Privește, ascultă și iubește, Barbara Cartland

 1-3

Capitolul 1

       - Tem... pera! Tem... pera!

   Vocea plină de entuziasm răsuna în toată casa. Tempera puse în grabă la o parte rochia pe care o cosea și fugi în capul scărilor.

   În holul de la parter o văzu pe mama ei vitregă. Aceasta arăta ca o pasăre exotică. Era îmbrăcată cu o haină scurtă de blană, o rochie verde, iar pe cap avea o pălărie împodobită cu pene. Stătea cu fața spre scară și striga întruna.

   - O, Tempera, am reușit! Am reușit! Coboară, trebuie să-ți povestesc.

   Fără să răspundă, Tempera coborî grăbită treptele și se alătură mamei sale vitrege în holul mic de la intrare.

   Lady Rothley își scoase haina și o aruncă pe un scaun. Începu să bată bucuroasă din palme și spuse:

   - M-a invitat! Chiar m-a invitat în sudul Franței, la castelul său!

   Tempera scăpă un țipăt de încântare.

   - O, mamă, ce minunat! Ducele a cedat în sfârșit farmecelor tale! Știam că așa se va întâmpla!

   - Eu aveam îndoieli în privința asta, spuse lady Rothley cu sinceritate.

   Își scoase pălăria de catifea în timp ce vorbea și se privi în oglinda de deasupra șemineului, admirând părul blond-roșcat ce-i încadra frumosul chip.

   - Povestește-mi ce ți-a spus ducele, o rugă Tempera care se afla în spatele ei. Când vei pleca?

   - Vineri, răspunse lady Rothley.

   - Vineri! exclamă Tempera uimită. Dar, mamă, nu ai decât 3 zile la dispoziție pentru a te pregăti cum se cuvine.

   - Nu mi-ar păsa nici dacă aș avea 3 minute, replică lady Rothley. M-a invitat pentru câteva zile să locuiesc în castelul lui de lângă Nisa și nimic altceva nu mai contează.

   - Nu... bineînțeles că nu, o aprobă Tempera cu un aer circumspect, dar vei avea nevoie de haine potrivite.

   Lady Rothley se întoarse spre ea, încetând să se mai admire în oglindă.

   - Cu siguranță îmi trebuie haine noi și voi avea nevoie de bani pentru a le cumpăra.

   Observă expresia de pe chipul fiicei sale vitrege, dar continuă:

   - Știi că hainele pe care le-am purtat vara trecută sunt cam demodate și va fi destul de cald în sudul Franței în perioada aceasta a anului. La urma urmei, suntem în luna martie și s-ar putea să fie chiar foarte cald.

   - Așa este, mamă, consimți Tempera. Dar după cum bine știi, va fi extrem de dificil să facem rost de atâția bani.

   - Da, știu, răspunse lady Rothley. Nu ne-a rămas nimic de vândut?

   - Doar un tablou pe care-l păstram în caz de nevoie.

   - Atunci vinde-l! Vinde-l! strigă lady Rothley. Acum este mare nevoie pentru că sunt sigură că ducele este îndrăgostit de mine.

   Fiica ei nu răspunse și, după o clipă de tăcere, lady Rothley continuă:

   - Mi-a spus astăzi că sunt coborâtă parcă din picturile lui Tizian. Cine a fost Tizian?

   Tempera râse, amuzată de întrebarea mamei sale.

   - Mamă, trebuie să știi cine a fost Tizian. Ducele are dreptate. Semeni foarte bine cu Venus din tabloul lui „Venus din oglindă”.

   - Este un compliment? întrebă lady Rothley cu îndoială.

   - Un mare compliment, o asigură Tempera și observă bucuroasă zâmbetul ce lumină chipul mamei sale vitrege.

   Era adevărat, gândi ea. Ducele avea dreptate. Mama ei arăta exact ca modelul lui Tizian din tabloul amintit.

   Lady Rothley avea aceeași siluetă voluptoasă, același păr blond-roșcat ce-i încadra chipul rotunjit, aceleași buze fierbinți și ochi mari, întrebători. Diferența era că ea își încorseta talia până ce părea extrem de subțire, pentru a accentua curbele pline ale șoldurilor și sânilor.

   Lady Rothley se descurcase de minune să-și pună în valoare calitățile fizice, fiind într-adevăr o femeie foarte frumoasă. Tempera nu era deloc surprinsă că ducele de Chevingham o considera atrăgătoare.

   Când o invitase prima oară pe mama ei vitregă la petrecerile lui, ele nu dăduseră prea mare importanță acestui fapt pentru că, la seratele din casa familiei Chevingham, erau poftite toate femeile frumoase.

   Totuși, după una - două invitații la baluri și recepții, lady Rothley fusese inclusă în cercul intim al ducelui și participa la toate dineurile restrânse care stârneau invidia oricărui om de societate.

   De atunci, Tempera și mama ei s-au gândit cu satisfacție că ar fi o ocazie bună pentru a găsi un al doilea soț pentru lady Rothley. Chiar dacă le venise această idee, nu îndrăzneau să spere că va fi vorba chiar de duce. Totuși, acum, o dată cu invitația în sudul Franței, părea că el este personal interesat de lady Rothley.

   - Trebuie să am haine frumoase! spuse lady Rothley hotărâtă.

   Tempera o aprobă fără ezitare.

   - Bineînțeles, mamă. Merg imediat să iau tabloul lui Durer și să-l duc la Galeriile Naționale. Acolo lucrează prietenul tatei. Întotdeauna a admirat acest tablou și poate îl va cumpăra. Dacă nu, mă va pune în legătură cu cineva care ar fi interesat să-l achiziționeze.

   - În timp ce tu faci acest lucru, poate ar fi înțelept să mă duc imediat la Lucille și să văd ce haine poate să-mi facă până vineri, reflectă lady Rothley.

   Cu o ușoară ezitare, Tempera consimți.

   Știa că madame Lucille făcea rochiile cele mai frumoase, dar, de asemenea, și cele mai scumpe.

   Amândouă erau însă conștiente de graba în care se aflau și, fără să spună nimic, Tempera fugi în camera ei să se pregătească de plecare.

   După ce se îmbrăcă, Tempera intră în biroul tatălui ei și luă de pe perete singurul tablou rămas. Pe tapet se aflau câteva urme care atestau existența anterioară a unor picturi de mult vândute.

   Tempera se gândea adeseori că trebuia să fi anticipat faptul că, după moartea tatălui său, vor rămâne fără bani. Ea măcar avea simțul realității, dar mama sa vitregă trăise întotdeauna într-o lume a fanteziei, unde nici banii, nici lucrurile obișnuite nu aveau importanță.

   Cât timp fusese în viață, sir Francis Rothley frecventase mereu cercurile cele mai influente și avusese posibilitatea de a se împrumuta de la cei bogați. Din acest motiv, pe atunci, lipsa lor de bani trecea aproape neobservată. Situația aceasta a durat însă numai până la moartea lui. După aceea, micul venit obținut de Sir Francis Rothley din consultanța acordată unor galerii se pierduse odată cu dispariția acestuia.

   Tempera fusese aceea care făcuse o listă cu bunurile deținute și o forțase pe mama sa vitregă să înfrunte faptul că le aștepta o viață destul de grea, având în vedere posibilitățile reduse.

   - Cum ne vom descurca? întrebase lady Rothley neajutorată.

   Ea nu fusese niciodată în viață capabilă să înfrunte realitatea. Alaine se născuse la țară. Era fiica unui moșier. Se logodise la 20 de ani cu un bărbat care fusese apoi ucis în India, la numai 1 an de la logodnă. Întristată de această tragedie, Alaine nu se mai implicase în nicio relație cu alt bărbat până la vârsta de 24 de ani. Atunci, ea venise la Londra să locuiască împreună cu o mătușă și îl cunoscuse întâmplător la un dineu pe sir Francis Rothley.

   Acesta fusese copleșit de frumusețea ei. Deși rămăsese văduv cu mai puțin de 1 an în urmă, lăsase la o parte toate prejudecățile și o ceruse pe Alaine de soție. Ea acceptase bucuroasă, nu numai pentru că mariajul acesta reprezenta o cale de a scăpa de existența ei plictisitoare, dar și pentru că, în felul ei, îl iubea.

   Alaine era incapabilă de sentimente profunde și, în ciuda aparențelor, nu era o femeie pasională. Era destul de echilibrată, încântătoare și, în anumite privințe, extrem de superficială. Dorea ca toți s-o iubească și nu contrazicea pe nimeni, încercând să facă pe plac tuturor.

   Nu voia altceva decât să treacă lin prin viață. Faptul că bărbații o considerau frumoasă îi era suficient pentru prezent și viitor.

   Era imposibil pentru cineva și mai ales pentru Tempera să nu o placă pe mama ei vitregă. Chiar dacă era mult mai tânără, Tempera realizase că Alaine era ca un copil care nu se putea descurca singur și de care trebuia să ai grijă.

   În ciuda acestui fapt, Alaine fusese cea care se gândise la o soluție pentru problemele lor.

   Se uitase fix la cifre în timp ce Tempera încercase să-i explice ce le va rămâne după ce vor plăti înmormântarea și datoriile lui sir Rothley.

   - Va trebui să ne căsătorim! spusese ea hotărâtă.

   Fiica sa o privise cu suprindere.

   - Să ne căsătorim? întrebase ea nedumerită.

   Părea nepotrivit să vorbească despre așa ceva când tatăl ei abia murise.

   - Nu există altă soluție, spusese lady Rothley deschizând brațele într-un gest de neajutorare. Amândouă avem nevoie de soți care să ne întrețină. Și apoi, de ce ar dori vreuna din noi să trăiască singură?

   Mai târziu, Tempera se gândise că acesta fusese singurul lucru înțelept pe care-l sugerase vreodată lady Rothley. Totuși, ea era singura care vedea dificultățile implicate de ideea mamei sale.

   - Dar vom avea nevoie de haine, spusese ea, și nu sunt suficienți bani pentru a ne îmbrăca pe amândouă.

   Privirile celor două femei se întâlniseră și Tempera vorbise cea dintâi.

   - Tu trebuie să te căsătorești prima, mamă. Apoi, poate mă vei ajuta și pe mine.

   - Bineînțeles că te voi ajuta, draga mea, răspunsese lady Rothley. Ai dreptate. De vreme ce eu sunt mai în vârstă, trebuie să-mi găsesc prima un soț - și asta cât mai repede!

   Zâmbise satisfăcută și apoi adăugase:

   - N-ar trebui să-mi fie atât de greu.

   - Cu siguranță că nu, o aprobase Tempera.

   În același timp, însă, era suficient de înțeleaptă pentru a ști că o văduvă frumoasă dar săracă atrage diferite categorii de bărbați. Numai unii dintre ei, asemeni tatălui ei, ar fi dispuși s-o ceară în căsătorie.

   Tempera nu fusese încă prezentată în societate. De fapt, era printre puținele tinere care nu-și făcuseră debutul în lumea modernă.

   Totuși, cunoscuse câțiva oameni importanți și distinși care ceruseră sfatul tatălui ei în domeniul artei și care-l vizitau deseori acasă.

   În perioada în care mama ei fusese bolnavă și după moartea acesteia, tatăl ei îi vorbise despre acești oameni, îi explicase cine erau, de obicei concentrându-și atenția asupra picturilor valoroase pe care le dețineau. Uneori, în felul său inimitabil, schița în câteva cuvinte viețile și interesele acestor persoane importante.

   Tempera era foarte inteligentă și avea o memorie excelentă. Își amintea toate amănuntele pe care i le povestise tatăl ei în legătură cu aceste personaje nobile, la fel cum își amintea poveștile lui referitoare la viețile marilor pictori din trecut.

   Interesele mamei sale vitrege se reduceau la viața socială din prezent. Știa totul despre fiecare nouă frumusețe prezentată la palat, cunoștea numele bărbaților care-și puseseră inimile la picioarele frumoasei contese de Rutland și afla cine era îndrăgostit de lady Curzon.

   Era o lume fascinantă, plină de strălucire și lux, dar pentru Tempera părea la fel de ireală ca și peisajele mirifice din globurile de sticlă pe care le puteai cumpăra din orice magazin de suveniruri.

   Cu toate acestea, fiind dotată cu simț practic, Tempera regiza totul în ceea ce privea imaginea mamei sale în societate, ca și cum ar fi fost vorba de un spectacol de teatru.

   Ea fusese cea care se asigurase că Alaine Rothley se afla întotdeauna în locul potrivit, la momentul potrivit. Astfel, putea primi invitațiile atât de importante pentru ea.

   La Ranclagh, Ascot, inaugurarea Academiei Regale, Henley și chiar la Eton, pe 4 iunie, lady Rothley își făcuse apariția, amețitor de ispititoare, zâmbind cu buzele ei pline, iar ochii albaștri strălucindu-i într-o manieră pe care majoritatea bărbaților o considerau irezistibilă.

   Mult mai severă decât ambițioasa mamă, Tempera selecta bărbații în locul ei și-i excludea pe cei care-i arătau acesteia un interes constant, dar aveau intenții total diferite de cele dorite de lady Rothley.

   - În seara aceasta am cunoscut cel mai fermecător bărbat, spusese lady Rothley cu 2 zile în urmă când Tempera îi adusese micul dejun la pat. Nu s-a delipit o clipă de lângă mine. Când mi-a sărutat mâna la despărțire, am simțit cum îmi tresaltă inima. Vorbesc serios, Tempera.

   - Cum se numea acel bărbat? întrebase Tempera.

   - Lord Lemsford. Ai auzit de el?

   - Nu sunt sigură. Vom căuta în Debrett amănunte despre el.

   Așezase tava cu micul dejun pe pat lângă mama sa, iar lady Rothley se ridicase nerăbdătoare să toarne cafea în ceașcă și să ridice capacul vasului în care se afla mâncarea.

   - O, Tempera, doar un singur ou! exclamase ea cu reproș.

   - Mamă, știi că a trebuit să-ți lărgesc rochiile cu cel puțin 2 centimetri! replicase Tempera.

   - Dar mi-e foame, spusese lady Rothley pe un ton plângăreț. Tot timpul mi-e foame.

   - Mănânci prea mult la petrecerile la care participi, o dojenise Tempera ferm. Trebuie să ții puțin regim. Pe deasupra, este și o modalitate de a face economie.

   Lady Rothley nu răspunsese.

   Începu să mănânce din ou imaginându-și ce bine ar fi fost dacă ar fi uns cele două felii de pâine prăjită cu unt și dulceață.

   Peste câteva minute, Tempera se întorsese din biroul tatălui ei, unde se aflau multe cărți de referință. Majoritatea erau despre artă, dar exista și o copie a Debrett-ului. Acesta cuprindea informații despre familiile nobile și despre diferitele personalități. Era importantă pentru că, atunci când răspundea scrisorilor unor distinși nobili care ceruseră sfatul tatălui ei, Tempera trebuia să li se adreseze corect.

   Când intrase în dormitorul mamei sale vitrege, aceasta o privise așteptând o explicație.

   - Ei bine? întrebase ea nerăbdătoare.

   - Lordul Lemsford are 39 de ani. Are o casă în Londra și una în Somerset. Este membru al celor mai prestigioase cluburi și... se opri puțin pentru a accentua efectul următoarelor cuvinte... este căsătorit și are cinci copii.

   Lady Rothley scăpă un strigăt de enervare.

   - Orice bărbat căsătorit ar trebui să poarte un semn distinctiv, astfel încât să-l poți recunoaște, spusese ea morocănoasă.

   Tempera râse.

   - Lasă, mamă, nu fi supărată, poate o convinge pe soția sa să te invite la una din petrecerilor lor selecte, unde vei cunoaște câțiva nobili de seamă.

   - Dar era atât de fermecător, suspină lady Rothley. Ar fi trebuit să-mi imaginez că ceva nu este în regulă, nu-i așa?

   - Da. Este o situație asemănătoare cu cea de săptămâna trecută. Își amintești bărbatul pe care l-ai cunoscut și despre care am aflat că era aproape falit? Eu am bănuit acest lucru încă de când am văzut că era membru al unui singur club nesemnificativ.

   În timp ce se îndrepta cu trăsura spre Galeriile Naționale, Tempera încerca să nu se gândească la faptul că ultima amintire pe care o avea de la tatăl ei trebuia sacrificată pe altarul modei.

   Păstrase tabloul lui Durer pentru că îi plăcea, dar și fiindcă, așa cum îi spusese mamei sale vitrege data trecută când vânduseră celălalt tablou, trebuia să aibă o rezervă pentru „vremuri mai grele”.

   Atunci când vorbise despre „vremuri mai grele”, se referise la posibilitatea ca una din ele să se îmbolnăvească, la eventualele reparații necesare casei sau, cel mai grav, la retragerea lui Agnes.

   Tempera era perfect conștientă că niciodată n-ar mai fi fost capabile să angajeze o altă servitoare cu un salariu atât de mic. În afară de acest lucru, Agnes stătuse la căpătâiul mamei sale până la moartea acesteia, iar Tempera ținea foarte mult la bătrână. Nici nu putea să-și imagineze micuța casă din strada Curzon fără ea.

   Cu toate acestea, Agnes avea 77 de ani, iar zilele în care nu va mai putea să facă față efortului necesitat de curățenie și gătit se apropiau.

   Tempera era cea care pregătea felurile mai complicate de mâncare, dar avea atâtea de făcut pentru mama sa vitregă încât nu-i mai rămânea prea mult timp liber.

   Deși majoritatea rochiilor pe care le avea lady Rothley erau făcute de croitori, Tempera era cea care-i aranja frumoasele pălării, economisind astfel o mulțime de bani.

   De asemenea, Tempera le călca și le curăța. Folosind cu măiestrie noile accesorii, adăuga flori și ornamente ce puteau face o rochie veche să arate ca nouă.

   Când se întoarse acasă era trecut de ora 6 și știa că magazinele se închiseseră deja. Prin urmare, nu rămase surprinsă când o găsi pe mama sa vitregă întinsă pe canapea în camera transformată în atelier de pictură de la etaj.

   Întinsă astfel pe canapea, părea o adevărată Venus. Deși stătea cu ochii închiși, în momentul în care Tempera deschise ușa, o privi și întrebă repede:

   - Câți bani ai obținut pe tablou?

   - Șaptezeci și cinci de lire, răspunse Tempera.

   Lady Rothley țipă încântată și se ridică de pe canapea.

   - Șaptezeci și cinci de lire! Este nemaipomenit!

   - Nu trebuie să-i cheltuim pe toți... chiar nu trebuie, mamă, încercă Tempera să-i domolească entuziasmul.

   Văzând expresia de pe chipul mamei sale vitrege, adăugă:

   - Pe drum, mă gândeam să păstrăm 25 de lire, iar restul să-i folosești tu.

   - Ei bine, cred că 50 de lire sunt mai bune decât nimic! încuviință lady Rothley.

   - Îți pot aranja pălăriile pe care le ai de vara trecută, astfel încât să nu le recunoască nimeni, spuse Tempera. Mă gândeam că dacă am pune niște panglici albe la rochia pe care ai purtat-o la Ascot, ar arăta altfel, iar culorile ți se potrivesc de minune.

   Pe măsură ce vorbea, realiză că mama sa vitregă n-o asculta. I se părea ceva neobișnuit pentru că, de obicei, când se discuta despre haine, era foarte atentă.

   - Ce s-a întâmplat? o întrebă. Nu cumva ai omis să-mi spui ceva?

   Lady Rothley o privi stânjenită și spuse:

   - Ducele mă așteaptă împreună cu camerista mea personală.

   Tempera rămase încremenită câteva clipe. Apoi, se așeză pe un scaun.

   - Ți-a spus el asta?

   - Bineînțeles! S-a exprimat în felul următor: „Dacă dumneavoastră, împreună cu camerista, veți sosi la gara Victoria la ora 10 vineri dimineața, colonelul Anstruther va fi acolo să vă conducă”.

   - Colonelul Anstruther este omul lui de încredere? întrebă Tempera.

   - Da, un om încântător. L-am întâlnit de câteva ori la palatul Chevingham. Este un adevărat gentleman, iar ducele se bazează pe el în toate privințele.

   Se îndepărtaseră de subiect și amândouă își dădeau seama de asta. După un moment de tăcere, Tempera spuse:

   - Este absolut... necesar să fii însoțită de o cameristă?

   - Cum aș putea să mă duc fără? întrebă lady Rothley. Doar știi că nu m-aș descurca singură. În afară de asta, toate celelalte invitate vor veni împreună cu cameristele lor.

   - Nu va fi ușor, replică Tempera. Pe lângă faptul că va trebui să o plătim, voi fi nevoită s-o instruiesc și nu prea avem mult timp la dispoziție.

   - Sunt convinsă că vei putea găsi pe cineva capabil, apelând la agenția de pe strads Mount, spuse lady Rothley încrezătoare.

   - Foarte bine, spuse Tempera. Îți dai seama că asta înseamnă să cumperi cu o rochie mai puțin?

   - Nu m-aș putea descurca cu mai puține rochii decât am comandat deja. Sunt sigură că Dottie Barnard va fi prezentă la petrecere și doar ți-am spus cât de elegantă este. În fiecare seară va apărea într-o altă rochie și va purta bijuterii strălucitoare.

   - Dacă te vei mărita cu ducele, vei avea tot ce-ți dorești și chiar mai mult decât atât.

   - Atunci refuz categoric să mă duc în sudul Franței și să mă rog de cei de acolo să-mi găsească o cameristă. De altfel, Tempera, nu-mi doresc una sofisticată și pretențioasă care să se plângă întruna pentru că trebuie să-mi coasă rochiile ponosite.

   Lady Rothley se întinse din nou exasperată pe canapea și continuă:

   - Problema este că-mi doresc atâtea lucruri noi și numai datorită ție am reușit să le păstrez în stare bună pe cele avute până acum.

   - Știu, dar trebuie să găsim o cameristă înțelegătoare și pricepută la cusut.

   - Cu siguranță se va plânge și va comenta, mormări lady Rothley. Îți amintești de femeia aceea nesuferită care a fost în serviciul meu înainte de moartea tatălui tău. „Zău, stăpână, lenjeria dumneavoastră intimă arată ca un joc de puzzle”, obișnuia să spună. O, cât o detestam.

   Tempera râse amuzată de cuvintele mamei sale vitrege.

   - Nu a stat prea multă vreme aici. Abia după ce a plecat, am găsit înghesuite într-un sertar toate lucrurile pe care refuzase să le cârpească.

   - Pentru Dumnezeu, să nu-mi aduci pe cineva ca ea! o imploră lady Rothley. Pe urmă a mai fost și cealaltă oroare - cum o chema?

   - Cred că te referi la Arlonld, răspunse Tempera.

   - Așa este - Arnold! De câte ori aveam nevoie de ea, era ocupată să-și bea ceaiul. Refuza să vină la mine până ce nu termina acest ritual.

   Tempera se amuză din nou.

   - Observ că va trebui să găsesc o cameristă căreia să nu-i placă ceaiul.

   - Tuturora le place. Este „drogul” servitorilor. Când i-am pomenit de asta tatălui tău, a spus că este de preferat ca servitorii să aibă o slăbiciune pentru ceai decât una pentru gin! Halal răspuns din partea lui!

   - Presupun că tata se gândea la cantitatea de gin cosumată de servitori în secolul al XVIII-lea. Bineînțeles că, în casele mai bogate, ei beau și acum mari cantități de bere.

   - Din partea mea, servitorii pot bea și șampanie atâta timp cât îmi stau la dispoziție, dar gândul la această cameristă mă îngrozește.

   Tempera nu răspunse. Își scoase pălăria pe care o purtase când mersese la Galeriile Naționale, netezindu-și apoi părul negru și ondulat.

   Era zveltă și grațioasă, dar arăta foarte diferit față de femeile moderne cu care semăna mama sa vitregă.

   Ca și cum ar fi vrut să accentueze această diferență, în loc să-și aranjeze părul cu onduleuri care să-i cadă pe frunte, ea îl strângea la spate într-un coc.

   Numai când era ocupată, mici cârlionți se desprindeau din coc și-i încadrau chipul, îndulcind parcă severitatea stilului ce amintea de Madonna pictată de marii artiști italieni.

   Tempera, care se privea rar în oglindă, își îndepărtă câteva șuvițe rebele ce-i căzuseră pe frunte. Se gândea la mama sa vitregă și la problema de a-i găsi o cameristă potrivită.

   Numai Tempera era conștientă de starea proastă în care se afla lenjeria intimă a mamei sale vitrege. Majoritatea trebuia rerapată, iar ciorapii îi cosea mereu ca să nu-i arunce, așa cum ar fi procedat orice doamnă în pas cu moda.

   Aceleași gânduri o frământau probabil și pe lady Rothley pentru că aceasta spuse brusc:

   - O, Tempera, dacă ai putea să vii cu mine!

   - Mi-aș dori să fie așa, răspunse Tempera. Aș da orice să văd sudul Franței. Tata mi l-a descris deseori. O dată, a stat chiar în vila lordului Salisbury, la Beaulieu și a vizitat vila Victoria care aparține domnișoarei Alice Rothschild. Spunea că aceasta era plină de comori. Trebuie să te duci acolo, mamă.

   - Nu mă interesează comorile, replică lady Rothley. Nu vreau să mă concentrez decât asupra ducelui și sper că voi ști cum să-i vorbesc.

   - Este foarte interesat de pictură, spuse Tempera. Deține o colecție magnifică la castelul Chevingham, pe care probabil ai văzut-o deja. Se află acolo câteva tablouri ale unor mari artiști. Tata vorbea deseori despre colecția Chevingham.

   - Dacă ducele îmi vorbește despre tablouri, eu ce-i voi răspunse? Știi că nu pot să-mi amintesc niciodată numele acelor pictori. Mereu îi confund pe Rafael cu Rubens. În afară de asta, pentru mine toate tablourile sunt la fel.

   - Atunci nu spune nimic, o imploră Tempera. Tata obișnuia să le spună studenților la cursuri că nu este nevoie decât „să asculte și să privească”. Același lucru va trebui să-l faci și tu - să asculți și să privești.

   Zâmbi și apoi adăugă pe un ton mai blând:

   - De altfel, vei fi atât de frumoasă încât nu va fi nevoie să vorbești prea mult.

   - Uneori este imposibil să nu faci acest lucru, replică lady Rothley. Atunci când îmi vor spune: „Știu că vă place stilul Petronellei, Pepiannei, Popakatapettlei” sau alte nume ciudate, tu nu vei fi acolo să-mi spui despre ce este vorba.

   Se opri puțin, o privi cu neliniște și apoi adăugă:

   - Tempera, de ce nu vii cu mine?

   - Ce... vrei să spui? întrebă Tempera nedumerită.

   - Vreau să spun că nimeni n-ar ști. Cum ar putea? Nimeni nu te-a văzut vreodată. N-ai fost plecată nicăieri până acum, iar pentru mine ar însemna enorm să te am lângă mine, să mă ajuți.

   Tempera rămase nemișcată, neștiind ce să înțeleagă. După o clipă, reuși să vorbească.

   - Mamă, îmi sugerezi să te însoțesc în chip de cameristă?

   - De ce nu? Sunt sigură că servitorii vor fi tratați foarte bine.

   Tempera nu răspunse și, după un moment, lady Rothley adăugă:

   - O, pentru Dumnezeu, Tempera, nu-ți dai seama că este singura soluție? Astfel te vei putea îngriji de hainele mele și mă vei învăța care tablouri sunt mai reușite, deși nu-mi dau seama de ce toată lumea este atât de dornică să le aibă.

   Tempera se ridică și se îndreptă spre fereastră. Privi cerul întunecat și curtea mică, murdară, din spatele casei.

   Fusese un martie friguros. Vânturile din nord bătuseră, aducând cu ele ploaia, iar Tempera încă mai tremura. Frigul și umezeala o pătrunseră la întoarcerea din Trafalgar Square. Numai drumul parcurs repede pe jos pe strada Curzon o mai încălzise puțin, dar mâinile îi erau încă înghețate.

   Dintr-o dată, își imagină marea albastră, florile pe care tatăl său i le descrisese, casele albe și valurile spărgându-se de stânci. Se întoarse spre mama sa vitregă și spuse:

   - Voi veni cu tine, mamă! Va fi o aventură interesantă, dar va trebui să fim cu mare băgare de seamă. Ar fi îngrozitor să fim descoperite!

   În timp ce trăsura se apropia de gara Victoria, Tempera se mută de lângă mama sa vitregă pe locul îngust de vizavi.

   Privind-o pe lady Rothley, gândi că îi aranjase bine rochia de călătorie, veche de câțiva ani, dar care acum era de nerecunoscut.

   Albastrul închis la fustei fusese decorat cu mătase de aceeași culoare. Tempera tivise cu același material și jacheta pe care lady Rothley o purta pe dedesubtul capei vechi ce rezultase din transformarea unei haine de iarnă a lui Sir Francis. Degetele pricepute ale Temperei o croiseră și a aranjaseră pe măsura mamei sale.

   Pe de altă parte, Tempera se îmbrăcase și ea potrivit unei cameriste respectabile. Pe cap avea o bonetă neagră, legată sub bărbie cu panglici. Hainele de doliu la care nu se îndurase să renunțe de când murise tatăl ei se dovedeau acum de folos. Rochia sa neagră era foarte sobră, iar capa pe care o purta deasupra părea mai degrabă potrivită pentru înmormântare.

   Tempera nu era conștientă de faptul că negrul îi scotea în evidență pielea de un alb strălucitor și culoarea părului. De fapt, fusese prea ocupată în ultimele 3 zile și nă găsise timp pentru sine. Abia avusese timp să doarmă din cauza cumpărăturilor, cusutului, călcatului și împachetatului.

   Protestase numai o dată sau de două ori, când sosiseră notele de plată de la croitor, și văzuse că însumează mai mult de 50 de lire, cât planificaseră ele pentru călătorie.

   - Trebuie să avem niște bani la noi, spuse lady Rothley cu o seară înainte.

   - Știu, dar trebuie să fii foarte atentă, mamă, să cheltuiești cât mai puțin posibil. Deja am luat bani din rezerva noastră și a rămas o sumă aproape nesemnificativă.

   - Dacă mă voi căsători cu ducele, rezerva nu va mai conta, replică lady Rothley.

   - Și ce se întâmplă în caz contrar? întrebă Tempera.

   Lady Rothley se strâmbă ca un copil răsfățat.

   - Nu fi rea cu mine, Tempera, o imploră ea. Acest lucru trebuie să se întâmple! Trebuie să câștig!

   - Da, știu, draga mea, o aprobă Tempera, dar să fim raționale.

   - Cât de mult detest să fiu rațională! se plânse lady Rothley. Sunt sigură că ducele mă va cere de soție și atunci totul va fi minunat! Voi organiza un bal în cinstea ta la reședința familiei Chevingham. Vom invita cei mai bogați și atrăgători tineri din Anglia. Toți vor cădea la picioarele tale!

   Se pierduse în fanteziile sale, care, după cum Tempera știa prea bine, de obicei nu aveau nicio bază reală.

   Din câte auzise Tempera despre ducele de Chevingham, acesta era un tânăr foarte controversat. Acum, la cei 30 de ani ai săi, nu părea să aibă niciun motiv pentru a-și uni viața cu o văduvă frumoasă, ce-i drept, dar care nu era de același rang cu el.

   Tempera avea sentimentul neplăcut că, atunci când venea vorba de căsătorie, marii aristocrați își alegeau soțiile din familiile aflate la același nivel în societate. Prin urmare, părea mai probabil ca ducele de Chevingham să se însoare cu fiica ducelui de Northumberland, Devonshire sau Richmond decât cu Alaine Rothley. În ciudat acestui fapt, știa că ar fi deziluzionat-o pe lady Rothley dacă i-ar fi mărturisit gândurile sale.

   Trăsura, care oricum nu era prea rapidă, se îndrepta încet pe strada aglomerată spre gara Victoria.

   - Mamă, nu uita că, de acum încolo, chiar și atunci când suntem singure, trebuie să-mi spui „Riley”.

   - Bineînțeles că voi încerca să țin minte, spuse lady Rothley. Este bine că cel puțin începe cu aceeași literă ca și numele tău de familie.

   „Riley” nu se deosebea prea mult de „Rothley”. De fapt, alesese acest nume dintr-un anumit motiv. În timp ce se afla la Galeriile Naționale pentru a vinde tabloul, observase unul din portretele magnifice pictate de Riley în secolul al XVII-lea. Își amintise că acolo se aflau încă 15 lucrări ale acestuia.

   Trăsura opri în fața gării.

   - Voi căuta un hamal, doamnă, spuse Tempera.

   Coborî și aduse un hamal, după care-i arătă acestuia bagajele pe care trebuia să le dea jos.

   Lady Rothley se mulțumi să-i privească neajutorată. Imediat, un valet îmbrăcat în uniforma casei Chevingham se îndreptă grăbit spre ea. Își scoase pălăria, se înclină și întrebă:

   - Scuzați-mă, doamnă, sunteți cumva una dintre invitatele ducelui de Chevingham?

   - Da, sunt lady Rothley.

   - Vă rog să mă urmați, doamnă, îi cerul valetul. Bagajul vi se va aduce imediat.

   Un alt valet veni lângă Tempera.

   - Nu-ți face griji,  spuse el. Mă ocup eu de bagaje.

   - Atunci fii atent să nu uiți ceva, îl atenționă Tempera.

   - Ai încredere în mine. Dă-mi mie valiza aceea. Nu are rost s-o cari tu din moment ce avem un hamal, spuse el în maniera aceea familiară, obișnuită între servitori.

   Când în sfârșit bagajul fusese luat, Tempera îl însoți pe valet, urmându-l pe hama în gară.

   - Ai mai fost vreodată în sud? o întrebă valetul.

   - Nu, răspunse Tempera. Abia aștept să ajungem acolo.

   - Este bine că vei scăpa de frigul de aici. Te invidiez.

   - Tu nu vei veni?

   - Nu sunt atât de norocos, răspunse el. La castel, ducele are deja personalul său permanent. Bineînțeles, domnul Bates, majordomul, a plecat împreună cu Alteța Sa și cu valeții, aseară. Mi-aș fi dorit să fiu unul dintre ei!

   - Vrei să spui că Alteța Sa a plecat deja?

   - Da. Nu-i plac discuțiile zgomotoase atunci când călătorește și cine-l poate învinui de acest lucru?

   Îi zâmbi Temperei și continuă:

   - Te superi dacă te sfătuiesc să ai grijă cu toți amoezii aceia din jur? Din câte am auzit, nu sunt deloc de încredere atunci când vine vorba de o femeie frumoasă.

   - Te asigur că pot avea grijă de mine, spuse Tempera.

   - Sper să fie așa, dar ține ochii larg deschiși. Nu te plimba singură seara.

   - Îți voi urma sfatul, răspunse Tempera amuzată.

   - Eu sunt o excepție. De mine nu ai motiv să te ferești, adăugă valetul. Voi avea grijă de tine la întoarcere. S-ar putea să ne distrăm puțin dacă stăpâna ta va veni să locuiască o vreme în țara noastră.

   - Va trebui să mă gândesc foarte bine la acest lucru, spuse Tempera, abia stăpânindu-se să nu izbucnească în râs.

   Știa că felul imprudent de a se comporta al valetului se datora tinereții ei. Altfel, probabil n-ar fi fost atât de familiar și îndrăzneț cu o servitoare superioară lui. Totuși, în drum spre tren, nu se putea abține să nu se amuze de cele întâmplate până atunci.

   Când ajunse, descoperi că totul fusese organizat cât se poate de eficient. Aflase că ducele are două vagoane personale, atașate trenului. Într-unul din ele urmau să călătorească invitații, printre care și lady Rothley. Celălalt vagon era destinat personalului format din cameriste, curier și valeții care călătoreau doar până la Dover.

   Imediat ce intră în compartiment, Tempera observă că acolo se aflau alte două cameriste, care-și însoțeau stăpânele la castel.

   Conform ierarhiei, etichetei și protocolului, Tempera știa despre cameriste că se considerau o categorie aparte față de ceilalți servitori. Aflase cu mulți ani în urmă că, atunci când părinții săi erau invitați în casele nobililor bogați în hol îi primeau: camerista-șefă, care stătea în dreapta majordomului, și șeful valeților, prezent în dreapta administratorului.

   Aruncă o privire scurtă spre cele două cameriste din compartiment, realizând că amândouă erau mult mai în vârstă decât ea și, cu siguranță, mai importante. După cum avea să descopere la începutul călătoriei, lady Holcombe o avea drept cameristă pe domnișoara Briggs, iar lady Barnard pe domnișoara Smith.

   Aparent, cele două se cunoșteau bine, dar era evident că nu se simpatizau. Domnișoara Briggs se considera superioară domnișoarei Smith, iar amândouă o considerau deja pe Tempera mult inferioară lor.

   Oricum, își dădu seama că cele două erau mulțumite de faptul că ea nu mai fusese niciodată în sudul Franței. Astfel, aveau ocazia să o domine cu cunoștințele lor. Iar Tempera era nevoită să se bazeze pe informațiile pe care numai ele i le puteau furniza.

   În timp ce trenul se puse în mișcare, toate deveniră foarte relaxate. Acceptară să bea câte un pahar de șampanie oferit de valt și să mănânce un pateu.

   - Un singur lucru pot spune despre Alteța Sa, remarcă domnișoara Briggs în timp ce lua un al doilea pahar de șampanie, are într-adevăr stil. Cu greu ați putea crede că, anul trecut, când am fost la Marchizul de Tenby, am fost nevoită să călătoresc într-un compartiment de clasa a doua în care se afla și un necunoscut.

   Vorbise atât de indignată, încât Tempera reuși cu greu să-și stăpânească râsul.

   - Sper că i-ai spus stăpânei tale ce părere ai de un asemenea tratament, remarcă domnișoara Smith.

   - Da, și încă foarte direct! răspunse domnișoara Briggs. De fapt, aproape am făcut-o să plângă. I-am spus că, din cauza disconfortului din timpul călătoriei, îmi va fi imposibil să-i calc rochia înainte de petrecerea importantă la care urma să participe în seara sosirii.

   - Așa le trebuie! exclamă domnișoara Smith cu satisfacție. Nu văd de ce ar trebui să fim tratate astfel, ținând cont de faptul că stăpânelor noastre le este imposibil să se descurce fără noi.

   Realiză în acel moment că Tempera asculta și le privea cu ochii mari.

   - Ești foarte tânără, domnișoară Riley. Presupun că nu prea ai mare experiență, nu-i așa?

   - Nu, este adevărat că nu am, o aprobă Tempera.

   - Ei bine, dă-mi voie să-ți dau un sfat, i se adresă domnișoara Smith. Susțineți drepturile și luptă pentru a le obține. Ei cred, chiar și în zilele noastre, că servitorii pot fi tratați oricum. Totuși, din poziția noastră, îi putem învăța că se înșală!

   - Ai dreptate! spuse domnișoara Briggs zâmbind. Cu toate acestea, la castelul Bellevue vom avea parte de confort. Cel puțin, aceasta este o consolare pentru călătoria obositoare pe care suntem nevoite s-o facem.

  - Eu n-am mai locuit niciodată acolo, remarcă domnișoara Smith.

   - O, este o casă foarte luxoasă, o informă satisfăcută domnișoara Biggs. Trebuie să-ți mărturisesc, domnișoară Smith, că acest lucru se datorează faptului că ducele nu este căsătorit. Întotdeauna am considerat că există mai mult confort și liniște într-o casă lipsită de prezența unei stăpâne autoritare.

   - Sunt de acord cu tine. Totuși, pare ciudat că, la cât de chipeș este, Alteța Sa n-a căzut în mrejele niciunei femei, deși multe au încercat să-l cucerească.

   - Nu cred că știi totul pe această temă, remarcă domnișoara Briggs. Anul trecut, la o petrecere, au fost prezente două doamne care-i puseseră gând rău ducelui. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Chiar domnul Bates, majordomul, a rămas uimit și a spus că n-a văzut asemenea comportament în atâția ani de când se afla în serviciul ducelui.

   - Dar cele două doamne n-au reușit să-l cucerească?

   - Sper că nu! După mine, Alteța Sa nu intenționează să se căsătorească. Este adeptul burlăciei și cine l-ar putea învinui pentru asta? Cu chipul și averea sa poate avea orice femeie pe care o dorește, fără să se mai complice oferindu-i un inel de logodnă.

   - Asta cam așa e, o aprobă domnișoara Smith.

   Cele două femei întrerupseră discuția pentru a bea câteva înghițituri de șampanie, iar Tempera simți că toate speranțele i se năruie.

   Dacă era adevărat ceea ce spusese camerista, atunci vânduse tabloul și cheltuise banii pe rochiile mamei sale în zadar.

Capitolul 2

   Călătoria spre Franța se dovedi, chiar și pentru cameriste, mult mai confortabilă decât se aștepta Tempera.

   Vizitase Parisul prima dată când avea 10 ani, împreună cu părinții săi și apoi, după moartea mamei sale, tatăl ei o luase cu el la Bruxelles pentru că nu dorise s-o lase singură la Londra.

   În rest, nu călătorise prea mult, dar își imaginase întotdeauna trenurile din Franța ca fiind zgomtoase și lipsite de confort.

   Fusese cu totul altceva să călătorească în compartimentele rezervate ducelui. Acestea erau dotate cu un salon mare unde se lua masa, și cu cușete de dormit pentru oaspeți. Servitorii beneficiau și ei de propriile cușete unde dormeau.

   Spre bucuria ei, Tempera avea rezervat un compartiment numai pentru ea. Dimineața devreme, obișnuia să ridice jaluzelele ce acopereau geamurile și să admire locurile pe lângă care treceau.

   Pajiștile ce se întindeau în jur, luminate de soare, erau extrem de frumoase, iar apoi, pe neașteptate, în față îi apăru întinderea albastră de apă a Mediteranei, anunțând-o că trenul ajunsese la St. Rafael.

   S-ar fi mulțumit să stea la fereastră pe parcursul întregului drum și să privească peisajul, dar își aminti că se afla acolo în chip de cameristă. După ce bău o cafea caldă și mâncă un corn proaspăt, se grăbi împreună cu celelalte cameriste spre vagonul unde dormeau stăpânele lor.

   Tempera văzuse salonul cu o seară înainte când despachetase bagajele mamei sale vitrege.

   Pereții erau decorați cu un tapet de mătase, iar scaunele și canapeaua erau acoperite cu un brocart verde-deschis. Draperiile în alb și verde se asortau perfect cu cuverturile, iar pe podea se afla un covor indian multicolor.

   Tempera fusese foarte impresionată atât de această încăpere, cât și de rezerva mamei sale vitrege, care era mai mare și mai elegantă decât un compartiment de dormit obișnuit. Aici toate obiectele de toaletă, chiuveta, cada, erau confecționate dintr-un metal alb și acoperite pe margine cu piele de un roșu închis.

   Când intră, Tempera observă că, până și dimineața, lady Rothley era foarte frumoasă. Pleoapele îi erau încă grele de somn, dar părul auriu-roșcat îi cădea în valuri pe umerii rotunzi. Tempera gândi că orice bărbat care ar fi privit-o ar fi considerat-o extrem de atrăgătoare, chiar și în această ipostază.

   - M-ai trezit! spuse lady Rothley cu reproș.

   - Îmi pare rău, mamă, dar vom ajunge la destinație cam peste o oră, și știi cât de greu îți este să te îmbraci.

   Apoi, realizând că vorbise prea familiar, fără să-și dea seama că cineva o putea auzi, adăugă repede:

   - Trebuie să vă sculați, doamnă. Trenul nu va zăbovi prea mult în Villefranche înainte de a continua drumul spre Monte Carlo.

   - Putem vorbi normal, spuse lady Rothley. Nu cred că ascultă cineva la ușă.

   - Nu se știe niciodată, replică Tempera. Va trebui să te obișnuiești să-mi spui Riley.

   - Mi-e somn, se plânse lady Rothley. Niciodată n-am putut dormi bine în tren.

   Tempera știa sigur că acest lucru nu era adevărat, dar nu avea de gând s-o contrazică. Fusese mult prea marcată de piesajul văzut când părăsiseră St. Rafael și îi era greu să se gândească la altceva în afara frumuseților ce-i tăiaseră răsuflarea.

   Tatăl său îi descrisese de multe ori aceste priveliști, dar se dovedise cu totul altfel să le vadă cu proprii ei ochi. Regreta orele întunecate ale nopții când nu putuse să admire tărâmul Franței și dealurile de la poalele Alpilor.

   Era destul de dificil s-o convingă pe lady Rothley să coboare din pat și să se îmbrace cu rochia albastră în care trebuia să-și facă apariția.

   În timp ce strângea hainele de călătorie ale mamei sale și scotea o pălărie ce se asorta cu rochia pe care urma s-o poarte, Tempera simțea că împachetează odată cu ele toate necazurile și dificultățile, deschizând o cale pentru ceva nou și, poate, mai bun.

   Trenul se oprise la Nisa pentru mai mult timp, iar Tempera tânjea să poate explora orașul și „Promenade des Anglais”.

   Avusese însă la dispoziție prea puțin timp să viseze, pentru că lady Rothley fusese gata abia când trenul părăsise Nisa și ajunsese la Villefranche.

   Acum, Tempera urma să se convingă cât de eficient se îngrijea ducele de oaspeții săi.

   Două calești îi așteptau pe musafiri, gata să-i ducă la castelul ducelui. Servitorilor le era rezervată o trăsură cu mai multe băncuțe și un acoperiș care să-i protejeze de arșița soarelui. Pe lângă acestea, convoiul era însoțit de câteva vehicule destinate muntelui de bagaje.

   În timp ce bagajele erau sortate și aranjate de către servitori, doamnele și domnii se așezaseră confortabil în calești. Lady Rothley, încântătoare, cu fața luminată de soare, le urmă exemplul.

   Când în sfârșit convoiul se puse în mișcare după ce Tempera se asigurase că toate bagajele aparținând mamei sale erau așezate în siguranță, realiză că acum avea timp să arunce o privire în jur.

   Se uită spre portul Villefranche, plin de vapoare comerciale și de iahturi vopsite într-un alb strălucitor. Bănuia că unul dintre ele aparținea ducelui, dar nu voia să pară curioasă, punând întrebări în legătură cu acest lucru. Se mulțumi cu bucuria de a admira vegetația subtropicală în goana cailor care tocmai urcau un deal.

   Pretutindeni se aflau măslini, palmieri și flori sălbatice care împodobeau marginile drumului.

   Deși era puțin dezamăgită că nu călătoreau de-a lungul pajiștilor, fu încântată când observă peisajul oferit de crestele înzăpezite ale munților ce se zăreau în depărtare.

   Cameristele bârfeau ca întotdeauna și, cu altă ocazie, Tempera le-ar fi ascultat în speranța că ar fi putut afla ceva folositor. Acum însă, nu voia decât să privească orhideele sălbatice, violetele și toate florile alpine.

   Se îndreptau spre înălțimi din ce în ce mai mari până ce, dintr-i dată, sus, deasupra mării și promonitoriului St. Hospice, Tempera observă conturată silueta unui castel.

   - Ce este acela? întrebă o cameristă aflată lângă ea.

   Domnișoara Briggs își întrerupse conversația și privi în sus cu indiferență.

   - Este castelul Bellevue spre care ne îndreptăm noi.

   - Aceea este casa ducelui? întrebă Tempera uimită.

   - Impresionant, nu-i așa? remarcă domnișoara Briggs.

   Cu siguranță așa era, chiar mai mult decât impresionant. Semăna atât de mult cu un castel medieval veghind asupra întregului ținut, încât Tempera se aștepta să descopere acolo o fortăreață în stil modern.

   Află că fusese construit de către tatăl ducelui la începutul anilor 1880, în același timp în care primul ministru, marchizul de Salisbury, își construia propria vilă.

   Dorind parcă să impresioneze pe toată lumea, al șaselea duce de Chevingham angajase un arhitect italian care realizase aici o copie a unui vestit castel din Italia. Acesta, împreună cu ducele, alesese ca zonă de construcție cel mai impunător loc de-a lungul întregii coaste.

   Situat pe vârful unei stânci, supraveghind parcă micul oraș Beaulieu și promonitorul St. Hospice, pe una din laturile castelului Bellevue se afla un colț drept și foarte înalt de piatră. Părea că stă să cadă și că un vânt mai puternic l-ar putea dărâma, dând naștere unui dezastru.

   Partea cealaltă a castelului era mai sigură. Acolo, prin ferestrele mari vedeai valea și culmile îndepărtate ale unor munți.

   După cum Tempera avea să afle mai târziu, grădinile ce se întindeau de-a lungul stâncii și coborau spre castel erau dintre cele mai frumoase și exotice din întregul ținut.

   În timp ce intrau pe poarta arcuită, grădinile îi dăduseră Temperei impresia unui covor multicolor și inima îi tresărise de încântare. Niciodată nu-și imaginase că bougainvillaea poate fi atât de purpurie sau că iedera cățărătoare avea atâtea nuanțe de roz.

   Umbrele și razele soarelui reflectate pe pereții castelului produceau o imagine extrem de frumoasă, care știa că l-ar fi încântat pe tatăl ei. Realiză că era suficient să arunce o privire prin ferestrele ce dădeau spre mare ca să fie vrăjită de priveliștea ce se întindea la picioarele ei.

   În clipa sosirii, Tempera știa că trebuia să se ocupe de dormitorul mamei sale vitrege, să primească și să despacheteze cât mai repede bagajele.

   Lady Rothley i se alătură imediat ce Tempera începuse despachetatul.

   - Este atât de frumos, Tempera! spuse ea închizând ușa. Va avea loc o mică petrecere, iar eu voi fi perechea ducelui.

   Glasul ei era plin de entuziasm.

   - Există aici un singur bărbat singur, lordul Eustace Yates. L-am cunoscut acum câteva clipe și voi face tot posibilul să stau cât mai departe de el.

   - De ce? întrebă Tempera.

   Tocmai scutura o rochie care, din nefericire, se șifonase în ciuda grijii cu care o împachetase.

   - Lordul Eustace este fiul ducelui de Tring, nevoit să locuiască în afara Anglei pentru că nu mai are niciun ban, explică lady Rothley.

   - Dacă lordul Eustace este falit, atunci cu siguranță nu ne interesează, remarcă Tempera.

   - Exact asta voiam și eu să-ți spun, răspunse lady Rothley. Cu toate acestea, este un bărbat destul de atrăgător.

   - Dacă este sărac asemeni tatălui său, atunci nu va fi interesat de tine.

   - Nu în mod serios, bineînțeles, o aprobă lady Rothley. După cum știe toată lumea, el caută o femeie bogată cu care să se căsătorească, dar îi va fi foarte greu s-o găsească.

   - De ce? întrebă Tempera în timp ce scotea o altă rochie și observa ușurată că acesta nu era șifonată.

   - Pentru că i s-a dus vestea de pierde-vară. Ce tată crezi că va permite fiicei sale să se mărite cu un asemenea om? Nici măcar nu beneficiază de titlu pentru că are un frate mai mare.

   Își sprijini fața în palme și apoi spuse:

   - Cred că ducele l-a invitat numai din bunătate. Oricum, ceea ce contează este că voi fi perechea ducelui, în timp ce restul invitaților sunt soți și soții.

   - Este loc în acest castel enorm pentru mult mai mulți oameni decât sunt acum invitați, remarcă Tempera.

   - Acest lucru dovedește faptul că ducele m-a invitat pentru că prețuiește compania mea, afirmă lady Rothley satisfăcută.

   Se ridică să se privească în oglindă și spuse neliniștită:

   - Pentru Dumnezeu, Tempera, fă ceva cu părul meu! În curând va trebui să cobor, iar eu arăt îngrozitor după această noapte de nesomn.

   Știau amândouă la fel de bine că nu arăta nicidecum astfel, dar Tempera îi aranjă totuși părul. Lady Rothley adăugă o tentă discretă de pudră pe pielea albă, și puțin ruj de buze.

   - Nu prea mult! o avertiză Tempera.

   - Ne aflăm în Franța acum, replică mama sa vitregă. Femeile de aici obișnuiesc să se machieze mai strident.

   - Sunt sigură că atrag atenția foarte repede prin asta, dar tu, ca o doamnă din Anglia, trebuie să eviți acest lucru.

   În sinea ei, Tempera se gândea că ar fi dezastruos dacă intențiile ducelui în privința mamei sale nu erau onorabile, ci dimpotrivă.

   Cu cât vedea mai mult din proprietățile ducelui și cu cât afla mai multe despre el, cu atât îi venea mai greu să creadă că el dorea să se căsătorească. Poate numai dacă, asemeni tatălui ei, se îndrăgostise nebunește.

   Oricum, nu avea niciun rost  s-o neliniștească pe mama sa. O privi și observă că era într-adevăr nemaipomenit de frumoasă.

   - Nu uita să „privești și să asculți”, mamă, îi spuse Tempera în grabă, înainte ca aceasta să deschidă ușa. Nu face comentarii despre tablouri până nu le văd și eu ca să-ți pot sugera ce să spui. Rezumă-te doar la observații asupra frumuseții lor.

   - Îmi voi aminti de asta, replică ascultătoare lady Rothley.

   - Poți admira vila și priveliștea, dar cu cât vorbești mai puțin, cu atât mai bine. Fixează-l pe duce cu o privire adoratoare. Puțini bărbați rezistă la așa ceva.

   - El ar trebui să fie cu ochii pe mine! se împotrivi lady Rothley.

   - Știu asta, spuse Tempera, dar amintește-ți că el este duce, deci diferit de bărbații obișnuiți.

   - Totuși, trebuie să aibă și el o inimă, replică lady Rothley cu un neașteptat simț al umorului.

   Zâmbi în drum spre ieșire, iar Tempera se întoarse la despachetatul bagajelor. Nu-și putea stăpâni însă îngrijorarea.

   Se gândea întruna la mama sa și la faptul că ducele o considera atât de atrăgătoare. Cu toate acestea, Tempera știa mai bine decât oricine cât de superficială putea fi când era vorba despre o conversație inteligentă. Încercă totuși să se calmeze, spunându-și că neliniștea ei era probabil exagerată.

   Bătrânul duce fusese cel care inițiase colecția de tablouri Chevingham. Poate că fiul său nu arăta același interes comorilor ce decorații pereții încăperilor din castel.

   Chiar de prima dată când lady Rothley îi povestise despre duce, Tempera încercase să-și amintească cuvintele tatălui ei despre acesta. Din câte știa ea, nu-l întâlnise niciodată.

   Când tatăl ei se întorsese din vizita la castelul Chevingham, le povestise despre remarcabila colecție aflată acolo. Sir Francis Rothley îl cunoscuse încă, pe bătrânul duce, iar actualul proprietar al castelului Chevingham intrase în posesia lui abia în urmă cu 4 ani.

   Bineînțeles, Tempera se uitase în Debrett. Acolo nu scria însă decât foarte puțin despre el. I se menționa doar numele și vârsta.

   Tempera descoperi amuzată că unul din nume era Velde. Se gândi că, probabil, bătrânul duce îl botezase după marele pictor danez, pentru că poseda un mare număr din tablourile acestuia.

   Își aminti că, în colecția lui, se aflau nu mai puțin de 3 lucrări ale lui Van de Velde. Dorea foarte mult să le vadă atunci când va avea timp. Știa de asemenea că, o parte din tablourile lui Van de Velde-tatăl erau expuse la Muzeul Național din Greenwich.

   Își imagina că, dacă ducele manifesta aceeași admirație pentru pictură ca și tatăl lui, atunci ar fi dorit probabil să aibă o soție care să-i împărtășească interesul.

   Tempera oftă. Era aproape imposibil s-o facă pe lady Rothley să înțeleagă pictura sau măcar să țină minte mai mult de 2 minute numele artistului. Nici nu se mai punea problema să recunoască o pictură la prima vedere.

   La începutul căsniciei cu Sir Francis, fiind dornică să-i facă acestuia pe plac, îi îngăduise Temperei s-o ducă la Galeriile Naționale. După numai o jumătate de oră, se așezase plictisită pe un fotoliu și refuzase să meargă mai departe.

   - Nu are niciun rost, Tempera, spusese ea. Niciodată nu voi fi capabilă să deosebesc un tablou de altul. Sinceră să fiu, mă plictisesc îngrozitor! Toate figurile acelea întunecate, peisajele banale și zeițele dezbrăcate îmi produc indigestie! Tatăl tău vrea să fiu frumoasă pentru el și să-l admir. Nu-i pasă de nimic altceva.

   Tempera se văzuse nevoită să admită că avea dreptate și renunțase s-o mai instruiască pe mama sa vitregă.

   Acum, considera că fusese o greșeală neperseverând. Putea doar să se roage ca ducele să nu observe cât de ignorantă era lady Rothley.

   „Trebuie să cobor pentru a încerca să văd tablourile cu ochii mei”, plănui ea. „Dacă-i voi putea vorbi mamei măcar despre unul din ele, îl va putea impresiona pe duce.”

   Acest lucru un era însă ușor. Personalul, coordonat foarte bine de către colonelul Anstruther, era repartizat cam în același fel cu cel din casele englezești. Singura excepție se dovedea faptul că, în afară de majordom și valeți, toți servitorii erau francezi.

   Colonelul Anstruther învățase din experiențele sale amare că cele două naționalități, engleză și franceză, nu se înțelegeau prea bine între ele. De aceea, francezii stăteau separat de cei pe care-i numeau „nepoftiți”.

   Mai mult de atât, colonelul stabilise că cele trei cameriste trebuie să mănânce singure într-o încăpere separată, în timp ce bărbații englezi mâncau în altă parte.

   Acest lucru dăduse naștere la numeroase comentarii din partea domnișoarelor Briggs și Smith, cărora le plăcea compania valeților. Îl simpatizau în special pe unul dintre ei, care avea simțul umorului și le ținea la curent cu tot ce se întâmplă în castel.

   Tempera aflase că domnul Bates, majordomul, nu bârfea niciodată. Se considera mai presus de ceilalți servitori și conducea treburile la castel ca un adevărat episcop. Ținea totul în mare ordine și era atât de impunător încât până și francezii se simțeau impresionați de el.

   Singura alternativă care-i rămăsese Temperei era să fie pusă la curent cu eventimentele de către domnișoarele Briggs și Smith. Acestea se dovediseră, fără îndoială, foarte vorbărețe. Tempera realizase din spusele lor că lady Rothley nu exagerase cu nimic în privința lordului Eustace.

   - Anul trecut îi dădea târcoale fiicei lui lady Massingham, o informase domnișoara Briggs. Alteța sa a observat însă ce se petrecea și a trimis-o pe fiica sa în nord, măritând-o cu Earl de Hincham.

   - Lordul va trebui să încerce cu o americancă, spusese domnișoara Smith pe un ton sumbru.

   Doamna Briggs se amuzase teribil de glumă.

   - Doar nu crezi că o americancă bogată s-ar putea îndrăgosti de lordul Eustace, nu-i așa? Oamenii ca Vanderbilt nu acceptă pe nimeni mai prejos decât un duce în schimbul milioanelor pe care le dețin.

   Tempera realizase că acest lucru era adevărat. Își amintise de May Goelet, al cărei tată fusese declarat cel mai bogat om din New York. Aceasta se măritase anul trecut cu ducele de Roxburghe.

   O altă americancă, Helen Zimmerman, devenise ducesă de Manchester în 1900, iar cu 4 ani mai devreme, Consuela  Vanderbilt devenise ducesă de Marlborough.

   Tempera fusese interesată de aceste căsătorii numai pentru că ziarele descriau inestimabilele tablouri pe care mirii le dețineau. De asemenea, dezvăluiau câte comori traversaseră Atlanticul în beneficiul celor trei mirese din America.

   - Femeile bogate din America au dolarii, dar în schimbul lor cer un bărbat, remarcase la un moment dat domnișoara Briggs.

   Tempera începuse să-l compătimească pe lordul Eustace pentru că știa prea bine ce înseamnă lipsa de bani. Presupunea că acesta încerca, asemeni ei și mamei ei vitrege, să țină pasul cu oamenii bogați care roiau în jurul ducelui și care aveau la dispoziție averi considerabile.

   Chiar dacă averea lordului Holcombe nu se compara cu cea a lui Sir William Barnard, totuși acesta trăia înconjurat de lux. Familia Holcombe avea o casă mare la Londra, o reședință la țară, în Hampshire, o cabană de vânătoare în Leicester. În afară de toate acestea, Tempera auzise că dețineau și multe proprietăți în Scoția.

   Toate lucrurile pe care le aflase de la cameriste o întristau din ce în ce mai mult pe Tempera. Avea impresia că ea și lady Rothley cereau prea mult așteptând o cerere în căsătorie din partea ducelui.

   Începuse să creadă că făcuse o mare greșeală încurajând-o pe lady Rothley să țintească atât de sus. Probabil că existau și alți bărbați bogați care ar fi găsit în ea soția dorită și care ar fi fost pregătiți să-și sacrifice libertatea pentru cineva de rang inferior. Acum însă era prea târziu pentru astfel de gânduri.

   „Singurul lucru pe care-l pot face acum este să sper în continuare că, printr-un miracol, mama va reuși”, își spuse Tempera.

   Lady Rothley părea cu siguranță plină de optimism când veni în cameră să se îmbrace pentru cină. Într-adevăr, nu arătase niciodată mai frumoasă ca acum, când coborî în salon îmbrăcată cu o rochie nouă făcută de Lucille.

   În dimineața următoare, abia aștepta să-i povestească Temperei cât de bine s-a simțit la cină. Ducele îi făcuse numeroase complimente și avusese onoarea de a sta în stânga lui la masă.

   - Diseară vom merge la o petrecere în Monte Carlo, spuse ea. Când i-am mărturisit că nu știu să joc, mi-a spus că mă va învăța!

   Tempera țipă îngrozită.

   - Nu poți risca proprii bani, mamă.

   - Nici nu intenționez să fac așa ceva, răspunse lady Rothley. Nu sunt chiar atât de proastă pe cât crezi tu! Pentru că i-am spus că nu știu să joc, el îmi va arăta, desigur. Dacă voi pierde, va plăti el, iar dacă voi câștiga, banii îmi vor reveni mie.

   Tempera gândi că, uneori, mama sa vitregă se dovedea foarte șireată. În timp ce analiza moralitatea unui asemenea comportament, realiză că, în situația lor, această atitudine era absolut necesară.

   Discret, Tempera se asigură că lady Rothley nu luase în poșeta sa de satin din banii pe care-i aveau.

   - Ce vei face astăzi? întrebă ea.

   - Vom naviga de-a lungul coastei cu iahtul ducelui, răspunse lady Rothley. Vom lua prânzul la bord, după care ne oprim direct la cazino. Dottie Barnard a insistat să mergem acolo. Este o jucătoare înveterată.

   - Îmi promiți că nu vei încerca să joci decât dacă ești împreună cu ducele?

   - Bineînțeles, consimți lady Rothley. Dar el va fi oricum prezent acolo pentru că ne însoțește.

   - Atunci totul este în regulă, oftă Tempera, ușurată.

   Era foarte îngrijorată în privința mamei sale vitrege. Știa că nu poate avea încredere în ea și că oricând putea face o prostie.

   O ajută să se îmbrace cu una din rochiile cambrate și elegante pe care le adusese de la Londra. Îi dădu apoi o jachetă scurtă pe care să și-o pună deasupra și o pelerină subțire.

   - Pe mare se face frig deseori, spuse ea. Tata îmi spunea că pe Mediterană furtuna se poate dezlănțui pe neașteptate.

   - Dacă se va întâmpla astfel, mă voi duce înăuntru. Urăsc marea când este agitată.

   - Nu-i spune ducelui nimic despre asta, o imploră Tempera. Sunt sigură că lui îi place să navigheze și va fi foarte plictisit de o femeie care se sperie când vede primul val.

   - Nu sunt atât de fraieră pe cât crezi, Tempera, spuse lady Rothley într-un acces brusc de demnitate.

   - Bineînțeles că nu, o aprobă Tempera.

   Se aplecă și o sărută pe obraz, iar lady Rothley o îmbrățișă cu căldură.

   - Slavă Domnului că te am lângă mine, spuse ea. Este minunat că ne putem sfătui împreună. Știu că aș face o mulțime de greșeli dacă n-ai fi aici să mă îndrumi.

   - Imediat ce pleci, voi merge jos să văd tablourile. Pentru a-mi înlesni acest lucru, vrei să ascunzi această batistă pe unul dintre fotolii când cobori? Va fi scuza de care am nevoie dacă cineva mă găsește în aripa aceea a clădirii.

   - Așa voi face, promise lady Rothley. Când alegi un tablou despre care să-i vorbești ducelui, te rog, măcar numele pictorului să fie ușor de reținut. Doar știi că îi confund mereu!

   - Voi găsi unul, spuse Tempera încrezătoare.

   Luându-și mănușile albe, poșeta și umbreluța pe care i le pregătise Tempera, lady Rothley ieși din cameră, îndreptându-se spre parter.

   Tempera aranjă lucrurile mamei sale vitrege și apoi, nu rezistă tentației de a privi puțin pe fereastră.

   De acolo, din partea dreaptă, se vedea portul Villefranche. Și-ar fi dorit să se numere și ea printre cei care plecau acum spre Monte Carlo.

   Tempera iubea mare și era sigură că, spre deosebire de lady Rothley, s-ar simți bine navigând. Se întreba dacă va avea vreodată șansa să vadă iahtul ducelui sau să se îmbarce la bordul lui. Considera, însă, că este mult prea îndrăzneț din partea ei să se gândească la o astfel de posibilitate.

   „După frigul din Anglia, este minunat să mă aflu aici, unde soarele strălucește atât de frumos și unde sunt atâtea flori. Cum pot fi nerecunoscătoare, dorindu-mi mai mult?”

   Nu mai avea nimic de făcut în dormitor și se gândi că, atunci când toți vor fi plecați de la castel, ar fi avut o ocazie bună să meargă jos.

   Ieși din cameră puțin emoționată, dar nu văzu pe nimeni și coborî treptele spre salonul despre care lady Rothley îi spusese că era „destul de frumos”.

   Ajunsă la parter, descoperi că era mai mult decât atât. Era spațios, cu pereții albi, cu draperii și covor de aceeași culoare. Nu semăna cu niciun alt salon obișnuit, văzut de Tempera până atunci. Totuși, aprecia că era perfect proporționat. Prin ferestrele largi se vedea marea, iar tablourile de pe pereți se potriveau foarte bine. Le privi și rămase capitvată de o pictură complexă cu culori vii, aparținând lui Sebastiano Ricci. Aceasta avea o strălucire aparte, concurată doar de tabloul enorm al lui Rubens, aflat pe peretele alăturat. În afară de cele două tablouri, observă și un Poussin care-i plăcea foarte mult.

   Încântată, Tempera se opri în fața fiecărei picturi. Realiză că în salon fuseseră puse numai tablouri de mari dimensiuni, poate tocmai pentru a da o pată de culoare pereților de un alb imaculat.

   Văzând o ușă ce conducea în altă cameră, se îndreptă spre ea și, intrând, rămase fără suflare. Se afla acolo o colecție de picturi micuțe, exact pe gustul ei. Presupuse că aceea era probabil încăperea privată a ducelui. Pereții și covorul erau tot de un alb strălucitor, iar într-un colț se afla un elegant birou Regence, cu picioare aurite, pe care zăceau aruncate niște hârtii.

   Temperei îi atraseră atenția în mod special tablourile. Erau atât de multe și se valoroase încât nu știa la care să se oprească mai întâi.

   Primul de care fu captivată era „Sfântul George și dragonul”, pictat de Giovanni Bazzi. Tatăl ei îi vorbise adeseori despre el și întotdeauna dorise să-l vadă cu proprii ochi. Monstruosul dragon era încordat și parcă se retrăgea în fața Sfântului George care se pregătea să-l lovească cu lancea. Pelerina roșie a acestuia flutura în bătaia vântului, dominând fundalul ce reprezenta un peisaj pictat cu măiestrie, presărat cu copaci, castele, corăbii, deasupra cărora se afla cerul.

   Apoi realiză că alături de afla un alt „Sfântul George și dragonul”, pictat de Rafael. De data aceasta, Sfântul George călare pe un cal alb, străpungea dragonul, iar domnița pe care o salvase de acesta stătea în genunchi și se ruga.

   „Ce mult i-ar fi plăcut tatei să-l vadă!” gândi Tempera.

   Observă apoi un tablou despre care știa că l-ar fi încântat pe tatăl ei mai mult decât oricare altul. De fapt, era convinsă că acesta îi pomenise despre el când îl amintise deseori pe pictorul Jan van Eyck.

   Era un tablou mic intitulat „Madonna în biserică”, atât de deosebit în maniera sa miniaturală încât părea o bijuterie. Razele strălucitoare ale soarelui, reflectate într-o lumină caldă pe pardoseala de piatră, briza ușoară ce adia în semiîntuneric și licăritul pietrelor prețioase reprezentate în pictură i se părea Temperei că aparțin unei lumi profund spirituale. Simțea că stârnesc ceva în ea, pătrunzându-i adânc în ființă și revelând o parte din sufletul ei.

   - Este minunat... incredibil de minunat! spuse ea cu voce tare, întrebându-se dacă i-ar putea explica vreodată mamei sale vitrege ce simțea acum.

   Niciun bărbat nu putea poseda ceva atât de prețios, fără se fie mișcat de frumusețea lui.

   „Toate tablourile lui van Eyck exprimă o mare sensibilitate, la fel și portretele sale de bărbați și femei”, îi spusese odată tatăl ei.

   Ceea ce vedea ea, era mai mult decât sensibilitate, era pură spiritualitate. Tempera ar fi dat cu bucurie orice pentru a putea privi acest tablou în fiecare zi a vieții sale.

   Își aminti că tatăl său îi povestise că aproape toate lucrările lui Jan van Eyck aveau pe spate, scrise cu mâna lui, cuvintele „Als Ik Kan”. Aceasta era o zicală flamandă și însemna: „Așa cum pot, dar nu așa cum aș dori”.

   „Poate că aceste cuvinte reprezintă un motto pentru noi toți”, reflectă Tempera.

   Zăbovi un timp în fața tabloului după care, se hotărî să le admire și pe celelalte. Întorcându-se, rămase brusc împietrită. Spre surprinderea ei, pe peretele din fața biroului se afla o pictură pe care o identifică imediat. De fapt, recunoscuse îngerul din tabloul „Fecioara între stânci”, aparținând lui Leonardo da Vinci.

   Tatăl ei îi mărturisise atunci când o dusese la Luvru: „Tempera, mă întrebam adeseori de cine îmi amintești. Acum știu. Așa vei arăta când vei fi mai mare”, îi arătase el spre îngerul din capodopera lui Leonardo da Vinci, iar Tempera fusese foarte surprinsă.

   Acum știa că, într-adevăr, de-a lungul anilor, începuse să semene din ce în ce mai mult cu îngerul. Totuși, se gândea umilă că acela era un portret idealizat, iar ea nu putea aspira la o astfel de frumusețe. Cu toate acestea, exista fără îndoială o asemănare. Chipul delicat cu bărbia fin conturată, părul negru, ochii mari, blânzi și zâmbetul suav de pe buze - toate acestea împreună cu delicatețea trupului zvelt se regăseau în mare măsură în înfățișarea Temperei.

   „Mă întreb de ce l-a achiziționat ducele”, gândi Tempera.

   Era ciudată că, într-o încăpere plină de originalele unor tablouri faimoase, ținea și o copie după capodopera lui Leonardo da Vinci.

   Tempera văzuse pentru prima oara „Fecioara între stânci” la Luvru și știa că se mai afla o versiune la Galeriile Naționale. O privise deseori cu interes, deși tatăl ei o informase că tabloul original era cel aflat în Franța.

   Îngerul din cele două versiuni arăta aproape la fel, numai că, în cel de la Luvru, culorile erau mai intense, mai luminoase, și dădea impresia unei transparențe ce lipsea tabloului de la Galeriile Naționale.

   „Este ciudat... foarte ciudat... că ducele l-a pus aici.”

   Se întoarse să privească din nou tabloul lui van Eyck. Decise că pe acesta îl va descrie mamei sale vitrege, încercând s-o învețe ce trebuia să spună despre el.

   Putea oricând să-l abordeze în felul următor:

   „Vreți să vă spun care dintre tablourile dumneavoastră îmi place cel mai mult?”

   Ducele va fi desigur surprins că ea a ales ceva atât de mic și deosebit, când el o asemăna cu zeițele lui Tizian.

   Repetând exact cuvintele pe care lady Rothley trebuia să le rostească, Tempera urcă în camera sa, luând batista pe care pretinsese că o căuta. În același timp, hotărî să profite de fiecare clipă petrecută în castel pentru a vedea tablourile, pentru a le privi cu ochii tatălui său și a le asculta mesajul.

   „Toate lucrurile frumoase vorbesc”, îi spusese de multe ori sir Francis. „Toate tablourile valoroase au ceva de spus. Nu privi doar cu ochii, Tempera. Ascultă-ți simțurile și inima, descoperă ce stârnesc în sufletul tău.”

   „Exact asta voi încerca să fac acum”, gândi Tempera. „Cine știe dacă voi mai avea o astfel de ocazie nemaipomenită.”

   În bagajul ei, pusese cutia cu vopsele și pensule, alături de o pânză micuță, care nu ocupa mult loc.

   Dovedise o înclinație spre pictură de când trăia tatăl ei, iar el o încurajase, plătindu-i lecțiile de când era suficient de mare pentru a ține pensula în mână.

   Nu-și făcuse niciodată iluzii că ar putea deveni o mare artistă, dar îi plăcea să picteze. Studiind metodele marilor pictori, știa că era capabilă să realizeze un tablou plăcut și atractiv.

   Era hotărâtă să ia cu ea măcar o amintire a timpului petrecut în sudul Franței. Își puse o pălărie cu boruri largi și se strecură afară pentru a explora grădina.

   Nu crezuse niciodată că putea exista ceva atât de frumos și deosebit. După cum avea să afle mai târziu, tatăl ducelui, la bătrânețe, fusese sfătuit de medici să locuiască în sudul Franței. Acesta comandase pentru grădina sa plante din toată lumea.

   Se aflau acolo azalee din Himalaya, liliac din vestul Indiei, orhidee din Malaya, alături de numeroase flori din Anglia. Cele din urmă, în special trandafirii, păreau exotici în climatul acesta subtropical.

   Grădinile fiind pe culmea unui deal, fusese foarte simplu să se creeze mici cascade, a căror apă izvora din statui de piatră și curgea în bazine pline de nuferi și pești.

   Pe de-o parte și de alta a aleii, se aflau chiparoși ce parcă străjuiau grădina. Între ei, Tempera observă surprinsă o statuie din marmură albă strălucind în umbra copacilor. Reprezenta un bărbat grec din antichitate.

   Tempera se simțea cuprinsă parcă de transă. Din când în când, trecea pe lângă grădinarii ocupați cu udatul florilor. Aceștia murmurau „Bună ziua, domnișoară!”, iar ea le răspundea în limba franceză la salut.

   Îndepărtându-se destul de mult de castel, se trezi într-o grădină micuță cu flori unde observă un perete de piatră acoperit cu clematite.

   Florile atrăgeau atenția fluturilor și albinelor ce roiau în jurul lor. Tabloul era atât de frumos încât Tempera se așeză pe o băncuță de marmură să-l admire. Se simțea transpusă într-o lume pe care numai tatăl ei ar fi înțeles-o. Privind florile din fața ei, realiză că pe acelea dorea să le picteze.

   Erau acolo o mulțime de tufe de liliac, iar lângă ele, trandafiri roz, atât de bogați și parfumați încât îi aminteau de mama sa vitregă. În afară de acestea, mai erau și niște floricele micuțe în formă de clopoțel. Nu le cunoștea denumirea, dar o încânta strălucirea lor aparte.

   Tempera deschise cutia cu vopsele și pensule, scoase pânza pe care urma să picteze și se apucă de treabă.

   Sus, pe pânză, începu cu un liliac. După aceea, adăugă trandafirii și celelalte flori. Nu uită de fluturi, albine și obișnuita picătură de rouă pe una din petalele catifelate.

   Cufundată în ceea ce făcea, pictând de plăcere și dorind să redea măcar o frântură din frumusețile înconjurătoare, Tempera uită de toate, chiar și de trecerea timpului.

   Își scoase pălăria pentru că băncuța pe care stătea să afla la umbră. Fiind foarte cald, își descheiase unul din nasturii de la gât ai rochiei sobre pentru a se simți mai liberă să se concentreze asupra lucrului.

   Peste aproximativ 3 ore, poate mai mult, auzi o voce spunând în spatele ei:

   - Este foarte reușit!

   Întoarse capul, dar, fiind prea concentrată asupra picturii, nu realiză pe moment unde se afla sau cine putea să-i vorbească. Apoi, dezmeticindu-se, observă un bărbat înalt, cu umeri largi și cu capul descoperit. Purta un costum alb și o privea cu o expresie ciudată pe chip. Era foarte atrăgător, însă avea un aer care-i spunea Temperei că se deosebea de ceilalți bărbați pe care-i cunoscuse până atunci. Avea certitudinea că nu se înșela, dar nu știa cum să numească acel „ceva” deosebit.

   Îl privi, fără să poată scoate un sunet. Avea impresia că acest bărbat coborâse parcă din ceruri.

   Rămaseră nemișcați câteva momente, uitându-se unul la altul. El vorbi primul:

   - Dați-mi voie să văd ce ați făcut. Seamănă cu stilul lui Heem sau Bosschaert.

   - Nu aș... putea aspira atât de sus, răspunse Tempera, întrebându-se de ce-i era atât de greu să vorbească. Este... „așa cum pot, dar... nu cum aș dori”.

   Cuvintele acestea îi veniseră instinctiv pe buze pentru că imaginea tabloului deosebit al lui van Eyck îi rămăsese încă în minte. Apoi, observând surprinderea din ochii acestui domn, își aminti brusc de actuala ei identitate.

   - Îmi... îmi pare rău, spuse cu glas coborât. Poate n-ar trebui să mă aflu aici.

   - Cine sunteți dumneavoastră?

   - Eu... sunt camerista lui lady Rothley.

   - Asta înseamnă că vă numărați printre oaspeții mei, spuse domnul. Vă mărturisesc, sunt încântat că vreți să pictați florile din grădina mea.

   Tempera îl privi cu ochi mari, plini de uimire.

   Deci acesta era chiar ducele! Ducele în persoană, iar ea nu-și dăduse seama!

   Se ridică în picioare și spuse puțin incoerent:

   - Îmi cer din nou... iertare, Alteță, dar eu... n-am știut că... sunteți dumneavoastră.

   - Nu aveți niciun motiv să vă scuzați, răspunse ducele. Aș putea spune, însă, fără intenția de a fi nepoliticos, că talentul dumneavoastră mi se pare neobișnuit pentru o cameristă.

   În timp ce vorbea, privea tabloul și apoi îl luă din mâinile ei.

   - Eu pictez doar pentru a mă relaxa, Alteță.

   Tempera închise cutia cu vopsele, luându-și pălăria de jos.

   - Cu siguranță trebuie să continuați, spuse ducele. Mă surpinde că ați ales să pictați florile. Majoritatea artiștilor vin aici pentru a picta peisajul.

   - Florile sunt, bineînțeles... mai ușor de realizat, spuse Tempera cu un zâmbet pierit.

   - Nu cred că acesta este adevăratul motiv pentru care le-ați ales.

   Pe moment, Tempera nu găsi niciun răspuns, dar apoi spuse:

   - Alteță, eu... cred că... ar trebui să mă întorc în... castel. Stăpâna mea ar putea avea nevoie de mine.

   - Lady Rothley se află încă la Monte Carlo, o anunță ducele. Eu m-am întors pentru că nu-mi place să joc la cazino. Prin urmare, dacă vreți să continuați tabloul, nu este nicio problemă.

   - Poate ar fi mai bine să-l termin în altă zi, replică Tempera. Bineînțeles, în cazul în care nu abuzez de amabilitatea dumneavoastră venind aici.

   - Grădina mea vă stă la dispoziție, spuse ducele făcând un gest larg. Când tabloul va fi gata, pot îndrăzni să vă spun că aș vrea să-l cumpăr?

   - Nu!

   Tempera vorbi aproape tăios, fiind foarte mirată de acestă solicitare.

   Ducele ridică din sprâncene, luat prin surprindere de tonul ei, iar Tempera spuse ezitând:

   - Sunt... foarte recunoscătoare Alteței Voastre pentru generoasa ofertă, dar eu îmi recunosc nepriceperea în privința picturii... după cum și dumneavoastră sunteți... conștient de ea.

   Ducele zâmbi ca și cum înțelesese ce voia ea să-i spună.

   - Dacă vă comparați tablouș cu marile capodopere aflate în castelul meu, atunci este normal să fie inferior, spuse el. Dar pentru că l-ați pictat în grădina mea și pentru că vreau să am un tablou cu florile de aici, voi fi bucuros să-l cumpăr.

   Tempera își îndreptase privirea în altă parte și, după o clipă, ducele continuă pe un alt ton:

   - Poate veți dori să mi-l dăruiți?

   Tempera nu răspunse, iar el adăugă:

   - Asta în cazul în care nu este dedicat unei persoane dragi.

   - Nu, nu există o asemenea persoană, spuse repede Tempera.

   - Atunci, mi-l veți da? întrebă insistent ducele.

   Ea nu înțelegea de ce ducele voia atât de mult tabloul. După un moment, spuse:

   - Dacă așa... dorește Alteța Voastră.

   - Vă sunt foarte recunoscător, spuse ducele. Poate vă voi ruga să-mi pictați și o altă parte a grădinii.

   Tempera clătindă din cap în semn de refuz.

   - Nu? De ce?

   - Pentru că este singura pânză pe care o am, Alteță, și îmi... place cu adevărat să pictez.

   El o privi de parcă ar fi vrut să se convingă că vorbea serios, apoi spuse:

   - Vreți să spuneți că intenționați să spălați pânza și să pictați altceva pe ea?

   - Exact! Așa fac întotdeauna cu picturile mele. În acest fel, nu las nicio dovadă a lipsei mele de talent.

   - Este o greșeală, o mare greșeală! exclamă ducele.

   Îi înapoi pânza.

   - Iată tabloul dumneavoastră, spuse el. Voi avea grijă să primiți câteva pânze pentru a realiza și altele în timpul petrecut aici, la castel.

   Tempera îl privi fără să știe ce să spună sau să facă. Nu i se părea un lucru atât de rău să accepte acest dar din partea ducelui. Totuși, întreaga conversație i se păru că nu trebuia să fi avut loc. Nu se potrivea deloc rolului pe care-l juca ea acum.

   - Pot să vă mărturisesc faptul că, deși dețin o serie de capodopere și sunt considerat o autoritate în materie, nu am oferit niciodată o pânză goală unui artist.

   - Atunci, poate n-ar trebui s-o faceți nici acum, spuse Tempera.

   - De ce nu? Vă cer un singur lucru în schimbul a ceea ce numiți „generozitatea mea”. Aș dori să văd tablourile după ce le terminați.

   - Aș prefera... să nu le vedeți.

   - Dar vreau să le privesc. Consider că aveți un talent aparte, domnișoară...? Nu mi-ați spus cum vă numiți.

   - Tempera... Riley.

   - Tempera, repetă el. Este un nume neobișnuit, la fel ca tot ce e legat de dumneavoastră. Sunt sigur că nu este nevoie să vă spun că tablourile pictate cu tempera se caracterizează prin strălucirea și luminozitatea de neegalat.

   - Se pare că există riscul să crape, spuse Tempera. Cu toate acestea, nu se poate ști niciodată sigur.

   În timp ce vrobea, se gândi că făcuse o mare greșeală neschimbându-și numele de botez atunci când se prezentase ducelui. „Tempera” părea un nume pa care numai un artist îl putea da copilului său și acum regreta că nu luase în considerare acest aspect.

   Ducele râse, spunând apoi cu un aer gânditor:

   - N-am mai întâlnit pe nimeni care să poarte acest nume. Este încântător! Oricum, la ce m-aș fi putut aștepta, domnișoară Riley, de la cineva atât de original ca dumneavoastră?

   - Nu am deloc intenția de a ieși în evidență. Doresc doar să am grijă cum se cuvine de stăpâna mea, spuse Tempera. A fost un mare privilegiu pentru mine să vin aici, în sudul Franței. Sper că nimic din spusele mele nu a părut deplasat sau... impertinent.

   - Nu cred că vi s-ar potrivi aceste epitete, replică ducele.

   - Atunci, trebuie să vă mulțumesc pentru încurajări, Alteță.

   Tempera făcu o reverență în timp ce vorbea, apoi se întoarse și porni pe aleea cu chiparoși ce conducea spre castel.

   Pe drum, avu impresia că ochii ducelui o urmăreau. Cu greu se stăpânea să nu privească înapoi. Abia când fu sigură că se îndepărtase suficient de el, reuși să gândească rațional. Se întrebă cum de fusese posibil să se întâmple una ca asta? Cum putuse să-i vorbească ducelui atât de familiar? Probabil că acesta o considerase foarte ciudată pentru o cameristă, iar acest lucru nu era de dorit pentru ea și lady Rothley.

   - Aș fi preferat să nu fi venit în grădină, spuse ea.

   Chiar în momentul în care rostea aceste cuvinte, realiză că mințea.

 

Capitolul 3

 

   Când Tempera ajunse înapoi la castel, simțea că i se învârte capul și nu reușea să gândesc deloc coerent.

   Cum fusese capabilă să-i vorbească ducelui în felul acela care ar fi putut cu ușurință să o dea de gol?

   Încercă să se liniștească spunându-și că nu exista niciun motiv pentru care ducele să facă vreo legătură între ea și Sir Rothley. La urma urmei, era foarte posibil ca o servitoare să fie talentată într-un domeniu sau altul. Gândul acesta nu reuși s-o calmeze, însă, prea mult.

   În timpul ce urmă, așteptând întoarcerea mamei sale vitrege de la Monte Carlo, Tempera rememoră de nenumărate ori conversația avută cu ducele, dorindu-și ca aceasta să nu fi avut loc.

   El era cu siguranță cel mai atrăgător și chipeș bărbat pe care-l văzuse vreodată. În afară de asta, Tempera observase din prima clipă și altceva, un aer ce l-ar fi făcut demn de remarcat chiar și într-o cameră plină de oameni distinși.

   Se întrebă apoi dacă nu cumva îl asocia în mintea ei cu tablourile pe care le deținea și-i atribuia o aură nemeritată.

   Tatăl ei alcătuise colecția de picturi și era de așteptat ca ducele s-o aprecieze. Dar, cu toate acestea, nu se putea spune că se afla la același nivel cu o autoritate în domeniul artei, ca tatăl ei, ale cărui aprecieri erau respectate de toată lumea.

   Dacă ducele ar fi fost un adevărat cunoscător, încerca Tempera să se convingă, nu ar fi admirat tablourile ei de amatoare.

   Privi pictura sa neterminată și realiză că, deși era destul de reușită, nu se putea ridica nicidecum la nivelul capodoperelor create de marii artiști ai peisajelor florale ca Jan de Heem, pe care ducele îl menționase.

   Tempera putea să-i copieze până la un punct și, pentru că fusese învățată de experți, rezultatul era impresionant. Știa însă că nu avea sclipirea de geniu pe care tatăl său o căuta în fiecare tablou, pentru a aflat dacă era un fals sau un original.

   „Sunt un fals”, își spuse Tempera gândind că acest lucru era valabil în mai multe privințe.

   Era un fals pictor și o falsă cameristă. Dacă ducele ar fi fost mai intuitiv, poate și-ar fi dat seama de asta.

   Brusc, se simți cuprinsă de o mare neliniște. Dacă i-ar fi distrus cumva șansele mamei sale vitrege de a se căsători cu ducele, nu și-ar fi iertat-o niciodată.

   Se plimba întruna prin dormitorul mamei sale și, pentru prima dată de când se afla la castel, priveliștea de afară n-o mai atrăgea. Nu se putea concentra decât să găsească o explicație pe care să i-o ofere lady Rothley ducelui, în cazul în care va aminti de ea.

   Era convinsă că acest lucru se va întâmpla inevitabil.
........................................