„Succesul înseamnă să obții ceea ce-ți dorești. Fericirea înseamnă să-ți dorești ceea ce obții.”

                                Dale Carnegie

Agenția fericirii, Nora Roberts

 ...............................................................

5-6

           Eve țâșni înainte ca el să termine ultimul cuvânt. Atacă jos.

   Roarke avu timp să înceapă un pivot, dar nu avu timp să-l şi termine, şi se prăbuşi peste pat, cu nevastă-sa peste el, cu un genunchi vârât cu hotărâre, în mod îngrijorător, între picioarele lui.
   - Aha, aş spuse că ţi-ai revenit, locotenente.
   - Să ştii că aşa este. Ar trebui să-ţi dau un şut în coaie, să-ţi iasă pe urechi, deşteptule!
   - Ei bine, măcar am apucat amândoi să ne mai folosim o dată de ele.
   Zâmbi cu gura până la urechi, şi-şi asumă un adevărat risc. Apoi ridică o mână şi-şi trecu degetele peste obrazul ei. Şi îi distrase atenţia, atât cât să poată contraataca. O dădu peste cap şi o ţintui jos.
   - Acum, atenţia la mine, spuse el, în timp ce zâmbetul îi dispăruse. Am să fac orice-mi stă în putinţă. Şi am să fac ori de câte ori este nevoie. Nu trebuie să-ţi placă, dar ai face bine să te împaci cu ea.
   Se împinse şi se ridică, apoi schimbă, pe vârfurile picioarelor, când văzu ochii Evei care se strânseseră din pricina a ceea ce-i trecea prin cap. Apoi scoase un oftat şi îşi înfundă mâinile în buzunare.
   - La naiba! Te iubesc.
   Eve şovăi să mai ţâşnească. Cele două propoziţii, spuse pe un ton încărcat în egală măsură cu frustrare şi îngrijorare, îi merseră direct la inimă. Roarke rămăsese în picioare, cu părul în dezordine din pricina somnului şi a sexului, şi acum o înfrunta cu ochii lui de un albastru fără sfârşit, plini de enervare şi dragoste.
   Totul în interiorul ei se schimbă, apoi se aşeză pe drumul care presupunea că îi este destinat.
   - Ştiu. Îmi pare rău. Ai avut dreptate.
   Îşi trecu degetele prin păr, destul de neatentă cât să nu observe licărul de surprindere de pe chipul lui.
   - Nu-mi plac metodele tale, continuă ea, dar ai avut dreptate. Am forţat prea tare, înainte să fiu sută la sută refăcută. De zile în şir îmi tot spui să mă odihnesc, şi nu am vrut să te ascult.
   - De ce?
   - Pentru că eram speriată.
   Era greu să admită acest lucru, chiar şi în faţa unui bărbat căruia îi putea împărtăşi orice secret.
   - Speriată?
   Roarke traversă încăperea şi se apropie de ea, se aşeză şi îi luă mâna într-a lui.
   - Din ce cauză?
   - Că nu m-aş mai putea întoarce, că nu m-aş mai putea întoarce definitiv. Că nu aş mai fi la fel de puternică sau cu mintea destul de ascuţită, încât să-mi pot relua lucrul. Şi dacă nu aş fi reuşit...
   Închise ochii strâns.
   - Trebuie să fiu poliţist. Trebuie să-mi fac meseria. Dacă nu pot... mă pierd.
   - Ai fi putut vorbi cu mine despre toate astea.
   - Nici cu mine nu am vrut să vorbesc.
   Îşi frecă degetele peste ochi, iritată de faptul că avea lacrimi care se îngrămădeau în spatele lor.
   - De când m-am întors, m-am ocupat aproape numai de hârţogăraie şi audieri pentru tribunal. Ăsta e primul caz de crimă de când am revenit din concediul pentru invaliditate. Dacă nu îi pot face faţă...
   - Dar îi faci faţă.
   - Whitney mi-a ordonat aseară să merg acasă - că altfel mi-ar fi luat cazul, am ajuns aici şi tu m-ai ameninţat că-mi torni droguri pe gât.
   - Ei bine!
   Îi strânse mâna, plin de simpatie.
   - A fost un moment nepotrivit, continuă el. Dar cred că, în ambele cazuri, a fost vorba de o dorinţă puternică pentru ca tu să te odihneşti, şi în niciun caz de vreo critică la adresa abilităţilor tale.
   Îi apucă bărbia cu mâna şi îşi trecu degetul mare peste gropiţa din mijloc.
   - Eve, sunt momente în care eşti incredibil de indiferentă faţă de tine însăţi. Tragi de tine până peste poate, pentru fiecare caz. Singura diferenţă, de data asta, e că ai fost instabilă fizic încă de la început. Eşti acelaşi poliţist care erai şi când te-am întâlnit, iarna trecută. Şi din când în când, ăsta e un gând înfricoşător.
   - Da, pe asta mă bazez şi eu, spuse Eve şi privi la mâinile lor împreunate. Dar nu mai sunt aceeaşi persoană de iarna trecută.
   Cu degetele petrecute printre ale lui, îşi ridică capul şi îl privi în ochi.
   - Nu vreau să fiu. Îmi place cine sunt acum. Cine suntem noi acum.
   - Perfect, spuse el, apoi se aplecă şi o sărută. Pentru că suntem împreună.
   Eve îşi înfipse pumnul în părul lui, ca să fie sărutul mai puternic.
   - S-a dovedit a fi o afacere foarte bună. Dar...
   Îl muşcă uşor de buza de jos, apoi îşi înfipse dintr-odată dinţii în ea, suficient de tare, încât îl făcu să scheaune din pricina surprizei şi a durerii.
   - Dacă îl mai laşi pe Summerset vreodată, de acum încolo, să-şi pună mâinile pe mine când sunt inconştientă...
   Se ridică în picioare, respiră o dată, scurt, şi îşi dădu seama că se simţea incredibil de bine.
   - Am să te tund chilug în timp ce dormi. Mi-e o foame de lup, spuse ea dintr-odată. Vrei să luăm micul dejun?
   Roarke reflectă un moment la spusele ei, apoi îşi trecu mâna peste părul său lung şi negru. Din fericire, dormea iepureşte.
   - Da, aş putea mânca ceva.

15.

        Înarmată cu rezultatele cercetării probabilistice asupra lui Rudy, Eve măsura anticamera biroului doctorului Mira cu paşi măsuraţi.
   Avea nevoie de forţa profilului semnat de Mira, ca să-l aducă pe sus, înapoi în camera de anchetă şi, spera ea, într-o celulă.
   Timpul trecea. Cu sau fără supraveghere, se aştepta să treacă la victima numărul cinci chiar în seara aceea.
   - Ştie că sunt aici? o întrebă Eve pe asistenta Mirei.
   Obişnuită cu poliţiştii nerăbdători, femeia nici nu se obosi să ridice privirea de la ce făcea.
   - Este într-o sesiune. O să vorbească cu dumneavoastră imediat ce o să poată.
   Încărcată cu energie proaspătă, Eve continuă să străbată anticamera cu paşi măsuraţi până la peretele cel mai îndepărtat, unde privi cu neîncredere o acuarelă de vis a unui oraş necunoscut, de undeva de pe coastă. Apoi veni înapoi şi se încruntă la mini-Robotul multifuncţional. Ştia că nu avea cum să fie aprovizionat cu cafea. Mira prefera ca pacienţii şi asociaţii ei să bea băuturi calmante sau ceaiuri.
   Peste zece minute, uşa doctoriţei Mira se deschise. Eve se întoarse pe călcâie şi se repezi înspre ea:
   - Doctor Mira... începu ea, dar se întrerupse când o văzu pe Nadine Furst.
   Reportera se îmbujora toată, apoi îşi îndreptă spatele şi înfruntă privirea enervată a Evei.
   - Dacă începi să mă ocoleşti şi-mi tragi psihologul de limbă, ca să obţii informaţii, ai să te trezeşti fără surse departamentale şi cu acuzaţii pe cap, amice.
   - Am venit cu probleme personale, spuse Nadine rămânând tare pe poziţii.
   - Păstrează-ţi rahaturile pentru telespectatorii tăi.
   - Am spus că am venit aici cu probleme personale.
   Nadine ridică o mână, înainte să mai apuce Eve să se amestece.
   - Doctorul Mira m-a consiliat după... incidentul din primăvara trecută. Tu ai avut grijă să rămân sănătoasă, Dallas, însă dumneaei a avut grijă să rămân în toate minţile. Mai am nevoie de puţin ajutor, când şi când, asta-i tot. Şi acum, dacă ai binevoi să te dai naibii la o parte din calea mea...
   - Îmi cer scuze.
   Eve nu-şi dădea seama prea bine dacă se simţea mai mult surprinsă sau ruşinată, dar niciuna dintre cele două senzaţii nu era prea uşor de suportat.
   - Şi-a fost greu, continuă Eve. Ştiu cum e să porţi povara unor amintiri sumbre. Îmi pare rău, Nadine.
   - Da, sigur, răspunse ea şi ridică dintr-un umăr, ieşind în grabă, cu paşi mari.
   Tocurile îi ţăcăneau pe gresie, lăsând în urma lor ecoul.
   - Te rog să intri, Eve.
   Mira, cu chipul ei studiat inexpresiv, se dădu înapoi, o lăsă pe Eve să treacă şi închise uşa în urma ei.
   - În regulă, am sărit la harţă, şi nu ar fi trebuit.
   Îşi îndesă mâinile în buzunare, ca să nu se agite prea tare din pricina atmosferei dezaprobatoare pe care o crease Mira, privind-o în tăcere.
   - M-a tot bătut la cap, de când cu cazul ăsta, şi peste câteva ore avem o conferinţă de presă. M-am gândit că poate încearcă să o ia pe scurtătură.
   - Ai mari probleme cu încrederea în oameni, chiar şi după ce a fost stabilită o marjă pe care să te poţi baza.
   Mira se aşeză şi-şi netezi fusta.
   - Dar ţi-ai cerut la fel de repede scuze, din toată inima, continuă ea. Eşti, şi ai fost întotdeauna, un studiu pentru contradicţii, Eve.
   - Nu sunt aici cu probleme personale, spuse Eve pe un ton sec şi descurajant, însă aruncă o privire îngrijorată înspre uşă. Nadine e bine? întrebă ea.
   - Nadine e o femeie puternică şi hotărâtă - trăsături care ar trebui să-ţi fie cunoscute. Nu pot discuta despre asta cu tine. E dreptul ei.
   - Mda, spuse Eve şi scoase un oftat. Acum e şucărită pe mine. Am să-i dau o declaraţie în exclusivitate, ca să o mai calmez.
   - Pune mare preţ pe relaţia voastră de prietenie. Nu numai informaţiile pe care i le oferi. Ai de gând să iei loc? Nu intenţionez să te dojenesc.
   Eve făcu o grimasă, apoi îşi drese glasul şi întinse dosarul pe care îl avea la ea.
  - Am scanarea probabilistică cu privire la Rudy. Cu informaţiile de până acum, se clasează la 86,6 %. Ceea ce e destul de mult ca să-l băgăm iarăşi la înghesuială, dar aş putea să-l strâng şi mai tare cu uşa, după ce-l testezi tu. Rollins a spus că avocatul lui a fost de acord.
   - Da, l-am programat pentru după-amiaza asta, de vreme ce l-ai etichetat drept „prioritate maximă”.
   - Vreau să ştiu ce-i în capul lui, precum şi potenţialul de violenţă, ca să-l pot reţine îndeajuns de mult, cât să am timp să caut dovezi. Nu cred că o să cedeze, şi nici nu o să cadă la învoială. Dacă ştie soră-sa ceva, pot lucra cu ea. Până la urmă, o să se-nmoaie.
   - O să-ţi dau ce pot, de îndată ce pot. Înţeleg sub ce presiune lucraţi, şi tu, şi echipa ta. Cu toate acestea, adăugă ea cu o înclinare a capului, arăţi bine. Odihnită. Ultima dată când te-am văzut, am fost un pic îngrijorată. Încă mai cred că te-ai întors la datorie mult mai devreme decât ar fi fost înţelept.
   - Ca şi toţi ceilalţi.
   Apoi ridică din umeri.
   - Mă simt bine. Mai bine. Aseară am avut parte de o sesiune de relaxare a-ntâia, şi un somn de vreo 10 ore.
   - Chiar aşa? întrebă Mira şi-şi arcui buzele. Şi cum a reuşit Roarke să facă asta?
   - M-a sedat.
   Când Mira izbucni cu poftă în râs, Eve se încruntă:
   - Eram sigură că o să-i ţii isonul.
   - O, în totalitate. Cât de bine vă potriviţi voi doi, Eve! E o plăcere să urmăresc cum evoluează ce aveţi voi. Abia aştept să vă văd pe amândoi, diseară.
   - Da, aşa e, petrecerea.
   Lupiii, îşi spuse ea în gând, iritată, însă gura i se strâmbă când o auzi pe Mira râzând din nou:
   - Adu-mi profilul ăla, şi poate o să fiu într-o dispoziţie de petrecere.

       Dar nu mai fu într-o atare dispoziţie, când intră în biroul ei şi-l văzu pe McNab cum îi prăda sertarele.
   - Amice, nu-mi mai ţin acolo provizia de bomboane.
   Bărbatul se îndreptă atât de repede, încât lovi sertarul cu un şold şi îl închise peste degete. Chirăitul de durere pe care-l scoase îi mai ridică Evei moralul.
   - Dumnezeule, Dallas!
   Bosumflat, îşi băgă în gură degetele care-i pulsau de durere.
   - Mai bine mă împuşti de-a binelea, decât să mă bagi în sperieţi.
   - Ar trebui să-ţi dau una după ceafă. Nu e de ici de colo să furi acadelele unui ofiţer superior, McNab. Am nevoie de porţia mea de dulciuri.
   - În regulă, în regulă.
   Încercând să-şi scoată pârleala, McNab zâmbi, trase scaunul de sub birou şi i-l oferi.
   - Arăţi foarte bine în dimineaţa asta, Dallas.
   - Nu mă mai peria, McNab. Eşti patetic.
   Eve se trânti în scaun şi-şi întinse picioarele, lovind peretele cu cizmele.
   - Dacă vrei să scoţi cămaşa, dă-mi nişte noutăţi.
   - Am verificat situaţia financiară şi am descoperit opt plângeri înregistrate împotriva lui Holloway, îngropate în dosarul „LD”.
   - „LD”?
   - Dosarul „la dracu'", spuse el, zâmbind până la urechi, pentru un moment. E un dosar în care cei care ţin frâiele afacerii aruncă lucrurile incomode şi alte porcării, cu care nu intenţionează să aibă de-a face. Dar toate cele 8 femei au primit gratuit tratamente complete şi credite pentru magazine.
   - Cine a autorizat?
   - Amândoi, de la caz la caz. Ea ştia foarte bine ce se întâmpla. Am găsit iniţialele ei pe 3 dintre plângeri.
   - În regulă, cu asta am băgat-o şi pe Piper la apă, dar nu am câştigat nimic. Pot folosi informaţia ca să o mai presez un pic.
   - Altceva, în schimb, e foarte interesant, spuse el şi se aşeză pe un colţ al biroului.
   Eve îi aruncă o privire funestă:
   - Destul de interesant cât să nu te dau jos în şuturi de pe biroul meu?
   - Ei bine, hai să vedem. Am găsit o notiţă despre Donnie Ray, datată cu şase luni în urmă şi adusă la zi la întâi decembrie.
   Eve simţi o gâdilătură în piept.
   - Ce fel de notiţă?
   - De la Rudy, către membrii consultanţi. Ca Donnie Ray să nu fie în niciun caz pus în seama lui Piper. Rudy avea să facă consultările de unul singur sau avea să le supravegheze personal. Nota era un pic cusută cu aţă albă, căci era o reformulare a notei originale, şi le punea la punct pe cele mai vechi, care nu blocau un apel.
  - E destul de interesant. Aşadar, nu voia să-şi bage Donnie Ray nasul prin preajma lui Piper. Asta îmi e de folos. Altceva, despre celelalte două victime?
   - Nimic special.
   Eve bătu darabana cu degetele pe masă.
   - Medical? Tratamente fizice sau mentale?
   - Sunt amândoi sterilizaţi.
   McNab se agită pe birou, când îşi imagină fasciculul rece al razei laser pe propriile lui organe genitale.
   - Au optat să iasă de pe piaţa de reproducere, cu vreo 5 ani în urmă.
   - Era de aşteptat.
   - Piper a făcut tratamente regulate la psiholog, încă de când au început să aibă înregistrări în dosarul respectiv; a mers la sesiuni săptămânale, ţinute la „Echilibrul interior”. Anul trecut a stat o lună la una dintre clinicile lor de retrageri, de pe Optima II. Am auzit că cei de acolo fac numai clisme, dorm în tuburi dispoziţionale şi nu mănâncă altceva decât tăiţei din cereale.
   - Un adevărat festin. Şi el?
   - I-a pus capac.
   - Ei bine, o să aibă şi el parte de o sesiune la psiholog, în după-amiaza asta. Ai făcut o treabă bunicică, McNab.
   Îşi ridică privirea spre Peabody, care intră pe uşă.
   - Ai venit la ţanc. Voi doi trebuie să daţi de urma ultimei bijuterii. Vreau să ştiu de unde a cumpărat cele patru păsări cântătoare. S-a purtat cam neatent la locul crimei; poate a călcat în străchini şi cu colierul.
   Peabody evită în mod intenţionat să privească înspre McNab.
   - Dar, să trăiţi...
   - Eu am să fac presiuni asupra lui Piper, aşa că nu am cum să vă iau cu mine. Dacă vreunul dintre voi părăseşte clădirea, trebuie să plece şi celălalt, şi să mergeţi împreună, spuse Eve şi se ridică în picioare. Dacă cumva nu a ales încă victima cu numărul cinci, înseamnă că o caută. Vreau să fiţi amândoi undeva unde să vă pot găsi.
   - Relaxează-te, femeie Peabody (joc de cuvinte stârnit de numele personajului, compus din substantivul body=corp, Pea-body=corp ca un bob de mazăre - She-body=corp de femeie), îi zâmbi McNab batjocoritor, în timp ce Eve ieşea din birou. Sunt profesionist.
   - Să mă pupi!
   Cu toate că Eve reuşi să-şi înghită hohotul de râs care o cuprinse când îşi auzi ajutorul folosind acelaşi răspuns standard pe care îl arunca ori de câte ori se enerva, nu se mai putu abţine când auzi întrebarea veselă a lui McNab:
   - Unde?
  
      Eve îşi calculase la secundă fiecare mişcare. Dacă avocatul lui Rudy avea câtuşi de puţină minte-n cap, însemna că îşi dusese deja clientul undeva, într-o cameră încuiată, să-l pregătească pentru testul care urma să aibă loc.
   Avea la dispoziţie cel puţin o oră, hotărî ea, ca să o bârâie la cap pe Piper, iar apoi trebuia să se întoarcă la sediul central, pentru conferinţa de presă.
   De data aceasta, recepţionera nu se mai obosi să o oprească din drum, ci îşi drese pur şi simplu glasul.
   - Doamnă locotenent, o întâmpină Piper, care stătea în pragul biroului, palidă şi cu ochii adânciţi în orbite. Avocatul meu m-a informat că nu sunt obligată să vorbesc cu dumneata şi mă sfătuieşte să nici nu o fac, în afară de cazul în care e vorba de o anchetă oficială, la care este şi dumnealui prezent.
   - Putem face şi aşa, Piper. Putem merge chiar acum sau putem rămâne aici, confortabil, şi-mi poţi spune de ce Rudy nu a vrut ca tu să ai ceva de-a face cu Donnie Ray Michael.
   - A fost o nimica toată.
   În vocea lui Piper se strecură o undă de tristeţe, în timp ce-şi împreuna mâinile:
   - Chiar că a fost o nimica toată. Nu se poate interpreta, în niciun caz, în vreun fel rău.
   - Foarte bine. Ce-ar fi să clarifici atunci lucrurile, ca să pricep şi eu, şi să putem trece peste acest incident?
   Eve se strecură în cameră, fără să aştepte vreo invitaţie, şi-şi luă un scaun. Aşteptă în tăcere, şi lăsă să se consume bătălia care se citea pe chipul lui Piper.
   - Nu era nimic, doar că Donnie Ray era un pic îndrăgostit de mine. Atâta tot. A fost o nimica toată. A fost o copilărie.
   - Atunci ce rost au avut însemnările pentru personal?
   - Era doar o măsură de precauţie. Ca să evităm orice... neplăceri.
   - Se întâmplă des astfel de neplăceri?
   - Nu!
   Piper închise uşa şi se repezi înspre Eve. Pe obraji îi apăruseră pete roşii din pricina agitaţiei. Părul ei argintiu fusese dat pe spate, lăsându-i chipul liber, ceea ce adăuga un contrast de sofisticare şi fragilitate.
   - Nu, nicidecum, continuă ea. Ne dedicăm vieţile oamenilor care doresc să-şi găsească plăcerea în parteneriat, în dragoste şi de cele mai multe ori în căsătorii. Doamnă locotenent...
   Piper îşi împreună palmele şi-şi îndoi degetele în jos.
   - Vă pot arăta zeci de adeziuni din partea clienţilor satisfăcuţi. Din partea clienţilor pe care i-am ajutat să se găsească unul pe altul. Dragostea, dragostea adevărată, contează.
   Eve îşi menţinu privirea seacă.
   - Crezi în dragostea adevărată, Piper?
   - Absolut, complet.
   - Ce-ai fi în stare să faci pentru dragostea ta adevărată, ca să o poţi păstra?
   - Orice ar trebui.
   - Povesteşte-mi despre Donnie Ray.
   - M-a invitat în oraş, de câteva ori. Voia să-l aud cum cântă.
   Oftă, apoi păru a se topi în scaun.
   - Era doar un copil, doamnă locotenent. Nu era...Nu a fost acelaşi lucru ca în cazul lui Holloway. Însă Rudy a crezut de cuviinţă, şi avea toate motivele să creadă acest lucru, că pentru a ne îndeplini obligaţiile faţă de el, în calitate de client al nostru, cea mai bună soluţie ar fi să excludem contactul cu mine.
   - Ai fi vrut să-l auzi pe Donnie Ray cântând?
   Un zâmbet dădu târcoale buzelor lui Piper.
   - Poate că mi-ar fi făcut plăcere, dacă ar fi fost vorba numai despre asta. Însă era evident că-şi făcea speranţe să fie ceva mai mult. Nu am vrut să-i rănesc sentimentele. Nu suport să rănesc sufletul cuiva.
   - Şi cu al tău cum rămâne? Cum suportă sufletul tău relaţia cu fratele tău?
   - Nu pot... Nu vreau să discut acest lucru cu tine.
   Se îndreptă iarăşi în scaun şi-şi încrucişă braţele.
   - Cine a luat decizia să fii sterilizată, Piper?
   - Mergi prea departe.
   - Oare? Ai 28 de ani, spuse Eve şi împinse discuţia mai departe, căci văzu cum îi tremurau buzele lui Piper. Şi ai eliminat şansa de a avea copii, pentru că nu poţi risca să faci unul împreună cu fratele tău. Ani întregi ai făcut terapie. A dispărut orice posibilitate de a construi o relaţie alături de un alt bărbat. Ascunzi relaţia pe care o ai acum, şi ai plătit un şantajist ca să fii sigură că va rămâne ascunsă, pentru că incestul e un secret întunecat şi ruşinos.
   - Nu ai cum să pricepi.
   - Ba da, pot.
   Însă ea fusese forţată, îşi reaminti Eve. Ea fusese un copil. Nu avusese nicio şansă.
   - Ştiu cu ce trebuie să trăieşti.
   - Îl iubesc. Chiar dacă e greşit, sau ruşinos, sau josnic, lucrurile tot nu se schimbă cu nimic. E viaţa mea.
   - Atunci de ce ţi-e teamă? întrebă Eve şi se aplecă înainte. De ce ţi-e atât de teamă, încât îl acoperi chiar şi atunci când te întrebi dacă a ucis? Orice, pentru dragostea adevărată? L-ai lăsat pe Holloway să-ţi chinuiască clienţii, şi pentru asta nu eşti cu nimic mai brează decât peştele unei târfe fără licenţă.
   - Nu-i adevărat, ne-am dat toată silinţa să-i găsim femei asemenea.
   - Şi atunci când nu aţi reuşit şi s-au plâns, le-aţi plătit, termină Eve fraza în locul ei. Aşa ai decis tu să faceţi sau Rudy?
   - E vorba de afaceri. Rudy înţelege afacerile mai bine decât mine.
   - Cu asta eşti tu nevoită să trăieşti? Sau poate că niciunul dintre voi nu mai poate trăi în felul ăsta. A fost cu tine în noaptea în care a fost omorât Donnie Ray? Te poţi uita în ochii mei când juri că a fost cu tine toată noaptea?
   - Rudy nu ar face nimănui niciun rău. Nu ar face-o.
   - Eşti sută la sută sigură, sută la sută, încât rişti să mai aibă loc o altă crimă? Dacă nu la noapte, atunci mâine.
   - Oricine îi omoară pe oamenii ăştia trebuie să fie nebun - vicios, crud şi nebun. Dacă aş crede că ar putea fi Rudy, nu aş putea trăi. Fiecare dintre noi e parte din celălalt, aşa că ar fi în mine, în aceeaşi măsură în care e şi-n el. Nu aş putea trăi.
   Piper îşi acoperi chipul cu palmele, apoi continuă:
   - Nu mai suport aşa ceva. Nu mai vreau să vorbesc cu dumneata. Dacă-l acuzi pe Rudy, mă acuzi pe mine, şi nu mai vreau să vorbesc cu dumneata.
   Eve se ridică în picioare, însă se opri un moment în dreptul scaunului ei.
   - Nu sunteţi jumătăţi ale aceluiaşi tot, Piper, indiferent ce ţi-a spus el. Dacă vrei să scapi, ştiu pe cineva care te poate ajuta.
   Deşi era sigură că era o încercare fără şanse de reuşită, scoase o carte de vizită de-a ei şi notă pe spate numărul doctoriţei Mira. O lăsă pe braţul scaunului şi plecă.

       Când se urcă în maşină, Eve era foarte emoţionată. Îi luă ceva timp să se liniştească, apoi aruncă o privire înspre aparatul de la încheietura mâinii. Nu mai avea mult timp, reflectă ea, dar era de ajuns.
   Se folosi de video telefonul portabil, nu de aparatul din maşină, şi o sună pe Nadine.
   - Ce vrei Dallas? Sunt deja în focuri. Peste o oră începe conferinţa de presă.
   - Ne întâlnim la „D & D”, adu-ţi şi echipajul. În 15 minute.
   - Nu pot să...
   - Ba da, poţi.
   Eve întrerupse transmisiunea şi o luă către cenrul oraşului.
   Alesese clubul „Decadenţă şi Desfrâu” dintr-un fel de sentimentalism, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că era mai mult gol, într-o după-amiază din timpul săptămânii, cum era aceea. Iar proprietarul era un prieten care ar fi avut grijă să nu fie hărţuită.
   - Ce cauţi p’aici, fato?
   Crack îi etala un zâmbet până la urechi, de la cei doi metri înălţime ai săi. Chipul bărbatului era închis la culoare şi aşezat, iar craniul proaspăt ras, era uns cu un ulei care îl făcea să arunce sclipiri ca de oglindă. Purta cu ostentaţie un maiou din pene de păun, şi pantaloni de piele atât de strânşi pe corp, încât Eve se întrebă dacă mai avea boaşe, şi cizme roşii ca cireşele, tot din piele.
   - Am o întâlnire, îi răspunse ea.
   Eve scana rapid clubul. Era aproape gol, cu excepţia celor şase dansatori de pe scenă, care îşi repetau mişcările, şi o mână de clienţi împrăştiaţi care - fiind de meserie - o identificară drept poliţistă cu viteza cu care ar fi buzunărit un turist în Times Square.
   Îşi imagină mai multe sute de grame de substanţe ilegale care s-ar fi putut scurge, cât ai clipi, prin sistemul de canalizare al Politiei New York.
   - Mai aduci şi alţi poliţişti în clubul meu? întrebă bărbatul.
   Eve urmări cu privirea doi dealeri uscăţivi, care o porniră şnur către budă.
   - Afacerea cuiva va avea de suferit în seara asta.
   - N-am venit aici să salt pe nimeni. Vine presa. Ai un separeu pe care să-l putem folosi?
   - Vine Nadine aici? Ei, ea e de treabă. Foloseşte camera 3, dulceaţă. Am să-ţi port eu de grijă, un timp.
   - Mulţam’.
   În momentul în care se deschiseră uşile, Eve îşi aruncă privirea peste umăr şi privi cum intrară deodată lumina soarelui, Nadine şi un cameraman.
   - Nu o să dureze mult, spuse ea.
   Eve arătă către camera 3, şi o luă într-acolo cu paşi mari, fără a mai aştepta consimţământul Nadinei.
   - Prin ce locuri interesante umbli, Dallas.
   Nadine strâmbă din nas şi se uită îndelung la pereţii pătaţi şi la patul dărăpănat - singurul mobilier mai acătării din toată încăperea.
   - Ţi-a plăcut destul de mult localul, din câte îmi amintesc. Destul de tare cât să te dezbraci în chiloţi şi să dansezi pe scenă.
   - Nu eram întreagă în acel moment, spuse Nadine cu demnitate în glas, în timp ce operatorul chicoti. Taci din gură, Mike.
   - Ai 5 minute, spuse Eve şi se aşeză pe marginea patului. Îmi poţi pune întrebări sau îţi dau eu o declaraţie, direct. Nu am să-ţi ofer mai multe amănunte decât ce o să anunţăm la conferinţa de presă, însă o să le ai cu vreo 20 de minute şi mai bine înaintea celorlalţi. Şi îţi mai dau şi acordul să foloseşti informaţiile pe care ţi le-am dat deja.
   - De ce?
   - De-aia, spuse Eve cu o voce înceată. Pentru că suntem prietene.
   - Ieşi afară din cameră două secunde, Mike!
   Nadine aşteptă până când cameramanul termină de bombănit şi închise uşa după el.
   - N-am nevoie de mila ta.
   - Nu e vorba despre asta. Te-ai ţinut de cuvânt şi nu ai folosit informaţiile, până nu am clarificat totul. Iar eu îmi ţin partea mea de promisiune. Aşa e profesionist. Am încredere în tine că vei spune adevărul. Îmi place de tine, chiar şi atunci când eşti agasantă. Asta e o chestiune personală. Şi acum, mai vrei să-ţi dau interviul, sau nu?
   Lui Nadine îi înflori un zâmbet pe faţă.
   - Da, sigur că îl vreau. Şi mie îmi place de tine, Dallas, iar tu eşti tot timpul agasantă.
   - Zi-mi repede ce ai aflat despre Rudy şi Piper.
   - Absolut şarmanţi. Pot perora despre compania lor, ca nişte adevăraţi campioni. Au avut reacţii perfecte, la orice problemă am încercat să atac. Foarte bine programaţi.
   - Cine e şeful?
   - O, el. Fără îndoială. După părerea mea, e un pic cam prea protector faţă de ea, pentru un frate. Şi e uşor înspăimântător felul în care se îmbracă la fel şi-şi asortează până şi rujul de buze. Dar probabil că o fi vreo chestie între gemeni.
   - Ai luat interviu vreunui membru al personalului?
   - Normal. Am luat câţiva consultanţi, la întâmplare. Au o afacere foarte şmecheră.
   - Vreo bârfă despre patroni?
   - Numai vorbe de laudă. Nu am putut scoate niciun cuvânt de rău de la ei, spuse ea, apoi îşi arcui o sprânceană. Asta cauţi, de fapt?
   - Caut un criminal, spuse Eve pe un ton sec. Hai să începem o dată!
   - Foarte bine.
   Nadine întinse o mână la spate şi lovi uşa cu dosul palmei, făcându-i astfel semn lui Mike.
   - O declaraţie simplă, urmată de întrebări, spuse ea.
   - Ori una, ori alta.
   - Nu mai fi aşa de încăpăţânată. Începi cu declaraţia.
   Nadine aruncă o privire înspre pat, luând în calcul diferitele fluide corporale care probabil că se revărsaseră acolo, şi alese să rămână în picioare.

      O oră mai târziu, Eve îl ascultă pe şeful poliţiei şi al securităţii, Tibble, care dădu o declaraţie aproape identică cu cea pe care o dăduse ea Nadinei.
   El avea în schimb un stil mai impresionant, reflectă ea, tremurând puţin din pricina frigului, căci alesese să ţină conferinţa pe treptele Turnului în care se înşirau toate birourile, ajungând până în vârful clădirii.
   Traficul aerian fusese deviat, pentru cele treizeci de minute cât ţinea evenimentul, aşa că cerul de deasupra nu era deranjat decât de o mână de camere de filmat suspendate şi elicoptere pentru dirijarea traficului.
   Eve era sigură că Tibble ştia deja că ea transmisese presei informaţiile.
   Ar fi putut-o lua la întrebări din această cauză. Dar cum nu i se interzisese niciun moment să i-o ia înainte cu declaraţiile, ar fi fost o pierdere de timp.
   Iar Eve ştia că Tibble nu pierdea aproape niciodată nimic.
   Îl respecta, şi îl respecta şi mai tare când reuşea să dea o declaraţie fără să dea în vileag probe esenţiale, care urmau să le fie de folos în timpul procesului.
   În timp ce marea de reporteri începu să-l bombardeze cu întrebări, Tibble îşi ridică amândouă mâinile.
   - Am să las ofiţerul care conduce ancheta în acest caz, locotenent Eve Dallas, să vă răspundă la întrebări.
   Se întoarse şi se aplecă să-i şoptească la ureche:
   - Cinci minute, şi nu le da nicio informaţie în plus faţă de ce ştiu deja. Data viitoare, Dallas, pune dracului o haină pe tine!
   Eve îşi strânse mai tare jacheta pe lângă ea şi făcu un pas înainte.
   - Aveţi vreun suspect?
   Eve nu oftă, deşi ar fi dorit. Nu-i plăcea deloc să dea ochii cu presa.
   - Luăm declaraţii mai multor persoane, în legătură cu aceste cazuri.
   - Victimele au fost agresate sexual?
   - Cazurile sunt investigate ca şi crime sexuale.
   - Şi care este legătura dintre ele? Victimele se cunoşteau între ele?
   - În acest moment, nu am libertatea de a discuta pe marginea acestei chestiuni legată de ancheta în curs.
   Eve ridică o mână, ca să pună capăt huiduielilor.
   - Cu toate acestea, tratăm toate cazurile ca fiind în legătură unul cu altul. Aşa cum a declarat şi domnul Tibble, ancheta, în acest moment, indică un singur criminal.
   - Uite, vine Moş Crăciun, strigă cineva mai glumeţ, şi stârni un val de râsete în mulţime.
   - Aşa, luaţi totul peste picior.
   Îşi ieşi din fire şi se aprinse, uitând de mâinile care-i degerau.
   - E destul de uşor să reacţionaţi aşa, dacă nu aţi văzut ce lasă în urmă, continuă Eve. Dacă nu a trebuit să spuneţi mamelor şi partenerilor că persoana pe care o iubesc e moartă.
   Se lăsă o tăcere mormântală şi se auzi foşnetul făcut de elicele elicopterelor care survolau cerul.
   - Îmi imaginez că cel care a comis această durere, aceste crime, o să se bucure foarte tare de atenţia pe care o va primi din partea presei. Daţi-i înainte şi faceţi-i pe plac. Transformaţi moartea a 4 oameni într-un lucru mărunt şi prostesc, iar pe criminal, într-o vedetă. Dar aici, la sediul central al poliţiei, noi ştim ce este el de fapt. E patetic, chiar mai patetic decât voi toţi. Nu mai am nimic de declarat.
   Se întoarse, ignorând strigătele care se iscară, şi mai-mai să dea peste Tibble.
   - Hai să intrăm pentru câteva secunde, locotenent.
   O apucă de braţ şi o trecu în viteză printre poliţiştii de pază şi prin uşile armate.
   - Bine lucrat, spuse el concis. Şi acum, că am pus punct acestui spectacol agasant, trebuie să mă joc de-a politica cu primarul. Treci la treabă, Dallas, şi pune mâna pe nenorocitul ăsta.
   - Da, să trăiţi!
   - Şi găseşte-ţi nişte mănuşi, pentru numele lui Dumnezeu, adăugă el în timp ce se îndepărtă cu un mers semeţ.
   Eve îşi îndesă o mână în buzunar, ca să se încălzească, iar cu cealaltă îşi scoase comunicatorul. Încercă mai întâi să dea de Mira, dar i se spuse că doamna doctor nu terminase încă testarea. Formă cel de-al doilea apel, către Peabody.
   - A apărut vreo informaţie despre colier?
   - Am găsit o posibilitate. „Bagatele şi brăţări”, pe Strada Cinci. Bijutierul lor a creat modelul şi a făcut colierul. A fost unicat - o comandă. Verifică chiar acum însemnările, însă vânzătoarea a spus că îşi aduce aminte cum clientul a venit în persoană să ridice comanda. Au camere de supraveghere.
   - Ne întâlnim acolo. Am pornit.
   - Locotenente?
   Eve îşi aruncă privirea în ochii goi ai lui Jerry Vandoreen.
   - Jerry, ce cauţi aici?
   - Am auzit de conferinţa de presă. Voiam să...Ridică ambele braţe, apoi le lăsă să cadă, descurajat.
   - Voiam să aud ce aveţi de spus, reluă el. V-am ascultat. Vreau să vă mulţumesc...
   Îşi lăsă încă o dată fraza neterminată, privind de jur împrejur, de parcă ar fi dat colţul şi s-ar fi trezit pe o altă planetă.
   - Jerry!
   Eve îl apucă de braţ şi îl conduse afară, înainte ca reporterii să miroasă „carnea crudă” şi să-l ia cu asalt.
   - Ar trebui să te duci acasă, îi spuse ea.
   - Nu pot dormi. Nu pot mânca. O visez în fiecare noapte. Marianna nu e niciodată moartă în visele mele.
   Trase aer în piept, tremurat, apoi continuă:
   - Însă când mă trezesc, e iarăşi moartă. Toată lumea e de părere că am nevoie de sprijin pentru suferinţă. Dar eu nu vreau să fiu consolat şi să nu mai sufăr, locotenent Dallas. Nu vreau să nu mai simt ce simt pentru ea.
   Nu se pricepea la aşa ceva, îşi spuse ea în gând, la disperarea fără margini care se uita la ea şi aştepta un răspuns. Dar nu-i putea întoarce spatele.
   - Marianna nu ar vrea să suferi în continuare. Te-a iubit prea mult ca să-şi dorească aşa ceva pentru tine.
   - Dar când o să înceteze durerea, ea o să dispară definitiv.
   Bărbatul închise ochii şi-i strânse cu putere, apoi îi deschise la loc.
   - Voiam... să spun că apreciez ce ai spus acolo, afară. Că nu o să le permiţi să transforme totul într-o glumă. Ştiu că o să-l opreşti.
   În ochi i se citea rugămintea.
   - Ai să-l opreşti, nu-i aşa?
   - Da. Am să-l opresc. Hai să mergem!
   Îl conduse cu blândeţe înspre o ieşire laterală.
   - Hai să-ţi găsim un taxi. Unde spuneai că locuieşte mama ta?
   - Mama mea?
   - Da. Du-te şi vizitează-ţi mama, Jerry. Du-te şi stai cu ea un timp.
   Când ieşiră afară, Jerry clipi din pricina soarelui.
   - E aproape Crăciunul, spuse el.
   - Da.
   Îi făcu un semn unuia dintre poliţiştii care se sprijinea de maşina sa. Era o soluţie mai bună, decise ea, decât un taxi.
   - Du-te şi petrece-ţi Crăciunul alături de familie, Jerry. Marianna şi-ar fi dorit să faci asta.

       Eve trebui să şi-l scoată pe Jerry Vandoren din minte, cu durerea lui cu tot, şi să se concentreze asupra următorului pas.
   După ce se luptă să răzbească prin trafic, parcă ilegal vehiculul în faţa magazinului de bijuterii, îşi activă semnul „La datorie”, apoi se îmbulzi pe trotuar şi îşi făcu loc cu coatele prin mulţime.
   Eve îşi imagină că era genul de loc prin care Roarke ar fi trecut ca o adiere şi ar fi lăsat câteva sute de mii pentru vreo sclipitură care i-ar fi furat ochii.
   Magazinul era roz şi auriu, precum interiorul unei scoici. Muzica ce umplea aerul rarefiat era liniştită şi joasă, şi îi amintea de biserici. Florile erau proaspete, covorul era gros, iar paznicul de la uşă purta discret o armă.
   Pentru că aruncă un zâmbet batjocoritor şi plin de dispreţ înspre jacheta şi cizmele ei, îi arătă insigna. Şi fu tare satisfăcută să vadă cum dispăru acel zâmbet.
   Trecu uşor pe lângă el, iar cizmele ei scofâlcite nu scoaseră niciun sunet pe podeaua roz de scoică. O privire atentă şi iute îi dezvălui o femeie împachetată în kilometri întregi de balnă de vizon, aşezată într-o caleaşca căptuşită cu un strat gros de vată, care dezbătea problema unor diamante şi a unor rubine; un bărbat înalt, cu părul argintat şi un pardesiu drapat cu grijă peste braţ, care achiziţiona brăţări din aur; încă doi paznici; şi o blondă care chicotea la tot pasul, şi care era răsfăţată cu o rundă de cumpărături de către un tip ca o baniţă, destul de bătrân cât să-i fie bunic. Cu siguranţă, avea mai mulţi bani decât minte în cap.
   Identifică camerele de luat vederi, acele lentile minuscule cât un ac cu gămălie, băgate în mulurile sculptate care încadrau scafele din tavan. În partea dreaptă, se arcuia o spirală fluidă de trepte. Şi, în cazul în care doamna era peste măsură de îngreunată din pricina kilogramelor de aur şi pietre preţioase pe care le transporta peste tot, era binevenită să folosească liftul din alamă strălucitoare.
   Numai greutatea diamantului dintre sâni o opri pe Eve să nu zâmbească batjocoritor, la rândul său. Era destul de jenant faptul că Roarke ar fi putut cumpăra tot ce se afla în magazinul acela, plus casa în care se afla.
   Se apropie de tejgheaua oblică, din sticlă, în care erau atârnate cu artă brăţări cu zale din pietre preţioase colorate, şi-l măsură pe vânzătorul din spatele tejghelei, din cap până-n picioare. Nu părea deosebit de încântat să o vadă. Era la fel de lustruit ca şi marfa din vitrină, însă gura îi era îngustă şi ochii plictisiţi, iar când deschise gura să vorbească, din voce răzbătu o picătură de sarcasm:
   - Vă pot ajuta cu ceva, doamnă?
   - Da, am nevoie să vorbesc cu directorul.
   Bărbatul pufni pe nas, înclinând în aşa fel capul, încât luminile licăriră în părul său auriu.
   - E vreo problemă?
   - Asta depinde de cât de rapid îl chemi pe director.
   De data aceasta gura vânzătorului se strânse de parcă ceva nu tocmai proaspăt îi aterizase pe limbă.
   - O secundă. Şi vă rog, nu atingeţi vitrina. Tocmai a fost curăţată.
   Javră mică, îşi spuse Eve în gând, cu blândeţe. Reuşi să lase vreo 10 amprente pe sticla strălucitoare, până să se întoarcă el înapoi, împreună cu o brunetă slăbuţă şi atractivă.
   - Bună ziua. Sunt domnişoara Kates, directoarea magazinului. Vă pot ajuta cu ceva?
   - Locotenent Dallas, NYPSD.
   Şi pentru că zâmbetul femeii era mult mai cald decât al subalternului său, Eve ţinu insigna la nivelul tejghelei şi o ascunse cu spatele de ochii celorlalţi cumpărători.
   - Ajutorul meu v-a sunat mai devreme, în legătură cu un colier, adăugă ea.
   - Da, eu am vorbit cu ea. Am putea vorbi în biroul meu?
   - Foarte bine.
   Eve aruncă o privire în jur, tocmai în momentul în care intrară Peabody şi McNab. Nu spuse nimic şi le făcu semn să o urmeze.
   - Îmi amintesc foarte clar de acel colier, începu Kates să povestească, în timp ce-i conduse într-un birou mic şi feminin.
   Le făcu un semn cu mâna înspre două fotolii cu spătare foarte înalte, înainte de a se aşeza ea însăşi în spatele biroului.
   - L-a creat soţul meu, la comandă, continuă ea. Nu am dat încă de el, îmi cer scuze, dar cred că vă pot da şi eu informaţiile de care aveţi nevoie.
   - Aveţi documentele colierului?
   - Le am. Am căutat pe disc şi am imprimat pe hârtie un exemplar pentru domniile voastre.
   Eficientă, deschise un dosar, îi verifică conţinutul şi apoi i-l înmâna Evei.
   - Colierul a fost făcut din aur de 14 carate, continuă ea, cu lanţ prins cu articulaţie, pe lângă gât, cu patru păsări stilizate. O piesă minunată.
   Nu părea o piesă aşa de minunată atunci când fusese prinsă în jurul gâtului plin de vânătăi al lui Holloway, reflectă Eve.
   - Nicholaus Claus (aluzie ironică la numele lui Moş Craciun), murmură Eve, citind numele clientului.
   Presupuse că inventase numele ca o ironie.
   - I-aţi cerut actele? întrebă ea.
   - Nu a fost nevoie. Clientul a plătit în numerar, un depozit de douăzeci la sută, la cerere, iar restul la sfârşit.
   Kates îşi încrucişa braţele.
   - Te recunosc, doamnă locotenent. Ar trebui să cred că acest colier face parte din ancheta unei crime?
   - Puteţi crede şi asta. Acest Claus, a venit personal?
   - Da, de trei ori, din câte îmi amintesc.
   Kates ridică braţele încrucişate, îşi bătu cu degetele peste buze, apoi le lăsă iarăşi în jos.
   - La prima vizită, am vorbit chiar eu cu el. Era de înălţime medie, presupun, poate o idee mai înalt. Zvelt, dar nu slab. Armonios, spuse ea, după ce se mai gândi câteva secunde. Foarte prezentabil. Cu păr negru, destul de lung, cu şuviţe argintii. Îmi amintesc că era foarte elegant, foarte politicos şi ştia foarte bine ce dorea.
   - Descrieţi-mi vocea.
   - Vocea? întrebă Kates şi clipi pentru un mo ment. Am... Cultă, aş spune. Cu puţin accent. European, presupun. Liniştită. Sunt sigură că aş recunoaşte-o, dacă aş mai auzi-o. Îmi amintesc că am primit un telefon de la el, şi am ştiut din prima cu cine stau de vorbă, de când a deschis gura.
   - A sunat?
   - O dată sau de două ori, am impresia, ca să verifice cum stau lucrurile cu colierul.
   - O să am nevoie de discurile de securitate şi de înregistrările de pe video telefon.
   - Am să fac rost de ele, pentru dumneata.
   Se ridică imediat în picioare.
   - S-ar putea să dureze un timp, adăugă ea.
   - McNab, ajut-o pe doamna Kates să rezolve problema.
   - Să trăiţi!
   - Trebuia să fie conştient de faptul că vom face verificări, îi spuse Eve lui Peabody, după ce rămaseră singure. A lăsat colierul la locul faptei, o piesă unicat pe care a comandat-o el însuşi, înseamnă că a ştiut că vom face cercetări chiar aici.
   - Poate că nu a crezut că o să ne mişcăm aşa de repede sau că doamna Kates are o memorie aşa de bună.
   - Nu, spuse Eve nemulţumită, apoi se ridică în picioare. Ştia. Tocmai aici voia să fim. E un alt spectacol. A jucat un rol aici, şi nu mai seamănă cu omul pe care o să-l vedem pe discuri, aşa cum nu seamănă nici cu Moş Crăciun.
  Păşi cadenţat până la uşă, apoi se întoarse.
   - Recuzită diferită, costume diferite, o scenă diferită, dar e în continuare spectacolul lui. Şi-a ascuns urmele, Peabody, dar nu e aşa de deştept pe cât se crede. Amprentele vocale de pe video telefon or să-l dea în gât.

16.

       - Doamne, Dumnezeule, Dallas! spuse Feeney şi îşi scutură umărul pe care se sprijinise Eve. Nu-mi mai sufla-n ceafă!
   - Scuze, răspunse Eve şi se dădu mai în spate cu un singur centimetru. Cât timp îţi ia să programezi amprentele în chestia asta?
   - De două ori mai mult decât mi-ar lua dacă nu m-ai cicăli atâta.
   - În regulă, în regulă!
   Eve se depărta de el şi se postă în dreptul ferestrei din camera de conferinţe.
   - E lapoviţă, spuse ea mai mult pentru ea decât pentru el. Mai târziu, o să se înrăutăţească traficul.
   - Traficul e întotdeauna rău în perioada asta a anului. Sunt prea mulţi nenorociţi de turişti. Aseară am încercat să fac nişte cumpărături. Nevastă-mea vrea nu ştiu ce pulover. Oamenii sunt ca lupii călare pe o căprioară moartă. Nu mă mai întorc acolo.
   - E mai uşor să faci cumpărături video.
   - Da, da’ nenorocitele alea de circuite sunt suprasolicitate. Toată lumea, şi încă câţiva pe deasupra, se conectează şi scobesc din răsputeri să găsească chilipiruri. Dacă nu îngrămădesc o duzină de cutii frumoase sub brad, numai pentru ea, o să dorm în pivniţă până la primăvară.
   - O duzină?
   Eve se răsuci cu faţa spre el, uşor îngrozită:
   - Adică trebuie să-i cumperi mai mult de unul?
   - Frateee, da’ ştiu că eşti necoaptă în chestia asta cu mariajul, Dallas, pufni bărbatul, în timp ce lucra mai departe la programarea manuală. Un singur cadou nu face nici doi bani. Ocazia, amice. Gândeşte-te tot timpul la cantitate.
   - Minunat. Fantastic. Sunt în găleată!
   - Mai ai câteva zile la dispoziţie. Şi iată-le!
   Dilema Evei legată de cumpărături se risipi imediat din minte, în timp ce se grăbi să se întoarcă lângă birou.
   - Dă-i drumul.
   - Ajung şi acolo. Uite-l pe omul nostru pe video telefon.
   - Doamna sau domnişoara Kates este cumva disponibilă?
   - Am tăiat celelalte voci. De-aia sunt pauze, explică Feeney.
   - Bună dimineaţa, doamnă Kates. Nicholaus Claus la telefon. Mă întrebam cum merge treaba la colierul meu:
   - Pot să las să curgă şi restul, dar e de ajuns pentru o potrivire.
   - Accentul e destul de vag, reflectă Eve. Nu îl accentuează deloc. Destul de deştept din partea lui. Îl ai şi pe Rudy acolo?
   - Vine. Asta e de pe înregistrarea anchetei. Doar el. Ne sfătuim toţi clienţii să se întâlnească cu perechile lor potrivite în locuri publice. Oricare dintre ele alegeau să-l întâlnească şi după aceea, în intimitate, luau această decizie pe riscul lor.
   În curs de procesare...
   Eve ascultă convorbirea de pe video telefon şi privi liniile colorate care tresăltau şi săreau de-a latul monitorului.
   - Împarte imaginea de pe monitor, îi spuse ea. Aşază caseta cu interviul sus, sub cealaltă.
   - Aşteaptă puţin.
   Feeney dădu comanda, apoi strânse din buze.
   - Avem o problemă, spuse el.
   - Ce? Ce nu merge?
   - Combină amprentele pe ecran, ordonă el, apoi oftă când văzu vârfurile şi coborâşurile care se suprapuneau. Nu se potrivesc, Dallas. Nici pe departe. Avem de-a face cu două voci diferite.
   - Rahat!
   Eve îşi trecu degetele prin păr, săpându-şi şanţuri. Şi pentru că îşi dădea şi singură seama, uitându-se pe monitor, începu să aibă arsuri la stomac.
   - Stai să mă gândesc. În regulă, şi dacă a folosit o distorsiune la capătul dinspre el al legăturii?
   - L-ar fi încurcat puţin, dar tot aş fi obţinut nişte puncte comune. Cel mai bun lucru pe care îl pot face e să rulez o scanare, să caut semne de mascare electronică şi să o curăţ, dacă o găsesc. Dar am văzut destule din astea ca să ştiu când am de-a face cu doi tipi diferiţi.
   Bărbatul oftă şi se uită la ea cu una dintre moacele lui de înmormântare.
   - Îmi pare rău, Dallas. Asta dă puţin lucrurile înapoi.
   - Mda, spuse Eve şi-şi frecă ochii. În orice caz, rulează scanarea aia, bine, Feeney? Ce-ar fi să o iei trăsătură cu trăsătură, din imaginile video?
   - O să fie foarte... foarte încet. Dar pot compara cu forma urechii lui Rudy şi a ochiului.
   - Hai să mergem şi pe varianta asta. Mă duc să vorbesc cu Mira, să văd dacă e gata profilul ei.
   Ca să mai câştige timp, Eve sună la biroul Mirei. Doamna doctor îşi terminase programul, însă fusese transmis un raport preliminar pe video telefonul din biroul Evei. Se îndreptă într-acolo, încercând să separe amprentele vocale pe drum.
   Tipul era isteţ, reflectă ea. Poate că îşi dăduse seama cum stau lucrurile cu analiza amprentelor vocale. O anticipase şi găsise o modalitate de a păcăli sistemul. Dacă pusese pe altcineva să sune la bijutier?
   Era foarte puţin probabil, admise Eve în sine ei. Dar nu era imposibil.
   Auzi ceva ce putea jura că era un chicotit, apoi intră în birou şi o găsi pe Peabody, care purta o conversaţie amiabilă cu Charles Monroe.
   - Peabody?
   - Să trăiţi!
   Peabody sări numaidecât în picioare, toată numai urechi.
   - Charles... ăăă... domnul Monroe are nişte...voia să...
   - Ţine-ţi hormonii în frâu, ofiţer. Charles?
   - Dallas, răspunse el şi zâmbi, ridicându-se de la locul său, de pe braţul singurului şi pateticului ei fotoliu. Ajutorul tău mi-a ţinut companie, foarte şarmantă de altfel, cât te-am aşteptat pe tine.
   - Da, sunt sigură. Ce e nou?
   - S-ar putea să nu fie nimic, dar..
   Charles ridică din umeri şi continuă:
   - Una dintre femeile de pe lista mea de perechi potrivite m-a sunat acum câteva ore. Se pare că a picat înţelegerea cu unul dintre partenerii ei, de a face o excursie la ţară, la sfârşitul săptămânii ăsteia. S-a gândit că poate mi-ar face plăcere să-i ţin eu locul tipului, cu toate că înainte nu ne prea potriviserăm.
   - Fascinant, Charles!
   Nerăbdătoare să-şi continue munca, Eve se lăsă să cadă într-un fotoliu.
   - Dar nu mă simt autorizată să-ţi dau sfaturi în legătură cu viaţa ta socială.
   - Mă descurc şi singur.
   Ca şi cum ar fi vrut să-şi demonstreze spusele, Charles îi făcu cu ochiul lui Peabody, făcând-o să roşească de plăcere, ca un trandafir.
   - Cochetam cu ideea de a merge eu cu ea, dar ştiu prea bine cum se întâmplă de obicei, aşa că am mai tras-o puţin de limbă, ca să văd cum stă treaba.
   - Vrei să ajungi undeva cu toată povestea asta?
   Bărbatul se aplecă un pic în faţă.
   - Îmi place să gust momentele de relaxare, doamnă locotenent Mult Iubită.
   Ignorară amândoi răsuflarea sforăită a lui Peabody la auzul apelativului.
   - A început să toarne ce avea pe suflet. Cică a avut o mare ceartă cu tipul cu care se vedea. Aşa că mi-a povestit toată dandanaua. L-a prins când o înşela cu nu ştiu ce roşcată. Şi apoi îmi zice cum tipul a crezut că-şi poate răscumpăra greşeala, dacă îl trimite pe Moşul să-i aducă un cadou, chiar aseară.
   Eve se îndreptă încetişor în scaun, cu atenţia îndreptată asupra lui:
   - Zi mai departe.
   - Ştiam eu că asta o să te prindă.
   Charles se lăsă satisfăcut pe spate.
   - Zice că a sunat la sonerie aseară, în jur de 10, şi când s-a uitat pe vizor l-a văzut pe Moşul, cu o cutie mare, argintie.
   Charles scutură din cap şi continuă:
   - Trebuie să-ţi mărturisesc că, aşa cum ştiam eu că stau lucrurile, aproape că mi-a stat inima. Dar ea-i tot dădea mai departe cum nu a avut chef să-i ofere nenorocitului satisfacţia de a-i deschide uşa. Cică nu are nevoie de cadoul lui jalnic de împăcare.
   - Nu i-a deschis uşa, murmură Eve.
   - Şi cred că ăsta-i motivul pentru care a rămas în viaţă, şi m-a sunat să-şi verse amarul.
   - Se întâmplă să ştii cu ce se ocupă?
   - E dansatoare. Balerină.
   - Da, se potriveşte, murmură Eve. Am nevoie de un nume şi o adresă. Peabody?
   - Sunt gata.
   - Cheryl Zapatta, stă pe Strada de Vest. Asta-i tot ce am aflat.
   - O găsim noi.
   - Uite ce e, nu ştiu dacă am făcut bine ce am făcut, dar i-am spus. Interviul tău cu Nadine tocmai fusese dat pe post, aşa că m-am gândit că oricum s-a aflat, i-am spus să pornească monitorul şi i-am dat detaliile.
   Charles lăsă să-i scape un oftat.
   - S-a panicat. Rău de tot. Zicea că pleacă din oraş. Nu ştiu dacă o s-o mai găsiţi o perioadă.
   - Dacă a dat bir cu fugiţii, putem face rost de un mandat ca să intrăm şi să cercetăm. Ai procedat corect, Charles, spuse Eve după un moment. Dacă nu ar fi auzit ştirea, poate că s-ar fi răzgândit şi data viitoare ar fi deschis uşa. Apreciez faptul că ai venit să ne povesteşti.
   - Orice de dragul tău, doamnă locotenent Mult Iubită.
   Se ridică în picioare.
   - Mă poţi ţine la curent?
   - Uită-te pe monitor, îl sfătui Eve.
   - Mda. Ah, te superi dacă mă conduci, domnişoară ofiţer? întrebă el şi-i aruncă lui Peabody un zâmbet mortal. Sunt un pic zăpăcit.
   - Sigur că da. Doamnă locotenent?
   - Duceţi-vă.
   Eve le făcu semn cu mână să iasă, apoi se cufundă în raportul Mirei.
   Concentrată şi frustrată, nici nu observă că dură 20 de minute până când Peabody îl conduse pe Charles la liftul sau la glisorul de persoane pe care îl dorea.
   - L-a dezvinovăţit pe nenorocit.
   Când se întoarse Peabody în birou, Eve se lăsase pe spate în scaun şi-şi freca faţa cu mâinile.
   - Nu mai am nicio acuzaţie la adresa lui.
   - A lui Rudy?
   - Indexul de personalitate nu se potriveşte cu profilul. Capacitatea lui de violenţă fizică e jos de tot pe scală. Are un comportament reprobabil, e inteligent, obsedat, posesiv şi limitat din punct de vedere sexual, dar, în opinia doamnei doctor, nu e omul nostru. Fir-ar să fie! Dacă pune avocatul lui mâna pe o copie a raportului, nu o să mai pot pune niciun deget pe târâtorul ăsta.
   - Încă mai crezi că el e vinovatul?
   - Nici nu mai ştiu cine e vinovatul.
   Eve încercă să-şi păstreze calmul şi capul limpede:
   - Mergem înapoi şi o luăm de la capăt. Luăm iarăşi declaraţii, începând cu prima victimă.
  
        La ora 8:45 de minute, Eve urca scările.
   Era deja agasată de faptul că Summerset o întâmpinase în foaier, cu privirea sa irascibilă, şi o informase că avea la dispoziţie exact 15 minute pentru a se face prezentabilă, înainte să înceapă să apară invitaţii.
   Nu o ajută cu nimic faptul că se grăbi spre dormitor şi-l găsi pe Roarke deja duşat şi punându-şi hainele pe el.
   - O să fiu gata la timp, îi aruncă ea, şi se năpusti în baie.
   - Draga mea, e o petrecere, nu un test de rezistenţă.
   Roarke se plimba prin spatele ei, mai mult pentru plăcerea de a o vedea dezbrăcându-se.
   - Nu te grăbi.
   - Da, să crezi tu că am să întârzii, ca să-i mai dau lui, faţă ăla de cur, un motiv să se plângă. Duş, porneşte toate capetele, la 38 de grade Celsius.
   - Dar nu trebuie să-i faci pe plac lui Summerset.
   Roarke se sprijini într-o doară de perete, ca să o poată privi. Se duşa aşa cum făcea aproape totul: repede şi eficient, fără nicio risipă de timp sau de mişcări.
   - În orice caz, în general oamenii întârzie când e vorba de evenimente de genul ăsta.
   - Sunt puţin în urmă, atâta tot.
   Eve scuipă, în timp ce şamponul îi intră în ochi şi o ustură.
   - Mi-am pierdut principalul suspect, şi acum o iau de la zero.
   Sări din duş, făcu un pas înspre tubul pentru uscare şi apoi se opri.
   - Rahat, ar trebui să-mi pun zoaiele alea în cap pe părul ud sau uscat?
   Cunoscând prea bine la ce se referea Eve când spunea zoaie, Roarke culese un tub de pe raft şi îşi turnă un strop în palmă.
   - Lasă-mă pe mine.
   După cum se mişcau mâinile prin părul ei, Eve ar fi vrut să toarcă, în schimb îi aruncă o privire cu ochii strânşi.
   - Nu te prosti cu mine, amice. N-am timp de tine.
   - Habar n-am la ce te referi.
   Simţindu-se-n largul său, Roarke alese un alt tub şi-şi turnă în palmă o cantitate generoasă de loţiune pentru corp.
   - Te ajutam numai să te pregăteşti, începu el, în timp ce îşi lăsă mâinile unsuroase să alunece peste umeri şi peste sâni. De vreme ce tu pari aşa de ameţită.
   - Uite ce e...
   Apoi închise ochii şi scoase un oftat, când mâinile lui se strecurară mai jos de talie şi trecură peste fund.
   - Cred că ţi-a scăpat un loc.
   - Ce neatent sunt.
   Îşi lăsă capul în jos, îi adulmecă gâtul. Şi muşcă.
   - Ai vrea să întârzii foarte, foarte mult?
   - Da, dar nu am să o fac, spuse ea, apoi se îndepărtă clătinându-se şi păşi în tubul pentru uscare. Dar nu uita unde ai rămas.
   - Ce păcat că nu ai ajuns cu 20 de minute mai devreme.
   După ce se convinse că nu îl ajuta cu nimic să se răcorească, dacă o privea în continuare, se duse înapoi în dormitor.
   - Trebuie doar să-mi dau cu niţel smac pe faţă.
   Ieşi învârtindu-se din tub şi se repezi la oglindă, fără a se mai obosi să-şi pună vreun halat.
   - Ce-ar trebui să port cu aşa ceva?
   - Am aranjat eu.
   Încetă să mai bâjbâie neştiutoare, cu rimelul în mână, şi îi aruncă o privire încruntată:
   - Eu îţi aleg ţie hainele?
   - Eve, te rog frumos.
   Izbucni în râs:
   - În regulă, e un exemplu prost, dar nu am timp să mă gândesc la altul mai bun.
   Rezolvă problema coafurii, trecându-şi rapid degetele prin ce avea deja în cap, apoi se întoarse repede în dormitor şi-l văzu pe Roarke care studia ceva ce presupuse că alţii ar fi numit rochie.
   - Du-te de aici! Nu port eu aşa ceva.
   - A adus-o Mavis, serile trecute. Leonardo a creat-o, special pentru tine. O să-ţi stea foarte bine.
   Eve aruncă o privire încruntată înspre fâşiile de material fluide, argintii, prinse în lateral cu cleme subţiri şi strălucitoare. Clemele se repetau şi la umeri, unde prindeau o bucată de material ce se drapa în faţă şi mult, mult mai jos pe spate.
   - Ce-ar fi să merg dezbrăcată şi să nu mai pierdem timpul?
   - Hai să vedem cum arată.
   - Şi ce port pe dedesubt?
   Roarke îşi înfipse limba în obraz.
   - O porţi, pur şi simplu.
   - Doamne, Dumnezeule!
   Plină de dezgust, intră în rochie şi se scutură ca să o ridice pe corp.
   Materialul era mătăsos ca o cascadă şi se prindea de ea ca un amant, iar despicăturile seducătoare de pe laturi lăsau la vedere pielea moale şi curbele delicate.
   - Draga mea Eve, spuse Roarke şi o luă de mână, întorcându-i palma şi îngropându-şi nasul în ea, cu un gest care-i înmuia Evei picioarele. Câteodată, îmi tai cu totul respiraţia. Uite, încearcă-i pe ăştia.
   Scoase din sertar o pereche de cercei ca nişte picături de diamante şi-i dădu Evei.
   - Ăştia erau deja ai mei sau cum?
   Acum era rândul lui să zâmbească până la urechi.
   - Îi ai de luni de zile. Nu mai primeşti niciun cadou până la Crăciun.
   Eve îşi puse cerceii şi, în timp ce Roarke îi alegea pantofii, se hotărî să abordeze problema într-un fel filosofic:
   - Nu am unde să-mi pun comunicatorul, în chestia asta. Sunt în alertă.
   - Poftim.
   Îi oferi geanta de seară, ridicol de minusculă, asortată la pantofi.
   - Altceva?
   - Arăţi perfect.
   Roarke zâmbi când auzi semnalul care anunţa prima maşină care ajungea în dreptul porţii.
   - Şi punctuală. Hai să mergem jos şi să mă dau mare cu nevasta mea.
   - Da’ nu-s pudel, mormăi ea, făcându-l să râdă.
   În mai puţin de o oră, casa se umplu de oameni, muzică şi lumină.

       Privind cu atenţie prin sala de recepţii, Eve nu se putu abţine să nu-i fie recunoscătoare lui Roarke pentru că nu o angrenase în pregătiri.
   Erau mese imense care gemeau sub platourile de argint, pline cu mâncare: şuncă unsă cu miere din Virginia, raţă glazurată din Franţa, friptură de vacă în sânge, din Montana; homari, somon, scoici pescuite din bancurile îmbelşugate de pe Silas I; un şir nesfârşit de legume proaspete, culese chiar în acea dimineaţă şi aranjate în diferite modele iscusite. Deserturi, care ar fi tentat şi un prizonier politic aflat în greva foamei, înconjurau un brad înalt de un metru modelat din prăjituri însiropate, ca un adevărat păcat, şi atârnate cu nişte ornamente strălucitoare, din marţipan.
   Încă se mai minuna de ceea ce putea pune la cale omul cu care se măritase.
   La fiecare capăt al sălii de recepţii era aşezat câte un pin înalt, decorat cu mii de luminiţe albe şi steluţe de argint. Prin ferestrele de la podea până la tavan nu se vedea lapoviţa urâtă care cădea deasupra oraşului, ci holograma unei scene de ninsoare ca un vis, în care se vedeau cupluri care patinau pe un lac de argint şi copilaşi care se întreceau de-a lungul unei pante line, pe săniuţe roşii şi strălucitoare.
   Asemenea detalii îi erau caracteristice lui Roarke, îşi spuse ea în gând.
   - Hei, draga mea. Singurică în tot palatul ăsta?
   Când simţi o mână pe fund, Eve îşi arcui o sprânceană, îşi întoarse încetişor capul şi se uită ţintă la McNab.
   McNab se făcu roşu ca racul, apoi alb ca varul, apoi se făcu roşu la loc:
   - Dumnezeule! Doamnă locotenent. Să trăiţi!
   - Mâna ta e pe fundul meu, McNab. Nu cred că acolo vrei să fie.
   Şi-o trase repede, de parcă l-ar fi ars.
   - Doamne! Frate! Rahat. Mă scuzaţi. Nu v-am recunoscut. Vreau să spun...
   Îşi îndesă în buzunar mâna, pe care spera din tot sufletul că-l va lăsa să o păstreze acolo, şi continuă:
   - Nu ştiam că eşti tu. Am crezut că.. Arăţi..
   Dar nu-şi găsi cuvintele potrivite ca să termine fraza.
   - Am impresia că detectivul McNab încearcă să-ţi facă un compliment, Eve.
   Roarke se strecurase pe lângă ei şi, cum tentaţia era prea mare, se uită fix în ochii îngroziţi ai lui McNab.
   - Nu-i aşa, Ian?
   - Da. Exact asta...
   - Şi, dacă aş crede că şi-a dat seama că acela era chiar fundul tău, pe care îl drăgălea el, ar trebui să-l omor. Chiar aici, spuse Roarke, şi întinse o mână cu care lovi peste dungile cravatei roşu-aprins a lui McNab. Pe loc, adăugă el.
   - Oo, aş avea chiar eu grijă să se întâmple acest lucru, spuse Eve pe un ton sec. Ţi-ar prinde bine ceva de băut, detectiv, după faţa pe care o ai.
   - Da, să trăiţi! Tare bine.
   - Roarke, ce-ar fi să ai tu grijă de el? Tocmai a intrat Mira. Vreau să vorbesc cu ea.
   - Aş fi încântat.
   Roarke îl luă pe McNab pe după umeri şi-l strânse doar un pic mai tare decât ar fi fost normal.
   Dură mai mult decât i-ar fi plăcut Evei până când reuşi să-şi facă loc de-a lungul sălii. Era uluită de cât de mult le plăcea oamenilor să vorbească la petreceri. Despre nimic special. Ca şi cum nu ar fi fost deja în întârziere, o surprinse cu coada ochiului pe Peabody, care arăta foarte ne-Peabody, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de seară până la pământ, de un auriu mat, şi o jachetă cambrată, fără mâneci. Braţul gol îi era trecut peste al lui Charles Monroe, şi aşezat acolo confortabil.
   Eve decise că Mira mai putea aştepta.
   - Peabody, strigă ea.
   - Dallas. Oau, totul arată fantastic!
   - Mda.
   Eve îşi mută privirea şi-l ţintui pe Charles cu mânie în ochi:
   - Monroe.
   - Ai o casă fabuloasă, locotenente.
   - Nu-mi aduc aminte ca numele tău să fi fost trecut pe lista invitaţilor.
   Peabody se înroşi toată şi-şi îndreptă spatele.
   - Pe invitaţie scria clar că pot aduce un partener, spuse ea.
   - Şi despre asta e vorba? întrebă Eve, cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Charles. Un partener?
   - Da.
   Charles coborî vocea, în timp ce ochii îi fură adumbriţi de o urmă de durere:
   - Delia ştie foarte bine cu ce mă ocup, adăugă el.
   - Şi îi oferi reducerea standard pentru poliţişti?
   - Dallas! exclamă Peabody, oripilată, şi făcu un pas în faţă.
   - E-n regulă, spuse Charles şi o trase înapoi. Sunt în timpul meu liber, Dallas, şi sper să petrec o seară plăcută în compania unei femei atractive, a cărei prezenţă îmi face plăcere. Dacă preferi să plec, e casa ta, şi e decizia ta.
   - E fată mare, spuse Eve.
   - Da, aşa este, murmură Peabody. Doar o secundă, Charles, adăugă ea şi o apucă pe Eve de un braţ, trăgând-o deoparte.
   - Hei!
   - Nu, hei ţie, replică Peabody cu o voce ce fierbea din pricina mâniei, în timp ce o îngrămădea pe Eve într-un colţ. Nu trebuie să-ţi dau ţie socoteală despre ce fac în timpul meu liber sau despre relaţiile mele, şi nu ai niciun drept să mă faci de râs.
   - Ia stai o clipă...
   - Nu am terminat.
   Mai târziu, Peabody avea să-şi amintească privirea şocată de pe chipul Evei şi faptul că rămăsese fără grai, dar în momentul acela se ambalase prea tare ca să-şi dea seama sau ca să reacţioneze.
   - Ce fac în afara orelor de program nu are nicio legătură cu slujba mea, continuă ea. Dacă vreau să mă apuc să dansez pe mese în timpul meu liber, e treaba mea. Dacă vreau să plătesc 6 prostituaţi licenţiaţi, care să mă reguleze duminica până-mi sar ochii din cap, e treaba mea. Şi dacă vreau să am o întâlnire cu un bărbat atractiv şi interesant, care, dintr-un motiv necunoscut, vrea şi el acelaşi lucru, e treaba mea.
   - Voiam doar să...
   - Nu am terminat, spuse Peabody, cu dinţii încleştaţi. Când suntem la datorie, tu eşti şefa. Doar acolo. Dacă nu vrei să fiu aici, alături de Charles, atunci am să plec.
   În timp ce Peabody se întoarse pe călcâie, Eve o apucă de încheietura mâinii şi-i spuse:
   - Nu vreau să pleci.
   Vocea Evei era calmă, controlată şi încordată precum o scândură pietrificată.
   - Îmi cer scuze pentru că m-am amestecat în viaţa ta personală. Sper că nu ţi-am stricat seara. Scuză-mă.
   Se îndepărtă, rănită, peste măsură de rănită. Când o întâlni pe Mira, stomacul încă nu i se potolise, după scena de mai devreme.
   - Nu vreau să te răpesc din mijlocul petrecerii, dar aş vrea să schimbăm câteva cuvinte. Între patru ochi.
   - Sigur că da.
   Îngrijorată din pricina ochilor întunecaţi ai Evei şi de paloarea din obrajii ei, Mira o întrebă:
   - Ce s-a-ntâmplat, Eve?
   - Între patru ochi, repetă ea, şi îşi ordonă să-şi ascundă sentimentele, în timp ce o conducea afară din sală. Putem sta de vorbă în bibliotecă.
   - O!
   De cum păşi în încăpere, Mira îşi prinse mâinile una în alta, clătinându-se de plăcere:
   - Ce cameră minunată! O, ce comori inestimabile! Nu prea mai sunt oameni pe pământul ăsta care să aprecieze mirosul unei cărţi adevărate atunci când o ţin în mână. Sau încântarea de a te cuibări într-un fotoliu şi de a te învălui cu căldura unei cărţi, în locul eficienţei reci a unui disc.
   - Lui Roarke îi plac cărţile, spuse Eve pe un ton neutru, şi închise uşa. Testul lui Rudy, continuă ea. Pun la îndoială unele dintre descoperirile tale.
   - Da, ştiam eu c-ai să le pui la îndoială.
   Mira se plimbă prin bibliotecă, apoi se aşeză într-un fotoliu moale, din piele, aranjându-şi cămaşa costumului ei de recepţii, roz ca trandafirul.
   - Nu e criminalul pe care-l cauţi, Eve, şi nici monstrul care ai vrea tu să fie.
   - Nu are nicio legătură cu ce vreau eu.
   - Relaţia pe care o are cu sora sa te deranjează, pe plan personal. Dar, totuşi, nu e la fel ca tine; nu e copilă, nu e lipsită de apărare, şi, deşi cred că exercită un control nesănătos asupra ei, nu o forţează să accepte relaţia.
   - Se foloseşte de ea.
   - Într-adevăr, iar ea de el. E reciproc. Sunt de acord cu faptul că este obsedat când vine vorba de ea. Şi că este imatur din punct de vedere sexual. Iar amănuntul care îl şterge de pe lista ta de suspecţi, Eve, este chiar faptul că sunt foarte sigură că este impotent alături de oricine altcineva în afară de sora lui.
   - A fost şantajat, iar acum şantajistul este mort. Un client se dădea la sora lui; acum, clientul este mort.
   - Într-adevăr, şi sunt de acord că, în faţa acelor probe, mă aşteptam să descopăr că ar fi capabil să comită acele crime. Dar nu este. Are un potenţial de violenţă fizică atunci când este excitat sau atunci când este ameninţat. Dar numai pentru o secundă, pe moment. Nu îi stă în fire să plănuiască, să pună la cale şi să ducă la bun sfârşit genul acesta de crime de care te ocupi tu.
   - Înseamnă că-i dăm drumul, pur şi simplu? întrebă Eve şi se îndepărtă de ea. Îl lăsăm să plece?
   - Incestul este în afara legii, însă trebuie dovedit, pentru a putea fi pedepsit conform legii. Şi nu e cazul. Înţeleg de ce simţi nevoia să-l pedepseşti şi, în viziunea ta, să o eliberezi pe sora sa de sub dominaţia lui.
   - Dar nu e vorba despre mine.
   - Da, ştiu asta, Eve.
   Şi pentru că o durea inima să o privească, Mira se întinse şi o apucă pe Eve de mână, ca să-i oprească mersul agitat:
   - Nu te mai chinui de una singură.
   - M-am concentrat asupra lui din pricina asta. Ştiu că aşa am făcut.
   Obosită dintr-odată, se lăsă să cadă în fotoliu, alături de Mira.
   - Şi din cauza asta s-ar putea să fi ratat ceva, un detaliu important, care m-ar fi condus la criminal.
   - Ai făcut nişte paşi logici, foarte corecţi. Trebuia eliminat de pe listă.
   - Dar mi-a luat prea mult să fac asta. Şi mi-am ignorat de fiecare dată instinctul, atunci când îmi spunea că urmăresc suspectul greşit. Pentru că mi se părea mereu că mă vedeam pe mine. Mă uitam la ea şi mă gândeam, undeva în fundul minţii mele, mă gândeam: „Aş putea fi chiar eu. Dacă nu l-aş fi omorât pe nenorocitul ăla, aş fi putut fi şi eu la fel”.
   Îşi lăsă capul în mâini şi apoi şi le trecu prin păr.
   - Dumnezeule, cum încurc lucrurile. Pe toate le încurc.
   - Cum aşa?
   - Nu are rost să intrăm în amănunte.
   Mira o mângâie pe Eve pe păr, abia atingând-o.
   - Cum aşa? repetă ea întrebarea.
   - Se pare că nu pot face faţă nici măcar unei vacanţe obişnuite. Numai la gândul că ar trebui să-mi dau seama ce să fac, ce să cumpăr sau cum să mă port, şi mă iau durerile de stomac.
   - Of, Eve, spuse Mira şi scutură din cap, în timp ce izbucni într-un râs uşurel. Crăciunul înnebuneşte aproape pe toată lumea, cu problemele astea. E absolut normal.
   - Nu şi pentru mine, nu e deloc normal. Niciodată până acum nu a trebuit să-mi fac griji despre aşa ceva. Nu am avut aproape pe nimeni, toată viaţa.
   - Şi acum ai pe cineva.
   Mira zâmbi şi îşi permise să mai mângâie o dată părul Evei.
   - De cine vrei să scapi?
   - Cred că tocmai am reuşit să o dau pe Peabody afară în şuturi.
   Dezgustată, Eve se ridică iarăşi în picioare.
   - A venit însoţită de un prostituat licenţiat. Of, tipul e de treabă, în  principiu, dar e un nenorocit de cocotă, şi încă unul foarte arătos, şmecher şi amuzant.
   - Te deranjează faptul că îl placi, pe de o parte, dar îl respingi din pricina meseriei sale, îi sugeră Mira.
   - Nu e vorba de mine. E vorba de Peabody. Tipul zice că vrea o relaţie adevărată, iar ei îi sclipesc ochii când îl vede, şi e şucărită pe mine nevoie mare, din pricina faptului că am spus ceva în legătură cu asta.
   - Viaţa e complicată, Eve, şi mă tem că tu ţi-ai croit o viaţă a ta, cu toate conflictele, şi problemele şi sentimentele rănite care reies de aici. Dacă e supărată pe tine, e din pricină că te respectă şi te admiră mai mult decât pe oricine altcineva.
   - Of, Dumnezeule!
   - E o mare responsabilitate să fii iubit. Ai să pui lucrurile la punct cu Peabody, pentru că ţii la ea.
   - Mă umplu de oameni la care ţin.
   În acel moment se aprinse monitorul casei, din cealaltă parte a încăperii. Imaginea chipului chinuit al lui Summerset umplu ecranul.
   - Doamnă locotenent, oaspeţii întreabă despre dumneata.
   - Du-te dracului!
   Eve afişă un zâmbet abia schiţat, în timp ce Mira se abţinu să nu râdă.
   - Măcar de ăsta nu trebuie să-mi fac griji că aş ţine la el. Dar nu ar fi trebuit să-ţi acaparez seara.
   - Nu mi-ai acaparat-o. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu tine.
   - Ei bine...
   Eve vru să-şi bage mâinile în buzunare, apoi îşi aduse aminte că nu avea şi oftă.
   - Te superi dacă mai aştepţi aici două secunde? întrebă ea. Vreau să aduc ceva din biroul meu.
   - În regulă. Mă pot uita la cărţi?
   - Sigur că da, serveşte-te.
   Eve nu voia să întârzie prea mult coborând scările, aşa că se strecură în lift. Cu toate că lipsi mai puţin de trei minute, o găsi pe Mira şezând confortabil într-un fotoliu, cu o carte în mână.
   - „Jane Eyre”, spuse ea oftând şi lăsă cartea deoparte. Nu am mai citit-o de când eram doar o fetiţă. Este incredibil de romantică.
   - O poţi împrumuta dacă doreşti. Roarke nu s-ar supăra.
   - Am şi eu exemplarul meu. Doar că nu mi-am mai făcut timp de ea. Dar îţi mulţumesc.
   - Voiam să-ţi dau asta. Ştiu că mai sunt câteva zile, dar... s-ar putea să nu te mai văd până atunci.
   Eve îi întinse cutia împachetată deosebit de elegant, şi se simţi încurcată şi ridicolă.
   - Vai, ce gest dulce!
   Vădit încântată, Mira strânse cutia cu amândouă mâinile.
   - O pot deschide acum? întrebă ea.
   - Normal, doar aşa se face, nu?
   Eve se mută de pe un picior pe altul şi îşi dădu ochii peste cap, în timp ce Mira desfăcu cu delicateţe funda întortocheată, apoi dezdoi colţurile hârtiei cu neţărmurită lentoare.
   - Îi înnebunesc şi pe ai mei de acasă, spuse ea râzând. Dar nu mă pot hotărî, pur şi simplu, să o rup; apoi păstrez hârtia şi funda ca un adevărat şobolan. Am un dulap plin cu din astea, pe care nu le folosesc niciodată, pentru că uit de ele. Dar...
   Mira se întrerupse, în timp ce deschise capacul cutiei, şi descoperi sticla de parfum dinăuntru.
   - Măi, să fie, e minunat, Eve. Şi are numele meu gravat pe ea.
   - E un fel personalizat de aromă. Îi dai unui tip caracteristicile fizice şi de personalitate, iar el creează o aromă individualizată.
   - Charlotte, murmură Mira. Nu eram sigură dacă îmi ştii prenumele.
   - Cred că l-am auzit pe undeva.
   Mira clipi şi îi dădură lacrimile, din pricina sentimentalismului.
   - E un gest absolut minunat, spuse ea, apoi aşeză sticla deoparte şi o trase pe Eve înspre ea, ca să o îmbrăţişeze. Mulţumesc.
   Prinsă între căldura gestului şi stinghereală, Eve se lăsă îmbrăţişată.
   - Mă bucur că-ţi place, spuse ea. Nu prea mă pricep la chestii dintr-astea.
   - Te-ai descurcat foarte bine.
   Mira se dădu în spate şi cuprinse chipul Evei între palme.
   - Sunt aşa mândră de tine! Acum trebuie să merg la toaletă, pentru că o altă tradiţie de-a mea de Crăciun este să vărs câteva lacrimi când văd cadourile. Ştiu unde este, adăugă ea, bătând-o uşurel pe Eve pe obraji. Mergi şi dansează cu bărbatul tău şi bea ceva mai multă şampanie. Lumea de afară va fi tot acolo şi mâine.
   - Trebuie să-l opresc.
   - Şi ai să o faci. Dar, în seara asta, ai nevoie de viaţa ta. Mergi, găseşte-l pe Roarke şi ai parte de viaţă.

17.

      Eve făcu aşa cum îi recomandase doctorul.
   Nici nu era o socoteală chiar rea, decise ea, în timp ce ameţea uşor, legănată de braţele lui Roarke, pe o muzică melancolică, într-o cameră plină de culori, arome şi lumină.
   - Pot trăi aşa, murmură ea.
   - Mmm?
   Eve zâmbi, în timp ce buzele lui Roarke îi atinseră uşor urechea.
   - Pot trăi aşa, repetă ea, şi se dădu înapoi cât să-l poată privi în ochi. Cu toate chestiile astea, stil Roarke.
   - E, bine.
   Mâinile bărbatului o mângâiară urcându-i pe spate, şi apoi coborâră iarăşi.
   - E bine de ştiut, adăugă el.
   - Ai o grămadă de chestii, Roarke.
   - Am, într-adevăr, o grămadă de chestii.
   Şi nevastă, îşi spuse el în gând, în timp ce în ochi îi apăru o scânteiere amuzată, care anunţa beţia.
   - Câteodată e înfricoşător. Dar nu acum. Acum e chiar drăguţ.
   Eve îşi frecă uşor obrazul de al lui şi oftă.
   - Ce fel de muzică e asta? întrebă ea.
   - Îţi place?
   - Da, e seducătoare.
   - E din sec. XX, în special din anii ’40. Se chema „big band”. Aia e o hologramă a orchestrei lui Tommy Dorsey, care-şi făcea numărul. „Moonlight Serenade”.
   - Înseamnă că-i de acum un milion de ani.
   - Aproape.
   - Cum se face că ştii toate chestiile astea?
   - Poate că nu m-am născut la timpul potrivit.
   Eve oftă în braţele lui, în timp ce muzica devenea din ce în ce mai ritmată.
  - Nu, ai nimerit la timpul potrivit, spuse ea, şi-şi înclină capul pe umărul lui, ca să poată privi sala. Toată lumea pare fericită. Feeney dansează cu nevasta lui. Mavis stă în colţul ăla, în braţele lui Leonardo, alături de Mira şi de soţul ei. Râd cu toţii. McNab se dă la toate tipele din încăpere şi se uită urât la Peabdoy, în timp ce dă pe gât whisky-ul tău.
   Cu mişcări leneşe, Roarke se întoarse să privească şi ridică dintr-o sprânceană.
   - L-a luat Trina în primire. Doamne, o să-l mănânce de viu pe băiatul ăsta!
   - Nu pare să-şi facă griji din pricina asta, spuse Eve şi se sprijini iarăşi de umărul lui. E o petrecere frumoasă.
   Muzica se schimbă, cu o bătaie rapidă, care anunţă sfârşitul piesei.
   Eve rămase cu gura căscată.
   - Doamne fereşte, uită-te la Dickhead, spuse ea. Ce face acolo?
   Cu zâmbetul până la urechi, Roarke îşi strecură o mână în jurul taliei Evei şi o întoarse, astfel încât acum aveau şoldurile alăturate.
   - Cred că se numeşte „jitterbug”".
   Uimită, Eve îl privea pe şeful laboratorului care o împingea şi o trăgea pe Nadine Furst prin toată camera, învârtind-o şi răsucind-o la loc în braţele sale.
    - Da, văd şi eu. În laborator nu-l pot face niciodată să se mişte aşa de repede. Uau!
   Ochii Evei se făcură şi mai mari, în timp ce Dickie aproape că mătură podeaua cu Nadine, trecând-o printre picioarele lui. Nadine izbucni într-un hohot de râs, când atinse iarăşi pământul cu picioarele, iar mulţimea scoase urale aprobatoare.
   Eve se trezi zâmbind până la urechi, în timp ce se sprijinea tovărăşeşte de Roarke.
   - Pare amuzant.
   - Vrei să încerci?
   - O, nu, spuse ea, dar izbucni în râs şi începu să bată pământul cu piciorul. Dar e haios să privesc.
   - Nu e super? întrebă Mavis, care venea înspre ei plină de entuziasm, trăgându-l pe Leonardo după ea. Cine s-ar fi gândit că Nadine ştie să se mişte aşa? Ce tare e petrecerea, Roarke! Ca o băutură bună!
   - Mersi. Eşti tare festivă, Mavis.
   - Mda. Noi îi zicem uniforma de sărbătoare.
   Mavis izbucni în râs şi făcu o piruetă, ca să-şi etaleze fâşiile de material multicolore, care fluturau de la piept până la glezne. Mişcarea le făcu să se desprindă una de alta şi lăsară la iveală bucăţi de piele care fusese pudrată cu aur şi se asorta cu părul, care cădea la rândul lui în valuri dintr-un coc extravagant, prins în vârful capului.
   - Leonardo a considerat că a ta ar trebui să fie mai rafinată, îi spuse Mavis Evei.
   - Nimeni nu-mi pune în valoare modelele aşa bine ca tine, Mavis.
   Privind de deasupra amândurora, Leonardo trase unul dintre zâmbetele sale formidabile.
   - Crăciun fericit, Dallas, spuse el şi se aplecă să îi sărute obrazul. Avem ceva pentru voi, amândoi. Ceva simbolic.
   Scoase un pachet, de undeva de la spate, şi îl aşeză în mâinile Evei.
   - Eu şi Mavis sărbătorim primul nostru Crăciun împreună, mulţumită ţie, în cea mai mare parte.
   Ochii săi aurii se umplură de lacrimi.
   Pentru că nu-şi putea da seama ce ar fi putut spune, Eve aşeză pachetul pe una dintre mesele de festivităţi şi începu să-l desfacă.
   Înăuntru era o cutie de lemn, sculptată şi şlefuită, cu balamale sclipitoare, de alamă.
   - E foarte frumoasă, spuse Eve.
   - Deschide-o, o îndemnă Mavis, care nu mai avea stare. Spune-le ce înseamnă, Leonardo.
   - Lemnul e semn al prieteniei, iar metalul simbol al dragostei, spuse bărbatul şi aşteptă până când Eve ridică capacul şi dădu la iveală cele două compartimente căptuşite cu mătase, dinăuntru. O parte este pentru amintirile voastre, iar celălalt pentru dorinţe, continuă el.
   - El s-a gândit la asta, spuse Mavis, şi strânse mâna mare a lui Leonardo. Nu-i aşa că-i super?
   - Mda, îngăimă Eve şi reuşi să dea din cap în semn de încuviinţare.
   Înţelegând prin ce trecea nevasta sa, Roarke îi puse o mână pe umăr, apoi făcu un pas înainte şi o întinse pe cealaltă către Leonardo:
   - E un cadou minunat. E perfect. Mulţumim.
   Apoi zâmbi şi o sărută pe Mavis.
   - Amândurora, adăugă el.
   - Acum puteţi să vă puneţi amândoi o dorinţă, de Crăciun.
   Încântată, Mavis îşi aruncă braţele în jurul Evei, o strânse cu putere, apoi reveni lângă Leonardo.
   - Hai să dansăm!
   - O să devin foarte siropoasă, murmură Eve în timp ce prietenii ei se îndepărtau.
   - E anotimpul potrivit.
   Roarke îi ridică bărbia şi zâmbi, privind în ochii ei care înotau în lacrimi.
   - Îmi place la nebunie să te văd cum simţi.
   Eve se lăsă purtată de valul de emoţii, aşa că îl apucă cu o mână de după ceafă şi îl trase în jos, până când gura lui o întâlni pe a ei. Urmă un sărut lung şi cald, care o alină mai degrabă decât să o excite.
   Când se dădu înapoi, Eve zâmbea.
   - Asta e prima amintire pentru caseta noastră.
   - Doamnă locotenent.
   Eve se întoarse şi-şi drese glasul, în timp ce-şi îndreptă atenţia către Whitney. O traversă o urmă de fâstâceală, când îşi dădu seama că o prinsese cu ochii umezi şi cu buzele încă moi de la sărutul lui Roarke.
   - Să trăiţi!
   - Îmi cer scuze că deranjez, spuse el şi-i aruncă lui Roarke o privire în care se puteau citi scuzele. Tocmai am fost înştiinţat că Piper Hoffman a fost atacată.
   Poliţistul reveni imediat la locul său.
   - Ştiţi unde se află?
   - Este pe drum, spre Spitalul Memorial Hayes. În acest moment, starea sănătăţii este incertă. E vreun loc mai retras, în care să vă pot pune la curent cu informaţiile pe care le avem până acum?
   - Biroul meu.
   - Îl conduc eu pe domnul comandant, spuse Roarke. Adună-ţi oamenii.
  
      - A fost atacată în apartamentele locuibile de deasupra birourilor „Confidenţial”, începu Whitney.
   Din obişnuinţă, se retrăsese în spatele biroului, însă nu se aşeză pe scaun.
   - În acest moment, se presupune că era singură. Poliţistul care a răspuns apelului a raportat că, după câte se pare, fratele ei a intervenit chiar în timpul atacului. Atacatorul a fugit.
   - Martorul a fost capabil să se identifice?
   - Până în acest moment, nu. Este la spital, împreună cu sora lui. Locul atacului a fost securizat. Am ordonat poliţiştilor să lase totul neatins şi să aştepte sosirea voastră.
   - Îl iau pe Feeney cu mine. Mergem mai întâi la spital.
   Eve surprinse tresărirea puternică a lui Peabody, din pricina şocului, însă rămase cu privirea aţintită asupra lui Whitney.
   - Nu vreau să deconspir încă acoperirea lui Peabody şi a lui McNab. Prefer ca cei doi să rămână pe poziţii, până când ajungem la locul atacului.
   - E decizia ta, spuse simplu Whitney, care era de acord cu spusele Evei.
   - De data asta avem martori, iar criminalul a fost pus pe fugă. E speriat. Nu poate fi sigur de faptul că nu a fost recunoscut. Şi dacă Piper rămâne în viaţă, ar însemna că este a treia oară când dă greş, spuse Eve şi se întoarse către echipa ei. Trebuie să mă schimb de hainele astea. Feeney, cobor în 5 minute. Peabody, ia legătura cu cei de la spital şi vezi ce poţi afla despre starea victimei. McNab, am să trimit un poliţist să-ţi aducă discurile de la securitate. Vreau să le vizionezi până ne întoarcem noi.
   - Dallas, spuse Whitney în timp ce mergea cu paşi apăsaţi către lift. Hai să-l băgăm pe nenorocitul ăsta la zdup.

       - Într-una din zilele astea, începu Feeney în timp ce mergeau de-a lungul holului de spital, tot am să plec eu cu nevastă-mea de la una din petrecerile tale.
   - Fruntea sus, Feeney. Poate avem noroc şi îi dăm de cap, ca să se termine toată povestea asta, şi o să ai şi tu parte de un Crăciun drăguţ şi liniştit.
   - Da, şi cu asta basta.
   În timp ce trecură prin dreptul unei uşi, se auzi un geamăt care-l făcu pe Feeney să strângă din umeri.
   - Prea multe trupuri dezasamblate pentru gustul meu, continuă el. După cum arată drumurile în seara asta, probabil că au dat cu toţii buzna în accidente rutiere, cât a fost noaptea de lungă.
   - Ce gând vesel. Uite-l pe Rudy. Mă ocup eu de el. Vezi dacă o poţi găsi pe sora care are grijă de ea, şi un raport despre starea ei.
   O singură privire înspre omul trântit în scaun, cu capul în mâini, îi fu de-ajuns lui Feeney ca să-şi dorească să fie oriunde în altă parte.
   - E numai al tău, fetiţo, spuse el.
   O luară în direcţii diferite, iar Eve o luă drept înainte, până când ajunse în dreptul lui Rudy, unde se opri.
   Bărbatul îşi lăsă încet mâinile în jos şi privi mai întâi la cizmele ei, apoi îşi ridică, încet-încet, chipul, pe care ieşeau în evidenţă ochii pustiiţi.
   - A violat-o. A violat-o şi a rănit-o. A legat-o. Am auzit-o cum plângea. Am auzit-o cum plângea şi îl implora.
   Eve se aşeză lângă el.
   - Cine era?
   - Nu ştiu. Nu am văzut. Cred că... trebuie să mă fi auzit când am intrat. Trebuie să mă fi auzit. Am alergat până în dormitor şi am văzut-o. O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne!
   - Opreşte-te!
   Eve nu mai ţinu cont de reguli şi îl prinse de încheieturi, ca să-i tragă mâinile în jos, depărtându-i-le iarăşi de chip.
   - Nu o ajută cu nimic, dacă faci aşa. Ai intrat şi ai auzit-o. Unde fusesei plecat?
   - La cumpărături. La cumpărături pentru Crăciun.
   O singură lacrimă i se scurse pe obraz.
   - Văzuse o sculptură cu o zână lângă un iaz. A lăsat semne prin tot apartamentul. Un desen micuţ cu sculptura, adresa galeriei. Totul a fost aşa de confuz, că nici nu am avut timp să mă duc să o cumpăr până în seara asta. Nu ar fi trebuit să o las singură niciun moment.
   Putea verifica galeria, ora la care fusese acolo, şi ar fi putut şti sigur, îşi spuse Eve în gând. Ar fi putut fi sigură că omul care o băgase pe Piper în spital nu stătea chiar lângă ea. Ştia, ştia că nu trebuia să lase niciun necunoscut să intre.
   - Când ai ajuns, uşa era securizată?
   - Da. Am introdus codul. Apoi am auzit-o cum plângea, cum striga. Am alergat în dormitor.
   Lui Rudy i se tăie respiraţia. Închise ochii şi strânse pumnii.
   - Am văzut-o întinsă pe pat, continuă el. Era goală, cu mâinile şi picioarele legate. Cred că - nu sunt sigur - dar cred că am văzut ceva cu coada ochiului. O mişcare. Sau poate am simţit-o numai. Apoi m-a împins cineva şi am căzut. Capul.
   Cu o privire absentă, îşi puse mâna pe o parte a capului.
   - M-am lovit cu capul de ceva, poate de tăblia patului? Nu ştiu. Se poate să-mi fi pierdut cunoştinţa pentru câteva secunde. Nu cred că a durat mai mult de atât, pentru că l-am auzit cum fugea. Nu am fugit după el. Ar fi trebuit să fug, dar ea era întinsă pe pat, şi nu m-am mai putut gândi la altceva decât la ea. Nu mai plângea. Am crezut că... Am crezut că murise.
   - Şi ai chemat medi-tehnicienii sau o ambulanţă?
   - Mai întâi, am dezlegat-o şi am acoperit-o. Trebuia. Nu suportam să... Apoi am sunat. Nu am putut să o trezesc. Nu am putut. Nu s-a mai trezit. Iar acum nu mă lasă să o văd.
   De data asta, când îşi acoperi faţa cu mâinile, Eve îl lăsă să plângă în continuare. Îl văzu pe Feeney, aşa că se ridică şi se întâlniră la jumătatea drumului.
   - E în comă, începu el. Doctorii sunt de părere că e mai mult din cauza şocului, decât din cauze fiziologice. A fost violată şi sodomizată. I-a jupuit încheieturile de la mâini şi de la picioare. Câteva vânătăi. A fost tranchilizată cu... acelaşi rahat, care nu are nevoie de reţetă. Tatuajul e pe coapsa dreaptă.
   - Au dat vreo estimare?
   - Spun că nu pot face nimic. O grămadă de termeni medicali, dar, în principiu, fata s-a închis în ea. O să revină dacă şi când are ea chef.
   - În regulă, nu mai avem ce căuta aici. Hai să punem un poliţist de gardă, la uşa salonului ei, şi altul pe urmele fratelui.
   - Dallas, încă mai crezi că e suspect?
   Eve aruncă o privire în spate şi-l privi pe Rudy care plângea în hohote.
   O lovi un val de milă, care o uimi.
   - Nu, dar am să pun un poliţist pe urmele lui, pentru orice eventualitate.
   Îşi scoase comunicatorul, şi transmise ordinele în timp ce se îndreptau către lift.
   - Tipul e destul de bulversat, comentă Feeney. Mă întreb dacă plânge pentru sora lui, sau pentru iubita lui.
   - Mda, e o adevărată dilemă.
   Eve păşi în lift şi comandă nivelul străzii.
   - Aşadar, cum de-a ştiut omul nostru că urma să rămână singură în seara asta? îşi continuă Eve şirul gândurilor. Nu ar fi încercat să o atace, dacă ar fi ştiut că Rudy era cu ea. Nu e stilul lui. Ştia că era singură.
   - Era cineva pe care îl cunoştea. Poate că a supravegheat locuinţa. Poate că a sunat şi a verificat.
   - Da, o cunoştea. Îi cunoaşte pe amândoi, de fapt. Şi nu cred că ea este vreo dragoste de-a lui, din cele adevărate.
   Eve păşi în holul de la intrare şi se îndreptă către uşi.
   - Ea iese din schemă, continuă Eve. Piper nu se află pe nicio listă de perechi potrivite. A fost la ea, ca să ne concentrăm cu atenţia asupra lui Rudy. Aşa cred eu că stau lucrurile.
   Eve se întrerupse ca să intre amândoi în maşină, trecu la volan, apoi continuă:
   - Ştie că l-am dus pe Rudy în camera de anchetă şi că îl suspectez de a fi comis crimele. Mai are câteva de recuperat, oricum, de când le-a ratat pe Cissy şi pe dansatoarea de balet. E destul de deştept cât să-şi dea seama că, dacă pune mâna pe Piper, o să-l luăm iarăşi pe Rudy la puricat. E logic. Asta nu a fost din dragoste, ci pentru a-şi asigura spatele.
   Feeney se lăsă pe spate şi-şi băgă mâna în buzunar, după punga cu alune, apoi îşi aduse aminte că nu-l lăsase nevastă-sa să o ia cu el la petrecere. Inspiră o dată puternic, de enervare.
   - El o cunoştea pe ea, ea-l cunoştea pe el. Poate aşa a intrat.
   - N-ar fi deschis ea uşa unui necunoscut, şi mai mult ca sigur că nu ar fi deschis uşa unui tip îmbrăcat în costum de Moş. Trebuie să se ducă McNab şi să verifice discurile alea de securitate.
   - Ştii ce cred eu, Dallas? Eu cred că nu o să găsim niciun disc.
   Feeney era pe poziţii.
   Primi raportul de la poliţistul aflat la locul accidentului - camerele de securitate fuseseră închise de la panoul central, la ora 9:50 de minute.
   - Nicio urmă de intrare forţată, spuse Eve după ce examina încuietorile şi panoul pentru amprenta palmei. Se duce la uşă şi vede o faţă cunoscută. Deschide imediat. Nu o să găsim niciun disc, nici de la camerele interne de securitate.

       Eve păşi în apartament. în faţa ferestrei dinspre Strada Cinci era un brad alb, împodobit cu fire şi ghemotoace de cristal.
   Sub el era o grămadă mare de cadouri frumos împachetate, iar în vârf, acolo unde tradiţionaliştii ar fi pus o stea sau un înger, era un singur porumbel alb.
   Din pragul uşii şi până la intrarea boltită din partea dreaptă a camerei principale, erau împrăştiate tot felul de pungi de cumpărături. Şi-l putea imagina pe Rudy intrând, auzind-o pe sora lui cum ţipa, aruncându-şi pungile şi luând-o la fugă. Urmărind şirul pungilor, Eve trecu peste covorul alb şi pufos şi traversă o a doua zonă pentru relaxare, amenajată pentru a putea privi la monitor.
   Şi mai mult alb. Scaune din material pufos, ecru, mese cu suprafeţe strălucitoare, în nuanţe ivorii. Boluri şi urne curate ca lacrima, din care dădeau pe dinafară buchete de flori albe.
   Parcă ar fi păşit într-un norişor, îşi spuse Eve în gând. Ca un abur înecăcios.
   Dincolo de zona pentru relaxare, era o sală de întreţinere corporală, echipată cu o cadă cu ape termale, încrustată în podea, greutăţi de aer, un tub pentru dispoziţie şi o bandă pentru alergare, multifuncţională.
   - Dormitoarele sunt la celălalt capăt, indică Eve.
   Chiar dacă a alergat, tot i-a luat secunde bune lui Rudy să ajungă din dreptul uşii de la intrare până acolo.
   Se întoarse şi intră într-un dormitor imens. Monitorul pentru păstrarea intimităţii era tras peste fereastră, lăsând să intre numai noaptea şi alungând privirile curioase.
   De-a lungul unui perete se afla un raft alb, imens, pe care erau înşirate sute de sticluţe, recipiente şi tuburi, de diferite culori. O regină a vanităţii, cugetă Eve, privind cu atenţie oglinda triplă şi luminile dispuse pe un inel. Mai observă şi două fotolii căptuşite, unul lângă altul.
   Se şi machiau în acelaşi timp.
   Patul avea forma unei inimi, şi când îl văzu îi veni să-şi dea ochii peste cap. Era înconjurat de tuburi spiralate de crom, precum glazura de pe marginea torturilor. De cele patru colţuri erau atârnate nişte cătuşe improvizate din frânghii.
   - Nu şi-a mai luat jucăriile cu el, spuse Eve şi se aşeză pe vine să examineze cutia argintie deschisă pe podea. Sunt tot felul de bunătăţi aici, Feeney. Uite şi seringa pentru presurizare, adăugă ea şi o bătu cu degetul izolat. Uneltele pentru tatuare şi ceva foarte special.
   În cutie era o altă cutie. Era dintr-o imitaţie de lemn, lungă cam de jumătate de metru. Când ridică ca pacul, se iviră trei rafturi care se aranjară ca un amfiteatru. Toate pline cu produse de înfrumuseţare marca „Perfecţiunea naturală”.
   - Nu mă prea pricep eu la rahaturile astea, dar chestia asta nu prea arată ca o sculă de civil. Arată mai degrabă ca uneltele unui profesionist.
   - Ho, ho, ho! exclamă Feeney şi se aplecă să ridice o barbă albă ca zăpada. Poate că a venit totuşi gătit pentru petrecere, adăugă el.
   - Eu cred că mai întâi a pus-o pe ea la pământ, şi abia după aia s-a costumat. Din obişnuinţă, spuse Eve şi se dădu pe spate, sprijinindu-se pe tocuri. Intră şi o tranchilizează. După aceea o aduce aici, o leagă bine şi se apucă să se dichisească. Îi face tatuajul, îi machiază chipul, aşa cum vrea el, şi îşi aşază tot timpul uneltele, cuminte, înapoi la locul lor. Nu face nicio mizerie. Şi când ea îşi mai revine, destul cât să îşi dea seama ce se întâmplă...
   Eve privi fix către pat, cu ochii îngustaţi, încercând să recreeze scena în minte.
   - Îşi revine. E dezorientată, cu mintea tulbure. Se zvârcoleşte. Ştie cine e individul. E şocată, înfricoşată, pentru că ştie ce are de gând să-i facă. Poate că îi vorbeşte, în timp ce-i taie hainele.
   - Ăsta arată ca un halat, spuse Feeney în timp ce ridică nişte fâşii călcate dintr-un material alb şi uşor ca un voal.
   - Da, era acasă, se făcuse comodă, şi nu mai avea de gând să iasă nicăieri. Probabil că era emoţionată la gândul că fratele ei era în oraş ca să-i cumpere cadouri. Şi se trezeşte dintr-odată dezbrăcată, îngrozită, şi priveşte fix la chipul pe care îl cunoaşte. Nu vrea să creadă că se întâmplă cu adevărat. Nimeni nu vrea să creadă aşa ceva.
   Dar se întâmplase, îşi spuse ea în gând, în timp ce un val de sudoare ieşi deodată prin piele. Nu putea fi oprit.
   - I-a scos hainele. Pun pariu că le-a împăturit frumos şi cu grijă. Îşi scoate şi barba. Când e cu ea, nu are nevoie să fie deghizat.
   Ca ea să-i vadă chipul contorsionat, cu ochii aprinşi.
   - Acum e excitat. Chiar îl ajută faptul că ea ştie cine este. Nu are nevoie să fie deghizat, şi nici nu vrea. Poate că e convins chiar că o iubeşte, deja. Îi aparţine numai lui. E neajutorată. Iar puterea e de partea lui. Şi are şi mai multă putere pentru că ea îi strigă numele când îl imploră să se oprească. Dar el nu se opreşte. Nu vrea să se oprească. Continuă să se opintească în ea. Sfâşiind-o, înfigându-se cu forţă.
   - Hei, hei!
   Emoţionat, Feeney se lăsă pe vine şi-şi aşeză mâinile pe umerii Evei.
   Ochii ei deveniseră sticloşi şi respira gros şi neregulat.
   - Revino-ţi, copilă.
   - Scuze, spuse ea şi închise ochii.
   - E-n regulă, spuse el şi o bătu stângaci pe umăr.
   Ştia ce păţise în copilărie, însă ştia de la Roarke, pentru că-i spusese el, şi nu era sigur dacă Eve îşi dădea seama că el ştia. Era mai bine dacă se prefăceau amândoi că nu ştia, îşi spuse el în gând.
   - Câteodată te implici prea tare, asta e, adăugă el.
   - Da, aşa e, răspunse Eve şi trebui să-şi şteargă buzele cu dosul palmei.
   Încă se mai simţea mirosul rânced de sex şi sudoare, care umplea camera. Şi de teroare feminină, neajutorată, îşi dădu Eve seama.
   - Vrei nişte..ăăă... apă, sau ceva?
   - Nu, sunt bine. Doar că... urăsc crimele sexuale de felul ăsta. Hai să băgăm astea în pungi şi să terminăm cercetările. Poate aici avem noroc şi găsim nişte amprente, spuse Eve mai sigură pe ea şi se ridică în picioare. Apoi să vedem ce mai găsesc criminaliştii. Stai aşa, spuse Eve dintr-odată şi îl apucă pe Feeney de un braţ. Lipseşte ceva.
   - Ce?
   - Cinci, asta e cu cinci... ce erau? întrebă Eve şi recapitula cântecul în gând. Unde sunt cele cinci inele de aur?
   Se apucară să caute cu minuţiozitate în fiecare încăpere, dar nu găsiră nimic care să se potrivească cu bijuteriile pe care ar fi trebuit să le lase la locul crimei. Evei îi îngheţă sângele în vine.
   - Le-a luat cu el. Încă mai are nevoie de victima cu numărul cinci. Dar nu mai are uneltele. Mă duc jos, să verific salonul, să văd dacă a dat spargere acolo. Termini tu aici şi chemi criminaliştii?
   - Da. Ai grijă, Dallas.
   - A plecat, Feeney. S-a dus înapoi în văgăuna lui.
   Dar înainta cu grijă până la nivelul magazinelor. Nu era niciun semn de intrare forţată prin uşile elegante ale salonului. Dincolo de geam, era întuneric beznă.
   Din instinct, se folosi de cardul ei de activare pentru a deschide uşile.
   Apoi scoase arma.
   - Aprinde luminile, ordonă ea, apoi clipi din pricina luminii puternice.
   După ce i se obişnuiră ochii cu lumina, văzu sertarul de credit şi numerar, din spatele tejghelei, care era deschis. Şi gol.
   - Într-adevăr, te-ai oprit şi pe aici.
   Mai întâi, măsură din ochi încăperea, cu ochii şi cu arma.
   Apoi păşi într-o parte, către vitrine. Sticla era neatinsă, şi nu era niciun spaţiu gol între rândurile ordonate de produse. O luă către stânga şi se îndreptă către camerele de tratament.
   Fiecare dintre ele era golită şi curată ca o sală de operaţii.
   Introduse codul şi deschise o altă uşă, care ducea către zona de recreere a angajaţilor şi cea cu dulapuri. Aici, ca şi în restul salonului, totul era curat ca lacrima. Curăţat aproape cu ostentaţie, decise Eve, în timp ce sângele începea să-i fiarbă.
   Cercetă cu atenţie dulapurile şi, preţ de o clipă, îşi dori să-l aibă alături pe Roarke, şi îndemânarea lui când venea vorba de încuietori mecanice. Cu codul pe care îl avea, nu putea avea acces la compartimente. Îi trebuia un mandat.
   Următoarea încăpere era magazia. Aici se termina ordinea impecabilă. Erau scoase capacele unor cutii cu produse, şi peste tot erau împrăştiate sticle şi tuburi. Şi-l imagină dând buzna în grabă, disperat să-şi refacă trusa de produse, furios că s-a lăsat cuprins de panică într-atât încât să o uite sus.
   Rupsese cutiile, de-a valma, luând ce-i trebuia şi îndesând totul într-o pungă sau în altă cutie.
   Eve se grăbi să verifice biroul fiecărui consultant. Unul singur era deranjat, iar sertarele fuseseră smulse din suportul alb-strălucitor, şi cineva răscolise prin ele. În mijloc se scursese o baltă mare de lichid necunoscut, care fusese lăsat să se răspândească în voia lui şi să se închege.
   Cu toate că ştia deja, acţiona conform rutinei şi căută licenţa consultantului. O găsi şi privi cu atenţie la fotografie.
   - De data asta ai uitat să-ţi cureţi zona de lucru, Simon? Şi te-am prins.
   Scoase în grabă comunicatorul şi se îndreptă cu paşi mari către uşă, ca să izoleze zona.
   - Dispecer, aici locotenent Dallas, Eve, toate unităţile să se prezinte la Lastrobe, Simon, ultima adresă cunoscută la 4530, Est, 63, apartament 35. Suspectul este înarmat şi periculos. Se va transmite imediat o fotografie recentă. Arestaţi-l cu acuzaţia de crime sexuale multiple, de gradul întâi.
   „Dispecer, am luat la cunoştinţă şi am transmis ordinul mai departe.”
   - Feeney, transmise Eve prin comunicatorul ei, în timp ce încuie la loc uşile şi trase o bandă cu însemnele de „loc al unei crime” din trusa ei de mână. Încuie totul sus.
   O chemă pe Peabody să se ocupe de criminalişti.
   - Trebuie să mergem.
   - Suspectul nostru e un machior. Doamne, Dumnezeule!
   Feeney scutură din cap, dezgustat, în timp ce Eve conducea spre est, ca o săgeată.
   - Să mor eu, Dallas, ce o să se aleagă de lumea asta?
   - Da, le machia feţele, corpurile, se juca cu părul lor, le asculta poveştile despre viaţa lor, se îndrăgostea de ei, şi, pe chestia asta, îi ucidea.
   - Crezi că a lucrat cu toţi, acolo, la salon?
   - Poate, dar, chiar dacă nu a lucrat cu toţi, tot i-a văzut. I-a ales. Îi era destul de uşor să acceseze listele de perechi potrivite şi să obţină datele despre ei.
   - Dar nu explică fetişul legat de Crăciun.
   - O să iasă la iveală, odată ce-l prindem.
   Eve frână scrâşnit, făcând să derapeze fundul maşinii, şi opri în spatele a două unităţi de poliţie care blocau deja trecerea. Ieşi valvârtej din maşină, cu insigna de poliţist în mână.
   - Aţi urcat? strigă ea ca să se facă auzită prin vânt şi lapoviţă.
   - Da, să trăiţi! Suspectul nu răspunde la uşă. Sunt oameni de pază şi la ieşirea din spate. Înăuntru e întuneric. Nu se aude nicio mişcare.
   - Feeney? A venit mandatul ăla pentru intrare?
   - Aşteptăm.
   - Ba intrăm. La naiba cu mandatul, spuse Eve şi o luă în sus, trecând de poarta cu grilaj.
   - Dacă intri fără mandat, strici tot cazul, îi reaminti Feeney, mârâind când o văzu pe Eve cum tropăi în sus pe trepte, fără să mai aştepte liftul.
   - Poate am găsit uşa nesecurizată, spuse ea şi aruncă o privire aprinsă înspre Feeney, care venea pe scări, în urma ei. Ce, nu se poate?
   - La dracu’, Dallas! Mai lasă-mă 5 minute. Îi pun pe toţi pe jar, să-mi trimită mandatul.
   Când ajunseră la etajul al treilea, Feeney gâfâia puţin şi i se aprinseseră obrajii. Dar se băgă în faţa Evei şi se pironi în faţa uşii de la apartamentul 35:
   - Aşteaptă un pic, ce Dumnezeu! Hai să-l ridicăm ca la carte. Doar ştii cum stă treaba.
   Eve ar fi vrut să se ia la harţă cu el şi ar fi vrut să simtă senzaţia satisfacţiei fizice intense de a dărâma uşa. Pentru că avea ceva personal cu el, îşi spuse ea în gând, simţind clar cum îi tremurau oasele printre muşchii încordaţi.
   Voia să pună mâna pe el, şi voia să simtă şi el teama, şi neajutorarea, şi durerea. Îşi dorea prea mult acest lucru, realiză ea cu un fior de greaţă.
   - În regulă, spuse ea şi făcu un efort să se abţină. Dacă îl găsim, când intrăm, vreau să-l arestezi tu, Feeney.
   - Dar e captura ta, copilă.
   - Arestează-l tu. Eu nu pot promite cu mâna pe inimă că îl arestez ca la carte.
   Feeney se uită cu atenţie la faţa Evei, văzu chinul prin care trecea şi încuviinţă din cap.
   - Îl arestez eu în locul tău, Dallas.
   Smulse comunicatorul de la locul lui, când îl auzi sunând.
   - A venit şi permisul nostru de trecere. Avem voie să intrăm. Vrei sus sau jos?
   Buzele Evei se arcuiră, fără nicio urmă de veselie.
   - Mai demult, voiai întotdeauna sus.
   - Şi acum vreau la fel. Mă dor genunchii, dacă mă dau în jos.
   Se întoarseră din aceeaşi mişcare, traseră amândoi adânc aer în piept, apoi izbiră uşa. În timp ce săriră balamalele, Eve se lăsă în jos şi se chirci sub braţul lui Feeney, cu arma la vedere. Acoperindu-se unul pe altul, cuprinseră cu privirea întreaga încăpere, luminată slab de luminile care veneau din stradă.
   - E curat ca la mănăstire, şopti Feeney. Şi miroase ca la spital.
   - De la dezinfectant. Ordonez să aprindă luminile. Eu o iau la stânga.
   - Du-te.
   - Aprinde luminile, ordonă ea şi se dădu spre stânga. Simon? E poliţia. Suntem înarmaţi şi avem mandat pe numele tău. Toate ieşirile sunt blocate.
   Eve făcu un semn către cadrul unei uşi şi primi încuviinţarea din cap a lui Feeney. Înainta cu laserul întins şi dădu uşa de perete, cu umărul.
   - A trecut pe aici, îi spuse ea lui Feeney, privind cu atenţie prin camera dezordonată. A împachetat ce-a apucat. S-a dat la fund.

18.

        - Ştim următoarele lucruri, începu Eve de îndată ce echipa se reuni în biroul ei de acasă. Că se pricepe foarte bine la deghizări. Putem da presei o fortografie de-a lui şi îi putem lăsa să o arate la fiecare jumătate de oră, că oricum nu o să arate ca-n fotografie. E de aşteptat să aibă destui bani şi credite, şi să-şi schimbe actele de identitate, ca să călătorească fără probleme. O să punem patrule pe urmele lui, dar avem puţine şanse să-i dăm de urmă în felul ăsta.

................................................................