Omul de castane, Soren Sveistrup

 ..........................................................

2-7

              Thulin scoate o fotografie.

   Steen se uită confuz la ea, apoi o priveşte din nou pe Thulin.
   - Nu suntem 100% siguri că este amprenta ei, dar probabilitatea este suficient de mare pentru a fi nevoiţi să investigăm de ce se află acolo.
   Steen Hartung ridică fotografia lăsată de Thulin pe masă.
   - Nu înţeleg. O amprentă...?
   - Da. Obiectul a fost găsit într-un loc de joacă din Husum. Mai precis, adresa este strada Cedervænget numărul 7. Această adresă sau locul de joacă vă spun ceva?
   - Nu.
   - Dar o femeie pe care o cheamă Laura Kjær? Sau fiul ei, Magnus, sau un bărbat pe nume Hans Henrik Hauge?
   - Nu.
   - E posibil ca fiica dumneavoastră să fi cunoscut acea familie? Sau pe altcineva din zona respectivă - să se joace prin preajmă sau să meargă în vizită sau...
   - Nu. Doar locuim aici. Nu înţeleg ce înseamnă asta.
   Pentru o clipă, Thulin nu ştie ce să răspundă.
   - Cu siguranţă există o explicaţie logică. Dacă soţia dumneavoastră este acasă, am putea să o întrebăm şi pe ea despre...
   - Nu. Nu o veţi întreba nimic pe soţia mea.
   Steen Hartung îi priveşte acum cu ostilitate.
   - Îmi cer mii de scuze, dar e necesar să aflăm.
   - Nu-mi pasă. Nu veţi vorbi cu soţia mea. Răspunsul meu va coincide cu al ei. Nu avem nicio idee de ce s-a găsit amprenta ei acolo şi nici nu cunoaştem locul despre care vorbiţi, aşa că nu înţeleg de ce contează atât de mult!
   Subit, Steen Hartung conştientizează că privirile lui Thulin şi Hess sunt îndreptate spre ceva aflat în spatele lui. Soţia coborâse scările, iar acum stă în hol şi-i priveşte.
  Pentru câteva momente, nimeni nu spune nimic. Rosa Hartung intră în bucătărie şi ridică fotografia pe care Steen Hartung o aruncase de nervi. Thulin se gândeşte iar că-i vine s-o ia la goană pe uşă afară şi se enervează tot mai mult pe Hess, fiindcă acesta rămâne în spate, fără să scoată vreun cuvânt.
   - Îmi cer scuze pentru deranj. Noi...
   - Am auzit foarte bine.
   Rosa Hartung priveşte fotografia cu figurina de castane, parcă sperând să găsească ceva. Soţul ei dă de înţeles că ar vrea să-i poftească afară.
   - Vor pleca acum. Le-am spus că nu ştim nimic. Mulţumim pentru vizită.
   - Le vindea jos, la drumul principal...
   Steen Hartung se opreşte în tocul uşii şi întoarce privirea către soţia lui.
   - În fiecare toamnă. Împreună cu colega ei de clasă, Mathilde. Obişnuiau să stea aici şi să facă o mulţime...
   Rosa Hartung îşi mută privirea dinspre fotografie spre soţul ei, iar Thulin poate citi pe faţa acestuia că şi el îşi aminteşte.
   - Cum le vindeau?
   Hesse e cel care a pus întrebarea, venind mai aproape.
   - Aveau un mic stand. Pentru trecători şi pentru maşinile care opreau. Mai făceau şi fursecuri şi limonadă. Puteai să le cumperi împreună cu câte o figurină...
   - Au făcut asta şi anul trecut?
   - Da... Au stat la masa de aici. Adunaseră castanele din grădină şi s-au distrat pe cinste. Vara organizau un fel de târg de purici... Dar cel mai distractiv i se părea toamna, când aveam timp să facem totul împreună. Îmi aduc aminte foarte bine, fiindcă a fost în weekendul de dinainte...
   Rosa Hartung se blochează.
   - De ce e relevant?
   - E un aspect pe care trebuie să-l cercetăm. În legătură cu un alt caz.
   Rosa Hartung nu spune nimic. Soţul ei se află cu un pas în spate şi amândoi par că urmează să se prăbuşească. Hess stă şi-i priveşte, iar Thulin se întinde să ia fotografia, de parcă ar fi un plan de evacuare.
   - Vă mulţumesc mult. Am aflat ce aveam nevoie. Ne cerem scuze pentru deranj.

21.

      Thulin aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare, după Hess, şi porneşte. Afară, când ea a deschis portiera, el a aruncat o privire înapoi spre casă, spunând că vrea să plece. Ei îi convenea de minune.
   Virează pe prima şosea secundară care iese din cartier şi, în drum spre oraş, dă două telefoane. Primul, către Nylander, care răspunde imediat. Probabil, aşteptase acest telefon. Soţia şi copiii lui se aud în fundal şi când îi povesteşte despre rezultatul vizitei la părinţii Kristinei Hartung, pare mulţumit de explicaţie. Înainte să închidă insistă să precizeze că informaţia trebuie să rămână confidenţială, aşa încât presa să nu răspândească nicio poveste ce ar putea să-i supere pe părinţi.
   Dar Thulin nu-l ascultă cu atenţie, doar s-a gândit de mult la asta.
   După aceea îi telefonează persoanei care ocupă al treilea loc în arborele genealogic. Bărbatul pe care fiica sa îl numeşte bunic matern - Aksel cel mereu loial şi robust, căruia ea îi datorează totul. Se bucură să-i audă vocea şi să-i simtă calmul, iar el îi povesteşte că joacă un joc video sud-coreean foarte complicat din care nu înţelege o iotă. În fundal, Le întreabă dacă poate să doarmă la bunicul, iar Thulin cedează, chiar dacă nu are chef să fie singură diseară. Aksel îi simte asta în voce, iar ea se grăbeşte să spună că e în regulă, apoi încheie convorbirea.
   Privind pe geamul maşinii, vede familiile sosind acasă cu plasele de cumpărături şi simte o nelinişte pe care încearcă s-o alunge: la un stand de lângă drum, o fetiţă vinde o figurină de castane, iar figurina ajunge întâmplător într-un loc de joacă din Husum. Asta e, s-a terminat. Se hotărăşte şi coboară cu maşina spre Store Kongensgade.
   Un vârstnic, îmbrăcat în haină de blană şi având un căţel în braţe, iese pe poartă şi o priveşte cu neîncredere când intră fără să sune. Urcă pe scara lată, iar când ajunge la etajul întâi, aude muzică din apartament. Bate o singură dată, dar deschide uşa fără să mai aştepte şi dă buzna în holul larg. Sebastian ţine telefonul mobil în mână, tocmai a încheiat o convorbire, zâmbeşte surprins, încă îmbrăcat în costumul, care, în mod evident, este singura uniformă acceptată în domeniul său de activitate.
   - Bună.
   Thulin îşi aruncă haina de pe ea.
   - Dezbracă-te, am jumătate de oră.
   Mâinile ei coboară, îi desfac şliţul şi apoi trec la curea, când aude nişte paşi.
   - Pe unde ai un tirbuşon, băiete?
   Un domn în vârstă, cu trăsături mai pronunţate, deschide uşa şi apare cu o sticlă de vin şi, când muzica se opreşte puţin,
   Thulin aude multitudinea de voci din sufragerie.
   - El este tatăl meu. Tată, ea este Naia.
   Sebastian le face cunoştinţă şi zâmbeşte, în timp ce doi copii joacă leapşa, alergându-se de la intrare până în bucătărie.
   - Încântat de cunoştinţă. Draga mea, vino încoace!
   Până se dezmeticeşte Thulin, se trezeşte înconjurată de mama şi de celelalte rude ale lui Sebastian. După cele trei încercări de a refuza invitaţia, îşi dă seama că n-are încotro. Va trebui să mănânce alături de ei.

22.

      Plouă foarte mărunt şi becurile fluorescente ale parcărilor de biciclete luminează un capăt al terenului de baschet. Copii cu trăsăturile celor din Orientul Mijlociu, uzi leoarcă de la ploaie, se opresc câteva secunde şi urmăresc silueta, apoi continuă jocul.
   Parcul Odin din Ydre Norrebro nu are prea mulţi locuitori albi, aşa că e bătător la ochi când apare câte un danez nativ. Deseori, e vorba de ofiţeri de poliţie, în uniformă sau în civil, dar de regulă sosesc în perechi, niciodată singuri, ca silueta care acum se îndreaptă către o proprietate rezidenţială aflată la marginea complexului sportiv, ţinând în mână o plasă cu mâncare la pachet.
   Hess urcă scările exterioare până la etajul al treilea, apoi traversează pasajul spre ultima uşă de la etaj. În faţa celorlalte uşi stau saci de gunoi, biciclete şi ambalaje, iar printr-o fereastră întredeschisă se aud voci în arabă, însoţite de aroma exotică a condimentelor, care pe Hess îl duce cu gândul la cartierul tunisian din Paris. În faţa ultimei uşi, la numărul 37C, se pot vedea o masă de grădină veche şi un scaun deteriorat din plastic alb. Hess se opreşte şi scoate cheia.
   Apartamentul este cufundat în întuneric, aşa că aprinde lumina. Sunt două camere, iar geanta de voiaj ponosită stă lângă un perete, unde a pus-o după ce mai devreme în cursul aceleiaşi zile administratorul îi înmânase cheia. Apartamentul fusese închiriat până nu de mult unui student bolivian, dar tânărul s-a întors acasă în aprilie şi, după spusele administratorului, de atunci nu a mai reuşit să găsească niciun chiriaş. Dar nici nu-i de mirare.
   Bucătăria are o masă, două scaune, un blat cu două farfurii, o pardoseală neregulată şi găurită şi patru pereţi goi şi pătaţi. Niciun obiect personal, doar televizorul vechi şi rablagit din colţ, care, în ciuda aspectului antic, încă funcţionează, fiind conectat la abonamentul TV al asociaţiei de locatari. Nu a fost cazul să renoveze, doar el era mereu plecat, iar chiriaşii au plătit chiria la termen, an de an, aşa că bărbatul a putut păstra apartamentul.
   Hess îşi scoate haina, lasă jos tocul de pistol şi ţigările şi îşi pune haina la uscat pe spătarul unui scaun. Pentru a treia oară într-o jumătate de oră îl sună pe François la numărul stabilit, dar nu răspunde nimeni, iar Hess nu lasă niciun mesaj vocal.
   În timp ce stă la masă şi deschide ambalajul de carton în care se află mâncarea vietnameză, porneşte televizorul.
   Mănâncă fără poftă nişte tăieţei cu pui şi butonează agitat, schimbând canalele până când nimereşte un post de ştiri ce difuzează fotografiile zilei - Rosa Hartung în Palatul Christiansborg. O voce prezintă povestea fiicei acesteia, care a dispărut, fiind victima lui Linus Bekker. Hess butonează mai departe şi se opreşte la un documentar despre păianjenii sud-africani, cunoscuţi pentru că-şi mănâncă mama imediat după ce ies din ouă. Documentarul nu-i spune nimic, dar, pe de altă parte, nici nu-i influenţează şirul gândurilor în încercarea de a afla cum poate să se întoarcă la Haga cât mai repede.
   Hess avusese parte de două zile dramatice. În timpul weekendului, fusese eliberat din funcţie de către Freimann, şeful său din Europol, acţiunea având efect imediat. Poate nu a fost total neaşteptat, dar reacţia fusese exagerată. În ochii lui Hess, cel puţin. În cele din urmă, decizia a fost distribuită în sistem, zvonurile au ajuns cu rapiditate până la Copenhaga, iar duminică seara a primit ordin să se întoarcă acasă pentru a da explicaţii.
   La întâlnirea de luni dimineaţă de la Secţia de Politie, şefii danezi nu au crezut în varianta lui cu privire la cele întâmplate şi i s-a amintit că întreg contextul este unul nefericit, din moment ce poliţia daneză avea deja o relaţie tensionată cu Europolul în urma faimosului rezultat negativ al referendumului. Cu alte cuvinte, Hess nu a contribuit la îmbunătăţirea colaborării, aflată deja la mila Europolului. De fapt, unul dintre şefi a subliniat faptul că situaţia devenise jenantă, iar Hess a încercat să adopte o atitudine spăsită; apoi i s-a întocmit o listă a păcatelor: probleme de natură disciplinară, manifestate sub forma discuţiilor neproductive cu superiorii, absenţe nemotivate, lipsa bunului-simţ, acuzaţii de consum de alcool şi călătorii nejustificate în capitale europene, adăugându-se şi teoria-umbrelă a superiorilor săi despre epuizare.
   El a obiectat, susţinând că discuţia era ca o furtună într-un pahar cu apă şi că era ferm convins că evaluarea va fi în favoarea lui. În mintea lui se şi vedea îmbarcat la bordul avionului către Haga, cu decolare la ora 15:55, unde îşi confirmase deja locul şi, dacă zborul n-ar fi avut nicio întârziere, ar fi trebuit să se poată trânti pe canapeaua de acasă, la etajul al doilea pe Zeekantstraat, exact la ţanc pentru a vedea meciul din Liga Campionilor dintre Ajax Amsterdam şi Dortmund. Dar apoi a căzut bomba.
   Până la rezolvarea situaţiei, Hess se va prezenta la datorie la fostul său departament, Serviciul de Investigaţii Criminale.
   Începând cu dimineaţa următoare, la Sediul Poliţiei. Hess nu adusese mai nimic cu el în Copenhaga. La plecare, îşi aruncase în geamantan doar strictul necesar şi, după şedinţa aceea dezastruoasă, a fost dus să se reculeagă la hotelul Mission de lângă Staţia Centrală, de unde tocmai plecase. A dat un prim telefon colegului său, Francois, să-i explice situaţia şi să se pună la curent cu ce se mai întâmpla în Haga. Francois era un francez chel, în vârstă de 41 de ani, originar din Marsilia, a treia generaţie de poliţişti din familie, călit, dar bun cât e ziua de lungă şi totodată singurul coleg la care Hess ţinea şi în care avea încredere.
   Francois îi povestise că evaluarea fusese demarată, că-l va ţine la curent şi-l va acoperi cât de bine poate, însă în acelaşi timp erau nevoiţi să coordoneze informaţiile oferite, aşa încât rapoartele individuale să nu arate că au o înţelegere. Dacă toată situaţia s-ar transforma într-un caz oficial, atunci conversaţiile telefonice le-ar putea fi ascultate, aşa că era o idee bună să-şi procure alte telefoane mobile în acest scop. După discuţie, Hess a băut o doză de bere din minibar şi a încercat să dea de administratorul care se afla în posesia cheii de la apartament. Nu era cazul să i se factureze mai multe nopţi de cazare la hotel decât era strict necesar. Dar biroul administratorului era închis, iar Hess a adormit pe patul din hotel, cu toate hainele pe el, în timpul înfrângerii ruşinoase cu 0-3 a echipei Ajax Amsterdam în faţa germanilor.
   Păianjenii tocmai îşi terminau de devorat mamele când îi sună noul telefon mobil. Engleza lui Francois nu e prea grozavă, aşa că Hess vorbeşte mereu în franceză cu el, chiar dacă franceza sa este stricată şi învăţată pe genunchi.
   - Cum a fost prima zi de muncă? este primul lucru pe care vrea să-l afle Francois.
   - Super.
   Se coordonează repede, aşa încât Francois înţelege ce vrea Hess să scrie în raportul său, iar Francois îi dă ultimele noutăţi despre mersul lucrurilor. Când termină de discutat, Hess sesizează că francezul se simte apăsat.
   - Ce e?
   - Oricum nu vrei să auzi aşa ceva.
   - Haide, spune odată.
   - Acum gândesc cu voce tare: de ce nu vrei să o iei mai uşor şi să rămâi puţin în Copenhaga? Cu siguranţă te vei întoarce, dar poate toată chestia asta îţi face bine. Să te distanţezi. Să-ţi încarci bateriile. Să întâlneşti nişte daneze frumuşele şi...
   - Ai dreptate, nu vreau să aud asta. Ce-ar fi să-ţi finalizezi raportul şi să i-l trimiţi lui Freimann cât mai repede?
   Hess închide telefonul. Perspectiva de a fi nevoit să rămână în Copenhaga devine, de-a lungul zilei, din ce în ce mai insuportabilă. Cei aproape cinci ani în Europol n-au fost tocmai floare la ureche, dar totul mergea mai bine decât aici. În principiu, un ofiţer de legătură detaşat de poliţia daneză ar putea să stea pur şi simplu la birou, cu ochii într-un calculator de la sediul central, dar Hess, la scurt timp după sosirea sa, a fost vânat pentru a deveni detectiv într-o echipă mobilă transnaţională. În medie, a avut cam 150 de zile de călătorie pe an. Mereu apărea un caz nou în locul vechiului caz. Berlin s-a transformat în Lisabona, Lisabona s-a transformat în Calabria, Calabria s-a transformat în Marsilia şi cam aşa s-au desfăşurat lucrurile. Întrerupte doar de nişte şederi scurte în Haga, unde avea o locuinţă la dispoziţie. Contactul cu sistemul danez era păstrat printr-o raportare ocazională, în care trebuia să treacă în revistă ameninţarea criminalităţii organizate în nordul Europei, în special în Scandinavia şi Danemarca. De regulă prin e-mail şi rareori prin Skype, iar acest contact periferic îi convenea de minune lui Hess. La fel şi sentimentul de a nu fi aşezat la casa sa. Cu timpul, s-a împăcat cu ideea că aparatul politic european era un colos cu picioare de lut, cu o mulţime de bariere juridice şi politice care, de fiecare dată când te loveai de ele, păreau tot mai greu de depăşit.
   Era epuizat? Da, poate. Ca detectiv, vedea tot timpul noi exemple de injustiţie organizată, ticăloşie şi moarte. Cerceta urme, aduna dovezi şi ţinea un şir infinit de interogatorii în diverse limbi, dar deseori acuzaţiile erau date uitării de politicienii care nu puteau să cadă de acord dincolo de graniţele naţionale. Pe de altă parte, Hess a avut voie să-şi poarte de grijă aşa cum a dorit. Sistemul era imens şi labirintic, dar, cu puţină viclenie, orice era posibil.
   Asta până de curând, înainte de sosirea unui nou şef în departamentul său - Freimann, un birocrat mai tânăr, din fosta Germanie de Est, care a văzut o oportunitate în cooperarea poliţiei europene şi începuse să eficientizeze lucrurile. Acum până şi ideea unui weekend pe o insulă pustie în compania lui Freimann începuse să-i pară atractivă după prima zi de muncă în Copenhaga.
   Altfel, ziua a început tolerabil. A evitat orice întâlnire cu eventualii foşti colegi de la Secţia de Poliţie şi a fost trimis pe teren încă de dimineaţă. Femeia detectiv cu care a fost plasat în echipă era mai isteaţă decât majoritatea şi în mod evident nu dădea doi bani pe prezenţa lui, lucru care-l avantaja. Dar o crimă aparent uşor de rezolvat, într-un cartier rezidenţial, s-a complicat subit din cauza unei amprente şi, înainte să se dezmeticească bine, s-a trezit într-o casă în care durerea s-a impregnat în pereţi ca un fum negru şi gros, motiv pentru care-i venea să fugă de acolo, urlând cât îl ţineau plămânii.
   După vizita la familia Hartung avea nevoie de aer. Ceva continua să-l supere - şi nu era doar durerea. Era un detaliu.
   Ceva care încă nu se materializase într-un gând sau poate tocmai se transformase într-un gând, urmat de o mulţime de întrebări pe care conştiinţa sa abia trezită le-a respins cât colo, aşa încât să nu fie nevoit să acţioneze în vreun fel.
   Hess a străbătut străzile pline de apă, făcând un ocol prin oraşul pe care nu-l mai cunoştea. Construcţii de sticlă şi metal pretutindeni, lucrări rutiere care dezvăluie un oraş în schimbare - în principiu, o simplă capitală europeană, ca toate celelalte, dar mult mai mică, mai joasă şi mai sigură decât majoritatea capitalelor aflate mai la sud.
   Familii vesele cu copii sfidau toamna şi ploaia, căutând adăpost în parcul Tivoli, dar mormanele de frunze căzute sub castanii de lângă lacuri l-au dus cu gândul la Laura Kjær. Imaginea unui paradis al siguranţei, parcă decupată din vederi, a început să se destrame, iar pe lângă Podul Reginei Louise amintirile au început să iasă la suprafaţă ca nişte fantome mici şi neastâmpărate şi s-au risipit abia când a ajuns la Ydre Norrebro.
   Hess ştie că poate să rămână indiferent. Nu ţine de datoria lui. Peste tot e plin de nebuni, în fiecare zi sunt părinţi care-şi pierd copiii, la fel cum sunt şi copii care-şi pierd părinţii. A văzut-o de atâtea ori până acum, în variate oraşe şi ţări, pe atâtea chipuri diferite, de care nici nu încearcă să-şi amintească. Probabil peste câteva zile va apărea şi apelul de reconciliere de la Haga, aşa că rămâne indiferent la întâmplările de astăzi. Va urca într-un avion, într-un tren sau într-o maşină şi va accepta orice caz, unul după celălalt, numai ca timpul să treacă mai repede.
   Hess îşi dă seama că privirea lui apatică e îndreptată spre perete. Înainte ca neliniştea să-l cuprindă din nou, aruncă la gunoi cutia de carton cu resturile de tăieţei şi se duce spre uşă.

23.

        Vocea lui Bob Constructorul inundă sufrageria lui Nehru Amdi, iar micuţii stau în faţa ecranului şi ascultă cu fascinaţie sfaturile înţelepte ale personajului animat.
   Când cineva bate la uşă, Nehru Amdi tocmai pregăteşte miel cu curry şi spanac pentru soţia sa şi cei 4 copii ai lor. Soţia îl informează răcnind că vorbeşte la telefonul mobil, tocmai discută despre afaceri cu verişoara sa, aşa că Nehru trebuie să se ocupe de asta singur-singurel. Deschide uşa iritat, cu şorţul prins la şold, iar în faţa lui se află bărbatul alb de la apartamentul 37C, pe care Nehru îl văzuse deja ceva mai devreme.
   - Da?
   - Mă scuzaţi că vă deranjez, dar aş vrea să îmi zugrăvesc apartamentul. 37C.
   - Să vă zugrăviţi apartamentul? Acum?
   - Da, vă rog. Administratorul a spus că dumneavoastră sunteţi mâna lui dreaptă şi că ştiţi unde pot găsi vopseaua şi instrumentele de zugrăvit.
   Nehru observă că ochii bărbatului au culori diferite, unul este verde şi celălalt este albastru.
   - Dar nu puteţi să zugrăviţi aşa, din senin. Lucrurile astea nu se fac fără acordul proprietarului, iar dânsul este plecat.
   - Eu sunt proprietarul.
   - Dumneavoastră sunteţi proprietarul?
   - Mai bine îmi daţi cheia. Instrumentele sunt în subsol?
   - Da, acolo sunt, dar s-a făcut seară. Nu puteţi vopsi acum, mai ales dacă aveţi becuri şi cabluri electrice. Aveţi aşa ceva?
   - Nu, dar acum am timp, răspunde bărbatul, pierzându-şi răbdarea. Rămân în Copenhaga doar vreo două zile şi aş vrea să aranjez apartamentul ca să-l pot scoate la vânzare. Aşadar, dacă nu este vreo problemă, îmi puteţi da cheile?
   - Nu am voie să dau altcuiva cheia de la subsol. Aşteptaţi puţin în hol, vin imediat.
   Bărbatul dă din cap aprobator şi pleacă. Soţia lui Nehru coboară puţin telefonul mobil şi-i aruncă soţului său o privire lungă, în timp ce acesta începe să caute cheia. Niciun bărbat alb în toate minţile nu deţine de bunăvoie o proprietate în parcul Odin, darămite să mai şi locuiască acolo, aşa că ar trebui să fie precaut.
   Trafaletul rulează în sus şi-n jos de-a lungul peretelui, lăsând nişte pete mari pe cartonul întins pe podea. Când Nehru intră pe uşă cu o altă găleată cu vopsea, bărbatul scufundă trafaletul în găleata de lângă el, apoi îşi vede de lucru, cu transpiraţia scurgându-i-se pe faţă.
   - A mai rămas o singură găleată cu vopsea, dar mă grăbesc, aşa că trebuie să verificaţi dumneavoastră dacă are acelaşi cod de culoare.
   - Nu contează, doar albă să fie.
   - Ba contează. Trebuie să aibă acelaşi cod.
   Nehru dă jos de pe masă haina bărbatului pentru a face loc găleţii, voind să-i verifice codul. Iese la iveală un pistol, iar Nehru îngheaţă.
   - E în regulă. Sunt poliţist.
   - Sigur că da, spune Nehru, făcând o jumătate de pas în spate, spre uşă, în timp ce se gândeşte la privirea soţiei sale.
   Bărbatul îşi flutură insigna de poliţie, ţinând-o cu vârful degetelor deja pline cu vopsea albă.
   - Serios. Chiar sunt poliţist.
   Nehru se potoleşte puţin la vederea insignei, în vreme ce bărbatul înalt începe să împingă din nou trafaletul în sus şi în jos.
   - Agent în civil? Folosiţi apartamentul pentru supravegheri?
   Parcul Odin este deseori descris ca un focar de răspândire a bandelor infracţionale şi a teroriştilor islamici, aşa că întrebarea lui Nehru nu este deloc neîntemeiată.
   - Nu, e pur şi simplu al meu. Nu efectuez nicio supraveghere. Dar lucrez în străinătate, aşa că va trebui să scap de el. Lasă uşa deschisă când pleci, să circule aerul.
   Răspunsul îl dezarmează pe Nehru. Încă se miră de cum a reuşit bărbatul să cumpere un apartament în zona parcului Odin, dar e liniştitor că vrea să se descotorosească de Nehru.
   Foarte danez şi normal. Nehru îi mai aruncă o privire, dar nu se poate apropia. Bărbatul cel înalt zugrăveşte ca un cal nărăvaş. De parcă ar fi pe viaţă şi pe moarte.
   - Apăsaţi mult prea tare. Văd cum trafaletul...
   - Nu, e în regulă.
   - În plus, nu vedeţi nimic fără bec.
   - E în regulă.
   - Opriţi-vă. Dacă nu vă ajut, veţi fi dezamăgit de rezultat.
   - Nu voi fi dezamăgit, vă asigur.
   Dar Nehru a pus deja mâna pe mâner şi stă cu ochii pe trafalet, în timp ce bărbatul îl ţine strâns.
   - Mă gândeam eu. Trebuie schimbat. Îl schimb imediat.
   - Nu, e în regulă.
   - Nu e în regulă. Sunt zugrav cu vechime, iar meseria mă obligă.
   - Ascultă ce spun, vreau doar să vopsesc...
   - Meseria mă obligă! Dacă se poate mai bine, aşa trebuie să facem. Îmi pare rău, dar nu am de ales.
   În cele din urmă, bărbatul îi cedează trafaletul. Pentru o clipă, are o privire deznădăjduită, de parcă Nehru i-ar fi luat raţiunea de a trăi. Iar Nehru încearcă să dispară cât mai repede cu trafaletul, înainte ca bărbatul să se poată răzgândi.
   Întors în apartamentul său, Nehru găseşte îndată nişte veioze şi, într-o găleată din fundul dulapului din hol, un trafalet nou. Soţia sa stă la masa din bucătărie împreună cu copiii şi nu-l poate înţelege. Locatarul de la 37C ar trebui să se descurce singur până când ei termină de mâncat.
   - Poate te duce de nas şi, cine ştie, o fi vreun neisprăvit pe care primăria l-a adus în blocul nostru.
   Nehru nici nu mai încearcă să-i explice că, dacă te apuci de zugrăvit, trebuie s-o faci aşa cum trebuie. Cu toate lucrurile la subraţ, închide uşa în urma sa. Dă să ridice trafaletul de pe ziarul aşezat peste preş, unde îl lăsase, însă descoperă că individul de la 37C plecase în fugă pe lângă terenul de baschet, dispărând complet din complexul rezidenţial.
   Pentru o clipă, Nehru nu pricepe nimic. Apoi se gândeşte că oamenii din zilele noastre nu mai au niciun pic de respect unii faţă de ceilalţi şi poate că soţia a avut dreptate spunând că e un neisprăvit adus de primărie. În orice caz, e grozav că bărbatul vrea să vândă locuinţa.

24.

     Spre marea sa uimire, Thulin a început încet-încet să se distreze la cina din apartamentul de lux aflat pe Store Kongensgade.
    Sebastian are o familie renumită şi înstărită, tatăl lui fiind un personaj impunător. În urmă cu aproape 10 ani a fost numit judecător la Înalta Curte, astfel că în prezent Sebastian şi fratele mai mare au preluat şi conduc firma de avocatură. Dar asta nu înseamnă sub nicio formă că fraţii sunt  de acord în toate. S-a văzut foarte clar la cină.
   Comentariile neoliberale cam contondente despre stat şi societate, pe care fratele mai mare le lansează peste masă sunt urmate instant de replicile isteţe ale lui Sebastian. Cumnata reaminteşte sarcastic faptul că fratele mai mare şi-a pierdut de tot inima de când a obţinut diploma de avocat. Tatăl lui Sebastian a vorbit cu Thulin despre activitatea ei în cadrul Serviciului Omoruri şi a lăudat-o pentru iniţiativa de a candida pentru un post în NC3, care în mod sigur reprezintă viitorul învechitului Serviciu de Investigaţii Criminale. Din contră, fratele mai mare consideră că niciunul dintre cele două departamente nu va mai exista când - să sperăm - întreg serviciul de poliţie va fi privatizat.
   Şi chiar în timpul servirii felului principal începe să întrebe insistent ce-i lipseşte lui Sebastian de nu-şi doreşte Thulin să se mute cu el.
   - Nu e suficient de bărbat ca să-ţi ofere ce doreşti?
   - Ba da, este. Doar că prefer să-l exploatez sexual în loc să stric toată chestia printr-o relaţie de cuplu.
   La auzul acestui răspuns, soţia fratelui mai mare izbucneşte în râs, atât de brusc încât împroaşcă puţin vin roşu pe cămaşa albă a soţului ei, marca Boss, iar el începe imediat să tamponeze pata cu şervetul de masă.
   - Să ciocnim pentru asta, spune ea şi goleşte paharul, înainte ca restul să-i poată urma exemplul.
   Sebastian îi zâmbeşte lui Thulin, iar mama acestuia o mângâie uşor pe mână.
   - În orice caz, ne bucurăm că te-am cunoscut şi ştiu că şi Sebastian se bucură.
   - Mamă, calmează-te.
   - Dar nu am spus nimic!
   Mama lor are ochii lui Sebastian. Aceeaşi aură călduroasă şi misterioasă pe care Thulin a observat-o când, cu mai mult de patru luni în urmă, se afla în sala de judecată, pentru un caz pe care-l ancheta.
   În calitate de magistrat, Sebastian Valeur era ca o maşină Tesla nou-nouţă, tocmai scoasă din fabrică şi expusă într-un muzeu cu autoturisme de epocă. Dar prejudecăţile legate de aroganţa lui s-au dovedit a fi greşite. Fiind avocatul din oficiul al unui somalez suspect, şi-a apărat clientul fără niciun fel de aere. Ba chiar a reuşit să-l convingă să-şi recunoască vinovăţia în privinţa infracţiunii domestice pe care o comisese. După proces, Sebastian a prins-o în afara clădirii şi, deşi n-a reuşit s-o invite în oraş, ea tot s-a simţit atrasă de el.
   Într-o după-amiază târzie, pe la început de iulie, a apărut neanunţată la biroul de avocatură de pe Amaliegade şi când au rămas singuri în birou i-a dat jos pantalonii. Nu s-a gândit că relaţia se va dezvolta, dar sexul fusese surprinzător de bun, iar Sebastian a înţeles că ea nu căuta o relaţie romantică. Acum, când o vede chicotind la o cină alături de familia sa mică şi excentrică, acel aspect al relaţiei pare mai puţin înfricoşător ca de obicei.
   Un telefon mobil sună foarte zgomotos şi opreşte discuţia de la masă, iar Thulin e nevoită să scoată mobilul din buzunar şi să răspundă.
   - Alo, da.
   - Sunt Hess. Unde e băiatul acum?
   Thulin se ridică şi se îndreaptă spre hol pentru a rămâne singură.
   - Băiatul?
   - Băiatul din Husum. Trebuie să-l întreb ceva, chiar acum.
   - Nu poţi vorbi cu el acum. În urma examinării medicale, s-a tras concluzia că probabil e în stare de şoc, aşa că fost internat la Urgenţe.
   - Unde la Urgenţe?
   - De ce?
   - Nu contează. Aflu eu.
   Convorbirea se întrerupe. Thulin rămâne cu telefonul în mână. Vocile de la masă îşi continuă pălăvrăgeala, dar ea nu mai aude. Când Sebastian apare şi o întreabă dacă s-a întâmplat ceva, ea şi-a luat deja haina şi urmează să iasă pe uşă.

25.

         Când Thulin intră în Centrul de Psihiatrie Pediatrică al Spitalului Glostrup, holurile sunt pustii şi slab luminate. După ce ajunge la recepţie, îl vede pe Hess discutând cu o asistentă mai în vârstă, într-un birou din apropiere.
   Vocile celor doi se strecoară pe sub uşa sălii de sticlă în care se află. Vreo doi adolescenţi în încălţăminte de piele întoarsă se opresc să vadă ce se întâmplă. Thulin îşi croieşte drum printre ei şi bate la uşă.
   - Intră.
   Hess o observă şi merge după ea, în timp ce asistenta se uită cu nemulţumire în urma lui.
   - Voi sta de vorbă cu băiatul, dar nu ştiu ce idiot le-a promis că nu va mai fi deranjat astăzi.
   - Eu le-am promis asta. Despre ce vrei să vorbeşti cu el?
   Îl priveşte pe Hess, ale cărui mâini şi faţă sunt pătate cu vopsea albă.
   - Băiatul a fost deja interogat azi şi dacă nu-mi spui despre ce e vorba nu poate fi ceva important.
   - Sunt doar câteva întrebări. Dacă o poţi convinge pe asistentă, îţi promit că mâine dau un telefon şi anunţ că sunt bolnav.
   - Mai întâi spune-mi ce vrei să-l întrebi.

26.

     Saloanele Centrului de Psihiatrie Pediatrică sunt perfect identice cu cele de la adulţi, dar în toată secţia sunt plasate insuliţe cu jucării şi cărţi, scăunele şi măsuţe pentru copii.
   Diferenţa este minoră, fiindcă interiorul tot sec şi trist pare, însă Thulin ştie din propria experienţă că există secţii de pediatrie mult mai rele decât cea de aici.
   În cele din urmă, asistenta iese din sufrageria ce aparţine de salonul băiatului şi-l ignoră pe Hess, uitându-se ţintă la Thulin.
   - I-am spus că durează doar 5 minute. Dar să ştiţi că nu vorbeşte prea mult, de când a venit aici nu a prea vorbit. Până la urmă, este dreptul lui. Sunteţi de acord cu asta?
   - Da, e în regulă.
   - Vă cronometrez.
   Asistenta se uită la ceasul de pe mână şi priveşte iritată în urma lui Hess, care deja apasă clanţa uşii.
   Magnus Kjær nu-şi ridică privirea când cei doi intră în cameră. Stă în pat, sub plapumă, iar în poală are un laptop cu logoul spitalului. Este un salon pentru o singură persoană. Perdelele sunt trase, o lampă stă aprinsă pe noptieră, iar ecranul calculatorului luminează faţa băiatului.
   - Bună, Magnus. Îmi cer scuze că te deranjăm. Eu sunt Mark, iar ea este...
   Hess îi aruncă o privire scurtă lui Thulin, care încearcă să se obişnuiască cu gândul că şi Hess are un prenume.
   - Naia.
   Băiatul nu-i salută, iar Hess se duce lângă pat.
   - Ce faci? Mă pot aşeza puţin?
   Hess se aşază pe scaunul de lângă pat, în vreme ce Thulin rămâne în picioare. Ceva o face să simtă că trebuie să păstreze distanţa faţă de amândoi. Nu poate spune ce anume, dar simte că aşa e corect.
   - Magnus, aş vrea să te întreb ceva. Dacă-mi dai voie. Ce zici, Magnus, îmi permiţi?
   Hess îl priveşte pe băiat, care nu reacţionează, iar Thulin se gândeşte că e o pierdere de timp. Toată atenţia băiatului este îndreptată spre ecran şi spre tastatură, pe care degetele aleargă agitat. Arată de parcă şi-ar fi creat o bulă în jurul său, iar Hess ar putea să-i pună întrebări până mâine-dimineaţă, fără să
primească vreun răspuns.
   - Ce joci? Merge bine?
  Băiatul nu răspunde, dar Thulin recunoaşte repede jocul League of Legends, văzut de atâtea ori pe ecranul fiicei ei.
   Hess ridică mâna, făcându-i semn să tacă, în timp ce stă cu ochii pironiţi în ecranul băiatului.
   - Joci Summoner’s Rift. Harta asta e preferata mea. Cine e eroul tău, Lucian Purificatorul?
   Băiatul nu răspunde, aşa că Hess arată cu degetul spre simbolurile din partea de jos a ecranului.
   - Dacă joci cu Lucian, o să poţi face un upgrade.
   - Am făcut deja. Aştept nivelul următor.
   Vocea băiatului este mecanică şi monotonă. Hess începe iar să-i dea indicaţii.
   - Ai grijă, vin minionii. Nexus o să fie cucerit dacă nu iei atitudine. Activează magia, să nu pierzi bătălia.
   - Nu pierd. Am activat deja magia.
   Thulin îşi ascunde uimirea. Pentru colegii pe care i-a cunoscut la secţia de poliţie, jocurile pe calculator sunt un fel de chineză, dar nu şi pentru Hess. Îl priveşte pe Magnus şi simte că asta-i cea mai frumoasă conversaţie a băiatului pe ziua de azi. Apoi se gândeşte că poate acelaşi lucru e valabil şi pentru bărbatul care stă pe scaun lângă el şi pare sincer preocupat.
   - Joci bine. Când iei o pauză, aş vrea să-ţi dau o altă misiune. E uşor diferită de LoL. Va trebui să-ţi foloseşti toate skill-urile.
   Magnus închide imediat ecranul şi aşteaptă fără să-l privească în ochi. Hess scoate trei fotografii din buzunarul de la piept şi le aşază pe plapumă, în faţa băiatului, întoarse cu faţa în jos. Thulin îl priveşte cu mirare şi face câţiva paşi spre ei.
   - Nu aşa ne-am înţeles. Nu ai zis nimic de fotografii.
   Dar Hess o ignoră şi nu-şi dezlipeşte ochii de pe băiat.
   - Magnus, o să întorc imediat fotografiile, una câte una. Ai 10 secunde să te uiţi la fiecare fotografie şi să-mi spui dacă e vreo diferenţă faţă de cum ar trebui să fie. Dacă vezi ceva ce n-ar trebui să fie acolo. Ceva ciudat, ceva în plus. Ca şi cum s-ar fi strecurat un cal troian în compoziţie. Bine?
   Băiatul de 9 ani dă din cap aprobator şi priveşte hotărât spre fotografiile aşezate pe plapumă. Hess întoarce prima fotografie. Este o secţiune a bucătăriei din Cedervænget, mai exact, una înfăţişând câteva rafturi cu condimente şi pastilele anxiolitice ale băiatului. Probabil luate de Genz şi oamenii lui din departamentul de Criminalistică. Thulin conştientizează subit că, înainte de a veni încoace, Hess trebuie să fi trecut pe la secţie pentru a lua fotografiile, iar asta o face să fie şi mai precaută.
   Privirea lui Magnus sare de la un detaliu la altul, analizează mecanic imaginea, dar apoi scutură din cap. Hess îi zâmbeşte recunoscător şi întoarce următoarea imagine. Încă o fotografie irelevantă, de data aceasta ilustrând un colţ al sufrageriei, unde se află în prim-plan vreo două reviste de femei şi un covor rulat. În fundal, un pervaz pe care stă rama foto digitală, încadrând o fotografie a băiatului. El repetă procesul mecanic şi apoi scutură din cap. Hess întoarce ultima imagine. O secţiune a căsuţei de joacă. Thulin se îngrozeşte şi se grăbeşte să se asigure că nu se vede nicio urmă din Laura Kjær.
   Fotografia este făcută dintr-un unghi ce surprinde leagănele şi frunzele arămii ale copacilor din fundal. Dar, după o singură secundă, băiatul îşi trece degetele deasupra figurinei de castane de sub grinda căsuţei, în colţul din dreapta-sus. În clipele de tăcere, Thulin priveşte degetul băiatului şi resimte tăcerea ca pe un nod în stomac.
   - Eşti sigur? Nu ai mai văzut-o niciodată?
   Magnus scutură din cap.
   - Am fost cu mama în parc, ieri, înainte de cină. Nu era nicio figurină de castane.
   - Grozav... Eşti isteţ. Ştii cumva cine a agăţat-o acolo sus?
   - Nu. Am terminat misiunea?
   Hess îl priveşte şi se ridică.
   - Da, mulţumesc... Ai fost de mare ajutor, Magnus.
   - Mama nu se întoarce?
   Hess se blochează şi nu ştie ce-ar trebui să răspundă.
   Băiatul nu şi-a ridicat deloc privirea, iar întrebarea rămâne în aer prea mult timp, până când Hess îl ia de mână şi-l priveşte în ochi.
   - Nu, nu se întoarce. Acum, mama ta se află altundeva.
   - În cer?
   - Da. Acum e în cer. Într-un loc mai bun.
   - Mai vii să te joci cu mine?
   - Sigur că da. În altă zi.
   Băiatul deschide laptopul, iar Hess trebuie să-i dea drumul la mână.

27.

         Hess stă cu spatele la ieşire şi fumează, în timp ce vântul ridică fumul printre clădiri şi copaci.
   În faţa lui se află parcarea întinsă şi întunecată, cu copacii bătrâni şi negri, ale căror rădăcini se încovoaie sub asfalt şi ale căror trunchiuri ţâşnesc înapoi în sus prin acoperiş, împletindu-se. Când uşile de sticlă automate se deschid în faţa ei, Thulin vede o ambulanţă dând buzna în parcare şi intrând în garaj.
   După vizita în salon, Thulin a fost nevoită să discute cu asistenta, ca să încheie socotelile. Şi ca să se asigure că băiatul va avea parte de cea mai bună îngrijire. Hess a plecat înainte ca ea să termine de vorbit cu asistenta, dar când iese afară în parcare îl vede acolo şi se bucură că a aşteptat-o.
   - Ce se va întâmpla cu el?
   Fiindcă îl cunoaşte pe Hess de nici 24 de ore, întrebarea sună ciudat, dar nu se îndoieşte de intenţiile lui.
   - Autorităţile sociale au preluat cazul. Din păcate, nu are alte rude, aşa că probabil vor ajunge la o soluţie împreună cu tatăl vitreg. Bineînţeles, presupunând că tatăl vitreg nu e vinovat.
   Hess se uită la Thulin.
   - Crezi că e vinovat?
   - Nu are niciun alibi. Şi, în 99% din cazuri, concubinul sau soţul e făptaşul. Discuţia de mai devreme nu a adus nicio noutate.
   - Nu?
   Hess o priveşte în ochi şi continuă.
   - Dacă băiatul spune adevărul, figurina de castane a fost adusă la locul faptei probabil în după-amiaza sau noaptea crimei. E mai mult decât ciudat. Nu e plauzibil să spunem că, total întâmplător, cineva a cumpărat figurina de la tejgheaua fetiţelor acum un an, nu-i aşa?
   - Nu e obligatoriu ca infracţiunile să fie legate între ele. Tatăl vitreg ar fi putut să-şi omoare partenera, iar băiatul se poate înşela în privinţa figurinei. Nu există nicio legătură.
   Hess vrea să spună ceva, dar apoi se abţine şi striveşte ţigara cu piciorul.
   - Nu. Poate că nu.
   Îşi ia rămas-bun destul de abrupt, iar Thulin îl priveşte cum traversează parcarea. Deschide gura să întrebe dacă vrea să-l lase în oraş, dar o rafală de vânt doboară ceva în spatele ei. Thulin se întoarce şi se uită la bila maroniu-verzuie, acoperită de ţepi, care se scurge în adâncitura tăviţei pentru ţigări, amestecându-se cu altele asemenea ei. Îşi dă seama despre ce e vorba. Ridică privirea spre un castan cu ramurile în bătaia vântului, se uită la toate celelalte bile maronii-verzui, pline cu ţepi, gata să iasă din coajă, şi şi-o imaginează pe Kristine Hartung cum confecţionează figurine de castane acasă, la masa din sufragerie. Sau cu totul altundeva.

      Luni, 12 octombrie, prezent

28.

         - Nu am de gând să repet. M-am întors cu maşina la hotel şi m-am dus la culcare, iar acum vreau să ştiu când mă pot întoarce acasă, cu Magnus!
   Încăperea îngustă de la capătul holului lung al Serviciului Omoruri este prea luminată şi sufocantă, iar Hans Henrik Hauge plânge şi-şi frământă mâinile. Are îmbrăcămintea mototolită şi miroase a transpiraţie şi urină. S-au scurs 6 zile de la găsirea Laurei Kjær şi în curând se împlinesc două zile de când Thulin a decis să-l ţină în arest. Judecătorul le-a acordat poliţiştilor 48 de ore pentru a găsi dovezi în sprijinul acuzaţiilor, dar momentan nu au reuşit. Thulin este convinsă că Hauge ştie mai multe decât spune, dar bărbatul nu e prost.
   Informatician, cu studii la Universitatea Danemarca de Sud, e de modă veche şi modul lui de a lucra în IT e previzibil, dar nu ineficient. S-a tot mutat dintr-un loc în altul şi susţine că ăsta era unul dintre avantajele de a lucra ca programator freelance, cel puţin până când a cunoscut-o pe Laura Kjær şi a obţinut o slujbă permanentă într-o companie IT cu număr mediu de angajaţi, amplasată la malul mării, la Kalvebod Brygge.
   - Nimeni nu poate să confirme că ai rămas la hotel luni seara şi nimeni nu ţi-a observat maşina în parcarea hotelului până a doua zi dimineaţă, la ora şapte. Unde ai fost?
   Când a fost arestat, Hauge a invocat dreptul la un avocat din oficiu. O femeie tânără, tăioasă şi plăcut parfumată, purtând nişte haine pe care Thulin nu şi le-ar permite niciodată. Femeia ia cuvântul.
   - Clientul meu afirmă în continuare că a rămas la hotel întreaga noapte. V-a spus de mai multe ori, pe un ton calm, că nu are nimic de-a face cu această crimă. Prin urmare, dacă nu aveţi informaţii noi, vă rog să-l eliberaţi cât mai repede cu putinţă.
   Thulin îl priveşte lung pe Hauge.
   - Adevărul este că nu ai niciun alibi şi, în ziua în care te-ai dus la târg, Laura Kjær şi-a schimbat yalele de la casă fără acordul tău. De ce?
   - V-am spus deja. Probabil că Magnus a aruncat un set de chei...
   - Fiindcă avea pe altcineva?
   - Nu!
   - Dar te-ai enervat când ţi-a spus la telefon că a schimbat yalele...
   - Nu a spus că a schimbat yala...
   - Iar boala lui Magnus probabil v-a deteriorat relaţia. Pot să înţeleg că te-ai fi enervat dacă ţi-ar fi spus din senin că şi-a găsit pe altcineva.
   - Nu ştiu de existenţa unei alte persoane şi niciodată nu m-am enervat pe Magnus.
   - Aşadar erai nervos pe Laura?
   - Nu, nu eram nervos pe...
   - Dar a schimbat yala fiindcă nu-i mai păsa de tine, asta ţi-a spus la telefon. Te-ai simţit trădat, doar ai făcut atât de multe pentru ea şi băiat, aşa că te-ai întors acasă...
   - Nu m-am întors acasă...
   - Ai bătut la uşă sau la geam, iar ea a deschis fiindcă nu voia să-l trezeşti pe băiat. Ai încercat să discuţi cu ea - i-ai amintit de inelul de logodnă de pe deget...
   - Nu e adevărat...
   - ...inelul pe care i l-ai dat. Dar ea a rămas rece şi indiferentă. V-aţi dus în grădină, dar acolo ţi-a spus să te duci dracului. Relaţia voastră se terminase - nu aveai dreptul la nimic - nu aveai voie să-l vezi pe băiat pentru că nu contai câtuşi de puţin şi, în cele din urmă...
   - Nu e adevărat, vă spun!
   Thulin observă cum avocata îl priveşte agitată pe Hauge, care iar îşi frânge mâinile şi îşi învârte inelul de pe deget.
   - Discuţia asta nu duce nicăieri. Clientul meu şi-a pierdut logodnica şi mai trebuie să ţinem cont şi de băiat, prin urmare e inuman să-l mai ţineţi în arest. Clientul meu vrea să se întoarcă acasă cât mai repede, să poată avea grijă de băiat de îndată ce este externat din...
   - Vrem să ne întoarcem acasă, ce mama dracului! Cât aveţi de gând să ne mai ţineţi casa ocupată? Ce naiba, lăsaţi-ne odată în pace!
   Ceva din izbucnirea lui Hauge o uimeşte pe Thulin. Nu e prima dată când programatorul de 43 de ani îşi pierde răbdarea din cauză că poliţia a sigilat şi a cercetat casa. Din punctul ei de vedere, e în interesul lui Hauge ca poliţia să aibă suficient timp la dispoziţie pentru identificarea urmelor existente. Pe de altă parte, casa a fost analizată de atâtea ori, în lung şi lat, iar dacă Hauge încerca să ascundă ceva, ar fi găsit de mult orice indiciu. Prin urmare trebuie să se împace cu gândul că bărbatul se gândeşte doar la binele copilului.
   - Clientul meu va arăta înţelegere faţă de cercetările voastre, vă asigur. Dar poate să plece?
   Hans Henrik Hauge o priveşte încordat pe Thulin. Ea ştie că trebuie să-l elibereze şi în scurt timp va fi nevoită să-l informeze pe Nylander că încă nu au făcut niciun progres în cazul Laurei Kjær. Fără îndoială, Nylander îi va spune din scurt că ar face bine să se grăbească şi să nu mai irosească timpul şi resursele umane ale poliţiei. În plus, probabil ar întreba-o pe unde naiba umblă Hess. Pe bună dreptate.
   Thulin nu are un răspuns la ultima întrebare. De marţi seara, când s-au despărţit la Spitalul Glostrup, Hess nu a făcut mai nimic şi, în mare parte, a venit şi a plecat după bunul plac. În weekend a sunat să se intereseze de caz şi, judecând după zgomotele auzite în fundal, părea să se afle într-un magazin de bricolaj. În orice caz, în jurul lui se vorbea despre vopsit şi coduri de culoare şi, după ce au vorbit la telefon, ea a avut senzaţia că el o sunase numai pentru a lăsa impresia că se implică.
   Bineînţeles, nu se gândea să-i spună toate astea lui Nylander, dar absenţa bărbatului îl va enerva cu siguranţă aproape la fel de mult ca faptul că nu izbutiseră să reţină vreun suspect.
   Niciuna dintre variante nu era în avantajul lui Thulin acum, când, la finalul discuţiei, voia să insiste asupra recomandării pentru NC3, despre care nici nu a avut timp să discute vineri, aşa cum se înţeleseseră.
   - E liber să plece, dar casa este sigilată până când se încheie ancheta, aşadar clientul dumneavoastră va trebui să găsească o altă soluţie.
   Avocata îşi închide cu satisfacţie mapa şi se ridică. Thulin observă că Hauge ar fi voit să protesteze, dar privirea sugestivă a avocatei îl reduce la tăcere.

29.

      Mestecenii înalţi, cu frunze aurii, se clatină periculos în bătaia vântului când Hess soseşte şi parchează maşina de serviciu chiar în faţa intrării principale a Departamentului de Criminalistică. Când ajunge sus la recepţia de la etajul întâi, preîntâmpină orice protest scoţând insigna şi explicând că a fost chemat.
   O secundă mai târziu, Genz apare într-un halat alb şi-l priveşte pe Hess cu mirare.
   - Am nevoie de ajutor la un experiment. Nu durează mult, dar îmi trebuie o cameră cât de cât sterilă şi un tehnician care ştie să folosească un microscop.
   - Cam toţi ştim să facem asta. Despre ce e vorba?
   - Mai întâi trebuie să ştiu dacă mă pot baza pe tine. Cel mai probabil, nu e cine ştie ce descoperire şi nici nu merită să pierdem prea multă vreme cu ea, dar nu vreau să risc ca informaţia să scape de sub control.
   Genz, care până acum l-a privit pe Hess cu scepticism, începe să zâmbească.
   - Dacă te referi la ce ţi-am spus ieri, sper că înţelegi că trebuia să fiu precaut.
   - Şi acum eu sunt cel precaut.
   - Vorbeşti serios?
   - Vorbesc serios.
   Genz aruncă o privire peste umăr, de parcă şi-ar fi amintit de mulţimea de documente de pe birou.
   - Dacă e relevant şi dacă se încadrează în limitele legii.
   - Cred că se încadrează. Numai să nu fii vegetarian. Unde îmi pot parcă maşina?
   Ultima poartă cu deschidere automată a clădirii se ridică şi, după ce Hess intră cu maşina, Genz apasă un buton, iar poarta se închide la loc, împrăştiind în aer frunzele căzute. Încăperea are dimensiunile unui atelier auto. Este unul dintre spaţiile pe care departamentul le foloseşte la cercetarea autovehiculelor şi, chiar dacă nu vor cerceta o maşină, lui Hess îi convine de minune. Pe tavan sunt nişte lămpi puternice cu neon şi podeaua are orificiu de scurgere.
   - Şi ce vom analiza?
   - Dacă vrei, apucă de celălalt capăt.
   Hess deschide portbagajul, iar Genz scoate un fluierat de mirare când priveşte în jos şi vede leşul palid ce zace inert în fundul portbagajului, înfăşurat într-o folie transparentă de plastic.
   - Ce-i ăsta?
   - Un porc. Are în jur de 3 luni, l-am cumpărat din Copenhaga, unde a stat într-o cutie frigorifică până acum o oră. Să-l transferăm pe masă.
   Hess apucă piciorul din spate al porcului, iar Genz ridică şovăitor picioarele din faţă. Împreună, reuşesc să care porcul de-a lungul peretelui şi să-l aşeze pe masa metalică. Pântecul îi este spintecat, toate organele au fost scoase, iar privirea lipsită de viaţă a animalului se loveşte de peretele din faţă.
   - Nu cred că înţeleg. Chestia asta n-ar trebui să aibă vreo relevanţă şi, dacă e o glumă, chiar nu am timp de aşa ceva.
   - Nu e o glumă. Prietenul nostru de aici are 45 de kilograme, la fel ca un preadolescent. Are un cap şi patru membre şi, deşi cartilajele, muşchii şi oasele diferă într-o anumită măsură de cele umane, ar putea fi un termen rezonabil de comparaţie a instrumentului, după ce terminăm de cioplit.
   - De cioplit?
   Genz îl priveşte neîncrezător pe Hess, care se întorsese la maşină şi care acum ia de pe bancheta din spate un dosar şi un obiect alungit, bine învelit. Pune dosarul sub braţ şi smulge învelitoarea de pe obiect, scoţând la iveală o macetă lungă de aproape un metru.
   - Asta vom analiza după ce terminăm. Maceta este aproape identică cu aceea găsită la criminalul din cazul Hartung şi aş vrea să pornim de la descrierea oferită de acesta în timpul audierilor. Împrumut un şorţ de aici.
   În timp ce ia un şorţ de pe cuier, Hess aşază pe masă arma şi dosarul cu cazul Kristinei Hartung, în dreptul lui Genz.
   Genz se uită la raport, apoi iar către Hess.
   - Dar de ce? Nu credeam că acum este relevant cazul Hartung. Thulin mi-a spus că...
   - Nu este relevant. Dacă ne întreabă cineva, doar tăiem un porc de Crăciun, să-l punem în congelator. Vrei să începi tu sau încep eu?
   Să-l fi întrebat cu câteva zile mai devreme, Hess nici nu şi-ar fi putut imagina că va ajunge să dezmembreze un porc. Însă ce s-a întâmplat acum l-a făcut să vadă dintr-un unghi complet diferit investigarea felului în care a fost ucisă Laura Kjær. N-a avut nimic de-a face cu neliniştea resimţită după ce l-a vizitat pe Magnus la Spitalul Glostrup. Dacă o figurină de castane cu amprenta Kristinei Hartung a fost lăsată la locul crimei în intervalul în care s-a comis crima este cu siguranţă vorba de o coincidenţă extremă. Însă pe drum spre casă, în trenul luat de la spital, a încercat să analizeze încă o dată întregul caz. În principiu, nu a pus la îndoială faptul că fetiţa familiei Hartung a fost ucisă şi dezmembrată cu un an în urmă, conform informaţiilor primite de la Thulin.
   Nu era simplu să lucrezi în poliţia daneză - ştia asta din experienţă - iar gradul de minuţiozitate al Serviciului Omoruri şi procentul înalt de cazuri elucidate o plasau în elita europeană. Viaţa umană încă însemna ceva în ţara asta - mai ales când era vorba despre un copil şi cu atât mai mult când era vorba despre copilul unui parlamentar important.
   Kristine Hartung, fiind fiică de ministru, cu siguranţă s-a pornit o anchetă de amploare ce a solicitat formarea unei echipe alcătuite din asistenţi criminalişti, tehnicieni criminalişti, specialişti în genetică medico-legală, forţe de intervenţie şi, evident, Serviciul de Informaţii al Poliţiei. Crima împotriva fetiţei a fost probabil interpretată ca un posibil atac la adresa democraţiei, motiv pentru care sigur s-au pus în funcţiune toate pârghiile necesare.
   Aşadar, Hess a avut încredere completă în anchetă şi în rezultatele acesteia. La momentul respectiv, rămâneau doar acea coincidenţă bizară şi neliniştea pe care o simţea când a ajuns în bârlogul lui din zona parcului Odin.
   Cu trecerea zilelor, cazul a urmat parcursul firesc determinat de suspiciunea faţă de concubinul Hans Henrik Hauge, iar Hess s-a împăcat cu situaţia respectivă. Ancheta era în mâinile lui Thulin şi ea muncea din greu, în mod evident cu intenţia de a pleca din departament şi de a fi promovată. În plus, părea pur şi simplu inabordabilă, dar, pe de altă parte, în afară de vizitele spontane la Magnus Kjær, implicarea sa a fost trecută cu vederea, aşa că a profitat de mai multe ocazii pentru a se face nevăzut. În primul rând, s-a ocupat de raportul pentru şeful său de la Europol, raport pe care i-l trimisese şi lui Francois.
   După câteva modificări, rapoartele amândurora au fost trimise mai departe şi, câtă vreme Hess aştepta evaluarea şefului său german, a început să-şi aranjeze apartamentul. În speranţa că se va întoarce cât de curând în sistem, a luat legătura cu un agent imobiliar. Chiar cu mai mulţi, de fapt.
   Primii 3 agenţi contactaţi nu au fost interesaţi să-şi adauge apartamentul în portofoliu. Cel de-al patrulea a fost interesat, dar l-a prevenit că perioada de aşteptare putea fi mai lungă, din moment ce cartierul nu avea cea mai bună reputaţie.
   - Dacă nu cumva eşti islamist sau te-ai săturat de viaţă.
   Ultima parte era părerea personală a agentului imobiliar.
   Bineînţeles, adjunctul băgăcios al administratorului s-a implicat în procesul de renovare, speculând costul zugrăvitului, dar, cu toate acestea, proiectul avansa.
   Însă noaptea trecută s-a întâmplat ceva. Mai întâi a primit un apel de la Haga. O secretară i-a spus în engleză, pe un ton foarte rece, că Freimann ar vrea să susţină o teleconferinţă cu el a doua zi, la ora 15, aşa că Hess trebuia să se gândească la perspectiva unei comunicări. Şi-a folosit buna dispoziţie ca resursă de energie pentru zugrăvirea podului, pe care altfel ar fi amânat-o. Din păcate, a rămas fără carton, aşa că l-a rugat pe adjunct să aducă un teanc de ziare vechi din subsol, pentru a acoperi podeaua. Dar, de îndată ce a terminat treaba din zona blatului de la bucătărie, cum stătea el cocoţat pe scară, s-a uitat în jos şi privirea i-a căzut pe figura Kristinei Hartung, de pe unul dintre ziare.
   Tentaţia a fost prea mare, aşa că a ridicat ziarul cu degetele pline de vopsea. „Unde e Kristine?” scria în titlu şi curând a fost nevoit să caute continuarea articolului, pe care a găsit-o printre ziarele de pe podeaua din baie. Era un articol de prima pagină, din 10 decembrie, anul trecut.
   Materialul prezenta un rezumat al cazului, în legătură cu căutarea încă fără niciun rezultat a cadavrului Kristinei Hartung. Ancheta propriu-zisă fusese închisă, dar articolul a găsit o oportunitate bună de a mistifica, într-o manieră sensibilă, sfârşitul Kristinei Hartung.
   Cu o lună în urmă, în timpul unui interogatoriu, inculpatul Linus Bekker a recunoscut abuzul sexual, crima şi dezmembrarea corpului, dar părţile trupului încă nu fuseseră găsite, iar articolul era însoţit de fotografii alb-negru în care echipajele căutau prin păduri. Au fost citate unele surse anonime din poliţie, spunând că era posibil ca membrele să fi fost dezgropate şi mâncate de vulpi, bursuci şi alte animale, motiv pentru care încă nu se găsise nicio urmă. Dar Nylander, şeful de la Omoruri, era optimist, deşi a declarat că vremea le-ar putea pune beţe în roate. Jurnalistul l-a întrebat pe Nylander dacă era posibil ca mărturia lui Linus Bekker să fi fost falsă, din moment ce nu s-a găsit nicio urmă, dar Nylander a respins această posibilitate: pe lângă mărturia lui Linus Bekker existau dovezi clare ale crimei şi dezmembrării, dar Nylander nu a dorit să dea mai multe detalii în articol.
   Hess a încercat să continue zugrăvitul, dar în cele din urmă a trebuit să accepte că era nevoit să dea o fugă până la secţia de poliţie. Atât pentru a lua maşina de serviciu pe care a doua zi se gândea s-o folosească pentru a transporta un aparat de lipit parchetul de la magazinul Silvan, cât şi pentru liniştea sa sufletească.
   Coridoarele erau pustii - era duminică seara, aproape ora 10 - iar el a avut norocul să-l prindă pe ultimul angajat din administraţie. Stând în faţa unui ecran din cel mai îndepărtat capăt al departamentului întunecat, acesta l-a ajutat să acceseze baza de date, cu condiţia de a consulta doar cazul Laurei Kjær. Însă imediat ce angajatul a dispărut de lângă el, a căutat detalii despre Kristine Hartung.
   A găsit extrem de multe informaţii. Aproape 500 de persoane au fost interogate. Sute de locuri au fost supuse cercetărilor şi nenumărate obiecte au fost trimise mai departe pentru analize de laborator. Dar Hess s-a hotărât să caute un rezumat al rechizitoriului împotriva lui Linus Bekker, iar asta i-a uşurat căutarea. Problema era că informaţiile citite nu i-au adus liniştea sufletească pe care o căuta. Din contra.
   Primul lucru, cu care nu şi-a bătut capul, era constatarea faptului că Linus Bekker a intrat în atenţia poliţiei în baza unui pont anonim. Linus Bekker a fost intervievat înainte, printr-o procedură de rutină, fiindcă avea o condamnare pentru agresiune sexuală, dar nu s-a ajuns nicăieri şi abia atunci s-a făcut o descoperire. Un pont al cărui autor nu a fost găsit.
   Următorul lucru care-i dădea bătăi de cap lui Hess era insistenţa cu care Linus Bekker susţinea că nu-şi poate aminti locurile exacte în care a îngropat părţile corpului, chipurile pentru că a făcut-o pe întuneric şi aflându-se într-o stare puternică de confuzie.
   În ceea ce priveşte dovezile împotriva lui Linus Bekker, în urma pontului anonim, s-a făcut o descoperire crucială: în garajul de lângă locuinţa sa, un studio din Bispebjerg, s-a găsit arma cu care se presupune că a fost dezmembrată Kristine Hartung, aceasta fiind în mod evident acea dovadă clară despre care Nylander nu a dorit să vorbească în articolul din ziar.
   Arma, o macetă de 90 de centimetri, a fost analizată de specialiştii în genetică medico-legală şi, odată confruntat cu faptul că pe armă existau categoric urme de sânge de la Kristine Hartung, Linus Bekker a recunoscut crima. A explicat cum ar fi dus-o pe fată cu maşina în pădure, unde ar fi doborât-o, molestat-o şi strangulat-o. După aceea ar fi împachetat cadavrul în portbagaj şi s-a întors acasă, să ia o macetă şi o sabie din garaj. Totuşi a insistat că şi-ar fi pierdut cunoştinţa în repetate rânduri, motiv pentru care îşi amintea doar frânturi din cele întâmplate.
   Credea că-şi aminteşte faptul că se lăsase întunericul pe când conducea cu cadavrul în portbagaj, până când a ajuns într-o pădure din Nordsjælland. Acolo ar fi săpat o groapă, ar fi dezmembrat cadavrul, îngropând o parte, probabil trunchiul. Apoi a mers mai adânc în pădure şi a îngropat celelalte rămăşiţe altundeva. Având analiza specialiştilor, care nu lăsa nici cea mai mică urmă de îndoială asupra faptului că maceta fusese folosită la dezmembrarea Kristinei Hartung, cazul era soluţionat.
   Cu toate acestea, tocmai analiza armei l-a făcut pe Hess să meargă în Kodbyen în această dimineaţă. La întoarcere, s-a oprit la un magazin de pescuit şi vânătoare de lângă Gammeltorv, pe care-l ţinea minte de pe vremea când era detectiv în cadrul Serviciului Omoruri. Magazinul încă vindea arme atât de exotice, încât Hess s-a mirat că aşa ceva era legal.
   Aici a găsit maceta care, deşi nu era exact ca aceea din cazul Kristinei Hartung, avea totuşi aproximativ aceeaşi lungime, era făcută din acelaşi material şi avea, în mare, aceeaşi greutate şi curbură. Nu fusese prea sigur cărui expert să-i ceară ajutorul pentru experiment, însă, din moment ce ştia că Genz avea o reputaţie bună şi chiar era cunoscut în rândul experţilor din Europol, l-a ales pe el. În plus, Hess nu era dornic să intre în contact cu vechile sale cunoştinţe.
   Dezmembrarea porcului se apropia de sfârşit. După ce a desprins încă un membru - de data aceasta unul din faţă - de restul corpului, cu două lovituri puternice şi precise, aplicate în dreptul omoplatului, Hess şi-a şters fruntea de transpiraţie, îndepărtându-se de masa metalică.
   - Şi acum ce facem? Am terminat?
   Genz, care a ţinut porcul, lasă picioarele şi corpul animalului şi se uită la ceas, în timp ce Hess ridică lama în lumina becului, pentru a vedea ce concluzii poate trage din impactul dintre lamă şi oase.
   - Încă nu. Trebuie curăţat şi apoi sper că ai un microscop foarte bun.
   - Pentru ce? Încă nu înţeleg ce urmează să facem.
   Hess nu răspunde. Cu precauţie, îşi plimbă vârful degetelor de-a lungul lamei macetei.

30.

            Thulin derulează cu frustrare materialul de pe ecranul din faţa sa, şi rămăşiţele digitale ale Laurei Kjær defilează într-o succesiune rapidă.
   Specialiştii IT ai Departamentului de Criminalistică i-au pus la dispoziţie 3 foldere separate, conţinând SMS-uri, schimburi de e-mail şi postări pe Facebook. Deja parcursese probele de mai multe ori în săptămâna anterioară şi habar nu avea ce anume ar trebui să urmărească, dar Hauge tocmai fusese eliberat, iar ancheta nu avea nicio direcţie clară. Adineauri, când a intrat pe uşa deschisă a zonei de birouri, i-a rugat pe cei doi asistenţi criminalişti care urmau s-o ajute în acel caz să facă un rezumat cu alternativele pentru Hauge, aşa încât în scurt timp să poată include toate informaţiile în raportul pe care urma să-l înainteze lui Nylander.
   - Profesorul de sprijin al băiatului ar fi o posibilitate, spune unul dintre ei. S-a intersectat cu Laura Kjær, fiindcă starea băiatul trece brusc de la introversiune la agresivitate şi violenţă. Acesta spune că la vreo două şedinţe i-a sugerat mamei că ar fi mai bine să-şi ducă băiatul la o şcoală specială, dar e posibil ca relaţia lor să fi evoluat de-atunci.
   - În ce sens să evolueze? întreabă Thulin.
   - Poate că mama a început să-şi facă de cap cu profesorul, dar, într-o seară, acesta apare neanunţat la ea acasă pentru o distracţie rapidă, iar de aici ştim continuarea.
   Thulin ignoră argumentele aduse şi încearcă să se concentreze la puzderia de litere şi structuri frazeologice care curg de-a lungul ecranului într-un ritm rapid.
   Specialiştii IT au avut dreptate spunând că activitatea de pe internet a Laurei Kjær în perioada premergătoare crimei era neinteresantă, în sensul că nu dezvăluia nicio urmă a vreunui conflict. Doar multe trivialităţi, inclusiv între ea şi Hans Henrik Hauge. Prin urmare, Thulin a cerut acces la SMS-urile, e-mailurile şi postările pe Facebook ale Laurei Kjær, din urmă cu doi ani, când îi murise soţul.
   A intrat în baza de date de pe calculatorul Secţiei de Poliţie, folosind codul pe care Genz i-l dăduse la telefon. În plus, folosindu-se de această ocazie, o întrebase despre evoluţia anchetei în urma descoperirii extraordinare a amprentei Kristinei Hartung. Deşi Genz era îndreptăţit să întrebe, Thulin s-a enervat că i s-a adus iar aminte de acest lucru şi i-a dat de înţeles că exista deja o explicaţie logică, aşa că nu era un lucru cu care să-şi piardă timpul. Mai târziu şi-a regretat reacţia.
   Genz era unul dintre puţinii criminalişti care se deranjau să se mai intereseze de desfăşurarea anchetelor, aşa că s-a gândit că poate ar trebui să ia în considerare invitaţia la alergat.
   Evident, Thulin n-a parcurs în detaliu fiecare probă, câteva elemente fiindu-i suficiente pentru a-şi forma o părere despre ce fel de persoană fusese victima. Problema era că nu le folosea la absolut nimic.
   La numai câteva zile după crimă, a făcut o vizită la locul de muncă al Laurei Kjær, fără a afla nimic în plus faţă de ce ştia deja de pe Facebook şi e-mail. În clinica stomatologică aflată pe una dintre îngrijitele străzi pietonale ale capitalei, colegii îndureraţi şi tulburaţi au confirmat numai că Laura Kjær era o familistă convinsă, foarte preocupată de fiul său. A suferit mult când şi-a pierdut soţul, cu vreo doi ani în urmă, fiindcă moartea acestuia l-a făcut pe băiatul plin de viaţă să devină tăcut şi introvertit. Nu se descurca singură, iar o colegă mai tânără i-a sugerat mai multe platforme de online dating, unde putea să găsească iar dragostea. A încercat să întâlnească mai mulţi bărbaţi, întâi prin aplicaţiile de tip swipe, ca Tinder, Happn şi Candidate, despre care Thulin ştia deja din e-mailurile găsite. Cu toate acestea, Laura Kjær n-a reuşit să găsească un bărbat interesant pentru o relaţie de lungă durată, aşa că a început să caute pe portalul My Second Love, unde, după câteva tentative nereuşite, a dat peste Hans Henrik Hauge.
   Spre deosebire de candidaţii anteriori, Hauge avea suficient spaţiu să-l primească şi pe fiul ei, Magnus, în casa sa, iar Laura părea să fie foarte îndrăgostită şi fericită că avea din nou o viaţă de familie. Dar, pe măsură ce Magnus a devenit tot mai dificil de gestionat, subiectul acesta şi-a făcut loc printre discuţiile lor zilnice despre tratarea rădăcinilor şi albirea dinţilor, iar Laura Kjær a devenit tot mai preocupată de găsirea unor specialişti care să-i poată ajuta băiatul, ale cărui tulburări fuseseră diagnosticate drept o formă de autism.
   N-au reuşit să-i facă pe colegii Laurei Kjær să spună ceva negativ despre Hauge, care din când în când o aştepta pe Laura după muncă. Aparent, fusese un mare sprijin pentru ea şi se îngrijise cu multă răbdare de bunăstarea băiatului. Mai mulţi colegi erau de părere că Laura ar fi cedat psihic dacă el nu i-ar fi fost alături. Cu toate acestea, în ultimele săptămâni fusese mai puţin comunicativă decât de obicei în ceea ce-l priveşte pe băiat. În vinerea dinaintea crimei a cerut o zi de concediu ca să petreacă mai mult timp cu el. În plus, îşi confirmase prezenţa la un eveniment organizat în weekend, urmând să meargă cu nişte colegi la un curs de formare profesională, în Malmo, unde urmau să se cazeze peste noapte.
   Thulin ştia că SMS-urile înregistrate în ultimele zile pe telefonul Laurei Kjær confirmau cursul evenimentelor. În timpul programului de muncă, Hauge îi scrisese că-l îngrijorează felul în care se izolează şi lasă orice deoparte pentru a fi alături de băiat, dar Laura Kjær i-a răspuns cu reticenţă sau nu i-a răspuns deloc. Totuşi Hauge nu a arătat niciun semn de furie din cauza aceasta. În încercările sale repetate de a-i capta atenţia, i s-a adresat răbdător cu expresii ca „iubirea vieţii mele”, „scumpete”, „ursuleţ” şi alte apelative care lui Thulin îi făceau greaţă.
   Prin urmare, Thulin se aşteptase şi chiar sperase că vor găsi o altă latură a lui Hauge când, după arestarea lui preventivă, a obţinut un mandat pentru a verifica şi istoricul lui de apeluri şi date. Dar până şi acolo a fost dezamăgită.
   Din materialul disponibil reieşea că bărbatul era dedicat muncii sale şi chiar apreciat în compania de IT de la Kalvebod Brygge, însă, în afară de Laura şi Magnus, se preocupa cel mai mult de casă şi grădină, inclusiv de garaj, pe care el însuşi îl construise, de la temelie până la final. Pe pagina de Facebook a lui Hauge timpul parcă stătuse în loc: avea doar o poză cu el îmbrăcat în salopetă de lucru, stând în grădină lângă o roabă, împreună cu Laura şi Magnus, şi nicăieri nu găseai vreun detaliu suspect. Nici măcar tendinţa obişnuită de a căuta filme porno pe internet.
   Thulin îl întrebase pe Hauge despre lipsa interesului său faţă de reţelele sociale, iar bărbatul îi răspunsese într-unul dintre primele interogatorii că stătea suficient cu ochii în ecran la muncă şi, prin urmare, prefera să se concentreze pe alte lucruri după serviciu. Prezenţa sa paşnică era susţinută de colegi şi de cercul de apropiaţi şi nimeni nu observase nimic neobişnuit, nici la târgul IT, nici înainte.
   Apoi Thulin a participat la cercetările făcute de Genz şi de criminalişti: maşina lui Hauge, o parte din îmbrăcămintea şi încălţămintea lui au fost confiscate şi analizate, în caz că existau urme de sânge de la Laura Kjær sau orice altă suspiciune din noaptea crimei. Dar nu a fost cazul şi, când Genz a anunţat-o pe Thulin că nici banda adezivă de pe gura Laurei Kjær şi nici cătuşele de plastic de pe încheieturile ei nu se potriveau cu cele pe care Hauge le ţinea pe rafturile din garaj, speranţa a început să se risipească. Nici ciocanul, nici fierăstrăul folosite la amputaţie nu au fost găsite şi nici mâna tăiată.
   Thulin se deconectează şi ia o decizie. Nylander mai are de aşteptat raportul promis şi, când se ridică şi-şi ia haina, întrerupe discuţia celor doi asistenţi criminalişti despre profesorul de sprijin.
   - Lăsaţi profesorul, rămâneţi la Hauge. Parcurgeţi din nou înregistrările de supraveghere a traficului rutier şi căutaţi maşina lui Hauge pe traseul dinspre târg spre Husum, între orele 22 şi 7 dimineaţa.
   - Maşina lui Hauge? Dar le-am analizat deja.
   - Mai analizaţi-le o dată. Sunaţi-mă dacă găsiţi ceva. Merg să mai discut o dată cu angajatorii lui Hauge.
   Thulin se îndepărtează de protestele celor doi când, din senin, Hess apare la uşă.
   - Ai o clipă?
   Pare grăbit şi aruncă o privire spre ofiţerii din fundal.
   Thulin trece pe lângă el.
   - Nu, nu prea.

31.

            - Îmi cer scuze că n-am venit de dimineaţă. Înţeleg că Hauge a fost eliberat, dar poate că nici nu contează. Trebuie să mai discutăm despre amprenta aceea.
   - Amprenta nu e relevantă.
   Thulin parcurge în viteză coridorul lung, cu Hess vorbind în urma sa.
   - Băiatul a spus că figurina nu a fost acolo înainte de crimă. Trebuie să verifici dacă sunt şi alte persoane care pot confirma asta. Persoane care locuiesc în zonă, persoane care poate au văzut ceva.
   Thulin se apropie de scările în spirală. Îi sună telefonul mobil, dar nu încetineşte, ci îl lasă să sune în timp ce porneşte pe scări în jos, cu Hess după ea.
   - Nu, fiindcă am găsit explicaţia. În plus, la noi în departament se consideră că trebuie să ne folosim timpul pentru cazurile nerezolvate, nu pentru cazurile care sunt rezolvate.
   - Despre asta urmează să vorbim. Aşteaptă şi tu o secundă, ce mama dracului!
   Thulin ajunge la baza scărilor din clădirea deja pustie, când simte că Hess o apucă de umăr, forţând-o să se oprească. Se eliberează din strânsoare, în timp ce el arată cu degetul spre un grafic, iar ea îşi dă seama că e vorba de un rezumat al cazului.
   - Conform analizei de atunci, nu s-a găsit nicio urmă de pulbere de oase pe arma folosită de Linus Bekker la dezmembrarea Kristinei Hartung. Avea urme ale sângelui ei şi s-a presupus că, împreună cu explicaţia criminalului, erau destul pentru ca dezmembrarea să pară posibilă.
   - Despre ce dracu’ vorbeşti? De unde ai raportul ăla?
   - Vin de la Criminalistică, unde Genz m-a ajutat cu un experiment. Când rupi şi tai oasele, indiferent ce fel de oase, pe armă rămân fragmente microscopice de pulbere de oase. Uită-te la imaginea mărită a macetei pe care am folosit-o la experiment. Este practic imposibil să înlături particulele de pulbere, indiferent cât de mult cureţi arma. Dar la analiza medico-legală de atunci s-au găsit doar urme de sânge. Niciun pic de pulbere de oase.
   Hess i-a întins lui Thulin câteva coli cu prim-planuri ale unor mici particule de pe o suprafaţă metalică, probabil a macetei care şi ea apare într-un prim-plan. Dar ei îi cad ochii pe părţile de corp dintr-o altă fotografie.
   - Ce e acolo, în fundal? Un porc?
   - A fost un experiment. Nu e o dovadă, dar important e că...
   - Dacă ar fi avut vreo importanţă, s-ar fi menţionat la momentul respectiv, nu crezi?
   - Nu era important la momentul respectiv, dar s-ar putea să fie acum, când a apărut o amprentă!
   Uşa de la intrare se deschide şi vântul rece dă năvală înăuntru, odată cu două siluete ce se apropie râzând. Unul este Tim Jansen, un detectiv impozant, care de regulă apare numai împreună cu escorta sa, colegul Martin Ricks.
    Jansen este vestit pentru replicile ascuţite şi rutinate, dar Thulin îl ştie drept un porc misogin şi-şi aminteşte foarte clar cum, într-un antrenament de luptă din iarna trecută, a trântit-o la pământ şi i-a dat drumul abia după ce i-a tras un cot în torace. În acelaşi timp, Jansen este detectivul care, împreună cu partenerul său, l-a făcut pe făptaş să-şi recunoască vina în cazul Kristinei Hartung, iar Thulin a rămas cu impresia că în departament au fost ridicaţi pe un piedestal.
   - Bună, Hess. Ai venit acasă, în concediu?
   Jansen îşi dublează salutul cu un zâmbet nevinovat, iar Hess nu răspunde. Nu zice nimic până când colegii se îndepărtează, iar Thulin ar vrea să-i spună că precauţia lui este ridicolă.
   - Poate că nu e nimic serios. Doar sângele ei era pe armă şi mie îmi este indiferent, dar tu trebuie să mergi la şeful tău, să afli ce ar trebui făcut, spune el, privind-o fix.
   Thulin nu se deranjează să-i spună asta, dar, după vizita făcută lui Magnus la Spitalul Glostrup, a intrat şi ea în baza de date şi a parcurs cazul Hartung. Doar pentru a se asigura că nu a rămas nimic la care ar trebui să fie atentă şi, din punctul ei de vedere, chiar nu rămăsese nimic. În afară de gândul că vizita ei şi a lui Hess trebuie să fi fost foarte dureroasă.
   - Şi îmi spui asta fiindcă eşti expert în cazurile de omucideri datorită experienţei tale de la Haga?
   - Nu, îţi spun pentru că...
   - Mai bine nu te amesteca. Să nu-ndrăzneşti să devii vocal şi să te amesteci în durerea oamenilor, fiindcă unii şi-au făcut treaba, în timp ce tu nu ţi-ai făcut-o pe a ta.
   Hess se uită la ea. Din privirea lui îşi dă seama că e surprins. Are circumstanţe atenuante: faptul că a fost atât de pierdut în propriile gânduri, încât nu a înţeles că face mai mult rău decât bine, iar asta nu ajută la nimic. Ea se îndreaptă spre uşă, când o voce răsună în hol.
   - Thulin, specialiştii IT încearcă să dea de tine!
   Thulin se uită pe scări în sus, la asistentul criminalist care coboară cu un telefon în mână.
   - Spune-le că-i sun eu în scurt timp.
   - E important. Tocmai a venit un mesaj pe telefonul mobil al Laurei Kjær.
   Thulin simte că Hess îşi revine şi întoarce capul către asistentul criminalist, aşa că ia telefonul pe care i-l întinde asistentul.
   La celălalt capăt al firului este un specialist IT. Un tip tânăr, al cărui nume nu-l reţine. El vorbeşte repede şi neglijent în timp ce explică pe scurt circumstanţele.
   - E vorba de telefonul victimei. Întotdeauna trimitem o notificare de dezabonare către compania de telefonie odată ce finalizăm cercetările, dar durează câteva zile şi, din moment ce încă e activ şi fiindcă putem...
   - Spune-mi despre ce mesaj e vorba.
   Thulin se uită afară la curtea cu coloane, la frunzele arămii care se răsucesc în aer şi simte privirea lui Hess în ceafă, în timp ce specialistul IT citeşte mesajul. Simte curentul rece ce pătrunde pe uşa întredeschisă şi se trezeşte întrebând dacă l-au identificat pe expeditorul mesajului.

32.

      Întâlnirea cu Gert Bukke, liderul coaliţiei, începuse de numai 15 minute, dar Rosa Hartung simte că lucrurile nu sunt deloc în regulă.
   Ultimele zile la Palatul Christiansborg au fost pline şi propunerile pentru diverse segmente din bugetul politicii sociale pentru anul următor au fost vehiculate încoace şi încolo, între ministerul ei şi biroul lui Bukke. Chiar ea şi Vogel au lucrat până noaptea târziu pentru a ajunge la un compromis sociopolitic care să mulţumească atât coaliţia, cât şi guvernul, dar toată agitaţia aceasta i-a prins bine Rosei.
   Timp de 6 zile a încercat să dea uitării şocul provocat de vizita celor doi agenţi de poliţie, aşa că şi-a investit toată energia în obţinerea unui acord în privinţa politicii sociale, conform aşteptărilor premierului. Este extrem de important pentru ea să se ridice la înălţimea aşteptărilor acestuia, fiindcă, în primul rând, ea însăşi îi garantase că era capabilă să-şi îndeplinească sarcinile de ministru. Lucru care poate nu era complet adevărat, dar pentru Rosa era crucial să revină în joc.
   Din fericire, în timpul săptămânii nu au survenit alte ameninţări sau întreruperi, iar ea şi-a închipuit că lucrurile mergeau în direcţia bună. Cel puţin până în momentul de faţă, când se află în sala de şedinţe de lângă Sala Parlamentului, faţă în faţă cu Gert Bukke. Acesta aprobă politicos prezentarea foarte implicată a lui Vogel, referitoare la modificarea amendamentelor, dar Rosa vede că el, de fapt, este mai preocupat să mâzgălească pe caieţelul său cu foi de matematică.
   Când ia cuvântul, este surprinsă.
   - Înţeleg ce spuneţi, însă trebuie să mă consult cu coaliţia.
   - Dar aţi făcut deja asta. De mai multe ori, nu?
   - Şi am s-o fac din nou. Nu aşa era vorba?
   - Oricum coaliţia face exact ce spuneţi dumneavoastră, domnule Bukke. Trebuie să ştiu dacă există vreo posibilitate să cădem de acord înainte de...
   - Rosa, cunosc procedura. Dar, aşa cum am spus...
   Rosa îl priveşte ridicându-se. Ştie că mesajul lui Bukke, în traducere liberă, înseamnă că vrea să tragă de timp, dar ea nu înţelege de ce. Relaţiile lui Bukke şi sprijinul din partea alegătorilor nu fac ca situaţia ei să fie una strălucită. Dacă Bukke ajunge la o înţelegere cu ea, ar putea s-o facă doar ca să câştige mai multă libertate de mişcare.
   - Bukke, am vrea ajungem la un acord, însă nu ne mai putem lăsa şantajaţi. Suntem în negocieri de aproape o săptămână şi am făcut concesiile cerute, dar nu putem...
   - După cum văd eu lucrurile, prim-ministrul a pus presiune pe noi, dar nu-mi pasă, voi aştepta cât timp am nevoie.
   - Ce presiune?
   Gert Bukke se aşază la loc şi se apleacă spre ea.
   - Rosa, te apreciez. Şi-ţi înţeleg pierderea suferită. Dar, sincer să fiu, mi se pare că ai fost introdusă în ecuaţie ca să faci lucrurile să se mişte mai repede. Or, noi nu jucăm după cum ni se cântă.
   - Nu înţeleg ce vrei să spui.
   - În anul în care ai lipsit, guvernul a făcut numai gafe. Acum se străduie să transforme codul fiscal într-o pomană electorală şi-şi pune în mod conştient cel mai popular ministru - adică pe tine - să joace rolul lui Moş Crăciun, aşa încât Guvernul să-şi recâştige votanţii la timp ca să fie reales.
   - Bukke, nu am fost „pusă” ca să recâştig alegătorii. Eu însămi am cerut asta.
   - Bine, hai să zicem că e aşa.
   - Şi dacă tu crezi că această propunere e o pomană electorală, atunci trebuie să discutăm puţin. Suntem în plină guvernare şi trebuie să colaborăm încă doi ani, aşa că singurul lucru care mă interesează este găsirea unei soluţii care să mulţumească ambele părţi. Mi se pare că tragi de timp.
   - Nu trag de timp. Spun doar că există nişte obstacole: eu le am pe ale mele, cu siguranţă le ai şi tu pe ale tale, prin urmare se înţelege că obiectivul este mai greu de atins.
   Bukke zâmbeşte diplomat, iar Rosa rămâne cu privirea aţintită asupra lui. În zadar a încercat Vogel să îndulcească situaţia. Dar mai face o încercare.
   - Bukke, dacă am fi dispuşi să mai tăiem puţin din...
   Dar Rosa presimte ce urmează şi se ridică brusc.
   - Nu, ne oprim aici. Să-i dăm timp să se consulte cu coaliţia.
   Rosa îşi ia rămas-bun şi iese pe uşă, înainte ca Frederik Vogel să mai poată spune ceva.
   În foaierul Palatului Christiansborg roiesc o sumedenie de vizitatori însoţiţi de ghizi care arată spre tavan, discutând despre tablourile celor ce au fost şefi de stat de-a lungul timpului. Dimineaţa, când a sosit, Rosa a observat autobuzele turistice şi coada de la controlul de securitate. Susţine accesul publicului în clădirea Guvernului, dar ca să poată ajunge la ministerul ei îşi croieşte drum prin mulţime cu o oarecare încordare. Vogel o ajunge din urmă pe la jumătatea drumului.
   - Vreau să-ţi aduc aminte că depindem de sprijinul lui Bukke. Partidul lui face parte din grupul de susţinere a guvernului în Parlament. Nu poţi reacţiona în felul ăsta. Nici măcar pentru că a adus în discuţie argumente de natură personală.
   - Nu are nimic de-a face cu asta. Am pierdut o săptămână absolut degeaba. Planul lui este să lase impresia că nu reuşesc să-mi duc la capăt sarcina primită, aşa încât negocierile să se ducă pe apa sâmbetei, iar noi să fim obligaţi să facem o remaniere a guvernului sau chiar alegeri anticipate.
   Rosa a înţeles foarte clar că Bukke s-a săturat să colaboreze cu guvernul. Probabil i s-a oferit un viitor mai atrăgător în tabăra opoziţiei. Dacă guvernul va fi obligat să demisioneze şi se vor organiza alegeri anticipate, partidul lui Bukke va avea libertatea de a intra într-o nouă alianţă. Iar afirmaţia „le ai şi tu pe ale tale” probabil sugerează că intenţionează ca lipsa rezultatelor să cadă în cârca Rosei.
   Vogel se uită la ea în timp ce merg.
   - Crezi că are vreo ofertă de la opoziţie? Dacă aşa stau lucrurile, când părăseşti negocierile în felul acesta, îi dai un motiv bun să ia în considerare oferta şi nu ştiu dacă premierului îi va păsa de asta.
   - Nu părăsesc nimic. Dar, dacă Bukke încearcă să ne preseze, suntem nevoiţi să-i răspundem cu aceeaşi monedă.
   - Cum să facem asta?
   Rosa îşi dă seama că a făcut o mare greşeală. De când a revenit în politică, a evitat presa. Le-a cerut colegilor din minister să refuze politicos, dar ferm, toate solicitările de interviu. Pe de o parte, fiindcă ştia care va fi adevăratul subiect al interviurilor, pe de altă parte, fiindcă prefera să investească acel timp în negocieri. Dar poate mai mult din primul motiv.
   Vogel încercase s-o convingă să se răzgândească, dar ea rămăsese pe poziţii. Iar acum, când vede situaţia din exterior, înţelege că lipsa ei de vizibilitate ar putea deveni o vulnerabilitate dacă se ajunge la o cădere a guvernului.
   - Programează nişte interviuri. Cât de multe încap până la finalul zilei. Propunerea noastră în ceea ce priveşte politica socială trebuie rostită şi auzită cât mai frecvent - asta va pune presiune pe Bukke.
    - Sunt de acord. Dar dacă vei apărea în presă, va fi imposibil ca interviurile să se rezume la politică.
   Rosa nu apucă să răspundă. Simte o lovitură puternică în umăr - o colegă se lovise de ea - şi e nevoită să se sprijine de perete ca să nu cadă.
   - Hei, ce faci!?
   Vogel o prinde de mână în timp ce se întoarce spre femeia care aruncă o privire înapoi, fără a se deranja să se oprească.
   Poartă o vestă matlasată şi un hanorac roşu, a cărui glugă este trasă peste cap. Rosa abia reuşeşte să vadă ochii întunecaţi ai femeii, înainte ca aceasta să dispară din câmpul vizual, probabil pentru a prelua un grup de vizitatori.
   - Ce proastă! Eşti bine?
   Rosa dă din cap aprobator şi-şi vede de drum. Vogel îşi scoate telefonul.
   - Le programez imediat.
   În timp ce Vogel contactează primul reporter, cei doi o iau pe scări în jos. Rosa aruncă o privire în urmă, dar nu o mai poate vedea pe femeia cu grupul de vizitatori. I se pare că are ceva cunoscut, dar nu-şi aminteşte unde sau când a mai văzut-o.
   - Eşti gata în cincisprezece minute pentru primul interviu?
   Vocea lui Vogel o readuce cu picioarele pe pământ, iar Rosa îşi uită iar ideea.

33.

        Vântul de toamnă se ridică spre cer şi suflă ameninţător în prelatele fluturânde prinse pe schelele din Jarmers Plads, care e complet paralizată de trafic.
   Maşina de serviciu albă, cu girofar deasupra, intră în viteză pe trotuar şi depăşeşte clădirea în ruine, dar apoi rămâne blocată în spatele unui camion al primăriei, care adună grămezi de frunze umede.
   - Trebuie să fie mai precis. Unde e semnalul acum!?
   Thulin se află la volan şi aşteaptă nerăbdătoare ca tehnicienii să răspundă prin staţia radio, în timp ce încearcă să depăşească acel camion.
   - Şi detaliile expeditorului?
   - Nu avem niciun detaliu. Mesajul a fost trimis de pe un telefon mobil cu cartelă pre-pay neînregistrată, dar v-am trimis mesajul, să-l vedeţi cu ochii voştri.
   Thulin apasă cu forţă pe claxon şi găseşte o portiţă în coloana de maşini, aşa că accelerează, în vreme ce Hess, care stă pe scaunul din dreapta, citeşte SMS-ul de pe ecranul telefonului său.
   „Omuleţule de castane, haide, vino înăuntru. Omuleţule de castane, haide, vino înăuntru. Mi-ai adus tu azi în traistă - mi-ai adus nişte castane? Eu îţi foarte mulţumesc...”
   - E dintr-un cântecel pentru copii. „Omuleţule de mere, haide, vino înăuntru”. Dar „Omuleţul de mere” poate fi înlocuit cu „Omuleţul de prune”, „Omuleţul de castane” sau cu orice vor copiii. Duceţi-vă dracului!
   Thulin apasă iar pe claxon şi depăşeşte o furgonetă. Hess se uită la ea.
   - Cine ştie că am găsit figurina de castane la locul crimei? S-a menţionat undeva, într-un raport, o analiză sau...
   - Nu. Nylander a avut grijă să nu fie menţionată nicăieri.
   Thulin ştie prea bine de ce întreabă Hess. Dacă s-ar fi scurs vreo informaţie despre figurina de castane cu amprenta Kristinei Hartung, diverşi netoţi ar fi trimis tot felul de mesaje.
   Dar nu pare să fie cazul aici. Mai ales că SMS-ul este trimis tocmai către numărul de telefon al Laurei Kjær, iar acest gând o face să vorbească iar prin staţia radio.
   - Şi ce facem acum? Încotro să mergem?
   - Semnalul coboară pe Christian IX’s Gade şi se pierde, probabil, înăuntrul vreunei clădiri. E tot mai slab.
   Semaforul e roşu, dar Thulin intră pe trotuar şi accelerează în intersecţie, fără să se mai uite în stânga şi în dreapta.

34.

      Când Thulin şi Hess ies din maşină şi coboară în fugă pe rampă, depăşesc un şir de maşini captive în coloană, înainte de barieră. Ultimul mesaj indică faptul că vehiculul din care este emis semnalul telefonului mobil a dispărut pe aceeaşi rută, dar parcarea subterană este aproape plină.
   Este luni, în miezul zilei, iar oamenii intră şi ies din maşini. Familii cu plase mari cu cumpărături şi cu dovleci, care în scurt timp vor fi decoraţi pentru Halloween. Din difuzoare se aude muzică muzak, întreruptă numai de o voce care anunţă cu entuziasm ofertele excelente de toamnă, de la parter.
   Thulin aleargă direct către cabina de sticlă a paznicului de parcare, aflată în capătul subsolului. Un bărbat tânăr stă cu faţa întoarsă în lateral şi tocmai urmează să pună nişte dosare la locul lor, într-un dulăpior.
   - Sunt de la poliţie. Spune-mi...
   Thulin vede că agentul de pază are căşti în urechi şi reacţionează abia când îi bate cu putere în geam şi-şi arată insigna.
   - Spune-mi ce maşini au intrat în ultimele cinci minute!
   - Nu am astfel de informaţii.
   - Doar le vezi pe ecran, serios acum!
   Thulin arată cu degetul înspre peretele cu ecrane mai mici, chiar în spatele tipului, care se prinde foarte greu că e vorba de ceva urgent.
   - Derulează imaginile, grăbeşte-te!
   N-au mai găsit nicio urmă a acelui semnal după ce a dispărut în clădire, dar dacă Thulin va vedea ce maşini au intrat în ultimele 5 minute, atunci va vedea şi numerele de înmatriculare şi astfel va putea să identifice persoanele care ar putea fi implicate. Dar momentan agentul de pază încă încearcă să găsească telecomanda.
   - În orice caz, îmi aduc aminte de un Mercedes, o maşină de curierat şi câteva maşini personale...
   - Haide, haide, haide!
   - Thulin, semnalul se îndreaptă spre Kobmagergade!
   Thulin se întoarce spre Hess, care ţine telefonul la ureche pentru a urmări indicaţiile de pe dispozitivul de urmărire şi aleargă în zigzag, printre maşini, îndreptându-se spre scări. Se întoarce spre agentul de pază din cabină, care într-un final a găsit telecomanda.
   - Nu mai contează. Arată-mi camerele din magazin. Cele de la parter, îndreptate spre ieşirea dinspre Købmagergade!
   Agentul de securitate arată cu degetul spre cele 3 ecrane din partea de sus, iar Thulin urmăreşte încordată imaginile alb-negru. O puzderie de oameni trec unii pe lângă ceilalţi la parterul magazinului, ca o armată de furnici. La început nu distinge mai nimic, dar apoi reuşeşte să surprindă o siluetă.
   Având o direcţie mai clară decât ceilalţi şi îndreptându-se direct spre ieşirea dinspre Kobmagergade. Silueta se deplasează cu spatele la camera de supravegheat. Îmbrăcată la costum şi cu părul închis la culoare, aceasta dispare după o coloană, iar Thulin o ia la fugă.

35.

       Erik Sejer-Lassen merge la doar 3 paşi în urma femeii şi-i poate simţi parfumul.
   Ea are vreo 30 şi ceva de ani, poartă o fustă neagră şi dresuri negre, iar zgomotul făcut de tocurile înalte ale pantofilor Louboutin îl scoate din minţi în timp ce o urmăreşte în apropierea magazinului Victoria’s Secret. Este foarte îngrijită, are exact trăsăturile care îi plac lui - sânii mari şi talia îngustă - şi-şi imaginează că probabil lucrează într-un loc ticsit cu oglinzi, uleiuri, pietre încinse şi altele asemenea, cu care îşi ţine de urât până când o să fie luată sub aripa vreunui tip bogat. Îşi imaginează ce ar vrea să-i facă, s-o lipească de o uşă, să-i ridice fusta şi să i-o bage pe la spate, în timp ce o trage de părul lung şi platinat, făcând-o să ţipe.
   Probabil că ar avea acces la tărâmul promis dacă ar invita-o la un restaurant la modă sau într-un club de noapte monden, unde s-ar hlizi impresionată şi şi-ar uda lenjeria de fiecare dată când el ar folosi cardul platinum. Dar nu asta îşi doreşte el - şi nu asta merită ea. Simte că telefonul mobil a început să-i sune şi, când bagă mâna în geantă şi verifică repede ecranul, îşi vine în fire.
   - Ce?
   Tonul său este rece şi ştie că soţia simte asta. El este aşa cum este numai din cauza ei. Se opreşte şi se uită în jur după femeia cu pantofii Louboutin, dar aceasta a dispărut deja în mulţime.
   - Iartă-mă dacă te deranjez.
   - Ce vrei? Nu pot vorbi acum. Ţi-am mai spus asta.
   - Aş vrea doar să ştiu dacă e OK să merg cu fetiţele până la mama. Şi să rămân la ea peste noapte.
   Devine bănuitor.
   - De ce ai vrea să faci aşa ceva?
   Ea tace câteva secunde.
   - Nu am mai văzut-o de mult. Şi dacă oricum nu eşti acasă...
   - Nu vrei să fiu acasă, Anne?
   - Ba da, evident că vreau. Dar ai spus că astăzi o să lucrezi până târziu, aşa că...
   - Aşa că ce, Anne?
   - Îmi pare rău... Atunci rămânem acasă... Dacă ţi se pare o idee proastă...
   Ceva din atitudinea ei îl enervează. O nuanţă a vocii ei - în care nu are încredere. Şi-ar dori ca lucrurile să nu fie aşa, şi-ar dori atât de mult, şi-ar dori să dea timpul înapoi şi să facă totul altfel. Dar apoi aude subit sunetul tocurilor pe podeaua de marmură şi, când se întoarce, o vede pe femeia cu pantofi Louboutin ieşind de la un stand cu cosmetice, cu o plasă arătoasă în mână, şi îndreptându-se apoi către liftul din dreptul ieşirii dinspre Kobmagergade.
   - E în regulă. Puteţi să mergeţi.
   Erik Sejer-Lassen întrerupe convorbirea şi ajunge la lift înainte ca uşile să se închidă.
   - Mă luaţi şi pe mine?
   E singură în lift şi-l priveşte mirată, cu faţa ei de păpuşă. Îl măsoară rapid din priviri, iar el simte cum ochii femeii se plimbă de la figura lui la părul închis la culoare, la sacoul şi pantofii scumpi. După care-i răspunde cu un zâmbet larg:
   - Sigur că da.
   Erik Sejer-Lassen intră în lift. Reuşeşte să-i zâmbească, să apese butonul şi să se întoarcă spre femeie, chiar înainte ca bărbatul cu o figură sălbatică să oprească uşile cu mâna şi să-l izbească de peretele de oglindă, lipindu-l cu nasul de sticla rece. Femeia ţipă îngrozită.
   El simte greutatea bărbatului în spate, mâinile care-l percheziţionează şi, pentru un moment, întrezăreşte culoarea ochilor acestuia şi se gândeşte că, probabil, e nebun.

36.

      Clientul nu înţelege mare lucru din schiţele făcute, iar Steen a priceput asta.
   A încercat de multe ori să-i explice, dar situaţia asta îl enervează la culme, deoarece clientul şi-a transformat propria ignoranţă într-o virtute şi tot insistă ca Steen să gândească „original”, „netradiţional” şi „aut of the box”.
   Împreună cu Bjarke, partenerul său, se află în sala de conferinţe, aşteptând ca, încă o dată, clientul să analizeze schiţa şi să-şi expună cu delicateţe părerea. Steen îşi priveşte pe furiş ceasul. Întâlnirea ar fi trebuit să se termine şi deja trecuseră cinci minute de când ar fi trebuit să fie în maşină, în drum spre şcoală. Dar clientul are 23 de ani, este un multimilionar din domeniul IT, e îmbrăcat ca un puşti de 15 ani, cu un hanorac cu glugă, jeanşi rupţi şi tenişi albi în picioare, iar Steen simte că individul abia ştie să scrie cuvântul „funcţionalism” - şi asta numai dacă porneşte funcţia de verificare ortografică a iPhone-ului său nou-nouţ, pe care l-a aşezat pe masă şi pe care-l butonează neîncetat.
   - Băieţi, schiţa asta are cam puţine detalii.
   - Nu, data trecută ai spus că are prea multe detalii.
   Steen observă că Bjarke începe să se enerveze şi se grăbeşte să calmeze discuţia.
   - Nu e nicio problemă, putem oricând să punem detaliile înapoi.
   - Oricum, tre’ să fie mai multe pang, mai multe kapow.
   Steen aşteptase această remarcă, aşa că scoate teancul cu schiţe mai vechi.
   - Astea sunt ultimele schiţe. Aveau pang şi kapow, dar ai spus că sunt prea multe.
   - Da, parcă. Sau poate erau prea puţine.
   Steen se uită la tip, care-i priveşte cu un zâmbet larg.
   - Poate că toată treaba asta-i prea banală. Faceţi schiţă după schiţă - faceţi ce naiba ştiţi voi mai bine, da’ rezultatu-i tot aiurea; şi faza e că tre’ să fie mai no strings attached. Pricepeţi ce vreau să spun?
   - Nu, nu pricep. Dar, dacă e de vreun folos, putem să amplasăm pe alee nişte figurine roşii din plastic, în formă de animale, şi să transformăm toată recepţia într-o corabie de piraţi.
  Bjarke izbucneşte într-un râs mult prea zgomotos ca să mai pară inofensiv, dar tânărul Rege Soare nu prinde ideea.
   - Poate-i o idee bună. Sau pot apela la concurenţă, dacă nu veniţi cu un take mai bun, înainte de deadline-ul din seara asta.
   La scurt timp după aceea, când e deja în maşină şi conduce spre şcoală, Steen sună la biroul de avocatură şi spune că încă nu a primit certificatul care atestă prezumţia de deces.
   Secretara pare surprinsă şi-şi cere scuze, iar Steen o întrerupe cam brusc, dar ea înţelege mesajul şi promite să îndrepte situaţia.
   Ajuns la intrarea principală a şcolii, avea deja 3 sticluţe de bitter la bord. Însă de data aceasta şi-a amintit să mestece gumă şi a condus mai mulţi kilometri cu geamurile deschise.
   Constată că Gustav nu-l aşteaptă lângă copaci, ca de obicei, aşa că-l sună pe mobil, dar degeaba. Brusc, nici nu mai ştie dacă a ajuns prea devreme sau prea târziu. Curtea şcolii e pustie, iar Steen se uită la ceas. Intrase rareori în şcoală. De fapt, nici nu-şi mai amintea când a intrat ultima dată şi, atât el, cât şi Gustav, ştiu că e mai bine să aştepte afară. Dar acum Gustav nu e acolo. Peste jumătate de oră, Steen ar trebui să se întoarcă la birou ca să revizuiască schiţele Regelui Soare, aşa că deschide agitat portiera şi coboară din maşină.

37.

        Uşa clasei lui Gustav este larg deschisă, dar sala este pustie.
   Steen merge mai departe, considerându-se norocos că a ajuns în timpul orei, nu în timpul pauzei. Pe holuri nu este nicio privire curioasă şi, când trece pe lângă sălile de clasă gălăgioase ale grupelor de grădiniţă, aproape reuşeşte să ignore ornamentele din crenguţe de toamnă şi figurinele de castane. Vizita făcută de poliţie în seara aceea a fost un adevărat coşmar. Amprenta. Sentimentul care a încolţit înăuntrul lui când a înţeles ce voiau să spună. Speranţa care-şi croia drum, îmbinându-se cu o stare de confuzie.
   El şi Rosa şi-au dorit de-atâtea ori un nou început, dar acum au fost luaţi pe nepregătite. Au mai discutat despre asta - că, pur şi simplu, aşa stăteau lucrurile - că de dragul lui Gustav trebuiau să fie cât mai puternici pentru a gestiona toate situaţiile ce le puteau aminti de fiica lor. Indiferent sub ce formă vor apărea. Îşi spuseseră unul celuilalt că, înainte de toate, viaţa merge înainte şi, chiar dacă Steen simţea privirea dogoritoare a figurinei de castane când intra în sufragerie, era foarte hotărât să nu se lase afectat.
   Steen se opreşte brusc. Abia după câteva clipe conştientizează că în camera alăturată sunt adunaţi colegii fetiţei. Nu-i mai văzuse de mult, dar le recunoaşte chipurile.
   Stau liniştiţi şi lucrează în grupe la măsuţele albe aşezate în cerc pe covorul maroniu. Dar de îndată ce primul elev îl observă, în doar câteva secunde privirile tuturor elevilor se îndreaptă spre el. Toată lumea tace. Preţ de o clipă stă acolo, neştiind ce să facă, dar apoi se răsuceşte şi se întoarce pe unde a venit.
   - Salut.
   Se întoarce către fetiţa care stă singură la cea mai apropiată masă, cu un teanc de manuale în faţă, şi abia atunci îşi dă seama că e Mathilde. Pare să mai fi crescut. E mai serioasă, îmbrăcată în negru şi-i zâmbeşte blând.
   - Îl căutaţi pe Gustav?
   - Da.
   A văzut-o de mii de ori, fusese la ei acasă atât de des, încât o trata ca pe propria fiică, dar acum lucrurile s-au schimbat, iar el nu-şi găseşte cuvintele.
   - Clasa lui a plecat de ceva timp, dar se vor întoarce curând.
   - Mulţumesc. Ştii unde s-au dus?
   - Nu.
   Steen se uită să vadă cât e ceasul, deşi ştie foarte bine cât e.
   - O să-l aştept în maşină.
   - Ce mai faceţi?
   O priveşte pe Mathilde şi încearcă să zâmbească. E una dintre întrebările acelea atât de periculoase, dar a fost întrebat atât de des, încât ştie că pur şi simplu trebuie să răspundă repede.
   - Bine. Suntem cam ocupaţi, dar suntem bine. Tu ce mai faci?
   Ea dă din cap aprobator şi încearcă să zâmbească, dar pare tristă.
   - Îmi pare rău că nu am mai venit în vizită.
   - Nu fi tristă. Suntem bine.
   - Bună, Steen. Te pot ajuta cu ceva?
   Steen se întoarce către profesorul Jonas Kragh, care tocmai vine spre ei. Are 40 şi ceva de ani, e îmbrăcat în jeanşi şi într-un tricou negru şi strâmt. Privirea lui e prietenoasă, dar alertă şi cercetătoare, iar Steen ştie bine cărui fapt i se datorează acest lucru. Întreaga clasă a fost foarte afectată de cele întâmplate şi, de atunci, şcoala a încercat să-i ajute pe elevi să proceseze toată această experienţă. Profesorul a fost în tabăra celor care considerau că elevii n-ar trebui să participe la slujba de înmormântare, care din motive evidente a fost oficiată abia la câteva luni după dispariţia Kristinei. Conform profesorului, participarea ar fi făcut mai mult rău decât bine, fiindcă ar fi redeschis o rană veche care începuse să se vindece. Asta i-a spus lui Steen la momentul respectiv.
   Între timp, profesorul se răzgândise, spunând că fiecare elev trebuie să decidă dacă vrea sau nu să participe şi, în mare, cam toţi colegii Kristinei au mers.
   - Nu, e în regulă. Tocmai plecam.
   Când Steen ajunge înapoi la maşină, aude cum clopoţelul sună de pauză. Închide portiera în urma sa şi încearcă să se concentreze ca să poată detecta figura lui Gustav printre copiii care ies pe uşa principală. Ştie că a procedat corect, dar vederea lui Mathilde i-a răscolit din nou gândurile, iar el îşi aminteşte cuvintele ultimului terapeut: durerea este o iubire rămasă fără casă, o durere cu care trebuie să trăieşti, forţându-te să mergi mai departe.
   Îl aude pe Gustav aşezându-se pe scaunul din faţă şi povestind că profesorul de daneză i-a dus cu forţa la biblioteca şcolii pentru a-i obliga să împrumute cărţi pe care să le citească în timpul liber şi din acest motiv a întârziat.
   Steen ar vrea să dea din cap înţelegător, să pornească maşina şi să se avânte în trafic, dar rămâne pe loc şi simte nevoia să intre iar în şcoală. Clopoţelul anunţă sfârşitul pauzei, iar el se împotriveşte acelei porniri. Ştie că acest gest se află dincolo de limita pe care singur şi-a impus-o, dar, dacă n-o face acum, s-ar putea să n-o mai întrebe niciodată pe Mathilde. Totodată, acea întrebare poate dezvălui ceva important, poate mai important decât orice altceva pe lume.
   - S-a întâmplat ceva?
   Steen deschide portiera.
   - Am ceva de făcut. Rămâi aici.
   - Ce vrei să faci?
   Steen trânteşte portiera şi se îndreaptă spre intrare, în timp ce frunzele se rotesc în jurul lui.

38.

        - Ce dracu’ faceţi? Vreau o explicaţie, izbucneşte Erik Sejer-Lassen.
   Thulin deschide aplicaţia de mesaje a telefonului mobil Samsung Galaxy şi parcurge încă o dată lista de SMS-uri, în timp ce Hess îi goleşte geanta lui Erik Sejer-Lassen pe canapeaua luxoasă din piele de culoare albă.
   Sunt în biroul bărbatului, la ultimul etaj al clădirii. În timp ce muzak-ul din complexul comercial şi mulţimile de oameni se luptă pentru un loc la etajele de mai jos, nivelul superior este rezervat în exclusivitate companiei de investiţii a lui Erik Sejer-Lassen, fiind transformat într-un birou cu privelişte impresionantă.
   Lumina zilei se stinge la orizont şi, în faţa peretelui de sticlă dinspre hol, angajaţii stau adunaţi şi murmură, cu figuri îngrijorate, privind cum directorul lor tocmai a fost scos din lift într-o manieră absolut scandaloasă.
   - Nu aveţi niciun drept să faceţi asta. Ce faceţi cu telefonul meu?
   Thulin îl ignoră şi-i opreşte telefonul mobil, apoi se uită la Hess, care tocmai cotrobăie prin geantă.
   - Mesajul nu e acolo.
   - Poate l-a şters. Ni s-a spus că semnalul încă vine din direcţia asta.
   Hess desface coletul alb de la 7-EIeven, aflat şi el în geantă, în timp ce Erik Sejer-Lassen face un pas spre Thulin.
   - N-am făcut nimic. Dacă nu vă căraţi dracului de aici, va trebui să explicaţi...
   - Ce relaţie ai cu Laura Kjær?
   - Cu cine?
   - Laura Kjær, 37 de ani, asistent stomatolog, tocmai i-ai trimis un SMS pe telefonul mobil.
   - Nu am auzit niciodată de ea!
   - Ce-ai făcut cu celălalt telefon mobil?
   - Am unul singur!
   - Ce-i în pachetul ăla?
   Thulin vede cum Hess tocmai scoate din geantă un pachet alb, de dimensiune A5, căptuşit pe dinăuntru, şi-l îndreaptă spre Erik Sejer-Lassen.
   - Habar n-am, tocmai l-am primit! Mă întorceam de la o şedinţă şi am primit un SMS de la curier, spunându-mi că am un pachet de la 7-Elev... Hei!
   Erik Sejer-Lassen observă că Hess desigilează pachetul primit.
   - Ce faci? Ce dracu’ se întâmplă aici?
   Hess se opreşte brusc şi scapă dintr-odată pachetul, care cade pe canapeaua albă. Deschizătura pachetului este suficient de largă, iar Thulin întrezăreşte punga transparentă de plastic, cu pete uscate, şi un vechi telefon mobil marca Nokia, care clipoceşte înăuntru. Dar telefonul mobil este prins cu bandă adezivă de un obiect gri şi foarte straniu, iar Thulin doar după ce vede inelul de pe deget înţelege că au în faţă mâna amputată a Laurei Kjær.
   Erik Sejer-Lassen îi priveşte total bulversat.
   - Ce dracu’ e aia?
   Thulin şi Hess fac un schimb rapid de priviri, iar Hess se duce spre bărbat.
   - Acum ar trebui să te gândeşti foarte bine. Laura Kjær...
   - Oameni buni, chiar nu ştiu nimic!
   - Cine ţi-a trimis pachetul?
   - Abia l-am primit! Nu ştiu...
   - Unde ai fost săptămâna trecută, luni seara?
   - Luni seara?
   Discuţia aprinsă dintre Hess şi Sejer-Lassen se estompează în urechile lui Thulin, care aruncă o privire prin biroul bărbatului. Instinctul îi spune că discuţia este irelevantă.
   Încurcătura pare plănuită cu atenţie. Ca şi cum cineva râde de ei, văzându-i cum se învârt în cerc ca nişte insecte închise într-un borcan, iar ea încearcă să înţeleagă de ce se află acolo şi de ce locul pare totodată şi corect, şi greşit.
   Cineva a trimis intenţionat acel SMS pentru a-i atrage acolo. Cineva a dorit ca ei să urmărească semnalul telefonului Nokia şi să găsească mâna dreaptă a Laurei Kjær chiar aici, la Erik Sejer-Lassen. Dar de ce? Nu ca să-i ajute şi, aparent, nici pentru că Erik Sejer-Lassen ar putea deţine vreo informaţie importantă. Şi atunci de ce să-i conducă tocmai la el?
   Privirea lui Thulin cade pe o fotografie frumos înrămată, înfăţişându-i pe Erik Sejer-Lassen, alături de soţie şi copii, cu toţii aşezaţi în dreptul bibliotecii stil Montana, iar Thulin îşi dă seama ce motiv malefic s-ar putea ascunde în spatele acestei acţiuni.
   - Unde e soţia ta?
   Întrerupţi de Thulin, Hess şi Erik Sejer-Lassen se opresc din vorbit şi se uită spre ea.
   - Soţia ta! Unde se află acum?
   Erik Sejer-Lassen scutură din cap cu neîncredere, în timp ce Hess îşi mută privirea de la Thulin spre fotografia de familie de pe bibliotecă, iar ea îşi dă seama că se gândeşte la acelaşi lucru. Erik Sejer-Lassen ridică din umeri şi râde.
   - Habar nu am. Sigur e acasă. De ce?

39.

      E cea mai mare casă din piaţa din Klampenborg şi, de când ea, soţul ei şi cei doi copii ai lor s-au mutat acolo cu doar câteva luni în urmă, Anne Sejer-Lassen şi-a făcut un obicei să se oprească din alergat în faţa porţii masive de metal şi să parcurgă la pas ultima bucată de traseu, traversând poteca pietruită ce duce până la casă şi respirând adânc pentru a-şi regla pulsul. Dar nu şi azi.
   După ce şi-a făcut curaj să-l sune pe Erik, acum fuge cât poate de tare ca să ajungă acasă şi nu se opreşte pe poteca pietruită, ci continuă să alerge prin dreptul tufişurilor tunse graţios, pe lângă fântâna de alabastru şi pe lângă Land Rover. Nu-i pasă că poarta a rămas deschisă, fiindcă ştie că în curând va ieşi pe ea pentru ultima oară.
   Tocmai o sunase pe bonă să-i spună că le-a luat deja pe Lina şi Sofia de la grădiniţă, după programul de after-school.
   Când ajunge la scările de piatră şi câinele apare din grădină, lătrând-o jucăuş, îl mângâie în grabă, scoate cheia de sub ghiveci şi descuie.
.........................................................