Scandalul poartă satin, Loretta Chase

 ..............................................

2-4

             Dinspre sala de prezentare veni un ţipăt înăbuşit.

   Sophy, ale cărei urechi erau făcute pâlnie ca să descopere semnele de necaz de afară, îşi puse pelerina şi ieşi în fugă din vestiar. Dowdy şi Ecrivier se repeziră după ea.
   - Dar corsajul dumneavoastră, milady, îngăimă Dowdy.
   Sophy alergă către vitrină, unde cusătoreasa stătea cu mâna la gură.
   Ajunsese la timp să vadă un tip solid luându-şi avânt spre Longmore, care se eschivă şi îl lovi înapoi suficient de tare pentru a-1 face să se clatine.
   - Îmi cer mii de scuze pentru Farley şi Payton, înălţimea Voastră, spuse Dowdy. Dar înseamnă că iar a apărut pe-aci puştiul acela care aduce numai necazuri. O s-o trimit pe fată afară să...
   Sophy o dădu la o parte şi căută o armă. Bastonul lui Longmore stătea sprijinit de un fotoliu de lângă ea. Îl apucă şi fugi afară.
   O auzi pe Dowdy strigând-o, însă continuă să traverseze strada în goană.
   După ce-1 doborâse pe cel mai mare, Longmore se îndreptă spre al doilea, dar Fenwick se hotărî să ajute şi se aruncă spre adversar într-un vârtej de pumni şi şuturi. Ignorându-i protestele,Sophy îl trase pe micul vagabond din încăierare.
   Imediat, contele îl apucă pe tipul mai slab şi îl aruncă în gard, însă bătăuşul sări înapoi şi se îndreptă spre el ameninţător, în acelaşi timp, cel mai solid se culese de pe jos, scoase un răget şi o porni în fugă spre Longmore. Sophy aruncă cu bastonul în calea ticălosului, care se împiedică şi se prăvăli greoi pe caldarâm.
   Longmore îl înşfacă pe subţirel şi îl dădu din nou de gard. De data asta, individul se făcu grămadă la marginea gardului.
   - E timpul s-o ştergem, decise Longmore.
   Sophy se urcă în trăsură. Fenwick ezita, privind cum brutele se clătinau pe picioare.
   - Şi tu zurliule, îi porunci contele.
   Băiatul sări pe locul lacheului, iar Longmore linişti rapid caii agitaţi şi le dădu semnalul de plecare.
   Pe când se îndepărtau, Sophy strigă:
   - Spune-i stăpânei voastre să-mi anuleze comanda. Nu-mi plac oamenii pe care i-a angajat.

   Bedford Square şi drumurile adiacente, departe de învălmăşeala marilor străzi comerciale, erau practic pustii. Îi luă lui Longmore doar o clipă să iasă din piaţă şi să se îndrepte spre Tottenham Court Road.
   Zona era suficient de liniştită încât să audă răsuflarea grea a pasagerilor.
   Chiar şi el respira mai zbuciumat decât ar fi trebuit. Pe de altă parte, şi lupta se dovedise mai dificilă decât în mod normal.
   - Dumnezeule mare, oftă Sophy, nu pot să vă las singuri nici un minut.
   - Mă plictiseam, spuse Longmore. Nu m-ai sfătuit dumneata să mă vâr într-o bătaie dacă mă plictisesc? Începusem să mă şi distrez, când dumneata şi cu hoţomanul ăsta zăpăcit a trebuit să vă amestecaţi. Cum dracu să am parte de-o încăierare pe cinste dacă trebuie să fiu atent la o pereche de băgăreţi şi să mă asigur că nu dau peste ei-sau că nu sunt omorâţi din greşeală?
   Astfel se condimentase o zi ce se anunţa a fi plicticoasă.
   - Doar nu poţi crede că mai stăteam în magazin când îmi dăduseşi o ocazie perfectă să-mi fac o ieşire rapidă, replică ea. Plus pretextul să anulez comanda pentru rochia aia urâtă. Într-adevăr, nu putea să iasă mai bine nici dacă am fi plănuit-o noi.
   - Ce vrei să spui, domnişoară? se iţi Fenwick din spate. Ne-am băgat în tot necazu ăsta, am fost cât p-aci să fiu târât la casa de corecţie, şi nici măcar n-ai vrut afurisita aia de rochie?
   - Umblă cu şmecherii, râse Longmore. Chiar tu ai spus-o, dacă-mi aduc bine aminte.
   Pentru că traficul nu-i dădea de furcă, putu să o privească mai pe-ndelete.
   Era complet răvăşită; boneta urâtă îi atârna strâmb într-o parte a capului, părul încâlcit era desfăcut pe spate şi lipit de frunte şi obraji. Şi corsetul îi alunecase în neorânduială.
   - Îţi cad hainele de pe dumneata, remarcă el.
   - Ah, zise ea vârându-şi mâna pe sub pelerină să-şi închidă rochia.
   După un moment de luptă, mormăi în şoaptă ceva în franceză, apoi rosti cu glas tare:
   - Nebuna aia m-a închis greşit. Nu ştiu ce-a făcut,dar nu pot să-mi deschei blestematul ăsta de corset. Fenwick, te rog să mă ajuţi.
   - Ba nici dacă mă pici cu ceară, spuse băiatul. E chestii care le fac şi chestii care nu, şi să mă amestec în copci şi nasturi femeieşti e o chestie la care nu mă bag.
   - Hai, nu fi aşa de fandosit. Doar nu te aştepţi ca Lord Longmore să oprească caii şi să mă închidă el.
   - Mai bine el decât io, spuse Fenwick. Nu le ating pe alea nici să mă tai.
   - Laşule, îl certă Longmore, gândindu-se că ziua devenea din ce în ce mai bună.
   O coti pe o stradă lăturalnică şi opri trăsura, îl trimise pe Fenwick să ţină caii, apoi se întoarse spre Sophy:
    - Întoarce-te într-o parte, nu sunt acrobat.
   Ea îşi desfăcu pelerina, coborând-o de pe umeri, după care se răsuci şi îşi aplecă capul. Contele îşi dădu seama că atmosfera se schimbase; acum vibra de tensiune.
   Gâtul ei stătea dezvelit în faţa lui. Neted, cu o piele perfect albă şi o umbră de auriu la baza părului. Aproape că-i putea gusta pielea. Se aplecă, singurul lui gând fiind acela că voia să-i lingă ceafa precum o pisică linge smântână.
   - Apropo, ai fost strălucit în magazin, îl lăudă ea.
   - Mi-ai spus să fiu eu însumi, zise el cu o voce îngroşată.
   Îi putea mirosi pielea, cu o tentă de lavandă şi...pin? Abia dacă se putea concentra la copci. Se holbă la gâtul ei gingaş.
   - Cred că e undeva pe la mijloc, spuse Sophy.
   - Ce anume?
   - Copca pe care a băgat-o în brida greşită. E o bridă cusută, o vezi? Nu e o bridă de metal.
   Longmore îşi îndreptă atenţia spre rochie. Ţesătura era adunată spre mijlocul spatelui. Deasupra locului unde rochia era greşit închisă apăruse o mică deschizătură prin care se întrezăreau desuurile. Muselină fină. Brodată. Cu flori mici. Îşi înăbuşi un geamăt.
   - Ai intrat perfect în atmosferă, continuă ea. Ai fost genial.
   El îşi drese glasul.
   - Am fost eu însumi.
   Îşi spuse să nu se pripească, dar nu era uşor. Să reziste tentaţiei nu avea niciun sens pentru el. Pe de altă parte, nu câştiga nimic dacă ceda acum, într-un loc public. Chiar şi un neghiob precum contele de Longmore putea înţelege asta.
   „Fă-ţi treaba şi gata”, se îndemnă.
   Sarcina nu-i cerea niciun efort, căci era obişnuit să încheie şi să descheie îmbrăcămintea femeilor. O făcuse purtând mănuşi,şi nu numai o dată. O făcuse pe întuneric. O făcuse la nişte viteze ce puteau fi omologate ca recorduri pentru emisfera de nord în timp ce femeile şuierau: „Grăbeşte-te,pentru numele lui Dumnezeu, că vine soţul meu!”
   Ar fi trebuit să-i ia doar câteva secunde, dar se încurcase ceva şi, oricât ar fi bâjbâit, nu ajungea nicăieri. Îşi simţea degetele ca nişte cârnaţi. Indiferent cum încerca să ajungă la copcă, dădea greş şi cu fiecare eşec se înfierbânta tot mai mult.
   - Ce s-a întâmplat? vru ea să ştie.
   - Ale naibii, copcile astea, răbufni el.
   - Cred că nebuna aia le-a îndoit, altfel n-ar trebui să fie mare lucru. N-avem o armată de servitoare şi nu poţi conta mereu pe vreo soră. În caz de nevoie, trebuie să te poţi îmbrăca fără ajutor.
   - Precis eşti al naibii de flexibilă, remarcă el.
   Ce greşeală să facă o asemenea afirmaţie! Ea tăcu, şi mintea lui începu să zugrăvească imagini. Ca şi cum n-ar fi fost destul de înfierbântat.
   Nu era obişnuit să se poarte cum trebuie pe termen lung. Sophy era... flexibilă, iar mintea lui stăruia asupra acestei idei. Şi mirosea a femeie şi a lavandă, şi a proaspăt. Şi putea să-i vadă câte ceva din desuuri. Capul îi stătea să explodeze.
   - Lord Longmore?
    Încercă să se adune.
   - Copca e fie îndoită, fie răsucită, explică el. Nu pot să văd care e problema.
   Nu putea să vadă deoarece mireasma şi căldura corpului ei îi năuciseră simţurile; singurul lui gând era acela că trebuia să-şi ţină mâinile acasă. Pulsul îi crescuse, trimiţându-i valuri de fierbinţeală în vintre.
   „Dumnezeule!”
   - Probabil că s-a prins în cusătura tivului, opină ea. Tipa se grăbea foarte tare. Abia aştepta să termine cu mine. Sunt surprinsă că nu m-a lăsat pe mâna franţuzoaicei ăleia, Ecrivier. Ai văzut despre ce era vorba, fără îndoială.
   - Ar fi trebuit să-1 pun pe băiat să facă asta. Are mâinile mai mici.
   - Haide, trage şi nu te gândi că se rupe aţa, îi ceru Sophy cu un tremur uşor în glas. Putem să o reparăm cu uşurinţă. Sau şi mai bine, las-o aşa. Tot ce trebuie să faci e să închizi suficient de mult astfel încât corsetul să stea la locul lui.
   - E doar o blestemată de copcă! Nu mă dau bătut în faţa unei bucăţi de metal - în niciun caz când tâlharul ăsta stă şi se uită, încropind glume de mahala.
   Contele îşi îndreptă umerii şi îşi scoase mănuşile.
   De data asta, când îi atinse spatele, ea se înfioră. Palmele lui erau transpirate.
   Se aplecă mai aproape, mijind ochii. Găsi bucata de aţă în care se agăţase copca şi o rupse. Respiră adânc, nedându-şi seama că-şi ţinuse răsuflarea.
   O auzi şi pe Sophy că trage aer în piept.
   „Aha,carevasăzică!” Observase şi ea. Şi nu în felul în care simţi o muscă cum ţi se aşază pe piele sau un câine ce-şi împinge botul în mâna ta, ci în acel fel special, feminin. Maşina de asalt avansase. Cu mari sacrificii, dar o făcuse.
   Vesel, închise restul de copci şi nasturi, îi trase pelerina peste umeri şi se întoarse să-şi pună mănuşile. Dăduse o luptă intensă cu sine însuşi, cu temperamentul său năvalnic,şi ieşise victorios. Făcuse progrese.
   - Poţi să vii înapoi, laşule, îi spuse lui Fenwick. E îmbrăcată cum se cuvine acum.

   Lord Longmore mâna trăsura spre St. James's Street într-o viteză ameţitoare.
   Pe când se avântau în circulaţia aglomerată, Sophy auzea oamenii ţipând şi înjurând, dar se dădeau la o parte din calea lor. Se agăţase de marginea trăsurii şi se ruga să poată merge şi mai repede. Încă putea să-i simtă mâinile pe spate şi răsuflarea caldă pe gât. Îi mai răsuna încă în urechi vocea joasă şi răguşită.
   Voinţa ei dispăruse.Simţise cum şi creierul i se topea, la fel şi muşchii; aproape că se lăsase pe spate în mâinile lui, îngăduindu-i să facă tot ce voia.
   Din fericire pentru ea, Longmore nu intenţionase să facă nimic. Tot din fericire, drumurile urmau să li se despartă. O ajutase să-şi atingă scopul, iar acum Sophy nu voia decât să meargă acasă, să-şi toarne un pahar sau patru de coniac şi să le spună surorilor ei ce aflase. Când ajunseră la magazin, aproape că sări din trăsură.
   Dădu să se repeadă înăuntru, când îşi aminti de băiat. Dumnezeule mare! Cum putuse să-1 uite? Se întoarse.
   - Păi ce mai aştepţi? Haide, Fenwick.
   Puştiul se uită îngrijorat la magazin, dar începu să coboare.
   - Nu, stai pe loc, îi ordonă Longmore.
   Băiatul se opri, plimbându-şi privirea de la unul la celălalt.
   - Tu o să vii cu mine, îl înştiinţă contele. O să mă îngrijesc să mănânci şi să-ţi găsesc un culcuş. Este o plăcintărie bună peste drum...
   - Nici gând, interveni Sophy. Eu am fost cea care a făcut promisiunea.
   - Aşa-i, înălţimea Voast', confirmă Fenwick.
   - Ai mai multă încredere în ea decât în mine? se răsti Longmore. Ştii ce-i asta? urmă el arătând către Casa Noirot. O croitorie de dame. Plină numai cu femei.
   - Poate-i mai bine să stau cu dumnealui, domniţă, spuse Fenwick. E mai mare decât domnia ta.
   - Ba nu, n-o să stai. Eu te-am găsit prima.
   Se îndreptă spre trăsură, iar băiatul se trase înapoi spre cel mai îndepărtat colţ al banchetei.
   - Fără supărare, domniţă,dar mnealui m-a salvat să fiu târât la casa de corecţie. Fără să mai punem la socoteală că putea să mă strivească sub picior ca pe-un gândac dac-ar fi vrut.
   - Eu ti-am salvat viata scoțându-te din încăierare înainte să calce cineva pe tine din greşeală, spuse Sophy. Şi dacă înălţimea Sa voia să te strivească, ar fi făcut-o imediat după ce ai încercat să-1 jefuieşti. Acuma, hai să mergem şi încetează să fii ridicol.
   Se întinse să-1 ia de mână, dar Fenwick se trase înapoi.
   - N-am timp de prostiile astea, pufni Longmore. Bună ziua, domnişoară Noirot.
   Sophy trebui să se dea înapoi din calea bidiviilor nerăbdători să pornească.
   Rămânând pe loc, cu mâinile încleştate, îl privi cum se îndepărtează.
   Nu era o idee prea bună să o lase spumegând de furie pe caldarâm. Cu toate astea, o idee cu mult mai rea era să o lase să-i ofere adăpost micului pungaş. Oare cine erau complicii băiatului? Cât de înrăit era în fărădelegi? Înrăit sau nu, putea fi intimidat de tipi mai duri ca el şi pus să deschidă uşa din spate a magazinului pentru o bandă de hoţi şi asasini.
   - Credeam c-o cheamă Gladys, se auzi glasul subţire al lui Fenwick.
   - Are o sută de nume, după cum îi convine, îl lămuri contele. Să nu încerci să le ţii minte. O să te alegi doar cu o durere de cap.
   Dintr-odată răsună un ţipăt nervos.
   Se uită în acea direcţie şi văzu că Sophy/Gladys tropăia pe lângă trăsură.
   - Să-mi dai băiatul înapoi! se răţoi ea.
   - Du-te acasă! strigă el.
   Sophy scoase un ţipăt nefiresc, apoi se clătină şi se prăbuşi grămadă pe caldarâm, sub ochii uimiţi ai trecătorilor. Longmore opri trăsura, îi aruncă frâiele lui Fenwick şi îşi făcu loc prin mulţimea care se adunase iute.
   - Daţi-vă imediat la o parte, naiba să vă ia! Vreţi s-o călcaţi în picioare?
   Ridică de jos trupul inert, spunându-şi să nu intre în panică. Femeile leşinau mereu. Erau obişnuite să facă aşa ceva. Nu mureau din asta.
   Totuşi, ştia că Sophy muncea ore în şir şi fusese implicată într-o bătaie cu puţin timp în urmă - o bătaie ce îl lăsase cu răsuflarea tăiată. Se aruncase în mijlocul încăierării şi se descurcase minunat, demonstrând o gândire neobişnuit de rapidă, în special pentru o femeie. Conştiinţa îi trăgea pumni. Nu foarte dureroşi, e drept, întrucât conştiinţa lui nu era pregătită de luptă.
   - La naiba, la naiba, la naiba, mormăi el.
   O purtă pe St. James's Street, urmat de un alai de gură-cască, şi o coti pe Bennet Street. În acel moment,se uită în spate la mulţimea de curioşi.
   - Căraţi-vă, le spuse ritos, iar ei se risipiră de îndată.
   O duse în curtea îngustă şi dădu un şut în uşa dosnică.
   Un minut.
   Dacă ar mai fi avut la dispoziţie un singur minut, Sophy ar fi putut să-1 ia pe Fenwick de acolo. Imediat ce ţipase, stârnise curiozitatea oamenilor din jur.
   Privitorii i-ar fi luat partea mamei neajutorate care urla ca din gură de şarpe că-i fusese smuls copilul de lângă ea. Ar fi arătat atât de demnă de milă, încât băiatului i-ar fi părut rău şi ar fi venit, era sigură de asta. Dar Longmore, blestemat să fie, nu-i acordase acel minut, sau măcar o clipă de gândire. O luase pe sus, ca şi când ar fi fost un balot de panglici.
   Şi acum era strivită de pieptul lui mare, cald şi puternic,cu un braţ musculos pe sub genunchi şi cu celălalt ţinând-o de spate.
   - Poţi să-mi dai drumul, îi spuse.
   Îl simţea încordat. Apoi, privirea întunecată, printre gene, îi întâlni ochii.
   - Cât de brusc? se interesă el fără s-o lase jos.
   - N-o să-1 iei pe băiatul ăla. Eu l-am găsit. Dumneata l-ai fi dus la poliţie.
   - Trebuia s-o fac. Nu putem avea încredere că o să aibă grijă de cai dacă e căutat de autorităţi. Pun pariu că o să găsim foi volante solicitând prinderea lui.
   Pieptul lui era foarte cald. Muşchii ei se relaxau, iar corpul tânjea spre o contopire deplină cu trupul lui mare şi puternic.
   - Pune-mă jos sau o să ţip, îl ameninţă.
   - Joci murdar, constată el.
   - Aşa joc eu.
   O lăsă jos, dar fără s-o bruscheze. Se arătă extrem de grijuliu, slăbindu-şi strânsoarea treptat,astfel că ea alunecă încet de-a lungul trupului lui, peste o suprafaţă mare de stofa de lână, bumbac şi mătase, toate saturate de mirosul ameţitor de bărbat, până când picioarele îi atinseră pământul.
   Ştiuse că era primejdios, avea această reputaţie. Presupusese însă că era primejdios doar în sensul evident: masiv, sălbatic şi nesăbuit. Îşi dădea seama acum că primejdia nu era doar evidentă.Era mortală.
   - Îţi recomand să te scuteşti de-o seamă de necazuri şi să nu mi te mai opui, îi spuse. Vreau băiatul şi nimic nu mă va opri.
   El o ascultă gânditor, iar privirea lui întunecată deveni rece. După o clipă rosti:
   - Ştii, nu-mi vine greu să cred asta.
   - Avem nevoie de un băiat în magazin.
   - Mi-ai spus că n-aveţi nevoie de ăştia. Aşa ai spus cu câteva momente înainte ca el să năvălească în vieţile noastre.
   - N-avem nevoie de bătăuşi, preciză ea răbdătoare. Dar avem nevoie de un flăcău să facă mici comisioane şi să ducă mesaje şi pachete. Nu e nici prea mic, nici prea mare pentru a fi îndrumat. E iute, ager şi arată bine. Cu o baie...
   - Şi o despăduchere...
   - Şi haine pe măsură, şi puţină educaţie, o să fie perfect.
   Longmore făcu o grimasă provocată de chinurile gândirii, după cum îşi imagină Sophy.
   Aşteptă, simţind cum picături de transpiraţie i se strecurau printre sâni. Dacă n-ar fi fost o Noirot, şi-ar fi încleştat mâinile şi ar fi scrâşnit din dinţi pentru a se stăpâni să nu facă o gafă enormă. Având în vedere însă că era o Noirot, era de mirare că se mai putea gândi încă la băiat. Mulţumită verişoarei Emma, Sophy şi surorile ei erau construite dintr-un material mai rezistent decât multe alte femei.
   Aştepta neclintită, întrebându-se de ce naiba nu venea nimeni la uşă. Sprijinul surorilor îi era indispensabil.
   - Foarte bine, spuse Longmore ţâfnos.
   Vocea îi coborâse cu o octavă, şi sunetul ei o făcu să-şi piardă capul.
   - Sunt de acord că nu e o idee complet nebunească, dar ar fi mai bine dacă i-aş comunica-o eu. O să-i dau de mâncare mai întâi şi o să-1 îmbunez. După aia, o să-1 aduc înapoi.
   - Nu care cumva să pui la cale vreo şmecherie, îl avertiză ea.
   Observându-i privirea iritată, întrebă:
    - Ce-i?
   - Şmecheriile sunt specialitatea dumitale, domnişoară Noirot. A mea este să pocnesc oamenii. Dar sunt flatat că mă socoteşti într-atât de isteţ încât să te pot păcăli.
   Scoase un scurt hohot de râs şi plecă.
   - Spune-le surorilor mele că m-am întors, zise Sophy trecând repede pe lângă Mary, servitoarea care în sfârşit deschisese uşa.
   Se grăbi să urce scările, îndreptându-se spre camera ei. Trebuia să se spele şi să se schimbe. Trebuia să se spele cu apă rece.
   Îşi smulse de pe ea pelerina şi rochia urâtă, apoi se luptă cu şireturile corsetului amintindu-şi de acel răstimp nesfârşit, chinuitor în care Longmore îşi făcuse de lucru la copcile rochiei ei. N-avea nevoie de niciun memento. Merse hotărât spre şemineu şi trase de şnurul clopoţelului, după care umplu un vas cu apă, îşi scoase aluniţa şi îşi frecă faţa. N-avea timp să se spele pe cap. Asta era o treabă ce mânca mult timp, dar trebuia să se dezbrace de hainele acelea oribile.U nde naiba era Mary?
   Uşa zbură de perete. Nu era Mary, ci Marcelline.
   - Draga mea, eşti bine?
   - Nu. Ajută-mă, vrei? Urăsc hainele astea. Nu aduc decât necazuri. Când o să mi le scot, vreau să le arunc direct în foc.
   - Sophy!
   - Trebuie să ies din corsetul ăsta. Am trei straturi pe dedesubt şi simt că mă sufoc.
   - Sophy!
   - O să povestesc după ce-mi dau jos afurisitele astea de haine.
   Marcelline se puse repede pe treabă şi, un moment mai târziu, Sophy azvârli corsetul la podea.
   - Înţeleg că treburile n-au mers prea bine, murmură sora ei.
   - Treburile au mers splendid, o contrazise Sophy.
   Îşi spuse să nu fie toantă.
   Longmore nu conta. Era un mijloc spre atingerea unui scop. Ceea ce conta era magazinul.
   Începu să-şi smulgă hainele de pe ea. Pe când îşi scotea strat după strat cu ajutorul Marcellinei, îi povesti cât de minunat fusese şi Longmore, aristocratul nătărău şi arogant.
   Îi povesti cum, mulţumită lui, putuse să cerceteze în amănunţime modelul şi mătasea pe care o alesese Lady Warford. Îi spuse Marcellinei despre reamenajarea de la Dowdy's şi despre modista franţuzoaică.
   - Asta nu-i bine, oftă Marcelline.
   - Nu e ceea ce am sperat, dar putea să fie şi mai rău, spuse Sophy. Mobilierul nostru e încă mai bun decât cel de la Dowdy's. Tot ce trebuie să facem e să-1 aranjăm mai atrăgător. Casa Noirot trebuie să arate diferit. Trebuie să arate cu 10 paşi înaintea lui Dowdy's. Oamenii nu bagă de seamă diferenţele subtile.
   Asta cerea o sumă de care ele nu dispuneau. Dar Leonie avea să născocească o soluţie. Trebuia să o facă. Sophy nu se putea gândi la toate.
   - Şi tiparele? întrebă Marcelline. Rochia lui Lady Warford?
   - O să le-o dăm fetelor de la Societatea Modistelor s-o descoasă şi apoi să o refacă. Bineînţeles, Lady Warford nu va observa nimic.
   - Cum va putea să stea lângă fiica ei şi să nu vadă diferenţa?
   - E exact cum era Lady Clara înainte să devină clienta noastră. Ochiul ei este needucat, şi pe moment nu văd niciun mod de a o educa. Mai întâi trebuie să-mi concentrez atenţia asupra viitoarei mirese. Acum, ea e singura ce ne mai apără de dezastru. Dacă va continua să cumpere de la noi, ne-am asigurat de un client. Dacă se mărită cu Adderley, nu-şi va permite ţinutele de la Casa Noirot.
   Cum Marcelline se plimba prin încăpere fără să scoată o vorbă, Sophy continuă:
   - Leonie ar spune că trebuie să ne stabilim priorităţile.Avem trei probleme, şi dacă ar fi să le clasificăm de la cea mai simplă la cea mai complicată, aş spune că Lady Warford e cea mai dificilă, Lady Clara următoarea ca dificultate şi Dowdy's cea mai uşor de rezolvat. Eşti de acord?
   Marcelline dădu din cap, încă în mişcare.
   - Ştim ce să facem cu Dowdy's, cel puţin în prima fază, aşa că o să mă ocup de Lady Clara, propuse Sophy
   - Ar fi de ajutor dacă am şti ce-i în capul ei, replică Marcelline oprindu-se din patrulare.
   Lady Clara trecuse pe la ele miercuri, când comandase încă o rochie de călărie şi două pălării, dar Sophy fusese ocupată cu Lady Renfrew, una dintre clientele vechi şi loiale.
   - Ce-ar fi să o aducem mâine pentru probă? sugeră Sophy. Aş putea-o face să vorbească.
   - Putem trimite o cusătoreasă cu un bilet, acceptă Marcelline. Dar nu-mi place deloc să-i reamintesc unei anumite persoane de la reşedinţa Warford că ea este clienta noastră fidelă.
   - Atunci să-1 rugăm pe Lord Longmore să ducă biletul. Ar trebui să-şi facă apariţia cam peste o oră.
   Întrucât Marcelline ridică nedumerită din sprâncene, Sophy îi povesti despre Fenwick şi despre încercarea lui Longmore de a o şterge cu acesta.
   - Ce drăguţ din partea lui! spuse Marcelline râzând. Încearcă să te protejeze de un ucigaş periculos.
   Numai dacă ar şti. Fenwick era un mic nevinovat faţă de ele. Nu că ar fi furat vreodată din buzunare, dar nu exista vreo înşelătorie sau vreun şiretlic al străzii pe care să nu îl ştie. La Paris avuseseră de a face cu tot soiul de pungaşi şi nemernici. La un moment dat, în timpul epidemiei de holeră, Parisul fusese aproape complet sub imperiul anarhiei. Dar ele supravieţuiseră.
   - Nu m-am gândit la asta, zise Sophy. Eram prea furioasă pe aroganţa lui. Atât de furioasă, că pentru un moment mi au pierit toate ideile din minte. Numai pentru o clipă, te asigur. Apoi am făcut o scenă şi am leşinat. Din nefericire, a trebuit să leşin pe caldarâm, ceea ce e scârbos.
   - Pot să-mi închipui, surâse Marcelline. Dar n-ai putut să te gândeşti la o chestie mai puţin dezgustătoare?
   - N-aveam timp. Mă temeam că o să plece. Conduce trăsura ca un vizitiu beat şi nici că-i pasă ce-i în calea lui.
   Marcelline împinse într-o parte cu piciorul grămada de haine urâte.
   - Sunt de acord cu tine că ar trebui să le ardem. Şi o s-o trimit pe Mary să-ţi pregătească o baie bună. Ar trebui să-ţi spălăm aiureala aia din păr, adăugă ea privindu-i cosiţele îmbâcsite.
   - Asta va trebui să aştepte până diseară, spuse Sophy. V-am lăsat toată ziua singure şi am o clientă pe care o aştept după-masă. O să-1 strâng bine sub o bonetă frumoasă din dantelă şi nimeni n-o să bage de seamă.
   - Nu ieşi în seara asta?
   - E numai petrecerea lordului Londonderry, şi acolo nimeni nu o să poarte rochiile noastre.
   - Bine, spuse Marcelline. Ai nevoie de un somn zdravăn la noapte.
   Ceea ce-i trebuia lui Sophy erau două mâini mari care să-i dezmierde trupul, ducând-o în ispită.
   „Într-una din zilele astea”, îşi promise.
   Dar nu aveau să fie mâinile lui Longmore, căci urmările ar fi fost groaznice.
   Avea şi aşa destule treburi grele de care să se ocupe. Acum, tot ce trebuia ea să ştie despre Longmore era dacă urma să-1 aducă pe băiat înapoi sau o silea să ia măsuri drastice. Se îmbărbăta reflectând pe îndelete la aceste măsuri.

   După mai mult de două ore de când plecase cu Fenwick, Longmore îşi făcu iarăşi apariţia la intrarea din spate a magazinului de modă.
   Îi ceru servitoarei Mary, care răspunsese la uşă, să-i transmită lui Sophy Noirot că i-1 adusese înapoi pe „micul ei derbedeu”. Servitoarea îi conduse într-o cameră de la parter. Avea un aspect mai simplu decât salonul de la etaj, fiind gândită pentru scopuri mai mult comerciale, judecând după numeroasele dulapuri şi sertare.
   Deşi aici nu intrau clientele, încăperea era extrem de curată, ca toate celelalte părţi ale magazinului pe care el le văzuse. Fenwick nu-şi putea lua ochii de la duşumea, ca şi când nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Probabil că nu văzuse una atât de curată. Avură doar câteva minute să se întrebe ce era în dulapurile şi sertarele acelea, înainte de a apărea Sophy,care se debarasase complet de personajul Lady Gladys. Puştiul n-o recunoscu. Păstră tăcerea mult timp, ceea ce nu-i stătea in caracter, holbându-se la ea.
   - Da, e aceeaşi doamnă, spuse Longmore pierzându-şi răbdarea. După cum am spus, are o sută de nume şi poate întruchipa o sută de personaje diferite. Iar acesta, adăugă el, este iubitul dumitale Fenwick.
   - Ce i-ai făcut? se miră Sophy.
   - I-am dat jos câteva straturi de murdărie.
   - Parcă i-ai fi dat jos şi câteva straturi de piele.
   Fenwick îşi recapătă glasul:
   - Înălţimea Sa mă puse să fac o îmbăiere. I-am zis că am făcut îmbăiere săptămâna trecută. Crez că m-au jupuit de piele pe faţă.
   - Baie, interveni Longmore. Nu „îmbăiere”. Cred,nu „crez”. Pronunţă corect, aşa cum ţi-am arătat.
   - Cred, rosti Fenwick cu o grijă exagerată.
   - Mi-am obosit creierul traducând din nu ştiu ce limbă vorbeşte el, oftă contele.
   - Am mâncat plăcintă, povesti încântat puştiul. O plăcintă cu carne mare cât ţeasta mea.
   Arătă cu mâinile.
   - Am mers în nu-ş ce magazin şi mi-a găsit ţoalele astea.
   Sub privirea aspră a contelui, reluă:
    - Lucrurile astea.
   - Am fost la un vânzător de haine de-a gata de lângă băi, explică Longmore. Ştiu că vrei să-1 bagi într-o livrea dichisită, dar n-avea rost să-1 curăţ din cap până-n picioare ca după aia să-1 îmbrac la loc în zdrenţele pe care le purta el.
   Sophy îl privi cu o expresie mai blândă ca de obicei. Era cumva aprobare? Doamne,Dumnezeule! însemna că mai înaintase un pas, gândi Longmore.
   - Fenwick şi cu mine am vorbit pe-ndelete, spuse el. Am ajuns la concluzia că ar fi mai fericit în serviciul dumitale decât oriunde altundeva unde m-aş fi gândit eu să-1 duc. O să aibă un acoperiş deasupra capului, mese regulate, haine neobişnuit de bune şi un culcuş unde e puţin probabil că va fi jefuit, bătut sau târât la închisoare ori la casa de corecţie.
   - Nici măcar eu n-aş fi putut să pun mai bine problema, zâmbi ea.
   - Poate că nu,  dar ai fi folosit mai multe adjective. În orice caz, n-am putut afla numele lui adevărat sau de unde vine ori cui aparţine, dacă e într-adevăr al cuiva. E foarte posibil să nu ştie nici el.
   Străzile Londrei erau pline de copii abandonaţi care nu-şi cunoscuseră părinţii, aşa că n-ar fi fost de mirare.
   - Îndrăznesc să afirm că dumneata poţi să-i afli secretele, continuă Longmore.
   Înainte ca ea să poată răspunde, intrară surorile ei.
   Fenwick se holbă la ele stupefiat, iar contele nu-1 putea învinovăţi pentru asta. O singură femeie Noirot era destul de uimitoare cu horbotele, mânecile bufante, fustele, volănaşele şi panglicile ei. Însă cele trei împreună, în toate culorile curcubeului, toate foşnind în timp ce se mişcau, ofereau o experienţă halucinantă.
   - El este Fenwick, îl prezentă Sophy.
   Cele trei femei îl priviră pe băiat cu aceeaşi expresie de interes politicos.
   Longmore se întrebă ce se petrecea în capul lor. Nu, în realitate se întreba ce îi trecea doar ei prin cap.
   - Am făcut baie, le înştiinţă puştiul.
   - Cu săpun, completă Longmore. Păi, ce aveţi de gând, îl ţineţi sau nu?
   Ducesa de Clevedon zâmbi.
   - Cred că o să se descurce foarte bine.
   - Da, haide, Fenwick, zise Leonie cu vioiciunea ei obişnuită. Deocamdată o să te ia în primire servitoarea noastră, Mary. Suntem cam ocupate azi. Dar o să vorbim mai târziu, după ora închiderii.
   Îşi puse o mână pe umărul băiatului şi îl conduse pe uşa interioară.
   - Ce amabil din partea dumneavoastră că l-aţi curăţat şi îmbrăcat, i se adresă ducesa, încă zâmbind.
   - M-am gândit că va fi mai uşor să-1 iau pur şi simplu la baia publică şi să-i las pe cei de-acolo să-1 spele temeinic, spuse el. Dar acum e al dumneavoastră, şi n-o să vă mai reţin de la clientele domniei voastre.
   Făcu o plecăciune şi se întoarse să plece, când auzi un zgomot. Camera nu era departe de uşa din spate pe care se pare că încerca să o doboare cineva. Îşi aminti de bătăuşii tocmiţi de Dowdy s. În aceeaşi clipă îşi aminti că Fenwick pomenise despre prietenii lui. Micii pungaşi mergeau de obicei în gaşcă conduşi de un tâlhar mai mare. Blocând-o pe Sophy cu un gest ferm, se îndreptă repede spre culoarul scurt şi deschise brusc uşa.
   Fratele lui, Valentine, stătea cu pumnii ridicaţi, gata să lovească din nou în uşă.
  - Ce dracu? bombăni Longmore. Chiar toată lumea ştie de uşa asta?
   - Te-am căutat pretutindeni, spuse Valentine. Am încercat la tine acasă, apoi la White's, apoi m-am dus la reşedinţa Clevedon - dar nu te văzuseră, şi ducele nu era acasă, şi nimeni nu ştia unde plecase. Apoi m-am gândit că poate ai chefuit toată noaptea, aşa că am venit înapoi, să te caut la Crockford, şi cineva de acolo mi-a spus că te-a văzut cum o luaseşi pe Bennett Street cu puţin timp în urmă. Am venit aici şi ţi-am văzut trăsura. Am încercat 5 uşi în curtea asta blestemată. Ce e aici?
   - N-are importanţă ce-i aici. Ce naiba vrei?
   Valentine privi peste umărul fratelui său. Acesta se întoarse şi văzu că Sophy îl însoţise pe culoar.
   - Mai degrabă ţi-aş vorbi afară, spuse Valentine. S-a întâmplat ceva.
   - E Lady Clara, murmură Sophy.
   Ochii lui Valentine se măriră.
   - Cum dracu...
   - Ce-a mai făcut de data asta? întrebă Longmore.Şi-a omorât logodnicul? Pe mama?
   - Ea ştie chiar totul? replică Valentine cu privirea aţintită spre Sophy.
   - Este cumnata lui Clevedon, nătărăule. E practic din familie.
   - Nu din familia noastră, îl corectă Valentine.
   - Nu fi încrezut, frăţioare. Te face să arăţi constipat. Ce-a mai făcut Clara acum?
   - Nu vrei să vii afară? Nu ţin să afle chiar toată lumea.
   - Lumea asta află oricum totul, zise Longmore făcând semn spre Sophy.
   Valentine mormăi în barbă, lăsă să-i scape un oftat, apoi păşi pe culoar, închizând uşa în urma lui.
   - Clara a şters-o, anunţă el.

CAPITOLUL 6

   - Nu fi tâmpit, spuse Longmore. Clara niciodată n-ar...
   - Domnii mei, interveni Sophy. Aici nu-i cel mai bun loc pentru a discuta problema. Se circulă prea mult. Se închid şi se deschid uşi.
   - Ce dracu e de discutat? izbucni Longmore. Doar n-o s-o iei în serios.
   Expresia ei era însă cât se poate de serioasă.
   - Te sfătuiesc să o faci, zise ea. Dar un loc mai liniştit ar fi mai bun.
   Se îndreptă spre camera din care tocmai venise Longmore fără să privească în spate. Pentru o clipă, contele îi urmări mişcarea şoldurilor. Apoi observă că şi fratele lui se uita la acelaşi lucru.
   - Nu sta acolo ca un lemn, îl dojeni. Tu eşti ăla care vrea să ţină totul în mare secret.
   O urmară în încăpere, iar Sophy închise ambele uşi.
   - Asta e o furtună într-un pahar cu apă, tipică pentru familia Fairfax, declară Longmore. Clara e incapabilă să fugă. Nu se poate îmbrăca singură. Abia dacă ştie cum să mănânce singură. N-are nici un ban. Unde ar putea merge?
   - A luat-o pe Davis, spuse Valentine.
   - Haide, fii serios.
   - Ce fel de glume îţi imaginezi tu că fac?
   - O doamnă nu poate păstra secrete faţă de camerista ei, explică Sophy. A trebuit să-i spună lui Davis. Deşi Davis probabil că a primit vestea cu mare tristeţe, n-ar pălăvrăgi şi n-ar lăsa-o pe Lady Clara să plece de una singură.
   Destul de adevărat. Davis era un câine de pază teribil de fidel şi de protector. De asemenea, era - sau cel puţin aşa credea Longmore - cu picioarele bine înfipte în pământ.
   - Clara a plecat cu cabrioleta ei cam pe la prânz, spuse Valentine. Avea o grămadă de bagaje despre care a spus că erau haine vechi pe care le ducea la o acţiune de caritate. După aceea avea de gând să o viziteze pe strămătuşa Dora în Kensington şi să rămână acolo peste noapte. A mai făcut asta. Nimeni n-a bănuit nimic. N-am fi ştiut adevărul decât mâine, dacă strămătuşa Dora n-ar fi venit să o vadă pe mama astăzi. După aia a izbucnit tărăboiul, aşa cum vă puteţi închipui.
   Longmore era uimit că nu se auziseră de acolo urletele. Reşedinţa Warford era doar la câteva străzi distanţă,de cealaltă parte a Green Park.
   - Lady Clara a lăsat vreun mesaj? se interesă Sophy.
   Valentine înţepeni brusc. Îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune după toate regulile artei.
   - Nu cred că am avut onoarea, spuse el.
   „Măgar încrezut!”
   - Domnişoară Noirot, permiteţi-mi să vi-1 prezint pe fratele meu, Valentine Fairfax, rosti Longmore.
   Încă o plecăciune excesiv de politicoasă din partea nătângului, care spuse:
   - Domnişoară Noirot, poate că veţi fi atât de amabilă să mă lăsaţi să discut cu fratele meu între patru ochi.
   Sophy făcu o reverenţă fără mare legătură cu regulile etichetei. Se lăsă în jos într-un freamăt de funde, dantelă şi muselină, scoţând un foşnet asemănător cu murmurul publicului scandalizat de la teatru atunci când o târfă îşi făcea apariţia în lojă. Se ridică, graţioasă ca o balerină, apoi se uită la Valentine, toată numai ochi mari şi albaştri:
   - Nu mă pricep deloc. Întrebaţi-1 pe Lord Longmore.
   - În privinţa asta nu m-am hotărât încă, zise Longmore. E limpede însă că n-are sens să încerci să-i ascunzi vreun secret.
   Valentine, privind cu totul vrăjit în ochii aceia mari şi albaştri, n-auzise niciun cuvânt.
   - Un mesaj, îl îmboldi Longmore. A lăsat sora noastră vreun mesaj?
   Valentine se scutură, ieşi din transă şi scoase din străfundurile vestei o bucată de hârtie pe care i-o înmâna fratelui său. Textul era concis:

   Nu o să mă mărit cu omul acela. Prefer să fiu dezonorată pentru tot restul vieţii mele şi să trăiesc în mizerie. C.

   - Ah, bine, făcu Longmore. Asta ne mai lipsea acum: o dramă.
   Totuşi îşi aminti cum se boţise faţa Clarei cu o săptămână în urmă, când venise la Casa Noirot. Spusese... Ce spusese oare?
   Ceva despre mama lor care o necăjea. Ceva despre căsătorie. Căsătoria în mare grabă. Căsătoria cu care n-ar fi fost nevoită să se confrunte, dacă Longmore şi-ar fi îndeplinit o sarcină simplă a cărei necesitate i se părea chiar şi lui dincolo de orice îndoială: să-1 ţină pe Adderley departe de ea.
   Sophy întinse mâna, luă biletul şi parcurse rapid cele câteva rânduri, apoi întoarse hârtia. Pe exterior, Clara scrisese „Mama”.
   - Imediat ce mama şi-a dat seama că nu se dusese la mătuşa Dora, a alergat la etaj şi a întors pe dos camera Clarei, povesti Valentine. Biletul era vârât în cutia de bijuterii a Clarei. Luase tot ce era acolo. Nu că ar fi avut ceva prea valoros. De obicei, mama îi împrumuta bijuteriile, iar pe cele bune le ţinea sub cheie.
   - Ar putea să-şi vândă hainele, sugeră Sophy. Camerista s-ar putea ocupa de asta. De aceea a luat toate acele bagaje.
   Observându-le privirile uimite, îi lămuri:
   - Rochiile ei, mai ales cele făcute de noi, i-ar aduce o sumă frumuşică.
   Atunci Longmore simţi primul fior de panică. Clara. Pe drum. Însoţită doar de cameristă, expusă tuturor pericolelor. I se făcu rău.
   - Îmi imaginez că mama n-a stat degeaba, zise Valentine. O fi găsit dulapurile şi sertarele golite.
   - S-a oprit din ţipat îndeajuns ca să poată cerceta? întrebă sarcastic Longmore.
   - N-a ţipat deloc. Mai întâi a leşinat, apoi a început să plângă, după care s-a închis în camera Clarei. Nu lasă pe nimeni înăuntru şi nu vorbeşte cu nimeni.
   - Ah, nu. Sărmana femeie!
    Sophy îşi puse mâna la gură şi închise ochii. Doar pentru o clipă lăsă să se vadă o urmă de emoţie. Longmore înţelese în acel moment cât de rară era priveliştea: Sophy vădea o emoţie autentică. Nu ştia cum de înţelesese că era sinceră, dar ştia, în acelaşi fel cum o recunoştea pe tânăra femeie indiferent cum se deghiza. Licărul de sensibilitate dispăru, şi ea se învioră:
  - Ar fi fost de dorit să lase mai multe indicii. Dar şi-a luat camerista, hainele şi nişte fleacuri pentru amanet, deci a premeditat totul. Dar să le luăm pe rând. Trebuie să descoperim încotro a luat-o.
   - Noi? întrebară fraţii în acelaşi timp.
   Lord Valentine Fairfax, pe care Sophy îl văzuse de multe ori până acum, semăna cu fratele lui mai mare doar la statură. La înfăţişare semăna cu sora lui, Clara. Cu toate astea, legătura lor de rudenie era evidentă. Pe faţa lor se succedară cu rapiditate aceleaşi expresii: surpriză, derută, iritare. Erau aristocraţi. Creierele lor nu erau prea dezvoltate şi categoric nu erau deprinse să înţeleagă subtililăţile.
   Sophy arboră un aer confuz.
   - Am presupus că vreţi să mă ajutaţi.
   - Să te ajutăm? repetă Lord Longmore.
   Lord Valentine reacţionă politicos:
   - Este foarte... ăă... amabil din partea dumneavoastră, domnişoară... ăă...
   - Noirot, idiotule. Ţi-am mai spus. Cumnata lui Clevedon. Şi dacă ea...
   - Da, desigur, spuse Lord Valentine. Cred că putem apela la Clevedon să ne ajute la organizarea căutării.
   - Aha, da? făcu Sophy. Şi unde propuneţi să se înceapă căutarea?
   - Păi...
   Lord Valentine se încruntă şi se uită spre fratele lui.
   - Pentru că nu sunt dumirită de unde aţi începe, urmă tânăra femeie. Poate că greşesc, dar mi se pare că o să aveţi nevoie de o echipă foarte numeroasă de căutare, să cercetaţi fiecare drum care iese din Londra pentru a-i da de urmă şi apoi toate posibilele direcţii spre... ei bine, spre oriunde.
   Cei doi se uitară unul la altul şi apoi spre ea. Sophy continuă în acelaşi ritm alert:
    - Nu mă pot opri să nu mă întreb, de asemenea, cum o să faceţi toate astea fără a atrage atenţia asupra faptului că Lady Clara Fairfax a fugit de acasă însoţită doar de camerista ei. Poate că mă înşel - sunt doar o negustoreasă - dar am crezut tot timpul că fetelor de familie bună nu li se permite să plece aşa, pur şi simplu, de capul lor. Îmi închipui că, dacă o fată a făcut aşa ceva, familia ei n-ar vrea să se ştie.
   - Păi... îngăimă Lord Valentine, în timp ce Longmore scoase o înjurătură urâtă.
   Sophy ar fi putut adăuga câteva la fel de urâte, în două limbi.Era foarte grav, din multe motive. O fată bine educată, călătorind însoţită doar de o cameristă. Tot atât de bine şi-ar fi putut picta o ţintă roşie pe spate. Şi pe faţă. Şi dacă lumea întreagă avea să afle, după ce se întâmplase cu Adderley... Nimic nu i-ar mai fi putut reface reputaţia. Nu puteau decât să spere că fata se răzgândise şi că în acele momente se află în drum spre casă. Sophy era însă prea lucidă ca să se bizuie pe speranţă. Mulţumită experienţei de o viaţă, nu îşi exterioriza nimic din frământările intime.
   - Am o reţea vastă de cunoştinţe la care pot apela în situaţii din acestea, le spuse. Şi mai bine, îl avem pe Fenwick. Presupun că şi el îşi poate chema gaşca. Cineva din aceste două grupuri o fi observat două femei într-o cabrioletă care arată aşa şi pe dincolo, mergând în cutare direcţie.
   Era momentul pentru comentarii. Cei doi bărbaţi o priveau însă fără să scoată un cuvânt, ambii cu aceeaşi expresie atentă pe faţă. Presupunea că se gândeau intens la spusele ei. Nu se putea aştepta nimeni să facă două lucruri deodată.
   - Tot ce am nevoie de la domniile voastre este o descriere a vehiculului şi a caracteristicilor lui distinctive.
   Îşi ridică micul ceas de buzunar care îi atârna de cordon şi îl deschise.
   - Este aproape 4 şi jumătate. Cu puţin noroc, o să primim veşti înainte de lăsarea serii.
   - Lăsarea serii! exclamă Lord Valentine. Draga mea fată, e plecată deja de ore întregi. La lăsarea serii ar putea fi în Dover sau Brighton sau chiar pe o navă traversând Canalul spre Continent.
   - Domnişoara Noirot nu este draga ta fată, prostănac arogant ce eşti, interveni Longmore.
   - Are nevoie de documente ca să traverseze spre Continent, le atrase atenţia Sophy.
   Spre deosebire de familia Noirot, Lady Clara nu avea de unde şti cui să se adreseze pentru a obţine paşapoarte falsificate, scrisori de credit şi altele asemenea sau cum să le falsifice pe ale ei.
   - Asta înseamnă să căutăm doar pe tot teritoriul Marii Britanii, conchise Lord Valentine.
   - Mulţumesc foarte mult pentru că subliniezi evidenţa, bombăni Longmore.
   - Am vrut doar...
   - Nu contează ce a vrut, domnişoară Noirot, îl întrerupse fratele său. Nu ştie ce vrea să spună şi fiind foarte sensibil, ca toţi cei aidoma nouă, intră în panică la orice fleac.
   - Cred că sunt motive de panică, spuse ea. Asta nu-i bine.
   - Ai spus acum câteva clipe că putem să fim de folos. Ce vrei să fac?
   - Sau eu, bineînţeles, completă Lord Valentine.
   Sophy n-avea de ales. Nu se putea descurca de una singură. Ajutorul lor era esenţial.
   - Lord Longmore, îţi propun să te duci acasă şi să-i ceri valetului să-ţi facă bagajul pentru o călătorie de câteva zile.
   - Câteva zile!
   Lord Valentine îşi puse mâinile în cap.
   - Călătorind doar cu camerista! Clara va fi ruinată în mod ireparabil!
   Ruina Clarei era ultima dintre grijile lui Sophy în acest moment. Putea doar să spere că fata nu fusese atacată. Violată. Omorâtă. Era complet vulnerabilă. Nu ştia absolut nimic. Uite cât de lesne profitase Adderley de ea.
   - Te rog ia-ţi lucruri pentru câteva zile, stărui ea păstrându-şi vocea joasă şi calmă, iar expresia feţei liniştită.
   Nu-şi frământă mâinile. Lord Valentine trebuia potolit şi Longmore trebuia să creadă că ea ştia ce are de făcut.
   - În clipa în care am veşti, trimit după dumneata şi o pornim la drum.
   - Trimiţi după noi, o corectă Lord Longmore.
   - Eu sunt obişnuită cu dumneata. Lord Valentine şi cu mine abia dacă ne cunoaştem.
   Cel puţin Longmore înţelegea - până la un punct - de ce era capabilă.
   Ştia de munca ei pentru Spectacle. N-ar mai fi trebuit să piardă timp explicând fiecare fleac. Colaboraseră destul de bine la Dowdy's. Îl folosise atunci şi avea să-1 folosească şi acum. Un instrument. Asta-i tot ce era el, îşi zise. Se întoarse spre fratele mai mic:
   - Milord, vă sfătuiesc să vă întoarceţi la reşedinţa Warford. Ce trebuie să faceţi este să vă ajutaţi familia să găsească o scuză simplă pentru lipsa lui Lady Clara la primirea vizitatorilor acasă. O răceală severă sau ceva asemănător - ceva care să ţină lumea la distanţă.
   - Ai vreo idee mai bună? întrebă Longmore, observând confuzia de pe chipul fratelui său. Trebuie să-ţi subliniez că domnişoara Noirot e foarte implicată în asta? Clara e clienta preferată a magazinului. Toate hainele pe care le comandă sunt concepute special doar pentru ea. Dacă păţeşte ceva, Casa Noirot o să rămână cu blestematul ei de trusou pe cap şi o să se ducă totul de râpă - pentru că nimeni nu poate purta acele haine ca Lady Clara, explică el imitând emfaza lui Sophy. Ca să nu mai spun că spera să-i vândă şi mai multe, odată ce vor născoci un plan să scape de Adderley.
   - E tipic pentru tine să faci glume în astfel de momente, mormăi Lord Valentine.
   - Nu glumesc, aşa cum ai şti dacă tu ai fi fost cel şantajat şi bătut măr în timp ce o însoţeai pe sora noastră să-şi cumpere blestematele ei de haine.
   - Nu e nicio glumă, interveni Sophy.Surorile mele şi cu mine îl vrem pe Lord Adderley scos din peisaj. Vreau ca frumoasa dumitale soră să-şi ia un soţ cu o avere considerabilă. Într-adevăr este cel mai bun client al nostru şi într-adevăr am da faliment dacă n-ar putea să poarte minunatele veştminte de nuntă pe care i le facem.
   Fără glumă. Un adevăr oribil. Mai adevărat decât îşi puteau închipui.
   Longmore se îndepărtă de fratele lui, rămas stană de piatră.
   - Domnişoară Noirot, ai spus că vrei o descriere a cabrioletei, îţi sugerez să iei o hârtie şi un creion. Am comandat acea trăsură special pentru ea şi îmi amintesc fiecare amănunt. Şi dacă se întâmplă să uit ceva, Valentine ne va atrage atenţia. Crede că ar fi trebuit să cumpăr o trăsură pentru el.

   La puţin timp după aceea, cele trei surori Noirot se aflau în dormitorul lui Sophy, ajutând-o să-şi facă bagajul.
   Le spusese despre Lady Clara şi despre modul în care intenţiona s-o caute. Spera ca ele să vină cu o soluţie mai bună. Din păcate, îşi dădea seama că planul ei era departe de a fi mulţumitor în numeroase privinţe. Dar Marcelline şi Leonie, care vedeau problemele la fel de limpede ca şi ea, nu aveau nimic mai bun de oferit.
   - Nu văd nicio altă variantă, oftă Marcelline. Este nu doar periculos pentru reputaţia ei să se anunţe această dispariţie, ci şi primejdios din punct de vedere fizic. Tot felul de ticăloşi o să plece în căutarea ei. Ar putea fi sechestrată pentru o recompensă - şi asta în cel mai fericit caz. Mon Dieu, sărmana ei mamă!
   Marcelline avea o fiică pe care aproape că o pierduse. De două ori. Ştia prin ce trecea acum Lady Warford. De fapt, toate trei înţelegeau de ce marchiza se închisese în camera fiicei sale.
   Lady Clara nu era nimic mai mult decât o clientă, dar Sophy era foarte îngrijorată.
   - Vorbind despre ticăloşi, spuse ea în vreme ce făcea sul nişte ciorapi. Aş vrea să ştiu ce a făcut Adderley ca să o determine să-şi ia câmpii.
   - Mai contează? replică Leonie.
   - Îmi doresc să fi ştiut înainte ca ea să plece. Ar putea fi de folos.
   - O să afli atunci când o s-o găseşti, zise Leonie. Şi sigur că o s-o găseşti. Trebuie.
   - Bineînţeles că Sophy o s-o găsească, întări Marcelline. Dar dragele mele, ce dracu' o să-i spun eu lui Clevedon? O să fie înnebunit. Ştiţi ce dragă îi e Lady Clara.
   El pierduse o soră la o vârstă fragedă. Când soţii Fairfax îl luaseră sub aripa lor, Lady Clara îi devenise ca o soră. Întotdeauna fuseseră apropiaţi. Deşi avuseseră nişte certuri cu puţin timp în urmă, Lady Clara participase la nunta lui cu Marcelline şi se părea că le acceptase pe cele trei Noirot aproape ca pe nişte surori.
   - Dă-i ceva de făcut, sugeră Sophy. I-am spus lui Longmore că o să mă ocup de Adderley, dar nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Roagă-1 pe Clevedon să afle foarte discret cât mai multe amănunte despre Adderley. Am nevoie de orice informaţie pe care o poate obţine.
   - Ce ar putea afla Clevedon în afară de ce este deja ştiut de toată lumea, cum ar fi pasiunea lui Adderley pentru jocurile de noroc şi starea sa financiară? se miră Leonie.
   - Scena aia de pe terasă n-a fost un act necugetat de pasiune, remarcă Sophy. Am ştiut că nu era ceva în ordine. Sunt sigură că a fost planificat. Adderley ar fi trebuit să lupte cu disperare pentru femeia pe care o iubea, dar 1-a lăsat pe Longmore să-1 lovească şi pe Lady Clara să-1 apere. Pune-1 pe Clevedon să sape cât mai adânc cu putinţă.Poate afla la fel de multe la un joc obişnuit de cărţi cum pot eu afla trăgând cu urechea la petreceri şi discutând cu cocotele.
   Luă pălăria pe care plănuise să o poarte şi se aşeză să-i prindă un voal.
   - Aş putea să cercetez mai amănunţit în finanţele lui Adderley, se oferi Leonie.
   - Tu şi cu Marcelline o să aveţi destule de făcut, ocupându-vă de magazin cât timp o să lipsesc, spuse Sophy. Îmi pare rău că las totul în seama voastră.
   - Nu fi caraghioasă! Trebuie s-o găseşti. Asta-i pe locul întâi.
   - Lady Clara face parte din familia noastră acum, indiferent dacă-i place sau nu mamei ei, spuse Marcelline.
   Încruntându-se la pălăria de care se ocupa Sophy, urmă:
    - Că veni vorba de familii, iubito, trebuie să discutăm puţin înainte de plecare.

   Deşi traversase destul de rapid Londra după ce Fenwick venise să-1 cheme, se făcuse aproape 8 şi jumătate când trăsura lui Longmore se apropia de cafeneaua Gloucester din Piccadilly. Soarele era la apus.
   La fel ca în fiecare seară pe la ora asta, în piaţă domnea o stare de agitaţie şi de tensiune. Cele 7 poştalioane erau gata de plecare şi toţi cei prezenţi erau fie parte din spectacol, fie din spectatori.
   Longmore ştia că agitaţia fusese şi mai mare cu câţiva ani în urmă. Atunci, toate cele 35 de trăsuri ale Poştei Regale plecau din Londra în acelaşi timp - la ora 8 - împreună cu o serie de diligente. Deşi amânarea plecării poştalioanelor cu o jumătate de oră redusese întru câtva aglomeraţia, nu era tocmai locul şi timpul potrivit pentru a o întâlni pe „verişoara Gladys”. Să găsească o femeie oarecare printre atâţia oameni nu era uşor, mai ales pe înserate, când o mulţime de curioşi asistau la plecarea poştalioanelor.
   Apoi observă o foiala neobişnuită într-un grup de spectatori. Bărbaţii se îmbrânceau, călcându-se pe picioare, riscând să cadă sub copitele cailor şi roţile trăsurilor. Explicaţia stătea chiar în mijlocul lor.
   În loc de deghizarea obişnuită, în seara asta, Sophy etala ultima creaţie nebunească a Casei Noirot. Rochia era de un mov discret, însă nimic altceva nu mai era discret. Pe umeri i se revărsa un guler lat. Sub el era încă un guler sau un fel de capă ce-i ajungea până la coate. Dedesubt se vedeau mânecile bufante de mărimea unor butoiaşe de bere. Metri întregi de dantelă neagră izvorau de sub gulerele rochiei de-a lungul părţii din faţă. Nişte chestii verzi ce voiau să fie lăstari înfrunziţi ţâşneau din calota pălăriei albe. Câteva funde verzi şi un val de dantelă albă căptuşeau partea din faţă a borului pălăriei, încadrându-i chipul - sau ce se putea vedea din el de sub vălul negru aranjat cu eleganţă.
   Era complet caraghios. Era ciudat de atrăgător.
   - Dumnezeule mare, gemu el. Doamne, Dumnezeule!
   Ea îl zări şi se îndreptă agale spre trăsura lui, unduindu-şi şoldurile mai mult decât era necesar, după părerea contelui,prin gloata aceea de zurbagii. O urma un servitor de la han care-i ducea geamantanele.
   - Uite-o, spuse Fenwick din locul său de la spate.
   - O văd şi eu, replică Longmore.
   Înainte ca el să poată coborî să o ajute, o grămadă de bărbaţi se năpustiră spre trăsură. Unul întinse mâna să o ajute, dar contele se aplecă şi i-o oferi pe a lui. Sophy o prinse şi mâna lui mare, înmănuşată,aproape că înghiţi de tot mâna ei mai mică, în mănuşa moale de viţel. După o mică pauză, tânăra femeie se urcă în trăsură. Cei de pe caldarâm tăcură în timpul acesta, admirând-o din spate. Se auzi un oftat când ea se aşeză - cu un foşnet tulburător - pe partea stângă a banchetei şi aproape că dispăru sub glugă. Doi bărbaţi se luptară să ia bagajele de la servitor, dar el le aruncă repede în spate, unde Fenwick le aranja lângă cele ale lui Longmore.
   De vreme ce o răscoală părea iminentă şi Longmore n-avea deloc timp pentru aşa ceva, îndemnă caii să plece. N-avea de ales decât să stea la coadă după poştalioane.
   - Nu-i cel mai potrivit moment de plecare din Londra, observă el. Toate poştalioanele o iau pe acelaşi drum în acelaşi timp prin Piccadilly spre Hyde Park Corner. Trebuie să le urmăm până când ajungem la Brompton Road. Poştalionul de Portsmouth coteşte acolo şi aşa o să facem şi noi.
   - Prefer să plec în toiul aglomeraţiei, spuse ea. Cu atâta du-te vino, un grup de călători atrage mai puţin atenţia.
   - Şi cum ţi-ai propus să nu atragi atenţia în echipamentul ăla? se interesă el făcând semn spre ţinuta ei. Ar trebui să fie o deghizare?
   - Da. Sunt cea mai nouă cucerire amoroasă a dumitale.
   El nu era sigur dacă auzise bine. Străbăteau pavajul de granit după un lung şir zgomotos de trăsuri. Zeci de copite loveau pietrele, lanţuri zăngăneau şi o sumedenie de roţi huruiau şi vuiau.
   - Eşti ce anume? o întrebă privind-o lung.
   - Sunt o demimondenă, îl lămuri ea. Surorile mele şi cu mine am căzut de acord că nimeni din cei care te cunosc n-o să-şi aducă aminte dacă te văd cu o femeie de moravuri îndoielnice - şi pe mine e cu mult mai puţin probabil să mă recunoască cineva decât pe dumneata. Nici măcar clientele Casei Noirot nu prea bagă de seamă fetele noastre.
   Era complet ţicnită. Niciun om cu ochii în bună stare nu putea să uite faţa ei înşelător de angelică, ochii uşor oblici, de un albastru tulburător, nasul obraznic, buzele pline şi îmbietoare.
   - Nu suntem la fel de invizibile ca servitoarele, dar pe-aproape, continuă nebuna. De asemenea, oamenii înclină să nu recunoască o persoană care e în afara mediului ei obişnuit. Am ales special această rochie pentru că mă face să arăt foarte luxos - şi e mai îndrăzneaţă decât ar purta o englezoaică respectabilă. Vezi dumneata, sunt o văduvă veselă, explică ea atingându-şi vălul cochet. Şi nimănui nu i se va părea ciudat că femeia care te acompaniază a preferat să-şi acopere faţa în public.
   - Te-ai autonumit amanta mea, spuse el, înăbuşindu-şi un surâs. E frumos din partea dumitale.
   - Nu-i un sacrificiu. Majoritatea deghizărilor mele sunt neconfortabile şi deloc drăguţe. Nici hainele mele obişnuite nu sunt foarte atrăgătoare.
   - După gustul cui, mă întreb. Îmi amintesc de o pălărie cu un soi de aranjament în formă de moară de vânt din care ţâşneau funde, flori, pene şi mai ştiu eu ce alte chestii.
   - Poţi fi mai îndrăzneţ cu pălăriile, dar nu poţi purta acest tip de ţinută în Londra. Sperie clienţii. Marcelline e singura care ajunge să poarte cele mai excentrice creaţii ale ei, pentru că ea e cea care merge la Paris. Şi să nu uiţi, femeile căsătorite au o libertate de mişcare mai mare atât aici, cât şi acolo.
   Longmore ştia prea bine acest aspect. Şi bărbaţilor li se permiteau mai multe în compania lor. Sophy nu era măritată, dar era o modistă întru câtva franţuzoaică. Practic era acelaşi lucru.
   - Chiar dacă aş merge la Paris, n-aş putea să port exact ce poartă ea, continuă Sophy. Femeile nemăritate de acolo vor să arate şi mai mult decât englezoaicele că sunt neprihănite. Fuste simple, părul strâns la spate. Nu înţeleg ce găsesc bărbaţii atrăgător în asta, dar pe de altă parte...
   Cu un râset uşor, continuă:
   - Ce-ţi pasă dumitale? Important e că astfel nu vom stârni curiozitatea nimănui. Pe deasupra, oamenii vor fi atât de ocupaţi să se holbeze la ţinuta mea, încât n-o să dea mare atenţie feței.
   Virgină? Nu putea fi virgină. Ar fi fost absurd. Cu trupul ăla şi mersul ăla şi... şi era modistă!
   - Că tot veni vorba despre virgine, spuse el, hai să discutăm despre sora mea.
   Ţinând seama de biletul adus de Fenwick, Sophy avea motive serioase să creadă că Lady Clara călătorea pe Portsmouth Road. Câţiva dintre prietenii puştiului zăriseră cabrioleta la Hyde Park Corner. După aceea, vehiculul fusese observat pe Knightsbridge Road, îndreptându-se spre Kensington. Dar după cum spusese un băiat de la poştă, mai târziu, la un han din Fulham, o femeie care arăta ca un buldog întrebase care era cel mai bun drum spre Richmond Park.
   - S-a făcut că se îndreaptă spre casa mătuşii ei, apoi s-a întors şi a luat-o, se pare, spre sud-vest, conchise Sophy. Richmond Park are vreo însemnătate pentru ea?
   - Niciuna de care să ştiu eu. Dacă ar fi să ghicesc, singurul loc la care mă pot gândi este Bath. Când era mică, soră-mea mergea destul de des la Bath cu bunica dinspre tată. Erau foarte apropiate. Bunica Warford a murit acum vreo 3 ani, şi Clara a suportat foarte greu pierderea. Întotdeauna i-au plăcut doamnele în vârstă, prietenele bunicii. Însă nu-mi vine în minte nicio cunoştinţă din Richmond Park.
   - Poate nici nu ştie unde se duce, opină Sophy. I s-o fi întâmplat ceva cumplit, care a determinat-o să fugă de acasă orbeşte.
   - Pur şi simplu a fugit.
   Ajunseră la bariera de la Hyde Park. Spre deosebire de poştalioane, trăsura lor trebuia să se oprească, iar Longmore trebuia să achite o taxă. Profită de pauză ca să-1 controleze pe Fenwick. Băiatul stătea pe scaunul din spate, cu braţele încrucişate în poziţia caracteristică a pajilor, uitându-se la cerul ce se întuneca cu repeziciune.
   Şi contele se uită în sus. Nori groşi li se adunau deasupra capetelor. Nu era îngrijorat. Acoperişul trăsurii era bun şi, dacă se pornea o ploaie puternică, putea să monteze apărătoarea. Locul din spate nu avea acoperiş, însă Fenwick avea să se descurce. Olney îi dăduse o umbrelă, iar Reade - foarte nefericit că rămăsese acasă - fusese convins să-i cedeze una dintre vechile lui pelerine.
   După barieră trecură pe lângă hanul White Horse şi barăcile infanteriei.
   - Nu pot înţelege ce i-a venit surorii mele, bombăni el. A fost întotdeauna înţeleaptă.
   - Înţeleaptă, dar neştiutoare, preciză Sophy.
   Longmore detecta o mică şovăială în vocea ei. Îi cunoştea de-acum toate schimbările de ton. Câteodată, într-o mulţime, o identifica doar după glas, chiar dacă adopta un accent provincial.
   Se uită la ea. Îşi ţinea mâna pe frunte. Vălul era la locul lui, disimulându-i expresia feţei, şi totuşi chiar şi el putea să-şi dea seama că era supărată.
   - Ce mai e acum? rosti cu asprime.
   - Nu ştie nimic, oftă Sophy. Chiar şi pentru o fată de 21 de ani, e jalnic de naivă.
   Inspiră adânc, iar Longmore privi fascinat cum pieptul i se ridica şi cobora. Nu s-ar fi cuvenit, date fiind împrejurările, însă era bărbat, iar ea era îmbrăcată ca o cocotă la modă.
   Trecură de canalul Westbourne şi se apropiară de hanul Rural Castle. Răsunau cornurile poştalioanelor, care de acolo îşi separau drumurile. Cel de Portsmouth o lua pe Brompton Road, direcţie pe care urmau s-o apuce şi ei în curând.
   - Are trei fraţi. Nu-i aşa de neştiutoare, spuse el. Ştie cum sunt bărbaţii. Trebuia să aibă atâta minte încât să nu-i încurajeze pe niciunul din descreieraţii ăia.
   - O femeie poate crede că are habar despre ce e vorba, dar până când nu se întâmplă, până când nu o atinge un bărbat, nu ştie.
   Longmore îşi aminti reacţia femeii de lângă el când ii suflase pe gât. Era oare posibil ca ea să nu fi ştiut ce credea el că ştie?
   Ipoteza era ridicolă. Doar nu era o şcolăriţă. Crescuse la Paris. Era modistă. Şi avea un mers care-ar fi scos din minţi orice bărbat.
   Trecu de Sloane Street şi coti pe Brompton Road. Nu mai era decât un poştalion, nu prea departe de ei.
   - Poate că asta e, spuse Sophy.
   - Ce să fie?
   - Poate că avea chiar şi mai puţină experienţă decât fetele de vârsta ei. Cât e de atunci?
    Numără pe degetele înmănuşate.
   - O lună de când 1-a trimis pe cumnatul meu la dracu. Mă gândesc doar ce-a fost pentru ea. Închipuie-ţi că îţi petreci cea mai mare parte din viaţă presupunând că o să te măriţi cu o anume persoană şi apoi îţi dai seama că nu e ce-ţi doreşti. Sunt sigură că s-a simţit eliberată şi uşurată după ce 1-a respins pe ducele de Clevedon, dar după aceea... Trebuia să se regăsească. Trebuia să facă ceea ce fac celelalte fete la 17 sau 18 ani în primele lor sezoane mondene.
   - Venerabile!
    Vocea ascuţită a lui Fenwick întrerupse o tiradă filozofică foarte complicată.
   - Ascultă, Luminăţia Ta!
   - Înălţimea Ta! îl corectă Sophy. Ţi-am explicat. Cât de greu e să-ţi aduci aminte?
   - Înălţimea Ta! repetă supus Fenwick. Mai bine aţi închide în faţă cât puteţi de bine. Bate vântul de la răsărit.
   - Ce e puştiul ăsta, o sfârlează de vânt? pufni Longmore.
   În acel moment începu să răpăie ploaia.
   - Mai bine v-aţi grăbi, Maiestate,insistă băiatul. Vremea o să se strice urât într-o clipă.

CAPITOLUL 7

   Vremea se strică într-adevăr foarte repede. Vântul începu să sufle cu putere, făcând ca ploaia să lovească din lateral, astfel încât nici chiar prelata nu-i putea apăra în întregime.
   Totuşi, orice vizitiu putea conduce o trăsură pe ploaie. Vremea asta nu putea încetini Poşta Regală, darămite să o oprească. Vizitiii poştalioanelor mergeau mai departe prin furtuni, inundaţii, grindină, lapoviţă şi viscole. Pe moment, Longmore se lupta doar cu o ploaie urâtă. Fără tunete şi fulgere ca să agite caii. Prin urmare, îşi continuă drumul.
   Furtuna creştea în intensitate, ploaia bătea câteodată drept în faţă şi altă dată îi lovea din lateral, în funcţie de rafalele de vânt.
   Deşi luna în creştere nu apunea decât la primele ore ale dimineţii, vijelia îi acoperise lumina. Ploaia şiroia pe acoperiş, împiedicându-1 pe Longmore să vadă caii şi drumul din faţa lui. Estompase şi razele slabe aruncate pe drum de felinarele trăsurii. Cum bezna se adâncea, încetini treptat până ajunse la un pas de plimbare.
   Trecuseră de Queen's Elm; acum înainta aproape orbeşte, încrezându-se mai mult în cai pentru a ţine drumul drept. Din fericire, era un drum principal pentru căruţe, lai şi neted, ceea ce scădea riscul de a nimeri într-un şanţ. Totuşi, trebuia să se concentreze la mânatul bidiviilor. Nu putea fi vorba de o conversaţie. În orice caz, cu ploaia ce bătea pe acoperiş şi cu vântul şuierându-le pe la urechi, ar fi trebuit să ţipe pentru a se face auziţi.
   Trecură prin sate ce se puteau observa doar datorită luminilor de la câteva ferestre. Nu prea multe. La ţară era ora culcării. Hanurile şi tavernele funcţionau încă, dar în rest nimic.
   Contele se uită în stânga. Doar mâna înmănuşată a lui Sophy, strânsă pe mânerul curbat al banchetei, lăsa să i se întrevadă teama.
   Deşi îşi mută repede privirea către drum, o parte a minţii lui rămăsese pradă uimirii. Nu-i venea în cap nicio altă femeie care să nu fi urlat sau să nu fi plâns până acum, strigându-i să oprească. Începu să dezbată în gând această posibilitate.
   Deşi, din cauza ritmului lent, păreau să se afle pe drum de ore întregi, ştia că nu ajunseseră prea departe. Nu traversaseră încă podul Putney, care se găsea la numai 4 mile de Hyde Park Corner. Prin ploaia şfichiuitoare, izbuti să distingă înaintea lor nişte lumini ce pâlpâiau. Treptat începu să vadă contururile nedesluşite ale caselor - sau ceva ce semăna cu nişte case. În sfârşit ajunseră la vechea clădire dublă de la barieră, cu acoperişul ei care se întindea peste drum.
   Acesta abătea cumva ploaia abundentă în timp ce aşteptau ca portarul să le ia cei 18 pence şi să deschidă poarta. Deşi nu prea voia să se întindă la vorbă, bărbatul răspunse totuşi întrebării lui Longmore.
   Da, îşi amintea cabrioleta. Un vehicul extraordinar de frumos şi o minunăţie de cal. Două femei se adăposteau sub acoperişul rabatabil. Nu putuse să le vadă prea bine feţele. Una întrebase pe unde se ajungea la Richmond Park.
   La insistenţele contelui, portarul se înduplecă să-i ofere mai multe amănunte:
   - Le-am zis să ţină drumul ăsta până la răscruce, apoi să se uite după obeliscul de la Putney Heath şi să meargă pe acolo, drept înainte. Le-am spus după ce să se uite. Nu-i greu să ţii drumul principal, dar din oarece motive, unii se abat din drum şi ajung la Wimbledon.
   Grăbit, paznicul intră la adăpostul clădirii sale.
   - Richmond Park, rosti Longmore.
   Trebui să ridice glasul pentru a se putea face auzit prin vânt şi ploaia zgomotoasă.
   - Ce dracu' e acolo?
   - Am citit că Richmond Park e minunat, spuse Sophy.
   - Crezi că s-a dus să admire peisajul?
   - Sper că da. S-ar putea să o calmeze.
   El trebui să se oprească din vorbă pentru a fi atent la intrarea pe pod. O construcţie veche, îngustă, bolovănoasă, unde din loc în loc apăreau în chip neaşteptat denivelări. Pe o asemenea vreme, într-o beznă deplină, trebuia să înainteze cu foarte mare prudenţă. Prudenţa nu era stilul preferat al lui Longmore. Scrâşnea din dinţi când ajunse cu bine pe malul celălalt al Tamisei. De aici încolo se urca spre Putney Heath şi obelisc, cam la două mile distanţă. Caii îşi târau picioarele pe drum în timp ce ploaia continua să-i biciuiască, şiroaiele scurgându-se de pe marginea acoperişului. Vântul şuierător, care întregea atmosfera de coşmar, sufla apăraia peste chipul lui Longmore şi pe eşarfa pe care o purta la gât.
   Deşi ştia că monstruosul ei costum de călătorie era alcătuit din straturi multiple, până la urmă umezeala avea s-o pătrundă până la oase, dacă nu o făcuse deja. Îi aruncă o scurtă privire. Îşi întorsese capul într-o parte, aşa că spatele bonetei ducea greul luptei cu ploaia mânată de vânt.
   Acesta era singurul semn de disconfort. Nicio vorbă de nemulţumire.
   El se tot mira de asta, chiar în timp ce era atent la drum şi se întreba ce să facă.
   Când în sfârşit ajunseră la Putney Heath, vântul se stinse brusc. Din depărtare se auzi sunetul unui clopot, apoi un uruit ameninţător. Longmore îşi răsuci la timp capul ca să vadă arcul luminos al unui fulger. Vântul se înteţi din nou venind din aceeaşi direcţie. Îndrepta furtuna direct spre ei.
   Sophy împietrise. Inima ii bătea cu putere de atâta timp, încât se simţea ameţită. O îngrozea gândul că avea să leşine şi să cadă din trăsură sub o roată. Dacă ea cădea, era posibil ca Longmore nici să nu-şi dea seama, ţinând cont de întuneric şi de răpăitul neîncetat al ploii. În siguranţa căminului ei, sunetul ploii bătând pe un acoperiş, chiar şi aşa de puternic precum acesta, putea fi liniştitor.
   Asta nu era deloc liniştitor. Sophy crescuse la oraş, doar în copilărie stătuse câtva timp la ţară. Îşi amintea vag cum traversaseră Franţa rurală când ea şi cu surorile ei fugiseră din Parisul cuprins de holeră cu 3 ani în urmă. Dar călătoriseră într-o trăsură închisă şi nu noaptea, pe o vreme atât de mizerabilă.
   Raţional, ştia că nu o pândea nici o primejdie teribilă. În afară de faima sa de om nesăbuit, Longmore era şi un vizitiu foarte priceput. Nu se putea să fie în mâini mai sigure într-o trăsură. Conducea cu acel calm magnific pe care britanicii îl considerau de rigueur la cei care mânuiau un bici. Caii păreau liniştiţi şi docili. Drumul era neted şi bine întreţinut. Pe margine erau răspândite hanuri. Se găsea repede un ajutor la nevoie. Cu toate astea, nu putea să-şi reprime anxietatea.
   Plecase la drum preocupată înainte de orice de Lady Clara. Greutăţile călătoriei, mai ales pe timp de noapte, nu-şi făcuseră loc în mintea ei. În primul rând pentru că în acest moment al anului amurgul se prelungea până târziu, deci întunericul nu era deplin, în al doilea rând, seara promitea să fie una plăcută: când plecase de acasă spre cafeneaua Gloucester, presupusese că luna avea să le lumineze calea. În loc de asta,erau înconjuraţi de o beznă infernală pe care luminiţele întrezărite ici-colo nu făceau decât să-1 accentueze. Păreau să înainteze printr-o pustietate sinistră. Arcul unui fulger întrerupse monotonia sumbră, făcând-o să tresară.
   Longmore îşi întoarse capul brusc în acea direcţie şi, la lumina slabă a felinarelor trăsurii, Sophy văzu cum i se încordase maxilarul.
   - Eşti bine? vru el să ştie.
   - Da, minţi ea.
   - Cailor n-o să le placă deloc o furtună cu tunete şi fulgere, aşa că m-am hotărât să nu risc. N-o să-i fii de mare ajutor surorii mele cu gâtul rupt. Va trebui să ne oprim.
   Sophy se strădui să-şi potolească bătăile puternice ale inimii. La oricâte pericole s-ar fi expus acum, întârzierea o neliniştea şi mai mult. La Londra, după  ce Fenwick îi povestise ce aflase de la prietenii lui despre cabrioletă, căutase Richmond Park pe o hartă. Nu era departe de capitală. Totuşi, oricât de mică ar fi fost distanţa, dacă însuşi Longmore nu voia să rişte continuând călătoria, atunci nicio persoană sănătoasă la cap nu ar fi încercat.
   Nu peste mult timp intrară în curtea unui han. Fulgere albe luminau cerul şi tunetele bubuiau tot mai des şi mai tare, foarte aproape de ei.
   În timp ce grăjdarii se grăbeau să ia în primire caii, Longmore o trase practic din trăsură şi o purtă spre intrare, strigând peste umăr:
   - Aveţi grijă de puşti. Dacă nu s-a înecat, uscaţi-1 şi daţi-i ceva de mâncare.
   Peste un minut, în vreme ce ea îşi scutura apa de pe rochie, contele i se adresă hangiului cu aceeaşi nervozitate arogantă pe care o manifestase faţă de Dowdy şi asistenta ei:
   - Da, două camere. Mătuşa mea are nevoie de o cameră a ei. Şi ai face bine să-i trimiţi o cameristă.
   - Mătuşa dumitale? spuse Sophy după ce hangiul plecase grăbit să se îngrijească de camere.
   O scânteie veselă se aprinse în ochii întunecaţi ai lui Longmore şi un surâs slab îi ridică colţurile gurii.
   - Poate nu ştii că eu călătoresc întotdeauna cu mătuşa mea. Sunt un nepot extrem de grijuliu. Din fericire, am o mulţime.
   Numai de atât fusese nevoie: o licărire ştrengărească în ochii lui negri şi umbra unui surâs. Inima ei tresări şi îi trimise valuri de căldură prin tot corpul, mai ales în pântece. Trebui să lupte cu ea însăşi ca să nu se repeadă la cea mai apropiată fereastră şi să o deschidă larg, nu conta că e furtună. Avea nevoie de o porţie mare de apă rece.
   Îşi spuse să se liniştească. Probabil că el folosise acea privire cu sute de femei, cu acelaşi efect. În plus, ea era o Noirot. Ea era cea care trebuia să distrugă bărbaţii doar cu o privire. În orice caz, trebuia să fie bucuroasă că Longmore avea un minim de înţelepciune. Pentru că eufemismul fille de joie dispăruse, „mătuşă” era probabil mai util decât „nevastă”. Longmore era cunoscut în regiune, şi se ştia prea bine că nu era însurat şi n-avea niciun gând să-şi pună pirostriile în viitorul apropiat.
   - E ridicol, zise el consultându-şi ceasul de buzunar. N-am mers nici măcar 8 mile şi e aproape 10 şi jumătate.
   - Ea n-ar călători pe vremea asta, nu? spuse Sophy pe o voce joasă, deşi erau singuri în încăpere. Dacă a vizitat într-adevăr parcul, nu crezi că la lăsarea întunericului s-a oprit la un han din preajmă?
   - Sper să fie aşa. Dar cine ştie ce-i trece prin minte?
   - O are pe Davis, îi aminti ea. N-ar lăsa-o pe stăpâna ei să se expună primejdiilor.
   - Clara poate fi cumplit de încăpăţânată. Speranţa mea stă în cal. Oriunde se va duce, îi va fi al naibii de greu să schimbe caii. La cabrioletă este suficient unul, dar trebuie să fie puternic. Hanurile îi ţin pe ăştia pentru poştalioane şi diligente. Probabil că va fi nevoită să-1 păstreze pe cel cu care a pornit-o la drum, ceea ce înseamnă că va trebui să facă pauze lungi şi dese ca să-1 adape, să-i dea de mâncare şi să-1 lase să se odihnească.
   Sophy nu ştia mare lucru despre îngrijirea cailor. Ea şi surorile ei fuseseră destul de ocupate să înveţe nu doar meserie, ci şi să se poarte ca nişte femei de lume. Asta însemnase o realizare importantă pentru cele trei fete, în condiţiile în care dispuneau de foarte puţin timp liber, dar nici n-ar fi putut să procedeze altfel. Cu toate că cei din familiile DeLucey şi Noirot erau pungaşi şi tâlhari mai mari sau mai mici, nu uitau niciodată că aveau o descendenţă nobilă. De asemenea, ştiau că accentul rafinat şi bunele maniere contribuiau în mare măsură la atragerea aristocraţilor creduli în plasa lor.
   Învăţarea croitoriei şi deprinderea comportamentului elevat - fără a mai menţiona căpătarea anumitor talente mai puţin nobile de la alde Noirot şi DeLucey - nu le mai lăsaseră timp pentru fineţuri precum echitaţia şi arta îngrijirii cailor. Sophy putea să recunoască tipurile generale de trăsuri şi să aprecieze un bidiviu arătos, dar pentru restul trebuia să se bazeze pe cunoştinţele lui Longmore.
   - O să-1 trimit pe Fenwick să se bage printre grăjdari, spuse el privind către uşa pe unde ieşise gazda lor. Vor fi observat cabrioleta dacă a trecut pe aici sau vor fi auzit despre ea de la băieţii de la poştă. O să obţinem informaţii mai amănunţite de la ei decât de la oricare paznic de bariere.
   Imediat reapăru hangiul, urmat de o servitoare durdulie, în vreme ce Sophy urca pe scări spre camera ei, Longmore rămase în urmă, discutând cu proprietarul hanului.

   La mai puţin de 10 mile distanţă, la hanul Esher's Bear, Lady Clara stătea lângă foc studiind harta rutieră întocmită de Paterson.
   - Portsmouth, îi spuse lui Davis. Suntem deja în această direcţie şi e numai o călătorie de o zi. Nici măcar 60 de mile.
   - Da, dar sunt mai puţin de 20 de mile până la Londra, milady, o atenţionă camerista.
   - Nu mă întorc, rosti ferm Clara. Nu o să mă întorc la el.
   - Milady, nu e înţelept.
   - Nu sunt înţeleaptă!
    Clara sări de pe fotoliu, lăsând ghidul să cadă pe podea.
   - Am refuzat un duce pentru că nu mă iubea îndeajuns. Sărmanul Clevedon! Cel puţin el mă plăcea.
   - Milady, toţi cei care vă cunosc vă iubesc.
   - Nu şi Adderley, spuse Clara cu amărăciune. Cum de-am putut fi atât de oarbă? Dar am fost. Am crezut toate acele cuvinte romantice pe care le-a luat din cărţi.
   - Unii bărbaţi nu se pot exprima.
   - Ştiu, dar nu asta era problema,nu-i aşa? Nu asta era adevărata problemă. Cel mai umilitor a fost când Lady Bartham a subliniat un lucru foarte simplu: dacă mă iubea sincer şi mă respecta, n-ar fi făcut niciodată ce a făcut.
   Domnia sa n-o spusese chiar aşa de făţiş. Pe de altă parte, insultele lui Lady Bartham nu erau niciodată virulente. Se strecura pe lângă subiect ca un şarpe şi din când în când, atunci când nu te aşteptai, se repezea la tine, înfigându-ţi nişte colţişori atât de fini, încât abia dacă-i simţeai... până când, în clipa următoare, otrava te pătrundea.
   - Portsmouth e un oraş maritim, milady, zise Davis după o clipă de tăcere. Foarte dur. Marinari şi bordeluri şi...
   - E aproape, o întrerupse Clara. E port. Pot să mă îmbarc pe o navă şi să plec departe. Nu poate fi chiar aşa de periculos. Se duc acolo o mulţime de vizitatori. Dacă tot sunt dezonorată, de ce să nu văd lumea? Nici măcar n-am văzut Anglia! Unde mă duc eu vreodată? La moşia noastră din Lancashire şi înapoi la Londra, şi din nou în Lancashire. De când a murit bunica Warford, nu mă mai duc nicăieri. Obişnuia să mă ia cu ea şi ne distram de minune, spuse ea înghiţind în sec.
   Încă o chinuia dorul de bunica ei. Nimeni n-o putea înlocui, iar acum avea nevoie de sfaturile sale mai mult ca oricând.
   - Obişnuia să-şi conducă singură trăsura, ştii? continuă ea, deşi Davis ştia foarte bine.
   Dar Clara simţea nevoia să vorbească, şi camerista nu ţipa la ea cum o făcea mama.
  - Conducea excelent. Mergeam la Richmond Park şi îi vizitam prietenele de acolo.
   Făceau adesea excursii de o zi la Richmond Park şi la Hampton Court. Clara alesese acum această destinaţie sperând cumva ca spiritul bunicii să-şi facă apariţia şi să-i spună ce să facă. Părăsise parcul la fel de încurcată cum venise şi se îndreptase către Hampton Court, dar înţelepciunea bunicii nu o vizitase nici acolo. O întâlnise pe bătrâna Lady Durwick, care o sfătuise să se întoarcă şi să lase prostiile. Nu ştia încotro s-o apuce. Spre Portsmouth, pentru început. După aceea... undeva, oriunde. Dar nu la Londra. Nu înapoi la el.

   Camera lui Sophy era mică, dar curată, şi camerista se arăta foarte dornică să-i fie pe plac. Oamenii din toate păturile societăţii judecau după aparenţe. În vreme ce accentul rafinat şi hainele elegante garantau un serviciu atent, bacşişurile generoase puteau ridica nivelul serviciilor la cea mai pură slugărnicie, Sophy nu numai că era îmbrăcată elegant, dar avea şi bani gheaţă. Marcelline o pusese pe Leonie să facă rost de fonduri pentru bacşişuri, iar Sophy nu se zgârcea să le împartă. Voia o cină gustoasă, un foc bun şi o baie şi era dornică să plătească pentru asta.
   Le primi pe toate trei repede, fără bătăi de cap, în ciuda orei târzii şi a numărului mare de clienţi care se refugiaseră de furtună.
   Era totuşi prea agitată în legătură cu Lady Clara şi magazinul, aşa încât abia dacă ciuguli puţin din felurile de mâncare. De vreme ce, chiar în cele mai bune condiţii, avea un somn uşor, ştia că n-ar fi putut să adoarmă decât după ce făcea o baie. Asta avea s-o liniştească. Pe deasupra, trebuia să-şi scoată îngrozitorul amestec de ou din păr. Îşi adusese săpunul ei favorit, înmiresmat cu lavandă şi rozmarin.Deşi servitorii de la han aduseseră o cadă foarte mică, se îmbăiase altă dată în condiţii şi mai primitive. Şi nu, nu era cel mai simplu lucru cu putinţă să-şi spele părul fără ajutor, dar se descurcă.
   Şi astfel, cu timpul, mulţumită spălatului pe cap, băii şi miresmei liniştitoare a săpunului-la care se adăugă un pahar cu vin agitaţia începu să se domolească.
   Îşi puse cămaşa de noapte, se înfăşură în halat, îşi turnă încă un pahar de vin şi se aşeză într-un fotoliu lângă foc să-şi usuce părul.
   Pereţii vechiului han erau groşi, aşa că auzea foarte puţin din ce se petrecea în afara camerei. Tunetele se îndepărtau şi, chiar dacă ploaia continua să bată în fereastră, sunetul nu i se mai părea înspăimântător, acum că era în siguranţă şi uscată. Întotdeauna îi plăcuse ropotul ploii.
   Îşi aminti de zilele ploioase de la Paris şi de ploaia ceţoasă de săptămâna trecută, când se plimbase pe St.James's Street ca să-1 atragă pe Lord Longmore din bârlogul lui. În timp ce se prefăcea că se uită în altă parte, îl observase cum traversa st rada spre ea. Picioarele lungi în pantalonii minunat ajustaţi, jacheta elegant croită ce i se mula pe trup,subliniind umerii laţi şi trunchiul suplu, eşarfa albă ca zăpada legată şic sub bărbia sa puternică... Se mişca cu graţia uşoară a unui bărbat care se simte bine în pielea lui şi complet sigur pe el.
   Ce combinaţie ciudată era! În parte filfizon, în parte zurbagiu... Aşa de înalt şi de bine făcut... I-ar fi plăcut să-i croiască ea hainele. Ah, i-ar fi plăcut la nebunie să-1 îmbrace în ceva cambrat pe corp! Până la urmă, nu era nimic rău în visare. Dar ce ardea?

   Longmore încerca să nu se gândească la faptul că sora lui căzuse pradă furtunii.
   „N-o fi afară, în bătaia vântului şi a ploii, îşi zise. Nu e atât de proastă. Chiar dacă e, Davis n-ar accepta asta.”
   Dar oriunde ar fi fost Clara, era puţin probabil s-o prindă din urmă prea curând. În consecinţă, nu putea s-o protejeze.
   În vreme ce mintea îi ţesea imagini îngrozitoare cu sora lui în ghearele tâlharilor, nu putea să ignore ce se petrecea în camera alăturată. Auzise zgomotul înfundat al vocilor când Sophy vorbise cu camerista, tropăitul paşilor în cameră, o bufnitură când un lucru greu fusese lăsat pe podea şi apoi un plescăit.
   Făcea baie. Asta era o imagine cu mult mai plăcută decât a surorii sale în pericol.
   În definitiv, grijile legate de soarta Clarei n-ar fi făcut decât să-i tocească nervii, deja slăbiţi după chinul îndurat prin furtună.
   Trimise după încă o sticlă de vin şi îi dădu servitorului jacheta s-o usuce şi s-o cureţe. De vreme ce pantalonii îi erau încă umezi, trase un fotoliu lângă foc şi se aşeză cu paharul în mână. Treptat, se linişti. Poate că sora lui era nebună, dar n-ar fi expus calul pericolelor. Se va fi adăpostit, precis într-un han repectabil, pentru că Davis n-ar fi lăsat-o să intre într-unui sordid - şi hanuri respectabile erau o sumedenie pe Portsmouth Road.
   Vinul şi gândurile mai optimiste îl calmară, aşa că se lăsă în voia unei moţăieli agreabile. Tocmai îşi ridicase picioarele încălţate în cizme pe apărătoarea căminului când Sophy ţipă.
   Sări din fotoliu la uşa dintre camerele lor şi zgâlţâi mânerul. Nu se deschidea. Se dădu înapoi cu un pas şi izbi, iar uşa zbură de perete. Sophy gemea slab de durere şi ţopăia pe loc încercând să-şi scoată halatul. Ieşea fum din tiv. Văzu o mică flacără care se strecura în sus. Din două salturi ajunse la ea, rupse şireturile, îi trase halatul jos şi îl aruncă în cada de baie.
   - Ah! icni ea. Ah!
   - Eşti bine? o întrebă el.
   Fără a mai aştepta un răspuns, o întoarse, cu inima bătându-i cu putere în timp ce căuta semne de arsură. Văzu câteva pete maronii şi găuri la poalele halatului, dar nu ardea nimic.
   - Ce naiba făceai?
   O răsuci la loc. Deşi plină de volănaşe - la gât şi încheietura mâinii şi la decolteu -  cămaşa ei de noapte nu acoperea mare lucru. Muselină subţire ca hârtia... prin care se puteau întrevedea contururile... trupului ei... gol. Mintea îi fu cuprinsă de ceaţă. O înlătură. Nu era timp pentru asta acum. Nu trebuia să se grăbească. Nu era nici timpul, nici locul. O parte a minţii îi spunea „De ce nu?”, însă o ignoră.
   - Te-ai îmbătat? Ai căzut în foc?
   Cineva bătu la uşa de pe culoar.
   - Doamnă! Doamnă!
   Sophy se repezi la geamantan şi începu să scotocească, pe când Longmore merse să deschidă uşa. Un servitor de la han stătea în prag.
   - Ce naiba vrei?
   - Înălţimea Voastră, îmi cer iertare, dar cineva a ţipat - şi unul din oaspeţi a mirosit fum.
   - Da, am ţipat, spuse Sophy înfăşurându se într-un şal. Mi s-a părut că văd un liliac.
   - Un liliac, doamnă? Dar fumul?
    Servitorul adulmecă.
   - Miroase afum.
   Tipul încerca să se uite pe lângă Longmore, care avansă până în pragul uşii ca să-i blocheze căutătura pofticioasă în direcţia unei femei care nu-i aparţinea.
   - Ăsta a fost liliacul, declară contele. L-am prins şi l-am zvârlit în foc. Ţi-ar plăcea să iei o îmbucătură? Nu-i încă bine făcut, mă tem. Nu? Păi, atunci haide, afară cu tine.
   Închise uşa în nasul servitorului şi se întoarse către Sophy, căreia şalul îi acoperea acum cele mai interesante părţi.
   La început căutase doar urme de arsură. După aceea, descoperise cât de subţirică era cămaşa ei de noapte. Acum băgă de seamă că părul îi era ud, revărsându-i-se pe umeri. Îi cădea peste sâni, lung şi des. În anumite locuri, câteva bucle începuseră să se usuce şi, pe măsură ce se uscau, îşi schimbau culoarea de la un castaniu-deschis la blond-auriu... şi se încreţeau. Singure. Răsuflarea i se acceleră, iar organele de procreare îi ajunseră într-o stare de excitaţie insuportabilă.
   „Nu acum.”„De ce nu?”
  - Ce naiba s-a întâmplat? zise în cele din urmă.
   Zărind sticla de vin pe măsuța de lângă foc, o întrebă:
    - Cât de mult ai băut?
   - Nu sunt beată. Eram... eram prea agitată ca să adorm. Am făcut baie.
   - Am auzit, spuse el.
   Cum ea îl privea cu ochii măriţi, fără să scoată un sunet, continuă:
    - M-aş fi uitat pe gaura cheii, dar metoda asta nu-i atât de bună pe cât i s-a dus vestea. Poţi să vezi doar o mică parte din cameră, de obicei, şi din experienţă ştiu că nu-i partea cea mai interesantă. În orice caz, eram lângă foc, uscându-mă, şi nu părea să merite osteneala să părăsesc sticla şi căldura ca să mă ghemuiesc lângă uşă, totul ca să nu văd mare lucru.
   Sophy se uită la uşa dintre camerele lor, apoi la cada de baie, apoi la el.
   - Nu credeai că merită osteneala?
    Longmore ridică din umeri.
   - Nu ştiu ce mi-a venit. Şi încă nu ştiu cum ai izbutit să iei foc, la cât erai de udă.
   După o clipă de tăcere, Sophy îi explică:
   - Nu am făcut doar baie, ci mi-am spălat şi părul să-mi scot amestecul de ou. Se râncezise. Eram sigură că dacă îmi pun capul pe pernă, toate insectele din apropiere o să dea năvală să se ospăteze.
   - Nu era atât de rău.
   - Spui asta pentru că nu era pe capul dumitale. Pe scurt, m-am spălat pe cap. Apoi a trebuit, evident, să-mi usuc părul lângă foc. Tocmai asta făceam, dar probabil că am aţipit - şi când m-am trezit, îmi luase foc halatul. Presupun că am alunecat pe fotoliu si am ajuns prea aproape de cămin, iar o scânteie a sărit pe mine. După aia, n-am putut să-mi desfac afurisitele alea de funde ca să-mi scot blestematul de halat de pe mine. Mulţumesc pentru că m-ai salvat. Îmi pare rău că ţi-am pricinuit atâtea n-necazuri.
   - Păi, a fost captivant, zâmbi el.
   - Nu-mi place să fiu captivantă în fe-felul ăsta.
   - Doamne, Dumnezeule, doar n-o să începi să plângi acum, nu-i aşa? Nu eşti supărată că ţi-ai stricat halatul, nu?
   - Nu... nu. Bineînţeles că n-nu.
   - Pentru că nu m-am uitat pe gaura cheii?
   - Nu fii ridicol.
   - Atunci de ce plângi?
   - Nu plâng! protestă ea clipind des. Mă simt foarte bine.
   - Nu, nu-i aşa.
   - Ba da. Doar că... mă gândesc mereu că trebuia să stau cu sora dumitale atunci când a venit la magazin sâmbăta trecută. Ţi-am spus că o să ne ocupăm de Adderley, dar pe ea n-am înştiinţat-o. Aveam alte treburi pe cap. Mama dumitale. Şi Dowdy's .Şi acum... se pare că mi-am organizat greşit priorităţile.
   - Aiureli. Nu ştiai că sora mea avea să se poarte ca o proastă.
   - Nu eram atentă! Şi acum e în pericol. N-are nici cea mai mică idee cum să supravieţuiască. N-ar recunoaşte un ticălos nici dacă ăla ar avea o etichetă pe piept. A avut încredere tocmai în Adderley! Ar fi trebuit să fac ceva!
   - Ce tot spui acolo? Ce puteai să faci?
   - Ceva, oftă Sophy ridicându-şi braţele. O diversiune.
   Longmore veni spre ea, o luă de umeri şi o scutură uşor.
   - Opreşte-te.
   - Sunt atât de îngrijorată!
   Îi luă faţa în mâini şi i-o ridică aşa încât să o poată privi în ochi. Erau plini de lacrimi. Era ca şi cum ai fi scrutat Marea Adriatică prin ceaţă. O mică perlă sărată îi alunecă pe nas. Buza de jos se bosumflase. Tremura.
   Nu era momentul şi nici locul. Nu trebuia să grăbească lucrurile, îşi aminti Longmore. Însă mişcarea braţelor lui Sophy îi făcuse sânii să tremure, iar contele se putea gândi doar la un lucru la un moment dat, şi în orice caz interdicţiile nu însemnau mare lucru pentru el. Era cine era, adică nu un băiat cumsecade. Aşa că se aplecă şi îi strivi gura mică şi îmbufnată sub a lui.
   Nu făcuse niciodată lucrurile pe jumătate. Nu era să înceapă tocmai acum.
   O săruta apăsat, îndrăzneţ, nesăbuit, la fel cum făcea toate lucrurile. Nu-i dăduse niciodată prin cap să fie prevăzător. De fapt, nici nu-i dăduseră prea multe prin cap. O făcuse, aşa, pur şi simplu, în felul în care făcea totul, fără să chibzuiască ori să-şi facă griji. Şi apoi, căzu de pe o stâncă.
   Se duse tot mai jos, ca şi când dedesubt era o mare şi el cădea drept în ea.
   Cumva, se scufunda în fiinţa ei. Gusta marea - o picătură de lacrimi sărate şi mai era şi o urmă de vin din care băuse. Îi inspiră mireasma proaspătă. Acolo unde se scufunda, lumea era caldă. Levănţica şi încă o aromă parfumau aerul, amintindu-i un moment încântător: soarele Toscanei şi o vilă îmbrăcată în lavandă şi iasomie. Simţi aceeaşi fericire inexplicabilă, înălţătoare pe care o simţise cu ani în urmă, departe de Anglia. O luă în braţe.
   Instinctiv, se agăţa de ceva prea minunat, peste înţelegerea lui. Gura ei se topi pur şi simplu sub a lui,atât de moale şi îmbietoare. Şi trupul i se contopi cu al lui ca şi când era cel mai firesc lucru din lume. Îşi ridică braţele şi îl luă de gât. Sânii i se apăsau de jacheta lui. Era aşa de caldă, cu rotunjimi atât de dulci, şi el era din ce în ce mai fierbinte, pulsul îi bubuia în vreme ce se afunda tot mai adânc, înnebunit de dulceaţa gurii ei, de mirosul proaspăt şi de felul desăvârşit în care curbele ei ademenitoare se îmbinau cu trupul lui. O prinse de fund, strângând-o mai tare lângă el. Geamătul ei înăbuşit îl făcu să tresară. Era exact semnalul de care avea nevoie.
   Îşi desprinse mâinile de pe şezutul ei, își luă gura de pe a ei, se retrase cu un pas şi încă unul. Sophy abia se ţinea pe picioare, contemplându-1 uimită cu ochii ei mari şi albaştri. Şalul zăcea într-o băltoacă pe podea.
   - Doamne, Dumnezeule, spuse ea cu sufletul la gură.
   Îşi lăsă capul într-o parte şi se uită la el ca un beţiv care încearcă să se adune.
   „Drace!” bombăni el în gând.
   Era prima oară. Nu mai fusese sărutată niciodată până atunci. Era cu totul imposibil. Nu, nu era. Ba da, era. N-avea importanţă.
   Singura soluţie pentru el era să se retragă, şi încă repede de tot.
   - Să nu. Mai. Faci. Niciodată. Aşa. Ceva.
   - Da, replică ea cu un mic zâmbet confuz.
   - Nu suport istericalele, rosti Longmore hotărât.
   - Da, repetă Sophy.
   Şi el era ameţit, dar o putea vedea destul de limpede. Vedea mult prea mult din ea... sau nu prea suficient. Putea să vadă şi patul, doar la câţiva paşi, atât de îmbietor. Păi, atunci, de ce să nu accepte invitaţia?
   Pentru că... nu ştia de ce. Sau de ce nu. Îi întoarse spatele, ei, patului, întregii situaţii şi ieşi cu paşi apăsaţi.
   Ca prin ceaţă, Sophy îl urmări plecând.
   Avea în faţa ochilor imaginea completă: părul negru ciufulit ca şi când şi-ar fi trecut degetele prin el - sau ea să o fi făcut? - umerii laţi şi zvâcnirea omoplaţilor sub jachetă, muşchii braţelor, ispititor de vizibili sub pânza fină a cămăşii, şalele şi ascuţirea vestei acolo unde se strângea la baza şirei spinării... şi mai departe şoldurile şi picioarele lungi... şi corpul lui întreg ce se mişca uşor şi graţios ca un cal pursânge. Longmore închise uşa în urma lui cu o bruscheţe care o făcu să tresară, scoţând-o din amorţeală. Îşi scutură capul. Închise şi deschise ochii. Îşi trecu limba peste buze... aşa cum o făcuse el. Îşi umplu paharul cu vin şi il sorbi dintr-o înghiţitură ca să se întărească, apoi se îndreptă spre uşa ce lega camerele lor şi o deschise. El înţepeni, cu paharul de vin dus pe jumătate spre gură. Gura aia păcătoasă şi periculoasă.
   - Nu, spuse ea. În niciun caz.
   - Poftim? Ai înnebunit?
   - Am fost nebună pentru o clipă, dar nu poţi să mai faci aşa ceva. Nu poţi să fii aşa un idiot.
   - Pleacă, se răsti el. Ştii că eşti aproape dezbrăcată?
   - N-are importanţă. Vreau...
   - N-are importanţă? Ascultă-mă, Domnişoară Fără Prihană. Sunt multe lucruri cărora un bărbat „nu le dă importanţă”. O femeie aproape goală nu se află printre ele.
   - Tant pis!( Cu atât mai rău) pufni ea. N-am avut timp să mă îmbrac. Trebuie s-o spun atâta timp cât ştiu de ce o spun, atâta timp cât sunt încă ameţită.
   Contele îşi trecu mâna prin părul în dezordine.
   - Nu trebuie să spui nimic. Trebuie să pleci.
   - Nu pot să mă încurc cu clienţii, îi explică Sophy. Pică prost pentru afaceri.
   - Afaceri!
   - Şi să nu-mi spui că nu eşti un client.
   - Nu sunt, prostuţo. Când am cumpărat ultima oară o rochie?
   - Orice bărbat care are mijloacele de a plăti facturile noastre are toate şansele să pună mâna, mai curând sau mai târziu, pe o femeie pe care ne-o dorim în magazinul nostru. Nu va deveni clientă fidelă dacă ni se va duce faima că vânăm bărbaţi.
   - Afaceri, oftă el. Deci despre magazin e vorba!
   - Da. Ceea ce înseamnă că vorbesc foarte serios. Dacă mă mai săruţi încă o dată, o să te înjunghii.
   Se întoarse pe călcâie şi ieşi trântind uşa în urma ei.
   Îşi turnă încă un pahar de vin, dar pe ăsta îl bău mai încet. Inima îi bătea atât de tare, că o durea. Nu-şi putea aminti când făcuse pentru ultima dată ceva aşa de dificil şi de înspăimântător şi complet contrar voinţei sale.
   Nu era de mirare că Marcelline îşi pierduse capul după Clevedon. Nu era de mirare că insistase să-i explice lui Sophy pentru a o suta oară cum se fac copiii.
   Dorinţa era o forţă periculoasă. Ca oricărui Noirot, lui Sophy îi plăceau primejdia, riscul, jocurile de noroc. Dar nu putea, nu voia să se joace cu Casa Noirot. Dacă lăsa forţa periculoasă să pună stăpânire pe ea, ar fi distrus tot ce clădiseră ele cu nişte eforturi şi suferinţe de neînchipuit.
   Se ridică, se îndreptă spre cada de baie şi scoase halatul pe care îl aruncase acolo. Îl stoarse şi îl aşeză peste fotoliu - în preajma focului, dar nu prea aproape.
   Se mai putea salva ceva. Fetele de la Societatea Modistelor puteau să-1 desfacă şi să recupereze bucăţi de pânză. Halatul nu era important. Magazinul era cel pe care Sophy trebuia să-1 salveze - şi asta însemna să o salveze pe Lady Clara. Asta era misiunea ei, deloc uşoară.
    Zâmbi. Era o Noirot, la urma urmelor, şi ce haz ar mai fi avut dacă ar fi fost uşor?

CAPITOLUL 8

   Reşedinţa Warford
   Sâmbătă, 6 iunie

   - Bolnavă? spuse Adderley. Sper că nu e ceva grav.
   Clara era ditamai muierea, îşi zise,nici gând să fie slabă sau bolnăvicioasă.
   - Şi noi sperăm, replică Lord Valentine. Probabil că a prins-o răceala seara trecută la mătuşa Dora. Are o casă veche şi peste tot trage curentul. În plus, noaptea era umedă.
   - O răceală, deci, făcu Adderley.
    Simţea şi el răceala. Tristeţea plutea în aer la reşedinţa Warford. Mai mult decât tristeţea obişnuită a locului. Găsea atmosfera glacială în cel mai bun caz. Faţă de el, Lady Warford fusese de o politeţe lipsită de orice căldură, lăsând impresia că mirosise ceva ce bunele maniere nu-i permiteau să menţioneze.
   Clara fusese la început destul de apropiată - sau cât de afectuoasă ştia ea să fie dar devenise din ce în ce mai distantă odată cu trecerea timpului. Nu că sentimentele lor ar fi contat. Clara trebuia să se mărite cu el, şi toată lumea ştia asta. Puteau să cârtească oricât voiau - de altfel, Lady Warford nu pierdea nicio ocazie să-i reamintească originea lui modestă dar el nu avea să plece şi ei nu-şi puteau permite să-1 lase să plece. Singurul lucru pe care nu-1 anticipase era îmbolnăvirea Clarei. O maladie gravă, dacă era să se ia după semnale.
   Faţa lui Lord Valentine era evident funebră. Adderley simţi cum îl cuprindea panica. Nu putea să moară. Nu înainte de nuntă.
   - Pot fi de vreun ajutor? vru el să ştie.
   Lord Valentine îşi scutură capul cu tristeţe.
   - Regret, nu e nimic de făcut. Mama noastră e cu ea. N-a părăsit-o niciun moment.
   - Îmi imaginez că aţi trimis după un doctor.
   - Te asigur că sora mea este foarte bine îngrijită. Îndrăznesc să spun că într-o zi, două va fi în perfectă stare.
   Lord Valentine nu vorbise cu prea multă convingere.
    Îngrijorat şi furios, Adderley plecă. Îşi petrecuse luni întregi să o dea pe brazdă, luni pe care le-ar fi putut dedica altcuiva. Să facă bine să nu moară, căci ar fi fost al dracului de supărător. Nu cunoştea nicio altă fată cu zestre mare care să fie măcar pe aproape atât de uşor de cucerit. Pe deasupra, nu avea timp s-o seducă pe noua victimă. Creditorii n-ar mai fi aşteptat nici măcar până la înmormântare.

   Se aflau iarăşi în trăsură, pregătindu-se de plecare.
   Mohorât, Longmore se întreba ce-1 apucase în ajun ca să nu profite de o ocazie perfectă. Era surpriza, hotărî el. Fusese luat complet prin surprindere să afle că Sophy era aşa de neexperimentată. În mod normal, îşi revenea repede după şocuri, dar fusese o zi cumplită.Sora lui fugise de acasă, astfel că prima dată, după ani buni, trebuise să-şi facă griji pentru ea, apoi Sophy luase foc.
   Nu era de mirare că mintea îi plecase cu sorcova. După ce se zvârcolise şi se răsucise - fără îndoială din cauza excitaţiei sexuale nesatisfăcute reuşise să doarmă destul de bine. Ziua care începuse se anunţa senină,iar mintea îi funcţiona din nou. Putea să vadă lucrurile limpede acum. Poate că nu era prea experimentată. Asta nu însemna că n-avea nicio experienţă. Era franţuzoaică.
   Avea gust. Era doar o fată mofturoasă care nu practicase prea mult artele amorului. Un bărbat avea să contribuie la educaţia ei într-o bună zi. De ce să nu fie el acela?
   Era adevărat, nu mai jucase niciodată rolul mentorului, dar trebuia să înceapă odată. În plus, fusese întotdeauna dornic să descopere situaţii noi.
   Tot atât de adevărat era că Sophy îi poruncise să nu se apropie, dar asta fusese după. Până când să facă greşeala prostească de a se întoarce în camera lui, ea fusese destul de entuziastă.
   În acea dimineaţă, la micul dejun, îl întâmpinase veselă, fără urme vizibile de supărare. Parada modei extravagante continua cu o rochie de călătorie într-o combinaţie de gri şi roz. Un fel de pelerină, un accesoriu în mare vogă, se răsfira peste mânecile uluitor de umflate. La gâtul aşa-zisei pelerine fâlfâia un guler din dantelă albă sub care începea linia fundelor ce se sfârşea într-un punct de sub talie - ca şi când bărbaţii ar fi avut nevoie de vreo îndrumare într-acolo. Fundele continuau în jos pe laturile fustei, de-a lungul unui V pus invers ce indica, în mod bizar, exact acelaşi loc. Pălăria avea flori de jur împrejurul borului şi încă şi mai multe flori ce răsăreau din spate, printre nenumăratele panglici verzi.
   Longmore ameţea numai privind-o. O prefera aproape goală, dar şi asta era fără îndoială distractiv. De vreme ce îi aştepta o zi de explorare prin Richmond Park, distracţia era absolut necesară.
   Abia ce plecară de la han când Fenwick, de la spatele trăsurii, începu să strănute cu putere.
   - Ai face bine să nu te îmbolnăveşti, spuse contele. N-avem timp să îngrijim răceli.
   - Doar că mirosii oarece, spuse puştiul.
   La privirea urâtă a lui Longmore, simţi nevoia să continue:
    - Ceva. Ce naiba este cu mirosul ăsta?
   - Ce miros?
   Singurul miros pe care-1 simţea contele era lavanda lui Sophy. Se îndoia că Fenwick, din locul unde stătea, după acoperişul strâns şi grămada de bagaje, putea percepe o mireasmă abia subînţeleasă.
   - Cred că se referă la aer, interveni Sophy. Ăsta-i aerul de ţară, Fenwick.
   Inhală adânc, iar pieptul i se ridică şi coborî în mod foarte vizibil, datorită fundelor. Desfacerea lor i-ar fi oferit un spectacol pe cinste, se gândi Longmore.
   Richmond Park părea de-a dreptul minunat. Deşi crescuse la oraş, Sophy putea înţelege atracţia unei naturi răspândite pe arii largi, iar aici era o întindere imensă, cam de 5 ori mai mare decât Hyde Park, după cum o informase Longmore.
   Putea lesne să şi-o închipuie pe Lady Clara stând pe vârful unui deal şi contemplând Londra învăluită de ceaţă. S-ar fi simţit la o distanţă sigură de toate necazurile ei. Dar nu era în siguranţă. N-avea nici cea mai mică idee cum să aibă grijă de ea însăşi şi o cameristă nu era de ajuns.
   Cum nu voiau să dea sfoară-n ţară că o fată inocentă fugise de acasă, trebuiau să fie foarte atenţi atunci când puneau întrebări. Ca să nu dea cuiva vreo idee să pornească în căutarea lui Lady Clara, născociseră o poveste simplă: vizitiul cabrioletei uitase la un han poşeta tinerei aristocrate, conţinând nişte bani şi câteva hârtii, iar ei doreau să i-o înapoieze.
   Nu încercaseră să caute chiar în parc. Ar fi luat zile întregi, spusese Longmore. În loc de asta, luaseră la rând hanurile de lângă bariere. Chiar şi aşa, orele treceau şi făcuseră deja un ocol complet al parcului, întorcându-se la Richmond Hill, fără să afle ceva.
   Era cam pe la amiază când în sfârşit găsiră un han unde se oprise Clara. Oamenii îşi aminteau că întrebase de cea mai bună rută spre Palatul Hampton Court.
   - S-a dus şi speranţa că s-ar întoarce la Londra, oftă Longmore când o porniră din nou la drum.
   - Cel puţin avem veşti, îl consolă Sophy.
   - Da. O să mergem înapoi pe Portsmouth Road după ce am alergat după potcoave de cai morţi. Când o să pun mâna pe ea...
   - E aşa de uşor pentru dumneata, îl întrerupse Sophy.
   - Uşor? Ce dracu vrea să însemne asta?
   - Dacă cineva te ofensează sau te insultă, îi tragi un pumn sau îl provoci la duel. Dacă eşti nedreptăţit, poţi acţiona. Ce poate sora dumitale să facă?
   - N-are voie să facă nimic. E fată.
   - Aşadar trebuie doar să sufere? Ţi-a trecut prin minte cât de umilită se simte? Pun pariu pe orice că aşa-zişii ei prieteni au chinuit-o în chip viclean. Cum poate ea să riposteze? E imposibil, între timp, e dureros de conştientă că toţi bărbaţii care odată o admirau şi o respectau, acum gândesc despre ea că este o mare proastă. Poţi să-ţi imaginezi cum te simţi într-o asemenea situaţie?
   - Sentimente, pufni el pe un ton batjocoritor care-i stârni lui Sophy dorinţa de a-i trage un pumn.
   - Da, sentimente. De ce nu? Nu se poate apăra. Nu-i poate face să se oprească. Aşa că a fugit. Era ori asta, ori să înnebunească, nu mă îndoiesc. Sunt îngrijorată pentru ea şi îmi doresc să nu fi plecat astfel, dar trebuie să admir faptul că a riscat totul, mai degrabă decât să sufere cu mâinile în sân.
   Se lăsă o lungă tăcere. Sophy nu încercă să o umple, mulţumindu-se să privească drept înainte până când i se domolea mânia. Idiot nesimţit! Ştia că-şi răceşte gura de pomană, dar era prea mult, într-adevăr...
   - O admiri, spuse el.
   - Da. A fost curajoasă.
   - Mai degrabă necugetată. Prostesc de necugetată.
   - Ca fratele ei. Urmă o nouă repriză de tăcere.
   - Asta cam aşa e, zise el în final.
   Discursul ei înflăcărat fusese o surpriză, şi nu singura.
   Longmore încă nu digerase pe deplin declaraţia uimitoare despre Clara când, o clipă mai târziu, pe când traversau din nou Tamisa, Sophy zări vechiul palat.
   - Ah, ce încântător! strigă ea. Ah, uite!
   Râse, un sunet din gât care lui îi gâdilă urechile şi îi trezi senzaţii ciudate, calde în piept.
   - Era cât pe ce să spun că Lucie ar fi încântată să vadă asta, dar probabil că am şi eu 6 ani dacă mă simt aşa de entuziasmată.
   Contele se uită la clădirea vastă şi apoi la ea.
   - N-ai văzut niciodată Hampton Court Palace?
   - Când am avut timp? replică ea, încă zâmbind. De 3 ani încoace, lumea mea e în capitală. N-am ieşit niciodată din Londra.
   Era cu totul altă Sophy, mai curând o fetiţă. Practic sărea în loc de agitaţie.
   - Nicio plimbare pe râu? se interesă el.
   - Am un magazin, ai uitat? E deschis 6 zile pe săptămână. Suntem la lucru de la 9 dimineaţa la 9 seara.
Ea muncea mai mult decât atât, îşi dădu el seama: noaptea târziu şi în zori, spionând pentru Tom Foxe. N-avea timp de plimbări de plăcere la ţară. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta.De ce să o facă? Nu muncise niciodată. Nu ştia nimic despre acest subiect.
   Se părea că nici despre sora lui nu ştia prea multe, iar asta era o altă surpriză. Nu era sigur că mintea lui mai putea cuprinde multe veşti de acest gen.
   - E ciudat, nu crezi? spuse ea. Trebuie doar să ies din magazin şi să mă uit în jos pe St. James's Street ca să văd Palatul St. James. Ştiu că e tot de pe vremea Tudorilor, dar are de jur împrejur clădiri şi străzi. Trăsuri ce merg încolo şi încoace. Omnibuze, căruţe şi mii de trecători. Pentru mine, nu e decât o clădire oarecare, mai mult sau mai puţin la fel cu alte palate. Toate arată măreţ, dar - făcu un gest cuprinzător - cel de aici domină peisajul. Arată ca un castel.
   - E unul din cele mai vechi, zise Longmore. De veacuri, niciunul din regii noştri n-a mai vrut să locuiască aici. Nici regele actual. Nici ultimul, nici cel de dinaintea lui. E pentru burlaci, fete bătrâne şi văduvele eroilor de război...
   Glasul i se stinse treptat, pe măsură ce gândul i se contura în minte.
   „Richmond Park.Hampton Court. Bineînţeles!”
   - Fete bătrâne şi văduve? repetă Sophy.
   - În apartamentele aparţinând regelui, care le sunt date spre folosinţă celor care au servit Coroana într-un fel special sau urmaşilor acestora. E vorba în principal de femei singure, bătrâne, în mare parte. Şi ştiu de ce Clara a venit aici.

   Deşi Longmore n-o mai vizitase dc mult timp pe buna prietenă a bunicii lui, paznicii palatului îl recunoscură.
   În ajun o recunoscuseră şi pe Lady Clara, aşa cum i-au şi spus imediat, oferind informaţia înainte ca el să le-o solicite.
   Probabil că se întrebau de ce Lady Durwich era aşa de căutată de familia Fairfax în ultimul timp. Longmore îi lasă să se întrebe şi o îndemnă pe Sophy să se grăbească prin labirintul de culoare spre apartamentul pe care Lady Durwich îl ocupase în ultimii 25 de ani.
   Nu era însă atât de uşor să obţină reacţia dorită din partea lui Sophy. Ea voia să admire turnuleţele şi ornamentele vechi şi să se uite curioasă prin coridoarele care dădeau în curte. Era ca şi cum ar fi încercat să conducă un copil.
   - S-ar zice că n-ai mai văzut o grămadă de cărămizi dărăpănate de pe vremea Tudorilor până acum, mormăi el.
   - Eu am un magazin, îi aminti ea.
   - Aşa-i. Şase zile pe săptămână. De la 9 dimineaţa la 9 seara.
   - Câteodată, una dintre noi o duce pe Lucie la grădina zoologică, la amfiteatrul Astley sau la bâlci. Dar n-am făcut niciodată o excursie de o zi în afara Londrei. E atât de interesant! Lucie ar fi foarte încântată.
   - Ei bine, atunci Clevedon ar trebui s-o aducă aici în timp ce voi, celelalte, vă spulberaţi concurenţa, conchise Longmore. Azi n-avem timp pentru un tur. Sunt câteva tablouri şi statui frumoase, iar grădinile vădesc un grad agreabil de excentricitate. Deocamdată însă, tot ce ne interesează este Lady Durwich.
   - Înţeleg.
   - Să nu joci niciun rol, o sfătui el. De data asta, să fii dumneata însăţi.
   - O croitoreasă?
   - Lady Durwich are o mie de ani, spuse el. Mă îndoiesc că mai există ceva pe lumea asta care s-o şocheze. Cu toate astea, sunt un tip de modă veche...
   - Exact pe dos, aş spune.
   - Şi puţin timid...
   - Asta-i primul lucru pe care l-am observat la dumneata. Timiditatea. Când ai năvălit în casa ducelui de Clevedon cu mare scandal...
   - Destul de timid, de fapt prezentându-te prietenei bunicii mele drept ma chere amie - cu atât mai mult cu cât de fapt nu eşti. Încă.
   - Şi nu voi fi niciodată, dar pot să mă prefac aşa de bine, încât vei crede că e adevărat, râse Sophy.
   - Problema este că nu pot să mă ocup de ea şi de o femeie imaginară în acelaşi timp.
   - Ai dreptate,zise ea după un moment de reflecţie.
   Puţin timp după aceea, un servitor îi introduse în salonul lui Lady Durwich.
   Draga de ea căpătase şi mai multe riduri şi parcă se micşorase puţin, dar arăta remarcabil de bine, ţinând cont că depăşise 9 decenii de viaţă. Fusese întotdeauna genul de femeie durdulie, liniştită, nici pe departe atât de încordată cum era mama lui, mereu de o politeţe fără cusur. Pe vremuri, ea şi bunica Warford formaseră împreună cu contesa de Hargate şi alte câteva doamne unul dintre cele mai îndrăzneţe grupuri din înalta societate.
   - Longmore, nu te-am văzut de un secol, spuse ea întinzându-şi mâna grăsuţă plină de inele, pe care el o sărută galant. În ultimul timp, familia ta a fost neobişnuit de ocupată cu vizitele. Clara a trecut pe aici chiar ieri. Dar de asta ai venit, desigur. Mi-a spus că a fugit, prostuţa de ea. I-am zis să plece direct acasă. Ce aiureli! „Nu-1 iubesc”, auzi tu. Trebuia să se gândească la asta înainte să meargă pe terasă şi să-i permită toate acele familiarităţi. Realmente, am fost uimită. Am crezut întotdeauna despre Clara că are mai multă minte.
   În acea clipă, privirea ascuţită a ochilor ei căprui se opri asupra lui Sophy.
   - Dar cine e asta?
    Bătrâna doamnă îşi luă lornionul şi o studie pe îndelete pe însoţitoarea contelui, din vârful pălăriei ridicole până la picioarele vârâte în botinele de mătase uimitor de nepotrivite.
   - Arată familiar - dar nu-i una de-a voastră, ştiu. Asta nu-i o Fairfax.
   - Într-adevăr, nu, Lady Durwich. Permiteţi-mi să v-o prezint pe domnişoara Noirot, o cunoscută creatoare de modă.
   Sophy se cufundă într-o reverenţă exagerată, exact ca aceea cu care îl tratase pe Valentine - panglici, funde şi flori fluturând prin aer.
   - Vai, vai, rareori mai vede omul aşa ceva, comentă Lady Durwich când Sophy se ridică. O creatoare de modă, zici? Cum îi zice culorii ăsteia, domnişoară Noirot?
   - Cendre de rose milady.
   - Roz cenuşă? traduse el.
   Ambele femei îi aruncară aceeaşi privire: „Ce tâmpit eşti!”
   - Domnişoara Noirot este croitoreasa Clarei, preciză Longmore. E profund îngrijorată în legătură cu trusoul surorii mele.
   - Nu mai îndruga prostii, spuse bătrâna doamnă. Ştiu că ţi-e greu, dar fă un efort. Nu mai am timp de pierdut - 10 sau 20 de ani, cel mult. Poate ar fi mai bine să o laşi pe tânăra doamnă să vorbească.
   Lăsă deoparte lornionul şi îşi îndreptă o privire radioasă, întrebătoare, spre Sophy.
   - Ca să spun lucrurilor pe nume, milady, am observat că Lord Longmore, cu toate calităţile sale...
   - Ah, ai descoperit câteva, aşa-i?
   - Cu toate calităţile sale, de exemplu un nemaipomenit upercut, un aer de comandă şi un croitor excelent, continuă Sophy dând uşor din cap, ceea ce puse în mişcare fundele. În aceste domenii, ca şi în multe altele, nu-i poţi găsi vreun cusur. Cu toate astea, nu cred că fac o afirmaţie absurdă spunând că e mai puţin înzestrat în ceea ce priveşte tactul şi puterea de convingere. Am impresia că pentru Lady Clara va fi nevoie de multă putere de convingere.
   - Aşa se pare, aprobă Lady Durwich. Am început să cred că e complet ţicnită.
   Atunci intră o servitoare aducând ceaiul, după care Lady Durwich îşi exercită îndatoririle de gazdă. Deşi n-aveau timp de pierdut, Longmore presupunea că bătrâna doamnă nu se bucura prea des de musafiri - sau de cei tineri, în orice caz. Deşi era înnebunit să obţină informaţiile şi să plece, ştia că ar fi fost o mojicie să grăbească lucrurile.
   Problema era că Sophy i se părea vârstnicei aristocrate cu mult mai interesantă decât necazurile Clarei. Şi nu era de mirare, având în vedere şarmul ei debordant. Când, în timp ce se bea ceaiul şi se mâncau tartinele, Lady Durwich o întrebă dacă făcuse un tur al palatului înainte, Sophy se transformă instantaneu dintr-o modistă franţuzoaică sofisticată într-o tânără englezoaică emoţionată.
   - Lord Longmore abia a putut să mă urnească. Mă opream mereu cu gura căscată, asemenea unui copil. Ce minunat trebuie să fie pentru dumneavoastră să aveţi un apartament în castel! Nu mi-am dat seama că cineva locuieşte aici - adică în afară de personal, ştiţi.
   - Dumnezeule mare, unde a fost fata asta? se minună Lady Durwich. N-ai auzit niciodată de apartamentele alocate?
   - Domnişoara Noirot a locuit la Paris până de curând, spuse Longmore. E mai degrabă franţuzoaică.
   - Părinţii mei au fost englezi, îl corectă Sophy. Dar e adevărat că mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Paris. Vedeţi, sunt o simplă orăşeancă.
   - Domnişoara Noirot mi-a spus că asta e prima oară când a ieşit aşa departe din Londra de când se află în Anglia, zise contele.
   - Şi acum că am văzut cum e la ţară, mă minunez de curajul lui Lady Clara de a pleca de una singură. Drumurile sunt destul de bine întreţinute, dar trebuie să te opreşti să mănânci şi să ai de-a face cu rândaşi şi alţii de felul ăsta. Trebuie să plăteşti taxele de drum la bariere şi să fii atent să nu greşeşti direcţia. Nu se compară cu deplasarea prin Londra. Probabil că a fost într-adevăr disperată, de a fugit de acasă.
   - Întotdeauna a fost o fată încăpăţânată, deşi oamenii au altă impresie, spuse Lady Durwich.
   - Frumuseţea angelică, explică Longmore. Curtezanii ei îi dedică nişte poezii elucubrante. N-o cunosc defel.
   - O subestimează, spuse Sophy. Pentru că e aşa de frumoasă, cred că n-are pic de minte.
   - E femeie, pufni Longmore. La cei trebuie să aibă minte?
   - Ca să se descurce cu bărbaţii care n-au deloc, replică Sophy. Nu e uşor. Milady, dacă aţi dori să-mi spuneţi cât de multe vă amintiţi din conversaţia cu ea, poate că am găsi un indiciu asupra planurilor ei.
   Asta avea să dureze o veşnicie. Longmore se ridică de pe scaun şi se duse la o fereastră care dădea spre curtea interioară. N-avea multe lucruri interesante de văzut: o alee pietruită şi nişte ziduri de cărămidă roşie ce se ridicau pe trei etaje, blocând lumina zilei. Doamnele în vârstă erau guralive şi uituce. Rareori povesteau ceva în ordinea corectă, în cea mai mare parte a timpului luând-o pe ocolite. În câteva ore urma să se întunece. Asta n-ar fi fost o problemă; el şi cu Sophy puteau călători şi noaptea, dacă vremea nu le mai juca feste.
   Ascultă cât de atent putu conversaţia femeilor, însă nu era o treabă uşoară. Mintea lui dorea să cutreiere pe alei lăturalnice întortocheate, cu unghere şi ziduri crăpate, ca acelea de acolo, din cea mai veche aripă a palatului.
   Se gândi la sora lui şi la ce spusese Sophy despre ea. Nu fusese plăcut.
   Se gândi la părul lui Sophy, care i se revărsa pe spate şi peste sâni, lungile bucle încreţindu-se şi devenind aurii pe măsură ce se uscau. Se gândi la contururile sânilor sub cămaşa de noapte de muselină subţire, la contururile coapselor, la locul dintre ele,triunghiul despre care ştia că era pudrat cu aur.
   Asta era cu mult mai plăcut. Cu toate astea, simţea cum se sufocă. Camera era prea confortabilă şi caldă. Apartamentelor din Hampton Court li se dusese vestea că erau dărăpănate, întunecoase şi umede, însă Lady Durwich pusese să se facă focul, care arunca o lumină agreabilă în încăperea plină de fleacurile strânse de-a lungul deceniilor.
   În spatele lui, vocile femeilor se auzeau încet, în vreme ce discutau ca două vechi prietene. Evident că nu era de niciun folos acolo. La fel de bine putea pleca. În timp ce doamnele flecăreau, el le putea pune întrebări ofiţerilor. Avea să-l găsească pe Fenwick şi să-1 pună să-i dea raportul.
   Abia ce hotărâse să-şi ceară scuze, când Lady Durwich strigă:
   - Dar ia stai! Ştiam eu că ai un aer familiar. Acum am înţeles! Ochii ăia. Ăştia sunt ochi DeLucey, i-aş recunoaşte oriunde.
   Sophy simţi că Longmore se întorsese de la fereastră cu privirea ascuţită.
   Zâmbi politicos către Lady Durwich.
   - Înălţimea Voastră nu e prima care spune asta.
   - Nu-i de mirare, zise bătrâna doamnă. Nu poţi uita ochii ăştia. Mi-a trebuit o clipă, totuşi, să-mi amintesc legătura. Dar fostul conte de Mandeville era un bun prieten al soţului meu. Şi apoi era Eugenia, Lady Hargate.Fiul ei cel mai mare, Rathbourne, s-a însurat cu o fată din ramura tânără - nesăbuiţii. Fiica lui Lady Rathbourne era preferata Eugeniei. Am văzut-o la înmormântarea ei. Îţi aminteşti că ai cunoscut-o pe Lady Lisle, nu-i aşa,Longmore? O roşcată drăguţă. Nu sunt ăştia ochii DeLucey?
   Expresia lui se schimbă foarte puţin, dar pentru Sophy fu de ajuns. Observă cum ochii lui negri se măriră şi cum i se schimbă atitudinea: o idee mai atentă, ca un lup care dă de urma unui miros.
   - Ah, da, nesăbuiţii DeLucey, spuse Sophy cu o voce amuzată. Din câte ştiu, cei mai mulţi au trăit în străinătate. Nu este pe de-a-ntregul imposibil ca unul dintre strămoşii mei să fi fost copil din flori.
   Din momentul sosirii la Londra, ea şi surorile ei fuseseră conştiente de riscul la care se expuneau. Marcelline putea să scape mai lesne, pentru că semăna cu tatăl lor, dar Sophy şi Leonie moşteniseră ochii mamei DeLucey, şi acei ochi mari, de un albastru intens, erau absolut deosebiţi, după cum observase până şi nonagenara lor gazdă.
   „Nesăbuiţii” DeLucey - mai cunoscuţi în Anglia drept Nesuferiţii DeLucey - erau, şi pe drept cuvânt, priviţi cu neîncredere în cel mai bun caz şi urâţi în cel mai rău caz. Marcelline, Sophy şi Leonie erau ultimele din familie. Holera îi ucisese pe toti ceilalţi.
   - La fel putem spune şi cei mai mulţi dintre noi, declară Lady Durwich.
   Îşi luă lornionul şi o studie din nou pe Sophy, care îşi păstră calmul. Avea ani buni de practică la masa de joc - fără a mai pune la socoteală servirea unor clienţi foarte enervanţi.
   - Nu vreau să vă întrerup fascinanta discuţie despre vremurile de altădată, dar ziua e pe sfârşite şi se pare că încă n-am descoperit unde s-a dus Clara după ce a plecat de aici.
   - Nerăbdarea tinereţii, îl dojeni Lady Durwich. Asta i-am zis şi Clarei. N-am priceput cum a putut să iasă neînsoţită pe terasă, mai cu seamă cu Adderley. Am impresia că nu avea nimic de-a face cu el.
   - Cum să nu aibă de-a face cu Adderley când el a fost cel care a dezbrăcat-o pe jumătate? răbufni Longmore.
   - De fapt n-a făcut-o, interveni Sophy. I-a împins decolteul în jos vreo câţiva centimetri şi i-a deranjat cutele delicate ale corsetului.
   Ştiind că toate amănuntele de croitorie aveau să-1 enerveze pe Longmore şi să-i abată gândul de la neamul DeLucey, continuă:
   - Vedeţi, domnia voastră, corsajul era destul de adânc, ţesătura era încrucişată pe piept în cute înguste. I-am brodat o cunună de trandafiri cu boboci, tulpini şi frunze de jur împrejurul fustei, de la tiv până sus. Avea o broşa cu smaralde asortată,pe care i-am prins-o jos - aşa, explică ea arătând zona dintre sâni corespunzătoare. Asta a permis expunerea frumoasă a unei mici porţiuni din cămăşuţă, a unei foarte fine şi aurii...
   - Da, da, cred că Lady Durwich a citit noianul ăsta de amănunte în Spectacle, i-o reteză Longmore. Aşa cum am făcut-o noi toţi.
   - Am vrut doar să subliniez că Lady Clara a putut să apară în faţa ochilor dumitale fraterni mai dezbrăcată decât era în realitate, bombăni Sophy.
   - Ce importanţă are? Era singură cu el, iar Adderley i-a răvăşit rochia şi a pretins că e cavaler încercând să ascundă fapta, când ştia prea bine că nu putea fi ascunsă.
   - Ah, dar dacă era cu adevărat cavaler, nu avea nevoie să ascundă nimic, remarcă Lady Durwich. Dacă ţinea cu adevărat la ea, n-ar fi condus-o de la bun început afară pe terasă. Bineînţeles că nu i-am spus asta, nevrând s-o mai necăjesc pe biata copilă. Dar ştia deja. Tocmai asta a pus-o pe jar. Mi-a zis că nenorocita aia de Bartham i-a trântit-o drept în faţă - sau a făcut o aluzie destul de transparentă. Potrivit Clarei, fusese şi aşa destul de rău să suporte umilinţa, dar să o suporte pentru un bărbat care o dispreţuia era intolerabil. Am încercat să-i bag minţile în cap, dar ştiţi cum le pune ea la inimă pe toate. Bunica ei poate că ar fi convins-o, ştia întotdeauna cum. Dar eu parcă vorbeam la pereţi. Nu ştiu cum se poate îndrepta această situa-ţie. Clara sigur nu crede că se poate - şi de asta nu pot decât să mă tem pentru ea.

CAPITOLUL 9

   Cam la o eternitate după aceea, Longmore o mâna pe Sophy spre ieşire pe acelaşi drum pe unde intraseră.
   Ea zăbovea, holbându-se la ferestre şi la coridoarele înguste şi privind ţintă uşile închise ca şi cum ar fi putut să vadă prin ele.
   - Ai fi rămas peste noapte dacă te-aş fi lăsat, mormăi el.
   - Încercam doar să obţin toate informaţiile. Să o convingi pe sora dumitale să se întoarcă la Londra nu va fi o treabă uşoară. Trebuie să înţeleg cât de mult posibil.
   El nu voise să înţeleagă nimic în plus. Dezvăluirea lui Lady Durwich, pe deasupra tiradei lui Sophy despre Clara, îl lăsase într-o stare de agitaţie. Avea nevoie să iasă din acel apartament tihnit sau să spargă ceva.
   Nu mai voia să-1 omoare pe Adderley. Moartea era prea bună pentru el. Trebuia să fie bătut măr, să i se facă praf şi pulbere pentru totdeauna faţa aia arătoasă. Trebuia să sufere pentru tot restul zilelor sale pentru felul în care a o rănise pe Clara.
   - Am preferat să ies de acolo, spuse el. Femeile şi discuţiile lor despre sentimente! Nu-i tema mea preferată. Mai util a fost să-i descos pe paznicii palatului şi pe servitori. Clara se pare că n-a stat de vorbă cu nimeni, în afară de Lady Durwich. Davis, pe de altă parte, a sporovăit cu un grădinar despre hanurile locale, iar omul i-a recomandat hanul Esher's Bear. Trebuie să plecăm.
   - Ştiu, zise ea.
   - Păi atunci?
   - Vin.
   - Pierzi vremea.
   - Mă gândesc.
   - Nu poţi să mergi şi să te gândeşti în acelaşi timp?
   - Totdeauna eşti aşa de nerăbdător? replică Sophy. Dar de ce mai întreb?
   - Am pierdut ore întregi.
   - Nu mai mult decât sora dumitale. N-a putut călători prin furtună. A rămas peste noapte la un han. A trebuit să-şi odihnească calul. Dumneata ai spus-o.
   - Are un avans de o zi faţă de noi.
   - Nu cred că trebuie s-o pornim la drum când eşti într-atât de furios.
   - Nu sunt furios. Şi chiar dacă aş fi, asta nu ar afecta condusul trăsurii.
   - Eşti extrem de furios, stărui ea. E de la ce am spus despre Clara, nu-i aşa? Şi ce a spus Lady Durwich. Şi acum ai vrea să omori pe cineva. Sau să baţi pe cineva. Şi nu ne putem permite ca dumneata să te iei la bătaie, pentru că dacă eşti arestat...
   - N-o să fiu arestat, mormăi Longmore.
   Sophy trecu în faţa lui, forţându-1 să se oprească, şi îi luă din mână frâiele.
   - Ascultă-mă. O să mă ocup eu de problema surorii dumitale.
   - Dumneata! Asta nu poate fi reparat. M-am amăgit crezând că se poate. Nemernicul ăla i-a distrus reputaţia cu premeditare. N-a fost nici măcar dorinţă, naiba să-1 ia. A fost cu sânge rece...
   - O să mă ocup eu de el, repetă ea.
   - Eşti femeie! O negustoreasă! Ce dracu' crezi că poţi face?
   - N-ai idee de ce sunt eu capabilă să fac.
   - Să minţi, da. Să joci teatru, da. Să spionezi, da.
   - Eşti aristocrat neghiob şi răsfăţat.N u ştii nimic despre mine. Nu ştii prin ce am trecut. Eşti un copil. Un ţânc. Un copil prea mare care-i loveşte pe alţii când nu i se face pe plac. Dumneata... Aah!
   Longmore o luă de talie, o trase şi o strânse la pieptul lui.
   - Sunt un copil, zici?
   Sophy se zbătu, dar era ca şi cum s-ar fi luptat cu un zid de cărămidă. Contele vârî capul sub borul pălăriei înzorzonate şi îi găsi gura. Atunci când ea îşi aminti să se tragă înapoi, era prea târziu, pentru că el o săruta deja. De data asta o făcea mai hotărât ca înainte.
   Tânăra femeie simţea efectele sărutului din cap până-n picioare. Îşi încleştă mâinile. Asta putea să facă. Putea să se lupte cu el. Se sili să-1 lovească. Îi dădu câţiva pumni peste piept, dar era jalnic; şi dacă ar fi izbit cu mai multă putere, probabil că rezultatul ar fi fost acelaşi.
   Gura lui aspră şi cinică era aşa de caldă peste a ei, şi el era aşa de mare şi cald, şi puternic... şi ocrotitor! Şi îl putea mirosi. Îi putea mirosi pielea şi masculinitatea şi era ca şi cum fuma opium. Corpul lui masiv, mirosul şi gustul lui îi anihilară voinţa şi creierul.
   Se dădu bătută. Corpul ei se mulă pe al lui şi buzele i se deschiseră. Sărutul deveni obscur, adânc şi periculos, şi totul dispăru în afară de simţăminte. Senzaţii pe care nu le putea numi năvăliră în inima ei şi o făcură să se zbată cu putere, apoi se învolburară mai jos, spre zona periculoasă, stârnindu-i o lăcomie pe care n-o mai cunoscuse vreodată. Mâinile sale se desfăcură doar ca să se agate de umerii lui, deoarece i se înmuiaseră genunchii şi simţea că leşină.
   Îşi păstră cunoştinţa şi totuşi leşină, iar şi iar.
   Longmore o împinse de perete, cu gura încă stăpânîndu-i-o pe a ei, în vreme ce limba o învăţa tot soiul de păcate. Sophy nu se mai ţinu de el şi dădu frâu liber pasiunii, rezemându-se de perete, cu mâinile sprijinindu-se de cărămizile reci în vreme ce tot restul era fermecător de cald. El îşi puse mâinile pe perete de-o parte şi de alta a capului ei,înconjurând-o, iar ea simţi cum capul lui se înclina într-o parte, în timp ce o învăţa încă o sută de sărutări păcătoase.
   Auzi ceva, dar era departe şi neimportant. Apoi răsună mai tare.
   Era cineva care îşi dregea glasul. Deschise ochii în acelaşi moment în care Longmore îşi desprindea gura de a ei. De-abia ridicându-şi capul, se uită în direcţia zgomotului.
   - Să-mi fie cu iertare, milord, zise o voce răguşită.
   Contele îşi ridică încă puţin capul, numai ca să arunce o privire ameninţătoare spre voce.
   - Nu vezi că-s ocupat?
   - Da, înălţimea Voastră, spuse vocea. Dar...
   - Aaaah! făcu Sophy împingându-1 cât colo pe Longmore. Blestemat să fii!
    Îl împinse din nou, dar era ca şi când ar fi împins zidul castelului. El se uită spre mâinile ei înmănuşate, cu ochii negri strălucind de amuzament.Un colţ al gurii- gura lui înnebunitor de păcătoasă-i se ridică.
   - Dă-mi drumul! ţipă ea.
   Longmore inspiră şi respiră lent, apoi se dădu înapoi. Nu avea suficient timp să-şi domolească excitarea, deşi asta era partea cea mai uşoară. Chestiunea dificilă o reprezenta gânditul, pentru că mintea lui era caldă şi tulbure într-un chip plăcut. Ar fi preferat de o mie de ori să rămână în starea asta decât să se întoarcă la cea avută cu câteva minute înainte. Cu ochii îngustaţi privi la autorul deranjului. Sophy nu era foarte răvăşită, dar destul cât să nu lase nicio îndoială asupra celor petrecute. Pălăria îi alunecase într-o parte, buzele îi erau umflate şi îl privea cu nişte ochi mari, uimiţi. Arăta delicios.
   - Îmi luam doar rămas-bun, spuse el cu o voce mai joasă şi mai răguşită ca de obicei.
   - Aşa se cheamă asta? replică ea.
   - Te las aici, cu Lady Durwich. Puteţi vorbi despre sentimente după pofta inimii.
   Sophy trase de funda de sub bărbie, desfăcând-o, îşi scoase pălăria şi îl lovi cu ea. Îl lovi în piept şi pe mână, apoi iarăşi pe piept, după care se îndepărtă în grabă.
   Pălăria, atârnând de panglicile din mâna ei, se lovea de fuste pe când înainta legănând din şolduri.
   - O să te pierzi pe-aici fără mine,o avertiză el din urmă.
   - N-aş crede, spuse ea fără a se întoarce din drum.
   Longmore ridică din umeri şi îşi îndreptă propria pălărie când observă că paznicul palatului era încă acolo. Stătea nepăsător la câţiva paşi distanţă.
   - Voiai ceva? îl întrebă aspru.
   Omul privi către o fereastră pe care se profila o siluetă întunecată.
   - Lady Flinton e puţin cam formalistă, milord, spuse el pe un ton de scuză. S-a enervat în legătură cu ceea ce a numit „purtări imorale”. Mi-a cerut să iau măsuri.
   Longmore îşi lovi uşor pălăria înspre silueta de la fereastră, apoi se duse după Sophy. După cum se aşteptase, ea o luase pe un drum greşit. O găsi în curtea cu ceas, bătându-şi pălăria de fustă şi uitându-se la orologiul astronomic.
   - Ai spus că o să mă înjunghii dacă o să te mai sărut, îi aminti.
   Privirea ei albastră, care nu mai era înceţoşată, ci rece şi alertă, se îndreptă de la ceas spre el.
   - Am căutat o armă, dar se pare că nu era niciuna disponibilă.
   - Să te conduc la Camera Gardienilor? Acolo sunt tot soiul de suliţe, săgeţi şi alte chestii de înjunghiat.
   - Da, negreşit.
   - Din păcate, n-avem timp. Trebuie s-o găsim pe sora mea.
   O luă de braţ, însă nu era aşa de uşor pe cât s-ar fi gândit. Partea superioară era ca o pernă mare. Trebui s-o apuce de partea de jos, lângă încheietură. Fu tentat să o ia de mână, dar bănuia că asta l-ar fi excitat din nou,şi pierduseră deja foarte mult timp. Nu chiar o pierdere, dar... O prinse cu putere de antebraţ şi porni spre ieşire.
   Sophy îl urmă relativ docil. Din păcate, îşi zise el. N-ar fi refuzat încă o trântă. Dar nu, trebuiau să plece.
   - Credeam că o să mă laşi aici, spuse ea.
   - M-ai convins să nu o fac... cu o clipă în urmă... când erai sprijinită de perete, sub fereastra lui Lady Flinton.
   - Ah, da. Şi pentru că veni vorba...
   - Da, sigur, oftă Longmore. Acum o să şi discutam despre asta.
   - Bineînţeles că o s-o facem. Eram complet îmbrăcată, aşa că să nu te foloseşti de scuza ţinutei mele care te-ar fi ispitit.
   - N-am nevoie de nicio scuză, dar aş putea comenta că ai prea multe haine pe tine.
   Sophy îi aruncă o privire exasperată pe care contele o ştia prea bine. Oamenii se uitau mereu aşa la el. Cu toate astea, versiunea ei era fără pereche.
   - Singura parte neacoperită era faţa ta, îi spuse.Şi gura ţi se mişca fără încetare. Aşa că a trebuit s-o fac să se oprească.
   - Mă întreb de ce nu te-a înjunghiat nicio femeie până acum?
   - Am reflexe rapide, spuse el.
   Tânăra femeie îşi luă privirea de la el şi se uită din nou spre ceas.
   - Dacă asta i-a făcut Lord Adderley lui Lady Clara, nu-i de mirare că a dat de necaz. Este complet lipsit de eleganţă din partea unui bărbat care are experienţă cu carul să profite astfel de o fată inocentă.
   Acesta era ultimul răspuns la care el s-ar fi aşteptat.
   - N-am profitat de tine. Era numai un sărut.
   - Numai! ripostă ea.
   - Nici măcar nu ţi-am atins hainele, fără să mai vorbim că n-am încercat nici măcar să ţi le scot.
   Îşi aminti că-şi pusese mâinile pe perete - o parte a minţii lui o fi gândit, probabil, că era mai bine să n-o atingă.
   - Bineînţeles, să le scot ar fi fost o treabă de vreo două ore, continuă el. În orice caz, acum că ai o oarecare practică şi eu am fost un dascăl competent, înseamnă că va fi mult mai greu pentru bărbaţii incorecţi să profite de tine în viitor...
   Cu întârziere, afirmaţia ei îi ajunse în creier.
   - Ce vrei să spui, nu-i de mirare că Clara a dat de necaz?
   - Nu sunt o femeie răsfăţată. Am crescut într-o prăvălie din Paris. Am o afacere. Se presupune că sunt isteaţă. Ea e o fată inocentă care s-a aflat mereu sub protecţia familiei. Dacă Adderley a sărutat-o astfel, n-a avut nicio şansă. E atât de nedrept!
   Longmore nu profitase în mod josnic. Sophy nu era o fată crescută în puf care fusese protejată de lumea adevărată încă din copilărie. Ea era o modistă - din Paris! - a cărei soră îl transformase pe ducele de Clevedon într-un idiot ameţit. Nu putea fi incorect să o sărute.Oare era?
   - Intenţionezi să mă loveşti din nou cu ciudăţenia aia de pălărie? se interesă el. Sau poate ai vrea să te aranjezi şi să ţi-o pui înapoi pe cap înainte să ne întoarcem la trăsură?

..............................................