Agenția fericirii, Nora Roberts

1-6
1.

                Visase despre moarte.

   Lumina roșie şi murdară a reclamei cu neon se oglindea în fereastra soioasă, zvâcnind ca o inimă mânioasă.
   Intermitențele luminoase prefăceau bălţile de sânge care scânteiau pe podea din întunecate în aprinse, întunecate, aprinse, spintecând încăperea mică şi slinoasă cu reliefuri precise, pentru ca apoi să o condamne la întunecime.
   Se ghemui într-un colţ; era numai o fetiţă osoasă, cu părul negru şi încâlcit, şi ochi imenşi, de culoarea whisky-ului pe care îl bea el când avea bani de băutură. Şocul şi durerea transformaseră acei ochi, şi acum păreau sticloşi şi orbi, iar tenul avea paloarea gri-cadaverică a leşurilor.
   Rămăsese cu privirea aţintită, hipnotizată de lumina care clipea, de felul în care clipocea pe pereţi şi pe podea. Şi pe el, făcut grămadă pe podeaua stricată, înecat în propriu-i sânge.
   În gâtlejul fetei hârâiau abia auzit nişte sunete sălbatice, iar în mâna fetei cuţitul era plin până la prăsele de sânge închegat.
   Iar el era mort. Ştia că era mort.
   Simţea duhoarea fierbinte care năvălea dinspre el, infectând aerul. Era o copilă, doar o copilă, însă fiara din ea recunoscu mirosul de care se temea, dar de care se bucura în acelaşi timp.
   Braţul îi urla de durere, acolo unde el făcuse osul să plesnească. Locul acela dintre picioare o ardea şi mustea de la ultimul viol. Sângele cu care era împroşcată nu era numai al lui.
   Însă era mort. Se terminase. Acum era în siguranţă.
   Apoi el întoarse capul încetişor, ca o marionetă pe sfoară, iar durerea se transformă în groază.
   Ochii lui priviră ţintă într-ai ei, în timp ce fetiţa bolborosea şi se dădea de-a buşilea înapoi, mai adânc spre colţul în care se târâse ca să scape de el. Gura moartă rânji.
   „N-ai să scapi nicicând de mine, fetiţo. Sunt parte din tine. Mereu. Înăuntrul tău. Pentru totdeauna. Acum tăticul va trebui iarăşi să te pedepsească.”
   Bărbatul se ridică, sprijinindu-se în mâini şi în genunchi. Sângele îi picura, în stropi mari şi zgomotoşi de pe faţă şi de pe spate, şi se scurgea într-un fel obscen din tăieturile de pe braţe. Când îşi recapătă echilibrul şi începu să-şi târşâie picioarele prin tot sângele acela, fata scoase un ţipăt.
   Şi se trezi din somn ţipând. Eve îşi acoperi faţa cu mâinile, iar pe una dintre ele o ţinu strâns peste gură, ca să oprească ţipetele înnebunite care îi stăteau în gât precum cioburile de sticlă încinsă. Respiraţia îi apăsa dureros pieptul în aşa măsură, încât se crispa de suferinţă la fiecare expiraţie.
   Teama o urmă şi îi suflă fiori reci pe şira spinării. Însă reuşi să o învingă. Nu mai era o copilă neajutorată, era o femeie în toată firea, un poliţist care ştia cum să protejeze şi să apere. Chiar şi atunci când victima era chiar ea.
   Nu mai era singură într-o cămăruţă oribilă de hotel, ci în propria ei casă. În casa lui Roarke. Roarke.
   Şi începu să se calmeze concentrându-se asupra lui, doar asupra numelui său.
   Alesese fotoliul pentru dormit din biroul de acasă, deoarece el era plecat de pe planetă. Nu reuşise niciodată să se odihnească în patul lor, dacă nu era şi el cu ea. Când dormeau împreună avea foarte rar coşmaruri, aproape deloc, însă atunci când dormea singură o urmăreau aproape întotdeauna în somn. Ura zona aceea de slăbiciune, de dependenţă, aproape la fel de mult pe cât îl iubea.
   Se întoarse în fotoliu şi se alină, strângând în braţe pisica mare şi gri, care se făcuse ghem lângă ea şi o urmărea prin pupilele înguste, ceacâre.
   Galahad era obişnuit cu coşmarurile ei, însă nu-i convenea să fie trezit la 4 dimineaţa din pricina asta.
   - Scuze, mormăi ea în timp ce-şi alinta faţa în blana lui. E al naibii de stupid. E mort, şi nu o să se mai întoarcă. Morţii nu se întorc.
   Oftă şi îşi aţinti privirea prin întuneric.
   - Ar trebui să ştiu, completă ea.
   Trăia cu morţii, lucra cu ei, se opintea să-şi facă drum printre ei zi de zi, noapte de noapte. În ultimele săptămâni ale anului 2058, armele fuseseră interzise, iar ştiinţa medicală aflase cum să prelungească viaţa cu mult dincolo de pragul unui secol.
   Numai oamenii nu se opriseră încă de la a mai omorî alţi oameni.
   Iar slujba ei era să facă dreptate celor morţi.
   Decât să rişte un nou voiaj în lumea coşmarurilor, preferă să comande să se aprindă luminile şi se dădu jos din fotoliu. Picioarele nu-i mai tremurau, iar pulsul aproape că-i revenise la normal, îşi reaminti sieşi că durerea groaznică de cap care urma coşmarurilor, precum o pulpană care atârna în urma hainei, urma să dispară încetul cu încetul.
   Sperând la un mic dejun decalat, Galahad sări în urma ei şi începu să facă nişte opturi precum o fundă printre picioarele ei, în timp ce ea se mişca prin bucătărie.
   - Mai întâi eu, amice.
   Programă Robotul multifuncţional pentru o cafea, apoi aşeză pe podea un bol cu mâncare pentru pisici. Motanul se apucă de mâncat de parcă ar fi servit ultima lui masă, lăsând-o pe Eve să mediteze în dreptul ferestrei. Priveliştea părea mai degrabă o întindere nesfârşită de peluze decât de străzi, iar pe cer nu trecea niciun vehicul. Putea fi chiar singură în oraş. Intimitatea şi liniştea erau daruri pe care un om cu averea lui Roarke le putea cumpăra cu uşurinţă. Dar ea ştia că dincolo de pământurile frumoase, peste peretele înalt din piatră, viaţa mergea înainte. Iar moartea o urma cu lăcomie.
   Aceea era lumea ei, se gândea ea în acele momente, în timp ce-şi sorbea cafeaua tare şi încerca să îndepărteze înţepeneala dintr-o rană de la umăr care nu se vindecase încă de tot.
   Crime mărunte, mari scheme, afaceri murdare şi disperarea care urla.
   Ştia mai multe despre lucrurile de felul ăsta decât despre spirala colorată de bani şi putere care-l înconjura pe soţul ei.
   Când era singură, ca acum, sau când era cu moralul la pământ, se întreba cum de reuşiseră ei doi să ajungă împreună - poliţista cu o atitudine ireproşabilă, care credea fără clintire în litera legii, şi irlandezul făţarnic, care toată viaţa lui amestecase şi încercase să şteargă această literă.
   Crima îi adusese pe ei doi împreună, două suflete pierdute care o apucaseră pe căi de salvare diferite pentru a supravieţui şi se regăsiseră unul pe altul împotriva oricărei logici sau sens.
   - Dumnezeule, mi-e dor de el! Ce ridicol!
   Se întoarse, enervată pe sine însăşi, cu intenţia de a-şi face duş şi de a se îmbrăca. Lumina care clipea pe video telefon îi semnaliza un apel primit fără sonor. Fără să se îndoiască o clipă cine-l transmitea, se avântă către el şi debloca codul pentru modul silenţios.
   Pe ecran apăru chipul lui Roarke. Şi ce chip, îşi spuse ea în gând, în timp ce-l privea cum ridica dintr-o sprânceană neagră. Era atrăgător într-un fel poetic, încadrat de părul negru, lung şi des. Cu gura perfect sculptată, oase puternice şi ochi albaştri, de o incredibilă intensitate.
   După mai puţin de un an, sângele începea să îi fiarbă numai la văzul acelui chip.
   - Draga mea, Eve.
   Vocea îi era precum lichiorul dintr-un whisky-ul tare, irlandez:
   - De ce nu dormi?
   - Pentru că sunt trează.
   Ştia că, pe măsură ce o studia, îşi va da seama. Nu putea ascunde mare lucru în faţa lui. Avea să vadă umbrele unei nopţi proaste înconjurându-i ochii, precum şi paloarea pielii. Jenată, îşi trecu o mână prin părul scurt şi în dezordine şi răspunse:
   - Mă duc devreme la sediul central. Mai trebuie să rezolv nişte hârţogăraie.
   El văzuse mai multe decât îşi putea ea da seama. Când se uită la ea văzu putere, curaj, durere. Şi o frumuseţe - în oasele acelea puternice, în gura aceea plină, în ochii aceia fermi, de culoarea coniacului - pe care ea, în mod cu totul încântător, nici nu o conştientiza. Dar pentru că văzu acolo şi oboseală, îşi schimbă planurile:
   - Diseară voi fi acasă.
   - Credeam că mai e nevoie să stai câteva zile pe acolo.
   - Diseară voi fi acasă, repetă el zâmbindu-i. Mi-e dor de tine, doamnă locotenent.
   - Nu zău.
   Îi zâmbi, cu toate că i se păru absolut prostesc fiorul cald care o trecu, apoi continuă:
   - Presupun că va trebui să-mi fac timp pentru tine, când ai să ajungi.
   - Aşa să faci.
   - Pentru asta ai sunat - ca să mă anunţi că te întorci mai devreme?
   De fapt, sunase să spună că va mai întârzia o zi sau două - şi să încerce să o convingă să i se alăture la sfârşit de săptămână în staţiunea Olimp. Nu făcu însă altceva decât să-i zâmbească:
   - Nu voiam decât să-mi informez soţia despre planurile mele de călătorie. Mergi la loc, la culcare, Eve.
   - Mda, poate.
   Dar ştiau amândoi că nu avea de gând să facă acest lucru.
   - Ne vedem diseară. Hei, Roarke!
   - Da?
   Încă trebuia să tragă tare aer în piept înainte de a o spune:
   - Şi mie mi-e dor de tine.
   Întrerupse transmisia chiar în timp ce el îi zâmbea. Mai sigură pe ea, îşi luă cafeaua şi merse să se pregătească pentru noua zi.
   Nu se strecură la propriu din casă, însă păstră liniştea.
   Abia dacă era 5 dimineaţa, dar fără îndoială că Summerset era pe undeva prin apropiere. Prefera, pe cât posibil, să-l evite pe sergentul major al lui Roarke - sau oricum l-ai fi numit pe un om care ştia totul, făcea totul şi-şi vâra nasul său osos în ceea ce Eve considera cel mai adesea a fi în totalitate treaba ei.
   De când ultimul ei caz îi adusese pe amândoi mai aproape unul de altul decât ar fi avut nevoie fiecare dintre ei ca să se simtă în largul său, Eve suspecta că şi el o evita cu aceeaşi grijă cu care şi ea îl evitase pe el în decursul ultimelor săptămâni.
   Amintindu-şi de acest lucru, se fricţionă inconştient cu mâna chiar mai jos de umăr. Încă o mai jena puţin dimineaţa sau la sfârşitul unei zile mai lungi. Să primească reculul propriei ei arme era o experienţă pe care nu dorea să o mai repete nici în viaţa aceasta, nici în alta.
   Cumva, răul se întâmplase după aceea, când se simţise prea slăbită ca să-i dea un şut în fund lui Summerset, care îi turna medicamente cu găleata pe gât.
   Închise uşa după ea, trase adânc în piept aerul rece de decembrie, apoi înjură cu nesaţ.
   Îşi lăsase vehiculul la baza scărilor deoarece asta îl înnebunea pe Summerset. Iar el îl mutase, pentru că asta o scotea pe ea din sărite. Bodogănind din pricina faptului că nu se obosise să aducă telecomanda de la uşa garajului în care stătea vehiculul ei, dădu ocol casei, tropăind şi scrâşnindu-şi cizmele pe iarba îngheţată. Din pricina frigului, începură să o înţepe vârfurile urechilor şi să-i curgă nasul. Îşi dezveli dinţii şi formă apăsat codul, cu degetele scoase din mănuşi, apoi păşi în garajul curat şi încântător de cald.
   Erau acolo două rânduri scânteietoare de maşini, biciclete, sky-scutere, chiar şi un minicopter pentru două persoane. Vehiculul ei, ediţie de oraş, de culoare verde ca bobul de mazăre, arăta ca un prostănac printre bestiile netede şi lucioase. Dar era nou, îşi reaminti ea, în timp ce îşi lua locul în spatele volanului, şi totul funcţiona.
   Porni ca un vis. Motorul torcea. La comanda ei, prin ventilele de aer începu să bată uşurel căldura. Carlinga strălucea de atâtea lumini, anunţând verificarea iniţială de la pornire, iar apoi vocea binevoitoare a robotului o asigură că toate sistemele erau în stare bună de funcţionare.
   Ar fi trecut prin torturile iadului înainte de a recunoaşte că-i lipseau toanele şi defecţiunile neaşteptate ale vechii ei maşini.
   Porni cu o mişcare domoală şi alunecă din garaj în jos, pe aleea şerpuită, către porţile de fier. Acestea se dădură la o parte dinaintea ei uşurel, fără zgomot.
   Străzile din cartierul acela select erau liniştite şi curate. Copacii de la marginea marelui parc erau glazuraţi cu un luciu subţire de gheaţă scânteietoare, ca un costum din praf de diamant.
   Cel mai probabil că, în umbrele sale adânci, dependenţii de substanţe chimice şi mardeiaşii îşi terminau treaba începută peste noapte, însă aici erau numai clădiri finisate, din piatră, bulevarde largi şi întunericul liniştit dinaintea zorilor.
   Primul panou se ivi pe când Eve se afla la câteva blocuri depărtare şi împroşcă noaptea cu mişcare şi cu o lumină care-ţi lua ochii. Moş Crăciun, roşu în obraji şi cu un rânjet maniac întipărit pe chip, care o duse cu gândul la un elf supradimensionat, drogat cu Zeus, străbătu cerul în urma flotei sale de reni, urlând „ho-ho-ho” şi înştiinţând populaţia despre câte zile de cumpărături îi mai rămăseseră până la Crăciun.
   - Bine, bine, te-am auzit. Nenorocit gras ce eşti!
   Se încruntă, în timp ce frână şi încercă să găsească o lumină. Înainte nu trebuia să-şi facă niciun fel de griji cu privire la Crăciun. Trebuia numai să găsească ceva ridicol pentru Mavis, eventual ceva comestibil pentru Feeney.
   Nu mai avusese pe nimeni în viaţa ei pentru care să împacheteze cadouri.
   Şi ce naiba era să cumpere pentru un om care nu numai că avea totul, dar mai era şi stăpân peste cele mai multe dintre fabricile şi uzinele producătoare?
   Era o dilemă serioasă pentru o femeie care prefera o lovitură cu un obiect bont decât o după-amiază întreagă de cumpărături.
   Crăciunul, concise ea în timp ce Moşul începea să facă reclamă diferitelor magazine şi sortimente din Big Apple Sky Mall, era o durere de cap.
   Cu toate acestea, moralul i se mai ridică în timp ce o porni prin traficul ademenitor de pe Broadway. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, aici era câte o petrecere. Scările rulante erau pline până la refuz cu pietoni, dintre care majoritatea erau fie beţi, fie drogaţi, fie ambele. Vânzătorii ambulanţi rebegeau de frig, în timp ce grătarele sfârâiau. Orice comerciant care avea un punct de vânzare pe strada asta ţinea de el cu dinţii ascuţiţi şi încleştaţi.
   Deschise numai niţeluş fereastra şi adulmecă mirosul de castane prăjite, crenvurşti de soia, fum şi umanitate.
   Cineva anunţa sfârşitul lumii pe un ton strident şi uniform.
   Un taxi claxona mult mai tare decât i-ar fi permis legile împotriva poluării fonice, în timp ce pietonii invadau carosabilul în lumina farurilor sale. Pe deasupra, aerobuzele matinale pârâiau cu veselie, iar primele reclame publicitare începură să anunţe în gura mare vânzările pentru mărfurile oraşului.
   Asistă la izbucnirea unei bătăi cu pumnii între două femei. Prostituate autorizate, îşi spuse Eve în gând; femei şi bărbaţi care, după legalizarea prostituţiei, câştigaseră permisiunea de a practica sexul, cu parteneri de ambele sexe, contra unei sume de bani. Prostituatele autorizate din zona aceasta trebuiau să-şi păzească terenul cu aceeaşi înverşunare ca şi vânzătorii de mâncare şi băutură.
   Se gândi să se dea jos şi să le despartă, însă micuţa blondă o puse la pământ pe roşcată, apoi ţâşni ca un iepure şi se pierdu în mulţime.
   Bine gândit, cugetă Eve aprobator, în timp ce roşcata se ridicase deja în picioare, scuturând din cap şi urlând nişte obscenităţi nemaiauzite.
   Acesta era New Yorkul ei, îşi spuse Eve în gând, cu afecţiune.
   Acceleră şi ajunse pe ceva mai liniştita Stradă şapte, apoi se îndreptă către centru, cu o urmă de regret. Trebuia să fie iarăşi în mijlocul acţiunii, îşi spuse ea în gând.
   Săptămânile de recuperare o făcuseră să se simtă inutilă şi iritată. Slabă. Renunţase la ultima săptămână recomandată şi insistase să dea evaluarea performanţelor fizice.
   Şi îl trecuse la mustaţă, ştia asta.
   Dar îl trecuse, iar acum era înapoi la lucru. Acum nu mai avea decât să-l convingă pe comandant să o scape de munca de birou, şi ar fi fost o femeie fericită.
   Când porni staţia, o ascultă într-o doară. Nu intra în tură decât peste trei ore.
   „Toate unităţile din apropiere, un caz 1222 înregistrat pe Strada Şapte, la numărul 6843, apartamentul 18B. Nu a fost făcută nicio confirmare. Vizitaţi bărbatul din apartamentul 2A. Toate unităţile din apropiere...”
   Eve apăsă butonul înainte ca dispecerul să apuce să repete anunţul.
   - Dispecer, aici locotenent Dallas, Eve. Ajung în două minute la locaţia de pe Strada şapte. Preiau cazul.
   „Recepţionat, locotenent Dallas, Eve. Rugăm să anunţi situaţia la sosire.”
   - Afirmativ. Dallas, terminat.
   Alunecă până la bordură şi aruncă o privire rapidă la clădirea gri, ca de oţel. La ferestre licăreau câteva lumini, însă la etajul optsprezece era întuneric beznă. Un caz 1222 însemna că se primise un telefon anonim care reclama o ceartă domestică.
   Eve se dădu jos din vehicul şi trecu absentă mâna peste locul în care stătea bine mersi arma ei. Nu s-ar fi supărat dacă ar fi început ziua cu tot felul de încurcături, însă toţi poliţiştii, şi vii, şi morţi, urau cazurile de certuri domestice.
   Se părea că nu era plăcere mai mare pentru soţi, soţii sau soţi de acelaşi sex, decât să se răzbune pe sărmanul nenorocit care ar fi încercat să-i despartă, ca să nu se omoare între ei pentru banii de chirie.
   Faptul că acceptase un asemenea caz reflecta gradul ei de insatisfacţie faţă de atribuţiile pe care le avea în acel moment.

      Eve urcă uşurel cele câteva trepte şi-l căută pe bărbatul de la apartamentul 2A.
   Când îi vorbi prin vizorul de siguranţă, Eve îi flutură insigna pe la nas, iar când acesta crăpă uşa cât să încapă un ac, i-o îndesă în ochii mici ca două mărgeluţe.
   - Aveţi necazuri pe aici?
   - Habar n-am. M-au sunat poliţaii. Eu sunt administratorul. Nu ştiu nimic.
   - Îmi dau seama.
   Bărbatul mirosea a cearşafuri stătute şi, în mod cu totul inexplicabil, a brânză.
   - Nu vreţi să mă lăsaţi să intru la 18B? continuă ea.
   - Ai şi tu cardul tău, nu-i aşa?
   - Mda, bine.
   Eve îl măsură cu privirea: scund, slab, împuţit şi speriat.
   - Ce-ar fi să mă informaţi cu privire la locatari înainte să intru? mai întrebă ea.
   - Nu e decât un singur locatar. O femeie, o femeie singură. Divorţată sau ceva de genul ăsta. Nu vorbeşte despre asta.
   - Aşa fac toţi, mormăi Eve. Ştii cumva cum o cheamă?
   - Hawley, Marianna. Are în jur de 30-35 de ani. Arată binişor. Stă aici de vreo 6 ani. Niciun necaz cu ea. Uite ce e, eu n-am auzit nimic, nu am văzut nimic. Nu ştiu nimic. Ce dracului, e 5 jumate dimineaţa! Dacă a făcut vreo boroboaţă în apartament, vreau să ştiu şi eu. Altfel, nu-mi bag nasul.
   - Bine, spuse Eve în timp ce uşa se închise cu un pocnet surd în nasul ei. Bagă-te înapoi în vizuina ta, nevăstuică ce eşti, mai adăugă ea.
   Îşi roti umerii o dată, apoi traversă palierul, către lift. În timp ce păşi înăuntrul liftului, îşi scoase comunicatorul şi raportă:
   - Locotenent Dallas, Eve. Mă aflu la locaţia de pe Strada şapte. Administratorul e dus cu pluta. Raportez din nou după ce iau declaraţia Marianei Hawley, ocupanta apartamentului 18B.
   „Ai nevoie de întăriri?”
   - Deocamdată nu. Dallas, terminat.
   În timp ce păşi afară din lift, pe palierul de la etajul optsprezece, strecură comunicatorul la loc, în buzunar.
   Aruncă o privire scurtă în sus şi văzu camerele de luat vederi la locul lor. Pe holul blocului era linişte ca într-o catedrală.
   După adresă şi după stilul imobilului, Eve etichetă majoritatea rezidenţilor drept nişte gulere albe, de condiţie medie. Majoritatea nici nu se clinteau din pat înainte de ora 7. Îşi luau cafelele de dimineaţă şi se grăbeau către staţia de aerobuz sau metrou. Cei mai norocoşi se înfundau în birou direct din staţiile lor de acasă.
   Unii dintre ei aveau copii pe care îi conduceau la şcoală. Alţii îşi luau la revedere de la soţi şi îşi aşteptau amanţii sau amantele.
   Vieţi ca oricare altele, într-un loc ca oricare altul.
   Îi trecu prin minte ideea că poate nenorocita de clădire era a lui Roarke, însă îşi scoase acest gând din cap şi o luă în sus, către apartamentul 18B.
   Lumina de la aparatul de securitate clipea în verde. Fusese dezactivată. În timp ce apăsă soneria, păşi instinctiv într-o parte a uşii.
   Cum nu auzi ecoul înfundat al soneriei, se convinse că apartamentul era izolat fonic. Orice s-ar fi petrecut înăuntru, rămânea înăuntru. Puţin enervată de acest gând, scoase card-ul şi deschise încuietorile.
   Înainte de a intra, strigă. Nu-i nimic mai rău, reflectă ea, decât să sperii nişte bieţi oameni din somnul lor şi să sară la tine cu un pistol paralizant făcut în casă sau cu un cuţit de bucătărie.
   - Doamnă Hawley? Poliţia. Am primit o reclamaţie că ar fi ceva în neregulă în apartamentul dumneavoastră. Luminile, ordonă ea, şi imediat se aprinseră becurile din tavanul sufrageriei.
   Apartamentul era destul de drăguţ, într-un fel liniştit. Nuanţe fine, linii simple. Monitorul era programat să ruleze un videoclip vechi.
   Doi oameni incredibil de arătoşi se rostogoleau nuzi printr-un pat presărat cu petale de trandafiri. Amândoi gemeau într-un mod teatral.
   Pe masa din faţa sofalei lungi, de un verde pal, se afla un bol cu bomboane. Era umplut până la refuz cu jeleuri învelite în zahăr. Alături erau aşezate mai multe lumânări groase, roşii şi argintii, arse artistic la diferite înălţimi.
   Întreaga încăpere mirosea a pin şi afine.
   Îşi dădu seama de unde venea mirosul de pin.
   În faţa ferestrei stătea un copăcel mic, cu o formă perfectă. Beculeţele de brad şi ornamentele în formă de îngeraşi cu feţe drăgălaşe erau sparte, în timp ce crengile erau rupte.
   Sub el era pe puţin o duzină de cutii învelite în hârtie de cadouri, strivite toate.
   Întinse mâna după armă, o scoase din toc, şi dădu roată încăperii.
   Nu mai era nicio altă urmă evidentă de violenţă, cel puţin nu acolo.
   Cuplul de pe monitor ajunse la extaz, amândoi în acelaşi timp, scoţând gemete groase, animalice. Eve ocoli monitorul, păşind într-o parte.
   Asculta, asculta şi iar asculta.
   Auzi muzică. Liniştită, veselă, monotonă. Nu ştia melodia, dar o recunoscu ca fiind unul dintre cântecelele insidioase de Crăciun, care se auzeau la tot pasul în acea perioadă a anului, săptămâni în şir.
   Îşi roti arma spre un coridor scurt. Două uşi, deschise amândouă. Într-una dintre camere se puteau vedea o chiuvetă, o toaletă şi marginea unei căzi, toate de un alb-strălucitor. Rămase cu spatele la perete şi păşi în lateral spre cea de-a doua uşă, unde muzica cânta mai departe.
   Simţi mirosul proaspăt de moarte. Metalic, dar cu aromă de fructe deopotrivă. Împinse uşurel uşa până se deschise de tot, şi o descoperi.
   Intră în cameră, întorcându-se mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, cu privirea atentă şi urechile ciulite. Ştia însă că era singură în cameră cu ceea ce fusese odată Marianna Hawley.
   Cu toate acestea, verifică dulapul, se uită în spatele draperiilor, apoi ieşi din cameră şi cercetă restul apartamentului, înainte să renunţe la poziţia de luptă şi să se relaxeze.
   Abia apoi se apropie de pat.
   Tipul de la 2A avusese dreptate, îşi spuse ea în gând. Fusese o femeie atrăgătoare. Nu fusese grozavă, nici nu atrăsese privirile, dar fusese o femeie drăguţă, cu părul lins şi castaniu şi ochi verzi, adânci. Moartea nu apucase încă să-i ia toate astea.
   Ochii îi erau larg deschişi şi speriaţi, aşa cum erau de cele mai multe ori ochii morţilor.
   Peste paloarea searbădă a obrajilor fusese aplicat cu grijă un strat subtil de culoare. Genele îi erau înnegrite, iar buzele vopsite într-un roşu de sărbătoare. În păr îi fusese prins un ornament, chiar deasupra urechii drepte - un brăduţ mic şi scânteietor, cu o pasăre durdulie, aurită, pe una dintre crengile argintii.
   În rest era despuiată, în afară de acel ornament şi de ghirlanda care îi fusese înfăşurată artistic în jurul corpului. În timp ce studia vânătăile proaspete din jurul gâtului, Eve se întrebă dacă nu cumva fusese folosită chiar acea ghirlandă pentru a o strangula.
   Mai erau vânătăi şi în jurul încheieturilor de la mâini şi pe glezne, indicând faptul că victima fusese legată, şi aparent avusese destul timp la dispoziţie ca să se zbată.
   Din aparatul pentru divertisment de lângă pat, cântăreţul îi ura un Crăciun cât mai fericit cu putinţă.
   Eve oftă şi scoase aparatul de transmisiune:
   - Dispecer, aici locotenent Dallas, Eve. Am descoperit o crimă.
   - Halal fel de a începe ziua.

      Ofiţerul Peabody îşi înăbuşi un căscat şi studie victima cu ochii săi negri, de poliţist.
   În ciuda orei îngrozitor de matinală, uniforma lui Peabody era călcată şi apretată, iar părul ei negru, tuns castron, fusese netezit fără milă. Singurul lucru care indica faptul că fusese smulsă din pat fără nicio introducere era cuta de somn care-i brăzda obrazul stâng.
   - Halal fel de a încheia o zi, mormăi Eve. Cercetările preliminare de la faţa locului indică faptul că moartea a survenit la orele douăzeci şi patru, aproape la fix.
   Se dădu în lături pentru a lăsa echipa venită din partea biroului de medici legişti să verifice descoperirile ei.
   - Există indicii conform cărora cauza morţii este strangularea, continuă ea. Lipsa rănilor de apărare indică, de asemenea, faptul că victima nu s-a zbătut decât după ce a fost imobilizată.
   Uşurel, Eve ridică glezna stângă a femeii şi examina pielea rănită.
   - Leziunile vaginale şi anale indică faptul că a fost agresată sexual înainte de a fi omorâtă. Apartamentul este izolat fonic. Putea să-şi scuipe plămânii ţipând.
   - Nu am găsit niciun semn de forţare la intrare, niciun semn de violenţă în spaţiul sufrageriei, în afară de bradul de Crăciun. Acela mi s-a părut a fi un act deliberat.
   Eve aprobă dând din cap şi îi aruncă lui Peabody o privire piezişă.
   - Ai ochi buni. Peabody, mergi la domnul de la apartamentul 2A şi fă rost de discurile de la camerele de luat vederi de pe etajul ăsta. Să vedem cine a sunat la uşă.
   - Imediat.
   - Trimite câţiva poliţişti să ia declaraţii de la vecini, adăugă Eve în timp ce se îndrepta către telenexul de la marginea patului.
   - Şi să oprească cineva blestemăţia aia de muzică, mai spuse ea.
   - Nu prea pari să fii în spirit de sărbătoare.
   Peabody apăsă pe butonul de oprire al sistemului audio cu un deget ferm.
   - Gata.
   - Crăciunul e o adevărată bătaie de cap. Aţi terminat aici? interogă ea echipa de medici legişti. Să o întoarcem înainte să fie băgată în sac.
   Sângele îşi făcuse drum către cel mai jos nivel cu putinţă, stabilindu-se în fese, pe care le colorase într-un roşu bolnăvicios. Intestinele şi vezica se goliseră, împrăştiind moartea. Prin stratul de izolare care îi acoperea mâinile, Eve simţi textura ca de păpuşă de ceară a pielii femeii.
   - Pare proaspăt, murmură ea. Peabody, filmează asta înainte de a coborî.
   Eve studie tatuajul strălucitor de pe omoplatul drept, în timp ce Peabody se apropia pentru a-l înregistra.
   - „Dragostea mea adevărată”, citi ea.
   Peabody strânse din buze la vederea literelor roşu-aprins întipărite pe carnea albă cu un font de modă veche.
   - Mie mi se pare că e temporar.
   Eve se aplecă şi mai jos, până când nasul ei aproape că atinse curbura umărului, apoi adulmecă.
   - A fost aplicat recent, continuă ea. O să verificăm, să vedem unde se ducea să-şi aranjeze corpul.
   - O potârniche într-un păr.
   Eve se îndreptă şi ridică dintr-o sprânceană către ajutorul său.
   - Poftim?
   - În păr, acul din păr. În prima zi de Crăciun.
   Cum Eve rămăsese în continuare contrariată, Peabody dădu din cap şi continuă:
   - E un cântec vechi de Crăciun, locotenente. Se numeşte „Douăsprezece zile de Crăciun”. Tipul îi oferă iubitei câte ceva în fiecare zi, începând cu o potârniche într-un păr, în prima zi.
   - Şi ce naiba poate face cineva cu o pasăre într-un copac? Ce cadou stupid!
   În suflet însă i se insinua o suspiciune obsedantă:
   - Să sperăm că asta era singura lui dragoste adevărată. Fă-mi rost de discurile alea. Bag-o în sac, ordonă ea, apoi se întoarse încă o dată către video telefonul de lângă pat.

      În timp ce cadavrul era dus de acolo, ceru să vadă toate transmisiunile către şi dinspre exterior din ultimele 24 de ore.
   Prima fusese primită abia la ora 18:30 - o conversaţie veselă între victimă şi mama acesteia.
   În timp ce asculta şi studia chipul mamei care râdea, Eve se gândi cum va arăta acelaşi chip când va suna ca să o anunţe că fata ei era moartă.
   Mai era o singură transmisiune, de data asta către exterior. Un tip arătos, reflectă Eve în timp ce studia
imaginea de pe ecran. Un tip pe la 30 de ani, care arunca zâmbete rapide şi avea ochi căprui şi plini de viaţă.
   Victima îi spunea Jerry sau Jer. Erau multe aluzii sexuale şi tachinări presărate în conversaţia lor. Însemna că era vorba despre un iubit. Poate era dragostea ei cea adevărată.
   Eve scoase discul, îl sigila şi îl strecură în geantă. În sertarul de sub fereastră găsi jurnalul Marianei, porta-nexul şi agenda. O singură privire fugară peste înregistrări scoase la iveală un anume Jeremy Vandoren.
    Rămasă singură. Eve se întoarse către pat. Cearşafurile pătate erau căzute la pământ şi amestecate. Hainele care fuseseră tăiate cu grijă de pe victimă fuseseră puse în pungi, drept dovezi. În apartament era linişte.
   L-a lăsat să intre, cugetă Eve. I-a deschis uşa. O fi intrat cu el aici de bunăvoie sau el o fi fost mai întâi nevoit să o convingă? Raportul toxicologic avea să-i spună dacă avea vreo substanţă ilegală în sânge.
   Odată ce o dusese în dormitor, o legase. De mâini şi de picioare, cel mai probabil ancorând legăturile de stâlpii scurţi, din lemn, ai patului, aşezând-o ca pe un festin.
   Apoi îi tăiase hainele. Cu grijă, fără nicio grabă. Nu fusese vorba de mânie dezlănţuită sau furie, nici măcar de vreo nevoie disperată.
   Calculat, planificat, ordonat. Apoi o violase, o sodomizase, pentru că putea. Avea puterea de partea lui.
   Femeia se zbătuse, strigase, probabil implorase. Iar lui îi plăcuse asta, se hrănise cu asta. Aşa făceau violatorii, îşi spuse ea în gând, şi trebui să tragă câteva guri adânci de aer în piept, căci mintea ei dorea să se întoarcă către tatăl ei.
   După ce terminase, o strangulase şi o privise în tot timpul acela, privise cum i se umflau ochii în cap. Apoi îi periase părul, îi vopsise faţa şi o înfăşurase cu ghirlanda argintie, de sărbătoare. Oare adusese acul de păr cu el sau fusese al femeii? Oare ea se amuzase făcându-şi tatuajul sau chiar el îi împodobise pielea?
   Se mută în baia de alături. Plăcile albe de faianţă sclipeau precum gheaţa şi se simţea un miros uşor de dezinfectant.
   El curăţase locul, după ce terminase, hotărî Eve. Se spălase, chiar se şi aranjase, şi măturase camera şi dăduse cu spray ca să şteargă orice urmă.
   Ei bine, avea să pună criminaliştii pe urmele lui, în orice caz. Un singur fir de păr pubian l-ar fi putut înfunda.
   Avea o mamă care o iubea, îşi spuse Eve în gând. Una care râdea alături de ea, cu care făcea planuri de vacanţă şi cu care vorbea despre prăjiturele cu zahăr.
   - Doamnă? Locotenent?
   Eve aruncă o privire peste umăr şi o văzu pe Peabody în mijlocul holului.
   - Ce-i?
   - Am adus discurile de la camerele de supraveghere. Doi poliţişti încep să ia declaraţii de la vecini.
   - În regulă, spuse Eve şi-şi frecă faţa cu palmele. Hai să sigilăm locaţia, duceţi totul la sediul central. Trebuie să-i anunţ rudele apropiate.
   Îşi puse geanta pe umăr şi-şi ridică trusa de teren.
   - Ai dreptate, Peabody. Halal mod de a începe ziua!

2.

        - Ai accesat numărul iubitului de pe video telefon?

   - Da, să trăiţi! Jeremy Vandoren, domiciliat pe Bulevardul Doi, e director de cont la firma „Foster, Bride and Rumsey”, de pe Wall Street.

   Peabody aruncă o privire în caietul său, în timp ce recapitula şi restul informaţiilor:

   - Divorţat, actualmente singur, 36 de ani. Şi un exemplar tare atractiv al speciei de masculi. Să trăiţi!
   - Hmm, replică Eve şi strecură discul de la camerele de securitate în aparatul său de pe birou. Hai să vedem dacă specimenul extrem de atractiv a sunat-o aseară pe iubita sa.
   - Aş putea servi nişte cafea, doamnă locotenent?
   - Poftim?
   - Aş putea servi nişte cafea?
   Ochii Evei se micşorară în timp ce examina imaginile.

   - Dacă vrei cafea, Peabody, spune aşa.
   În spatele Evei, Peabody îşi dădu ochii peste cap.
   - Vreau cafea!
   - Atunci, serveşte-te... Şi dă-mi şi mie una, dacă tot torni. Victima ajunge acasă la ora 16:45. Opreşte discul, ordonă Eve şi se uită cu atenţie la Marianna Hawley.
   Îngrijită, drăguţă, tânără, cu părul castaniu, strălucitor, acoperit cu o beretă de un roşu intens, asortată cu faldurile lungi ale hainei şi cu strălucirea perfectă a cizmelor.
   - Fusese la cumpărături, comentă Peabody, în timp ce aşeză cana de cafea lângă cotul Evei.
   - Mda. La Bloomingdale. Continuă examinarea, spuse Eve şi urmări cum Marianna îşi mută pungile în cealaltă mână şi scoase cardul de la intrare. I se mişcau buzele, notă Eve. Vorbea singură. Ba nu, observă ea, Marianna cânta.
   Femeia îşi scutură apoi părul pe spate, îşi mută iarăşi pungile dintr-o mână în alta, păşi înăuntrul apartamentului şi închise uşa în urma ei.

   Lumina roşie a încuietorii clipea mai departe.
   În timp ce discul se derula în continuare, Eve văzu şi alţi locatari care veneau sau plecau, singuri sau câte doi. Vieţi obişnuite, care mergeau mai departe.
   - A cinat acasă, hotărî Eve, privind acum în apartament cu ochii minţii, prin uşă.
   O vedea pe Marianna plimbându-se prin camere, îmbrăcată în pantalonii bleumarin de casă şi puloverul alb care urmau să fie tăiate de pe corpul ei. „Porneşte monitorul ca să-i ţină companie. Agaţă haina roşie în dulapul din faţă, aşază pălăria pe raft şi cizmele pe podea. Aruncă deoparte sacoşele de cumpărături.”
   Era o femeie curată, căreia îi plăceau lucrurile drăguţe, şi care se pregătea pentru o seară liniştită, acasă la ea.
   - Şi-a gătit nişte supă pe la şapte, conform robotului multifuncţional din bucătăria ei.
   În timp ce examina mai departe imaginile, Eve bătu darabana pe birou cu unghiile ei scurte şi fără ojă:
   - A sunat-o mama ei, apoi şi-a sunat ea iubitul. În timp ce închidea linia temporală din mintea ei, văzu cum se deschiseră uşile liftului.
   Sprâncenele i se arcuiră şi dispărură sub şuviţele de breton de pe frunte.
   - Ho, ho, ho, ce avem noi aici?
   - Moş Crăciun, răspunse Peabody şi se aplecă peste umărul Evei cu un zâmbet până la urechi. Cu daruri multe.
   Bărbatul cu costum roşu şi barba albă ca zăpada ducea în braţe o cutie împachetată în hârtie argintie şi gătită cu o fundă complicată, verde cu auriu.
   - Opreşte. Pauză. Măreşte sectorul zece cu cincizeci, treizeci la sută.

   Monitorul se schimbă, secţiunea indicată de Eve se desprinse de ansamblu şi apoi se mări. În mijlocul fundei elegante era cuibărit un copac argintiu cu o pasăre dolofană şi aurie.
   - Nenorocitul. Nenorocitul, chestia aia era în părul ei!
   - Dar... ăla e Moş Crăciun.
   - Revino-ţi, Peabody. Continuă examinarea. Se duce la uşa ei, murmură Eve, în timp ce urmărea silueta vioaie care ducea povara lucitoare către uşa apartamentului Marianei. Apăsă soneria cu degetul înmănuşat, aşteptă o clipă, apoi dădu capul pe spate şi râse. Aproape instantaneu, Marianna deschise uşa cu faţa radiind şi cu ochii sclipind de încântare.
   Îşi adună părul pe spate cu o mână, apoi deschise uşa şi mai larg, ca o invitaţie.
   Moşul aruncă o privire rapidă peste umăr şi se uită direct la cameră.
   Zâmbi şi făcu cu ochiul.
   - Opreşte imaginea. Ticălosul! Ticălos impertinent. Imprimă copia imaginii de pe hard pe ecran, ordonă ea în timp ce studia chipul rotund, cu obraji bucălaţi şi ochi albaştri, strălucitori. Ştia că vom viziona discurile şi-l vom vedea. Îi place.
   - S-a îmbrăcat în Moş Crăciun.
   Peabody continuă să caşte ochii la ecran şi spuse:
   - E dezgustător. E... pur şi simplu o greşeală.
   - Poftim? Şi era mai potrivit să se fi îmbrăcat precum Satana?
   - Da... nu.
   Peabody îşi mişcă umerii şi-şi târşâi picioarele pe podea, apoi adăugă:
   - Numai că... ei bine, e de-a dreptul bolnav.
   - Dar e şi foarte ingenios.
   Eve aşteptă cu privirea în gol până se imprimă imaginea, apoi continuă:
   - Cine o să-i închidă Moşului uşa-n nas? Continuă examinarea!
   Uşa se închise în urma lor, iar palierul rămase pustiu.
   Cronometrul afişat în josul ecranului indica ora douăzeci şi unu şi treizeci şi trei de minute.
   Aşadar, s-a lungit cât a avut chef, aproape două ore şi jumătate, cugetă Eve. Sfoara pe care a folosit-o ca să o lege şi orice altceva o mai fi avut nevoie trebuie să fi fost toate în cutia aceea mare şi strălucitoare. Un cuplu coborî din lift la ora 11:00; râdeau amândoi, un pic beţi, şi trecură braţ la braţ prin faţa uşii Marianei. Habar nu aveau despre ce se petrecea de partea cealaltă a uşii.
   Teamă şi durere.
   Crimă.
   Uşa se deschise la o jumătate de oră după miezul nopţii. Omul în costum roşu păşi afară, cărând în continuare cutia argintie, cu un zâmbet larg, aproape sălbatic, întipărit pe chipul cu obrajii roşii. Se uită încă o dată direct în cameră, iar de data aceasta nebunia îi sclipea în ochi.
   Dansa în timp ce se sui în lift.
   - Copiază discul în directorul „Hawley”. Cazul numărul 25176-H. Câte zile de Crăciun spuneai că sunt, Peabody? În cântec?
   - Douăsprezece, răspunse Peabody şi-şi alină gâtul uscat cu puţină cafea. Douăsprezece zile.
   - Ar fi bine să ne dăm seama dacă Hawley chiar era dragostea lui adevărată sau dacă nu cumva mai are alte unsprezece.
   Se ridică şi continuă:
   - Hai să vorbim cu iubitul ei!
   Jeremy Vandoren lucra într-o cutie zgârcită, dintr-un stup întreg de cutiuţe. Cubicului său amărât era înzestrat cu o staţie de lucru suficient de mare să adăpostească computerul său, sistemul de telefonie şi un scaun cu trei roţi. De pereţii şubrezi erau atârnate extrase din rapoarte de inventar, un program de teatru, un card pentru Crăciun pe care erau etalaţi nurii unei doamne bine dotate, acoperită strategic cu nişte fulgi de zăpadă, şi o poză cu Marianna Hawley.
   Aproape că nici nu ridică ochii atunci când intră Eve; ridică o mână ca să o oprească din drum şi continuă să opereze manual tastatura computerului său, în timp ce vorbea rapid într-o pereche de căşti.
   - Comtat e la cinci şi o optime, Kenmart a scăzut cu trei şi trei sferturi. Nu, Roarke Industries tocmai a urcat vertiginos cu şase puncte. Analiştii noştri preconizează că va mai creşte cu încă două înainte de sfârşitul zilei.
   Eve ridică dintr-o sprânceană şi îşi înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor. Ea stătea şi aştepta să vorbească despre o crimă, în timp ce Roarke producea milioane.
   Era cam ciudat.
   - Am terminat.
   Vandoren mai apăsă o tastă şi provocă o întreagă încrengătură de siluete şi simboluri misterioase să invadeze monitorul. Eve îl lăsă să mai forfotească încă vreo 30 de secunde, apoi îşi scoase insigna din buzunar şi i-o propti în faţa ochilor.
   Bărbatul clipi de două ori, apoi se întoarse şi îşi concentra privirea asupra ei.
   - Am notat. Eşti aranjat. Absolut. Mulţumesc.
   Vandoren roti de o parte microfonul căştilor, cu un zâmbet încurcat - uşor nervos pe la colţurile gurii.
   - Ăăă, cu ce vă pot fi de ajutor, doamnă locotenent?
   - Sunteţi Jeremy Vandoren?
   - Da.
   Privirea ochilor săi căprui alunecă pe deasupra ei, poposi scurt asupra lui Peabody, apoi alunecă înapoi şi continuă:
   - Am intrat în vreun bucluc?
   - Aţi comis vreo ilegalitate, domnule Vandoren?
   - Nu îmi aduc aminte să fi făcut aşa ceva.
   Încercă să mai zâmbească o dată şi scoase la iveală o gropiţă mică în colţul gurii.
   - Numai dacă nu cumva s-a întors după mine batonul ăla de ciocolată pe care l-am furat când aveam 8 ani, adăugă el.
   - O cunoaşteţi pe Marianna Hawley?
   - Marianna, desigur. Să nu-mi spuneţi că Mari a şutit vreo bombonică!
   Apoi zâmbetul i se şterse brusc de pe chip, ca şi cum s-ar fi stins o lumină.
   - Ce e? S-a întâmplat ceva? E bine, sănătoasă? întrebă el.
   Se ridicase din scaun, iar ochii examinau pe deasupra marginilor cubiculului, ca şi cum s-ar fi aşteptat să apară şi ea.

   - Domnule Vandoren, îmi pare rău.

   Eve nu descoperise niciodată maniera corectă de a anunţa astfel de lucruri, aşa că se hotărâse să le anunţe pur şi simplu repede:
   - Domnişoara Hawley este moartă.
   - Nu, nu-i adevărat. Nu, repetă el, întorcându-şi privirea întunecată către Eve. Nu este. E ridicol ce spuneţi. Doar am vorbit cu ea chiar aseară. Ne vedem azi la 7 să luăm cina împreună. E bine mersi. Aţi făcut o greşeală.
   - Nu e vorba de nicio greşeală. Îmi pare rău, repetă ea, în timp ce el nu făcea altceva decât să se holbeze la ea. Marianna Hawley a fost omorâtă aseară, în apartamentul său.
   - Marianna? Omorâtă?
   Bărbatul continuă să dea dezaprobator din cap, ca şi cum cele două cuvinte ar fi fost rostite într-o limbă străină.
   - Asta e cu siguranţă o greşeală. E, pur şi simplu, o greşeală.
   Se învârti în loc şi bâjbâi dupa video telefonul său de pe birou.
   - Am să o sun chiar acum. E la muncă.
   - Domnule Vandoren.
   Eve îi puse o mână hotărâtă pe umăr şi îl pironi în scaun. Nu era niciun pic de spaţiu ca să se aşeze, aşa că se sprijini cu o coapsă de birou, astfel încât faţa ei să fie mai aproape de faţa lui, apoi continuă:
   - A fost identificată cu ajutorul amprentelor şi al probelor de ADN. Dacă sunteţi în stare, aş dori să veniţi cu mine şi să ne daţi o confirmare vizuală.
   - O confirmare...
   Sări iarăşi ca ars din scaun şi o înghionti pe Eve în umăr cu cotul, făcând să pulseze rana încă proaspătă.
   - Da, am să vin cu dumneavoastră. Ba bine că n-am să vin! Pentru că nu e vorba de ea. Nu e Marianna.
  
       Morga nu fusese niciodată un loc vesel. Faptul că cineva - într-o stare de spirit fie optimistă, fie macabră - aninase globuleţe roşii şi verzi de tavan şi împodobise tocurile uşilor cu nişte beteală aurie şi urâtă nu făcea altceva decât să agaţe un rânjet încrezut pe chipul morţii.

   Eve stătea în dreptul ferestrei de vizionare, aşa cum mai stătuse de multe alte ori până atunci.
   Şi simţi ceva ce mai simţise, poate deja de prea multe ori la fel, spasmul puternic provocat de şoc, care-l cuprinse pe bărbatul de lângă ea, atunci când o văzu pe Marianna Hawley întinsă de partea cealaltă a geamului.
   Cearşaful care o acoperea până la bărbie fusese aranjat în grabă. Ca să ascundă de prieteni, de familie şi de cei dragi goliciunea jalnică a morţii, feliile desenate pe carnea ei de incizia în forma literei Y, şi ştampila temporară de pe scobitura gleznei care dădea cadavrului un nume şi un număr.
   - Nu.
   Vandoren apăsă fereastra cu ambele mâini, într-un gest neputincios:
   - Nu, nu, nu, aşa ceva nu poate fi corect! Marianna.
   Mult mai atentă de acum, Eve îşi aşeză o mână pe braţul lui. Tremura tare, iar mâinile de pe geam se strânseseră pumn şi băteau cu lovituri scurte şi uşoare.
   - Dă doar din cap dacă o recunoşti drept Marianna Hawley.
   Bărbatul încuviinţă din cap. Apoi începu să plângă.
   - Peabody, găseşte-ne un birou gol. Şi adu-i nişte apă.
   Chiar în timp ce spunea toate acestea, Eve se simţi înghiţită de el, de braţele care se încolăceau în jurul ei şi de faţa adâncită în umărul ei. Corpul i se aplecase sub greutatea durerii.
   Îl lăsă să se sprijine de ea, făcându-i în acelaşi timp semn tehnicianului din spatele ferestrei să ridice scutul pentru intimitate.
   - Haide Jerry, acum vino cu mine.
   Îl susţinea mai departe cu un braţ protector, în timp ce se gândea că ar fi înfruntat mai degrabă cel mai uimitor lucru de pe planetă, decât un om în suferinţă. Nu era nimic de făcut pentru cei rămaşi în urmă. Niciun număr de magie, nicio izbăvire.
   Însă vorbi pe ton şoptit tot timpul cât îl conduse de-a lungul coridorului de faianţă, înspre uşa la care îi aştepta Peabody.
   - Îl putem folosi pe acesta, spuse Peabody încet. Aduc apa.
   - Să stăm jos.
   După ce îl ajută să se aşeze pe un scaun, Eve scoase o batistă dintr-unul din buzunarele hainei lui şi i-o aşeză în palmă.

   - Îmi pare rău pentru pierderea dumitale, spuse ea, la fel cum spunea de fiecare dată. Şi la fel ca de fiecare dată, simţi cât de nepotrivite erau cuvintele.
  - Marianna. Cine să-i facă rău Marianei? Şi de ce?
   - E treaba mea să descopăr asta. Şi am să descopăr.
   Ceva din tonul vocii ei îl făcu să-şi îndrepte privirea către ea. Ochii bărbatului erau roşii şi pustiiţi. Inspiră adânc, cu un efort considerabil.
   - Ma... Era o femeie cu totul deosebită, spuse el.
   Bâjbâi o vreme prin buzunar şi scoase la iveală o cutiuţă din catifea.
   - Urma să i-l ofer diseară. Plănuisem să aştept până în seara de Crăciun
   - Marianna adora Crăciunul - dar nu am putut. Pur şi simplu, nu mai puteam aştepta.
   Mâinile îi tremurau în timp ce deschise cutia şi îi arătă Evei strălucirea orbitoare a diamantului de pe inelul de logodnă.
   - Aveam de gând să-i cer să se căsătorească cu mine în seara asta. Ar fi fost de acord. Ne-am iubit. A fost vorba de...
   Închise cutia la loc, cu grijă, o strecură înapoi în buzunar şi continuă:
   - A fost vorba de un jaf?
   - Nu prea credem varianta asta. De cât timp o cunoşteaţi?
   - De 6 luni, aproape 7.
   O privi ţintă pe Peabody, în timp ce aceasta intră şi îi întinse un pahar cu apă.
   - Mulţumesc.
   Luă paharul, însă nu bău din el.
   - Cele mai fericite 6 luni din viaţa mea.
   - Cum v-aţi cunoscut?
   - Prin „Confidenţial”. E un serviciu de matrimoniale.
   - Dumneata foloseşti un serviciu de matrimoniale? veni replica de la Peabody, care era de-a dreptul uluită.
   Bărbatul îşi aplecă umerii şi oftă.
   - A fost un impuls. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului la serviciu şi nu prea mai ieşeam deloc în oraş. Am divorţat acum câţiva ani, şi cred că asta m-a făcut să fiu tare emotiv cu femeile. În orice caz, niciuna dintre femeile pe care le-am întâlnit... Nu s-a legat nimic. Într-una din nopţi am văzut un anunţ pe monitor şi m-am gândit că, ce naiba! N-are ce strica.
   Abia în acel moment luă o gură de apă, care îl făcu să înghită în mod vizibil cu greutate.
   - Marianna a fost a treia dintre cele cinci perechi potrivite. Am ieşit cu primele două... am băut, atâta tot. Nu s-a legat nimic. Dar atunci când am întâlnit-o pe Marianna, am găsit totul la ea.
   Închise ochii şi se căzni să-şi păstreze sângele rece.
   - E atât de... minunată. Atâta energie, atâta entuziasm. Îşi iubea slujba, apartamentul, îi plăcea la nebunie grupul ei de teatru. Participă câteodată la teatrul comunitar.
   Eve notă felul în care schimba mereu timpurile naraţiunii, şi trecea când la prezent, când la trecut. Mintea lui încerca deja să se adapteze la ceea ce se întâmplase, însă nu era încă pregătită.
   - Aţi început să vă întâlniţi, îl îndemnă ea să continue.
   - Da. Ne-am înţeles să ieşim să bem câte ceva. Doar să bem ceva... Ca să ne cunoaştem mai bine. Am ajuns să luăm cina împreună, apoi să ieşim la o cafea. Am vorbit ore în şir. Niciunul dintre noi nu s-a mai văzut cu altcineva din noaptea aia. Pur şi simplu, asta a fost, pentru amândoi.
   - Şi ea simţea la fel?
   - Da. Am luat-o uşurel. Am cinat de câteva ori, am mers la teatru. Iubeam amândoi teatrul. Am început să ne petrecem împreună sâmbetele, după-amiază. Un matineu, o vizită la muzeu, sau doar o plimbare. Am fost în oraşul ei natal ca să-i cunosc familia. Chiar pe patru iulie. Am dus-o şi eu să-i cunoască pe ai mei. Mama mea a pregătit cina.
   Privirea i se înceţoşa în timp ce se holba la ceva ce numai el vedea.
   - Iar ea nu s-a mai văzut cu nimeni altcineva în toată perioadă aceasta?
   - Nu. Ne făcuserăm o promisiune.
   - Nu ştii cumva dacă o deranja cineva... vreun iubit mai vechi, vreun fost amant? Fostul ei soţ?
   - Nu, sunt sigur că mi-ar fi spus. Vorbeam tot timpul. Ne spuneam totul unul altuia.
   Privirea i se limpezi, iar căpruiul ochilor deveni dur precum cristalul:
   - De ce întrebaţi aşa ceva? Era - Marianna adică... El a... O, Doamne!
   Mâna i se strânse pumn, pe genunchi.
   - A violat-o mai întâi, nu-i aşa? Al dracului nenorocit, a violat-o. Ar fi trebuit să fiu cu ea.
   Aruncă paharul cu boltă, de-a latul încăperii, împroşcând peste tot cu apă, în timp ce se ridică cu greu în picioare.

   - Ar fi trebuit să fiu cu ea. Nu s-ar fi întâmplat aşa ceva niciodată, dacă aş fi fost cu ea.
   - Unde erai, Jerry?
   - Poftim?
   - Unde erai noaptea trecută, între 9:30 şi 12 noaptea?
   - Credeţi că eu am...
   Se opri cu o mână în aer, închizând ochii. Inhala şi expiră de trei ori.
   Apoi deschise din nou ochii, care-i rămaseră limpezi.
   - Nu e nimic, continuă el. Trebuie să vă asiguraţi că nu am fost eu, ca să-l puteţi prinde. Nu e nimic. O fac pentru ea.
   - Exact.
   Şi Eve simţi un nou val de milă în timp ce-l studia.
   - O faci pentru ea.
   - Eram acasă, în apartamentul meu. Am lucrat ceva, am dat câteva telefoane şi am făcut nişte cumpărături pe computer, pentru Crăciun. Am confirmat încă o dată rezervările pentru seara asta, pentru că eram emoţionat. Voiam să... îşi drese glasul. Voiam să fie totul perfect. Apoi am sunat-o pe mama mea.
   Îşi ridică palmele şi îşi frecă faţa cu putere, apoi continuă:
   - Trebuia să spun cuiva. Era tulburată şi agitată. Era înnebunită după Marianna. Cred că era în jur de zece jumătate. Puteţi verifica înregistrările de pe video telefonul meu, computerul meu, orice vreţi.
   - În regulă, Jerry.
   - Aţi... Familia ei a aflat?
   - Da, am vorbit cu părinţii ei.
   - Trebuie să-i sun. Vor vrea să o ia acasă.
   Ochii i se umplură iarăşi de lacrimi şi o privi în continuare pe Eve, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraji.
   - Am să o duc eu acasă.
   - O să am grijă să i se dea drumul cât mai repede cu putinţă. Putem să dăm vreun telefon în locul tău?
   - Nu, trebuie să merg şi să le povestesc părinţilor mei. Trebuie să plec.
   Se întoarse către uşă şi vorbi fără să întoarcă capul:
   - Voi aveţi grijă să-l găsiţi pe ăla care a făcut asta. Să-l găsiţi pe cel care a făcut-o să sufere.
   - Am să-l găsesc. Încă ceva, Jerry.
   Bărbatul îşi şterse lacrimile şi se întoarse.
   - Ce mai e?
   - Marianna avea vreun tatuaj?
   Izbucni în râs; un sunet scurt şi gros, care părea să-i fi hârşâit gâtul.
   - Marianna? Nu. Era o fată de modă veche, nici măcar unul temporar nu şi-ar fi făcut.
   - Eşti sigur de asta?
   - Eram amanţi, doamnă locotenent. Eram îndrăgostiţi. Îi cunoşteam trupul, îi cunoşteam mintea, şi la fel şi sufletul.
   - În regulă. Mulţumesc.
   Aşteptă până când bărbatul ieşi, iar uşa se închise cu un declic în urma lui.
   - Impresii, Peabody?
   - Tipului ăstuia i-a fost, pur şi simplu, smulsă inima din piept.
   - De acord. Însă oamenii îi omoară adesea pe cei pe care îi iubesc. Chiar şi cu înregistrările de pe video telefon, alibiul lui tot n-o să stea-n picioare.
   - Dar nu aduce câtuşi de puţin cu Moş Crăciun.
   Eve schiţă un zâmbet.
   - Pun pariu că nici cel care a omorât-o nu seamănă cu el. Altfel, nu ar fi fost aşa de fericit să pozeze pentru camera de filmat. Se umflă cu vată, se schimbă culoarea ochilor, machiaj, barbă şi perucă. Orice corp poate aduce cu cel al lui Moş Crăciun. Dar deocamdată trebuia să mizeze pe instinctul ei.
   - Nu e el. Hai să vedem cum era la locul ei de muncă, să-i găsim amicii şi inamicii.
   Marianna părea să aibă numeroşi prieteni, îşi spunea Eve în gând, ceva mai târziu. În schimb, nu părea să aibă niciun inamic.
   Se contura portretul unei femei fericite, sociabile, căreia îi plăcea propria slujbă şi era apropiată de familie, însă gusta ritmul şi atracţiile oraşului.
   Avea un grup micuţ şi restrâns de prietene, o slăbiciune pentru cumpărături, o dragoste neţărmurită pentru teatru şi, potrivit tuturor celor care o cunoşteau, fusese implicată într-o relaţie fericită, fără alte aventuri, cu Jeremy Vandoren.
   „Plutea de fericire.”
   „Toţi cei care o cunoşteau o iubeau.”
   „Avea o inimă deschisă şi încrezătoare.”
   În timp ce conducea spre casă, Eve derula în minte afirmaţiile făcute de prieteni şi asociaţi. Nimeni nu-i găsea Marianei vreun defect. Nu auzise nici măcar o remarcă din acelea ironice sau de preamărire de sine, pe care cei vii le fac adesea la adresa morţilor.
   Dar mai era cineva de altă părere, cineva care o omorâse într-un fel calculat, cu grijă, şi, în cazul în care privirea din ochi constituia un indiciu, cu nespusă bucurie.
   „Dragostea mea adevărată.”
   Da, cineva o iubise îndeajuns de mult, încât să o omoare.
   Eve ştia că o asemenea fel de dragoste exista, creştea şi putrezea. Fusese şi ea, la rându-i, destinatarul unei astfel de emoţii pasionale şi nelalocul ei. Şi îi supravieţuise, îşi reaminti ea, apoi activă video telefonul.

   - Dickie, e gata raportul toxicologic în cazul Hawley?
   Chipul familiar şi greu încercat al şefului laboratorului tehnic umplu monitorul.
   - Ştii doar cum se înfundă lucrurile aici în timpul sărbătorilor. Oamenii se hăcuiesc unii pe alţii în stânga şi-n dreapta, iar tehnicienii se prostesc, care mai de care, cu rahaturile de Crăciun şi cu Hanukkah, în loc să-şi facă treaba.
   - O, da, inima mea plânge pentru tine. Aş dori raportul toxicologic.
   - Eu aş dori o vacanţă.
   Bombănind, începu să caute ceva în computerul său.
   - Era tranchilizată. Chestii luate fără reţetă, destul de uşurele. Având în vedere greutatea ei, doza nu a făcut decât să o prostească timp de 10-15 minute.
   - Timp destul, murmură Eve.
   - Conform indiciilor, a fost vorba despre o injecţie sub presiune, în braţul drept, sus. Probabil că s-a simţit ca şi cum dăduse de duşcă, vreo douăsprezece cocktailuri din alea, Zombi. Efecte: ameţeli, dezorientare, o posibilă pierdere a cunoştinţei şi slăbiciune musculară.
   - În regulă. Vreo urmă de spermă?
   - Nu, nici picior de soldăţel. Ori a folosit vreun prezervativ, ori i-au dat gata pastilele ei contraceptive. Mai trebuie să studiem acest aspect. A pulverizat dezinfectant peste cadavru. Sunt urme şi în vagin, ceea ce ar mai fi omorât câţiva războinici. Nu am scos nimic din ea. Aa - şi încă ceva. Cosmeticele folosite nu se potrivesc cu ce avea ea în casă. Nu am terminat încă cu ele, dar cercetările preliminare indică faptul că e vorba numai despre ingrediente naturale, care costă o grămadă de bani. Cel mai probabil că le-a adus cu el.
   - Fă-mi rost de numele firmelor producătoare cât de repede poţi. E o pistă bună. Frumos lucrat, Dickie.
   - Bine, bine. Sărbători al dracului de fericite îţi urez!
   - La fel şi ţie, Dickhead, mormăi ea după ce deconecta legătura.
   Rotindu-şi umerii ca să mai scape de presiunea acumulată, o porni prin poarta de fier direct spre casă.
   Se zăreau deja luminile de la ferestre, care aruncau raze prin întunericul iernii - ferestre înalte, ferestre arcuite în turnuri şi turele - şi pe lunga întindere a podelei sufrageriei.

      Acasă, gândi ea. Devenise a ei datorită bărbatului căruia îi aparţinea. A bărbatului care o iubea. Bărbatul care îi pusese un inel pe deget - aşa cum dorise să facă şi Jeremy pentru Marianna.
   Îşi învârti verigheta pe inelar cu ajutorul degetului mare, în timp ce parcă maşina în faţa intrării principale.
   Ea fusese totul, aşa spusese Jerry. Cu mai puţin de un an în urmă nu ar fi înţeles aşa ceva. Acum înţelegea.
   Rămase locului doar o secundă şi îşi trecu ambele mâini prin freza ei dezordonată. Durerea acelui om se insinuase în sufletul ei. Şi era o greşeală; nu ajuta la nimic, şi se putea chiar să-i încurce investigaţia. Trebuia să nu lase asta la o parte, să nu lase să-i invadeze mintea acele emoţii devestatoare pe care le simţise din partea lui, atunci când aproape că leşinase în braţele ei.
   Dragostea nu învingea de fiecare dată, îşi reaminti ea.
   Însă dreptatea avea toate şansele să învingă, dacă ea se dovedea a fi destul de pricepută.
   Coborî din maşină şi o lăsă acolo unde era, apoi urcă scările către intrarea principală. De cum intră înăuntru, îşi dădu jos haina de piele şi o lăsă să cadă neglijent pe stâlpul elegant care mărginea treptele în spirală.
   De printre umbre se ivi Summerset, înalt, slab, cu ochi negri şi dezaprobatori pe chipul palid.
   - Doamnă locotenent.
   - Să-mi laşi vehiculul exact acolo unde este, îi spuse ea şi îşi continuă mersul legănat către scară.
   Bărbatul inspiră, cu un sunet clar de aer tras pe nas.
   - Aveţi mai multe mesaje.
   - Mai pot aştepta.
   Urcă mai departe treptele şi începu să aibă fantezii în care se amestecau un duş fierbinte, un pahar de vin şi un somn de zece minute.
   Summerset strigă în urma ei, însă încetase deja să-l mai asculte.
   - Scuteste-mă, spuse pe un ton absent, apoi deschise uşa dormitorului.
   Tot ce începuse să se veştejească în sufletul ei înflori pe dată.

   Roarke stătea în faţa dulapului, gol până la brâu, iar muşchii frumoşi ai spatelui se unduiau pe sub piele în timp ce întindea mâna după o cămaşă curată. Bărbatul întoarse capul, şi o impresiona pe dată puterea acelui chip. Gura lui de poet se arcui, iar ochii săi albaştri îi zâmbiră, în timp ce-şi scutura pe spate părul negru şi aspru ca o încântătoare coamă de leu.
   - Salutare, doamnă locotenent.
   - Credeam că ai să te întorci abia peste câteva ore.
   Lăsă deoparte cămaşa. N-a dormit ea prea bine, îşi spuse el în gând. Îi putea citi istoveala şi îi vedea cearcănele.
   - Am ajuns foarte repede.
   - Aşa e.
   Apoi se duse către el cu mişcări rapide, aproape prea rapide ca să mai observe scânteia de uimire şi nespusa plăcere din privirea lui. Când ajunse lângă el, avea deja braţele desfăcute în aşteptarea ei.
   Se scufundă adânc în mirosul lui, îşi plimbă mâinile pe spatele lui, cu fermitate, apoi se întoarse cu faţa în părul lui şi oftă o dată.
   - Ţi-a fost cu adevărat dor de mine, şopti el.
   - Mai stai o secundă, bine?
   - Cât vrei tu.
   Corpul ei se potrivea cu al lui; pur şi simplu, se potrivea, ca o piesă de puzzle care se intercala cu alta. Se gândi la felul în care Jeremy Vandoren îi arătase inelul şi la promisiunea scânteietoare pe care o purta în el.
   - Te iubesc.
   Era frapant pentru el să-i simtă lacrimile care îi sugrumau glasul şi efortul de a şi le reţine.
   - Îmi pare rău că nu ţi-o spun destul de des.
   Auzise lacrimile. Mâna lui alunecă, îi cuprinse ceafa şi începu să maseze nodul tensionat pe care îl simţea acumulat acolo.
   - Ce s-a întâmplat, Eve?
   - Nu acum.
   Se retrase, mai sigură pe ea, şi îi cuprinse chipul în palme.
   - Sunt aşa de bucuroasă că eşti aici. Sunt aşa de bucuroasă că eşti acasă.
   Buzele ei se arcuiră în timp ce se aplecă şi le aşeză pieziş peste ale lui.
   Era cald, primitor şi se simţea licărul de pasiune, care nu părea niciodată a fi pe deplin satisfăcută. Şi atunci când apărea acel licăr, la adăpostul său, era în stare ca, pentru o perioadă de timp, să lase totul la o parte, mai puţin pasiunea însăşi.
   - Îti schimbai hainele? întrebă ea cu gura lipită de a lui.
   - Asta făceam. Hmmm. Încă un pic, murmură el şi îi strânse buza de sus până când o făcu să tremure.
   - Ei bine, eu cred că e o pierdere de timp.
   Şi ca să-i demonstreze, îşi strecură mâinile între corpurile lor şi îi desfăcu nasturii de la pantaloni.
   - Ai perfectă dreptate, răspunse el şi apăsă butonul care desfăcea tocul revolverului, făcându-i vânt la o parte. Îmi place la nebunie să te las fără armă, doamnă locotenent.
   Eve se răsuci cu o mişcare bruscă, care îl făcu să-şi ridice sprânceana de mirare, şi îl pironi de uşa dulapului
   - Nu am nevoie de armă ca să te înving, amice.
   - Dovedeşte-mi.
   Când mâna Evei se strânse în jurul lui, bărbatul era deja excitat.
   Albastrul ochilor se adâncise aproape de negru, şi în el străluceau lumini care anunţau pericole.
   - Iarăşi nu ţi-ai pus mănuşile.
   Eve zâmbi şi îşi lăsă degetele îngheţate să alunece în sus şi-n jos.
   - Te plângi?
   - Chiar că nu.
   Respiraţia i se sugruma. Dintre toate femeile pe care le cunoscuse, Eve era singura în stare să-l lase fără respiraţie, fără niciun pic de efort. Înainte de a-i desface nasturii de la cămaşă, îşi strânse mâinile ca să-i cuprindă sânii şi îi frecă uşurel sfârcurile cu degetele mari.
   Voia să o domine.
   - Vino în pat.
   - Dar aici ce are? spuse ea şi îşi lăsă capul mai jos, ca să-l muşte de umăr. Acum ce are?
   - Nu are absolut nimic.
   De data asta se mişcă rapid şi îşi înfăşură piciorul peste al ei, făcând-o să-şi piardă echilibrul, apoi se rostogoli cu ea pe podea.
   - Însă am în minte să te domin eu pe tine, mai de grabă, decât invers.
   Buzele lui se încleştară peste sânii ei, şi supse cu putere. Cuvintele i se opriră în gât, în timp ce mintea îi explodă, plină de imagini, iar şoldurile i se arcuiră înspre el.
   De multe ori era sigur că o cunoştea mai bine decât se cunoştea ea însăşi. Avea nevoie de pasiune, de curgerea ei fierbinte, pentru a-şi goli mintea de cele ce o tulburau. Şi avea să-i ofere pasiune şi o neţărmurită plăcere pentru amândoi.

   Eve era slabă. Kilogramele pe care le pierduse în timpul convalescenţei, care nu aveau voie să lipsească nicicând din conformaţia ei subţire, nu se aşezaseră încă la loc. Dar ştia că acum nu avea nevoie de mângâieri blânde. Aşa că o epuiza fără milă, fără îndurare, până când i se tăie respiraţia, iar inima îi zvâcnea cu putere, aproape de mâinile şi de buzele lui, care o căutau necontenit. Se zvârcolea sub el, cu mâinile încleştate în părul lui, cu sânii dezveliţi numai pentru el şi cu diamantul în formă de lacrimă primit de la el cu mult timp în urmă, aşezat în adâncitura de la mijloc.
   Îi linse tot corpul, până jos, trecând pe deasupra coastelor, peste abdomenul plat şi tare, şi frecându-şi dinţii de şoldul subţire, în timp ce ea începu să juiseze. Îi lăsă pantalonii mai jos şi scoase la iveală cârlionţii dintre coapse.
   Când îşi trecu limba peste ea şi prin ea, orgasmul veni ca un fulger.
   Sângele care îi pulsa pe sub piele scoase la suprafaţă un lac de sudoare.
   Era pe jumătate în dulap şi pe jumătate afară, înconjurată de mirosul lui, prinsă în el şi radioasă.
   Îi simţi degetele cum i se adânceau între coapse şi o ridicau, o deschideau şi o posedau. Îi ajunse la urechi propriul ei geamăt neajutorat, în timp ce el o forţă încă o dată să se ridice. Şi în timp ce zbura, nu mai rămăsese nimic în interiorul său, în afară de nevoia de a se împreuna.
   Se întinse după el şi-i strigă numele printre gâfâituri, mâinile îi alunecară de pe umeri pe spatele lui, iar picioarele i se ridicară pentru a se încolăci în jurul taliei lui.
   Alunecă în ea, cu o mişcare blândă de întâmpinare.
   Corpul i se înfiora în timp ce ea se încolăci mai strâns în jurul său, pentru a-l ţine captiv în captivitatea ei. Buzele lui le striviră pe ale ei, hrănindu-se din mişcarea lor.
   Repede şi tare, uitându-se fix unul în ochii celuilalt.
   Apăsare, retragere, şi apoi o nouă apăsare, respirându-şi unul altuia aerul. Mai aproape, şi mai a proape, cu fiecare lovitură puternică şi plăcută a cărnurilor.
   Eve urmări cum privirea lui deveni opacă cu o secundă înainte de a plonja în ea, la final. Corpul ei explodă şi se zdruncină sub al lui. Când îşi lăsă capul în jos şi îşi îndesă faţa la baza gâtului ei, îl întoarse încă o dată pe al ei în părul lui.
   - Ce bine e să fii acasă, şopti el.
   Îşi făcu duş, bău un pahar de vin, apoi urmă un gest cu totul decadent: luă cina în pat, alături de bărbatul său.
   - Povesteşte-mi.
   Aşteptă ca ea să se relaxeze şi să mănânce. Apoi îi mai turnă un pahar de vin şi urmări umbrele care îi întunecară iarăşi privirile.
   - Nu vreau să aduc munca după mine, acasă.
   - De ce nu? întrebă el cu un zâmbet, şi îşi mai umplu paharul o dată. Eu o fac.
   - E altceva.
   - Eve.
   Îşi trecu un deget peste gropiţa din bărbia ei.
   - Pe noi doi ne defineşte foarte tare ceea ce facem. Aşa că nu laşi... nu poţi să nu aduci munca cu tine acasă, la fel cum nici eu nu pot. E o parte din tine.
   Eve se sprijini de perne şi privi prin fereastra din tavan către cerul întunecat al iernii. Şi îi povesti.
   - A fost cinic, spuse ea în concluzie. Dar nu e vorba de asta. Am văzut chestii şi mai cinice decât atât. Femeia asta era pură... era ceva legat de spaţiul ei, de felul în care mergea, de chipul ei, habar nu am, dar avea un soi de inocenţă. Ştiu că nu-i vorba nici măcar de asta. Inocenţa se duce dracului foarte repede. Ştiu şi eu cum e - să îţi pierzi inocenţa, adică, nu mai ştiu cum e să fii inocent, dar îmi aduc aminte cum e să o pierzi.
   Blestemă printre dinţi şi puse deoparte paharul de vin.
   - Eve, îi spuse el în timp ce-i luă mâna şi aşteptă ca ea să-şi întoarcă privirea către el. S-ar putea să nu fie cea mai bună metodă să-ţi reîncepi activitatea chiar cu cazul unui violator ucigaş.
   - Aş fi putut refuza cazul.
   O ruşina să admită acest lucru, îndeajuns încât să-şi întoarcă capul de la el.
   - Dacă aş fi ştiut că aşa va fi, nu ştiu dacă aş fi preluat apelul.
   - Sunt sigur că încă îl mai poţi da altcuiva din departamentul tău. Nu ţi-ar purta nimeni pică dacă ai face aşa ceva.
   - Mi-aş purta eu singură pică. Am văzut-o deja. Am cunoscut-o.
   Pentru un moment, Eve închise ochii, apoi continuă:
   - Acum e a mea. Nu pot întoarce spatele la aşa ceva.
   Eve îşi aranja părul şi îşi ordonă să se concentreze.
   - Era aşa surprinsă şi fericită când a deschis uşa. Ca un copilaş. O, Doamne, un cadou! Înţelegi?
   - Da.
   - Şi felul în care a privit nenorocitul înspre camera de filmat înainte să intre. Zâmbetul ăla imens, şi ocheada aia în trecere. Şi apoi, a dansat dansul victoriei în lift.
   În timp ce povestea, ochii i se aprinseseră şi se împinse ca să stea mai dreaptă în pat. Acum nu mai erau ochii unui poliţist, îşi spuse Roarke, ci ai unui înger al răzbunării.
   - Nu a fost vorba de niciun pic de pasiune, ci pură plăcere.
   Închise iarăşi ochii, rememorând cu claritate imaginea, iar când îi deschise iarăşi focul din ei se mai domolise şi ardea adânc şi mocnit.
   - Mi s-a făcut greaţă când mi-am dat seama.
   Enervată pe ea însăşi, ridică iarăşi paharul cu vin şi luă o înghiţitură.
   - A trebuit să le spun părinţilor. A trebuit să îi privesc în ochi atunci când le-am spus. Şi pe Vandoren a trebuit să-l văd cum se prăbuşeşte şi cum încearcă să accepte faptul că lumea lui s-a prăbuşit. Era o femeie drăguţă, o femeie simplă şi drăguţă, care era fericită cu viaţa ei, care urma să se logodească şi care a deschis uşa cuiva care simbolizează inocenţa în persoană. Iar acum e moartă.
   Îi luă mâna, deoarece o cunoştea pe Eve, şi desfăcu pumnul care se strânsese.
   - Nu eşti un poliţist mai puţin bun numai pentru că te laşi impresionată, îi spuse el.
   - Dacă te laşi impresionat de prea multe, nu mai vezi lucrurile clar, îi răspunse ea. Te apropii tot mai tare de limită, până într-acolo, încât îţi dai seama că nu ai să mai fii în stare să mai înfrunţi altă moarte.
   - Ţi-a trecut vreodată prin minte să iei o pauză?
   Zâmbi scurt când îi văzu sprâncenele apropiindu-se una de alta şi continuă:
   - Nu, sigur că nu. Ai să o înfrunţi şi pe următoarea, Eve, deoarece cu asta te ocupi. Asta eşti.
   - S-ar putea să trebuiască să o înfrunt pe următoarea mai devreme decât mi-ar plăcea.
   Îşi petrecu degetele ei printre degetele mâinii care o ţinea.
   - Oare chiar era ea adevărata dragoste, Roarke? Sau vor mai fi şi alte 11?

3.

         Eve mai dădu o dată ocol punţii pentru parcare din mall. Şi scrâşni din dinţi.
   - De ce nu sunt oamenii ăştia la muncă? De ce nu au şi ei vieţile lor?
   - Pentru unii cumpărăturile sunt viaţa lor, spuse Peabody pe un ton solemn.
   - Da, da.
   Eve trecu pe lângă o porţiune în care maşinile erau aşezate precum jetoanele de pocher, câte şase într-o grămadă.
   - Să le ia naiba pe toate, exclamă ea.
   Învârti volanul cu o mişcare iute şi se strecură printre grămezile de maşini, ocolind la mustaţă barele de protecţie, aşa încât Peabody închisese un ochi.
   - Ştii că poţi cumpăra orice direct de pe monitor, în intimitatea propriei tale case? Nu pricep chestia asta.
   - Cumpărăturile direct de pe monitor nu-ţi dau aşa de tare sentimentul că trăieşti.
   Peabody se prinse cu putere de bordul vehiculului în timp ce Eve opri brusc pe culoarul pentru incendiu, chiar în faţa magazinului Bloomingdale.
   - Nu-ţi poţi folosi simţurile, continuă ea, şi nici coatele, ca să-i înghionteşti pe ceilalţi să se dea la o parte din calea ta. Nu faci niciun pic de mişcare când faci cumpărăturile pe monitor.
   Eve pufni în timp ce îşi activă semnul „în misiune” şi ieşi din maşină. În secunda următoare, urechile ei fură luate cu asalt de o muzică asurzitoare. Colindele de Crăciun inundau aerul, la volum maxim. Era convinsă că oamenii fugeau în magazin, hotărâţi să cumpere orice, numai să scape de zgomot.
   Cu toate că aerul din mediul controlat cu ajutorul computerelor avea o temperatură plăcută, în jur de douăzeci şi două de grade, ningea uşor, cu fulgi artificiali, care se roteau prin domul imens.
   Vitrinele magazinului erau pline cu droizi (droizii - personaje-robot, caracteristice seriei „... in moarte”; unii dintre ei au o înfăţişare aproape umană, în timp ce alţii arată ca nişte adevăraţi roboţi sau maşinării) costumaţi.
   Nişte Moşi Crăciuni munceau din greu într-un atelier, cot la cot cu nişte elfi, pe acoperişuri zburau şi dansau reni, iar băieţei cu părul bălai şi feţe angelice desfăceau cadouri strălucitoare.
   Într-o altă vitrină, un adolescent gătit cu cele mai moderne ţoale, un costum dintr-o bucată, negru, şi o cămaşă fosforescentă, de purtat pe deasupra, se rotea în cercuri şi se dădea peste cap în noul său skateboard zburător model 6000 - articolul pe care îl puteai cumpăra anul acesta cu tichetul de reduceri. O singură apăsare pe butonul de lângă vitrină şi se activa înregistrarea vocii sale pline de energie, care anunţa pe un ton răcnit opţiunile şi calităţile nemaipomenite ale skate-ului, precum şi preţul şi locul din magazin în care putea fi găsit.
   - Aş vrea şi eu să încerc una din astea, mormăi Peabody pe sub mustaţă, în timp ce o însoţea pe Eve către uşă.
   - Nu eşti un pic prea mare pentru jucării?
   - Nu e o jucărie, e o aventură, răspunse Peabody, intonând titlul reclamei.
   - Hai să terminăm odată treaba aici. Urăsc locurile astea.
   Uşile alunecară uşurel în părţi şi le întâmpină cu o adevărată promisiune: „Bine aţi venit la Bloomingdale. Sunteţi cel mai important client al nostru!”
   Muzica se auzea şi în magazin, însă mai încet. În schimb crescuse zgomotul vocilor, căci duzini întregi de oameni vorbeau în acelaşi timp şi creau o cacofonie sonoră, care se ridica din ce în ce mai sus şi se lovea cu ecou de tavan, unde îngerii se avântau în zbor, făcând bucle graţioase.
   Era un loc pentru a-ţi cheltui banii, un loc în care mărfurile erau etalate în mod tentant, de-a lungul a douăsprezece etaje bibilite.
   Printre cumpărători se fâţâiau de colo-colo droizi şi alţi membri ai personalului, care purtau modele de haine şi accesorii de diferite feluri şi mărimi, care puteau fi achiziţionate din magazin. Harta electronică, amplasată chiar la intrare, era gata să-i ghideze pe cumpărători după dorinţa inimii.
   Locurile special amenajate pentru copii, animale sau vârstnici erau şi ele la îndemână, pe nivelul principal, asta pentru cei care nu doreau să meargă la cumpărături cu Junior, Fido sau cu bunicul după ei. Contra unei sume modice puteau fi închiriate minivehicule, care puteau transporta cumpărătorii, cumpărăturile sau şi una şi alta.
   Un droid cu părul legat cu funii încolăcite, roşii ca focul, se apropie de ei cu o sticlă micuţă, de cristal, în mână.
   - Să nu te apropii cu aia de mine, îi ordonă Eve.
   - Aş vrea eu puţină.
   Peabody îşi lăsă îngăduitoare capul pe spate pentru a permite droidului să-i pulverizeze puţin parfum pe gât.
   - Se numeşte „Fă-mă”, spuse droidul pe un ton ca de pisică. Poartă-l şi pregăteşte-te să fii încântată.
   - Hmmm, exclamă Peabody şi îşi întoarse puţin capul către Eve. Ce părere ai?
   Eve adulmecă şi dădu dezaprobator din cap:
   - Nu ţi se potriveşte.
   - Ba poate mi se potriveşte, mormăi Peabody şi îşi târî picioarele mai departe, în urma Evei.
   - Hai să rămânem concentrate asupra ceea ce avem de făcut.
   Eve o apucă pe Peabody de braţ, căci ajutorul său se oprise în dreptul unui raion de cosmetice, unde unei femei i se aplica o vopsea aurie, strălucitoare, de la gât în sus.
   - Hai să mergem la raionul de bărbaţi şi să vedem dacă putem afla cine a servit-o pe Hawley cu o zi înainte. Şi-a folosit cartea de credit, aşa că au adresa ei.
   - În 20 de minute mi-aş putea termina cumpărăturile de Crăciun.
   - Să le termini?
   Eve se întoarse înapoi în timp ce păşeau peste indicatorul pentru cumpărători care le indica să o ia în sus.
   - Sigur că da, mai am câteva chestii de luat.
   Peabody strânse din buze şi îşi muşcă limba petru a-şi reţine un zâmbet larg:
   - Tu nici nu ai început, aşa-i?
   - M-am tot gândit la asta.
   - Ce-i cumperi lui Roarke?
   - M-am tot gândit la asta, repetă Eve şi-şi înfundă mâinile în buzunare.
   - Au aici nişte haine minunate.
   Peabody făcu un semn cu capul înspre droizii din vitrină şi o luă la stânga pe banda rulantă, către raionul de haine pentru bărbaţi.
   - Are deja un dulap mare cât întregul oraş Maine, plin ochi cu haine.
   - Dar tu i-ai cumpărat vreodată vreuna?
   Eve simţi cum i se strângeau umerii în semn de apărare şi-şi îndreptă spatele:
   - Nu sunt maică-sa.
   Peabody se opri în dreptul unui droid îmbrăcat într-o cămaşă din mătase argintiu-deschis şi pantaloni negri din piele.
   - I-ar sta bine în aşa ceva, spuse ea şi pipăi materialul cu degetele. Dar sigur că lui Roarke i-ar sta bine în orice.
   Îi făcu Evei un semn din sprâncene şi continuă:
   - Bărbaţilor chiar le plac femeile care le cumpără haine.
   - Dar nu ştiu cum să cumpăr haine pentru altcineva. Abia dacă ştiu ce să cumpăr pentru mine.
   Când se trezi imaginându-şi chipul şi corpul lui Roarke în locul droidului scoase un şuierat şi adăugă:
   - Şi nici nu am venit aici la cumpărături.
   Merse apoi cu pas apăsat până la prima casă de marcat şi trânti insigna pe tejghea, sub nasul vânzătorului.
   Acesta îşi drese glasul şi-şi dădu părul lung şi negru peste umăr.
   - Vă pot ajuta cu ceva, doamnă ofiţer?
   - Locotenent. Aţi avut acum câteva zile o clientă, pe nume Marianna Hawley. Aş dori să ştiu cine a servit-o.
   - Sunt sigur că putem afla acest lucru pentru dumneavoastră.
   Ochii vânzătorului, de un auriu de ultimă modă, priviră rapid în toate părţile:
   - Doamnă locotenent, nu aţi dori să vă luaţi dumneavoastră insigna şi poate chiar să... ăăă... să vă încheiaţi haina ca să nu vi se vadă arma? Cred că în felul acesta clienţii noştri ar fi mult mai mulţumiţi.
   Eve îşi vârî insigna la loc în buzunar, fără niciun cuvânt, apoi îşi trase cu o mişcare haina peste arma pe care o purta pe lângă corp.
   - Hawley, deci, spuse el pe un ton vizibil uşurat. Ştiţi cumva dacă a plătit în numerar, cu card sau direct în contul magazinului?
   - Cu card. A cumpărat două cămăşi bărbăteşti - una din mătase şi alta din bumbac - un pulover de caşmir şi o jachetă.
   - Da.
   Opri căutarea de pe casa de marcat.
   - Îmi amintesc. Am servit-o chiar eu. O doamnă brunetă şi atrăgătoare, de vreo treizeci de ani. Alegea cadouri pentru partenerul dumneaei. Aaaa... închise ochii şi continuă. Cămăşi măsura 15 şi jumătate, cu 79 de centimetri la mâneci. Iar puloverul şi jacheta, măsura 42 la piept.
   - O memorie foarte bună, comentă Eve.
   - E meseria mea, spuse el şi deschise ochii ca să zâmbească. Să-mi amintesc clienţii, gusturile şi nevoile lor. Domnişoara Hawley avea gusturi excelente şi în plus a fost destul de prevăzătoare, încât să aducă o hologramă a tânărului prieten al dumneaei, pentru a-i putea comanda o gamă de culori.
   - A mai cumpărat şi de la altcineva în afară de dumneavoastră?
   - În raionul acesta, nu. I-am oferit tot timpul şi atenţia mea.
   - Aveţi înregistrată adresa dumneaei?
   - Da, sigur. Îmi aduc aminte că m-am oferit să-i expediem cumpărăturile acasă, însă a spus că doreşte să le ia cu dumneaei. A râs şi a spus că e şi mai distractiv astfel. Îi făceau mare plăcere cumpărăturile.
   Ochii vânzătorului se întunecară.
   - Are vreo plângere? întrebă el.
   - Nu.
   Eve îl privi drept în ochi şi îşi dădu seama din instinct că-şi pierdea vremea.
   - Nu are nicio plângere. Aţi observat pe cineva dând târcoale pe aici cât şi-a făcut cumpărăturile, vorbind cu ea, urmărind-o?
   - Nu. Dar eram destul de ocupaţi. O, sper că nu a fost acostată de cineva în parcare. Am avut foarte multe incidente în ultimele săptămâni. Nu ştiu ce i-a apucat pe oameni. Doar e Crăciunul.
   - Hmm. Vindeţi şi costume de Moş Crăciun?
   - Dacă vindem costume de Moş Crăciun? întrebă vânzătorul retoric şi clipi. Da, le găsiţi la raionul de articole sezoniere şi noutăţi, la etajul şase.
   - Mulţumesc. Peabody, vezi care-i treaba, îi ordonă Eve în timp ce se întoarse cu spatele, la numele şi adresele tuturor celor care au cumpărat sau închiriat costume de Moş în ultima lună. Mă duc jos, să văd dacă poate face cineva acul de păr. Ne vedem acolo.
   - Da, să trăiţi!
   Eve îşi cunoştea prea bine ajutorul, aşa că puse o mână pe braţul ei, ca pentru avertizare:
   - În 15 minute. Dacă îţi ia mai mult de atât, te dau pe mâna paznicilor.
   În timp ce Eve se îndepărta, Peabody dădu din umeri:
   - E aşa de severă.
   Ajunsă la etajul al treilea, Eve trebui să dea din coate pentru a ajunge la tejghea, ceea ce nu avu un efect benefic asupra dispoziţiei ei. Sub vitrină se întindea o mare de accesorii sclipitoare, de la cercei de purtat în urechi, până la cei pentru sfârcuri. Aur, argint, pietre colorate, forme elaborate, texturi diverse se întreceau care mai de care să capteze atenţia de sub vitrină.
   Roarke îi cumpăra mereu lucruri de agăţat la gât sau de prins în urechi. Nu pricepea de ce. Îşi pipăi absentă diamantul de sub cămaşă. Dar părea că-i făcea plăcere să o vadă purtând lucrurile pe care i le cumpăra.
   Începuse deja să-şi piardă răbdarea, şi pentru că fusese ignorată în repetate rânduri de vânzătorii care serveau clienţii, se aplecă pur şi simplu peste tejghea şi îl apucă pe unul dintre ei de guler.
   - Doamnă, izbucni vânzătorul revoltat şi îi aruncă o uitătură încruntată cu ochii săi albaştri.
   - Locotenent, îl corectă ea, scoţându-şi insigna cu mâna liberă. Acum aveţi o clipă liberă şi pentru mine?
   - Desigur.
   Vânzătorul se dădu uşurel înapoi şi-şi aranja cravata argintie şi subţire ca un pai.
   - Cu ce vă pot ajuta?
   - Vindeţi ceva asemănător?
   Îşi deschise geanta şi scoase acul de păr, cu tot cu punga de plastic în care se afla.
   - Nu cred că este de la noi, spuse vânzătorul şi se aplecă până când ajunse la acelaşi nivel cu acul de păr. Foarte frumos lucrat. Festiv.
   Se dădu înapoi şi apoi continuă:
   - Nu vi-l putem primi înapoi, dacă nu aveţi chitanţa. Nu îl recunosc ca fiind de la noi.
   - Nu vreau să îl dau înapoi. Aveţi cumva idee de unde provine?
   - Aş crede că de la un magazin specializat. Lucrătura pare să fie destul de fină. Sunt 5 bijutieri în mallul acesta. Poate că îl va recunoaşte vreunul dintre ei.
   - Minunat.
   Îl băgă la loc în geantă şi lăsă să-i scape un oftat.
   - Vă mai pot ajuta cu ceva?
   Eve se întoarse pe călcâie şi privi tejgheaua de sub nasul ei. Îi făcu cu ochiul un set de trei funii prinse într-un lanţ, cu pietre colorate cam de mărimea degetului ei mare, care se ciocneau una de alta. Era foarte ostentativ, aproape greţos. Parcă scria „Mavis" pe el, cu litere imense.
   - Aia, spuse ea şi indică bijuteria cu degetul.
   - Aaa, doriţi să vă uitaţi la „Ornamentul erotic pentru gât”. Foarte original, foarte...
   - Nu vreau să mă uit la el. Îl cumpăr. Împachetează-l, şi încă foarte repede.
   - Înţeleg.
   Numai antrenamentul îl ajută să nu-şi bulbuce ochii. În schimb adăugă:
   - Şi cum doriţi să achitaţi?
   Peabody apăru chiar în momentul în care Eve primea punga pentru cadouri cu roşu şi cu alb.
   - Ai fost la cumpărături, spuse ea pe un ton acuzator.
   - Nu. Am cumpărat. E o diferenţă. Nu a cumpărat acul de păr de aici. Tipul părea că-şi cunoaşte meseria, şi părea destul de sigur că nu-i de aici. Nu mai vreau să pierdem nicio secundă în locul ăsta.
   - Mie mi se pare că n-ai pierdut nicio secundă, bombăni Peabody.
   - O să analizăm acul de păr pe calculator. Să vedem dacă are Feeney timp să găsească ceva.
   - Ce-ai cumpărat?
   - I-am cumpărat ceva lui Mavis.
   În timp ce ieşeau pe uşă, surprinse privirea îmbufnată a lui Peabody.
   - Nu-ţi face griji, Peabody, am să-ţi iau şi ţie ceva.
   - Chiar? se lumină ea. Eu ţi-am luat deja cadou. E şi împachetat, gata.
   - Te dai mare.
   Peabody sui sprintenă în maşină, mult mai veselă.
   - Vrei să ghiceşti despre ce-i vorba?
   - Nu.
   - Îţi dau un indiciu.
   - Revino-ţi. Începi şi caută informaţii despre numele pe care le-ai notat, cu costumele de Moş, şi vezi dacă dai peste vreunul cu cazier.
   - Da, să trăiţi! Unde mergem?
   - La „Confidenţial”, spuse ea, aruncându-i lui Peabody o privire piezişă. Şi nici acolo nu vei face niciun fel de cumpărături.
   - Să trăiţi, stricaţi toată plăcerea omului! adăugă ea ascultătoare, şi începu să caute informaţii în aparatul ei portabil.
   În inima oraşului, înălţându-se deasupra Bulevardului Cinci, se afla un palat al plăcerii din marmură neagră, şlefuită. Exteriorul era o săgeată netedă şi lucioasă, înconjurată la etajele superioare de balcoane aurite şi glisoare argintii. Tuburi din sticlă curată ca lacrima se întindeau line, şi în jos, şi în sus, la toate cele patru colţuri ale clădirii.
   Înăuntru erau saloane pentru modelarea corpului, îmbunătăţirea stării de spirit şi pentru orientare sexuală. Un client putea fi lustruit ca nou-nouţ, netezit, fasonat, remodelat sau satisfăcut sexual, fără să fie nevoit să părăsească vreun moment spaţiul clădirii.
   Mai multe săli de antrenament erau dotate cu cele mai noi tipuri de aparate, pentru cei care preferau stilul „descurcă-te-singur”. Iar pentru cei care alegeau o cale pasivă pentru a fi frumoşi şi în formă, nişte consultanţi acreditaţi stăteau pregătiţi să mânuiască lasere şi tuburi de tonifiere pentru a scăpa orice client de cele câteva nesuferite de kilograme sau centimetri în plus.
   Unul dintre etaje era dedicat abordării holistice, care includea tot ce se putea, de la echilibrarea chackrelor până la spălaturi interne cu cafea.
   Eve nu era sigură dacă ar fi trebuit să râdă sau să se cutremure în timp ce scruta cu privirea toate acele oferte.
   Băi cu noroi, curăţări în profunzime cu alge, injecţii cu placentă de oi crescute pe Alfa Şase, şedinţe pentru calmare, excursii în realitatea virtuală, reglaj vizual, liftinguri faciale, împachetări şi morfină - toate acestea puteau fi făcute chiar în acel loc, şi se făceau oferte pentru diferite pachete.
   Îndată ce mintea şi trupul îţi erau desăvârşite, erai invitat să explorezi posibilitatea de a găsi perechea potrivită pentru noul tău eu, cu ajutorul personalului calificat de la „Confidenţial”.
   Firma ocupa trei etaje ale clădirii, iar personalul era îmbrăcat cu uniforme sub forma unor costume simple, negre, cu nişte inimioare mici şi roşii brodate pe piept. Cu calea frumuseţii în pridvor, feţele şi corpurile atractive erau şi ele integrate în codul de îmbrăcăminte adecvată.
   Antreul era realizat în stilul templelor greceşti, cu mici heleşteie muzicale, din care străfulgerau sclipirile peştişorilor aurii, şi coloane de marmură pe care se împleteau plante căţărătoare, care separau diferite spaţii. Locurile în care se putea sta aşezat erau amenajate jos, pe podeaua acoperită cu faianţă, intime şi pline cu perne. Recepţia era încadrată discret între palmieri cu frunze late.
   - Am nevoie de informaţii privitoare la unul dintre clienţii dumneavoastră.
   Eve ridică insigna şi urmări cu atenţie ochii recepţionerei, care fură străbătuţi de un tremur nervos.
   - Nu avem dreptul de a da informaţii privitoare la clienţii noştri.
   Femeia îşi muşcă buza şi îşi trecu degetele peste inimioara minusculă tatuată sub ochi, ca o lacrimă roşie şi drăguţă, apoi continuă:
   - Toate serviciile pe care le oferim sunt strict confidenţiale. Garantăm că vom păstra intimitatea clienţilor noştri.
   - Una dintre clientele dumneavoastră nu-şi mai face griji cu privire la confidenţialitate. Acum este treaba poliţiei. Vă pot trimite un mandat cam în 5 minute sau îmi puteţi oferi informaţiile de care am nevoie, şi astfel nici nu mai e nevoie să luăm la puricat toate dosarele.
   - Dacă sunteţi drăguţă să aşteptaţi numai 1 minut, spuse recepţionera şi îi indică cea mai apropiată zonă în care se putea sta jos, am să-l chem pe director să vorbească cu dumneavoastră.
   - Foarte bine, răspunse şi se întoarse cu spatele, în timp ce recepţionera îşi trase iute pe urechi o pereche de căşti.
   - Miroase grozav aici, comentă Peabody. Întreaga clădire miroase minunat.
   Trase adânc aer în piept şi continuă:
   - Cred că pompează vreo substanţă prin instalaţia de ventilaţie. Drăguţ şi liniştitor.
   Se instală pe una din pernele aurii de lângă o fântână cu clinchet.
   - Aş vrea să trăiesc aici, adăugă ea.
   - Eşti exasperant de plină de vioiciune în perioada asta, Peabody.
   - Din cauza sărbătorilor. Oau, ia uită-te la ăsta! exclamă Peabody şi îşi roti capul, cu ochii lucind şi plini de admiraţie în timp ce un bărbat cu părul valuri-valuri de şuviţe blonde trecu fălos prin dreptul lor. De ce oare ar avea nevoie de un serviciu matrimonial un bărbat care arată aşa?
   - De ce ar avea careva nevoie de aşa ceva? E de-a dreptul înfiorător.
   - Ştiu şi eu? Poate câştigă timp sau scapă de necazuri, chinuială şi lacrimi.
   Peabody se aplecă ca să se uite pe după Eve şi să-l poată privi mai departe pe acel bărbat.
   - Ar trebui să încerc şi eu. Poate am noroc, zise ea.
   - Nu e ăla genul tău.
   Chipul lui Peabody se întunecă, la fel cum se întâmplase şi atunci când Evei îi displăcuse parfumul.
   - Cum se face că... îmi place să mă uit la genul ăla de bărbaţi.
   - Sigur că da, dar încearcă numai să porţi o conversaţie cu el, spuse Eve şi-şi îndesă mâinile în buzunare, în timp ce se balansa pe călcâie. Tipul ăla e îndrăgostit de el însuşi şi are senzaţia că orice femeie care are parte de el ar trebui să-şi dea ochii peste cap, exact aşa cum ai făcut tu. Te-ar plictisi în 10 minute, pentru că nu ştie să vorbească decât despre el - despre felul în care arată, despre ce face şi ce-i place. N-ai fi decât cel mai nou accesoriu al lui.
   Peabody rămase pe gânduri, privind la Adonisul poleit cu aur care poza afectat la ghişeul de control.
   - Păi bine, spuse Peabody, în cazul ăsta nu ne-am mai căzni să facem conversaţie. Am face doar sex.
   - Ar fi o partidă îngrozitoare - nici nu i-ar păsa dacă ai termina sau nu.
   - Mă termină numai când mă uit la el, spuse Peabody, însă oftă când îl văzu cum îşi scoase o oglinjoară cu spatele argintiu şi îşi examina chipul cu o admiraţie vizibilă. Uite, în momente ca astea te urăsc pentru că ai dreptate.
   - Ia uită-te la chestia asta, spuse Eve încet. Ăştia doi sunt aşa de lustruiţi, că am nevoie de ochelarii de soare să mă pot uita la ei.
   - Ken şi Barbie prin oraş.
   Când văzu privirea goală a Evei, Peabody mai scoase un oftat.
   - Doamne, Dumnezeule, nu ai avut păpuşi Bărbie? Ce fel de copil ai fost?
   - Nu am fost niciodată copil, răspunse Eve simplu şi se întoarse cu spatele ca să salute cuplul magnific care aluneca pe nesimţite înspre ea.
   Femeia avea şoldurile înguste şi bustul generos, aşa cum cereau ultimele tendinţe ale modei. Părul ei blond platinat îi cădea drept peste umeri, ca o cascadă, şi îi sălta uşor pe sânii frumoşi, în timp ce mergea.
   Chipul îi era neted şi alb ca alabastrul, cu ochii adânci de un verde-intens, ca de smarald, adumbriţi de gene lungi, rimelate în culori potrivite cu irişii săi ca două giuvaieruri. Avea buzele pline şi roşii, curbate într-un zâmbet politicos, de salut.
   Companionul ei era în aceeaşi măsură de orbitor, asortat cu ea la culori, cu părul ca lumina lunii, dat pe spate şi prins într-o coadă lungă, împletită cu o panglică subţire, aurie. Avea umeri laţi şi picioarele lungi.
   Spre deosebire de restul personalului, cei doi nu erau îmbrăcaţi în negru, ci purtau în schimb nişte costume strânse pe corp, albe şi uşoare.
   Femeia îşi petrecuse cu isteţime o eşarfă roşie peste şolduri. Ea vorbi cea dintâi, cu o voce moale şi catifelată precum eşarfa.
   - Eu sunt Piper, iar acesta este Rudy, asociatul meu. Cu ce vă putem ajuta?
   - Avem nevoie de câteva informaţii în legătură cu o clientă de-a dumneavoastră.
   Eve îşi scoase încă o dată insigna la vedere.
   - Investighez o crimă, anunţă ea.
   - O crimă! exclamă femeia şi îşi duse mâna în dreptul inimii. Una dintre clientele noastre? Rudy!
   - Fiţi sigură că vom coopera cum ştim mai bine.
   Bărbatul vorbi pe un ton liniştit şi alunecos, ca de bariton.
   - Ar fi mai bine să purtăm această conversaţie sus, numai între noi.
   Făcu un gest cu mâna înspre unul dintre tuburile din sticlă curată ca lacrima ale unui lift încadrat de nişte azalee enorme, albe şi înflorite.
   - Sunteţi sigură că victima era una dintre clientele noastre?
   - Iubitul ei a cunoscut-o prin intermediul serviciului dumneavoastră.
   Eve păşi direct în mijlocul camerei de lift şi rămase acolo, ignorând priveliştea care se desfăşura în timp ce urcau ca săgeata. Nu-i plăcuseră niciodată înălţimile.
   - Înţeleg, spuse Piper şi oftă. Avem o rată de succes deosebit de mare în a găsi perechi potrivite. Sper că nu a fost vorba despre o ceartă între cei doi amanţi care să fi dus la tragedie.
   - Încă nu am tras concluziile.
   - Nu cred să fie vorba despre aşa ceva. Scanăm cu mare grijă lucrurile.
   Când liftul se opri, Rudy făcu un gest cu mâna înspre ieşirea din tubul de sticlă.
   - Cum?
   - Suntem conectaţi la ComTrack.
   În timp ce vorbea, le conduse de-a lungul unui coridor alb şi liniştit ca un spital, cu rame aurii care încadrau culori de apă delicate, ca un vis, şi un festin de flori proaspete în vaze curate.
   - Fiecare cerere este înscrisă în sistem. Analizăm trecutul marital, câştigurile şi, bineînţeles, cazierul. Cei care depun cereri la noi trebuie de asemenea să dea şi testul standard de personalitate. Sunt respinşi toţi cei cu tendinţe violente. Preferinţele şi dorinţele sexuale sunt înregistrate, analizate şi apoi este găsită perechea cea mai potrivită.
   Deschise uşa către un birou încăpător, văruit în alb-orbitor şi roşu-ţipător. Peretele din sticlă filtra atât strălucirea soarelui, cât şi zgomotul traficului din aer.
   - Şi care este procentul de personaje cu comportamente deviante?
   Buzele perfecte ale lui Piper se subţiară.
   - Nu catalogăm preferinţele sexuale ale clienţilor drept deviante decât atunci când partenerul, sau partenerii au nevoie de obiecte.
   Eve ridică uşor din sprâncene.
   - Haideţi mai bine să folosim definiţia mea. Constrângere, sado sau maso. Aveţi vreun client pe aici care să vrea să-şi spilcuiască partenerul după o partidă de sex?
   Rudy îşi drese glasul şi se mută în spatele unei console late şi albe.
   - Cu siguranţă că unii dintre cei care îşi depun cererile caută ce noi am putea numi experienţe sexuale aventuroase. Cum spuneam, astfel de preferinţe sunt potrivite cu altele asemănătoare, ale celorlalţi clienţi.
   - Ce perechi potrivite aţi găsit pentru Marianna Hawley?
   - Marianna Hawley? întrebă el şi-i aruncă o privire lui Piper.
   - Mă pricep mai bine la chipuri decât la nume, spuse ea şi se întoarse către monitorul din perete, în timp ce Rudy introducea numele în computer.
   Câteva secunde mai târziu, Marianna le zâmbi de pe monitor, cu ochii ei veseli şi plini de viaţă.
   - A, da. Îmi amintesc de ea. Era fermecătoare. Da, mi-a făcut într-adevăr plăcere să lucrez cu ea. Căuta un soţ, cineva cu simţul umorului împreună cu care să poată aprecia arta... nu, nu, cred că teatrul, mai degrabă.
   Bătu cu o unghie perfectă peste buza superioară, apoi continuă:
   - Era o romantică, dulce şi de modă veche.
   Piper păru că realiză dintr-odată ce se întâmplase, şi mâna îi căzu inertă pe lângă corp.
   - A fost omorâtă? Vai, Rudy!
   - Ia un loc, draga mea.
   Bărbatul trecu cu graţie în jurul consolei şi îi luă mâna, i-o mângâie şi o conduse către o sofa lungă, cu perne adânci, umplute cu aer.
   - Piper se implică foarte mult personal în relaţia cu clienţii noştri, îi spuse el Evei. De aceea este aşa de nemaipomenită în ceea ce face. Îi pasă.
   - La fel şi mie, Rudy.
   Cu toate că tonul vocii Evei era egal, bărbatul aruncă o privire asupra chipului ei, şi ce văzu acolo îl făcu să încuviinţeze din cap:
   - Da, sunt sigur că aşa faci. Şi suspectezi că a omorât-o cineva din sistemul nostru, cineva pe care l-ar fi putut cunoaşte prin serviciul nostru.
   - Fac cercetări. Am nevoie de nume.
   - Dă-i tot ce are nevoie, Rudy, spuse Piper şi îşi tampona zona de sub ochi cu degetele, ca să-şi usuce lacrimile.
   - Aş fi tare bucuros să pot face asta, însă avem o responsabilitate faţă de clienţii noştri. Garantăm intimitatea.
   - Marianna Hawley avea dreptul la intimitate, spuse Eve pe un ton abrupt, cineva a violat-o, a sodomizat-o şi apoi a strangulat-o. Aş spune că i-au cam încălcat intimitatea. Mă îndoiesc că vreunul dintre clienţii dumneavoastră s-ar bucura să păţească la fel.
   Rudy trase adânc aer în piept. Chipul îi pălise şi mai tare, dacă aşa ceva mai era posibil, aşa încât ochii păreau flăcări pe o câmpie albă şi lucioasă.
   - Am încredere în dumneata că vei păstra discreţia.
   - Puteţi avea încredere în mine că voi fi bună, îi răspunse Eve şi aşteptă ca el să ceară lista cu numele perechilor potrivite Marianei Hawley.

4.

          Sarabeth Greenbalm avea o zi îngrozitoare.
   În primul rând, îi displăcea la culme să lucreze în tura de după-amiază de la „Punctul dulce”. Clientela care frecventa locul, de la amiază până la ora cinci, era formată în mare majoritate din mici directoraşi care-şi doreau un prânz cât mai lung şi nişte senzaţii ieftine. Cu accent pe ieftin. Cei din teapa în-urcare-pe-scara-ierarhică-a-companiei nu aveau prea mulţi bani de aruncat pe o stripteusă.
   Nu le plăcea decât să caşte ochii şi să urle ca nişte apucaţi.
   După 5 ore de muncă asiduă avea un câştig net de aproape o sută, în numerar şi fise de credit, şi o jumătate de duzină de fraze de-ale beţivanilor.
   Dintre care niciuna nu amintea de căsătorie.
   Căsătoria era Sfântul Graal al Sarabethei.
   Nu avea să-şi găsească un soţ înstărit, lucrând în tura de după-amiază într-un bar de striptease. Nici chiar într-un local select, aşa cum era „Punctul dulce”. Mai erau ceva şanse în timpul orelor de noapte, atunci când intrau agale persoanele importante sau directorii generali ai diferitelor companii, aducând cu ei clienţi importanţi care doreau să fie excitaţi pentru câteva ore. Putea scoate uşor o mie, şi dacă mai venea vorba şi de un dans în poală, suma se dubla.
   Dar partea cea mai bună era că aduna cărţi de vizită.
   Mai devreme sau mai târziu, unul dintre tipii ăia în costume de director, cu zâmbetele lor mari şi albe şi cu mâini lacome, cu manichiura perfectă, avea să-i pună un inel pe deget pentru a-şi câştiga privilegiul de a o pipăi.
   Toate astea erau parte a planului ei de carieră, pe care şi-l alcătuise cu grijă încă de acum cinci ani, de când plecase din Allentown, statul Pennsylvania, şi se mutase la New York. Cariera ei de stripteusă ajunsese într-un punct mort în Allentown şi îi aducea un câştig net pe săptămână, care o ajuta să rămână pe linia de plutire şi să nu ajungă şi ea una dintre cei care dormeau pe străzi. Cu toate acestea, mutarea la New York fusese un pas îndrăzneţ. Era şi mai mare concurenţa pe fiecare dolar aruncat pentru distracţii. Iar concurenţa era mai tânără.
   În primul an lucrase în două schimburi, chiar şi trei, dacă mai avea energie să stea dreaptă. Muncise bătând cluburile ca o hoinară şi plătind administratorilor cel mai dur comision, de 40 %. Fusese un an oribil, dar îşi câştigase locşorul ei.
   În al doilea an căutase să-şi găsească un loc stabil într-un club select, cu mulţi clienţi. Durase aproape toate cele 12 luni ale anului, însă reuşise să-şi cioplească o nişă numai a ei la „Punctul dulce”. În cel de-al treilea an se căznise să ajungă cap de afiş, în acel circ al foamei, şi să se bucure de publicitate, şi îşi investise pe ascuns profiturile. În plus, irosise aproape 6 luni - după spusele ei - cochetând cu ideea de a coabita cu mardeiaşul de şef al clubului.
   Şi se prea poate să-i fi acceptat până la urmă oferta, dacă el nu s-ar fi băgat într-o bătaie, în care l-au tăiat în 6 bucăţi distincte, la o cârciumă de cartier unde-şi luase o a doua slujbă, deoarece Sarabeth insistase ca el să aibă un cont mai gras, dacă voia să se culce tot timpul cu el.
   Până la urmă socotise că lucrurile ieşiseră bine, cu puţin noroc. Acum, în cel de-al patrulea ei an la New York, avea 43 de ani, şi vremea ei era cam pe sfârşite.
   Nu-i displăcea să danseze goală. Era o dansatoare a naibii de bună, iar corpul ei - pe care şi-l studia în timp ce se învârtea în faţa oglinzii din dormitor - era cuponul ei de masă.
   Natura fusese generoasă, şi o înzestrase cu sâni mari şi ridicaţi, care nu avuseseră nevoie de augmentări. Până acum. Torsul lung, picioare lungi şi un fund viguros. Da, avea toate armele de care avea nevoie.
   Trebuise să cheltuiască ceva bani pentru a-şi aranja faţa, dar fusese o investiţie bună. Se născuse cu buze subţiri, bărbia scurtă şi fruntea îngustă. Însă rezolvase toate astea cu câteva drumuri la un centru de înfrumuseţare. Acum avea o gură plină şi roşie, o bărbie ascuţită cu neobrăzare şi sprâncene arcuite şi clare.
   Sarabeth Greenbalm arăta, după propriile-i cuvinte, al naibii de bine.
   Problema era că ajunsese la ultima bancnotă de 500 şi mai avea încă de plătit chiria, plus că o gorilă peste măsură de însetată, din mulţimea de la prânz, îi rupsese cea mai bună pereche de chiloţi, înainte să apuce să se strecoare afară.
   O durea capul, o dureau picioarele, şi rămăsese tot nemăritată.
   Nu ar fi trebuit să arunce cei trei mii de dolari la „Confidenţial”. Privind retrospectiv la ceea ce păruse la început o investiţie făcută cu cap, păreau acum mai degrabă bani serioşi duşi pe apa sâmbetei. Numai codaşii apelau la servicii matrimoniale, îşi spuse ea în gând, în timp ce-şi înfăşură un halat roz şi scurt în jurul corpului. Iar la codaşi trăgeau numai codaşii.
   După ce se întâlnise cu primii doi bărbaţi de pe lista ei de perechi potrivite, se dusese direct pe Bulevardul Cinci şi-şi ceruse banii înapoi. Regina de gheaţă cea blondă nu mai fusese la fel de prietenoasă, reflectă Sarabeth. Niciun ban înapoi, nici vorbă, nici pomeneală.
   Ridicând din umeri precum un filosof, Sarabeth trecu din dormitor în bucătărie - o plimbare foarte scurtă într-un apartament cu puţin mai mare decât cabina de schimb comună de la „Punctul dulce”.
   Banii se sfârşiseră, erau tăiaţi de pe listă. Şi învăţase o lecţie: trebuia să se bazeze pe ea însăşi, şi nu mai pe ea.
   Ciocănitul de la uşă o întrerupse să mai caute plină de speranţe cele câteva propuneri ale Robotul multifuncţional.
   Îşi strânse mai tare halatul în jurul corpului, cu un aer absent, apoi bătu cu pumnul în perete. Vecinii ei, soţ şi soţie, se băteau ca pisicile şi se cordeau ca nurcile, aproape noapte de noapte.
   Nu atenua zgomotul nici măcar cu un decibel, atunci când bătea cu pumnul în pereţi, dar se simţea mai bine dacă o făcea.
   Îşi întoarse neîncrezătoare privirea căpruie şi trase cu ochiul prin vizorul de siguranţă, după care zâmbi larg, ca o fetişcană. Dezarma în grabă încuietorile, şi dădu uşa de perete:
   - Salutare, Moşule!
   Ochii lui străluciră, plini de voioşie:
   - Crăciun fericit, Sarabeth!
   Zornăi din cutia mare şi argintie pe care o purta în braţe, îi făcu cu ochiul şi adăugă:
   - Ai fost cuminte?
  
        Căpitanul Ryan Feeney se aşeză la capătul biroului Evei, molfăind migdale glazurate.
   Avea chipul îmbătrânit şi ursuz, ca al unui baset, şi o claie de păr roşcat, des şi sârmos, presărat cu multe fire de păr argintii, subţiri şi metalice. Avea o pată ruginie pe cămaşa boţită - amintirea supei de fasole pe care o servise la prânz - şi o mică crestătură în barbă, semnul unde se tăiase dimineaţă, în timp ce se bărbierea.
   Arăta inofensiv.
   Eve ar fi trecut prin orice uşă alături de el. De altfel, o şi făcuse.
   El o antrenase şi o învăţase ce ştia. Iar acum, în funcţia lui de căpitan al diviziei detectivilor electronici, îi era indispensabil.
   - Aş vrea să-ţi pot spune că flecuşteţul ăla de clamă era unicat, spuse el şi-n acelaşi timp îşi mai aruncă o alună în gură. Cu toate astea, se vinde într-o duzină de prăvălii din oraş.
   - Şi câte mai aveţi de cercetat?
   - Patruzeci şi nouă dintre ele au fost vândute în ultimele şapte săptămâni, spuse el şi se scarpină în barbă, poposind în dreptul crestăturii. Acul de păr face în jur de cinci sute. Patruzeci şi opt dintre clienţi au plătit cu credite, şi unul singur în numerar.
   - Ăla trebuie să fie el.
   - Mai mult ca sigur, spuse Feeney şi îşi scoase carneţelul de notiţe. Tranzacţia în numerar a fost făcută pe Strada Patruzeci şi nouă, la „Aur şi argint la Sal”.
   - O să fac cercetări, mulţumesc.
   - Pentru nimic. Mai e şi altceva? McNab vrea şi poate să facă treabă.
   - McNab?
   - I-a plăcut să lucreze alături de tine. E un băiat bun şi isteţ, şi îi poţi da să facă orice trebuşoară murdară.
   Eve chibzui o clipă asupra tânărului detectiv cu uniformă colorată, cu mintea ascuţită şi gura bogată.
   - Îi tot dă târcoale lui Peabody.
   - Şi crezi că Peabody nu-i poate face faţă?
   Eve se încruntă, bătu darabana cu degetele şi ridică din umeri, apoi adăugă:
   - Ba da, doar e fată mare, iar el mi-ar fi de folos. L-am contactat pe fostul soţ al victimei. S-a mutat în Atlanta. Alibiul său pentru perioada de care vorbim pare solid, însă nu ar strica să cercetăm mai îndeaproape. Să vedem dacă nu cumva şi-a făcut vreo rezervare pentru vreun zbor spre New York, sau dacă nu a sunat-o cumva pe victimă.
   - McNab poate face asta şi în somn.
   - Spune-i să stea treaz şi să facă toate astea, spuse Eve şi se întinse după un disc cu informaţiile din dosar, pe care i-l dădu. Aici sunt toate informaţiile pe care le am despre fostul soţ. Am să cercetez şi numele perechilor potrivite pe care le-am primit de la „Confidenţial”. Am să i le trimit şi pe acelea, după ce arunc o privire peste ele.
   - Nu înţeleg locurile de genul ăsta, spuse Feeney, scuturând din cap a dezaprobare. Pe vremea mea cunoşteai dame în stilul ăla clasic, de modă veche. Le agăţai într-un bar.
   Eve ridică din sprânceană.
   - Aşa ţi-ai cunoscut nevasta?
   Feeney afişă deodată un zâmbet până la urechi şi spuse:
   - A funcţionat, nu-i aşa? Am să-i dau asta lui McNab, spuse el şi se ridică de pe birou. Nu s-au terminat orele de program, Dallas?
   - Ba da, chiar acum. Cred că o să cercetez mai întâi numele alea şi abia apoi am să plec spre casă.
   - Cum vrei. Eu unul o şterg de-aici.
   O porni către uşă, îndesându-şi punga de migdale în buzunar, apoi adăugă:
   - Aa, şi abia aşteptăm petrecerea de Crăciun.
   Eve era deja concentrată asupra monitorului de la calculator, şi abia dacă-i aruncă o privire în timp ce întrebă:
   - Ce petrecere?
   - Petrecerea ta.
   - Aa! exclamă Eve, căutând în zadar prin minte ceva despre vreo petrecere. Da, grozav!
   - Nu ştii nimic despre asta, nu?
   - Ar trebui.
   Şi zâmbi, că doar stătea de vorbă cu Feeney. Apoi continuă:
   - Dar e în alt colţ de minte. Uite ce e, dacă o vezi pe Peabody prin biroul comun, spune-i că...
   - În regulă.
   Petrecere, cugetă ea şi oftă. Oriunde se întorcea, Roarke dădea câte o petrecere sau o târa după el pe la vreuna. Şi înainte să mai apuce să gândească ceva, avea să o ia Mavis în primire şi să o bată la cap să se coafeze, să-şi aranjeze faţa şi corpul, sau să încerce noul model de rochie creat de iubitul ei, Leonardo.
   Dacă tot trebuia să meargă la o nenorocită de petrecere, de ce nu putea merge aşa cum era?
   Pentru că era nevasta lui Roarke, îşi reaminti ea. Şi în această calitate era de aşteptat din partea ei să-şi îndeplinească atribuţiile sociale cu o înfăţişare ceva mai frumoasă decât cea a unei poliţiste care nu se gândeşte decât la crime, cât e ziua de lungă.
   Dar asta avea să fie... când avea să fie. Iar astălaltă era acum.
   - Computer, listează numele perechilor potrivite găsite de „Confidenţial” pentru Hawley, Marianna.
   „Procesez... se auzi răspunsul computerului. Prima pereche potrivită din cele cinci... Dorian Marceli, celibatar, alb, sex masculin, vârsta treizeci şi doi de ani.”
   În timp ce computerul lista datele statistice, Eve studie imaginea de pe monitor. Un chip plăcut la înfăţişare - cu o privire timidă. Lui Dorian îi plăceau arta, teatrul şi filmele vechi, şi spunea despre el că e un romantic incurabil, care-şi caută sufletul pereche. Pasiunile lui erau fotografia şi snow-boardingul.
   Dorian nu avea nimic special, îşi spuse Eve în gând, dar o să vadă ei ce pusese la cale în noaptea în care fosese omorâtă Marianna.
   „A doua pereche potrivită din cele cinci, se porni computerul din nou... Charles Monroe, celibatar, alb, sex masculin...”
   - Uau, uau, ia stai puţin. Opreşte! exclamă Eve râzând şi scrută chipul de pe monitor. Ei bine, Charles, încântată să te întâlnesc tocmai aici.
   Îşi aminti cât de drăguţ era chipul care-i întorcea acum zâmbetul. Îl întâlnise pe Charles Monroe cu aproape un an în urmă, în timp ce investiga o altă crimă - cazul care-i adusese împreună pe ea şi Roarke. Charles era un prostituat licenţiat, fermecator şi priceput. Şi ce Dumnezeului căuta un gigolo bine cotat, aşa cum era Charles, într-o reţea de matrimoniale? se întrebă Eve.
   - Dai raite prin oraş, Charlie? Se pare că o să avem o nouă discuţie.
   Computer, treci la a treia pereche potrivită.
   ,A treia pereche potrivită din cele cinci, Jeremy Vandoren, divorţat...”
   - Locotenent.
   - Computer, pauză. Da? întrebă Eve şi îşi aruncă privirea spre Peabody, care se codea să intre.
   - Căpitanul Feeney zicea că ai terminat treaba cu mine pe ziua de azi.
   - Exact. Mai verific câteva nume înainte să plec şi eu.
   - Şi... ăăă... a mai zis că o să-l foloseşti pe McNab pentru o parte din investigaţiile pe computer.
   - Exact.
   Eve îşi înclină capul şi se lăsă pe spate în scaun, în timp ce Peabody se căznea să-şi menţină expresia feţei.
   - E vreo problemă? întrebă Eve.
   - Nu - adică... Dallas, nu ai cu adevărat nevoie de el. Şi în plus, scoate peri albi la toată lumea.
   Eve zâmbi, bine dispusă.
   - Mie nu-mi scoate peri albi. Cred că va trebui să înveţi să-ţi menţii culoarea părului, Peabody. Dar nu-i sfârşitul lumii, cea mai mare parte din munca pe care am să i-o dau de făcut o să o rezolve în Departamentul pentru Investigaţii Electronice.
   - Nu o să stea prea mult pe aici.
   - O să găsească el o cale, mormăi Peabody. Se dă aşa mare.
   - Dar face treabă bună. Şi oricum...
   Eve îşi întrerupse un moment şirul vorbelor, căci comunicatorul ei scosese un sunet de avertizare.
   - Fir-ar al naibii, ar fi trebuit să o şterg de aici din timp.
   Scoase comunicatorul şi răspunse.
   - Dallas.
   - Locotenente!
   Chipul lat şi aspru al comandantului Whitney umplu ecranul.
   - Da, domnule!
   - Avem un caz de crimă care pare a fi în legătură cu cazul Hawley. Poliţiştii se află chiar acum la faţa locului. Vreau să preiei tu cazul. Prezintă-te imediat pe Strada de Vest, 112, 23B, apartament 5D. Contactează-mă la biroul meu de acasă de îndată ce ai o confirmare a status-ului.
   - Da, domnule. Am şi pornit.
   Îi aruncă lui Peabody o privire fugară, în timp ce se ridică şi-şi luă haina din cuier.
   - Eşti iarăşi la datorie, îi spuse ea.

        Poliţistul care stătea de veghe la uşa Sarabethei avea o privire care-i spunea Evei că mai văzuse deja scene asemenea celei din spatele uşii, şi că se aştepta să mai vadă încă şi altele la fel.
   - Ofiţer Carmichael, începu Eve să vorbească, scrutând insigna cu numele. Despre ce-i vorba?
   - O femeie albă, de circa 40 de ani, moartă la locul faptei. Apartamentul e pe numele Sarabeth Greenbalm. Nu sunt semne că ar fi intrat cu forţa, şi nici urme de violenţă. În clădirea aceasta nu e nicio cameră de securitate, în afară de cea de la intrarea în imobil. Eu şi partenerul meu patrulam străzile când dispecerul a trimis apelul, la orele 16:35. Un caz 1222, raportat de către un anonim, de la această adresă. Am răspuns la apel, şi am ajuns la orele 16:42. Uşa de la intrarea în imobil, precum şi cea de la intrarea în apartament nu mai erau securizate. Am intrat şi am găsit cadavrul. Apoi am izolat zona şi am alertat dispecerul cu privire la moartea curioasă de la această adresă.
   - Unde ţi-e partenerul, Carmichael?
   - Să trăiţi, încearcă să-l găsească pe administratorul imobilului.
   - Foarte bine. Ai grijă să nu mai intre nimeni pe palierul ăsta. Stai de gardă până la noi ordine.
   - Da, să trăiţi, răspunse Carmichael şi aruncă o privire către Peabody, care trecu chiar atunci pe lângă ea, alături de Eve.
   Peabody era văzută de către ceilalţi poliţişti ca animalul de companie al locotenentului Dallas, şi o tratau cu grade diferite de pizmă, indignare sau respect.
   Cum Peabody simţi câte puţin din toate trei venind din partea ofiţerului Carmichael, smuci din umeri şi o urmă pe Eve dincolo de uşă.
   - Reportofonul e pornit. Peabody?
   - Da, să trăiţi!
   - Locotenent Dallas şi ajutorul său, la locul crimei de pe Strada de Vest, 112, 23B, apartamentul Sarabethei Greenbalm.
   În timp ce vorbea, Eve îşi scoase un spray de izolare din trusa sa de teren şi îşi pulveriza pe mâini şi pe pantofi, apoi i-l dădu lui Peabody.
   - Victima, care urmează a fi identificată, este o femeie albă.
   Se apropie de cadavru. Zona dormitorului era doar un alcov care se făcea din camera mare, iar patul era îngust, în genul celor de campanie, şi se putea ridica pentru a face mai mult spaţiu. Era acoperit cu cearşafuri albe, simple, şi o cuvertură maro, uzată la margini.

.......................