Pacientul, Jasper DeWitt

 1-4

      13 martie 2008

        Scriu asta fiindcă până în acest moment nu mi-am dat seama dacă am cunoștință de un secret îngrozitor sau dacă eu însumi am luat-o razna.

   Îmi dau seama că, din poziția mea de medic psihiatru practicant, acesta ar fi, evident, un lucru rău pentru mine, atât din punct de vedere etic, cât și din punct de vedere profesional. Cu toate acestea, având în vedere că nu-mi vine să cred că m-am smintit, public această poveste pentru că voi sunteți probabil singurii oameni cărora ar putea să li se pară verosimilă. În ceea ce mă privește, consider că e un gest de responsabilitate față de omenire.

   Înainte de a începe, dați-mi voie să spun că mi-aș dori să fiu mai precis cu privire la numele și locurile pe care le-am menționat aici, dar trebuie să-mi păstrez slujba și nu-mi permit să fiu văzut drept oaia neagră din domeniul medical și al sănătății mintale, drept unul care dă în vileag pe unde apucă secretele pacienților, indiferent de cât de deosebit este cazul. De aceea, chiar dacă întâmplările pe care le descriu în această relatare sunt adevărate, numele și locurile a fost necesar să fie schimbate, ca să nu-mi periclitez cariera și ca să încerc să nu-mi pun cititorii în primejdie.

   Există niște mici informații pe care pe pot oferi, cum ar fi: întâmplarea pe care o povestesc a avut loc la începutul anilor 2000, la un spital de stat de psihiatrie din Statele Unite.

   Jocelyn, logodnica mea, beneficiară a unui fond fiduciar și o femeie deosebit de scrupuloasă și absolut fermecătoare, de o inteligență ștrengărească, ce se îndeletnicea în timpul liber cu cercetarea operelor lui Shakespeare, înainta greoi cu lucrul la teza ei de doctorat despre femeile din Regele Lear. Din cauza lucrării ei și fiindcă îmi doream să fiu cât mai aproape de ea, mă hotărâsem că încerc să-mi găsesc de lucru doar la spitale din Connecticut.

   Pe de o parte, fiind un absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase facultăți de medicină din New England și beneficiind de pe urma unui rezidențiat la fel de solicitant și de bine văzut, mentorii mei au fost cu atât mai neînduplecați cu privire la pasul următor din cariera mea. Numirile la spitale necunoscute și subfinanțate erau potrivite pentru muritorii de rând din locuri la fel de mediocre, nu pentru doctori pe a căror diplomă scria Lux et Veritas, și cu atât mai puțin pentru doctori care se descurcaseră la fel de bine pe cât mă descurcasem eu la studii și la formarea medicală.

   Pe de altă parte, pe mine nu mă interesa deloc să am un avantaj față de ceilalți. Copil fiind, m-am confruntat cu partea neplăcută a sistemului de sănătate mintală atunci când mama, care suferea de schizofrenie paranoidă, a fost internată, iar acest lucru m-a făcut să fiu mult mai interesat de repararea deficiențelor medicinei decât de a mă cuibări în rangurile ei înalte și liniștitor de funcționale.

   Dar chiar și la cel mai jalnic spital aveam nevoie de scrisori de recomandare ca să primesc o slujbă, ceea ce însemna că prejudecățile facultății aveau să joace un rol în decizia pe care urma s-o iau.

   Un doctor deosebit de acru, la ajutorul căruia am apelat, se întâmpla s-o cunoască pe directoarea medicală de la un spital de stat din apropiere de pe vremea când fusese la facultate. Cel puțin, sub oblăduirea uneia cu formarea ei nu aveam să dobândesc obiceiuri proaste, și probabil că, fiind amândoi „exagerat de altruiști”, ne potriveam de minune, mi-a zis el. Am fost numaidecât de acord, în parte doar ca să primesc recomandarea lui și în parte deoarece spitalul pe care-l recomandase profesorul meu - un loc mic și mohorât pe care-l voi numi Azilul de Stat din Connecticut (ASC), ca nu cumva să fiu dat în judecată - s-a potrivit de minune cu ceea ce-mi doream, fiind unul dintre cele mai slab finanțate și mai rău famate din sistemul sanitar al Connecticutului.

   Dacă nu mi-aș fi asumat mentalitatea științifică ce refuză să atribuie însușiri omenești fenomenelor naturale, aproape că aș fi zis că însăși atmosfera încerca să mă avertizeze atunci când am făcut primul drum către spital, pentru interviu.

   Dacă ați fost vreodată în New England în timpul primăverii, știți că vremea se schimbă dintr-odată, fără să te pună în gardă, deoarece, cu scuzele de rigoare către Forrest Gimp, clima din New England e ca o cutie cu căcat: indiferent ce se află în ea, va puți.

   Dar chiar și după standardele din New England, ziua aceea a fost una rea.

   Vântul vuia prin copaci și se izbea de mine și de mașina mea cu forța năvalnică a unui taur care atacă. Ploaia se izbea în parbriz. Drumul, pe care ștergătoarele nu reușeau să-l dezvăluie decât parțial, semăna mai mult cu o cărare întunecată din cărbune care ducea către purgatoriu decât cu o șosea, fiind demarcat doar de liniile galbene de pe el și de mașinile găunoase, conduse de șoferii care aduceau mai mult a fantome decât a oameni în întinderea umedă și gri. Ceața sufoca aerul cu lujerii ei dușmănoși care se întindeau pe trotuar, poftind călătorii să se avânte pe riscul lor în pustietatea drumului de țară.

   De îndată ce s-a ivit din ceață semnul care indica ieșirea pe care trebuia s-o iau, am cotit de pe drumul principal și am urcat pe prima dintr-un labirint de benzi de circulație sufocate de ceață. Dacă nu m-aș fi putut baza pe indicațiile de pe MapQuest pe care le scosesem la imprimantă, aș fi rătăcit probabil ore-n șir încercând să găsesc calea pe diversele drumeaguri de munte care duceau în sus, pe coline, către Azilul de Stat din Connecticut, cu o sinuozitate leneșă care-l șicanau și batjocoreau pe călător.

   Dar dacă drumul până în acel loc a părut rău prevestitor, a pălit în comparație cu neliniștea care m-a izbit când am intrat în parcare și am văzut campusul Azilului de Stat din Connecticut cum se lăbărța pentru prima oară înaintea ochilor mei. În cuvinte cât se poate de politicoase, locul mi-a lăsat o impresie puternică și neplăcută.

   Complexul era surprinzător de întins pentru un loc ce era atât de subfinanțat și emana senzația aceea de paragină caracteristică unei instituții ce fusese un reper odinioară și care era acum desfigurată de neglijență. Pe măsură ce am trecut cu mașina pe lângă șiruri de ruine abandonate, unele din cărămidă roșie, acum sfărâmată și ștearsă, altele din gresie feruginoasă mâncată de vreme și de iederă, cu placaje din lemn care astupau ferestrele, unde trebuie să fi funcționat pe vremuri secții medicale, cu greu mi-am putut imagina cum ar fi putut cineva să lucreze, darămite să locuiască în acele cavouri bântuite care formau imensul moment lăsat de izbeliște care era acest Azil de Stat din Connecticut.

   Din mijlocul complexului se înălța, eclipsându-și frații dați uitării, singura clădire care reușise să rămână deschisă în ciuda tăierilor de buget: corpul principal al spitalului. Chiar dacă, în comparație cu celelalte construcții, era într-o stare funcțională, arătarea aceea monstruoasă din cărămidă roșie părea să fi fost ridicată pentru oricare alt scop în afară de cel al alungării nălucilor minții.

   Forma ei impunătoare, dominată de unghiuri drepte, autoritare, cu toate ferestrele ca niște găuri dreptunghiulare cu gratii, părea concepută să cultive disperarea și să înmulțească himerele. Până și treptele albe și enorme care duceau către ușile de la intrare - singura concesie decorativă făcută acestui loc - păreau mai degrabă că fuseseră albite cu clor decât vopsite astfel.

   În timp ce mă holbam la ea, am simțit cum plutea în aer izul fantomatic al soluțiilor dezinfectante. Nicio altă clădire pe care am văzut-o de atunci n-a părut să întruchipeze într-o asemenea măsură liniile aspre și nefaste ale lucidității impuse în mod arbitrar.

   Paradoxal, interiorul clădirii era surprinzător de curat și de îngrijit, chiar dacă era tern și auster.

   Un recepționez cu un aer plictisit m-a îndrumat către biroul directorului medical, aflat la ultimul etaj. Liftul a bâzâit blând preț de câteva clipe, așa cum te-ai aștepta, după care s-a oprit brusc, cu o smucitură, la etajul al doilea. În timp ce ușile s-au deschis glisând încet în lateral, mă așteptam să intre un alt pasager. Dar n-a fost doar unul singur. Erau trei asistente strânse în jurul unei tărgi pe care se afla un bărbat.

   Chiar dacă omul era legat, mi-am dat seama dintr-o privire că nu era un pacient. Era îmbrăcat în uniformă de infirmier. Și urla.

   - Dați-mi drumul! a zbierat acesta. N-am terminat-o cu el!

   Fără să-i răspundă, două asistente au împins targa în lift - unde a treia - o femeie mai în vârstă care avea părul negru prins într-un coc ridicol de strâns - l-a urmat, cloncănind, în timp ce apăsa și ea pe butonul pentru etajul al treilea.

   - Gata, gata, Graham, i-a spus pe un ton vioi, trădând un ușor accent irlandez, e a treia oară luna asta. Nu ți-am spus oare să nu mai calci în încăperea aceea?

   Când am auzit schimbul ăsta de vorbe, am crezut, în naivitatea mea, că acesta era un spital care avea într-adevăr nevoie urgentă de știința și dedicarea mea. De aceea, nu am fost surprins când mi s-a oferit slujba pe loc, deși doctor G. - directoarea medicală a instituției - m-a supus unui interogatoriu straniu de riguros în timpul interviului.

   Probabil că nu vă va surprinde că munca într-un spital de psihiatrie, îndeosebi într-unul care duce lipsă de personal, e deopotrivă fascinantă și plictisitoare.

   Majoritatea pacienților noștri se aflau acolo fie pe termen scurt, fie erau pacienți ambulatori, iar problemele pe care le aveau variau de la abuz și dependență de droguri la tulburări de dispoziție, suferind în special de depresie sau de probleme provocate de anxietate, precum și de schizofrenie sau psihoze; aveam până și un grup restrâns de paciență cu tulburări de alimentație.

   Fiind o instituție de stat, eram nevoiți să oferim ajutor tuturor celor care ne călcau pragul, iar de obicei oamenii aceștia ajungeau la noi la capătul răbdării și al posibilităților financiare, după ce fuseseră deja plimbați încoace și-ncolo de către alte instituții ale sistemului medical.

   Între pereții acestor secții întâlnești oameni ale căror viziuni asupra lumii ar avea un umor negru dacă nu ar provoca atât de multă durere.

   De pildă, unul dintre pacienții mei a încercat din răsputeri să mă convingă că un club de studenți de la o anumită universitate prestigioasă ținea un soi de monstru imens care mânca oameni, cu un nume imposibil de pronunțat, la subsolul unui restaurant din apropiere, și că membrii aceluiași club îi dăduseră iubita acelui monstru, s-o mănânce. În realitate, individul suferise un episod psihotic și și-a ucis chiar el iubita.

   Între timp, un alt pacient era convins că un personaj de desene animate se îndrăgostise de el, și a fost internat pe termen scurt după ce a fost arestat fiindcă îl urmărea pe artist.

   În primele luni am învățat pe pielea mea că nu e bine să le indici oamenilor care suferă de halucinații care e realitatea. Nu ajută cu nimic și doar se enervează.

   Apoi, erau cei trei domni în vârstă, fiecare dintre ei crezând că era Iisus, lucru care îi făcea să strige unii la alții de fiecare dată când se aflau în aceeași încăpere. Unul dintre ei avea pregătire de teolog și era profesor la un seminar teologic. Din când în când răcnea citate la nimereală din Sfântul Toma de Aquino către ceilalți, de parcă asta i-ar fi dat mai multă autoritate revendicării identității Mântuitorului. Repet, ar fi fost amuzant dacă situațiile lor n-ar fi fost cu desăvârșire lipsite de speranță.

   Dar fiecare spital, chiar și unul cu astfel de pacienți, are măcar unul care iese în evidență ca fiind ciudat și într-o secție de psihiatrie. Mă refer la acel tip de individ pe care până și medicii l-au lăsat în plata Domnului și de care toți se feresc, indiferent cât sunt de pricepuți. Acest timp de pacient este, în mod limpede, dement, dar nimeni nu știe cum a ajuns în starea aceasta. Ceea ce știi însă cu certitudine e că o vei lua tu însuți razna încercând să-ți dai seama ce s-a petrecut.

   Al nostru era deosebit de bizar.

   Pentru început, fusese internat de mic copil, și reușise cumva să rămână spitalizat vreme de peste 20 de ani, în ciuda faptului că nimeni nu reușise să-i pună vreun diagnostic. Îl chema într-un fel, dar mi s-a zis că nimeni din spital nu-și amintea cum, deoarece cazul lui era atât de netratabil, încât nimeni nu s-a obosit să-i mai citească dosarul. Când oamenii trebuiau să vorbească despre el, i se spunea „Joe”.

   M-am exprimat astfel fiindcă nimeni nu vorbea cu el. Joe nu ieșea niciodată din camera lui, nu participa niciodată la terapia de grup, nu avea niciodată ședințe individuale de terapie cu nimeni din personalul psihiatric sau terapeutic și cam tuturor li se spunea să stea departe de el, fără alte detalii. Se părea că orice fel de interacțiune umană, chiar și aceea cu medici specialiști, îi înrăutățea starea. Singurii oameni care îl vedeau în mod regulat erau infirmierii care trebuiau să-i schimbe așternuturile, să-i ducă sau să recupereze tăvile cu mâncare și asistenta care se asigura că-și lua medicamentele. Aceste vizite se desfășurau, de regulă, într-o tăcere stranie, iar la finalul lor membrii personalului arătau mereu de parcă ar fi fost gata să dea pe gât tot alcoolul care le-ar fi ieșit în cale.

   Am aflat mai târziu că Graham, infirmierul pe care îl văzusem legat de targă în ziua în care am fost la interviu, doar ce ieșise atunci din camera lui Joe.

   Având în vedere că numai ce intrasem în rândul personalului din spital ca medic psihiatru, am avut acces la fișa medicală și la rețetele prescrise lui Joe, dar n-am aflat mare lucru. A fost surprinzător de subțire, părea să conțină doar informațiile din ultimul an și părea să fie un raport oarecare despre prescrierea unor antidepresive și sedative ușoare.

   Lucrul care mi s-a părut cel mai ieșit din comun a fost că numele lui întreg a fost omis de pe fișele la care mi s-a permis accesul, porecla lui concisă, „Joe” fiind singura după care puteam să-l identific.

   Fiind un doctor tânăr și ambițios, cu note mari și orgoliu pe măsură, am fost fascinat de acest pacient misterios și de îndată ce am aflat de el, mi-am propus ca eu să fiu cel care avea să-l vindece.

   La început am menționat doar în treacăt planul meu, ca pe un soi de glumă, iar cei care m-au auzit, au râs de mine, punându-l pe seama unui entuziasm simpatic și tineresc.

   Totuși, era o asistentă căreia i-am destăinuit dorința mea cu toată seriozitatea, aceeași pe care am văzut-o îngrijindu-l pe Graham, infirmierul. Din considerație pentru ea și pentru familia ei, îi voi spune Nessie, iar odată cu ea începe cu adevărat povestea.

   Ar trebui să spun câteva lucruri despre Nessie și despre motivul pentru care i-am spus despre planurile mele.

   Nessie lucrase la spital de când emigrase din Irlanda, în anii `70, ca asistentă ce tocmai terminase studiile. Teoretic era asistenta-șefă și nu lucra decât în timpul zilei, dar practic era mereu acolo atunci când aveai nevoie de ea, de ai fi zis că locuia în spital.

   Nessie era o sursă imensă de liniște pentru mine și ceilalți doctori și terapeuți, deoarece conducea totul cu o mână de fier și își exercita autoritatea atât asupra asistentelor, cât și asupra infirmierelor și a personalului de întreținere. Nessie părea să știe cum să rezolve cam orice problemă care ar fi putut să apară.

   Dacă un pacient furibund trebuia să fie calmat, Nessie avea să fie prezentă, cu părul ei negru strâns într-un coc ce transmitea că nu-i arde de glumă și cu ochii verzi și vioi scânteind pe chipul ei tras. Dacă nu pacient ezita să-și ia medicamentele, te puteai baza pe Nessie să-l convingă s-o facă. Dacă unul dintre angajați lipsea dintr-un motiv nejustificat, Nessie părea să fie mereu gata să-l suplinească. Dacă întreaga clădire ar fi fost mistuită de un incendiu, sunt destul de sigur că Nessie ar fi fost cea care i-ar fi spus arhitectului cum s-o reclădească.

   Cu alte cuvinte, dacă voiai să afli cum stăteau lucrurile, sau dacă îți doreai să primești orice fel de sfat, apelai la Nessie.

   Chiar dacă aceste motive ar fi fost suficiente pentru mine să-i spun despre ambiția mea destul de naivă, am mai avut un altul dincolo de tot ce-am spus până acum, și anume că Nessie era asistenta care fusese însărcinată cu administrarea medicamentelor lui Joe și era, din acest motiv, unul dintre puținii oameni care interacționau cu el cu un fel de regularitate.

   Îmi amintesc clar discuția.

   Nessie se afla în cantina spitalului și ținea în mâinile surprinzător de ferme un pahar din carton plin cu cafea. Mi-am dat seama că era într-o dispoziție bună fiindcă avea părul despletit, iar Nessie părea să respecte regula care condiționa felul în care-și purta părul de starea în care se afla. Faptul că și-l lăsase despletit însemna că era cât se poate de relaxată.

   Mi-am turnat și eu o ceașcă de cafea, după care m-am așezat vizavi de ea. Când m-a observat, chipul i s-a destins într-un zâmbet rar și original și m-a salutat înclinând din cap.

   - Salut, Parker. Cum se mai simte copilul nostru minune? m-a întrebat cu vocea ei care mai păstra un pic din vioiciunea accentului irlandez care o făcea atât de liniștitoare.

   I-am zâmbit și eu.

   - Se pare că are tendințe suicidare.

   - Aoleu, zise ea, prefăcându-se îngrijorată. Să-ți prescriu atunci o doză de antidepresive?

   - Ah, nu, nu e cazul, i-am răspuns râzând. Nu, când spun „tendințe suicidare” mă refer la faptul că mă gândesc să fac ceva despre care toată lumea va crede probabil că e o prostie.

   - Și fiindcă e vorba de o prostie, vii și stai de vorbă cu bătrâna nechibzuită din secție. Am înțeles eu care e treaba.

   - N-am vrut să sune așa!

   - Firește, băiete. Ia-o ușurel, mi-a zis ea, făcându-mi semn să mă calmez. Bun, și la ce scamatorie te gândești?

   M-am aplecat către ea și, după ce am făcut o pauză pentru un efect dramatic, i-am răspuns pe un ton conspirativ:

   - Vreau să încerc niște ședințe de terapie cu Joe.

   Nessie, care se aplecase și ea ca să audă ce urma să-i spun, s-a lăsat pe spate atât de brusc și de speriată, încât ai fi zis că fusese înțepată. Paharul ei cu cafea s-a lovit cu zgomot de podea. Și-a făcut cruce, parcă din reflex.

   - Dumnezeule, a zis, recăpătându-și suflul, după care a continuat cu un accent irlandez mult mai pronunțat. Nici în glumă să nu zici așa ceva, prostănacule. Nu te-a învățat maică-ta să nu bagi în sperieți bătrânici neajutorate?

   - Nu glumesc, Nessie, i-am zis. Chiar vreau.

   - Ba ai face bine să glumești și să nu faci nimic altceva.

   Ochii ei verzi străfulgerau nervoși, dar uitându-mă la ea mi-am dat seama că nu era supărată pe mine. Semăna cu o ursoaică ce tocmai își ferise puiul de un pericol. I-am atins mâna cu blândețe.

   - Îmi pare rău, Nessie. N-am vrut să te sperii.

   Privirea i s-a înmuiat, dar expresia de pe chipul ei a rămas aceeași. Acum părea doar ostenită. Și-a pus mâna peste a mea.

   - Nu e vina ta, băiete, mi-a zis, accentul dispărându-i pe măsură ce-și alunga teama. Însă n-ai nici cea mai mică afurisită de idee despre ce vorbești și e mai bine să nici nu afli vreodată.

   - De ce? am întrebat-o cu blândețe. Ce problemă are.

   Pe urmă, știind că probabil nu avea să-mi răspundă, am adăugat:

   - Nessie, știi că sunt prea deștept pentru propriu-mi bine. Nu-mi plac puzzle-urile pe care nu le pot rezolva.

   - Asta nu e vina mea, mi-a răspuns pe un ton rece, iar privirea i s-a înăsprit din nou. Dar fie, am să-ți spun de ce, dacă asta te va opri. Pentru că de fiecare dată când trebuie să intru în cameră să-i duc medicamentele... încep să mă întreb dacă n-ar fi mai bine să mă-nchid în spitalul ăsta ca să nu fiu nevoită să mai fac așa ceva vreodată. De-abia pot dormi din cauza coșmarurilor pe care le am uneori. Așa că ascultă-mă bine, Parker, dacă ești atât de deștept pe cât te crezi, vei sta departe de el. Altfel s-ar putea să i te alături. Și nimeni nu-și dorește să se întâmple una ca asta.

   Mi-aș dori să pot spune că nu și-a răcit gura de pomană. Însă în realitate cuvintele ei n-au făcut decât să-mi ațâțe și mai mult curiozitatea, deși evident că aceea a fost ultima oară când am mai discutat în mod deschis cu vreunul dintre angajați despre ambiția de a vindeca pacientul misterios.

   Dar acum aveam un motiv și mai bun: dacă aș fi putut să-l vindec, Nessie și toți ceilalți care trebuiau să interacționeze cu el aveau să piardă ceea ce părea să fie sursa principală de suferință din viețile lor. Trebuia să găsesc dosarul lui și să văd dacă aș fi putut să-i pun un diagnostic.

   Acum s-ar putea să vă întrebați de ce n-am cerut informații despre pacient de la șefa mea și de ce am recurs la subtrefugii ca să pun mâna pe dosar.

   Spitalul acesta era organizat în așa fel încât o vedeam rareori pe dr. G., directoarea medicală care mă angajase. Șeful meu de zi cu zi era un bărbat pe nume dr. P., și, din păcate, mi-am dat seama de când l-am cunoscut în prima mea zi că aveam să ne contrăm. 

   Era un individ care părea tot timpul agasat, masiv, cu pieptul lat, capul ras și o barbă atât de stufoasă, încât părea să ascundă în ea câteva cadavre de animale mici. Avea niște ochi porcini și o privire plictisită care emana o acreală atât de implacabilă, încât mă îndoiesc că s-ar fi bucurat chiar și dacă ar fi câștigat la loto.

   La început mi-a făcut zile fripte, dar mi-am dat curând seama că n-a făcut asta decât ca să se impună în fața mea. Pe urmă am aflat că era îngrozitor de leneș și că de-abia-și îndeplinea atribuțiile - felul în care se îngrijea de toți pacienții era să bage în ei medicamente până când îi amorțea de tot - lucru care mi-a îngăduit să am o libertate imensă de a-mi face treaba. Nu-l vedeam decât rareori părăsindu-și biroul în care părea să se ascundă într-o spaimă posacă.

   Bun, revenind la misiunea de a pune mâna pe dosarul lui Joe.

   Ca să am acces la dosarul unui pacient care fusese internat înainte de anul 2000, trebuia să-l rog pe funcționarul de la arhivă să-l caute folosind ca reper numele de familie al pacientului. Acest lucru era necesar deoarece, înainte de anul 2000, spitalul nu digitalizase nimic altceva decât numele pacienților și datele la care fuseseră internați. Teoretic se putea căuta folosind prenumele sau data internării, dar mi s-a recomandat să evit să le cer funcționarilor de la arhivă să procedeze așa, ca să nu-mi poarte pică apoi.

   În cele din urmă, norocul mi-a scos în cale o soluție. M-am uitat pe furiș la registrul de tratament și îndatoriri al lui Nessie, într-unul din rarele momente în care l-a lăsat nesupravegheat.

   Spre marea mea mulțumire, acest document părea să fie singurul loc în care era trecut numele complet al lui Joe: Joseph E. M. Sperând să-l evit pe funcționarul guraliv de la arhivă din timpul săptămânii care era mereu țâfnos chiar și când mă duceam să consult dosare din motive întemeiate, am mers la finalul săptămânii, când în încăperea arhivei se afla Jerry, un alcoolic de-abia funcțional. Mi-a dat drumul înăuntru, mi-a arătat unde trebuia să merg și mi-a zis, bălmăjit „să faci bine să pui dracului dosarul la loc” când aveam să termin, după care s-a târât înapoi la scaunul lui.

   Și așa am pus mâna pe el. Joseph E. M. fusese internat pentru prima oară în 1973, la vârsta de 6 ani, și era notat ca aflându-se încă în custodia spitalului. Dosarul era atât de prăfuit, încât mă îndoiam că-l mai deschisese cineva în ultimii 10 ani, și era atât de gros, încât părea să plesnească.

   Dar notele clinice se aflau acolo, într-o condiție surprinzător de bună, alături de o fotografie neretușată, alb-negru, a unui băiat blond care se uita cu ochii căscați la aparatul foto, aruncându-i o privire sălbatică. Imaginea m-a neliniștit când m-am uitat la ea. Mi-am ferit privirea și mi-am concentrat atenția pe fișe, începând să le citesc cu repeziciune.

   Pe măsură că le-am citit, mi-am dat seama că zvonurile cum că boala lui Joe nu fusese diagnosticată denaturaseră adevărul într-o oarecare măsură. Problema nu era că nu exista un diagnostic. Problema era că existaseră câteva, însă simptomele lui Joe păreau să se fi schimbat în mod imprevizibil. Și totuși, cel mai surprinzător lucru era că Joe chiar fusese externat la un moment dat, la începutul vieții lui petrecute în sistemul de sănătate mintală, după ce petrecuse doar 48 de ore în spital.

   Iată observațiile complete ale doctorului din vremea aceea:

   5 iunie 1973

   Pacientul Joseph M. e un băiat în vârstă de 6 ani care suferă de terori nocturne acute, incluzând halucinații vizuale ale unui soi de creatură care trăiește în pereții camerei sale și care iese noaptea să-l sperie. Părinții lui Joseph l-au adus la spital după un episod deosebit de violent în urma căruia brațele sale au prezentat lovituri și zgârieturi serioase. Pacientul susține că ele au fost făcute de ghearele creaturii. S-ar putea să indice tendințe de automutilare. I s-au prescris 50 mg de Trittico, precum și niște ședințe de terapie de bază.

   6 iunie 1973

   Pacientul a fost cooperant la ședința de terapie. Suferă de entomofobie acută și de posibile halucinații auditive și vizuale. N-a suferit tulburări ale somnului noaptea trecută, dar a explicat că asta se datorează faptului că „monstrul nu locuiește aici”. Totuși, când i s-a prezentat teoria că monstrul era parte a minții sale, pacientul a fost foarte receptiv, ceea e sugerează că nu suferă de nimic mai mult decât de temeri firești ale copilăriei. Le-am propus părinților să mai monitorizăm pacientul alte 24 de ore, cu posibilitatea de a-i prescrie o cură ușoară de antipsihotice dacă halucinațiile recidivează. Au fost receptivi.

   Aproape că am râs. Mi s-a părut caraghios că un șir atât de scurt de înregistrări aveau să devină preludiul unor decenii de groază. Cu toate acestea, am continuat să citesc.

   Notițele au indicat că Joe a fost externat după celelalte 24 de ore, așa cum se promisese. Se făcea referire la o casetă audio care înregistrase ședința de terapie a lui Joe, al cărei număr am avut grijă să-l notez în carnețelul pe care-l adusesem cu mine.

   Cu toate acestea, optimismul medicului după prima internare a lui Joe fusese în mod evident eronat, fiindcă Joe s-a întors în ziua următoare, de data aceasta, cu niște tulburări mult mai grave. Iar de data aceasta, el n-a mai fost externat.

   Notițele de la a doua internare sunt:

   8 iunie 1973

   Pacientul Joseph M. e un băiat în vârstă de 6 ani care a mai fost internat din cauza terorilor nocturne. I-au fost prescrise sedative și câteva tehnici de coping de bază. De atunci, starea pacientului s-a schimbat semnificativ. Nu mai dă semne de entomofobie sau posibile halucinații. În schimb, pacientul pare să fi regresat la o stare preverbală.

   În plus, pacientul dă dovadă de o înclinație puternică spre violență și sadism. Pacientul a atacat mai mulți angajați și a trebuit să fie imobilizat. În ciuda faptului că este relativ tânăr, pacientul pare să cunoască în mod intuitiv care părți ale corpului omenesc sunt cele mai vulnerabile sau mai sensibile la durere. Asta s-ar putea să fie adevărat până și la un nivel strict individual. Pacientul a lovit-o pe una dintre asistentele mai în vârstă în tibie, unde se operase de curând. Aceasta a trebuit să fie transportată de la locul faptei într-un scaun cu rotile.

   Pacientul nu mai dă dovadă de cooperare la ședințele de terapie. În loc să vorbească, clicăie și zgârie și nu mai e capabil să meargă în două picioare. Continuă să aibă un comportament violent și a trebuit să fie imobilizat și îndepărtat după ce a încercat să-l atace pe dr. A.

   9 iunie 1973

   Starea pacientului s-a schimbat din nou. Când asistenta Ashley N. i-a spus acestuia că era „un băiețel rău pentru că lovea și pocnea atât de mult”, pacientul a început brusc să vorbească. A început s-o insulte pe doamna N., numind-o „o ucigașă de Hristos cu nasul mare”, o „curvă proastă” etc. Doamna N. a fost deosebit de afectată și, ca urmare, a cerut să plece, motivând că insultele pacientului i-au declanșat amintiri traumatizante.

   Violența fizică, abuzul verbal și comportamentul antisocial selective ale pacientului indică o formă de tulburare de personalitate antisocială care e în mod obișnuit prea rafinată pentru cineva de vârsta lui. Nu s-au găsit încă explicații pentru anumite cunoștințe de ordin intim pe care le are pacientul despre alții.

   10 iunie 1973

   Starea pacientului continuă să se înrăutățească. Când a fost dus la evaluare, pacientul nu și-a dat interesul să coopereze, ci a început să-l insulte pe medicul psihiatru. L-a numit printre altele, „bețivan bun de nimic”, „asexuat frigid” și „curist efeminat”. Toate aceste insulte corespund cu atacuri pe care medicul psihiatru le-a suferit anterior, când sănătatea sa mintală fusese una deosebit de șubredă. Am întrebat pacientul de ce a ales aceste insulte. A refuzat să răspundă. Am întrebat pacientul dacă îi vorbise cineva în felul acesta. A refuzat să răspundă. Am întrebat pacientul de ce alegea să insulte oamenii în felul acesta. Mi-a răspuns că era nevoit, fiindcă era un „băiețel rău”. L-am întrebat dacă putea să înceteze să fie un băiețel rău. Pacientul m-a întrebat ce cred eu. L-am întrebat care e părerea lui.

   A refuzat să răspundă. Pacientul a ieșit de la terapie. Ca observație personală, doresc doar să remarc că o singură ședință de terapie cu acest băiat m-a tentat mai mult decât orice altceva din vremea aceea să încalc jurământul de 20 de ani pe care l-am depus la Alcoolicii Anonimi. Drept urmare, cer ca un alt medic psihiatru să preia acest caz.

   Aceasta a fost ultima fișă despre tratamentul lui Joe. Se pare că autorului îi ajunsese o singură ședință ca să renunțe, dezgustat. Am clătinat din cap. Până și un spital în criză de personal ar trebui să depună mai mult efort pentru așa ceva.

   Singura hârtie din același an era un bilet scurt, scris de directorul medical, prin care le ordona angajaților să-l țină pe Joe izolat de restul pacienților. N-am mai găsit nimic care să documenteze următorii 4 ani.

   15 martie 2008

   Mamă! Sincer, nu mă așteptam ca prima mea postare să stârnească atât de mult interes. Chiar mă așteptam să credeți că exagerez.

   De asemenea, nu m-am așteptat să fie atât de dificil să scriu toate acestea, deși mă liniștește întru câtva să văd că sunteți cu toții dispuși să credeți ce spun și chiar să speculați cu privire la ce se va întâmpla. V-am citit comentariile și, deși vă pot spune de pe-acum că niciunul dintre voi nu are absolut deloc habar cât de țicnit era acest pacient (nu știți nici măcar jumătate din cele petrecute), e plăcut să văd că oamenii vor trata cu seriozitate o astfel de relatare. Poate că mai există totuși speranță.

   În fine, unde rămăsesem? Ah, da, la dosarul lui Joe și la faptul că timp de 4 ani nu fusese documentat nimic.

   Dosarul se relua în 1977. De data aceasta, fiecare rubrică avea secțiuni cenzurate, fapt anunțat dinainte de o notă care zicea că pentru observații necenzurate era nevoie să se apeleze la dr. G.

   Se pare că tăierea fondurilor a determinat personalul medical să pună mai mulți pacienți în aceeași cameră. Ca atare, exista un bilet prin care dr. A., noul director medical, instruia personalul medical să-i găsească lui Joe colegi de cameră care păreau puțin probabil să-i declanșeze boala.

   În mod evident, angajații n-au reușit să facă asta.

   Notița următoare care avea scris pe ea era, de asemenea, de la dr. A., și îi era adresată doctoriței G., pe care o cunoșteam ca fiind directoarea medicală. Iată ce era scris:

   14 decembrie 1977

   Nu știu a cui a fost ideea de a-l muta pe Philip A. în camera lui Joe, dar vreau ca acea persoană să fie dată afară. Era evident că n-avea să iasă nimic bun din mutarea unui individ adult cu asemenea dificultăți în a-și stăpâni furia într-o cameră cu un băiat care are o nevoie atât de puternică de a-i călca pe alții pe nervi. Așa că acum se pare că avem cel puțin un pacient a cărui familie ar putea să facă plângere la poliție dacă ar afla vreodată prin ce-a trecut fiul lor. Bănuiesc să ați auzit deja poveștile despre cum Philip a trebuit să fie sedat înainte să-și ducă la împlinire promisiunea de a-l ucide „pe monstrul ăla mic și nenorocit”. Nu știu ce efect va avea asta supra stării lui Joe, dar nu-mi închipui că va fi unul benefic.

   Se pare că Joe a fost transferat la un spital obișnuit, având un braț rupt, coastele învinețite, o contuzie și o fractură craniană. După acest prim dezastrul, dosarul indica că atunci când Joe s-a întors, a fost pus în cameră cu cineva de vârsta lui: un băiat de 8 ani care fusese internat pentru probleme asociate autismului său sever. Acest lucru a dus la un rezultat mult mai rău.

   16 decembrie 1977

   Asiguratorul nostru nu va fi încântat dacă ne vom mai băga în astfel de belele precum cea cu Will A. Singurul aspect pozitiv, presupun, e că autopsia nu indică semne ale unui act criminal. Tendințele violente ale lui Joe trebuie să se fi calmat întru câtva. Dar chiar și dacă autopsia ne va absolvi, probabil, de orice vină, îmi fac griji că un avocat priceput va despica firul în patru la tribunal. Când s-a întâmplat ultima oară ca un băiat de 8 ani să moară de insuficiență cardiacă? Verifică cu asistenta și roagă-te să nu-i fi dat lui Will o doză prea mare de ceva.

   Următorul coleg de cameră al lui Joe a fost un băiat de 6 ani, care fusese internat cu sindrom posttraumatic rezultat în urma abuzurilor sexuale ale tatălui său. Lângă noul aranjament locativ era un băiețel care instruia infirmierii și asistentele să-i verifice periodic pe cei doi, deoarece băiatul avea tendința să devină violent. După cum s-a dovedit, el a fost cel care a beneficiat de protecție.

   18 decembrie 1977

   Pacientul Nathan I. a împărțit aceeași cameră cu pacientul Joseph M. La 10 p.m., ușa de la camera lor a fost încuiată fiindcă s-a dat stingerea. La 1:34 a.m., pacientul Nathan a putut fi auzit plângând și țipând. La 1:36 a.m., infirmierul Byron R. intră în cameră și-l găsește pe Joe deasupra lui Nathan, agresându-l sexual. Pacientul Nathan e scos din încăpere, iar pacientul Joe e imobilizat și dus la izolare. Pacientul Nathan are multiple vânătăi și mușcături pe suprafața corpului, precum și o fisură anală ușoară. A fost transferat la o altă instituție pentru tratament medical. Pacientul Joe va fi ținut la izolare o săptămână. Întregului personal medical i se va aminti să nu discute chestiuni de ordin sexual în preajma pacienților minori. Recomand insistent desfacerea contractelor de muncă ale tuturor infirmierilor, în afară de R.

   Ultimul coleg de cameră al lui Joe care a fost ales din rândurile pacienților cu probleme mintale a fost un adolescent dependent de metamfetamină, care ajunsese să sufere o formă severă de tulburare de personalitate paranoidă, nominalizat, probabil, fiindcă dacă Joe ar fi încercat să-l atace, ar fi putut să-l doboare cu ușurință. Mai mult, ca o măsură suplimentară de protecție în fața unui astfel de atac, cei doi au fost duși într-o cameră unde puteau fi imobilizați non-stop, ca să nu-și facă rău unul altuia. Cu toate acestea, rezultatele nu au fost mai bune.

   20 decembrie 1977

   În primul rând, pune pe cineva să se intereseze de cumpărarea unor chingi mai rezistente pentru paturile noastre. După ce s-a petrecut aseară cu Claude Y., și după toate celelalte care s-au întâmplat în ultima săptămână, trebuie să dăm asigurări publicului că nimic de genul acesta nu va mai avea vreodată loc. De asemenea, pune infirmierii să mai cerceteze o dată camera, fiindcă, sincer, nu-mi vine să cred explicația pe care ne-o oferă. Nu-mi pasă cât era Claude de paranoic; nu există nimic în acea cameră care să-l fi speriat într-o asemenea măsură încât să roadă cu dinții mai multe curele de piele și să se arunce pe geam. Acestea ar fi trebuit să fie îndeajuns de rezistente chiar și pentru un individ dominat de adrenalină. Dar să reușească să deschidă cu forța un geam cu gratii? Trebuie să fi fost ceva în neregulă cu gratiile, cu patul sau cu geamul.

   Într-un fel sau altul, trebuie totuși să aflu ce face copilul acela de provoacă astfel de accidente. Pune un infirmier, pe oricine dorești, să stea cu el mâine-noapte. Asigură-te că va avea orice îi trebuie ca să se apere.

   Tratează asta ca pe un caz de pacient nebun criminal, chiar dacă în afară de incidentul cu Nathan, nu putem să dovedim că s-a petrecut ceva de o asemenea amploare. A, și pune-l pe infirmier să ia cu el un reportofon. Chiar și dacă ticălosul ăla mic nu face altceva decât să respire, vreau să se poată analiza asta.

   Era o altă mențiune care indica unde se găsea caseta audio care a rezultat în urma acestui ordin. Am notat numărul ei. Mai era o ultimă notă de la dr. A. despre Joe, iar în ea am găsit, în final, chiar dacă parțial, motivul pentru care personalului medical îi era atât de groază să diagnosticheze și să trateze acest pacient.

   Însă spre deosebire de documentele anterioare, aceasta nu era o notiță. Era o foaie scrisă de mână, care, din câte se părea, fusese păstrată de dr. G.

   Dragă Rose,

   Tocmai am terminat de vorbit cu Frank. Având în vedere starea în care e, cred că se poate spune că nu va fi pregătit să se întoarcă la lucru cel puțin o lună de zile de-acum încolo. Și știi ceva? Îl voi lăsa să ceară concediu medical pentru perioada asta, fiindcă e vina mea că a ajuns în felul acesta. Nu poți să pedepsești pe cineva care ți-a urmat ordinele. Și ascultă la mine, dacă la finalul acestei luni nu se simte mai bine, va trebui să-l ținem aici.

   De asemenea, am ajuns la o concluzie: oricare ar fi afecțiunea de care suferă Joe, sunt convins că n-o putem vindeca. Nici nu cred că suntem în stare s-o diagnosticăm. Și ținând cont de efectul pe care-l are asupra altora, încep să mă-ndoiesc că ar fi cineva în stare să-i pună un diagnostic.

   Știi ce? Mă pripesc. În primul rând, hai să discutăm despre ce mi-a spus Frank. Mi-a spus că Joe doar i-a vorbit în șoaptă  toată noaptea. Atât. I-a vorbit în șoaptă. Dar n-a avut vocea obișnuită a unui copil. Băiatul a reușit cumva să-și facă glasul să sune gutural și răgușit, și a încercat să-i aducă aminte lui Frank de lucruri pe care le făcuseră împreună - de parcă îl cunoștea de undeva.

   Dar fii atentă, Rose, știi ce erau acele lucruri pe care încerca Joe să i le amintească lui Frank? Toate erau coșmaruri pe care le-a avut Frank când era mic. A zis că a fost ca și cum monstrul din toate acele coșmaruri îi vorbise în șoaptă toată noaptea, spunându-i cât îi era de dor să-l vâneze, să-l prindă și să-l mănânce.

   A sunat bizar. De unde poate să știe un băiat atât de tânăr despre visele pe care obișnuia să le aibă un infirmier de 40 de ani? Așa că am ascultat caseta. Și nu pot să trag nicio altă concluzie decât aceea că și-a închipuit toate astea. N-am auzit niciun sunet, iar microfonul a fost dat la maximum. Mai mult, Joe a fost imobilizat tocmai în celălalt capăt al încăperii, așa că dacă scotea vreun zgomot îndeajuns de puternic încât Frank să-l fi auzit, microfonul l-ar fi înregistrat. Nu cred că ar fi putut să evite asta decât dacă i-ar fi șoptit direct la ureche lui Frank, ceea ce e, firește, imposibil.

   Mai ciudat de-atât, după puțin timp, l-am auzit pe Frank cum răsufla din greu. Iar respirația îi era neregulată. Suna ca și cum ar fi hiperventilat. Ca și cum ar fi avut un atac de panică, de fapt. Dar am ascultat caseta în repetate rânduri și n-am mai auzit alte sunete. Deloc. Așa că habar n-am la ce se referă Frank.

   După ședința aceasta și după cea pe care am avut-o cu Joe, știu cu siguranță că nu-l putem vindeca. Ar fi nevoie de un medic mai priceput decât mine care să-l descifreze, și nu pot decât să vă urez succes să găsiți pe cineva care ar fi dispus să vină să lucreze în dărăpănătura asta. Poate că aici îi vor putrezi oasele. Dar n-avem ce să facem.

   Rose, într-o bună zi vei deveni director medical. O știm amândoi. Am discutat la nesfârșit despre asta. Știu că ai impresia că e vina ta. Știu că-ți vei dori să încerci noi proceduri cu el. N-o face. Ține-l pur și simplu aici pe cheltuiala alor lui și spune-le orice vor ei să audă. Au destui bani încât să-și permită ca el să fie îngrjit pe viață. Chiar dacă se va întâmpla să rămână fără bani, fă cumva să-l ții pe cheltuiala spitalului. Nu mi-aș ierta-o să știu că a fost în grija mea, că a fost cumva externat și că iscă necazuri în lumea de afară cu problemele pe care le are, doar fiindcă am dat noi greș. Promite-mi asta, Rose.

                                    Thomas

   După scrisoarea asta, n-a mai urmat decât un document oficial care specifica faptul că toate ședințele de terapie cu Joe aveau să înceteze. Urma să fie ținut într-o cameră doar a lui, însă avea să fie ținut închis în ea 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Doar câțiva infirmieri aleși pe sprânceană urmau să aibă acces la el ca să-i schimbe așternuturile și să-i ducă de mâncare, și doar cea mai pricepută asistentă urma să aibă datoria de a-i administra tratamentul medicamentos. Tuturor membrilor personalului avea să li se spună să stea departe de el. Cei care trebuiau să vorbească despre el erau obligați s-o facă folosindu-i doar numele prescurtat, care nu spunea mai nimic, așa încât cei care și-ar fi dorit să afle mai multe despre el să nu fi știut de unde să înceapă. Pe scurt, s-au luat toate măsurile pe care le-am observat de când am ajuns la noul meu loc de muncă.

   Chiar și-așa, eram mai curios ca niciodată. Exista posibilitatea de a descoperi o afecțiune care nu mai fusese documentată până atunci. Și aveam pacientul zero sub acoperișul acestui spital. Începea să mi se pară că alesesem locul unde să-mi fac rezidențiatul ghidat de o voință divină. Mai aveam de făcut un singur lucru: să ascult casetele menționate în dosar.

   M-am întors numaidecât la funcționarul de la arhivă și i-am arătat numerele casetelor, așteptându-mă să le primesc repejor. Și totuși, spre surprinderea mea, după ce introdusese numerele lor în computer, a părut dezorientat; s-a încruntat și s-a întors în încăperea arhivelor fără să sufle o vorbă. După vreo 10 minute, s-a întors și mai încurcat.

   - Nu există nimic cu numerele alea, doctore, mi-a zis. N-a existat niciodată. Ești sigur că le-ai notat cum trebuie?

   Eram destul de sigur că le notasem corect, și oricum nu doream să-l rog să caute din nou, ca nu cumva să-și dea seama la care dosar mă uitasem. În plus, dacă se aflaseră acolo vreodată, se putea foarte bine să fi fost distruse sau scoase din arhivă, având în vedere că îl priveau pe cel mai problematic pacient al spitalului.

   Am mimat un zâmbet larg și obosit și am clătinat din cap, uitându-mă la funcționar.

   - Mi-a jucat careva o festă, i-am zis. Scuză-mă că ți-am irosit timpul.

   Am ielit din arhivă și am părăsit discret spitalul. Mi-am dat seama că aveam nevoie să mă gândesc la lucrurile pe care le citisem, așa că în drum spre casă m-am oprit la o cafenea. Cât timp am stat acolo, mi-am pus în ordine notițele pe care le luasem în grabă, ca să-mi păstrez informația proaspătă în minte pentru o analiză ulterioară. Aceste notițe au stat la baza dosarului pe care l-am refăcut în paginile precedente.

   Era evident că Joe suferise la început de un soi de tulburare de empatie, care fusese probabil agravată de lovitura la cap pricinuită de primul lui coleg de cameră. Dacă ar fi fost doar un copil obraznic căruia îi plăcea să calce oamenii pe nervi în mod aleatoriu, ar fi fost un caz de tulburare de personalitate antisocială ca la carte.

   Dar problema era că dificultățile de empatie ale lui Joe păreau să se manifeste în direcții diferite și totodată extreme. Empatia sa emoțională - cu alte cuvinte, capacitatea de a simți ceea ce simt alți oameni - lipsea în mod evident cu desăvârșire, având în vedere că îi determina pe oameni să se sinucidă și că a încercat să violeze un băiat înainte să fi știut măcar ce era violul. Însă empatia lui cognitivă - abilitatea de a identifica ceea ce simt alții - trebuie să fi fost ieșită din comun. Aproape supraomenească. Dincolo de faptul că era capabil să recunoască nesiguranțele altcuiva, putea să prezică cu exactitate cum să le exploateze în așa fel încât să provoace un disconfort maxim.

   Era genul de abilitate pe care m-aș fi așteptat s-o regăsesc la un anchetator CIA specializat, și nu una pe care s-o fi dobândit spontan un copil.

   Și mai enigmatică fusese schimbarea aparentă de tactică imediat după contactul dezastruos pe care l-a avut cu primul coleg de cameră. Înainte de acela, mulțimea de foi de observație din dosar indica faptul că abordarea lui preferată era să inducă victimelor sale stări de furie sau ură de sine. Și totuși, imediat după, trecuse la inducerea unei temeri atât de extreme, încât declanșa un răspuns de tipul „luptă sau fugi”, de parcă modul lui de operare se modificase.

   De ce își schimbase atât de brusc modul de abordare? Ce se petrecuse de îi schimbase simptomele? Și cine putea să spună cu siguranță că el era cel care declanșase acele sentimente de teamă? Cum rămânea cu faptul că înregistrarea contactului pe care l-a avut infirmierul cu el n-a surprins niciun fel de zgomot?

   În noaptea aceea am avut din nou unul dintre coșmarurile mele din copilărie, declanșat probabil de legătura pe care am făcut-o cu experiența negativă a infirmierului. În mod normal n-aș zăbovi asupra lui, deoarece îmi aduce aminte de niște lucruri îngrozitoare, dar are importanță pentru ceea ce s-a întâmplat mai târziu, așa că ar fi mai bine să explic.

   Când aveam 10 ani, mama a fost internată în spital, suferind de schizofrenie paranoidă. Tatăl meu o dusese acolo după ce se trezise într-o noapte și o găsise aplecată peste chiuveta din bucătărie, cu una dintre încheieturi străpunsă de cel mai ascuțit cuțit pe care-l aveam, bolborosind despre insecte malefice pe care diavolul i le băgase în urechi ca să audă țipetele osândiților. A crezut că dacă avea să se taie, insectele s-ar fi scurs din ea și ar fi încetat să audă acele voci. În acel moment, eu nu știam nimic din toate astea.

   Tata mi-a spus că se asigurase să nu fiu prin casă de fiecare dată când mama avea un astfel de episod, ceea ce, privind în urmă, explică de ce m-a lăsat cu așa ușurință să dorm deseori la prietenii mei acasă. Dar chiar și la vârsta aceea știam că ceva era în neregulă, și n-am fost surprins când, într-o dimineață, după ce m-am trezit, l-am găsit pe tatăl meu stând la masa din bucătărie, unde mi-a explicat, trist, dar neînduplecat, că mama a trebuit să plece.

   Firește însă că mi-era dor de mama și că am început să-l rog cu ardoare pe tata să mă ducă s-o văd. A refuzat mult timp să facă asta, dar în cele din urmă a cedat și m-a dus la Sfânta Christina, spitalul unde ajunsese în cele din urmă mama. Acea singură vizită aproape că m-a dat peste cap cu totul și mi-a stins cu desăvârșire orice dorință aș fi avut s-o mai văd pe mama din nou.

   Ca să vă ofer o imagine de ansamblu, Sfânta Chirstina e un spital dintr-acelea orășenești, sărace, care a fost dintotdeauna subfinanțat și în care până în ziua de azi se raportează abuzuri săvârșite asupra pacienților. În ochii autorităților locale era, în esență, o groapă de gunoi pentru resturi umane, iar orașul din care vin nu-și face prea multe griji cu privire la confortul celor care sunt percepuți drept gunoaie.

   Din fericire, tata avea o slujbă bună și și-a putut permite să aibă grijă de mama așa încât să nu ajungă pe străzi, împingând un cărucior și zbierând la oameni, dar n-a putut să facă mai mult. Așa că Sfânta Christina a fost singura noastră opțiune. Fiind copil, nu înțelegeam că unele spitale erau mai bune decât altele. Până la acea vizită.

   Mama era cazată într-o clădire secundară micuță, unde erau ținuți majoritatea pacienților care nu erau îndeajuns de înstăriți, și cu mult înainte să ajung la camera ei mi-am dat seama că nu aveam deloc ce să caut acolo.

   Locul era străjuit de două uși masive, urâte și gri, care se deschideau cu un bâzâit ce părea să fi fost proiectat să-ți perturbe mintea înainte să intri. Anticamera, în schimb, era ceva mai mare decât un sub soios, cu niște scaune pe care nici măcar ploșnițele nu s-ar fi înjosit să le atingă.

   Unii dintre pacienți, fiecare îmbrăcat în haine de spital identice și mizerabile, se plimbau în voie pe holurile dimprejur, holbându-se îngroziți la vizitatorii sănătoși la cap și scoțând niște bodogăneli nelumești.

   Chiar și la vârsta de 10 ani am putut să simt furia și teama din ochii lor, care păreau să zbiere din priviri. De ce te afli aici, printre cei blestemați, biet copil tâmpit? Nu ți-a spus mama ta că n-ai ce căuta aici?

   Dar mama era una dintre cei osândiți. Am descoperit asta de îndată ce am ajuns la camera ei, iar infirmierul a deschis ușa. În clipa aceea, am fost copleșit de mirosul de urină și de sânge, și până și infirmierul s-a ținut de nas cu un gest reflex dezgustat înainte să-și cheme colegii. Fără să-mi dau seama că ceva era în neregulă, am pășit în cameră pe podeaua umedă.

   Mama stătea ghemuită și sprijinită de zid, iar halatul îi era înmuiat în propria urină, care se întindea încet sub forma unei pete.

   Ținea strâns un cuțit micuț, improvizat, pe care și-l înfipsese pe jumătate în încheietura din care i se scurgea o dâră roșu-aprins de sânge. Trebuie să fi simțit privirea mea asupra ei, fiindcă s-a întors către mine în timp ce mă holbam, iar gura i s-a crăpat într-un zâmbet atât de larg, încât am fost surprins că nu i s-au despicat obrajii. Pe frunte avea o vânătaie urâtă, purpuriu-închis, probabil de la cum se lovea cu capul de pereți.

   - Parker, copile, a murmurat ea. Haide și ajută-mă cu asta. Nenorociții ăștia de viermi nu vor să se târască afară din mine, puiule.

   N-am știut ce să zic. N-am știut nici măcar ce să gândesc. Am stat acolo și m-am holbat la monstruozitatea aceea care fusese odată mama mea.

   Văzând expresia de pe chipul meu, care trebuie să fi fost una de șoc și repulsie, zâmbetul i-a dispărut și a scăpat din mână cuțitul. Cu încheietura încă sângerând, și-a ridicat fața către tavan și a scos un urlet ca de animal, care s-a transformat, încetul cu încetul, în hohote de râs. Sau de plâns. Sincer, n-am putut să-mi dau seama.

   Pe urmă a început să se târască încet spre mine, iar sângele de pe încheietură s-a amestecat cu urina de pe podea, formând o zeamă hidoasă, maro-roșcat, în jurul ei. O parte din ea trebuie să-și fi amintit că era mamă și că băiatului ei îi era teamă deoarece a început să fredoneze domol un cântec de leagăn cu o voce răgușită de luni de amărăciune.

   - Nani, nani, puișor, nani, nani, dormi ușor, a zis ea cu vocea răgușită. Că mama te-o legăna și din gură ți-o c-c-ââântaaaa....

   Am auzit venind din spate zgomot de pași greoi, iar doi infirmieri au trecut grăbiți pe lângă mine, unul din ei ținând în mână o seringă. Ea cânta încă - și râdea - când au imobilizat-o și au trântit-o în pat.

   - Și din gură ți-o cânta! a țipat ea. Nani, na...

   Seringa i-a străpuns pielea și ea a tăcut. M-am întors și am fugit în brațele tatălui meu, care m-a ținut cât timp am plâns cu o groază primitivă, neînțeleasă.

   Trebuie să știți asta fiindcă e nevoie să înțelegeți că în ziua aceea m-am hotărât să devin medic psihiatru. Și nu doar orice medic psihiatru, ci unul care nu ar trata niciodată un pacient ca pe un obiect bun de aruncat, indiferent de cât de lipsit de speranță sau de imposibil de iubit părea.

   Asta mă aduce din nou la coșmarul pe care l-am avut după ce am citit dosarul lui Joe.

   Unul din efectele cele mai puțin surprinzătoare pe care le produce o experiență traumatizantă e să ai pe urmă coșmaruri despre acea trăire, îndeosebi atunci când creierul e atât de nedezvoltat cum fusese al meu în timpul întâlnirii aceleia cruciale cu mama. După cum probabil vă puteți imagina când citiți asta, încă mă lupt cu senzația că e de datoria mea să ajut orice om și pe toți cei care au fost lăsați să sufere din cauza bolilor lor mintale, pur și simplu deoarece o parte din mine încă se întreabă dacă nu cumva e vina mea că mama a înnebunit.

   Adevărat, e irațional să arunc vina pe mine în felul ăsta, dar copiii - și adulții care încă procesează traume din timpul copilăriei - nu se învinovățesc doar din cauza unei dorințe ascunse de ură față de ei înșiși. Dau vina pe ei înșiși ca să simtă că dețin controlul asupra unei situații care pare neverosimilă, deoarece singurul mod prin care o pot procesa este acela de a revendica răspunderea, chiar și când asta înseamnă să se învinovățească pentru ceva asupra căruia nu au avut niciun fel de control.

   Îmi place să cred că pe măsură ce m-am maturizat, am devenit mai capabil să fac față traumei acelei experiențe fără să simt nevoia să stabilesc niște standarde față de mine care sunt imposibil de atins ca să am impresia că dețin controlul. Însă asta s-a aplicat de la bun început, lucrul care a provocat, cel mai probabil, coșmarul pe care urmează să-l descriu.

   În vis, totul începea la fel ca în realitate.

   Am intrat în spitalul Sfânta Christina și am luat loc pe unul dintre scaunele din anticamera deprimantă. Atât doar că nu aveam pe nimeni alături. De fapt, în vis știam cumva că în întreaga clădire nu se mai afla nimeni în afară de mine. Și de arătarea aceea. Făptura căreia obișnuiam să-i spun „mama”.

   Îi simțeam prezența în clădire fără ca măcar să o văd sau s-o aud. Sentimentul acela îngrozitor, traumatizant, că ceva era în neregulă vibra în fiecare fibră a pereților, scaunelor și covoarelor roase pe care le vedeam. Și chiar dacă aș fi dat orice ca să mă ridic și să fug de ea și afară din acel monument jalnic și dărăpănat al infernurilor lăuntrice ale sufletelor frânte, ceea ce-mi doream să fac și ceea ce-mi îngăduia visul să fac erau două lucruri complet diferite. Așa că în loc să fug, am simțit cum mă ridic în picioare ca și cum aș fi fost vrăjit, și cum mă îndrept încet, pas cu pas, către camera în care se afla mama, mergând pe podeaua acoperită cu linoleum gri pătat.

   O auzeam cum râde chiar de dinainte să ajung acolo. Era un râset ascuțit, lipsit de veselie, de om osândit, care suna aproape ca o jelanie și care făcea pereții să pară că se strâng în jurul meu asemenea stomacului unui boa constrictor. Cu cât mă apropiam de cameră, cu atât mă luptam mai din răsputeri să mă întorc, și cu cât mă chinuiam mai tare, cu atât mă forța visul să mă apropii mai repede.

   Când am ajuns în pragul dincolo de care trauma mea din copilărie bolborosea rapid și fără noimă, mirosul de urină și sânge mi-a intrat în nas și mi-a tăiat respirația în timp ce visul m-a obligat, cu o forță implacabilă, nemiloasă, să mă uit la sursa acelor sunete și mirosuri.

   Mama stătea, la fel ca în realitate, ghemuită și sprijinită de peretele bârlogului său, cu veșmintele de spital lipite de piele și înmuiate de la talie în jos în balta de urină care se întindea încet sub ele. Când am intrat în celulă, mi-a simțit prezența și și-a ridicat fața, holbându-se la mine.

   Iar aici subconștientul meu a reușit cumva să transforme amănuntele deja înspăimântătoare ale acelei amintiri în elemente halucinatorii și demne de coșmaruri.

   Zâmbetul mamei nu era doar larg și maniacal - era atât de larg, încât obrajii i se despicaseră, dezvelind gingii care sângerau în mod hidos în jos, pe bărbie și halat. Brațele nu-i mai erau doar tranșate în tăieturi grosolane și zimțate de la cuțitul improvizat; rănile erau putrezite și în ele colcăiau viermi. Iar în timp ce în realitate mama păruse înaltă doar în comparație cu statura mea de copil, cea din coșmar era atât de înaltă încât nu putea să stea dreaptă în celulă, ci stătea aplecată deasupra mea, încovoiată sub tavan, la fel ca un păianjen îmbuibat cu sângele muștei traumatizate din plasa lui.

   Apoi a urlat. În mod normal, nu-i auzeam țipătul prea mult, fiindcă țipam la rândul meu și mă trezeam. Însă nu știu exact de ce, dar în noaptea în care am găsit dosarul lui Joe, mintea nu mi-a lăsat gâtul să producă sunetul necesar. În schimb, am fost forțat să scot niște sunete răgușite și înspăimântate în timp ce urletul nesfârșit de creatură adusă la pierzanie mi-a răsunat în fiecare ungher al urechilor.

   N-aș putea să spun cât a durat asta, fiindcă timpul din vis nu se supune rigorilor ceasurilor, însă disconfortul mintal a fost atât de puternic, încât se poate la fel de bine să fi durat ore-n șir.

   Și totuși, asta n-a fost singura surpriză îngrozitoare pe care subconștientul mi-a pregătit-o. Mai era o oroare nou-nouță.

   În timp ce mă uitam la mama din coșmar cum țipă la mine, mocirla de sub picioarele ei a început dintr-odată să scoată bulbuci, de parcă dăduse în clocot. Apoi, brusc, din adâncimile acelei bălți murdare și sordide a țâșnit o pereche de antene de insectă care s-a înfășurat în jurul mamei, strângând-o cu o forță înspăimântătoare. Antenele păreau să fie făcute din păr negru, împletit, și din piele pătată cu sânge, dar se mișcau și se smuceau ca niște tentacule atașate de vreo creatură subterană cumplită. Pe măsură ce o trăgeau pe mama din coșmar în jos, forțând-o să cadă în genunchi și scufundând-o în noroiul de jos, silueta ei a început să se micșoreze, rănile i s-au vindecat, iar pe chip i s-a așternut expresia aceea de iubire frustrată pe care mama - mama mea adevărată - o avusese când încerca să mă liniștească.

   - Ah, scumpul meu, a început să fredoneze ea. Puiul meu...

   Visul nu mi-a permis să ajut în vreun fel. În schimb, am fost forțat să privesc cum perechea aceea îngrozitoare de antene țepoase îmi trăgea mama în ceea ce acum semăna cu un lac făcut din propriile-i excremente. Când capul i-a ajuns în cele din urmă la suprafață, am auzit un sunet teribil: un sunet bolborosit, sacadat, ce răsuna din străfundul bălții și care se întețea cu un sadism din ce în ce mai dement în vreme ce antenele o trăgeau mai departe în jos pe mama până când n-am mai zărit nimic din ea.

   Cumva, imaginea a determinat creierul să-mi elibereze gâtul și am strigat către ea:

   - Mami! Mami! Întoarce-te! Ma...

   - Parker! Parker!

   Am simțit că mă scutură cineva și, ca și cum ai pocni din degete, visul mi-a ieșit din minte și m-am trezit uitându-mă fix în ochii somnoroși, înspăimântați și totuși extraordinar de drăgăstoși ai lui Jocelyn.

   18 martie 2008

   Salut, oameni buni. Mă bucur să văd că sunteți din ce în ce mai mulți cititori. Și vă mulțumesc pentru feedback. Nu, nu mai pot face nimic pentru ea.. Mama a murit pe vremea când eu eram încă destul de mic, lucru care alimentează cu atât mai mult inabilitatea de a o ajuta. Și chiar nu despre ea e povestea aceasta. Aveam, doar, nevoie să cunoașteți această parte a vieții mele.

   Din fericire, visul nu s-a mai repetat în noaptea aceea, și aproape că am uitat de el când m-am întors la spital.

   Având în vedere că citisem dosarul, aveam de gând să aflu dacă exista vreo modalitate prin care să am o întâlnire cu misteriosul nostru pacient problemă. Mă gândeam cum puteam să fac asta fără aprobarea șefului meu, fiindcă știam că avea să-mi interzică acest lucru.

   Când îmi făcuse turul incintei, care făcea parte din orele introductive, nici măcar n-am mers până la capătul coridorului, unde se afla camera lui Joe, evitând în mod intenționat să trecem pe-acolo. Când l-am întrebat de ce a făcut-o, mi-a retezat-o scurt și mi-a spus să-mi văd de pacienții mei și nă nu mă amestec niciodată în treaba altui medic psihiatru fără să mi se ceară asta. Așa că aveam nevoie de un motiv ca să nu-i cer permisiunea. Dar când am ajuns la spital, mi-a ieșit în cale o nouă ocazie.

   În jurul intrării principale în spital se adunase o mulțime de oameni, inclusiv destul de mulți pe care camerele de filmat și microfoanele îi dădeau negreșit de gol ca fiind reporteri.

   Am fost numaidecât  curios să aflu ce se petrecea, așa că mi-am croit drum prin mulțime și am văzut că într-una dintre dubițele poliției era urcată o targă ce căra pe ea un sac de transportat cadavre. Îngrijorat, m-am uitat cu atenție prin grămada de lume ca să găsesc un chip cunoscut și am zărit un infirmier pe care-l văzusem lucrând în aceeași secție cu mine. Am ajuns cu greu la el și l-am întrebat ce se întâmplase.

   - Nessie a murit.

   Vocea i-a sunat spart, de parcă venea de la 1 milion de kilometri depărtare.

   - Se spune că s-a aruncat azi-noapte de pe acoperiș, după ce și-a terminat tura. Nimeni nu știe de ce, dar unul dintre pacienți zice că a făcut-o după ce terminase... știi tu, cu el.

   Acum eram la fel de îngrozit ca și colegul meu, pe care l-am îmbrățișat scurt, ca să-l asigur că mai era cineva care simțea același lucru ca el. N-a reacționat. Aparent, șocul era încă destul de puternic.

   Și iată cum nevoia mea de a-l vindeca pe Joe a devenit o chestiune personală.

   Observație: Următoarea dată când voi scrie va fi vineri. Ne apropiem de lucrurile despre care mi-e foarte greu să vorbesc, așa că ritmul în care voi scrie probabil că va scădea.

   21 martie 2008

   Ah, frate, știam că urma să stârnesc o mulțime de reacții cu ultimul lucru pe care l-am publicat, dar nu mă așteptam la asta. Pentru numele lui Dumnezeu, moderatorii au dus postarea mea în vârful listei de pe forum!

   Nu m-am așteptat niciodată ca mica mea mărturisire să aibă parte de atât de multă atenție sau dragoste, și n-am cuvinte să vă spun cât de recunoscător sunt pentru asta. De asemenea, m-au distrat destul de mult toate încercările voastre de a-l diagnostica pe Joe, chiar dacă niciunul dintre voi nu se află câtuși de puțin aproape de adevăr. Însă după ce am citit comentariile voastre, mi-a fost mai ușor să-mi amintesc toate rahaturile pe care alți doctori le-au exclus, iar astfel mi-am amintit mai multe amănunte cu o mai mare ușurință. 

   N-am ajuns încă la partea care mă face să mă îndoiesc de propria sănătate mintală, și deja amintirile mă fac să mă simt de parcă am nevoie să beau din ce în ce mai mult doar ca să pot să mă așez să scriu.

   Soția mea își face griji pentru mine, dar odată ce i-am spus despre ce e vorba, a înțeles. Ea e singura căreia i-am povestit ce s-a întâmplat, și mă crede, fie din iubire, fie fiindcă e deschisă la minte.

   Rămăsesem la suicidul lui Nessie și cum fapta a șocat atâția oameni.

   Sincer, așa și trebuia. Chiar dacă nu mă aflasem acolo decât de puțină vreme, știam că pierderea unei asistente ca Nessie avea să se resimtă ani de zile de-atunci încolo.

   În zilele care au urmat după incidentul îngrozitor, s-a văzut cât se poate de clar că secția la care lucram de-abia funcționa în absența lui Nessie, care părea să fi dus în spate majoritatea volumului de muncă. Nici poliția n-a ajutat, fiindcă s-a încăpățânat să ia la întrebări fiecare membru al personalului, fapt care ne-a încetinit și mai mult și a ridicat o mulțime de suspiciuni neliniștitoare cu privirea la vreo mână criminală. În cele din urmă însă, cazul a fost clasat ca suicid și ne-au lăsat în pace.

   Dorind să păstreze ordinea pe secție, dr. P. n-a avut de ales și a trebuit să preia inițiativa și să se ocupe mai de-aproape de personalul pe care teoretic îl superviza deja. Și-a manifestat noua implicare într-un fel agresiv, strigând la mine să nu mai pierd vremea cu ședințe de psihoterapie cu pacienții, că pentru asta există terapia de grup, și să le dau doar medicamente, ca să-și țină gură. Eu nu mă las ușor intimidat, așa că nu m-am supus ordinului dat de el. L-am rugat în schimb pe dr. P. să meargă în vizită la pacienții mei, dacă era de părere că metodele mele nu dădeau roade, fiindcă astfel aș fi dat în scris că îmi ceruse să fac ceva ineficient.

   Când a auzit ce-am spus, s-a înfuriat din cale-afară și m-a făcut în toate felurile, dar în cele din urmă a cedat, fiindcă știa că pacienților pe care-i aveam în grijă li se prescriseseră niște tratamente mai aplicate și beneficiau de mai multă atenție din partea mea.

   - Te-ai făcut înțeles, a mârâit el. Însă toată lumea trebuie să pună mai mult osul la treabă, acum, că Nessie a murit. Dacă nu poți să-ți adaptezi metodele la situația nouă, atunci găsește-ți de lucru altundeva.

   Avea dreptate când zicea că „toată lumea trebuie să pună mai mult osul la treabă”, și m-am cam sabotat când am bravat și i-am trimis, fără să-mi ceară, o înștiințare în care explicam că urma să preiau în plus alți pacienți, precum și atribuții cu privire la triaj pe care doream să mi le aloc, ca să-i mai ușurez munca. Am amintit de alți doi pacienți care sufereau de depresie severă și, mai important, am inclus pe lista mea și numele „Joseph M.”.

   În ziua următoare am sosit devreme și, observând că ajunsesem la spital înaintea doctorului P., am strecurat pe sub ușa lui plicul din carton manila care conținea lista mea. Două ore mai târziu, dr. P. a sosit la spital, prost dispus ca de obicei, a deschis ușa de la biroul său și a intrat cu pași mari în el, fără să-i bage deloc în seamă pe ceilalți membri ai personalului. Am auzit cum a mototolit niște hârtii și l-am văzut cum a ezitat ușor înainte să se aplece și să ridice ceva de pe podea.

   M-am îndepărtat degrabă și m-am cufundat într-o îndatorire. Indiferent care urma să fie reacția lui, voiam să-i acord măcar câteva minute înainte să îndur un:

   - Parker al dracului H.!

   Vocea i-a sunat ca un schelălăit. Aoleu, urma să fie interesant. Am auzit tropăit de pași nervoși care veneau către biroul meu, apoi chipul șocat și stacojiu de nervi al doctorului P. s-a ițit în pragul ușii.

   - Treci la mine în birou, copil-minune! Acum!

   M-am ridicat, încercând să-mi păstrez calmul, și l-am urmat, simțind cum începeau să-mi transpire palmele. Am strâns pumnii și m-am așezat la biroul doctorului P., vizavi de el, dându-mi silința să par întru totul liniștit.

   A ridicat lista mea cu pacienți noi și apoi a azvârlit-o pe birou, către mine.

   - Ce-i asta? a întrebat, împungând numele „Joseph M.” cu degetul său gras. Ce dracu` e asta?!

   Am ridicat din umeri.

   - Mi-ați cerut să preiau mai multe sarcini. Mă ofer voluntar.

   Respirația doctorului P. s-a transformat într-un șuier din cauză că se străduia să-și păstreze calmul.

   - Cum ai obținut numele acesta? m-a întrebat, rostind apăsat cuvintele. Cine ți-a spus că avem un pacient cu numele acesta? Ai habar cine e?

   - Da, știu cine e. Am aflat de la Nessie.

   Lucru care, teoretic, era adevărat.

   Ochii doctorului P. s-au subțiat în două dungi nervoase.

   - Știi ceva despre acest pacient?

   - Da, și vreau să-l tratez.

   - Nu! Nu știi nimic și nici nu-l vei trata, la dracu`! Nu știi nimic despre el. Nu vrei decât să dovedești că ești Regele Căcat al Muntelui Durerii-n Cur. Ei bine, ai întrecut orice limită, Parker. Uite ce-are să se întâmple mai departe. Te vei căra din acest birou. Nu vei mai vorbi niciodată despre asta. Niciodată. Sau mă voi asigura personal că vei fi dat dracului afară și trimis înapoi la spitalele acelea din New Haven de pe vremea lui Reagan, cu coada între picioare, ai priceput?!

   - Ajunge, Bruce.

   Am tresărit. Vocea calmă și tăioasă care se auzise din pragul ușii din spatele meu venea de la nimeni altcineva decât dr. G. Dr. P., care se aplecase deasupra biroului ca să mă amenințe mai abitir, a pălit brusc și s-a prăbușit înapoi în scaunul lui.

   - Rose, a zis. Ce faci... adică e mereu o plăcere să te avem în secție, dar de ce...

   - Pentru că trebuie să văd pe cineva, a răspuns dr. G. cu un calm desăvârșit, pășind în birou cu o eleganță glacială. Asta, desigur, dacă ai terminat să-i oferi un motiv să te reclame la departamentul de resurse umane.

   - A, a spus dr. P. Ei bine... de fapt...

   - Ieși, Bruce!

   - Eu doar voiam să...

   - N-am cuvinte ca să-ți spun cât de mult nu-mi pasă. Afară!

   - Stai... aici... aici e biroul meu.

   - Și am nevoie de el câteva minute.

   Descumpănit, dr. P. s-a ridicat și s-a îndreptat către ușă. Și totuși, în drum spre ieșire, ceva părea să-l  roadă pe dinăuntru, așa că s-a întors către mine și mia aruncat o privire încărcată de furie și milă.

   - Copil afurisit și tâmpit, a mârâit. Încerc să te protejez. Ai făcut treabă bună aici. Detest s-o recunosc, dar așa e. Renunță la asta înainte să fie prea...

   - Ieși, Bruce! Acum.

   Dr. P. mi-a aruncat o ultimă privire îndurerată, apoi a ieșit din biroul lui. Am rămas singur cu dr. G., care a traversat încăperea către biroului doctorului P. și a luat loc la el, aruncându-mi o privire curioasă și circumspectă. Când s-a așezat, a zărit lista cu pacienții noi pe care îi propusesem, iar gura i s-a transformat într-un zâmbet sumbru când a citit-o.

   Îmi dau seama că n-am descris-o încă pe dr. G. Luându-mă după datele din dosarul pe care-l citisem, trebuia să aibă măcar 50 și un pic de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 40, avea păr castaniu care-i ajungea până la umeri, ochi verzi sfredelitori și un chip rotund și ușor supt. De asemenea, era foarte înaltă - era mai înaltă decât mine, având în picioare pantofii aceia eleganți și negri cu toc - și era deosebit de suplă, silueta ei părând să aparțină mai degrabă unei sportive olimpice decât unei doctorițe.

   Dacă aș fi fost mai în vârstă, aș fi fost probabil atras de ea, însă la cum stăteau lucrurile, ochii ei de șoim mă făceau doar conștient de cât de cumplit de tânăr și de lipsit de experiență eram. Mă simțeam de parcă eram radiografiat de o mașinărie care mă judeca.

   După câteva clipe în care m-a privit cu luare-aminte, a vorbit.

   - Presupun că era o chestiune inevitabilă. Așadar, spune-mi. De ce vrei să practici psihoterapia pe un pacient nevindecabil?

   - Ei bine, i-am zis, nu sunt întru totul convins că e nevindecabil.

   - De unde știi? Ai vorbit cu el?

   - Nu.

   - De ce nu?

   Am rămas cu gura căscată.

   - Păi, am presupus că aș fi fost concediat până și pentru intenția de a face asta, având în vedere că am fost amenințat să stau deoparte.

   - Cine te-a amenințat?

   - Ei bine... dr. P., după cum ați văzut. Și Nessie.

   - A, a făcut dr. G. Ei bine, chiar dacă a preluat numeroase sarcini, îți spun cu siguranță că Nessie O`S. nu avea autoritatea să dea pe nimeni afară. Ai fi putut să iei cheia și să-l fi vizitat pe Joe oricând ai fi vrut.

   Am clipit.

   - Vreți să spuneți că nu există vreo procedură specială?

   - A, ba da, ca să-l tratezi, a răspuns dr. G. Dar ca să intri pur și simplu la el în cameră? Nu. Cred că majoritatea oamenilor sunt ținuți la depărtate de un soi de combinație de teamă de Bruce, teamă de Nessie și teamă de poveștile care circulă pe seama lui Joe însuși. Aceia care chiar merg rareori rămân acolo mai mult de câteva minute dacă nu e nevoie de asta, iar cei care sunt nevoiți să rămână... ei bine, ai văzut ce-a pățit Nessie.

   - Mda, i-am răspuns. Am văzut.

   Și-a aplecat capul către mine.

   - Și asta nu te descurajează? Nu ți-e teamă c-ai să pățești același lucru?

   - Nu, i-am zis. Dimpotrivă, ceea ce i s-a întâmplat mă face s-o iau personal.

   - Înțeleg, a spus dr. G. Bun, următoarea întrebare, atunci. N-ai vorbit cu Joe. I-ai văzut dosarul?

   - Nu, am răspuns pe nerăsuflate, însă din ceea ce am spus trebuie să-mi fi trădat minciuna, fiindcă s-a uitat urât la mine.

   - Am lucruri mai bune de făcut decât să ascult un doctor începător cum mă minte. Data viitoare încearcă să spui adevărul, altfel întâlnirea s-a încheiat.

   Am înghițit în sec.

   - Bine, am zis. Da.

   - Mai bine. Deci dacă l-ai citit și încă îți dorești să lucrezi cu el, înseamnă că te-ai gândit la un diagnostic. Ești drăguț să-mi aduci la cunoștință ce anume ai observat care ne-a scăpat celorlalți după 20 de ani de cercetări?

   Era o capcană.

   - Nu cred că v-a scăpat nimic, am răspuns cu precauție. Dar conform dosarului, a fost tratat ultima oară la finalul anilor `70. Lista bolilor mintale (DSM) a fost actualizată de-atunci, după cum știți prea bine.

   - Nu mă lua pe sus și treci la subiect.

   Mi s-a pus un nod în gât.

   - Cred că e posibil ca diagnosticul pe care l-ați pus prima dată să fi fost corect și se poate să avem doar de-a face cu un sociopat din cale-afară de rafinat. Mai rafinat decât se credea în anii `70 că pot să fie. E clar că suferă și de o tulburare de personalitate sadică și e posibil să aibă un soi de pregerie psihologică ce-l face să pară mai matur. Aspectul cel mai ciudat e abilitatea lui de a le provoca halucinații celor din jurul său, ceea ce e rar, dar posibil. O altă sugestie ar fi să probați dacă suferă de vreo tulburare a felului în care reproduce emoțiilor celorlalți...

   A ridicat o mână ca să mă oprească.

   - Greșit. Nu-ți reproșez că ai încercat, dar tot te înșeli. Și, dacă e să fiu sinceră, oricum n-ai fi putut să nimerești răspunsul. N-ai văzut dosarul.
...................................