era o adevărată bătaie de cap să faci cumpărături de Crăciun. Se concentra cât de bine putu şi descrise cel mai bun psiholog din oraş.
   Când intră Peabody, tocmai alegea recipientul şi îl aştepta pe Simon să genereze un disc cu informaţiile cerute şi o variantă tipărită.
   - Iar ai făcut cumpărături.
   - Nu, iarăşi am cumpărat ceva.
   - Doriţi să trimitem pachetul la birou sau acasă, doamnă locotenent?
   - Acasă.
   - Doriţi să-l împachetăm ca un cadou?
   - La naiba. Da, da, împachetaţi-l odată. Simon, ce se aude cu informaţiile alea?
   - Dragă doamnă locotenent, se tipăresc îndată. Simon îşi ridică privirea şi îi zâmbi cu veselie.
   - Sunt atât de fericit că v-am putut ajuta în această chestiune, spuse el şi aşeză hârtiile şi discul într-o pungă poleită cu aur. Am pus şi câteva mostre. Cred că o să vi se pară perfecte. Natural.
   Chicoti singur de gluma pe care o făcuse şi îi dădu Evei punga.
   - Şi sper să mă ţineţi la curent. Te rog să te întorci, oricând, la orice oră. Mi-ar face mare plăcere să lucrez pentru dumneata.

6.

        O mare de omenire invada Bulevardul Cinci. Oamenii viermuiau pe trotuare, aglomerau glisoarele, blocau intersecţiile şi se îmbulzeau în faţa vitrinelor, bulucindu-se cu toţii să intre în magazine şi să facă cumpărături.
   Alţii, deja încărcaţi cu desagi de cumpărături precum nişte catâri, dădeau din coate şi-şi făceau drum printre valurile de pietoni şi se îndreptau către scena luptelor pentru un taxi.
   Aerostatele publicitare care zburau pe deasupra capetelor îi încurajau pe toţi să participe la frenezia cumpărăturilor, anunţând care mai de care reduceri şi produse fără de care viaţa n-ar fi putut merge mai departe.
   - Au înnebunit cu toţii, concise Eve în timp ce privea câţiva oameni care se buluceau claie peste grămadă înspre un maxi-taxi ce urma să-i ducă înspre centrul oraşului. Fiecare în parte e nebun de legat, adăugă ea.
   - Acum douăzeci de minute ai cumpărat şi tu ceva.
   - Într-o manieră civilizată şi demnă.
   Peabody ridică din umeri.
   - Mie îmi place aglomeraţia de Crăciun.
   - Atunci înseamnă că am să te fac cât se poate de fericită. Ne dăm jos.
   - Aici?
   - Mai aproape de atât nu o să putem ajunge cu maşina.
   Eve înainta cât putu cu maşina printre valurile de oameni şi o apropie de colţul dintre Bulevardele Cinci şi Cincizeci şi unu.
   - Bijutierul e la două blocuri mai încolo, continuă ea. Ajungem mai repede pe jos.
   Peabody se strecură afară din maşină ca o limbă de pantof şi o ajunse din urmă pe Eve, care îşi făcuse deja drum până la colţul străzii, cu paşi mari şi apăsaţi. Vântul adia pe străzi asemeni unui râu care curge printr-un canion, aşa că Evei i se înroşi nasul până să ajungă la următorul bloc.
   - Urăsc rahatul ăsta, bombăni ea. Jumate din oamenii ăştia nici măcar nu locuiesc aici. Se strâng de naiba ştie de pe unde şi se bulucesc pe străzile astea în fiecare nenorocit de decembrie.
   - Şi dăruiesc economiei noastre o tonă frumuşică de bani.
   - Şi cauzează întârzieri, mici escrocherii, accidente rutiere. Încearcă tu să te duci spre marginea oraşului pe la şase după-amiaza. E îngrozitor.
   Încă încruntată, Eve trecu prin mirosul şi prin aburul cărnii care se prăjea într-una dintre tarabele glisante de la colţul străzii.
   Un ţipăt o făcu să-şi arunce privirea spre stânga, chiar la timp ca să surprindă o încăierare.
   Ridică dintr-o sprânceană, cu o urmă de interes, în timp ce un hoţ de buzunare pe patine pneumatice dădu de-a dura două doamne, înşfacă pungile de cumpărături pe care le nimeri, smulse amândouă gentile şi o luă la sănătoasa prin mulţime.
   - Doamnă?
   - Da. L-am văzut.
   Eve nu se putut abţine să nu remarce zâmbetul lui încrezut, în timp ce-şi făcea loc prin mulţimea de oameni, căpătând tot mai multă viteză pe când ce ei se dădeau la o parte din calea lui.
   Se dădu în jos, se învârti, făcu o eschivă, apoi viră brusc în partea dreaptă faţă de Eve. Ochii li se întâlniră numai o fracţiune de secundă, şi în timp ce ai lui erau aprinşi şi plini de încântare, privirea Evei era clară şi inexpresivă. Pivotă şi îl doborî cu o lovitură scurtă, cu dosul palmei. Dacă nu ar fi fost atâta lume împrejur, probabil că ar fi zburat mai bine de trei metri prin aer. Dar pentru că nu era loc, se clătină şi se lovi de un grup de oameni, după care sfârşi cu roatele în sus, în timp ce pernele de aer ale patinelor încă mai zumzăiau.
   Sângele îi ţâşni din nas. Ochii i se dădură pe spate şi se făcură albi.
   - Vezi dacă poţi să chemi un poliţist care să aibă grijă de nemernicul ăsta, spuse Eve şi-şi trosni degetele, îşi roti umărul care o necăjea şi aşeză, absentă, o cizmă pe pieptul bărbatului, în dreptul diafragmei, în timp ce el începu să geamă şi să se zvârcolească. Ştii ceva, Peabody? adăugă ea. Acum mă simt mult mai bine.
   Mai târziu, Eve avea să-şi dea seama că atunci când prinsese hoţul petrecuse cel mai frumos moment al zilei. De la bijutier nu scoaseră nicio informaţie. Nici el, nici ajutorul lui cu faţă acră nu-şi aminteau nimic de vreun client care să fi plătit în numerar pentru acul de păr cu potârniche.
   Era vremea Crăciunului, se plânse bijutierul, chiar în timp ce ajutorul său înregistra vânzările în casa de marcat cu viteza şi precizia unui droid contabil. Cum era să-şi amintească de fiecare tranzacţie în parte?
   Eve îi sugeră să se gândească mai bine şi să o caute atunci când i se limpezeau amintirile. Apoi cumpără un lănţişor de aramă pentru urechile lui Leonardo, iubitul lui Mavis - lănţişor care lui Peabody îi provocă greaţă.
   - Ia un autobuz, ceva, du-te acasă şi lucrează cu McNab.
   - De ce nu-mi dai, pur şi simplu, un pumn în faţă?
   - Descurcă-te cum vei şti, Peabody. Eu mă duc la sediul central. O să trebuiască să-i trimit lui Whitney informaţiile noi, şi vreau să mă întâlnesc şi cu Mira, ca să încep să lucrez cu ea la profilul criminalului.
   - Şi poate pe drum mai cumperi câteva cadouri de Crăciun.
   Eve se opri în dreptul maşinii.
   - Detectez o urmă de sarcasm?
   - Nici vorbă. A fost o remarcă prea directă ca să mai fie vorba de sarcasm.
   - Găseşte-mi o potriveală între cele două liste, Peabody, sau o să trebuiască să stăm de vorbă, pe rând, cu toate sufletele singuratice.
   Eve o lăsă pe Peabdoy dând din coate ca să-şi facă loc spre Bulevardul Şase şi să ia maxi-taxiul către marginea oraşului. în timp ce se îndrepta în cealaltă direcţie, îşi activă video telefonul şi-şi aranja cele două întâlniri.
   Îşi verifică apelurile primite, ascultă vocea de miloagă a Nadinei şi hotărî să-i curme suferinţa:
   - Nu te mai văicări atâta, Nadine.
   - Dallas, Dumnezeule, pe unde ai umblat?
   - Am avut grijă să alung infractorii din oraş departe de tine şi de cei dragi ţie.
   - Uite ce e, mai am timp să înghesui ceva pentru jurnalul de după-amiază. Dă-mi şi mie un fir, ceva.
   - Tocmai am arestat un hoţ de buzunare, pe Bulevardul Cinci.
   - Nu mă lua peste picior. Sunt neajutorată. Care-i legătura dintre cele două crime?
   - Care două crime? Avem multe cadavre în perioada asta a anului. Crăciunul scoate la iveală spiritul zărghit al sărbătorilor.
   Nadine scoase un mârâit zgomotos.
   - Hawley şi Greenbalm, spuse ea. Haide, măi Dallas. Cele două femei care au fost strangulate. Atâta ştiu. Iar tu te ocupi de ambele cazuri. Am auzit că au fost şi molestate sexual. Îmi poţi confirma?
   - În acest moment, departamentul nici nu confirmă, nici nu contestă.
   - Viol şi sodomie.
   - Niciun comentariu.
   - La naiba, de ce sunteţi aşa închistaţi?
   - Nu am timp nici să respir în momentul ăsta. Încerc să prind un criminal, Nadine, şi nu am timp să-mi fac griji pentru audienţa Canalului 75.
   - Credeam că suntem prietene.
   - Cred că suntem, şi tocmai de asta ai să primeşti ceva, când o să am ce informaţii să-ţi ofer.
   Ochii Nadinei se aprinseră.
   - O să-mi spui mai întâi mie, în exclusivitate?
   - Dar nu-mi mai ţine video telefonul ocupat.
   - O declaraţie în exclusivitate, Dallas. Lasă-mă să mă ocup eu de asta. Pot ajunge la sediul central înainte de ora unu.
   - Nu. Am să-ţi spun eu când şi cum, dar nu am timp de tine astăzi.
   Şi timpul, reflectă Eve, era cel mai important element. Nu mai cunoştea pe nimeni care să dezgroape informaţii atât de rapid şi de bine cum o făcea Nadine Furst.
   - Ieşi cu cineva anume în perioada asta, Nadine?
   - Dacă ies cu cineva - adică dacă ies în oraş, sau dacă mă culc cu cineva anume? Nu, nimic special.
   - Ai încercat vreodată serviciile alea matrimoniale?
   - Te rog frumos, începu Nadine şi-şi flutură genele în timp ce ridică mâna ca să-şi admire manichiura. Cred că pot să-mi găsesc şi singură un bărbat.
   - Era doar o idee. Am auzit că-s destul de căutate.
   Eve se opri şi urmări ochii Nadinei, care se îngustară şi începură să strălucească.
   - Poate vrei să faci o încercare, îi sugeră ea.
   - Da, poate încerc. Mersi. Trebuie să fug. În cinci minute intru în direct.
   - Încă o întrebare. Trebuie să-ţi cumpăr cadou de Crăciun?
   Nadine ridică din sprâncene şi-şi curbă buzele într-un surâs larg.
   - Bineînţeles.
   - La naiba, tocmai de ce mi-era frică.
   Încruntându-se, Eve întrerupse transmisia şi viră spre garajul de la sediul central.
   Pe drum, spre biroul lui Whitney, înşfacă un baton energizant şi o cola extraacidulată de la un automat. Devoră batonul energizant, dădu pe gât băutura dulce şi, drept rezultat, intră în biroul lui Whitney simţindu-se puţin rău.
   - Cum stau lucrurile, locotenent?
   - Chiar acum lucrează McNab, de la Departamentul pentru Investigaţii Electronice, împreună cu ajutorul meu, în biroul de la mine de acasă, domnule comandant. Avem listele de la „Confidenţial” pentru fiecare dintre victime. Sperăm să găsim o potrivire. Mai analizăm încă bijuteriile pe care criminalul le-a lăsat pe cadavre, şi am descoperit marca şi locul de unde se aproviziona cu loţiunile de înfrumuseţare pe care le-a folosit.
   Căpitanul încuviinţă din cap. Whitney era un bărbat cu o constituţie viguroasă, cu tenul neted şi închis la culoare şi ochi obosiţi. Prin fereastra din spatele său se vedea oraşul - fluxul constant al traficului aerian care înconjura clădirile înalte ca nişte suliţe avântate spre cer; oamenii care se plimbau prin birourile din spatele altor ferestre. Eve ştia că, dacă s-ar fi aşezat în dreptul acelei ferestre şi ar fi privit în jos, se vedea strada care trecea prin dreptul clădirii. Toţi oamenii care treceau grăbiţi, care încotro.
   Toate vieţile de care trebuia avut grijă.
   Ca întotdeauna. Îşi spuse că prefera biroul său îngrămădit şi fără vedere.
   - Ştii câţi turişti şi consumatori din alte state vin în oraşul ăsta în săptămânile dinaintea Crăciunului?
   - Nu, domnule.
   - Primarul mi-a dat cifra aproximativă azi-dimineaţă, când m-a chemat să mă informeze că oraşul nu-şi permite un criminal în serie, care să sperie banii care curg în ajun de sărbători, spuse el cu un zâmbet anemic, lipsit de bucurie. În momentul în care mi-a spus toate astea, nu părea foarte preocupat de faptul că locuitorii oraşului ar putea fi violaţi sau strangulaţi, ci mai degrabă de efectele secundare nefericite care s-ar putea ivi în cazul în care ar apărea în presă varianta Moşului criminal.
   - La acest moment, presa nu are habar de a ceasta variantă.
   - Şi cât va mai dura până să se scurgă informaţia? întrebă Whitney şi se lăsă pe spate, uitându-se în continuare la Eve cu privirea sa inexpresivă.
   - Câteva zile. Canalul 75 ştie deja că e vorba de crime sexuale, însă în acest moment nu au pus informaţiile cap la cap.
   - Hai să avem grijă să rămână în stadiul ăsta. Cât mai e până la următoarea crimă?
   - În seara asta. Cel mai târziu mâine.
   Nu era chip să o oprească, îşi spuse ea în gând, şi citi în ochii lui Whitney faptul că şi el înţelesese acest lucru.
   - Serviciul de matrimoniale este singura pistă pe care o avem.
   - Da, să trăiţi! În acest moment. Nu există niciun indiciu că victimele s-ar fi cunoscut între ele. Trăiau în zone diferite ale oraşului şi se învârteau în cu totul alte cercuri. Nici fizic nu semănau în vreun fel.
   Eve se opri, aşteptând, însă Whitney nu mai spuse nimic.
   - Am să mă consult cu Mira, continuă Eve. Dar, după părerea mea, şi-a pus deja la punct schema de acţiune şi ţelul pe care vrea să-l atingă. Vrea 12 victime până la sfârşitul anului, dacă nu chiar atunci. Asta înseamnă mai puţin de două săptămâni, aşa că trebuie să acţioneze rapid.
   - Şi tu la fel.
   - Da, să trăiţi! „Confidenţial” e cu siguranţă locul de unde îşi alege victimele. Am dat de urma produselor cosmetice pe care le-a folosit în cazul victimelor. Iar locurile din oraş de unde pot fi achiziţionate nu sunt chiar aşa de multe. Avem acele de păr, pe care le-a lăsat în ambele locaţii, mai spuse Eve şi apoi respiră. Ştia că putem lua urma cosmeticelor, acele de păr le-a lăsat intenţionat. Se simte în siguranţă şi ştie că urmele îi sunt acoperite. Dacă nu găsim o potrivire în următoarele 24 de ore, s-ar putea ca presa să fie cea mai bună soluţie de apărare.
   - Şi ce să le spunem? Dacă daţi cu ochii de un tip gras, într-un costum roşu, sunaţi repede la poliţie?
   Comandantul se dădu înapoi din spatele biroului şi continuă:
   - Găseşte numele comun, locotenente. Nu am nevoie de 12 cadavre sub bradul meu de anul ăsta.
   Eve îşi scoase comunicatorul în timp ce ieşea din biroul lui Whitney.
   - McNab, fă-mă fericită.
   - Fac tot ce pot, doamnă locotenent, spuse McNab şi făcu un gest cu mâna în care ţinea ceva ce semăna cu o felie de pizza cu ananas. L-am cam eliminat de tot pe fostul soţ al primei victime. În seara în care a fost comisă crima era pe stadion, la un meci de fotbal, cu încă trei prieteni. Peabody o să-i verifice pe cei trei amici, dar pare în regulă. Nu a fost emis niciun bilet de transport pe numele lui către New York. Nu a mai fost pe coasta de est de vreo doi ani.
   - Am şters unul de pe listă, spuse Eve şi se sui într-un glisor. Mai spune-mi.
   - Niciunul dintre numele de pe lista lui Hawley nu apare şi pe lista lui Greenbalm, însă verific amprentele digitale şi vocale, ca să mă asigur că nu a trecut vreunul la înghesuială.
   - Bine gândit.
   - Şi cel de-al doilea de pe lista lui Hawley pare nevinovat până acum. Mai trebuie să fac cercetări, dar au alibiuri. Acum mă apuc de Greenbalm.
   - Cercetează mai întâi numele produselor cosmetice.
   Eve îşi aranja părul cu mâna în timp ce coborî de pe glisor şi se înghesui într-unul dintre lifturi.
   - Cred că mă întorc şi eu peste vreo două ore, adăugă ea.
   Coborî din lift, traversă un hol de aşteptare minuscul şi intră în birourile Mirei. La recepţie nu era nimeni, iar uşa Mirei era deschisă. Eve îşi băgă capul pe uşă şi o văzu pe Mira care derula dosarul unui caz pe monitor, în timp ce ciugulea dintr-un sandvici subţirel.
   Rare erau cazurile când o putea surprinde pe Mira neatentă, reflectă Eve. Mira era genul de femeie care vedea aproape totul. Prea mult chiar, îşi spunea Eve adeseori, mai ales atunci când era vorba de ea însăşi.
   Nu mai ştia care era punctul ce crease legătura din tre ele. Respecta mult talentele Mirei - deşi de multe ori o făceau să nu se simtă în largul ei.
   Mira era o femeie micuţă de statură, cu o conformaţie uniformă, cu părul moale şi blond, care îi cădea elegant în valuri şi îi încadra chipul liniştit şi atrăgător. De regulă purta costume pe corp, în culori neutre. Eve presupunea că Mira era exact aşa cum trebuie să fie o doamnă: sigură pe ea, elegantă fără a fi extravagantă, şi elocventă.
   Faptul că avea de-a face cu oameni cu afecţiuni mentale, cu tendinţele violente şi cu perverşi de tot felul nu păreau să tulbure sângele rece al Mirei, sau înţelegerea de care dădea dovadă. Profilurile făcute de ea diverşilor lunatici şi criminali erau indispensabile poliţei din New York şi departamentului de securitate.
   Zăbovi în dreptul uşii suficient de mult, încât Mira să-i simtă prezenţa.
   Psihanalista întoarse capul, şi ochii albaştri se luminară la vederea Evei.
   - Nu am vrut să te întrerup. Dar secretara nu era la biroul ei.
   - E la prânz. Intră, închide uşa. Te aşteptam. Eve aruncă o privire înspre sandvici.
   - Te întrerup din pauza de masă.
   - Poliţiştii şi doctorii. Numai noi ne luăm pauzele când apucăm. Vrei să mănânci ceva?
   - Nu, mulţumesc.
   Batonul energizant încă nu-şi găsise locul în stomac, ceea ce o făcea să se întrebe cam cât timp trecuse de când alimentaseră automatul acela ultima dată.
   În ciuda refuzului Evei, Mira se ridică în picioare şi comandă ceai de la Robotul multifuncţional. Era un obicei pe care Eve învăţase să-l accepte.
   Avea să stea şi să soarbă din infuzia cu aromă de flori, chiar dacă nu-i plăcea deloc.
   - Am mai răsfoit o dată informaţiile pe care ai reuşit să mi le trimiţi şi copiile după dosarele tale. Până mâine am să-ţi fac un profil complet şi am să-l şi redactez.
   - Şi astăzi ce-mi poţi spune?
   - Probabil foarte puţin, în afară de ce ai reuşit şi tu să bănuieşti până acum, spuse Mira şi se aşeză confortabil într-unui din fotoliile ei adânci şi albastre, exact la fel cu cele din salonul lui Simon.
   Eve era un pic cam prea palidă şi trasă la faţă, observă ea. Mira nu o mai văzuse pe Eve de când se întorsese iarăşi la datorie, şi ochiul ei de medic îi spunea că revenise mult mai devreme decât ar fi fost normal.
   Însă îşi păstră gândurile pentru ea.
   - Persoana pe care o căutaţi este cel mai probabil un bărbat cu vârsta cuprinsă între treizeci şi cinzeci şi cinci de ani, începu ea. Este un tip cuminte, calculat şi organizat. Îi place să fie moţul, de fiecare dată, şi crede că i se cuvine să fie în centrul atenţiei. Se prea poate să fi vrut cândva să fie actor sau a avut chiar o legătură cu domeniul teatrului.
   - S-a dat mare în faţa camerei, s-a jucat un pic.
   - Exact, spuse Mira şi încuviinţă din cap, mulţumită, Şi-a făcut rost de costume şi recuzită, iar eu nu cred că a făcut-o doar de dragul armelor sau deghizărilor. Cred că mai degrabă de dragul jocului şi al ironiei. Mă întreb dacă nu cumva îşi percepe răutatea drept ironie.
   Trase aer în piept, îşi schimbă poziţia picioarelor şi luă o gură de ceai.
   Dacă ar fi crezut că Eve chiar o să bea ceaiul pe care i-l dăduse, ar fi adăugat şi câteva vitamine în el.
   - Tot ce-i posibil. E o scenă, un spectacol. Îi place tare mult acest aspect. Pregătirile, detaliile. E un laş, dar unul foarte atent.
   - Sunt cu toţii nişte laşi, proclamă Eve şi o făcu pe Mira să clatine din cap.
   - Da, tu vezi lucrurile aşa, pentru că pentru tine actul de a lua viaţa cuiva se justifică numai atunci când o faci ca să aperi altă viaţă. Pentru tine crima este ultima dovadă de laşitate. Însă, în acest caz, eu aş spune că asasinul îşi înfruntă propriile temeri. Îşi droghează victimele destul de rapid - nu ca să le scutească de chinuri, ci pentru a le împiedica să opună rezistenţă, pentru că altfel ar fi probabil învins fizic. Trebuie să aranjeze scena. Le aşază pe pat şi le imobilizează înainte de a le tăia hainele. Nu le sfâşie într-un acces de furie şi are grijă să fie legate fedeleş, înainte de a trece la pasul următor. Abia atunci sunt neajutorate, abia atunci sunt ale lui.
   - Şi apoi le violează.
   - Da, după ce sunt legate bine. Goale şi neajutorate. Dacă ar fi libere, l-ar refuza. Şi ştie asta. A mai fost refuzat şi înainte. Dar acum poate face cum pofteşte. De asta are nevoie de ele treze şi conştiente, ca să îl poată vedea şi să ştie că el deţine controlul, ca să se zbată, dar să nu poată scăpa.
   Cuvintele şi imaginile revoltară stomacul Evei, care şi aşa nu era la locul lui. Amintirile se apropiaseră prea mult de prezent.
   - Violul este întotdeauna legat de control şi putere.
   - Da.
   Deoarece o înţelese, Mira vru să întindă mâna şi să o cuprindă pe a Evei. Şi tocmai pentru că înţelese, nu o făcu.
   - Le strangulează pentru că e vorba de o chestiune personală, o extensie a actului sexual. Mâinile la gât. E un act intim.
   Mira schiţă un zâmbet.
   - Cât din toate astea ştiai deja?
   - Nu contează. Îmi confirmi ce credeam despre el.
   - În regulă atunci. Ghirlanda e un semn al distincţiei. E iarăşi vorba de recuzită, spectacol, ironie. Sunt cadouri pe care şi le face singur. Tema de Crăciun ar putea să aibă o semnificaţie aparte pentru el, însă s-ar putea să fie, pur şi simplu, vorba de simbolism.
   - Şi ce zici de faptul că a distrus bradul Marianei Hawley şi ornamentele din el?
   Când o văzu pe Mira cum ridică o sprânceană, Eve ridică la rândul ei din umeri.
   - Sparge simbolul Crăciunului din brad, eradicarea purităţii din ornamentele cu îngeraşi.
   - Seamănă cu ceva ce ar face el.
   - Acele de păr şi tatuajele.
   - E un romantic.
   - Un romantic?
   - Da, este foarte romantic. Le numeşte dragostea lui, le lasă câte o amintire şi se îngrijeşte să le facă frumoase înainte să plece. Dacă nu ar face toate astea, cadoul pe care şi-l face nu ar fi de demnitatea lui.
   - Le cunoştea?
   - Înclin să spun că da, le cunoştea. Dar ce ştiau ele despre el e altă mâncare de peşte. Dar el le cunoştea, le urmărise. El le-a ales, şi atâta timp cât au fost ale lui, erau dragostea lui cea mare. Nu le-a mutilat, adăugă Mira şi se aplecă înspre Eve. Le-a decorat, le-a îmbunătăţit. Din punct de vedere artistic, şi poate şi din punct de vedere emoţional. Dar după ce termină, pune punct. Dă cu dezinfectant pe cadavre şi îşi şterge orice urmă de pe ele. Se spală, se curăţă bine şi ia orice urmă a lor de pe corpul lui. Iar când pleacă, jubilează. A câştigat. Şi e timpul să se pregătească pentru următoarea.
   - Hawley şi Greenbalm nu aveau nici în clin, nici în mânecă, din punct de vedere fizic. Nu se asemănau nici ca stiluri de viaţă, nici ca obiceiuri, nici ca slujbe.
   - Dar aveau un singur lucru în comun, sublinie Mira. Au fost amândouă, la un moment dat, atât de singure, au avut atâta nevoie de cineva şi au fost atât de interesate să aibă pe cineva, încât au dat bani ca
să-şi poată găsi un companion.
   - Dragostea adevărată, spuse Eve şi puse alături cana de ceai, neatinsă. Mulţumesc.
   - Sper că te simţi bine.
   Văzând că Eve era deja pe picior de plecare, gata să se ridice din scaun şi să iasă, Mira mai trase de timp:
   - Şi că ţi-ai revenit pe deplin de pe urma rănilor.
   - Sunt bine.
   Nu chiar, îşi spuse Mira în gând, nu eşti chiar bine.
   - Dar ţi-ai luat numai... câte? Două-trei săptămâni, ca să-ţi revii după nişte răni aşa de grave?
   - Îmi e mai bine când muncesc.
   - Da, ştiu că aşa pare, spuse Mira şi zâmbi iarăşi. Eşti pregătită pentru sărbători?
   Eve nici nu se clinti din fotoliu, deşi asta şi-ar fi dorit cel mai tare.
   - Am cumpărat câteva cadouri.
   - Cred că e foarte complicat să găseşti ceva pentru Roarke.
   - Mie-mi spui?
   - Sunt sigură că ai să-i găseşti cadoul perfect. Nu-l cunoaşte nimeni mai bine decât îl cunoşti tu.
   - Câteodată-l cunosc, alteori nu, spuse ea, apoi continuă fără să-şi dea seama, pentru că-i stătea pe limbă să spună. E aşa de prins cu toate chestiile astea de Crăciun. Petreceri şi brazi. Credeam că o să ne facem câte un cadou şi gata, am terminat.
   - Niciunul dintre voi nu are amintiri din copilărie, aşa cum ar trebui - despre încordarea aşteptării şi curiozitatea din dimineaţa de Crăciun, când găseşti cutiile frumos împachetate şi puse sub brad. Aş spune că Roarke s-a apucat să construiască amintirile astea pentru voi amândoi. Şi aşa cum îl ştiu eu pe el, adăugă ea râzând, nu o să fie de ici de colo.
   - Cred că a comandat o mică pădure de brazi.
   - Oferă-ţi şansa să te bucuri de toată nerăbdarea şi curiozitatea, aşa, ca un cadou pentru voi amândoi.
   - Nici nu am altă şansă, alături de Roarke, spuse ea şi se ridică în picioare. Apreciez timpul pe care mi l-ai acordat, doctor Mira.
   - Şi încă ceva, Eve, spuse Mira şi se ridică şi ea, la rându-i, în picioare. În acest moment, nu reprezintă un pericol pentru nimeni, în afară de persoanele pe care le are el în vizor. Nu o să se apuce să omoare în stânga şi-n dreapta, fără un scop anume şi fără să plănuiască atent. Dar nu pot spune cu siguranţă când se va schimba asta sau ce poate antrena respectiva schimbare.
   - Am eu câteva idei. Păstrăm legătura.

       Peabody şi McNab se ciondăneau ca chiorii când Eve intră în biroul ei de acasă. Stăteau unul lângă altul, în dreptul staţiei ei de lucru, şi mârâiau unul la altul ca 2 buldogi care se certau pentru acelaşi os.
   În mod normal, aşa ceva ar fi amuzat-o teribil pe Eve, dar de data asta era doar un motiv în plus să fie iritată.
   - Terminaţi odată, izbucni ea şi îi făcu pe amândoi să redevină atenţi, abordând nişte mine îndârjite şi pline de resentimente. Raportaţi.
   Când începură amândoi să recite, în acelaşi timp, fierse în suc propriu cam 5 secunde, apoi scrâşni din dinţi. Asta-i făcu pe amândoi să tacă.
   - Peabody?
   Peabody începu, nu înainte de a risca să arunce o privire piezişă şi îngâmfată inamicului ei numărul unu:
   - Am găsit 3 firme de produse cosmetice care se potrivesc. Două de pe lista lui Hawley şi una din lista lui Greenbalm. Câte una din fiecare comercializează produsele respective, de la cele de îngrijire a pielii până la rimel pentru gene. De la cea de-a doua de pe lista lui Hawley se pot procura creioane pentru ochi şi sprâncene şi două rujuri de buze. Şi am dat lovitura cu produsul folosit pentru buzele lui Greenbalm. E vorba de „Coralul lui Cupidon”. Toate cele trei magazine oferă produsul.
   - Există o problemă, spuse McNab şi ridică un deget, precum un profesor care vrea să oprească un elev peste măsură de zelos. Atât rujul de buze „Coralul lui Cupidon”, cât şi rimelul pentru volum „Moscul brun” sunt oferite în mod normal drept mostre. De fapt - adăugă el făcând un gest cu mâna înspre consolă, unde erau aliniate mostrele pe care le primise Eve - sunt amândouă aici.
   - Nu putem da de urma fiecărei afurisite de mostre, spuse Peabody cu un glas care nu anunţa nimic bun. Avem 3 nume şi un început.
   - Fardul de pleoape „Ceaţă deasupra Londrei”, folosit în cazul lui Hawley, este unul dintre cele mai scumpe produse şi nu este niciodată oferit drept mostră. Îl poţi cumpăra numai separat, sau atunci când cumperi toată gama din pachetul de lux. Dacă mergem pe urmele fardului de pleoape, ne apropiem de suspect.
   - Şi dacă nenorocitul a şutit fardul de pleoape atunci când a cumpărat restul chestiilor? Vrei să te apuci să iei urma fiecărui hoţ de magazine din oraş?
   - Până acum, e singurul produs căruia nu i-am dat de urmă. Aşadar, e cel pe care trebuie să-l căutăm.
   Cei doi erau faţă în faţă când Eve făcu un pas înainte şi îi îmbrânci departe unul de altul.
   - Dacă mai vorbeşte vreunul, îi dau una. Amândoi aveţi dreptate. Stăm de vorbă cu cei de la magazinele care vând produsele şi căutăm machiajul pentru ochi. Peabody, ia notează numele, mergi jos la maşina mea şi aşteaptă-mă acolo.
   Peabody nu mai trebui să spună nimic, cel puţin nu acum, când un spate arcuit ca un băţ şi o pereche de ochi aprinşi vorbeau de la sine. În clipa când ieşi din cameră, cu un mers ţanţoş, McNab îşi înfundă mâinile în buzunare. Dar când văzu privirea ameninţătoare cu care îl săgeta Eve în clipa în care deschise gura să zică ceva, o închise imediat la loc.
   - Tu - mai verifică o dată informaţiile de la „Confidenţial”, clienţii şi personalul, află cine de acolo a cumpărat fardul de pleoape şi vezi ce alte produse folosite în cazul victimelor se mai potrivesc.
   Eve îşi arcui sprâncenele şi continuă:
   - Spune „Da, să trăiţi, doamnă locotenent Dallas”.
   McNab trase aer în piept şi spuse:
   - Da, să trăiţi, doamnă locotenent Dallas.
   - Bun. Şi dacă tot eşti la capitolul ăsta, vezi dacă poţi să-ţi bagi nasul prin conturile lui Rudy şi ale lui Piper. Să vedem ce marcă de produse de înfrumuseţare folosesc ei.
   Eve aşteptă, cu sprâncenele arcuite în continuare. Dar McNab era cât se poate de sprinţar:
   - Da, să trăiţi, doamnă locotenent Dallas.
   - Şi nu mai sta bosumflat, îi ordonă ea în timp ce ieşi din încăpere cu paşi apăsaţi.
   - Femeile astea, mormăi McNab printre dinţi, apoi surprinse o mişcare cu coada ochiului.
   Îl descoperi pe Roarke care stătea în pragul uşii dintre cele două birouri şi îi zâmbea cu gura până la urechi.
   - Minunate creaturi, nu eşti şi tu de acord? spuse Roarke şi intră în cameră.
   - Din locul meu nu prea pare.
   - Oo, dar o să fii un adevărat erou, nu-i aşa, dacă reuşeşti să găseşti numele care se potriveşte cu produsul tău.
   Traversă agale încăperea şi cercetă cu privirea listele şi documentele despre care amândoi ştiau că sunt oficiale şi nu are ce căuta să-şi bage nasul în ele.
   - Am descoperit că am o oră sau două libere. Ai nevoie de ajutor?
   - Păi... bâigui McNab şi aruncă o privire asupra uşii.
   - Nu-ţi face griji în ce o priveşte pe doamna locotenent, spuse Roake în timp ce îşi făcu pe plac şi se instala în faţa calculatorului. Am eu grijă de ea.
  
        Donnie Ray Michael era îmbrăcat cu un halat de baie maro şi ponosit şi purta un cercel de argint în nas, cu caboşon de smarald. Avea ochi căprui deschişi ca o ceaţă, păr de culoarea untului şi o răsuflare sălbatică.
   Bărbatul privi cu atenţie insigna de poliţist a Evei şi expulza aerul printr-un căscat care aproape că o făcu să cadă lată, apoi se scarpină la subsuoară.
   - Care-i problema?
   - Donnie Ray? Ai un minut la dispoziţie?
   - Da, am o grămadă de minute, dar care-i problema?
   - Am să-ţi spun după ce intrăm înăuntru şi după ce îţi clăteşti gura cu o găleată-două de apă de gură.
   - Aoleu, exclamă el şi obrajii se colorară abia perceptibil în roz, în timp ce el se dădu înapoi. Dormeam, continuă el. Nu aşteptam pe nimeni. Nici măcar poliţişti.
   Le făcu semn cu mâna să intre, apoi se făcu nevăzut într-un holişor.
   Apartamentul arăta ca o cocină, cu hainele înşirate peste tot, cu recipiente de tot soiul, unele goale, altele cu ceva conţinut prin ele, cu scrumiere care pluteau peste tot şi o mare de discuri pentru computer împrăştiate pe toată podeaua. Într-un colţ, lângă o canapea jerpelită, se afla un stativ pentru partituri şi un saxofon care strălucea de curăţenie.
   Eve adulmecă o urmă de ceapă învechită peste măsură şi o alta, de droguri ilegale pentru fumat.
   - Dacă ajungem la concluzia că trebuie să percheziţionăm apartamentul, îi spuse Eve lui Peabody, o să avem de la bun început un motiv întemeiat.
   - Care? Deţinere de deşeuri toxice?
   - Ar putea fi şi asta, spuse Eve şi dădu la o parte, cu piciorul, ceva ce părea a fi un articol de lenjerie. Prizează Zoner, probabil seara, pe post de calmant de seară. Se simte, pur şi simplu, mirosul în aer.
   Peabody adulmecă aerul.
   - Eu nu simt decât miros de transpiraţie şi ceapă.
   - Se simte.
   Donnie Ray intră înapoi în cameră, cu privirea ceva mai clară şi cu faţa roşie şi umedă de la apa aruncată în grabă pe ochi.
   - Scuzaţi deranjul. E anul liber al droidului meu. Despre ce e vorba?
   - O cunoşti pe Marianna Hawley?
   - Marianna? întrebă el, şi sprâncenele i se încreţiră din pricina concentrării. Habar n-am. Ar trebui?
   - Aţi fost declaraţi perechea potrivită de către serviciul matrimonial „Confidenţial”.
   - A, da, chestia cu întâlnirile, spuse el şi dădu câteva haine la o parte, apoi se aşeză pe un fotoliu. Da, am încercat şi asta acum câteva luni. Eram un pic deprimat.
   Schiţă un zâmbet, apoi ridică din umeri.
   - Marianna, îşi reluă el şirul gândurilor. Era un pic roşcată... nu, aia era Tania. Ne-am înţeles binişor, dar s-a mutat la Albuquerque, pentru numele lui Dumnezeu! Adică, nu e nimic interesant acolo!
   - Marianna, Donnie Ray. Subţire şi brunetă. Ochi verzi.
   - Da, da, acum mi-aduc aminte. Dulcică. Nu ne-am potrivit, eram mai mult, cum să zic eu, ca fraţii. A venit la club, unde cânt eu, şi m-a ascultat. Am băut ceva împreună. Şi ce-i cu asta?
   - Tu te uiţi vreodată la televizor, citeşti ziare?
   - Dacă am un concert serios, nu. Am un contract, cu nişte băieţi, să cântăm în centru, la „Empire”. În ultimele trei săptămâni am lucrat de la zece seara la patru dimineaţa.
   - Şapte seri la rând?
   - Nu, cinci. Dacă aş sufla şapte seri la rând, mi-aş pierde minţile.
   - Ai cântat şi marţi seară?
   - Marţea e ziua mea liberă. Luna şi marţea, amândouă.
   Între timp, privirea i se limpezise şi începu să devină circumspect.
   - Care-i treaba? se interesă el.
   - Marianna Hawley a fost omorâtă în seara de marţi. Ai un alibi pentru acea seară, între ora nouă şi miezul nopţii?
   - Au, la dracu’! La dracu’! Omorâtă. Dumnezeule! exclamă el şi se ridică brusc în picioare, împiedicându-se de resturi în timp ce patrula prin încăpere. Doamne, ce naşpa e! Era o dulceaţă de fată.
   Îşi apăsă degetele peste ochi, apoi le trecu iarăşi prin păr.
   - Asta a fost acum... ce dracu’, au trecu şase luni de-atunci, dacă nu mai bine. Nici nu am mai văzut-o de atunci. Ce-a păţit?
   - Marţi seara, Donnie Ray.
   - Marţi?
   Îşi frecă palmele peste faţă şi continuă:
   - Habar nu am. La dracu’, cine-şi mai aminteşte? Probabil am mers prin câteva cluburi şi-am pierdut timpul pe-acolo. Ia stai, să mă gândesc niţel.
   - A mai mers cineva cu tine?
   - Am pornit mai mulţi. Dar nu mai ştiu cine-a mai ajuns până la urmă la „Nebuni”. Eram destul de terminat când am ajuns.
   - Ia spune-mi tu mie, Donnie Ray, pentru ce ai cumpărat întreaga gamă de produse marca „Perfecţiunea naturală”?
   - Poftim? întrebă el nedumerit, apoi se trânti la loc în scaun. Ce naiba mai e şi „Perfecţiunea naturală”?
   - Ar trebui să ştii. Ai cheltuit mai bine de două mii pe toată gama. Sunt cosmetice, Donnie Ray. Produse pentru înfrumuseţare.
   - Cosmetice, spuse el şi continuă să-şi treacă degetele prin păr, până când îi rămase în sus, ca nişte ţepi un pic mai moi. Ah, la naiba! Chestiile alea colorate. A fost ziua mamei mele. Ei i le-am cumpărat.
   - Ai cheltuit două mii pentru ziua mamei tale? întrebă Eve cu mirare în glas, aruncând o privire prin camera dezordonată şi înghesuită.
   - Mama mea e cea mai tare! Bătrânul ne-a lăsat baltă când eu eram doar un puştan. A muncit cât trei câini deodată ca să am eu un acoperiş deasupra capului şi ca să-mi plătească lecţiile de muzică, spuse el şi făcu un semn cu capul înspre saxofon. Scot bani buni cu suflatul. Al dracului de mulţi bani. Şi acum o ajut eu să aibă un acoperiş deasupra capului, în Connecticut. O casă drăguţă, într-un cartier drăguţ. Pentru mine - zise el arătând spre cameră - nu contează toată asta. Eu trec pe aici numai ca să trag la aghioase
   - Ce-ar fi să o sun chiar acum pe mama ta şi să o întreb ce a primit ultima dată de ziua dânsei de la băiatul ei, Donnie Ray?
   - Da’, cum să nu! zise el fără să clipească, şi făcu un semn cu degetul mare înspre video telefonul de pe masa de lângă perete. Numărul e în memorie. Un singur lucru, vă rog frumos. Nu-i spuneţi că sunteţi de la poliţie. Îşi face griji. Să-i spuneţi că faceţi un sondaj sau ceva.
   - Peabody, dă-ţi jos jacheta de la uniformă şi sun-o pe mama lui Donnie Ray, spuse Eve şi ieşi din raza de acţiune a transmiţătorului, apoi se aşeză pe braţul unui fotoliu. Cine ţi-a făcut profilul la „Confidenţial”? Rudy?
   - Nu, în fine, iniţial vorbisem cu el. Am senzaţia că toată lumea face la fel. E ca un fel de audiţie. Apoi a venit nu-ş’ ce clovn să mă consulte. Că ce-ţi place să faci ca să te distrezi, la ce visezi, care-i culoarea preferată. Îţi fac şi un examen fizic, ca să vadă că eşti curat.
   - Şi nu a ieşit nicio urmă de Zoner?
   Donnie Ray avu fineţea să pară ruşinat când răspunse.
   - Nu, eram curat.
   - Presupun că mama ta nu ar vrea să te vadă stând aşa.
   - Doamna Michael a primit întreaga gamă de produse „Perfecţiunea naturală” de la fiul său, cu ocazia aniversării zilei de naştere, spuse Peabody ridicând din umeri, şi-şi îmbrăcă la loc jacheta de poliţist, apoi zâmbi către Donnie Ray. Era foarte fericită că a primit un asemenea cadou.
   - E drăguţă, aşa-i?
   - Da, este.
   - E cea mai tare!
   - Aşa a zis şi ea despre tine, îi mărturisi Peabody.
   - De Crăciun i-am luat cercei cu diamante. De fapt, sunt doar clipsuri, dar ceilalţi ar costa prea mult, spuse el şi se uită la Peabody cu alţi ochi, acum că o văzuse fără jacheta austeră de poliţist. Ai fost vreodată la „Empire”? întrebă el.
   - Până acum nu.
   - Ar trebui să treci o dată. Cântăm chiar bine.
   - Poate am să trec, spuse ea, însă în secunda următoare surprinse privirea ca de uliu a Evei şi-şi drese glasul. Mulţumim pentru cooperare, domnule Michael.
   - Şi fă-i mamei tale un favor, spuse Eve în timp ce se îndrepta către uşă. Curăţă muntele ăsta de gunoi de aici şi lasă-te de Zoner.
   - Da, aşa am să fac, spuse Donnie Ray şi-i mai aruncă o ocheadă lui Peabody înainte de a închide uşa.
   - Este necuviincios din partea ta să flirtezi cu suspecţii, ofiţer Peabody.
   - Nu e chiar suspect, spuse Peabody şi aruncă o privire peste umăr. Şi era chiar drăguţ.
   - E suspect până când îi confirmăm alibiul. Şi e un porc.
   - Dar un porc cu adevărat drăguţ, să trăiţi.
   - Mai avem încă doi suspecţi de intervievat Peabody. Încearcă să-ţi ţii hormonii în frâu.
   - Dar mi-i ţin, Dallas, mi-i ţin. Peabody oftă şi se urcă în maşină.
   - Doar că e aşa de bine când mă năpădesc, adăugă.

7.

          Eve îşi petrecu întreaga zi luând declaraţii, fără să avanseze deloc, aşa că nu era într-o dispoziţie prea bună. Iar când ajunse la biroul de acasă şi descoperi că McNab îşi strânsese demult lucrurile şi plecase, se întunecă şi mai tare.
   Îşi spuse că procedase totuşi corect, spre binele lui, lăsându-i un bileţel şi ceva de mâncare.
   „Doamnă locotenent. Am întrerupt lucrul la ora 16:45. Lista cu nume şi produse se află sub dosarul cazului, la subcapitolul P de la Proba Doi-A. Câteva aspecte s-ar putea să vi se pară interesante. Atât Rudy, cât şi Piper au cumpărat fardul de pleoape, iar Piper chiar şi rujul de buze.
   Apropo, amândoi au cheltuit credite cu duiumul. Nu că l-ar egala pe Roarke la cheltuieli, dar nu stau rău. Şi alt lucru interesant este că toate bunurile lor sunt în custodie comună, până la ultimul bănuţ. Raportul despre acest lucru se găseşte tot în dosar.”
   Toate bunurile în custodie comună, reflectă Eve. Impresia ei fusese aceea că Rudy mânuia afacerea până la ultimul detaliu. Când se întâlnise cu ei, Rudy fusese cel care luase deciziile şi mersese la consolă, tot timpul cât se aflase ea în preajma lor. Concluzia logică era că tot el manevra şi banii.
   El deţinea controlul, concise Eve. El avea puterea.
   Şi ocazia, şi căile de operare.
   „Şi încă un nume legat de fardul de pleoape”, continuă vocea lui McNab. „Şi două legate de rujul de buze, cu tot cu Charles Monroe, care apare pe ambele liste. Nu l-am văzut prima oară când m-am uitat peste liste, pentru că a trecut alt nume pe chitanţa cu care a comandat să i se trimită produsele noi şi cele speciale. Am inclus şi profilul lui Monroe.”
   În timp ce asculta ultimele cuvinte din însemnare, Eve se încruntă.
   Chiar dacă instinctele o îndemnau să-l acuze pe Rudy, se părea că trebuia să-i facă o vizită şi lui Charles Monroe.
   Aruncându-şi privirea deasupra uşii care făcea le gătura dintre biroul ei şi al lui Roarke, văzu că lumina era aprinsă. Dacă el era ocupat, era un moment numai bun să verifice ceva ce o privea personal.
   Se mişcă fără să facă un zgomot şi o luă pe scări ca să nu folosească liftul, cu ochii-n patru, ca să nu dea de Summerset în timp ce se îndrepta cu paşi siguri spre bibliotecă.
   Pereţii încăperii pe două nivele erau tapetaţi cu cărţi. Întotdeauna o frapase faptul că un om care putea cumpăra o mică planetă doar pocnind din degete, prefera să buchisească din cărţi - care erau grele şi ocupau mult spaţiu - mai degrabă decât să citească comod, de pe monitoare.
   Era probabil încă unul dintre şiretlicurile sale, presupunea Eve, deşi aprecia foarte tare mirosul puternic de piele al coperţilor şi aspectul strălucitor al cotoarelor de cărţi care se înşirau pe rafturile din lemn de mahon.
   Erau două zone largi amenajate pentru lectură, cu şi mai multă piele pe fotoliile şi sofalele adânci, lucrate în lemn roşcat, cu lampadare din sticlă, pictate în nişte culori ca nişte adevărate giuvaieruri, cu alămuri lucitoare şi birouri din lemn vechi, strălucitor, sculptat adânc, de către meşteri din veacuri trecute.
   Draperiile erau deschise şi lăsau noaptea să pătrundă spre locul larg, de stat la fereastră, îmbrăcat cu perne groase, în tonuri care se molipseau de la nuanţele lampadarelor. Peste podeaua lată şi lustruită, din lemn de castan, erau aşternute covoare enorme şi foarte vechi, cu modele complicate pe un fundal roşu ca vinul. Ştia că în spatele biroului vechi era mascat un sistem computerizat de primă mână. Dar tot ce era la vedere în camera aceea amintea despre bătrâneţe şi avere, şi plăcerea faţă de amândouă.
   Eve nu intra prea des în acea încăpere, însă ştia că Roarke o făcea. Îl găsea câteodată, seara, cu picioarele lui lungi întinse în câte unul din fotoliile de piele, cu un pahar de coniac lângă el şi cu o carte în mâini. Cititul îl relaxa, îi spusese el într-o zi, şi era un şiretlic pe care îl învăţase în mahalalele din Dublin, încă de când era flăcău şi găsise pe o alee dosnică un exemplar din Yeats, murdar ca vai de el.
   Traversă încăperea până la birou şi deschise uşile mari, cu încrustaţii de lapis şi malahit.
   - Activează, comandă ea şi aruncă, prevăzătoare, o privire peste umăr. Caută în toate secţiunile bibliotecii după Yeats.
   „Yeats, Elisabeth, sau Yeats, William Butler?”
   Sprâncenele Evei se atinseră una de alta când se încruntă, şi îşi îi trecu mâna prin păr.
   - De unde naiba să ştiu eu? E vorba de un poet irlandez.
   „Yeats, William Butler, confirmat. Se caută prin rafturi... «Rătăcirile lui Oisin», Secţiunea D, raftul cinci, «Contesa Cathleen», secţiunea D...”
   - Opreşte, spuse Eve, şi-şi prinse rădăcina nasului între degete. Schimbă parametrii căutării. Spune-mi ce cărţi ale tipului ăsta lipsesc din bibliotecă.
   „Se schimbă parametrii... Se caută...”
   Oricum, probabil că avea toate nenorocitele de volume.
   Ce idee proastă, decise Eve, şi-şi înfundă mâinile în buzunare.
   - Doamnă locotenent.
   Eve aproape că sări din cizme. Se întoarse val-vârtej şi-l pironi pe Summerset cu privirea.
   - Ce e? La naiba, urăsc când faci chestia asta.
   Summerset se mulţumi să o privească în continuare, cu blândeţe. Ştia că o enervează la culme când o lua prin surprindere. Era unul dintre motivele pentru care îi plăcea atât de mult să o facă.
   - Vă pot ajuta să găsiţi vreun volum, deşi am crezut că nu citiţi nimic altceva în afară de rapoarte şi discuri despre comportamente deviante.
   - Uite ce e, amice, e dreptul meu să mă aflu aici, spuse ea, chiar dacă nu se explica nicicum faptul că se simţea ca un intrus găsit în bibliotecă. Şi nici nu am nevoie de ajutorul tău, adăugă ea.
   „Toate lucrările autorului Yeats, Wiliam Butler, pot fi găsite în bibliotecă. Aveţi nevoie de localizare şi titluri?”
   - La naiba, nu. Ştiam.
   - Yeats, doamnă locotenent? întrebă Summerset curios şi înainta mai aproape de ea, urmat de Galahad, care lipăi până în dreptul Evei, îi trecu printre picioare, apoi o abandonă şi sări în locul de la fereastră privind afară, în noapte, de parcă ar fi fost a lui.
   - Şi ce-i cu asta?
   Bărbatul se mulţumi să ridice din sprâncene şi răspunse:
   - Sunteţi interesată de vreuna dintre piese, de vreo serie, sau de o anume poezie?
   - Da’ cine eşti tu, poliţistul bibliotecii?
   - Aceste volume sunt destul de valoroase, spuse el încercând să liniştească lucrurile. Multe dintre ele sunt ediţii princeps, destul de rare. Găsiţi întreaga operă a lui Yeats şi pe discul bibliotecii. Sunt sigur că această metodă vi s-ar potrivi mult mai bine.
   - Nu vreau să citesc chestiile astea. Voiam doar să văd dacă cumva îi lipseşte vreun volum, ceea ce oricum e o prostie, de vreme ce are toate lucrurile posibile, aşa că mie ce naiba îmi mai rămâne să fac?
   - În legătură cu ce?
   - Cu Crăciunul, prostule, spuse Eve agitată şi se întoarse către calculator. Dezactivează.
   Summerset strânse din buze şi urmă şirul gândurilor Evei.
   - Doriţi să cumpăraţi un volum al lui Yeats pentru Roarke, cu ocazia Crăciunului.
   - Asta era ideea, care s-a dovedit a fi una foarte proastă.
   - Doamnă locotenent, spuse el în timp ce Eve se pregătea deja să dea buzna afară din încăpere.
   - Ce-i?
   Îl enerva ori de câte ori Eve făcea sau spunea câte ceva care să-l impresioneze. Dar nu se putea abţine. În plus, îi era dator pentru că-şi riscase viaţa, şi aproape că şi-o pierduse, ca să o salveze pe a lui.
   Summerset era conştient de faptul că numai acest lucru era de ajuns ca să-i facă pe amândoi să se simtă nelalocul lor. Poate că putea face cumva să-i întoarcă favorul, măcar puţin.
   - Încă nu are ediţia princeps din „Amurgul celtic”.
   - Asta ce mai e?
   - O colecţie de proză.
   - Scrisă de tipul ăsta, Yeats?
   - Da.
   O parte din ea, o părticică infimă şi răutăcioasă voia să dea din umeri şi să plece. Îşi încleşta însă pumnii, în interiorul buzunarelor şi rămase pe loc.
   - La sfârşitul căutării a spus că are toate volumele.
   - Are volumul, însă nu în ediţie princeps. Yeats este foarte valoros pentru Roarke. Presupun că ştii acest lucru. Am o legătură cu un anticar de cărţi rare din Dublin. Îl pot contacta să văd dacă volumul poate fi achiziţionat.
   - Cumpărat, spuse Eve pe un ton apăsat. Nu furat.
   Eve schiţă un zâmbet când îl văzu pe Summerset cum îşi îndreptă dintr-odată spatele.
   - Mai ştiu şi eu câte ceva despre legăturile tale. Noi dorim ca lucrurile să rămână legale.
   - Nici nu intenţionam să le rezolv altfel. Dar nu o să fie ieftin.
   Fu rândul lui să schiţeze un zâmbet la fel de vag.
   - Şi desigur că se va adăuga o taxă pentru faptul că achiziţia va ajunge aici până la Crăciun, de vreme ce aţi aşteptat până în ceasul al doisprezecelea.
   Eve nu dădu înapoi, deşi ar fi vrut foarte mult.
   - Dacă omul tău o poate găsi, o vreau.
   Şi continuă, de vreme ce nu avea cum să ocolească ce avea de spus:
   - Mulţumesc.
   Summerset dădu din cap destul de ţeapăn şi aşteptă ca ea să iasă din cameră, înainte să zâmbească cu gura până la urechi.
   Asta păţeşti atunci când eşti îndrăgostit, îşi spuse Eve în gând. Te face să colaborezi cu cea mai mare pacoste din viaţa ta. Şi dacă nenorocitului ăla slăbănog o să-i reuşească schema, gândi ea cu dispreţ în timp ce luă liftul până în dormitor, o să-i mai fie şi datoare pe deasupra.
   Era o adevărată umilinţă.
   Apoi uşile liftului se deschiseră şi apăru Roarke, cu un zâmbet vag, de înger decăzut, şi cu ochii vii şi albaştri de plăcere.
   Ce mai conta o mică umilinţă?
   - Nu ştiam că ai ajuns deja acasă.
   - Da, am... avut ceva de rezolvat, răspunse Eve şi îşi feri privirea. Tu de ce eşti aşa mulţumit?
   Roarke o luă de mână şi o trase către dormitor.
   - Tu de ce crezi? o întrebă el şi-i făcu un semn cu mâna înspre pat.
   De partea cealaltă a platformei înălţate pe care se afla patul lor, în mijlocul nişei adânci pe care o forma fereastra, se afla un brad. Crengile se arcuiau prin cameră sus, tot mai sus, până la vârful care aproape că străpungea tavanul.
   Eve privi bradul şi clipi.
   - E mare.
   - Înseamnă că nu l-ai văzut pe cel din salon. E de două ori mai înalt.
   Se apropie cu grijă de brad. Avea mai bine de 3 metri. Dacă s-ar fi răsturnat peste ei în pat, în timp ce dormeau, reflectă ea, i-ar fi strivit ca pe nişte furnici.
   - Sper că e ancorat bine.
   Adulmecă aerul şi continuă:
   - Miroase de parcă am fi în pădure. Presupun că o să agăţăm tot felul de chestii în el.
   - Ăsta-i planul, răspunse el şi-şi trecu braţele în jurul taliei ei, trăgând-o mai aproape de el. O să am eu grijă de luminiţe, mai târziu.
   - De ce tu?
   - E treabă de bărbat, îi răspunse el şi o muşcă cu blândeţe de gât.
   - Cine a spus?
   - Femeile care de-a lungul veacurilor au fost atât de sensibile, încât nu au dorit să se ocupe de aşa ceva. Aţi ieşit din tură, doamnă locotenent?
   - Mă gândeam să mănânc ceva şi apoi să mai fac câteva scanări probabilistice.
   Buzele lui se îndreptau către lobul urechii ei. Eve se gândi câte lucruri interesante ştia el să facă unui lob al urechii.
   - Şi vreau să văd dacă Mira a trimis profilul făcut de ea.
   Ochii îi erau deja pe jumătate închişi când îşi dădu capul într-o parte ca să-i permită lui să ajungă mai bine la gât. Iar când mâinile lui o luară în sus şi îi cuprinseră sânii, mintea i se înceţoşa într-un fel plăcut.
   - Apoi trebuie să mai scriu un raport şi să-l pun în dosar.
   Degetele lui îi loviră uşor sfârcurile şi trimiseră o săgeată încărcată cu plăcere care i se înfipse direct în vintre.
   - Dar cred că mai am o oră liberă, mormăi ea şi se întoarse cu faţa către el, îşi înfipse degetele în părul lui şi-i trase gura către a ei.
   Din gâtul lui Roarke ieşi un geamăt de plăcere, iar mâinile-i alunecară în jos, pe spatele ei.
   - Vino cu mine.
   - Unde?
   Roarke îi muşcă buza de sus şi-i răspunse:
   - Oriunde te duc.
   Apoi făcu un ocol împrejurul ei şi o conduse înapoi către lift.
   - În camera cu holograme, comandă el, apoi o propti cu spatele într-un colţ şi-i înăbuşi întrebarea cu un sărut lung, care îi tulbură mintea.
   - Dar dormitorul ce are? întrebă ea când îşi reluă respiraţia.
   - Am altceva în cap acum, spuse el cu ochii aţintiţi în continuare asupra ei, în timp ce o trase afară din lift. Activează programul.
   Camera mare şi goală, cu pereţii acoperiţi cu oglinzi negre, perfecte, străluci şi se schimbă. Mai întâi simţi mirosul de fum, înmiresmat, cu o aromă vagă de fructe, apoi adulmecă florile puternic parfumate. Luminile se micşorară şi pâlpâiră. Imagini noi prinseră contur.
   Trosni un foc, într-un şemineu imens. O fereastră largă cât un lac se deschidea către munţii cu piscuri albastre, în timp ce zăpada deasă şi pufoasă arunca sclipiri ca de gheaţă în lumina lunii.
   Urne din fier forjat erau umplute până la refuz cu flori albe şi ruginii. Şi lumânări, sute de lumânări, albe ca zăpada, ardeau cu flăcări jucăuşe din suporturile de alamă lustruită.
   Sub picioare, podeaua din oglinzi se preschimbă în lemn întunecat, aproape negru, şi vag lucitor.
   Un pat enorm ocupa mai toată camera, cu căpătâiul şi treptele modelate în curbe complicate şi în crengături de alamă groasă şi strălucitoare. Pe deasupra era presărat cu o cuvertură de un auriu-pal, atât de groasă, încât se puteau cufunda în ea, şi cu duzini întregi de perne în nuanţe de pietre preţioase.
   Şi peste tot erau împrăştiate petale de trandafiri albi.
   - Uau, exclamă ea şi mai privi o dată către fereastră.
   Panorama, cu vârfurile semeţe ale munţilor şi întinderile nesfârşite de zăpadă o făcu să simtă ceva ciudat în gât.
   - Ce sunt alea? întrebă ea.
   - O simulare a Alpilor Elveţieni.
   Una dintre marile lui distracţii era să o urmărească pe ea reacţionând în faţa unei noutăţi. Primul moment, de precauţie, dictat de meseria ei de poliţist, şi apoi explozia întârziată de plăcere care venea din femeia din ea.
   - Nu am reuşit până acum să te duc acolo de-adevăratelea. Aşa că o cabană holografică e cea mai bună soluţie.
   Roarke se întoarse şi ridică un halat aşezat pe spătarul unui scaun.
   - Ce-ar fi să-ţi pui ăsta pe tine?
   Eve întinse mâna după el şi se încruntă.
   - Ce-i ăsta?
   - Un halat.
   Eve îi aruncă o privire goală.
   - Asta ştiu. Vroiam să întreb din ce-i făcut? Ce-i asta, blană de nurcă?
   - Zibelină, răspunse el şi înainta un pas. Ce-ar fi să te ajut?
   - Eşti într-o formă de zile mari, aşa-i? întrebă ea în timp ce el începu să-i descheie cămaşa.
   Mâinile lui trecură peste umerii ei goi în timp ce lăsă cămaşa să cadă.
   - Se pare că sunt. Am chef să-mi seduc nevasta, încetişor.
   Nevoia îşi făcea încet loc şi i se răspândea prin corp.
   - Nu am nevoie să fiu sedusă, Roarke.
   Bărbatul îşi aşeză buzele pe umărul ei.
   - Eu am. Stai jos.
   O făcu să stea jos ca să-i poată scoate cizmele din picioare. Apoi se apucă de braţele fotoliului şi se aplecă iarăşi să o sărute.
   Stăteau cu buzele împreunate tandru şi pasional, iar buzele şi limbile alunecau meşteşugite, cu delicateţe, în timp ce dinţii scrâşneau uşor, cu isteţime. Muşchii Evei începură să se încordeze, apoi se relaxară. Să-l seducă pe el însemna să-l lase să simtă abandonul ei.
   Roarke o ridică în picioare şi-i desfăcu pantalonii.
   - Nu încetez să te doresc.
   Degetele lui mişunară peste şoldurile ei; pantalonii căzură la pământ.
   - Nu te iubesc niciodată prea mult. Mereu e loc de şi mai şi.
   Dezbrăcată, Eve se aplecă peste el cu faţa îngropată în părul lui.
   - Nimic nu mai e la fel de când ai apărut în viaţa mea.
   O ţinu în braţe o secundă, doar de dragul de a o avea lângă el. Apoi întinse mâinile în jos, îi ridică halatul şi strânse materialul moale peste umeri.
   - Pentru amândoi e la fel, spuse el şi o ridică în braţe, spre pat.
   Iar braţele ei se întinseră spre el.
   Ştia cum va fi. Copleşitor, tulburător. Magnific. Ajunsese să distingă fiecare dintre senzaţiile pe care i le producea, şi să distingă atingerea lui aşa cum distingea apa sau aerul.
   Fără să le conştientizeze, însă fără să poată trăi în lipsa lor.
   Când corpurile li se împreunau, putea dărui oricât, putea primi orice. Adânc îngropată în patul pufos, primi buzele lui cu nerăbdare, bucurându-se de focul care-i ardea în vene.
   Oftă şi trase de cămaşa lui, ajutându-l să o dea mai repede la o parte, astfel încât carnea lui să o întâlnească pe a ei.
   Alunecarea prelungă şi minunată. O întoarcere înceată, un geamăt uşor. Petalele mătăsoase, cearşafurile satinate, muşchii încordaţi sub palmele ei - se îmbinau toate într-un amestec exotic de texturi.
   Inima tresări iute, să-i spargă pieptul. Un fior delicios, un oftat uşor. Pâlpâitul lumânării, lumina lunii care se revărsa şi lucirile aruncate de foc - se contopeau într-o strălucire de nedescris.
   Gusta şi era gustată. Atingea şi era la rândul ei atinsă.
   Era excitată şi-l excita şi pe el. Şi tremură tot drumul până la culmea dulce precum şlefuirea argintului.
   Roarke o simţi cum se arcui, se cutremură şi apoi alunecă leneşă la loc pe pat. Membrele li se încurcară, unele printre altele, în momentul în care se rostogoliră în pat şi se atinseră iarăşi, aranjându-şi corpurile unul lângă altul. Roarke urmărea lumina care-i dansa pe chip, prin păr, în ochi, şi culoarea lor adâncă. Ochii pe care îi urmări cum deveniră sticloşi în timp ce o conduse, încetul cu încetul, până la o nouă culme.
   Mâinile ei puternice, pricepute şi atât de cunoscute se mişcară pe corpul lui, îl apucară şi-l mângâ-iară. Din gâtul ei ieşeau gemete surde de plăcere, ofta peste buzele lui şi răsufla în pielea lui.
   Răsuflarea lui se înteţi, iar nevoia îi răsuna prin sânge ca un tunet. Căldura se transformă în ardoare, iar ardoarea într-o mistuire periculoasă.
   Apoi ea se ridică deasupra lui, cu corpul subţire şi argintat de luminile şi umbrele care se succedau. Gemetele ei erau din ce în ce mai lungi, un sunet pofticios, gutural pe care-l scoase în timp ce se aplecă peste el, cuprinzându-l şi primindu-l în interiorul ei. Când degetele lui se înfipseră în coapsele ei, se cambra într-o arcuire sclipitoare şi continuă să se mişte, cu ochii ca nişte fante brun-aurii şi cu răsuflarea grăbită şuierând printre buze.
   Când o săgeta orgasmul, se apropie de el, apoi se strânse în jurul lui, chiar în momentul în care el se ridică spre ea, când buzele se aşezară înfometate pe sânul ei.
   Pierdut de-acum, prizonier, o rostogoli pe spate, astfel încât i se învârtejiră şi mintea, şi corpul. Apoi se repezi înspre ea cu mişcări animalice, încă una şi încă una, şi cu o explozie neaşteptată de lăcomie care îi spulberă tot controlul pe care îl avusese. Degetele ei erau încleştate în jurul tuburilor subţiri şi îndoite din tăblia patului, şi se ţinea cu disperare de ele, de parcă ar fi încercat să se ancoreze, iar un ţipăt incontrolabil de plăcere o sugruma în timp ce el îi dădea genunchii la o parte ca să o poată pătrunde mai adânc.
   Când corpul ei explodă dedesubtul lui, buzele lui Roarke se năpustiră în jos, peste ale ei. Şi îşi dădu drumul.

         Era acoperită numai cu petale de trandafir. Muşchii ei atletici, antrenaţi, erau relaxaţi şi moi precum ceara topită care se strânsese sub lumânări în bălţi aromate.
   În timp ce respiraţia ei redevenea regulată, Roarke îi muşca uşor umărul, apoi se ridică să ia halatul şi-l trase peste ea.
   Eve răspunse cu un mormăit.
   Amuzat şi plăcut surprins, totodată, că acesta fu singurul răspuns de care mai era în stare, Roarke se duse în celălalt colţ al camerei şi comandă o baie fierbinte, la patruzeci de grade. Desfăcu o sticlă de şampanie, o aşeză la loc în frapiera plină cu gheaţă, apoi îşi ridică din pat nevasta rămasă fără vlagă.
   - Nu dormeam, răspunse ea repede şi pe un ton bolborosit, din care el îşi dădu seama că tocmai asta i se întâmplase.
   - Mâine-dimineaţă ai să dai vina pe mine că te-am lăsat să dormi şi nu ţi-ai mai făcut scanarea probabilistică.
   Şi spunând acestea, o lăsă să cadă în apa fierbinte, cu spumă.
   Eve scoase un scheunat, apoi mormăi de plăcere.
   - O, Doamne, spuse ea, aş vrea să locuiesc chiar aici, în cada asta, pentru vreo săptămână.
   - Fă-ţi timp liber şi putem merge de-adevăratelea în Alpi, unde ai să te poţi muia într-o cadă până te transformi într-un rid mare şi roz.
   Şi exact asta-şi dorea - să o ducă undeva departe, să o vadă recuperată şi pusă pe picioare de-a binelea. Şi-şi imagină că un asemenea plan avea cam aceleaşi şanse de reuşită, cum ar fi avut şi dacă i-ar fi propus să îl sărute pe Summerset pe gură.
   Imaginea unei asemenea scene îl făcu să zâmbească.
   - O glumă? îl întrebă ea într-o doară.
   - Ha! Ar fi una delicioasă.
  Îi dădu un pahar înalt şi subţire, pentru şampanie, şi se scufundă alături de ea, luând un pahar şi pentru el.
   - Trebuie să trec la treabă.
   - Ştiu, răspunse el şi lăsă să-i iasă o răsuflare adâncă.
   Încă zece minute.
   Era mult prea bună combinaţia dintre apa fierbinte şi şampania rece, pentru a-l putea refuza.
   - Ştii că, înainte de-a te cunoaşte pe tine, pauzele mele însemnau o cană de cafea proastă şi o... o cană de cafea proastă?
   - Ştiu, şi se întâmplă de mult prea multe ori să fie tot aşa. Asta, spuse el în timp ce se adânci mai tare în cadă, e o modalitate net superioară de a te relaxa.
   - E greu de contrazis ce spui tu, răspunse ea şi-şi ridică un picior în aer ca să-şi examineze degetele, fără niciun motiv. Nu cred că o să-mi lase mult timp la dispoziţie, Roarke. Lucrează contra cronometru.
   - Cât timp mai ai?
   - Prea puţin. Mult prea puţin.
   - O să ai mai mult timp. Nu am cunoscut niciodată un poliţist mai bun decât tine. Şi am cunoscut o grămadă.
   Eve se încruntă cu privirea în paharul de vin.
   - Nu o face nici din ură, cel puţin nu încă. Nici pentru vreun avantaj. Nici din răzbunare, după câte îmi dau seama. Ar fi mult mai uşor să-i iau urma, dacă aş şti motivul.
   - Dragostea. Adevărata dragoste.
   Eve lăsă să-i scape printre dinţi un blestem.
   - Dragostea mea adevărată. Dar nu poţi avea o duzină din astea.
   - Gândeşti raţional. Te gândeşti că un bărbat nu e în stare să iubească mai mult de o singură femeie, cu aceeaşi fervoare. Dar se poate.
   - Da, sigur, dacă gândeşte cu scula, nu cu mintea.
   Roarke râse şi deschise un ochi.
   - Draga mea Eve, de multe ori e imposibil să faci distincţie între cele două. Pentru unii, adăugă el, fără să dea atenţie scânteii care se aprinse pentru o clipă în ochii Evei, atracţia fizică e cea care precede emoţiile mai subtile. Şi ce nu iei tu în seamă este faptul că s-ar putea foarte bine să creadă despre fiecare în parte că este dragostea vieţii lui. Şi dacă nu au fost de acord cu el, singura modalitate de a le convinge de acest lucru este să le ia viaţa.
   - M-am gândit şi la asta. Dar nu e de-ajuns ca să-mi poată explica totul. E îndrăgostit de ceea ce nu poate avea şi distruge ceea ce nu poate avea. Îşi împunse umărul. Urăsc tot simbolismul ăsta. Amestecă lucrurile de tot.
   - Trebuie să-l apreciezi pentru teatralismul său.
   - Da, şi sper ca din cauza asta să facă un pas greşit. Şi când se va întâmpla, am să-l vâr pe veselul şi bătrânul Moşulică într-o celulă. Timpul a expirat, anunţă ea şi ieşi din apă.
   Tocmai trăsese un prosop din barul încălzit, când auzi sunetul înfundat al comunicatorului ei.
   - La dracu’!

..............................................................................