"Cu cât bătălia e mai grea, cu atât victoria e mai dulce."
                             Bob Marley

29.11.1852.......

      
      ........ se stinge din viata Nicolae Balcescu, mare istoric roman, autor al operei "Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul" (carte pe care o puteti gasi la bilioteca scolii) si creatorul "Junimea romana"

Nicolae Balcescu a fost unul din personajele principale ale miscarii revolutionare din 1848

Arta de-a învinge, Rudyard Kipling

   Să ai curajul să spui da
   Să ai curajul să spui nu
   Şi-n fiecare clipă grea
   Să fii mereu acelaşi Tu!
   Să ştii să crezi
   Când alţii te înşeală
   Să te ridici
   Când alţii te doboară
   Să poţi păstra
   Ce alţii vor s-alunge
   Să ştii să râzi
   Când sufletul îţi plânge
   Şi cald tu să rămâi
   Chiar dacă afară ninge
   Aceasta-i arta
   De-a învinge!

  "Cu pumnul strans nu poti sa dai mana cu cineva."
                           Gandhi

Peste vârfuri, Mihai Eminescu

   Peste vârfuri trece luna,
   Codru-şi bate frunza lin,
   Peste ramuri de arin
   Melancolic codrul sună.

   Mai departe, mai departe,
   Mai încet, tot mai încet,
   Sufletu-mi nemângâiet
   Îndulcit cu dor de moarte.

   De ce taci, când fermecată
   Inima-mi spre tine întorn?
   Mai suna-vei, dulce corn,
   Pentru mine vreodată?

   "Te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele."
                                     Lucian Blaga

Colţ Alb, Jack London

...................................................
                             XII.

               În afară de cele ale gospodăriei, Colţ Alb mai avea de învăţat multe alte lucruri. Moşia stăpânului era întinsă şi complicată, dar avea şi ea o margine. Pământurile se terminau în şoseaua districtuală. Dincolo se întindea tărâmul comun al zeilor - drumurile şi şoselele, apoi, după celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cârmuiau aceste lucruri şi statorniceau orânduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvântul zeilor şi nu exista vreo altă cale de a învăţa decât cea a experienţei. Dădea ascultare imboldurilor fireşti, până ce acestea îl făceau să calce vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, învăţa legea şi o respecta.
    În educaţia lui însă, cele mai rodnice învăţăminte erau cearta şi ghionturile pe care i le dădea stăpânul. Datorită dragostei lui mai pentru stăpân, un ghiont din partea acestuia îl durea mult mai mult decât oricare din bătăliile pe care i le administraseră vreodată Castor Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub această carne, spiritul lui se dezlănţuia cumplit şi neînfrânt. Ghiontul stăpânului era însă întotdeauna prea uşor ca să-i provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adânc. Era un semn că stăpânul se supărase, şi spiritul lui Colţ Alb părea că se întunecă ori de câte ori i se întâmpla aşa ceva.
    La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stăpânului. Şi după glasul lui, Colţ Alb afla dacă făcuse rău sau bine. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după care se călăuzea şi cu ajutorul căreia învăţa să deprindă obiceiurile vieţii şi ale ţinutului acesta nou.
    În Nord, singurul animal domestic era câinele. Toate celelalte animale trăiau în wild, şi dacă nu se arătau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea câinelui, în toată viaţa lui de până atunci, Colţ Alb nu făcuse altceva decât să dea iama printre vieţuitoare în căutarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar acest lucru avea să-l înveţe curând, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o dimineaţă, devreme, pe când hoinărea, o coti pe după colţul casei dân peste un pui de găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural îl împinse să-l mănânce. Câteva salturi, o fulgerare a colţilor, un ţipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin lume fu înghiţită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; Colţ Alb îşi linse buzele, găsind că hrana fusese bună.
    Mai târziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe lângă grajduri. Unul din argaţi sări să-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colţ Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor de la şaretă. La prima lovitură de bici, Colţ Alb lăsă puiul şi se năpusti asupra omului. O bâtă l-ar fi putu opri, dar un bici..... Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi din viteză încă o lovitură. Şi pe când se năpusti asupra argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă - "Doamne!" şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mână, apărându-şi gâtul şi braţele. Se alese cu antebraţul sfâşiat până la os.
    O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. Îl cutremură nu atât cruzimea lui Colţ Alb, cât tăcerea lui. Continuând să-şi apere gâtul cu braţul sfâşiat şi sângerând, încercă să se retragă spre şură. Şi nu i-ar fi mers prea bine dacă Collie nu şi-ar fi făcut apariţia la locul luptei. Aşa cum îl scăpase cu viaţă pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui Colţ Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decât zeii cei nechibzuiţi. Toate bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tâlhar, gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.
    Argatul se refugie în grajd, iar Colţ Alb dădu înapoi în faţa colţilor căţelei, întorcându-se cu grumazul spre ei şi dând târcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, după ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se aprinse şi se mânie tot mai tare, şi în cele din urmă, Colţ Alb, uittându-şi de mândrie, fugi de ea peste câmp.
    - O să se deprindă el să le dea pace puilor - zise stăpânul. Dar nu pot să-l învăţ asta până nu-l prind asupra faptului.
    După două nopţi se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult mai mare decât îşi închipuise stăpânul. Colţ Alb observase îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, după ce intrară în coteţ, el se căţără pe o stivă de scânduri aduse de curând. De acolo se urcă pe acoperişul unui coteţ şi sări în curtea găinilor. O clipă mai târziu se afla în coteţ şi măcelul începu.
    Dimineaţa, când stăpânul ieşi în tindă, cincizeci de găini albe din rasa Leghom, aşezate la rând la picioarele argatului, îi atraseră atenţia. Fluieră a pagubă ca pentru sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admiraţie. Se uită şi la Colţ Alb, dar acesta nu arăta că i-ar fi ruşine sau că s-ar simţi vinovat. Şedea mândru, ca şi cum ar fi făcut într-adevăr o fată de ispravă şi demnă de laudă. Nu-şi putea închipui că ar fi săvârşit vreun păcat. Buzele stăpânului se strânseră când văzură isprava nelegiuită. Apoi îi vorbi cu asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era decât mânia de zeu. Îl împinse cu botul spre găinile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravăn.
    Colţ Alb nu mai dădu nicio raită pe la curtea găinilor. Era ceva împotriva legii şi acum învăţase aceasta. Apoi, stăpânul îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural când văzu hrana vie bătând din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea să sară la ele. Dădu ascultare acestui impuls, dar glasul stăpânului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate de oră plimbarea prin curte. Din când în când, Colţ Alb simţea din nou imboldul, dar de fiecare dată când îi dădea urmare, glasul stăpânului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a fi părăsit curtea găinilor învăţase să uite că acestea existau.
    - Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. Judecătorul Scott clătină din cap cu tristeţe în timpul prânzului, când fiul lui îi povesti lecţia pe care i-o dăduse lui Colţ Alb. Odată ce a luat obiceiul şi a prins gustul sângelui...... - şi dădu din nou din cap cu tristeţe.
    Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său.
    - Sa vezi ce am sa fac - il infrunta el in cele din urma. Am sa-l incui toata dupa-amiaza cu gainile.
    - Dar gandeşte-te la gaini - se împotrivi judecatorul.
    - Ba mai mult chiar - continua fiul - pentru fiecare gaina ucisa am sa-ți dau un dolar-aur canadian.
    - Dar şi tata trebuie sa puna ceva în ramaşagul asta -interveni Beth.
    Cealalta sora se alatura şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridica în jurul mesei. Judecatorul Scott cazu la învoiala, înclinand din cap.
     - Bine, cumpani o clipa Weedon Scott. Daca pana seara Colț Alb nu face rau nici unei gaini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui sa spui cu toata seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunța o sentința: „Colț Alb, eşti mai bun decat mi-am putut închipui!”
     Familia urmarea de sus, fara sa fie vazuta, ceea ce se petrecea. Nu se întampla însa nimic. Încuiat în țarc şi parasit de stapanul lui, Colț Alb se culca şi adormi. La un moment dat se ridica şi merse pana la jgheab sa bea apa. Pe gaini nici nu le lua în seama. Nici nu existau pentru el. La ora patru facu un salt din plina viteza, atinse acoperişul cotețului şi ajunse pe pamant de partea cealalta, dupa care o lua agale spre casa. Învațase legea. Dupa aceea, pe terasa, înaintea întregii familii care facea haz, judecatorul Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în fața lui Colț Alb: „Colț Alb, eşti mai bun decat îmi închipuiam”.
     Legile atat de numeroase îl zapaceau însa pe Colț Alb şi adesea îl faceau sa se dea de ruşine.
Trebuia sa învețe ca nu avea voie sa se atinga nici de puii altor zei. Apoi erau pisicile, iepurii de casa şi curcanii; pe toți trebuia sa-i lase în pace. Dupa ce învața cateva din aceste legi, i se paru ca trebuie sa lase în pace toate vietațile. Afara, pe paşunea din spate, prepelițele puteau sa-i zboare pe sub nas nevatamate. Şi oricat ar fi fost el de încordat, tremurand de nerabdare şi pofta, îşi stapanea instinctul şi statea locului. Dadea ascultare voinței zeilor.
     Apoi, într-o zi, venind din nou pe paşunea dinapoia casei, îl vazu pe Dick care bagase în sperieți un iepure şi gonea dupa el. Stapanul privea fara sa se amestece. Ba chiar îl încuraja pe Colț Alb sa se alature vanatoarei. Şi aşa învața el ca iepurii nu sunt tabu. În cele din urma învața legea în întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu trebuia sa existe duşmanie. Daca nu era cu putința sa fie prietenie, trebuia sa existe cel puțin neutralitate. Celelalte animale însa – veverițele, prepelițele şi iepurii – erau creaturi ale wildului, care nu s-au supus niciodata omului. Erau prada legiuita a oricarui caine. Zeii aparau numai animalele domestice şi nu-i era îngaduit sa se repeada la ele. Zeii aveau drept de viața şi de moarte asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.
     Viața de la Santa Clara Valley era complicata în comparație cu existența simpla din Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizației era controlul, constrangerea – un echilibru interior, tot atat de delicat ca o urzeala de paianjen care unduieşte în suflarea vantului, dar în acelaşi timp e tare ca oțelul. Viața avea mii de aspecte, la care Colț Alb trebuia sa se adapteze – aşa de pilda era mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele trasurii sau hoinarind pe strazi cand trasura se oprea. Viața luneca pe langa el, profunda, vasta şi variata, biciuindu-i simțurile, cerandu-i fara încetare sa se deprinda şi sa faca fața imediat, silindu-l aproape totdeauna sa-şi înabuşe pornirile fireşti.
     Erau macelarii unde carnea atarna îmbietoare. Nu avea voie sa se atinga de aceasta carne. În casele pe care stapanul le vizita existau pisici carora trebuia sa le dea pace, şi pretutindeni se aflau şi caini care maraiau la el şi pe care nu-i era îngaduit sa-i atace. Apoi, pe trotuarele aglomerate umblau nenumarați oameni, carora prezența lui le atragea atenția. Se opreau, îl priveau aratandu-şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rau ca orice, îl bateau uşor cu palma. Şi el trebuia sa îndure contactul plin de primejdii al tuturor acestor maini straine. Izbuti sa îndure toate acestea. Mai mult chiar, izbuti sa-şi înfranga stîngacia şi sfiala. Accepta cu semeție atențiile mulțimii de zei straini. Respectului lor le raspundea şi el cu respect. Pe de alta parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari familiaritați. Îl bateau uşor şi treceau mai departe, încantați de îndrazneala lor.
     Nu toate aceste lucruri erau însa uşoare pentru Colț Alb. Cand alerga înapoia trasurii, pe la periferia oraşului San-Jose, se întîmpla sa dea peste nişte baiețaşi care luasera obiceiul sa arunce cu pietre dupa el. Ştia totuşi ca nu-i era îngaduit sa se ia dupa ei şi sa-i faca una cu pamantul. În aceste împrejurari era silit sa treaca peste instinctul lui de conservare, ceea ce şi facea, pentru ca se domesticea pregatindu-se sa faca şi el parte din lumea civilizata.
     Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulțumit de aceasta randuiala. El nu avea noțiuni abstracte despre dreptate şi despre lupta cinstita. Exista însa în viața o anume urma de dreptate şi tocmai aceasta îl facea sa urasca nedreptatea ca nu-i era îngaduit sa se apere de cei ce azvarleau cu pietre în el. Uita ca în înțelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau sa aiba grija de el şi sa-l apere. Într-una din zile însa, stapanul lui sari din trasura cu biciul în mana şi le dadu o lecție zdravana celor care aruncau cu pietre. Dupa aceea nu mai aruncara cu pietre în el, iar Colț Alb pricepu acest lucru şi se arata foarte mulțumit.
     Şi mai avu parte de o experiența asemanatoare. Pe drumul spre oraş, dand tarcoale craşmei de la rascruce, trei caini îşi facura un obicei de a se napusti asupra lui ori de cate ori trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de lupta, ucigaş, stapanul nu înceta sa-l învețe legea ca nu trebuie sa se bata. Urmarea fu ca, dupa ce învațase bine legea, se gasea la mare stramtoare ori de cate ori trecea prin fața craşmei de la rascruce. Dupa primul atac, maraitul lui îi ținea de fiecare data la distanța pe cei trei caini; ei însa se luau dupa Colț Alb, urland, sacaindu-l şi suparandu-l. O vreme îndura şi aceasta. Oamenii din carciuma îi ațațau pe cei trei caini sa-l atace. Într-o zi îi asmuțira chiar fațiş. Stapanul opri trasura.
     – Pe ei! îl îndemna pe Colț Alb.
     Lui Colț Alb nu-i venea sa-şi creada urechilor. Se uita la stapanul lui, apoi la cei trei caini. Îşi întoarse din nou privirile spre stapan, plin de nerabdare şi întrebator.
     Stapanul dadu din cap:
     – Pe ei, batrane! înghite-i!
     Colț Alb nu mai aştepta. Se întoarse şi facu un salt, fara sa maraie, printre duşmanii lui. Îi înfrunta pe toți trei deodata. Se auzira maraituri grozave, clanțanit de dinți; era o învalmaşeala grozava. Praful din drum se ridica în vazduh ca un nor, ascunzand batalia. Dupa cateva minute, doi dintre caini se zvarcoleau în praf, iar al treilea o lua la sanatoasa. Sari peste un şanț, se strecura printr-un grilaj de fler şi o tuli peste camp. Colț Alb îl urmari, alunecand deasupra pamantului ca un lup, ca o sageata şi fara sa faca zgomot. În plin camp îşi doborî duşmanul şi-l ucise.
     O data cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu cainii încetara. Se dusese zvonul prin întreaga vale şi oamenii începura sa aiba grija ca nu cumva cainii lor sa-l supere pe lupul cel batauş.

                                      Capitolul 4.
                                 Chemarea semintiei

                    Lunile treceau. In Sud, hrana era destula şi de lucru nimic, iar Colț Alb se îngraşase, îi mergea bine şi se simțea fericit. Nu traia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în marginea existenței lui. Bunatatea omeneasca era ca un soare care stralucea deasupra lui, iar el înflorea ca o planta semanata în pamant roditor.
     Şi totuşi se deosebea întrucatva de ceilalți caini. Cunoştea mai bine legea decat cainii care nu dusesera o alta viața, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urma de cruzime ascunsa, ca şi cum wildul ar mai fi dainuit în el, iar lupul din el ar fi fost doar adormit.
     Nu se întovaraşea niciodata cu ceilalți caini. Traise singur printre cei de o rasa cu el şi aşa îşi ducea traiul şi de-acum înainte. Fața de caini avea o pornire de care nu se putea dezbara şi pe care o capatase înca pe vremea cand era pui, înfruntand persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de caței, precum şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al vieții lui suferise o schimbare. Şi parasindu-i pe ai sai, se alaturase omului.
      Pe langa aceasta, orice caine din Tara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în el frica instinctiva de wild şi îl primea întotdeauna cu maraituri şi cu o ura razboinica. Colț Alb învațase însa ca nu era nevoie sa foloseasca colții împotriva-le. Ajungea sa-şi arate colții sau sa-şi încrețeasca buzele şi arareori se întampla sa nu izbuteasca sa-l faca pe cainele care latrase şi se repezise la el sa se ghemuiasca de frica.
     Dar Colț Alb trebuia sa mai îndure înca o încercare. Collie, cațeaua aceasta, nu-i dadea pace o singura clipa. Nu era atat de supusa legii ca el. Ea zadarnicea toate sforțarile stapanului de a o face sa se împrieteneasca cu Colț Alb. Tot timpul îi rasuna în urechi maraitul ei ascuțit şi nervos. Collie nu-i iertase întamplarea cu uciderea puilor de gaina şi era convinsa ca intențiile lui nu puteau fi decat rele. Aşa ca-l gasea vinovat înca înainte de a fi facut ceva şi îl trata ca atare. Ajunsese o adevarata ciuma pentru el, era ca un polițist care îl urmarea pe dupa gard şi în jurul moşiei, şi daca ar fi aruncat macar o privire curioasa unui porumbel sau unui pui de gaina, ea ar fi izbucnit într-un urlet de indignare şi manie. Felul preferat de a-i arata ca nu o ia în seama era sa stea întins cu capul pe labele dinainte, prefacandu-se ca doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna gura şi o facea sa se linişteasca.
      În afara de necazurile cu Collie, lui Colț Alb totul îi mergea bine. Învațase sa se controleze şi sa fie cumpanit şi cunoştea randuiala. Ajunsese serios, calm şi însuflețit de o toleranța filozofica. Nu mai traia într-un mediu duşmanos. Pericolul, suferința şi moartea nu-l mai pandeau la tot pasul. Cu timpul, necunoscutul înceta sa mai reprezinte pentru el o spaima şi o amenințare necontenita.
Viața era placuta şi uşoara. Se scurgea lin şi nu-l pandeau nici spaima şi nici duşmanii.
      Fara sa-şi dea seama, îi lipsea zapada.
     „O vara necuvenit de lunga” – ar fi gandit el daca ar fi putut sa judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zapada doar într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simțea o urma de dor pentru Nord, mai ales cand în arşița verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al dorului era ca-l facea sa simta o nelinişte, tulburare, fara sa ştie de ce.
      Colț Alb nu fusese niciodata prea zburdalnic. În afara de alintat şi de geamatul pe care-l scotea şi care se prefacea într-un marait de dragoste, nu avea nicio alta cale de a-şi exprima dragostea. Şi iata ca-i fu dat sa descopere a treia cale. Îl suparase întotdeauna rasul zeilor. Rasul acesta îl înnebunea, îl facea sa turbeze. Dar nu se putea supara pe dascalul iubirii, şi cand zeul, bine dispus şi glumeț, hotarî sa rada de el, Colț Alb ramase uluit. Simțea arsura şi înțepatura maniei lui de altadata, care încerca sa-şi faca loc şi sa biruie dragostea.
     Nu putea fi maniat, totuşi trebuia sa faca ceva. La început se arata plin de demnitate şi stapanul se porni sa rada şi mai tare. Dupa aceea încerca sa fie mai solemn, şi stapanul rase şi mai cu pofta decat înainte. În cele din urma stapanul rase pana ce-l facu sa-şi uite de demnitate. Falcile i se desfacura uşor, buzele i se ridicara puțin şi o expresie vesela, care era mai aproape de dragoste decat de gluma, îi licari în ochi. Învațase sa rada.
     Şi tot aşa învața el sa zburde cu stapanul, sa se lase buşit la pamant şi dat peste cap, sa i se joace nenumarate feste neplacute. La randul lui se prefacea ca e suparat, zbarlindu-se, maraind fioros şi clampanind din dinți ca şi cand ar fi fost gata sa ucida. Nu-şi dadea însa frau liber niciodata.   Muşcaturile erau doar hapaituri în gol. Dupa o asemenea harjoneala, cu ghionturi şi lovituri, hapaiturile şi maraiturile aprinse şi furioase se întrerupeau din senin şi, stand la cateva picioare distanța unul de altul, se priveau. Apoi, tot atat de brusc ca soarele care rasare pe o mare furtunoasa, începeau sa rada. Şi aceasta se termina întotdeauna cu o încolacire a brațului stapanului in jurul gatului şi umerilor lui Colț Alb, care scancea maraindu-şi cantecul lui de dragoste.
     Nimeni însa nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi îngaduit el. Îşi pastra demnitatea, şi daca cineva încerca aşa ceva, maraitul lui amenințator şi coama zbarlita numai la joaca nu îndemnau. Faptul ca-i îngaduia stapanului acest lucru nu însemna ca trebuia sa ajunga aidoma unui caine oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stanga sa fie la cheremul oricui, ca sa se harjoneasca şi sa se distreze cu el. El iubea sincer şi refuza sa-şi piarda demnitatea sau sa-şi împarta dragostea. Stapanul lui mergea adesea calare, şi pentru Colț Alb una din principalele îndatoriri era sa-l însoțeasca. In Nord îşi aratase credința ostenind la ham; în Sud însa nu erau sanii, iar cainii nu carau poveri în spate. Aşa ca îşi arata credința într-un fel nou, gonind pe langa calul stapanului. Oricat de lunga ar fi fost ziua, Colț Alb nu se satura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar dupa cincizeci de mile de alergare ajungea mandru înaintea calului.
     În legatura cu calaritul, Colț Alb învața înca un grai – şi acesta cu atat mai remarcabil cu cat nu-l folosi în viața decat de doua ori. Prima oara se întampla într-una din zile, cand stapanul încerca sa învețe un pur sange, plin de foc, cum sa deschida şi sa închida poarta fara ca stapanul, care era calare, sa coboare. O data şi înca o data, acesta mana calul în dreptul porții, încercand sa-l faca s-o deschida, dar de fiecare data calul se speria şi sarea înapoi. Cu fiecare clipa devenea tot mai nervos şi mai iritat. Cand se cabra, stapanul îl împungea cu pintenii, facandu-l sa se lase pe picioarele de dinainte, dupa care calul începea sa azvarle cu picioarele de dinapoi. Colț Alb urmarea ceea ce se întampla cu o nerabdare crescanda, pîna ce nu se mai putu stapani şi, sarind înaintea calului, începu sa latre salbatic şi amenințator.
     Dupa aceea, deşi mai încerca adesea sa latre şi deşi stapanul îl îndemna, nu mai izbuti decat o singura data, şi atunci în lipsa stapanului. O goana peste paşune, un iepure care țaşnise printre picioarele calului, o cotitura brusca, un pas greşit, o cadere la pamant şi un picior rupt al stapanului – acestea fusesera cauza. Colț Alb se napusti furios la gatul calului vinovat, dar glasul stapanului îl opri.
     – Acasa! Du-te acasa! îi porunci stapanul cand îşi dadu seama ca e ranit.
     Lui Colț Alb nici prin cap nu-i trecea sa-l paraseasca. Stapanul ar fi vrut sa scrie un bilet, dar cauta zadarnic prin buzunare creion şi hartie. Aşa ca-i porunci din nou lui Colț Alb sa mearga acasa.
Acesta îl privi cu parere de rau, o porni din loc, apoi se întoarse şi gemu înfundat. Stapanul îi vorbi bland, dar serios, iar Colț Alb îşi ciuli urechile, ascultand cu o încordare dureroasa.
     – Aşa, batrane, du-te acasa – continua el – du-te acasa şi spune-le ce mi s-a întamplat. Du-te acasa, lupule. Acasa!
      Colț Alb ştia ce înseamna „acasa” şi, deşi nu pricepea celelalte cuvinte ale stapanului, înțelese ca voia sa se duca acasa. Se întoarse şi pleca în sila. Apoi se opri nehotarat şi privi în urma, peste umar.
     – Acasa! se auzi porunca taioasa, şi de asta data Colț Alb asculta.
     Cand sosi Colț Alb, familia statea pe terasa, bucurandu-se de racoarea dupa-amiezii. Se varî printre ei, rasufland din greu, plin de praf.
     – S-a întors Weedon – exclama batrana doamna Scott.
      Copiii îl primira pe Colț Alb cu strigate de bucurie şi alergara în întampinarea lui. Colț Alb se feri însa şi se îndrepta spre terasa, dar ei îl înghesuira între scaunul leagan şi balustrada. Maraîi şi începu sa fuga dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.
     – Marturisesc ca sunt neliniştita ori de cate ori îl vad printre copii – facu ea. Mi-e teama ca într-o zi o sa se repeada la ei pe neaşteptate.
     Maraind salbatic, Colț Alb sari din locul în care fusese înghesuit, rasturnandu-i pe baiat şi pe fata. Mama îi chema la ea, liniştindu-i şi povațuindu-i sa nu-l sacaie pe Colț Alb.
     – Lupul ramane lup – observa judecatorul Scott. Nu poți avea încredere în el.
    – Dar el nu e lup – interveni Beth care îi ținea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.
    – Numai Weedon e de parerea asta – continua judecatorul. El presupune doar ca exista vreo urma de caine în Colț Alb, dar, aşa cum marturiseşte el însuşi, nu ştie nimic precis despre asta. Cat despre înfațişarea lui…
     Nu-şi termina fraza. Colț Alb statea dinaintea lui, maraind fioros.
    – Cara-te de aici! Culcat! porunci judecatorul Scott.
    Colț Alb se întoarse catre soția dascalului iubirii. Aceasta scoase un strigat de spaima cand vazu ca o apuca cu dinții de rochie, tragand de ea pana ce sfaşie țesatura fragila. Colț Alb deveni centrul atenției tuturor celor din jur. Nu mai maraia, ci privea în fața, cu capul ridicat. Gatlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi facea eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina sforțarilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea grai şi care se zbatea sa iasa la lumina.
     – Sper ca nu turbeaza – zise batrana doamna Scott. I-am spus eu lui Weedon ca clima asta calda nu se potriveşte unui animal din Nord.
     – Parca ar vrea sa vorbeasca – observa Beth.
     În aceeaşi clipa, Colț Alb capata glas izbucnind într-un latrat puternic.
    – Sa ştii ca i s-a întamplat ceva lui Weedon – conchise soția acestuia.
     Sarira cu toții în picioare, iar Colț Alb o lua la goana pe scari, privind înapoi sa vada daca-l urmeaza cineva. Latrase pentru a doua şi ultima oara în viața lui şi se facuse înțeles.
     Dupa aceasta întamplare, oamenii din Sierra Vista îl privira cu mai multa caldura şi chiar argatul al carui braț îl sfartecase încuviința ca era un caine deştept, chiar daca era lup. Judecatorul nu-şi schimba însa parerea, aducand argumente, spre nemulțumirea tuturor, prin masuratorile şi descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrari de ştiințele naturii.
     Zilele treceau una dupa alta, scaldand necontenit în soare Santa Clara Valley. Dar pe masura ce se micşorau şi cea de a doua iarna a lui Colț Alb în Sud se apropia, facu o descoperire ciudata.
      Dinții lui Collie nu mai erau atat de ascuțiți. Muşcaturile ei erau jucauşe şi blande şi nu-l mai faceau sa sufere. Colț Alb uita ca ea îi facuse viața amara şi, ori de cate ori zburda pe langa el, raspundea cu seriozitate, încercand sa fie şi el zburdalnic, dar neizbutind sa fie decît caraghios.
      Într-una din zile, Collie îl porni într-o goana nesarşita prin paşunea din spate şi prin padure. Era într-o dupa-amiaza în care stapanul pleca calare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. Calul aştepta înşeuat în fața uşii. Colț Alb şovai. Se petrecea însa în el ceva mai adanc decat legea pe care o învațase, decat obiceiurile care îl plamadisera, decat dragostea pentru stapanul lui, decat însaşi dorința lui de viața: şi în clipa în care, deşi înca nehotarat, Collie îl prinse uşor cu dinții, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi lua urma.
     În acea zi stapanul calari singur, iar în padure, grumaz langa grumaz, Colț Alb goni alaturi de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi batranul chior gonisera, cu mulți ani în urma, în codrii tacutului Tinut de la Nord.

                                   Capitolul 5.
                             Lupul adormit

              Pe vremea aceea, ziarele erau pline de stiri despre indrazneata evadare a unui evadat din inchisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mainile societații care îl modelasera. Mainile societații sunt aspre şi omul acesta era o mostra izbitoare a operei societații. Era o bestie – o bestie, umana, e adevarat, dar o bestie atat de îngrozitoare, încat putea fi foarte bine socotit drept un carnivor.
     La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrange puterea.
Ar fi fost în stare sa moara cu gura încleştata, luptand pana la ultima suflare, dar nu putea sa îndure sa fie batut, înfrant. Cu cat se lupta mai salbatic, cu atat societatea se purta mai aspru cu el şi singura urma pe care asprimea o lasa era ca îl facea şi mai fioros. Camaşa de forța, foamea, bataile şi ciomageala erau un tratament greşit pentru Jim Hall, dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care îl primise înca de pe vremea cand era un baiețandru zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco – lut moale în mainile societații, gata sa primeasca orice forma.
     Cand fu închis pentru a treia oara, Jim Hall dadu peste un gardian care era o bestie aproape tot atat de cumplita ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl para pe nedrept directorului, îl vorbea de rau şi îl persecuta. Deosebirea dintre ei era ca gardianul purta o legatura de chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decat mainile goale şi dinții. Dar într-una din zile sari la gardian şi îi înfipse dinții în gat, ca un animal din jungla.
      Dupa aceasta întamplare, lui Jim Hall i se aplica regimul de carcera severa. Trai trei ani astfel. Acolo totul era de fier – podeaua, pereții şi tavanul. În tot acest timp nu vazu nici cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbra, iar noaptea ca o linişte întunecata. Se afla într-un mormant de fier, îngropat de viu. Nu vedea fața omeneasca şi nici nu putea vorbi vreunei ființe omeneşti. Cand mancarea îi era împinsa înauntru, maraia ca un animal salbatic. Ura pe toata lumea. Zile şi nopți de-a randul îşi urla turbarea, adresand-o întregului univers. Apoi, saptamani şi luni de-a randul nu scoase un sunet, framantandu-se în liniştea neagra. Era un monstru, o ființa atat de înspaimantatoare, cum doar în vedeniile unui creier smintit putea sa apara.
     Şi apoi, într-o noapte, evada. Directorul nu putea sa creada ca aşa ceva fusese cu putința, totuşi celula era goala; trupul unui gardian ucis zacea jumatate înauntru, jumatate afara. Alți doi gardieni ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafara. Îi ucisese cu mainile ca sa nu faca zgomot.
Avea asupra lui armele gardienilor – un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmarit de forța organizata a societații. Se pusese preț greu, în aur, pe capul lui. Fermierii zgarciți îl pandeau cu puştile. Sangele lui putea sa achite o ipoteca sau sa îngaduie trimiterea unui fiu la universitate. Cetațenii devotați binelui obştesc îşi luara armele şi pornira în urmarirea lui. O haita de copoi adulmeca urma picioarelor lui sangerande. Iar copoii legii, animalele de bataie, platiți de societate, cu telefon, telegraf şi trenuri speciale se ținura pe urmele lui zi şi noapte.
     Uneori, oamenii dadeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecand prin garduri de sarma ghimpata, spre placerea publicului care citea reportajul la gustarea de dimineața. Dupa asemenea întalniri, morții şi raniții erau transportați înapoi în oraş, iar locul le era luat de alții însetați de vanatoarea de oameni.
În cele din urma Jim Hall disparu. În zadar cautara copoii urma pierduta. Fermierii paşnici, de prin vai îndepartate, erau opriți de oameni înarmați şi siliți sa se legitimeze. Şi în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fura descoperite pe nenumarate povarnişuri de catre pretendenții lacomi de bani – prețul sangelui.
     În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atat cu interes, cat mai ales cu teama. Femeile erau speriate. Judecatorul Scott radea cu nepasare, dar nu pe buna dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca magistrat, se întamplase ca Jim Hall sa apara în fața lui şi sa fie condamnat. Şi în plina sala de şedința, în fața tuturor, Jim Hall spusese ca va veni ziua în care se va razbuna pe judecatorul care îl condamnase.
     Pentru prima oara Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care primise sa ispaşeasca pedeapsa. Era vorba de un „țap ispaşitor”, cum spun hoții şi polițiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese facut „țap ispaşitor” pentru o crima pe care nu o savarşise. Din cauza celor doua condamnari mai vechi, judecatorul Scott îi daduse cincizeci de ani închisoare.
     Judecatorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia ca se facuse partaş la o conspirație a poliției, ca marturiile fusesera aranjate şi false, ca Jim Hall nu era vinovat de crima care i se punea în seama. Iar Jim Hall nu ştia ca judecatorul Scott nu ştia nimic de toate acestea. El credea ca judecatorul ştie tot şi ca merge mana în mana cu poliția în savarşirea acelei groaznice nedreptați. Şi astfel, cand judecatorul Scott pronunța sentința de cincizeci de ani de moarte vie, Jim Hall, cuprins de ura fața de toate ființele societații care se purtasera netrebnic cu el, se ridica şi urla în sala de şedința, pana ce fu tarat afara de o jumatate de duzina de duşmani, îmbracați în uniforme albastre. Pentru el, judecatorul Scott era principalul vinovat, şi asupra judecatorului Scott îşi varsa el ura, aruncand amenințari fara de sfarşit, ca razbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall paşi spre moartea vie… şi evada.
     Colț Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi Alice, soția stapanului, dainuia o taina. În fiecare seara dupa ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi îi dadea drumul lui Colț Alb sa doarma în sala cea mare. Colț Alb nu era un caine de casa şi nici nu îi era îngaduit sa doarma înauntru, aşa ca în fiecare dimineața, la revarsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi dadea drumul afara, înainte ca familia sa se fi trezit din somn.
     Într-o astfel de noapte, pe cand toata casa dormea, Colț Alb se trezi, ramanand încordat în tacerea nopții. Adulmeca vazduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe undele lui şi care îi spunea ca pe undeva prin împrejurime se afla un zeu. Îi ajunsera la urechi zgomotele pe care zeul le facea cand se mişca. Colț Alb nu scoase nici un strigat furios. Nu era obiceiul lui sa faca aşa ceva. Zeul cel strain paşea uşor, dar Colț Alb paşea şi mai uşor, deoarece el nu purta haine care sa se frece de carnea trupului. Îl urmari în tacere. Vanase el în wild vietați care erau tare sperioase şi ştia ce înseamna sa cazi prin surprindere.
     Zeul cel strain se opri la picioarele scarii celei mari şi asculta, iar Colț Alb încremeni, pandind şi aşteptand, de-ai fi zis ca e mort. Scara aceea ducea la dascalul iubirii şi la cele mai scumpe bunuri ale lui. Colț Alb se zbarli, dar aştepta. Zeul cel strain ridica un picior. Începu sa urce scara.
     Atunci lovi Colț Alb. Fara de veste şi fara un marait, porni la lupta. Trupul îi țaşni în sus într-o saritura care îl propti drept în spatele zeului cel strain. Se agața cu labele dinainte de umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colții în ceafa acestuia. O clipa, o clipa destul de lunga, ramase
atarnat de el, dar fu de ajuns ca sa-l rastoarne pe zeu pe spate. Se izbira amandoi de podea. Colț Alb sari într-o parte şi, în timp ce omul se lupta sa se ridice, se napusti din nou, sfaşiind cu colții.
      Întreaga Sierra Vista se trezi alarmata. Harmalaia de la parter parea facuta de vreo douazeci de draci care se încaierasera. Se auzira detunaturi de revolver. Apoi un glas de om scoase un urlet de groaza şi spaima, urmat de maraituri înverşunate, şi peste toate aceste zgomote se auzira prabuşindu-se şi sfaramandu-se mobile şi sticle.
     Dar larma se stinse tot atat de iute pe cat începuse. Batalia nu durase mai mult de trei minute.
Familia înspaimantata se înghesui în capul scarii. De jos, ca dintr-o prapastie întunecata, se auzea un galgait, de parca aerul ar fi bolborosit în apa. Uneori, galgaitul se prefacea într-un sasait, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmandu-se cu desavarşire. Apoi, din bezna de nepatruns nu se mai auzi nimic afara de gafaitul greu al unei vietați care se zbatea dureros pentru aer.
     Weedon Scott învarti butonul. Scara şi holul de jos fura inundate de lumina. Apoi, cu revolverul în mana, el şi judecatorul Scott coborara cu grija. Dar nu mai era nevoie de nici o masura de precauție. Colț Alb îşi facuse datoria. În mijlocul mobilelor sfaramate şi rasturnate, zacand pe o parte, cu fața acoperita de un braț, se afla un om. Weedon Scott se apleca deasupra lui, îi lua arma şi-l întoarse cu fața în sus. O rana cascata în gat arata felul în care murise.
     – Jim Hall – zise judecatorul Scott. Tata şi fiu se privira cu înțeles.
     Apoi se întoarsera spre Colț Alb. Zacea şi el pe o parte. Ochii îi erau închişi, dar pleoapele i se ridicara uşor. Colț Alb începu sai priveasca pe cei din jur cand se aplecara asupra lui. Facu o sforțare sa dea din coada, dar nu izbuti decît sa o mişte puțin. Weedon Scott îl batu uşor cu palma şi din gatlejul lui Colț Alb se auzi un marait care însemna ca înțelesese. Nu era însa decît un marait slab, care se stinse pe data. Pleoapele îi cazura închizandu-se şi trupul paru ca se destinde, lațindu- se pe podea.
     – E pe duca, saracul – murmura stapanul.
     – O sa vedem noi – zise judecatorul – îndreptandu-se spre telefon.
     – Cred ca n-are decat o şansa la o mie – declara chirurgul dupa ce se straduise o ora şi jumatate cu Colț Alb.
    Zorile patrundeau prin ferestre, facand ca lumina becurilor sa paleasca. In afara de copii, intreaga familie se stransese in jurul chirurgului sa afle sentinta.
     -  Un picior dinapoi îi e rupt – urma el. Trei coaste frante, dintre care cel puțin una i-a perforat
plamanii. Şi-a pierdut aproape tot sangele din trup. E foarte probabil sa aiba leziuni interne. Pesemne ca a facut vreo saritura. Şi asta ca sa nu mai pomenesc de cele trei gloanțe care l-au gaurit. O şansa la o mie e într-adevar ceva optimist. N-are nici o şansa la zece mii.
     – Dar nu trebuie pierduta nicio şansa care i-ar putea fi de ajutor – exclama judecatorul Scott. N- are nici o importanța cat costa. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon, telegrafiaza imediat doctorului Nichols din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau sa te simți prost, dar ma înțelegi, trebuie sa facem tot ce este cu putința.
     Chirurgul zambi cu bunavoința.
     – Sigur ca înțeleg, merita sa se faca totul pentru el. Trebuie îngrijit aşa cum ați îngriji o ființa omeneasca, un copil bolnav. Şi nu uitați ce v-am spus de temperatura. Ma întorc la zece.
     Şi Colț Alb fu îngrijit. Propunerea judecatorului Scott de a se aduce o sora fu respinsa cu indignare de catre fete, care îşi asumara acest rol. Iar Colț Alb caştiga singura şansa la zece mii pe care chirurgul i-o refuzase.
     Medicul nu era însa vinovat ca judecase greşit. Toata viața lui nu îngrijise şi nu operase decat oameni delicați, crescuți în lumea civilizata, care traiau la adapost şi care aveau înapoia lor multe generații ce traisera şi ele la adapost. În comparație cu Colț Alb, aceştia erau gingaşi şi lipsiți de vlaga, agațandu-se de viața cu degete neputincioase. Colț Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curand şi unde nimeni nu are parte de adapost. Slabiciunea nu salaşluise nici în tatal, nici în mama lui şi nici în generațiile trecute. Colț Alb moştenise o constituție de fier şi vitalitatea wildului, iar toata faptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, totul se agața de viața cu acea îndaratnicie pe care odinioara toate vietațile o aveau.
     Tinut captiv, fara sa poata face vreo mişcare din pricina bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lancezi aşa saptamani şi saptamani. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu nenumarate vise; prin mintea lui defilara cortegii nesfarşite de naluciri de prin Tara Nordului. Toate fantomele trecutului se trezisera şi venisera langa el. Şi aşa, trai din nou alaturi de Kiche în vizuina, se tarî tremurand la picioarele lui Castor Cenuşiu ca sa i se supuna, ca sa-şi poata scapa viața, goni dinaintea lui Lip- Lip şi a haitei de caței care-l latrau ca apucați.
     Umbla din nou strabatand tacerea, vanand hrana vie în timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou sa goneasca în fruntea atelajului, iar biciul facut din mațe, pe care îl mînuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iaraşi glasurile strigand „Raa! Raa!” cand ajungeau la cate o trecatoare îngusta, iar atelajul se strangea ca un evantai ca sa poata trece. Retrai zilele de la Smith Frumosu şi luptele pe care le daduse atunci. În asemenea clipe chelalaia şi maraia în somn, iar cei din jur ziceau ca viseaza urat.
     Exista însa un coşmar care îl facea sa sufere cel mai cumplit – monştrii electrici – tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apareau ca nişte raşi uriaşi, urland. Statea pitulat pe dupa tufişuri, pandind veverița pe care o aştepta sa se încumete sa coboare pe pamant, îndeajuns de departe de adapostul ei din copac. Apoi, cand sarea la ea, aceasta se prefacea într-un tramvai, amenințator şi grozav, care se ridica înaintea lui ca un munte, scoțand sunetele de clopot şi împroşcandu-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întampla cand îl provoca pe şoim sa coboare din înalțimi. Acesta țaşnea în jos şi din înalturile unde plutea, prabuşindu-se asupra lui şi prefacandu-se tot în acel tramvai pe care îl întîlnea pretutindeni. Se mai facea ca se afla din nou în țarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia ca avea sa urmeze o lupta. Pandea poarta ca sa-şi vada potrivnicul intrand. Poarta se deschidea şi, napustindu-se asupra lui, intra tot înspaimîntatorul tramvai. Visele acelea revenira de mii şi mii de ori, şi de fiecare data groaza pe care i-o inspirau era mai teribila ca niciodata.
     Apoi veni ziua cand îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu o adevarata sarbatoare. Toata Sierra Vista era de fața. Stapanul îl scarpina dupa ureche, iar el îşi îngana maraitul lui de dragoste. Soția stapanului îl striga „Lup binecuvantat”, iar numele acesta fu primit cu urale şi toate femeile strigara
„Lupul binecuvantat”.
     Încerca sa se ridice în picioare dar, dupa cateva încordari, cazu de slabiciune. Zacuse atat de mult, încat muşchii îşi pierdusera agilitatea şi toata puterea se scursese din ei. Se simți puțin ruşinat din pricina slabiciunii, ca şi cum într-adevar nu şi-ar fi facut datoria fața de zeii lui. De aceea începu sa faca sforțari eroice sa se ridice şi în cele din urma izbuti sa stea pe cele patru picioare, şovaind şi clatinandu-se înainte şi înapoi.
     – Lupul binecuvantat! exclamara în cor femeile. Judecatorul Scott îl privea triumfator.
    – Gura voastra sa-l boteze astfel – zise el. Tot aşa cum m-am împotrivit eu odinioara. Nu exista caine care sa fi putut face ceea ce a facut el. E lup.
     – Un lup binecuvantat – îl îndrepta soția lui.
     – Da, un lup binecuvantat – încuviința judecatorul. Şi aşa am sa-i zic de aici înainte.
     – Va trebui sa învețe din nou sa mearga – zise chirurgul. Cred ca ar putea foarte bine sa înceapa chiar de acum. Sigur ca n-o sa-i para rau. Luați-l afara.
      Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toata Sierra Vista în jurul lui, urmarindu-l cu privirea. Era tare slabit şi, cand ajunse pe pajişte, se întinse sa se odihneasca puțin.
      Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simțea cum i se întaresc muşchii pe masura ce-i punea în mişcare şi sangele începea sa-i curga prin ei. Ajunsera la grajduri şi acolo, în poarta, Collie statea întinsa cu o jumatate de duzina de pui durdulii care se jucau în jurul ei, la soare.
     Colț Alb privi mirat. Collie marai la el amenințator, ceea ce îl facu sa se țina la distanța. Stapanul împinse cu varful piciorului un pui care se tara spre el. Colț Alb se zbarli banuitor, dar stapanul îi facu semn ca totul e în ordine. Collie, pe care una din femei o înlanțuise cu brațele, îl supraveghea geloasa şi cu un marait care spunea ca nu e totul în ordine.
     Cațeluşul se tara dinaintea lui. Colț Alb îşi ciuli urechile şi îl urmari plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinsera şi simți pe obraz limba mica şi calda a puiului. Fara sa-şi dea seama, Colț Alb scoase limba şi îl linse pe bot.
     Aplauzele şi strigatele de bucurie ale zeilor salutara cele petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privi cu surprindere. Apoi începu sa simta o slabiciune şi se întinse pe jos, cu urechile ciulite, cu capul lasat pe o parte, privind la pui. Ceilalți cațeluşi se tarara şi ei spre Colț Alb, spre marea neplacere a lui Collie; iar el îi lasa cu toata seriozitatea sa se cațere şi sa se rostogoleasca peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se mai simți ceva din sfiiciunea şi stangacia lui de odinioara. Acestea se ştersera însa, pe masura ce puii îşi continuara giumbuşlucurile şi înghionteala lor, iar el statu mai departe întins, cu ochii întredeschişi, şi calm, ațipind la soare.

Colţ Alb, Jack London

...........................................
                           XI.

                 - Asta mă întreb şi eu - răspunse Scott, dând trist din cap.
     Veni apoi ziua când, prin uşa întredeschisă a colibei, Colţ Alb zări pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascălul iubirii împachetându-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în atmosfera, odinioara atat de liniştita a colibei, domnea acum o tulburare, o agitație şi o nelinişte ciudata. Fara îndoiala ca aceasta era o dovada, şi Colț Alb o simțise. Acum se gandea la ea. Zeul lui se pregatea sa fuga din nou. Şi cum nici alta data nu-l luase cu el, se putea aştepta sa-l lase şi acum singur.
      În noaptea aceea, Colț Alb strapunse tacerea cu un urlet prelung – un urlet de lup. Era aidoma urletului de odinioara, cand fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul care nu mai exista şi din care nu mai gasise decat o gramada de resturi, marturia locului unde fusese tipia lui Castor Cenuşiu. Ca şi atunci, îşi aținti botul spre stelele reci, împartaşindu-le durerea lui.
      În coliba, cei doi barbați tocmai se culcasera.
     – Ştii ca iar nu mai mananca nimic – spuse Matt, de sub patura.
     Din celalalt colț al odaii, unde se afla patul lui Weedon Scott, se auzi un bombanit şi un foşnet de paturi.
     – Dupa cat de nenorocit a fost data trecuta cand ai plecat, nu m-ar mira acum sa şi moara.
     Din celalalt culcuş se auzi o mişcare plina de nervozitate.
     – Dar mai taci odata! striga Scott prin întuneric. Eşti mai cicalitor decat o femeie.
     – Aşa zic şi eu – raspunse dog-musherul, iar Weedon Scott nu-şi dadu bine seama daca celalalt chicotise pe înfundate sau nu.
     În ziua urmatoare, neliniştea şi neastamparul lui Colț Alb crescura şi mai mult. Se ținea pe urmele stapanului sau ori de cate ori acesta parasea coliba, iar cand era înauntru dadea mereu tarcoale pe prispa din fața. Prin uşa deschisa putea sa zareasca bagajele de pe jos. Langa geamantan se mai adaugasera doi saci mari de panza şi o cutie. Matt înfaşura paturile stapanului şi şuba într-o mica prelata. Urmarind toate aceste pregatiri, Colț Alb scoase un suspin.
     Dupa aceea sosira doi indieni. Nu-i scapa din vedere în timp ce încarcau bagajul pe umeri şi nici apoi cand, însoțiți de Matt care ducea aşternutul şi o valiza, o luara în josul dealului. Colț Alb însa nu-i urma. Stapanul lui era înca în coliba. Dupa un timp, Matt se întoarse. Stapanul ieşi în prag şi-l chema pe Colț Alb înauntru.
     – Bietul de tine – îi zise el, cu blandețe, scarpinandu-l dupa urechi şi batandu-l uşor pe spate. Eu plec la drum lung, batrane, acolo unde tu nu ma poți urma. Hai, mai maraie o data, ultimul marait de bun ramas.
     Colț Alb nu vru sa maraie. În schimb, dupa ce îi arunca o privire cercetatoare, dar plina de o nesfarşita caldura, se lipi de el, îngropandu-şi capul între brațul şi trupul lui.
     – O auzi cum şuiera? striga Matt. Dinspre Yukon se ridica mugetul raguşit al sirenei de pe vas. E timpul sa te grabeşti. Ai grija de încuie uşa din fața. Eu o sa ies pe dindos. Hai, da-i drumul!
Amandoua uşile fura trantite în acelaşi timp, iar Weedon Scott îl aştepta pe Matt, care trebuia sa dea ocol colibei. De dupa uşa razbateau scancete slabe şi suspine. Apoi se auzi un adulmecat prelung, adanc.
     – Sa ai mare grija de el, Matt – îi zise Scott, cand o pornira în josul dealului. Sa-mi scrii cum îi mai merge.
     – Bineînțeles – îi raspunse dog-musherul. Dar ia stai, asculta puțin!
     Cei doi oameni se oprira. Colț Alb scotea urlete tanguitoare, aşa cum urla cainele la moartea stapanului. În glas i se desluşea o durere fara margini, iar urletul i se pravalea în şuvoaie nesfarşite care îți sfaşiau inima, apoi se stingea într-un suspin de o jale tremuratoare, pentru ca sa izbucneasca iaraşi, mereu mai îndurerat.
     „Aurora” era primul vapor din anul acela care pleca dincolo, iar pe punțile lui se înghesuiau aventurieri în cautarea norocului şi cautatori de aur ruinați. Şi unii şi alții erau la fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a parasi locul acela, pe cat fusesera la început venind acolo. Langa pasarela vaporului, Scott îi strangea mana lui Matt, care se pregatea sa coboare pe țarm. Dar mana lui Matt se lasa deodata moale în stransoarea celuilalt, în timp ce privirea i se aținti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse sa vada. Pe punte, la cațiva paşi mai departe de ei, şedea Colț Alb, care se uita la ei cu o privire înflacarata.
     Dog-musherul slobozi printre dinți o înjuratura, speriat. Scott ramase încremenit.
     – Eşti sigur ca ai încuiat uşa din fața? întreba Matt. Celalalt dadu afirmativ din cap şi întreba:
     – Dar pe cea din dos?
     – Te cred şi eu! se auzi raspunsul enervat.
     Colț Alb îşi lipi urechile, gudurandu-se, dar ramase locului fara sa încerce sa se apropie.
     – Trebuie sa-l iau cu mine pe mal.
     Matt facu cîțiva paşi spre Colț Alb, dar acesta o zbughi. Dog-musherul se repezi dupa el; Colț Alb se pierdu printre picioarele oamenilor. Fofilandu-se pe unde putea, dand ocol sau luand-o pieziş, el aluneca de-a lungul punții, zadarnicind stradania aceluia care voia sa-l prinda.
     Cand însa dascalul iubirii îi vorbi, Colț Alb veni la el şi-l asculta fara cracnire.
     – Nu vrea sa vina la mana care i-a dat de mancare în toate lunile astea – murmura dog-musherul, maniat. Şi apoi, dumneata… dumneata nu i-ai dat de mancare decat în primele zile, cand te-ai împrietenit cu el. Al dracului sa fiu daca înțeleg eu de ce îi trece prin cap ca dumneata îi eşti stapan!…
     Scott, care-l mangaia pe Colț Alb, se apleca deodata asupra lui, descoperind nişte taieturi proaspete pe bot şi o rana între ochi.
     Matt se apleca şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colț Alb.
     – De fereastra am uitat. E taiat tot şi crestat pe burta. Pesemne ca a trecut cu capul prin geam. Pe Dumnezeul meu!
     Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi facu în minte o socoteala grabnica. Sirena „Aurorei” anunța pentru ultima oara plecarea. Oamenii se grabeau pe pasarela spre uscat. Matt îşi desfacu basmaua de la gat ca sa-l lege pe Colț Alb, dar Scott îl prinse pe dog-musher de mana, spunandu-i:
     – Ramai cu bine, Matt, batrane. Şi sa ştii ca nu mai e nevoie sa-mi scrii despre lup. Vezi, îl…
     – Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei sa zici!…
     – Chiar aşa. Tine-ți basmaua. Am sa-ți scriu eu ție despre el. Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarela.
     – Nu ştiu daca o sa poata îndura clima! striga el spre bord. Poate doar sa-l tunzi cand e tare cald!
    Pasarela fu ridicata si "Aurora" se dezlipi de tarm. Weedon Scott mai facu un ultim semn de ramas bun cu mana. Apoi se intoarse si se apleca asupra lui Colt Alb, care statea langa el.
    - Acum maraie, afurisitule, maraie - zise el, lovindu-l usor cu palma pe cap si scaprinandu-l intre urechi, pe care Colt Alb si le lipise de placere.

                                        Capitolul 2.
                                         Tara de jos

                      Colt Alb cobori de pe vapor la San Francisco. Era inmarmurit. In adancul fiintei lui, dincolo de orice proces rational sau act constient, el asociase puterea cu divinitatea. Si niciodata oamenii albi nu i se parusera zei atat de luminati cum i se pareau acum cand pasea pe caldaramul incins din San Francisco. Colibelor de lemn pe care le cunostea le luasera locul cladiri uriase. Strazile erau pline de primejdii - trasuri, carute, masini, cai puternici de povara care trageau camioane enorme şi monstruoase, tramvaie electrice sunau şi zornaiau prin mijlocul strazii, scraşnindu-şi amenințarea lor încapațanata, aidoma raşilor pe care îi cunoscuse odinioara în padurile Nordului.
     Toate acestea erau manifestari ale puterii. În toate şi îndaratul tuturor acestora se afla omul, carmuind şi supraveghind, exprimandu-se pe sine, ca de obicei, prin dominația lui asupra materiei. Era ceva grozav, amețitor. Colț Alb parea înspaimantat. Îl cuprinse teama. Aşa cum pe vremea copilariei lui fusese facut sa simta cat era de mic şi de neputincios, în prima zi cand venise din wild în tabara lui Castor Cenuşiu, tot astfel acum, deşi în plina putere, se simțea mic şi slab. Şi vai, cat de mulți zei erau! Iar furnicarul acesta al zeilor îl amețea. Vuietul strazii îl asurzea. Îl înnebunea aceasta grozava şi nesfarşita agitație şi mişcare din jur. Simțea mai mult ca oricand ca depinde de dascalul iubirii, pe ale carui urme calca acum şi pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi scapat o clipa din ochi.
      Lui Colț Alb nu-i era însa harazit sa aiba despre oraş decat o viziune de coşmar – o experiența ca un vis urat, ireal şi teribil, care mult timp dupa aceea îl va urmari în visele lui. Stapanul îl sui într-un vagon de bagaje unde îl lega cu un lanț într-un colț, printre gramezi de cufere şi valize. Acolo, puterea o deținea un zeu scund şi musculos; acesta azvarlea cu mult zgomot lazi şi cutii, pe care le tara pe uşa înauntru şi apoi le trantea peste gramada sau le arunca afara prin uşa, lovind şi izbind cu ele, iar alți zei, care le aşteptau jos, le prindeau.
     Şi, în acest infern al bagajelor, Colț Alb statea parasit de stapanul lui. Sau cel puțin aşa credea el, pana ce mirosi alaturi sacii de panza cu hainele stapanului şi se puse sa le pazeasca.
     – Era şi timpul sa vii – mormai zeul vagonului, un ceas mai tarziu, cand Weedon Scott aparu în uşa, Cainele asta al dumitale nu ma lasa sa ma ating de lucruri.
     Colț Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar disparuse. Vagonul nu fusese pentru el decat o odaie intr-o casa, si cand intrase in oras, lumea se gramadise in jurul lui. Intre timp, orasul disparuse. Nu-l mai asurzea zgomotul lui. I se intindea inainte un tinut surazator, cu soare plin de stralucire, o atmosfera ce te imbia la lancezeala. Numai ca nu avu timp sa se minuneze de aceasta transformare. O primi si pe aceasta cum primea toate faptele si manifestarile de neinteles ale zeilor. Asa era felul lor.
    Ii astepta o trasura. Un barbat si o femeie se apropiara de stapan. Femeia isi desfacu bratele si apoi le incrusisa pe dupa gatul stapanului - un gest dusmanos! In clipa urmatoare Weedon Scott se desprinse din imbratisare si se apropie de Colt Alb, care maraia de parca ar fi fost un diavol furios.
    - Nu-i nimic, mama - facu Scott in timp ce-l tinea strans pe Colt Alb si incerca sa-l linisteasca. A crezut ca ai de gand sa-mi faci vreun rau si el nu poate indura asa ceva. Nu-i nimic. O sa se deprinda el, curand.
    - Si, intre timp am sa pot sa-mi alint fiul doar atunci cand canele lui n-o sa fie pe aproape – rase ea, deşi se facuse alba ca varul şi se simțea rau din pricina sperieturii pe care o trasese.
     Se uita la Colț Alb, care maraia, se zburlea şi o privea cu rautate.
     – Trebuie sa învețe şi va învața fara întarziere – zise Scott. Începu sa-i vorbeasca lui Colț Alb cu blandețe, pana ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat!
      Acesta era unul din lucrurile pe care Colț Alb le învațase de la stapanul lui şi dadu ascultare, deşi se culca în sila şi îmbufnat.
     – Acum, mama. Scott îşi deschise brațele ca s-o primeasca, dar nu-şi lua ochii de la Colț Alb! Culcat! îi porunci el. Culcat!
     Zbarlindu-se tacut, pe jumatate ghemuit în timp ce se ridica, Colț Alb se lasa înapoi şi urmari repetarea gestului duşmanos. Dar nici aceasta şi nici îmbrațişarea zeului, care urma dupa aceea, nu-l vatamara pe stapan. Apoi, sacii cu haine fura urcați în trasura, zeii straini şi dascalul iubirii se suira şi ei, iar Colț Alb o porni pe urma lor, cand gonind atent dupa ei, cand zbarlindu-se la caii ce alergau. Cauta sa le atraga atenția ca el e de fața şi ca vegheaza sa nu i se întample vreun rau zeului pe care-l trageau cu atata iuțeala peste întinderea aceea.
      Dupa un sfert de ceas, trasura trecu printr-o intrare de piatra şi apoi printre doua randuri de nuci ce se bolteau deasupra drumului, înlanțuindu-se. De o parte şi de alta se întindeau pajişti, iar suprafețele lor mari erau presarate ici şi colo cu stejari voinici, cu brațe lungi, puternice. Nu departe de acolo, pajiştile cu fanețe, arse de soare, pareau bronzate, aurii, contrastand cu verdele proaspat al ierbii îngrijite; iar mai departe erau dealurile roşcate şi paşunile de munte. La capatul pajiştei, pe primul damb de la marginea vaii, se zarea o casa cu terasa, mare şi cu multe ferestre.
     Colț Alb nu prea avu cand sa vada toate acestea. Trasura abia intrase pe moşie cand îl şi ataca un caine ciobanesc, cu ochii scaparatori şi cu botul ascuțit, pe buna dreptate indignat şi plin de manie. Statea între el şi stapanul lui, desparțindu-l. Colț Alb nu marai amenințator, dar parul i se zburli pe trup în timp ce porni tacut la asaltul ucigaş. Dar asaltul n-avea sa fie dus pana la capat. Se opri pe neaşteptate, stangaci, cu picioarele dinainte țepene, încordandu-se împotriva avantului care-l ducea înainte. Aproape ca se aşeza jos, pana într-atat dorea acum sa se fereasca de atingerea acelui caine pe care fusese cît pe ce sa-l atace. Era o cațea, şi legea rasei lui punea între ei o bariera de netrecut. S-o atace, ar fi însemnat nici mai mult nici mai puțin decat o încalcare a propriului lui instinct.
      Nu acelaşi lucru se întampla însa şi cu cațeaua. Fiind femela, ea nu avea un asemenea instinct. Pe de alta parte, fiind caine ciobanesc, frica ei instinctiva de wild şi mai ales de lup era neobişnuit de puternica. Pentru ea, Colț Alb era lup, talhar din moşi-stramoşi, care pradase turmele ei înca din acele vremuri în care oile au fost adunate în turma pentru prima oara şi au fost pazite de vreunul din strabunii ei necunoscuți. Aşa ca, atunci cand Colț Alb renunța sa mai atace şi ramase locului înțepenit, cu gandul sa ocoleasca ciocnirea, sari ea la el. Colț Alb marai fara voie cand îi simți dinții înfigandu-i-se în umar, dar nu facu nicio încercare s-o muşte. Se dadu înapoi conştient, cu picioarele țepene, şi încerca sa se fereasca de ea. Sarea cand într-o parte, cand într-alta, se ghemui şi se învarti în juru-i, zadarnic însa. Cațeaua era mereu între el şi drumul pe care voia sa-l apuce.
     – Aici, Collie! striga strainul din trasura.
     Weedon Scott rase.
– Nu-i nimic, tata. E o buna disciplina. Colț Alb are multe de învațat şi e foarte bine ca a şi început. O sa se obişnuiasca.
     Trasura o porni, iar Collie îi aținu din nou calea lui Colț Alb. El încerca s-o întreaca departandu- se de drum şi gonind prin pajişte; dar ea alerga în cercul interior, mai mic, şi era mereu prezenta, înfruntandu-l cu cele doua şiruri de dinți stralucitori. Colț Alb dadu ocol şi facu cale întoarsa, traversa drumul apucand-o pe cealalta pajişte şi din nou ea îi ținu piept.
      Trasura gonea, ducandu-l pe stapanul lui cu ea. Colț Alb o zari disparand printre copaci. Situația era disperata. Încerca din nou sa faca un ocol. Cațeaua se ținu dupa el, alergand cu repeziciune, apoi deodata, Colț Alb se întoarse spre ea. Era un vechi vicleşug de-al lui, pe care îl folosea la bataie. O izbi zdravan cu umarul. Nu numai ca o dadu peste cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli cazand cand pe spate, cand pe o parte, zbatandu-se sa se opreasca, agațandu-se cu picioarele de prundiş şi scoțand un urlet ascuțit în care îşi plangea mîndria ranita şi revoltata.
     Colț Alb nu aştepta. Drumul era liber şi nici nu dorea altceva. Cațeaua se lua dupa el fara sa-şi curme o clipa urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba de o fuga adevarata, Colț Alb avea ce s-o învețe. Ea alerga ca o smintita, ca o apucata, încordandu-se la maximum, cu o stradanie vizibila la fiecare saritura; Colț Alb însa îi scapa mereu, pe nesimțite, fara niciun efort, alunecand deasupra pamantului ca o naluca.
     Pe cand dadea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri peste trasura. Aceasta se oprise şi stapanul tocmai cobora. În clipa aceea, cum era înca în plina viteza, Colț Alb îşi dadu seama ca dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva lui. Duşmanul era un ogar care se napustise asupra-i. Colț Alb încerca sa-i țina piept. Gonea însa prea tare şi ogarul era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avantul cu care gonea era atat de puternic şi lovitura atat de neaşteptata, încît Colț Alb se trezi la pamant, dandu-se peste cap. Ieşi din învalmaşeala cu o grimasa de rautate şi cu urechile lipite de cap, cu buzele şi nasul încrețite, clampanind cu dinții în gol în clipa în care gatlejul ogarului scapase ca prin minune de colții lui.
     Stapanul venea degraba, dar era înca departe. Collie fu cea care îl scapa cu viața pe ogar. Înainte ca Colț Alb sa fi apucat sa sara şi sa dea lovitura mortala, sosi Collie. Fusese trasa pe sfoara şi întrecuta la alergatura, ca sa nu mai vorbim ca fusese data peste cap fara ruşine, în prundiş. Venea ca o furtuna – o furtuna izvorata din mandria revoltata, dintr-o manie lesne de înțeles şi dintr-o ura instinctiva fața de acest talhar al wildului. Îl izbi pe Colț Alb în unghi drept, pe cand el se pregatea sa sara, şi din nou Colț Alb se trezi doborat la pamant, dandu-se peste cap.
      Stapanul îl ajunse în clipa urmatoare şi-l apuca cu o mana pe Colț Alb, în timp ce tatal lui chema cainii.
      – Frumoasa primire, n-am ce zice, pentru un biet lup singuratic din Arctica! spuse stapanul, în timp ce Colț Alb se liniştea sub palma lui mangaietoare. De cand e el pe lume n-a fost doborat de pe picioare decat o singura data, şi iata ca acum, în treizeci de secunde a fost rostogolit de doua ori!
      Trasura plecase, iar în casa aparura alți zei straini. Unii se țineau respectuos la distanța; doi dintre ei însa, doua femei, savarşira actul acela vrajmaş, agațandu-se de gatul stapînului. Dar Colț Alb începu sa îngaduie acest lucru. Nu parea sa însemne ceva rau, iar zgomotele pe care zeii le faceau nu aveau nimic amentator. Ii aratara si lui bunavointa, numai ca el ii tinu la distanta cu un marait, ceea ce de altfel facu şi stapanul cu vorba. În asemenea împrejurari, Colț Alb se lipea de picioarele stapanului, care îl batea uşor cu palma pe cap, liniştindu-l.
      Cand porunci „Dick culcat”!, ogarul care urcase treptele se culca pe o parte în prag, continuand sa maraie şi sa-i arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese lasata pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu brațele de gat, alintand-o şi mangaind-o; cațeaua parea însa tare încurcata şi era suparata foc, gemea furioasa, jignita ca se îngaduise prezența acestui lup şi convinsa ca zeii faceau o greşeala.
      Zeii, toți cați erau, urcara scarile ca sa intre în casa. Colț Alb nu se dezlipea de stapanul lui. De pe pragul unde era, Dick marai; Colț Alb, care suia scara, se zburli raspunzand şi el printr-un marait.
      – Ia-o pe Collie înauntru şi lasa-i pe aştia doi sa se bata pana s-or satura – fu de parere tatal lui
Scott. Au sa se împrieteneasca pana la urma.
      – Numai ca dupa aceea, ca sa-şi dovedeasca prietenia, Colț Alb o sa trebuiasca sa mearga la înmormantare – rase stapînul.
      Scott-tatal privi cu neîncredere, mai întai spre Colț Alb, apoi spre Dick, iar în cele din urma spre fiul sau:
      – Vrei sa zici ca…
     Weedon dadu din cap.
     – Întocmai. L-ar omorî pe Dick într-un minut, cel mult doua. Apoi se întoarse catre Colț Alb:
Hai, lupule! Tu trebuie sa intri în casa.
      Colț Alb urca treptele, strabatand culoarul cu paşi țepeni şi cu coada încremenita în sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, pazindu-se de un atac dintr-o coasta, gata sa se apere împotriva oricarei manifestari salbatice a necunoscutului, care se putea napusti asupra lui din casa. Dar nimic de care sa se teama nu se napusti asupra lui din casa. Şi cand ajunse înauntru, iscodi cu grija în jur, cautand acel ceva, dar fara sa-l gaseasca. Apoi se culca cu un marait de mulțumire la picioarele stapanului, urmarind cele ce se petreceau, gata în orice clipa sa sara în picioare şi sa lupte pentru viața, împotriva spaimelor pe care le simțea el ca trebuie sa pandeasca, ca o cursa, sub podeaua locuinței.

                                               Capitolul 3.
                                           Tinutul zeilor

                     Prin firea lui, Colt Alb era o fiinta adaptabila, iar pe langa aceasta mai si umblase mult si cunostea rostul si nevoia de adaptare. Aici, in Sierra Vista - asa se numea locul pe care-l stapanea judecatorul Scott - Colt Alb incepu curand sa se simta la el acasa. Nu mai avu niciun necaz mai serios cu ceilalti caini. Acestia stiau mai multe despre randuielile zeilor din Tara de jos decat el, si il acceptasera in ziua in care ii intovarasise pe zei in casa. Asa lup cum era si cu toate ca nu mai exista un alt precedent, zeii ii consfintisera prezenta, iar ei, cainii zeilor, nu puteau decat sa se supuna unei astfel de statorniciri.
    La inceput, Dick se aratase teapan prin forta imprejurarilor, mai tarziu insa il accepta calm pe Colt Alb, ca pe un bun in plus al stapanului. Daca ar fi fost dupa el, s-ar fi imprietenit la catarama cu Colt Alb, numai ca acesta se arata cu totul potrivnic prieteniilor. Colt Alb nu cerea celorlalti caini decat sa-l lase in pace. In decursul intregii lui vieti de pana atunci se tinuse departe de cei din rasa lui, si acum dorea acelasi lucru. Bunavointa lui Dick il plictisea, asa ca, maraind la el, il punea pe goana de fiecare data. Prin partile nordului, pe unde fusese, invatase sa-i lase in pace pe cainii stapanului si nu uita aceasta nici aici. Nu voia decat sa fie lasat singur si izolat, iar pe Dick nu-l lua in seama, si inca in asa masura, incat fiinta aceasta linistita il lasa in pace, fara sa-i dea mai multa atentie decat dadea stalpului  de langa gard.
    Lucrurile nu statea tocmai la fel si cu Collie. Ea il ingaduia pentru ca aceasta era hotararea zeilor, totusi acest lucru nu insemna ca trebuie sa-l lase in pace. In capul ei staruia amintirea nenumaratelor crime pe care el si ai lui le savarsisera impotriva stramosilor ei. Intr-o zi sau chiar intr-o generatie nu puteau fi uitate pradaciunile facute in tarcurile de oi. Toate acestea o atatau si o imboldeau sa plateasca cu aceeasi moneda. Ea nu ii putea impiedica pe zei, care il ingaduiau, dar nimic n-o impiedica sa-i amarasca viata lui Colt Alb prin tot felul de sicane marunte. Ii despartea o lupta de veacuri si, in ce o privea pe ea, avea grija sa-i aminteasca asta mereu.
    Si asa, Collie profita de faptul ca era catea ca sa-l poata sacai si chinui pe Colt Alb. Instinctul lui il impiedica s-o atace, dar indaratnicia ei nu-i ingaduia sa treaca cu vederea toate acestea. Cand se napustea asupra lui, el se intorcea cu umarul aparat de blana spre dintii ei ascutiti si se departa teapan si cu demnitate. Cănd se nimerea la strânsoare, Colţ Alb se vedea silit să facă un ocol, mergând cu umărul spre ea, cu capul întors, cu o expresie de mare răbdare şi plictiseală pe faţă şi în privire. Totuşi, o muşcătură în şold îi grăbea uneori retragerea, făcându-l să-şi piardă prestanţa. De obicei însă, Colţ Alb izbutea să-şi păstreze demnitatea, luându-şi o înfăţişare aproape solemnă. Când putea, n-o lua în seamă defel pe Collie şi îşi făcuse chiar un obicei să nu-i iasă în cale. Ori de câte ori o zărea sau o vedea venind, se ridica şi pleca.
    Colţ Alb avea de învăţat încă multe şi în alte privinţe. Viaţa în Nord era simplitatea însăşi în comparaţie cu activitatea complicată din Sierra Vista. În primul rând trebui să cunoască familia stăpânului. Într-un fel, era pregătit pentru acest lucru. După cum Mit-Sah şi Kloo-kooh aparţineau lui Castor Cenuşiu cu care împărţeau hrana, focul şi păturile, tot astfel acum, în Sierra Vista, toţi locuitorii casei aparţineau dascălului iubirii.
    Aici cunoştea însă o deosebire, poate chiar mai multe. Sierra Vista era o chestiune mult mai complicată decât tipia lui Castor Cenuşiu. Trebuia să ţină seama de mai mulţi oameni. Aşa, de pildă, de judecătorul Scott şi de soţia lui. Mai erau apoi cele două surori ale stăpânului, Beth şi Mary, soţia acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi ţânci de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorbă despre aceşti oameni, iar despre legăturile lor de sânge şi de rudenie nu ştia nimic şi niciodată n-ar fi fost în stare să ştie. Totuşi pricepu repede că aparţineau stăpânului lui. După aceea, observându-i ori de câte ori avea prilejul,  urmărindu-i în cele ce făceau, cercetându-i cum vorbesc şi deprinzându-se cu glasul lor, înţelese într-un răstimp destul de scurt cât de apropiaţi erau de stăpânul lui şi de câtă bunăvoinţă se bucurau din partea lui.
    Şi luând seama la toate acestea, Colţ Alb se pură cu ei ca şi cu stăpânul lui. Ceea ce era preţios pentru stăpânul lui, preţuia şi el; ceea ce îi era drag lui, Colţ Alb îndrăgea şi el, păzindu-l cu grijă.
    Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu cei doi copii. Toată viaţa îi fusese silă de copii. Îi ura şi se temea de mâinile lor. Lecţiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în acea vreme când trăise în satul indian, nu fuseseră tocmai blânde. Când Weedon şi Mary veniseră spre el întâia dată, Colţ Alb mârâise ameninţător, săgetându-i cu o privire mânioasă. Un ghiont de-al stăpânului şi o vorbă aspră îl forţaseră atunci să le primească mângâierile, deşi continua să mârâie sub mânuţele lor, iar în mârâitul lui nu exista nicio notă de plăcere. Mai târziu îşi dădu seama că băieţelul şi fetiţa aceea erau de mare preţ în ochii stăpânului. Şi de atunci nu mai fu nevoie de niciun ghiont sau vorbă aspră ca să se lase mângâiat.
     Totuşi Colţ Alb nu arăta niciodată prea multe dovezi de dragoste. Îi îngăduia pe copiii stăpânului cu neplăcere, dar cu supunere, şi le îndura toate caragioslâcurile aşa cum unii îndură o operaţie dureroasă. Când nu mai putea, se ridica şi pleca ţanţoş şi hotărât. De la o vreme însă, copiii începură să-i placă, dar continua să nu arate asta. Nu s-ar fi apropiat niciodată de ei. Pe de altă parte, când îi vedea, în loc să plece, îi aştepta să vină la el. Şi ceva mai târziu, o licărire de mulţumire îi apărea în ochi, când îi vedea apropiindu-se, şi se uita după ei cu o ciudată urmă de părere de rău, când îl părăseau ca să-şi caute alte distracţii.
    Toate acestea erau doar o chestiune de educaţie care cerea timp. După copii, Colţ Alb mai arăta consideraţie şi judecătorului Scott. Probabil că două erau motivele care îl împingeau la aceasta: în primul rând era fără îndoială un bun de preţ al stăpânului, în al doilea rând era şi un om care se ţinea deoparte. Lui Colţ Alb îi plăcea să stea culcat la picioarele lui, în tinda largă a casei, când acesta citea ziarul şi îi făcea hatârul din când în când să-i arunce şi lui câte o privire sau câte un cuvânt - semne cu nimic supărătoare, dar care arătau că recunoştea prezenţa şi existenţa lui Colţ Alb. Aceasta se întâmpla însă când stăpânul nu era pe aproape. Cum apărea el, toate celelalte fiinţe încetau să mai existe pentru Colţ Alb.
    El îngăduia membrilor familiei stăpânului să-l alinte şi să-i dea atenţie, dar el nu le dădea niciodată ceea ce îi dăruia stăpânului. Nicio mângâierea de-a lor nu-i trezea un geamăt în gâtlej care să însemne dragoste, şi oricât ar fi încercat ei, nu l-ar fi putut îndupleca să se alinte şi în faţa lor. Acest semn de uitare şi de părăsire de sine, de încredere desăvârşită îl arăta numai stăpânului. De fapt, pe membrii familiei acestuia nu-i socotise altceva decât bunuri ale dascălului iubirii.
    De asemenea, Colţ Alb începu curând să deosebească familia, de servitori. Acestora le era frică de el, iar Colţ Alb se stăpânea să nu sară la ei, doar pentru că-i socotea şi pe aceştia ca aparţinând stăpânului. Între Colţ Alb şi ei exista doar neutralitate. Pregăteau mâncarea pentru stăpân, spălau tacâmurile şi făceau alte treburi, întocmai ca şi Matt în Klondike. Pe scurt erau dintr-ale gospodăriei.
............................................

     "Când ţi-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ţi fie şi mai dor."
                                  Tudor Muşatescu

Colţ Alb, Jack London

.............................................
                                X.

                 Era începutul sfârşitului pentru Colţ Alb - sfârşitul vieţii de până atunci şi a domniei urii. Se iveau pentru el zorile unei vieţi noi, de o frumuseţe nepătrunsă. Cereau însă multă gândire şi o nesfârşită răbdare din partea lui Weedon Scott,, iar din partea lui Colţ Alb nu se cerea nici mai mult nici mai puţin decât o revoluţie. Trebuia să nu ţină seama de cerinţele şi poruncile instinctului şi raţiunii, să treacă peste experienţă şi să dezmintă însăşi viaţa.
     Viaţa, aşa cum o cunoscuse el, nu numai că nu avea loc pentru toate câte le trăia el acum, dar toate curentele mergeau împotriva lucrurilor, în voia cărora se lăsa acum. Pe scurt, după ce cântări toate acestea, trebui să înfăptuiască o cotitură, mult mai largă decât cea pe care o făcuse pe vremea când venise de bună voie în wild şi îl primise pe Castor Cenuşiu de stăpân. În vremea aceea nu era decât un căţel slăbuţ ca orice născut, neformat, la dispoziţia mâinii întâmplării, care începea să-l modeleze. Dar acum era cu totul altfel. Mâna întâmplării îşi făcuse treaba, şi încă bine. Cu ajutorul ei fusese format şi oţelit ca "lupul cel bătăuş", feroce şi neîmpăcat, care nu putea iubi şi nu putea fi iubit: realizarea acestei schimbări era ca o nouă plămădire a fiinţei, şi aceasta când nu mai avea supleţea tinereţii, când fibrele lui deveniseră ţepene şi noduroase, când urzeala lui făcu din el o ţesătură tare ca piatra, aspră şi trainică, când spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate instinctele şi axiomele i se cristalizaseră în reguli, prevederi, aversiuni şi dorinţe definitive.
     Şi iarăşi, în această nouă orientare, mâna întâmplării îl apăsa şi îl strunea, muind ceea ce se întărise şi dându-i o formă mai frumoasă. Weedon Scott era într-adevăr această mână. Merse până la rădăcinile firii lui, atingându-i cu blândeţe forţele de viaţă care zăceau în el, aflate pe cale de dispariţie. Una din aceste forţe era DRAGOSTEA. Ea luă locul senzaţiei de plăcere, care fusese cel mai înalt simţământ ce îl înfiorase vreodată în relaţiile cu zeii.
    Dar dragostea aceasta nu încolţi într-o singură zi. Incepu cu senzatia de placere si crescu din aceasta, incet. Colt Alb nu fugi, desi era lasat liber, pentru ca ii placea acest nou zeu. Fara indoiala ca era mai bine la el decat in viata aceea pe care o dusese in cusca lui Smith Frumosu, si apoi simtea nevoia sa aiba un zeu. Stapanirea omului era o necesitate a firii lui. Pecetea dependentei lui de om ii fusese pusa in acele zile ale copilariei lui, cand intorsese spatele wildului si se tarase la picioarele lui Castor Cenusiu ca sa-si primeasca bataia pe care o astepta. Aceasta pecete ii fusese pusa din nou si fara putinta de a fi stearsa, la a doua lui inapoiere din wild, atunci cand foametea aceea indelungata se sfarsi, si cand in satul lui Castor Cenusiu exista iarasi peste.
    Si asa, pentru ca ii trebuia un zeu si pentru ca il prefera pe Weedon Scott lui Smith Frumosu, Colt Alb ramase.  Pentru a-si dovedi credinta, lua asupra-si paza avutului noului stapan. Dadea tarcoale colibei, pe cand cainii de sanie dormeau, si primul oaspete venit pe inserat trebui sa lupte cu el, folosindu-se de o bata, pana ce il scapa Weedon Scott. Dar Colt Alb invata curand sa-i deosebeasca pe hoti de oamenii cinstiti, sa le cunoasca pasul si mersul. Pe drumetul care venea cu pas zgomotos si de-a dreptul la coliba, il lasa in pace, desi il supraveghea cu mare luare-aminte, pana ce usa se deschidea si era primit de stapan. Dar cel ce se furisa pe cai ocolite, cu cautatura piezisa, incercand sa se ascunda - acesta era omul care nu se bucura de pasuire din partea lui Colt Alb si trebuia s-o ia la sanatoasa, degraba si fara demnitate.
    Weedon Scott isi propusese sa il imblanzeasca pe Colt Alb - sau mai degraba sa rascumpere lumea de pacatul pe care-l savarsise fata de Colt Alb. Era o chestiune de principiu si de constiinta. Isi dadea seama ca raul facut lui Colt Alb era o datorie contractata de om si ca trebuia platita. Si asa, isi dadu osteneala sa fie neinchipuit de bland cu "lupul cel bataus". In fiecare zi îşi facea o datorie sa-l mangaie şi sa-l ajute pe Colt Alb şi se achita de aceasta cu prisosinta. Deşi la început Colț Alb se arata banuitor şi ostil, cu vremea însa începu sa-i placa sa fie alintat.
     Staruia însa ceva de care nu se putea dezbara – maraitul. Se pornea sa maraie din chiar clipa în care începea sa fie alintat şi nu înceta pana ce mana care îl alinta nu înceta şi ea. Dar era un marait care avea o nota noua în el. Un strain n-ar fi putut desluşi nota aceea noua, şi pentru un astfel de om maraitul lui Colț Alb ar fi reprezentat o manifestare de salbaticie primara, care îti calca pe nervi şi îți îngheța sangele în vine. Gatlejul lui Colț Alb se înasprise însa din pricina sunetelor fioroase pe care le scosese ani de-a randul, înca de la primul lui scancet de marait în vizuina în care traise ca pui, şi nu mai putea acum sa-şi înmoaie sunetul din gatlej pentru a-şi exprima duioşia pe care o simțea. Totuşi urechea şi afecțiunea lui Weedon Scott erau de ajuns de fine ca sa prinda nota aceea noua - aşa înecata în salbaticie cum era ea – nota care înfațişa cea mai slaba expresie a unui gangurit de mulțumire abia perceptibil.
     Pe masura ce zilele treceau, transformarea senzației de placere în aceea de dragoste deveni tot mai rapida. Colț Alb începu el însuşi sa-şi dea seama de acest lucru, deşi în mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca un gol – un gol dureros, un gol înfometat, plin de dor, care cerea sa fie umplut. Era deopotriva suferința şi nelinişte; şi nu se simțea uşurat sufleteşte decat atunci cand îl vedea pe zeul cel nou. În asemenea clipe, dragostea era o bucurie pentru el, o mulțumire salbatica ce îi dadea un fior puternic. Cand nu era însa langa zeu, suferința şi neliniştea îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl apasa cu vidul lui, iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat.
     Colț Alb era pe cale sa se gaseasca. În ciuda faptului ca era matur şi a rigiditații salbatice a formei care îl modelase, firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el simțaminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al purtarii lui se schimba. În trecut îi placeau tihna şi încetarea durerii şi îl nemulțumeau neplacerea şi durerea, şi toate manifestarile se modelasera dupa aceasta. Acum însa era cu totul altceva. Din pricina noului simțamant pe care îl încerca, de multe ori prefera neplacerea şi suferința de dragul zeului lui. Astfel, cand începea sa se crape de ziua, în loc sa colinde şi sa scotoceasca sau sa zaca într-un colț adapostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca sa-şi vada cat de puțin zeul. Seara, cand zeul se întorcea acasa, Colț Alb îşi parasea culcuşul cald pe care şi-l scobise în zapada, ca sa-şi primeasca bobarnacele prieteneşti pe care i le dadea cu degetul, precum şi vorbele de bun gasit pe care i le spunea el. Carnea, pana şi carnea o lasa, ca sa fie alaturi de zeul lui, sa primeasca o mangaiere de-a lui sau sa-l însoțeasca în oraş.
      Senzația de placut îi fusese înlocuita prin aceea de dragoste. Şi dragostea era picurata în adancurile ființei lui, acolo unde senzația de placut nu patrunsese vreodata. Şi drept raspuns, din adancul ființei lui încolți lucrul cel mai nou – dragostea. Ceea ce i se dadea, dadea şi el. Acesta era într-adevar un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi stralucitor, la lumina caruia firea lui Colț Alb se desfacea, precum se desface o floare în lumina soarelui.
      Dar Colț Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea batran şi fusese modelat prea definitiv ca sa se mai poata exprima într-un fel nou. Era prea stapanit, prea bine cumpanit în propria lui singuratate. Se deprinsese prea mult timp sa fie reținut, distant şi posac. De cand se ştia nu latrase vreodata şi nu putea acum sa se deprinda sa latre de bun venit atunci cand zeul lui se apropia. Nu-i statea niciodata în cale, şi nici nu era extravagant sau zanatic atunci cand îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodata sa-şi întampine stapanul. Aştepta în cate un colț, retras; dar aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui facea parte din adorație, o adorație muta, neexprimata. Îşi arata dragostea numai prin privirea neclintita a ochilor şi prin aceea ca nu scapa din vedere nici o mişcare a zeului. Iar cand acesta se uita la el şi îi vorbea, Colț Alb trada o emoție stangace, provocata de lupta dintre dragostea din el, care voia sa se exprime, şi imposibilitatea lui fizica de a o exprima.
      Învața sa se adapteze în multe privințe la noul lui fel de viața. Fusese deprins sa ştie ca trebuie sa-i lase în pace pe cainii zeului. Totuşi firea lui, care voia sa domine, se afirma, şi la început trebui sa-i burduşeasca bine ca sa i se recunoasca superioritatea şi sa se ştie ca el conduce. Odata lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai lua în seama. Se dadeau la o parte cand venea, pleca sau paşea printre ei, iar cand le arata ca vrea ceva, îi dadeau ascultare.
      În acelaşi chip ajunse sa-l îngaduie şi pe Matt – ca pe un bun al stapanului sau. Stapanul îi dadea rareori de mancare. Treaba asta o facea de obicei Matt; totuşi Colț Alb ghici ca mancarea ce i se dadea venea de la stapanul lui şi ca stapanul îl hranea prin mijlocirea altuia. Matt încerca sa-l puna la ham şi sa-l faca sa traga la sanie împreuna cu ceilalți caini. Dar nu izbuti. Colț Alb nu se lasa pana ce Weedon Scott nu-i puse el hamul şi nu-l struni. Încuviința acest lucru numai fiindca era voința stapanului lui ca Matt sa-l maie şi sa-l puna la treaba, tot aşa cum îi mana şi îi punea la treaba pe ceilalți caini ai stapanului.
      Saniile din Klondike – care aveau talpici – erau deosebite de cele din Mackenzie. Iar felul de a mana cainii era şi el deosebit. Atelajul nu era în forma de evantai. Cainii se înşirau în linie dreapta, unul în spatele altuia, la şleauri duble. Şi aci, în Klondike, înaintaşul era într-adevar şef. Cainele cel mai înțelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frica. Era inevitabil ca acest loc sa fie obținut degraba de catre Colț Alb. El îşi alese postul, iar Matt îi încuviința alegerea cu nişte înjuraturi, dupa ce mai întai îl încerca. Dar deşi ziua muncea la sanie, Colț Alb nu renunța sa pazeasca avutul stapanului sau peste noapte. Şi aşa, era la treaba tot timpul, veşnic de veghe şi credincios, cel mai prețios dintre toți cainii.
      – Lasa-ma sa-ți spun ce am pe suflet – zise Matt într-una din zile. Aş vrea sa-ți spun ca ai fost al naibii de deştept ca ai bagat banii în cainele asta. Dupa ce i-ai tabacit fața cu pumnii lui Smith
Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoara.
      O noua izbucnire de manie luci în ochii cenuşii ai lui Weedon Scott, în timp ce murmura cu asprime:
      – Bestia!
      Spre sfîrşitul primaverii, Colț Alb avu un mare necaz. Fara de veste, dascalul iubirii disparu.  Desluşise el unele semne, dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce înseamna cand se împacheteaza o valiza. Îşi aminti mai tarziu ca împachetatul precedase dispariția stapanului sau; dar atunci nu banui nimic. Seara îşi aştepta stapanul sa se întoarca. La miezul nopții, vantul rece care sufla îl facu sa se adaposteasca în spatele colibei. Acolo moțai, pe jumatate adormit, cu urechea gata sa prinda primul sunet al pasului cunoscut. Dar la doua noaptea, neliniştea îl facu sa se duca pe prispa rece din fața, unde se ghemui aşteptand.
     Nici urma de stapan însa. Dimineața, uşa se deschise şi Matt paşi afara. Colț Alb se uita la el cu încordare. Nu exista o limba comuna cu ajutorul careia sa afle ceea ce voia sa ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stapanul nu se arata. Colț Alb, care nu cunoscuse niciodata boala, se îmbolnavi. Şi se îmbolnavi atat de tare, încît Matt fu nevoit în cele din urma sa-l aduca în coliba. De asemenea, cand îi scrise stapînului, Matt îi rezerva un post-scriptum pentru Colț Alb.
       Desfacand scrisoarea la Circle City, Scott citi urmatoarele:
     „Blestematul de lup nu vrea sa munceasca. Nu vrea sa manîance. Şi-a pierdut tot curajul. Toți cainii îl bat. Vrea sa ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum sa-i spun. Te pomeneşti ca se curața”.
     Era precum spusese Matt. Colț Alb nu mai manca, îi era dor şi îngaduia oricarui caine sa-l burduşeasca. În coliba zacea pe jos, langa soba, fara sa-i pese de mancare, de Matt sau de viața. Putea Matt sa-i vorbeasca cu blandețe sau sa înjure, îi era totuna; se mulțumea doar sa-şi întoarca ochii trişti spre el, apoi îşi lasa capul înapoi în poziția obişnuita, pe labele dinainte.
      Şi într-o noapte, pe cand citea pentru sine mişcand din buze şi murmurand, Matt tresari, auzind un geamat de-al lui Colț Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşa şi asculta atent. O clipa mai tarziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise şi Weedon Scott intra. Cei doi barbați îşi dadura mana. Weedon Scott privi prin camera.
      – Unde-i lupul? întreba el.
     Apoi il descoperi stand in picioare acolo unde zacuse, langa soba. Nu se repezi inainte in felul celorlalti caini. Statea pandind si asteptand.
    - Doamne iarta-ma! exclama Matt. Uite cum da din coada.
    Weedon Scott strabatu camera cu pasi mari spre el, strigandu-l. Colt Alb veni la el, fara sa faca salturi, totusi repede. Era stangaci din pricina emotiei, dar cand se apropie, privirea lui avea o expresie ciudata. Ceva, un simtamant nesfarsit si care nu poate fi numit, i se ridica ca o lumina, stralucind mai departe.
    - Nu m-a privit niciodata asa cat timp ai fost plecat, remarca Matt.
    Weedon Scott nu-l auzea. Se lasase în jos, fața-n fața cu Colț Alb, alintandu-l – frecandu-l la radacina urechilor, mangaindu-l cu mişcari lungi pe ceafa, în jos, spre urechi, ciocanindu-l uşor pe şira spinarii cu buricele degetelor. Şi Colț Alb marai drept raspuns, cu nota aceea de gangureala din maraitul lui, mai pronunțata ca oricand.
      Dar asta nu era înca totul. Nesfarşita îi fu bucuria cand marea dragoste pe care o simțea izvorand mereu şi luptand sa se exprime izbuti sa gaseasca un nou mod de exprimare. Îşi arunca brusc capul înainte, îşi facu loc între mana şi trupul stapanului şi aici, strans, ascuns cu totul vederii, în afara de urechi, fara sa mai maraie, continua sa se cuibareasca şi sa se alinte.
      Cei doi oameni se privira. Lui Scott îi luceau ochii.
      – Doamne – zise Matt, cu admirație în glas. O clipa mai tarziu, dupa ce-şi veni în fire, adauga: Totdeauna am susținut eu ca lupul asta e un caine! Uita-te la el!
     O data cu întoarcerea dascalului iubirii, Colț Alb se însanatoşi repede. Petrecu doua nopți şi o zi în coliba. Apoi ieşi. Cainii de sanie îi uitasera vitejia. Îşi aminteau numai de ultima lui stare, adica de slabiciune şi boala. La vederea lui, cand ieşi din coliba, sarira la el.
      – Arata-le cat eşti de-al dracului – îi şopti Matt, încurajator, stand în uşa şi privind. Fa-i sa-l vada pe dracu, lupule! Sa-l vada pe dracu! Arata-le ce ştii!
      Colț Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea dascalului iubirii era de ajuns. Viața curgea din nou în el, minunata şi neîmblanzita.
      Învațat cu alintul, Colț Alb îl cerea adesea. Cu asta îl convingeai. Colț Alb nu se putea lipsi de el. Un lucru pe care Colț Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodata nu-i placuse sa fie atins. Pustiul din el, frica de lovitura şi cursa dadusera naştere spaimei de a fi atins. Era povața instinctului lui: capul sa fie liber. Şi acum, o data cu apariția dascalului iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se pune într-o asemenea situație de slabiciune totala. Era o expresie a încrederii desavarşite, a abandonarii de sine, totale, ca şi cum ar fi spus: Ma încredințez ție. Faca-se voia ta cu mine.
      Într-o seara, nu mult dupa întoarcere, Scott şi Matt jucau carți, înainte de a se duce la culcare.
„Cinsprezece – doi, cinsprezece – patru şi o pereche face şase” – anunța Matt, cand deodata afara se auzi un strigat şi un marait. Se privira unul pe celalalt, ridicandu-se în picioare.
      – Lupul a sarit la cineva – zise Matt.
      Un geamat cumplit de furie şi durere îi sili sa se grabeasca.
      – Adu o lumina – striga Scott, sarind afara.
     Matt îl urma cu o lampa şi la lumina ei zarira un om care zacea pe spate, trantit în zapada. Îşi ținea brațele încrucişate peste fața şi gat, încercand astfel sa se apere de colții lui Colț Alb. Şi avea şi de ce sa se apere. Colț Alb parea cuprins de turbare, atacandu-l cu ura în locurile cele mai vulnerabile. De la umar şi pana la încheietura brațelor încrucişate, maneca hainei şi a camaşii de lana albastra, precum şi maieul erau numai faşii, şi chiar brațele erau cumplit sfaşiate şi sangerau.
      Cei doi oameni vazura întregul tablou din prima clipa. Imediat, Weedon Scott îl şi prinse pe
Colț Alb de gat, tragandu-l înapoi. Colț Alb se zbatu manios, dar nu încerca sa muşte, ci se întinse jos numaidecat, la prima vorba aspra a stapanului.
      Matt îl ajuta pe om sa se ridice şi, în timp ce încerca sa stea în picioare, îşi lasa brațele în jos, descoperind chipul bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dadu drumul brusc, ca şi cand ar fi pus mana pe un carbune aprins. Smith Frumosu clipi la lumina lampii şi-şi roti privirea în jur. Dadu cu ochii de Colț Alb şi spaima i se întipari pe fața.
      În aceeaşi clipa, Matt zari doua obiecte care zaceau în zapada. Apropie lampa de ele, aratandu-le cu piciorul şefului sau.
      Era un lanț de oțel şi o bata zdravana.
     Cand le vazu, Weedon Smith dadu din cap. Nimeni nu scoase o vorba. Dog-musherul puse mana pe umarul lui Smith Frumosu şi-l întoarse cu fața spre el. Nu mai era nevoie de nicio explicație. Smith Frumosu tacu şi el.
      Între timp, dog-musherul îl mangaie pe Colț Alb, batandu-l uşor cu palma şi vorbindu-i:
      – A încercat sa te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lasat! N-a prea nimerit-o, ce zici? Cand a pus mana pe tine, cred ca a şi vazut pe dracu ranji dog-musherul.
      Colț Alb, frematand înca de furie şi zbarlindu-se, maraia fara încetare. Încet, încet, parul de pe spate începu sa i se culce. Apoi se auzi, deşi înca îndepartat şi încet, în gatlej, maraitul lui de mulțumire.

                                            PARTEA a V-a
                                       Capitolul 1.
                                   Calea cea lunga

                Parea ca pluteste in aer. Colt Alb simtea ca nenorocirea se apropie, mai inainte de a fo avut vreo dovada, palpabila. Isi dadea seama in chip nelamurit ca il astepta o schimbare. Nu stia cum, nici de ce, totusi presimtea ca ceva se apropie si aceasta din insasi purtarea zeilor. Fara sa-si dea seama, ei isi tradasera intentiile fata de cainele-lup, care dadea tarcoale prispei si care, desi nu intra niciodata in coliba, stia ce se petrece in mintea lor.
    - Auzi! exclama intr-o seara, la cina, dog-musherul.
    Weedon Scott asculta. Prin usa se auzi un scancet slab, nelinistit, ca un suspin, abia perceptibil. Colt Alb incepu apoi sa adulmece indelung, pana ce se asigura ca zeul lui era tot inauntru si ca nu plecase de acolo in chip misterios si singur.
    - Cainele asta simte ce ai de gand - zise dog-musherul.
    Weedon Scott se uita cu ochi aproape rugatori la tovarasul lui, desi cuvintele il dezminteau.
    - Ce dracu sa fac cu un lup in California? intreba el.
    - Asa zic si eu - raspunse Matt. Ce naiba sa faci cu un lup in California?
    Răspunsul însă nu îl mulţumi pe Weedon Scott. Părea că celălalt îl privea destul de neîncrezător.
    - Câinii albilor n-ar putea să-i ţină piept - confirmă Scott. I-ar ucide pe loc. Şi chiar dacă nu m-ar zvânta în procese de daune, autorităţile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar electrocuta.
    - E un ucigaş în toată puterea cuvântului - remarcă dog-musherul.
    Weedon Scott îl privi bănuitor.
    - Nu e cu putinţă aşa ceva - făcu el hotărât.
    - N-o să meargă niciodată - încuviinţă Matt.Ar trebui să angajezi un om, special ca să aibă grijă de el.
    Bănuiala celuilalt se spulberă. Dădu din cap înveselit. În tăcerea care urmă se auzi scâncetul slab, aproape ca un suspin, lângă uşă, apoi adulmecatul prelung, cercetător.
    - Fără doar şi poate - strigă Matt - câinele ăsta ştie al naibii de multe lucruri despre dumneata.
    Scott îl privi ţintă şi răbufni furios:
    - Sa le ia dracu pe toate, m-auzi! Stiu eu ce am de facut si cum e mai bine!
    - Si eu zic tot asa, numai ca.....
    - Numai ca...... ce? il intreba Scott, iritat.
    - Numai că..... - începu dog-musherul cu blândeţe, dar se răzgândi, fiind şi el cuprins de supărare. Ei, nu trebuie să te aprinzi chiar aşa pentru o nimica toată. După felul cum te porţi, s-ar zice că nu prea ştii ce vrei.
    Weedon Scott rămase în cumpănă o clipă, apoi adăugă pe un ton mai stăpânit:
    - Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e buba. Dar, la drept vorbind, ar fi de-a dreptul caraghios să car câinele ăsta cu mine - izbucni el din nou, după un răstimp.
    - Şi eu spun tot aşa - se auzi răspunsul lui Matt şi din nou stăpânul nu se arătă tocmai mulţumit de el. Dar de unde dracu ştie ăsta că pleci? Mă tot sâcâie chestia asta - continuă cu naivitate dog-musherul.
............................................