Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ......................................................

9-10

                    Ușa rezervei se deschise.

   - Christopher? Te-ai trezit?
   Christopher se uită printr-o crăpătură din ușa dulapului. O văzu pe sora Tammy intrând cu o tavă pe care era mâncare. Se apropie de patul lui și trase ușor de draperia albă. Văzu perna sub pătură.
   Trebuie să fi arătat foarte convingător. Luă tava și o lăsă cu grijă jos.
   - Tocmai am vorbit cu tata, Christopher. L-a speriat un cerb în curte și-a scăpat sticla de MerLOT. S-a spart, și magazinul nu mai e deschis. N-o să mai aibă parte Crăciunul ăsta de MerLOT. A lucrat în ture de noapte ca să mă țină la școală și tu i-ai luat ce-i plăcea mai mult.
   Sora Tammy scoase un bisturiu din buzunar.
   - Aș fi putut să mai cumpăr MerLOT, dar a trebuit să lucrez în tură triplă. Tu i-ai îmbolnăvit pe toți. M-ai făcut să pierd Crăciunul. Trebuie să stau aici din cauza ta.
   Sora Tammy împunse violent în cearșafuri cu bisturiul. Nevăzând sânge, făcu așternuturile fâșii. Descoperi, în locul băiatului, perna.
   Întoarse capul și șopti.
   - Christopherrrr, unde eeeești?
   Biip. Biip. Biip. Șșșșșș.
   Christopher se uită spre madam Collins. Avea ochii larg deschiși acum și se uita țintă la el prin crăpătura din ușa dulapului. Vopseaua udă îi fâșâia în plămâni.
   - iiiiist, gemu ea, încercând să împingă cuvântul „Christopher” prin tubul de respirat.
   - Ce este, doamnă Collins? întrebă sora Tammy, grăbindu-se să se apropie de patul ei.
   Când îi întoarse spatele, Christopher se furișă afară din dulap și, fără zarvă, ieși pe culoar.
   Era pustiu.
   Însă știa că asta-i doar temporar.
   Simțea oamenii din paturi.
   Trezindu-se pentru vânătoare.
   Ușile secției de reanimare începeau să se deschidă. Christopher îl văzu pe domnul Henderson cum se ridică în capul oaselor și arată drept spre el cu degetul. Încercând totodată să strige, să-i alerteze pe ceilalți, dar fără să poată scoate un sunet. Își duse mâinile la gâtlej.
   La rana pe care i-o făcuse soția. Începu să trântească aparatura și echipamentul medical ca să-i trezească pe toți.
   Nu era timp de pierdut. Christopher alergă până la debaraua de la capătul holului. Trase iute ușa după el, chiar când oamenii de pe culoare se revărsară în secția de reanimare. Se răsuci și se uită în încăpere, așteptându-se să fie goală. Însă în mijlocul ei era ceva mare și negru. Îi luă o clipă să-și dea seama ce-i.
   Un sac pentru cadavre.
   Se umfla și se dezumfla ca o pungă cu floricele pusă la microunde.
   Înăuntru era cineva. Respirând. Christopher era prins în capcană.
   Nu mai putea ieși. Culoarul gemea de lume.
   - E pe-aici pe undeva, domnule doctor, o auzi pe sora Tammy.
   Trebuia să se ascundă. Știa că o să ajungă și la debara. Rămăsese un singur loc. Se apropie de sacul pentru cadavre. Își trecu palma peste plastic și deschise, încetișor, fermoarul. De la silueta dinăuntru veni un val de căldură. Christopher văzu pete de sânge pe o cămașă de spital și o barbă de 5 zile.
   Șeriful.
   Părea palid. Adormit buștean. Abia respirând. Christopher îi atinse palma. Mâncărimea i se ridică pe piele.
   - Trezește-te, șopti Christopher.
   Șeriful nu se clinti.
   - Ce-i în camera aia? zise sora Tammy.
   Pașii se auziră mai aproape. Erau chiar dincolo de ușă. Nu mai era altă cale decât înăuntru. Christopher deschise sacul și se băgă înăuntru lângă șerif, trăgând fermoarul după el. Simțea bătaia inimii șerifului. Respirația abia sesizabilă.
   - Te rog, domnule șerif, trezește-te, șopti.
   Ușa se deschise. Cineva păși în încăpere.
   - E aici? zise o voce.
   - Nu, domnule doctor, răspunse sora Tammy.
   - OK, să ne mai uităm.
   Pașii ieșiră din cameră și închiseră ușa. Christopher era pe cale să deschidă fermoarul când își dădu seama că încă aude zgomotul unei răsuflări.
   Nu plecaseră.
   După un moment lung de tăcere, un bărbat horcăi, cu gâtlejul despicat.
   - Așa este, domnule Henderson. Sacul se mișcă, zise sora Tammy.
   Pașii se apropiară.
   - Salut, Christopher. Ești înăuntru?
   Christopher își ținu răsuflarea. Simți că sacul e ridicat.
   - E greu. Se pare că șeriful s-a îngrășat vreo 25 de kile într-un ceas.
   Christopher simți că sacul e pus pe o masă tare. Masa începu să se miște. Erau pe o targă. Și erau împinși Dumnezeu știe unde.
   Scârt. Scârt. Scârt.
   - Haideți, toată lumea. Să-l ducem pe Christopher la ceilalți, zise sora Tammy.
   Christopher auzi cum cineva apasă un buton. Ușa automată se deschise. Pe hol se răspândi un murmur. Christopher apucă mâna șerifului și se concentră. Febra îi dogorî fruntea. Își lăsă fierbințeala din corp să treacă la șerif. Să vindece rănile. Să dea culoare pieii palide.
   Trezește-te, domnule șerif.
   Targa intră în ascensor.
   - Ești bun să apeși butonul pentru subsol, domnule Henderson?
   Domnul Henderson mormăi ceva cu coardele sale vocale secționate. Liftul emise un semnal sonor și începu să coboare.
   Te rog! O să ne omoare!
   Targa se opri cu un scârțâit ascuțit.
   - Suntem aici, oameni buni, anunță sora Tammy.
   O mână se întinse și desfăcu fermoarul sacului de cadavre. Aerul rece izbi plămânii lui Christopher. Văzu instrumente. Mese de metal.
   Și niște sertare imense, care făceau ca zidul să semene cu un fișet gigantic.
   Ajunsese la morgă.

Capitolul 107

   Mama lui Christopher se afla în dormitorul fiului ei. Se holba la etajera lui David Olson și la scrisul îngrozit al băiețelului.

   NU O OMORÂȚI
   PE DOAMNA ȘUIERĂTOARE,
   DOAR EA ÎL ȚINE
   PE DIAVOL ÎN IAD

   Simți că i se înfioară pielea cefei. Simți ceva electric prin casă. Perii de pe braț i se ridicară ca și cum cineva ar fi frecat un balon de un pulover invizibil.
   buNă, kate. Îl mai ții minte pe el?
   Întoarse privirea spre fotografia răposatului ei soț. Neînsuflețit, în ramă de argint. Soțul ei îi întoarse privirea. Același zâmbet. Aceeași expresie. Înghețate în timp. Însă ceva se schimbase.
   Cămașa de flanel i se uda. Încheieturile lui se înroșeau, începu să înainteze spre ea.
   Am pus mâna pe soțul tău, Kate.
   Soțul ei zâmbea încă. Păși spre cadrul fotografiei. Făcându-se tot mai mare. Întinzând brațele. Bătând cu pumnii în sticlă. Disperat.
   Vreau afară! Dați-mi drumul!
   Și pe fiul tău am pus mâna.
   Mama lui Christopher ieși în fugă din odaie. Coborî la parter.
   Trebuia să se împotrivească vocii. Trebuia să ajungă la Christopher.
   Trecu de fotografiile puse pe perete.
   Ți-ai lăsat toți bărbații să moară.
   În fiecare poză, soțul ei pășea drept spre ea. Întindea mâinile spre sticla cadrului. Gata să bată. Cu venele tăiate. Cu dâre de sânge prelingându-se pe interiorul sticlei.
   Cioc. Cioc. Cioc.
   Mama lui Christopher se opri. Era cineva pe verandă. Se uită la fotografiile cu soțul ei. Bătea în geam. Auzi, în același timp, o bătaie la ușa din față.
   Cioc. Cioc. Cioc.
   Bing bang.
   Mama lui Christopher se depărtă tiptil de ușă. Trebuia să iasă de acolo. Trebuia să ajungă la Christopher. Mânerul ușii se roti. Fu oprit de siguranță. Se retrase în camera de zi. Fără să-și ia o clipă ochii de la ușă.
   Însă se ciocni de cineva.
   Se roti pe călcâie. Îl văzu. În picioare, cu o armă în mână.
   - Bună, Kate, zise Jerry.

Capitolul 108

   Băieții erau înconjurați.
   Ma se uită în jos, spre luminiș, și-o văzu pe doamna Henderson căzută la pământ. Ochiul său „leneș” începu să usture de parcă îi punea doctorul picături. Același ochi pe care i-l vindecase Christopher. Văzu, cu el, umbra unui bărbat mișcându-se prin luminiș de la o persoană la alta. Șoptind.
   Mișcările alandala ale gloatei începură să capete coerență. Cei care atârnau de crengile încovoiate își scoaseră gâturile din ștreanguri.
   Căzură la pământ ca ghindele și se strânseră în jurul doamnei Henderson, care zăcea cu o gaură adâncă în frunte, lăsată de glonțul lui Ed Specialul.
   - Aoleu, e încă vie, zise Ma.
   - Nu se poate, făcu Ed Specialul apropiindu-se de fereastră.
   Băieții urmăriră în liniște cum locuitorii orașului o ridică blând pe brațe. Doamna Henderson le mulțumi oamenilor-căsuță poștală cu o înclinare a capului. Lăsă apoi o mână iubitoare pe umărul celei mai apropiate persoane și vorbele-i ieșiră dintre buze ca un fir dintr-un pulover ce se destramă.
   - Omorâți-l pe Christopher și aduceți-l înapoi la copac, zise.
   Jumătate din gloată porni în fugă, fără vorbă, prin desișurile pădurii. Cealaltă jumătate rămase, așteptând următoarea poruncă.
   Doamna Henderson tăie ațele care pecetluiau buzele lui Doug și ale lui Debbie Dunham.
   - Mergeți la Mary Katherine. Vă râde în nas. Opriți-o.
   Adolescenții încuviințară și porniră alergând. Doamna Henderson lăsă deoparte cuțitul. Luă un ac mic și ață din trusa ei de cusut.
   Ridică privirea spre căsuța din copac, uitându-se țintă la Ed Specialul, în vreme ce-și peticea gaura de glonț pe care i-o lăsase acesta în frunte. Ca o gură mică și roșie.
   Apoi porni la asalt pe scară în sus, în fruntea trupelor.
   - Doamne ferește, zise Ma.
   Ed Specialul își verifică arma. Avea 5 cartușe în magazie. Două sute de cartușe în rucsac. Dădu ușa de perete și îndreptă în jos țeava pistolului. Ca într-un joc video dement, zeci de persoane urcau pe dinții scării, iar în urma lor mai erau alții, sute, așteptând să le ia locul. Ed Specialul trase. Încetinindu-le înaintarea. Corpuri se prăvăliră. Dar nu murea nimeni. Nimeni nu se oprea.
   Ma privea, cu ochiul arzând, nebunia de jos. Îl vedea pe omul din umbră peste tot. Șoptind în urechile oamenilor. Îi vedea umbra transformându-se într-o bucătărie caldă. Într-o cameră de hotel. O casă de vis. Era băiatul care, în cele din urmă, răspundea la dragostea lor. Fata care spunea, în sfârșit, da. Tatăl demult pierdut.
   Fiul risipitor. Șoptind. Tot ce aveau de făcut era să deschidă ușa. Să ocupe căsuța din copac. Să se ocupe de cei trei băieței care le stăteau în cale și apoi nu le mai rămânea decât să fie fericiți.
   Pentru totdeauna.
   - N-o să ne ajungă muniția, zise Ed Specialul.
   Ma se uită în jos. Eddie avea dreptate. Două sute de cartușe urmau să se consume și cei răi aveau să vină întruna. Mike luă ciocanul de coadă, pregătit să coboare.
   - Acoperă-mă, îi zise lui Ed Specialul.
   - Nu, Mike! țipă Ma.
   - N-au cum să se urce fără scară. Nu-i las să-ți facă nimic.
   Cu repeziciune, Mike coborî zece trepte. Sub el, luminișul se frământa sălbatic. Mike roti ciocanul și izbi în prima scândurică, desprinzând-o. Ma luă pistolul din mâna lui Ed Specialul. Așteptă până ce primul om-căsuță poștală dădu să apuce piciorul lui Mike.
   Și trase.
   Omul-căsuță poștală se prăbuși, trăgându-i după el și pe alții, ca pe niște piese de domino. Mike aruncă scândurica spre căsuță, ca s-o prindă Ed Specialul. Apoi urcă încă o treaptă, desprinzând-o în urma lui. Aruncându-le sus celorlalți. Luând scara cu el.
   - Doborâți-l! țipă doamna Henderson.
   Cei din luminiș începură să arunce cu pietre. Bolovani. Ce găseau.
   Proiectilele improvizate îl nimeriră pe Mike, însă nimic nu-l putea opri. Rupse încă o treaptă. Și încă una. Ajunse la ultima scândurică.
   La ultima treaptă. Le scosese, dedesubtul lui, pe vreo distanță de 4 metri. Nimeni n-avea cum să ajungă la căsuța din copac pe acolo. Îl puteau aștepta pe Christopher cu ajutoare. Puteau să-l aștepte pe șerif. Câștigaseră.
   Până ce Brady scoase arma lui.
   Ma, oripilat, văzu cum omul de umbră se încolăcește în jurul lui Brady ca o rădăcină de copac.
   - Asta e, Brady, șopti vocea. Poți să ieși din cușca câinelui.
   Brady ridică arma, în vreme ce Mike disloca ultima treaptă.
   - Dă-l pe băiatul ăla afară din bucătăria ta.
   Mike îi întinse ciocanul fratelui său mai mic.
   - N-o să-ți mai fie niciodată frig.
   Brady Collins apăsă pe trăgaci.

   omul cEl amAbil zâmbi, cei din luminiș începuseră să se lupte pe viață și pe moarte pentru căsuța din copac. văzu cum glonțul izbește umărul lui mike. îL văzu prăbușindu-se. doamna henderson se apropie cu acul și ața. eL îi șopti lui Ma că încă exista salvare pentru fratele lui. îl privi cum desface scara secretă de frânghie și cum coboară în pâclă. văzu expresia lui ma când fratele îi fusese transformat într-un om-căsuță poștală care se repezea acum la el ca să-i coasă gura. cu ac și ață. privi totul, în vreme ce ed specialul auzea, de departe, țipete
    eddie
   - Ma? Tu ești?
   da. aruncă scara.
   - Care-i parola?
   lapte cu ciocolată
   eL îl privi pe ed specialul cum dă drumul scării. văzu cum se încordează frânghia, mâinile cățărându-se din beznă, expresia de pe chipul lui ed specialul când își dădu seama că nu era ma.
   era brady collins.
   omul cEl amAbil zâmbi la priveliștea celor doi câini care reacționau la șuierul unui fluier invizibil. avea să-i pună, cât de curând, să se alerge prin pădure. cu armele în mâini, doi băieți jucându-se de-a războiul. era așa de ușor să-i facă pe oameni să se ucidă unii pe alții din pricina unor teritorii pe care doar timpul le putea cu adevărat stăpâni. era așa de ușor să-i facă pe toți să se creadă băieții buni.
   și așa rămânea goală și nepăzită căsuța din pădure, exact cum voia eL să fie. pe pământ nu se putea duce. nU câtă vreme mai era vie doamna șuierătoare. însă portalul era deschiS.
   acum Îi mai trebuia doar christopher.
   și cheia din buzunarul lui.
   doar că mai întâi trebuia să se ocupe de alți câțiva.

Capitolul 109

   - Iisuse, ajută-mă.
   Mary Katherine, în genunchi privea către singurul geam din celula ei capitonată. Cămașa albă de noapte o lăsa cu picioarele reci.
   Era în spital.
   Nu, ești în spitalul de psihiatrie.
   Mary Katherine alungă vocea, care fusese ca un virus de când părinții ei îngăduiseră să fie târâtă în secția de psihiatrie. Doctorii îi dăduseră un sedativ. Apoi, când se trezise, văzuse că-i în celula capitonată. Trei metri pe trei. Cu o singură ferestruică. Și pereți albi.
   Îi era o foame de lup.
   Fiindcă ești gravidă. Părinții tăi nu te-au crezut.
   Te-au lăsat aici, Mary Katherine.
   Mary Katherine strigă, cerând să i se aducă mâncare și apă.
   Bebelușul din ea era hămesit. O izbea cu picioarele în stomac. Dar nu răspunse nimeni. Nu veni nicio infirmieră. Niciun doctor. Niciun pacient. Era singură.
   - Iisuse, ajută-mă, te rog!
   Mary Katherine se uită lung, pe geam, la licărirea albastră a lunii.
   Se înălță apoi în vârful degetelor și se uită către orășel. Se vedeau, către orizont, flăcări. Ardeau clădiri.
   Se întâmpla ceva groaznic.
   Da, părinții tăi te-au băgat la azil și n-o să mai ieși în veci de-aici.
   Mary Katherine încercă, cu toată groaza care o cuprindea, să tragă aer în piept. Își spuse că „azil” înseamnă altceva. Înseamnă siguranță. Avea condiții mult mai bune decât avusese Fecioara Maria, într-un șopron, acum două mii de ani, nu? Ar fi putut să se arate mai recunoscătoare, nu? O ajutase Iisus în privința asta, nu?
   Liniștește-te odată, Mary Katherine. Calmează-te. Ești într-o încăpere, în siguranță.
   Te simți în siguranță?
   Mary Katherine auzi pași pe culoar.
   - E cineva? strigă.
   Așteptă un răspuns, dar nu se ivi niciunul. Pașii se făcură mai zgomotoși.
   - Hei, cine-i acolo? țipă cât de tare putu.
   Persoana se opri chiar în dreptul ușii groase, capitonate. Mary Katherine se uită la mânerul ușii. Se rotea. Își spuse că e, probabil, doctorul. Ori o asistentă venită să-i mai facă vreo injecție. Îi venea să urle. Ușa se deschise.
   Era mama ei.
   Mary Katherine izbucni în lacrimi. Dădu fuga la mama ei și o îmbrățișă.
   „Trebuie să mănânc ceva, mami. Copilul e tare flămând. Dar jur că n-am făcut sex. Nu știu cum am rămas însărcinată. Mulțumesc că ai venit. Mulțumesc pentru ajutor. Mulțumesc pentru că m-ai salvat. Mulțumesc pentru că mă iubești încă.”
   Însă cuvintele nu se deslușiră printre suspine, lacrimi și muci.
   Mamei ei trebuie să i se fi părut smintită, fiindcă o cuprinse cu brațul așa cum cuprinzi fața răcoroasă a pernei.
   - Trebuie să plecăm, Mary Katherine, zise cu voce tristă.
   Mary Katherine izbuti, într-un târziu, să vorbească limpede.
   - Unde mergem, mami?
   - La biserică. E vremea.

Capitolul 110

   Jerry păși în lumină. Cu o sticlă în mână.
   - De ce-ai fugit de mine? zise.
   Kate dădu înapoi. Jerry trase o ultimă dușcă și puse cu grijă pe blat sticla golită.
   - Nu vreau să te temi, continuă Jerry. Nu mai sunt cum eram, gata. Hei, dar unde-i Christopher? Vreau să ne jucăm cu mingea un pic.
   Gândurile îi roiau, frenetic. Trebuia să iasă de-aici. Să se întoarcă la Christopher, în spital. Jerry scoase la iveală patru teancuri de bancnote, prinse îngrijit cu benzi albe de hârtie.
   - Știu că nu mă crezi, dar îți promit... nu mai sunt un fraier. Pot să am grijă de voi, de amândoi. Am câștigat mai bine de 41.000 de dolari. Și îi mai am, în mare parte. N-am cumpărat cu ei decât arma asta.
   Cioc. Cioc. Cioc.
   Bing bang.
   - Kate, ești înăuntru? țipă de afară o voce, vocea mamei lui Ed Specialul.
   - Bey! Sunt aici! îi răspunse.
   Jerry se mai apropie cu un pas.
   - Nu deschide ușa, Kate, zise Jerry, cu limba împleticindu-i-se. Nu fugi iar. Îmi pare rău. M-am purtat ca un nebun. De ore întregi te aștept aici. Am venit cu atâtea gânduri în cap... Baloanele m-au dus spre școală. Biroul directorului era făcut varză, dar ți-am găsit adresa.
   Cioc. Cioc. Cioc.
   Bing bang.
   - Deschide ușa! Ceva nu-i în regulă prin oraș! se frământă afară Bey.
   Jerry întinse mâna, cu teancurile de bancnote în palmă.
   - Te rog, Kate. Vreau să devin un om mai bun pentru tine. Plus că băiatul tău e fantastic. Pot să-i fiu tată. Pot să-l învăț chestii. Și, când nu-i cuminte, pot să fiu mult mai blând cu el decât a fost taică-meu cu mine.
   Jerry era cu 40 de kilograme mai greu ca ea. Însă ea avea un avantaj. Femeia pe care-o știuse Jerry în Michigan dispăruse de mult.
   Fii victimă sau luptă-te.
   Băgă mâna în buzunar. Unde pusese sprayul cu piper? În geantă era. Și unde era geanta? Mașina. Avea cheile de la mașina lui Ambrose.
   Butonul de panică.
   Bărbatul mai făcu un pas către ea. Kate apăsă pe butonul de panică din buzunar. Soneria alarmei începu să vuiască. Jerry întoarse capul ca să se uite afară. Ea trecu în fugă pe lângă el și împinse ușa de la intrare.
   Însă ușa se blocă în lanțul de siguranță.
   Nu putea să iasă! O văzu, prin deschizătura de-o palmă a ușii, pe mama lui Ed Specialul. În spatele ei erau și alții. Tatăl lui Ed Specialul. Mamele lui Mike și Ma.
   - Unde-s copiii noștri, Kate? întrebă Bey.
   - Da. Ne-am trezit și am văzut că Eddie lipsește.
   - Mike și Ma la fel.
   - Nu știu. Ajutați-mă! țipă ea din adâncul plămânilor.
   - Pe tine? Băiatul tău ne-a răpit copiii. Unde naiba e, Kate?
   - Da. Să ni-l dai pe Christopher până ce nu ne omoară copilașii, începu să se smiorcăie Bey.
   Părinții se apropiară de ușă. Țipând și dând cu pumnii.
   Împingându-se în lanțul de siguranță. Kate începu să împingă din partea ei, ca să nu-i lase să intre.
   Jerry rămăsese neclintit, privind-o țintă.
   Avea în mână arma.
   - Ți-am spus să nu fugi și n-ai ascultat, zise cu răceală, frecându-și ochii injectați. Ești cu altcineva? Asta e? Un tip mai bun ca mine? Și râdeți de mine amândoi? Asta faci când te fute? Râzi de mine în clipa asta? Oprește-te din râs.
   Kate Reese auzi zgomot de sticlă lovită. Era ușa glisantă din dosul casei. Se întoarse într-acolo. Curtea din spate se umplea cu oameni veniți din pădure. Bătrâna din mansardă era prezentă, strângând în pumn un cuțit mare de măcelar.
   Zang. Zang. Zdrang. Lama cuțitului pe sticlă.
   Jerry ridică arma.
   - Ieși din capul meu, Kate. Nu mai râde de mine. Cine mama dracului te crezi? Am bătut atâta cale, tocmai din Michigan, doar ca să fim împreună. Și tu te crezi prea bună pentru mine? Vrei să-ți dau eu motiv de hlizeală, javră?!
   Jerry trase piedica armei.
   - Ai dreptate, Jerry! strigă ea. Am fost o javră. Te-am pus la încercare. Am vrut să fiu imposibil de găsit. Dar m-ai găsit. Hai să ne întoarcem în Michigan chiar în clipa asta.
   - Ce?
   - Nu credeam c-o să-ți pese, dar ai trecut testul. Ești un bărbat adevărat, Jerry. Vreau să mă duci înapoi în Michigan, dar trebuie să pornim chiar acum. Unde-i mașina ta?
   Cioc. Cioc. Cioc.
   Zang. Zang. Zdrang.
   - E afară, zise el uluit.
   - Atunci hai să-l luăm pe Christopher și să ne întoarcem în Michigan.
   - Mă minți, îngăimă Jerry.
   - Ba nu. Eram doar furioasă. Fiindcă m-ai lovit. A trebuit să te fac să plătești pentru asta.
   Lanțul era pe cale să se rupă.
   Ușa glisantă era pe cale să cedeze.
   - E ultima ta șansă, Jerry. Dacă nu mă iei de-aici în clipa asta, n-o să mă mai ai niciodată.
   Oamenii-căsuță poștală trecură prin geamul ușii glisante.
   Cioburile le tăiau mâinile. Bătrâna se năpusti prin sticla fărâmată, cu cuțitul în mână.
   POC!
   Jerry o împușcă în picior pe bătrână.
   În spatele lor, lanțul de siguranță se rupse. Bey căzu în vestibul, cu ceilalți grăbindu-se să intre buluc. Kate îl apucă de mână pe Jerry și-l îndrumă spre garaj, încuind ușa după ei. Apăsă butonul pentru a deschide ușa garajului. Încordată. Gata s-o ia la fugă.
   Ușa garajului se ridică gemând îndurerat. Kate văzu picioare pe alee. Sângele îi năvăli în urechi. Christopher era singur în nebunia asta. Supraviețuirea ei însemna acum supraviețuirea lui Christopher.
   Trebuia să ajungă la fiul ei.
   - Jerry, zise, du-mă acasă.
   Jerry zâmbi. Ușa garajului se deschise de tot. O conduse prin mulțime.
   POC! POC! POC!
   Împușcă în mână un bărbat. Pe alți doi, în piept. Kate văzu Cadillacul lui Ambrose pe alee. Cauciucurile erau tăiate. Parbrizul făcut zob. Alergă la camioneta lui Jerry, parcată mai încolo pe stradă, și trase de portieră. Jerry se strecură la volan.
   - Pornește, Jerry, zise ea.
   El scoase cheile. Îi alunecară din mână.
   - Pornește-n pizda mă-sii mașina!
   Doamna Lasko se ivi alergând dinspre pădure. Cu ochii înnebuniți de absența beției. Camioneta prinse, huruind, viață. Jerry băgă în viteza întâi. Intră direct în fundătură. Nu era timp să treacă în marșarier. Zeci de oameni-căsuță poștală se porniră spre ei, cu doamna Lasko în frunte. Jerry execută o întoarcere pe loc, rotind mașina. Anvelopele patinară, prinseră apoi aderență pe asfalt și mașina ieși din fundătură, lăsând în spate întreaga nebunie.
   Adrenalina scăzu și cei doi foști iubiți se priviră. Jerry râse cu hohot și râse și râse. Kate își lipi un zâmbet pe chip, simțind că o doare iar într-o parte. Ochii îi căzură pe arma din mâna lui Jerry.
   Spitalul era la 10 minute distanță.

Capitolul 111

   De pe masa de autopsie, Christopher ridică privirea.
   Toți cei din morgă se uitau la el. Sora Tammy. Domnul Henderson. Doctorul, cu bisturiul în mână. Oamenii de la pază, cu armele lor. Așteptând cu toții, cuminți, la rând, ciopârțirea lui Christopher.
   El căută ajutor în jur. Mesele de la dreapta lui erau pline cu cadavre. Adjuncții șerifului. Niște bătrâni de la Shady Pines. Toți cu ochii închiși. Răsuflând cu toții. Încă vii.
   Bătrânii dădeau acum să se ridice. Gemând.
   Christopher se întoarse către masa de alături. Văzu, pe pielea lăbărțată, bătrână, tatuajul cu vultur, intrat la apă. Bandajele de pe ochi. Era Ambrose Olsen. Bătrânul arăta de parcă fusese înjunghiat.
   - Domnule Olson, trezește-te! strigă Christopher.
   Apucă mâna lui Ambrose. Din nas începu să-i picure sânge, încerca să-l vindece pe bătrân. Însă Ambrose era cufundat într-un somn adânc.
   - Chrisssstopheerrrrr, șoptiră vocile din spatele lui.
   Bătrânii se ridicară de pe mese. Cu ochii răi de cancer. Îi văzu înălțându-se. Unul câte unul. Atingând cu tălpile veștejite gresia rece. Cu oasele șoldurilor scrâșnind ca balamalele neunse.
   - De ce nu ne lași să murim? Ne doare.
   Bătrânii porniră spre el. Le simțea corpurile. Simțea tremurul din încheieturile lor. Negreala cleioasă din plămânii lor. Le simțea răsuflarea pe frunte. Mirosul acru al vârstei înaintate. Degete bătrâne desfăcându-se ca niște foi. Mâinile lor ridate îl traseră de lângă Ambrose. Îl răsuciră pe masă, întorcându-l cu fața la ceilalți.
   - Cum procedăm, domnule doctor? întrebă sora Tammy.
   - Să-l dăm pe Christopher lor, zise doctorul.
   - Da! Să-l dăm pe mâna lor! încuviințară bătrânii.
   Paznicii se apropiară de peretele înțesat cu sertare reci de metal, destinate morților. Izbiră în sertare cu paturile pistoalelor.
   - Trezirea! Hai, toată lumea!
   Vârstnicii îl înconjurară pe Christopher, ridicându-l de pe masă.
   - NU! țipă băiatul.
   Christopher se împotrivi din răsputeri. Cu dreapta apucă brațul șerifului. Pe cel al lui Ambrose cu mâna stângă. Deznădăjduit. Agățându-se. Le transmise amândurora o șoaptă dintre cele mai puternice. Electricitatea zumzăi în neoane. Camera se umplu cu miros de ozon. Mirosul de nori care se ciocnesc.
   Domnule șerif! Trebuie să te trezești!
   Domnule Olson! Încă-l putem salva pe fratele dumitale!
   Bătrânii îi desfăcură degetele, unul câte unul, până când îl despărțiră de ceilalți doi, în ciuda faptului că dădea disperat din picioare. Sertarele începură să se deschidă. Mâini apucând metalul.
   Cadavrele erau înăuntru. Fremătând. Țipând: „Lasă-ne să murim!”
   Christopher văzu în sertarul din mijloc un corp. Înfășurat într-un cearșaf alb.
   Grupul îl îmbrânci înăuntru și împinse la loc sertarul. Se făcu beznă. Țipetele lui Christopher răsunau între pereții reci de metal.
   Nu vedea nimic, însă simțea corpul din sertar. Se mișca? Respira?
   Christopher duse o mână la spate și simți mâinile cadavrului, ieșind printre cearșafuri. Mâinile erau reci, neînsuflețite. Fără nimic electric. Și mai era mirosul. Și-l amintea de la înmormântarea tatălui său.
   Miros de talc și de moarte. Dar era viu oare? Sau mort? Christopher își încordă mintea. Trebuia să găsească o ieșire. Întinse mâna și se căută prin buzunare.
   Telefonul.
   Mai că uitase. Telefonul lui madam Collins. Îl avea în buzunar încă, alături de cheia doamnei șuierătoare. Christopher porni telefonul. Lumina se răsfrânse în metal, făcându-l să lucească. Se uită la ce era lângă el. Văzu mâini bătrâne, ofilite. Și nici pic de semnal la telefon.
   Lumina se stinse.
   Christopher porni iarăși mobilul. Se uită la cadavru. Palmele îi erau, acum, întoarse în sus. Corpul se mișcase în beznă.
   Ecranul telefonului se întunecă. Christopher atinse ecranul și-l porni iarăși. Mâinile se mișcau. Zvâcneau. Degetele se întindeau. Atingeau ceafa lui Christopher.
   - Chrissstopher, șușoti o voce.
   Christopher țipă. Cadavrul se ridică în șezut.
   - Cum mă cheamă? Dă-mi numele înapoi, Christopher.
   Mâinile doamnei Keizer cuprinseră gâtul lui Christopher.
   Christopher se luptă cu bătrâna, însă strânsoarea acesteia era inumană. Simți că aerul îi părăsește plămânii. Apoi o voce bubui în sala morgii.
   - NU! E AL MEU!
   Morga se cufundă în tăcere. Christopher simți mâinile doamnei Keizer retrăgându-se de pe gâtul lui. Sertarul se deschise cu un țăcănit și alunecă spre încăpere. Christopher văzu niște ochi care se holbau la el din mijlocul morgii. Negri, cu vinișoare de sânge. Un chip al răului pur.
   Era șeriful.
   - De ce-ai omorât-o, Christopher?
   Christopher încremeni. Șeriful părea să mustească de ură. Pielea îi era palidă, ca de ceară. Avea urme ca de arsură pe braț. Deja se scărpinase până la sânge. Și-avea de gând să se scarpine până la os.
   - Era doar o fetiță. De ce ai omorât-o?
   - N-am făcut nimic, domnule. Vă rog!
   - De ce l-ai ucis? Era doar un băiețel, zise altă voce.
   Christopher întoarse capul într-acolo. Era Ambrose Olson, care se ridicase de pe targă. Cu ochii înnegriți de furie.
   - Nu l-am omorât pe David, să știți. Încă îl putem salva, pledă Christopher.
   Șeriful și Ambrose întinseră brațe puternice și-l săltară pe Christopher din sertar. Chinuindu-se să-și păstreze mintea întreagă.
   - O omori de fiecare dată când mă duc la culcare. Nu mai suport s-o tot văd cum moare. Trebuie să te opresc, să n-o mai omori iarăși! răcni șeriful.
   - Îl omori pe David ori de câte ori mă duc la culcare. Nu mai suport să-mi tot văd fratele cum moare. Trebuie să te oprim înainte să-l omori iarăși! șuieră Ambrose.
   Șeriful ridică brațul către grup.
   - Să-mi dea cineva o armă, zise.
   Unul dintre paznici îi întinse pistolul. Domnul Henderson apucă brațul drept al lui Christopher. Doctorul și sora Tammy i-l înhățară pe stângul. Doamna Keizer se îți din sertar, cu vertebrele spinării curbându-se ca gâtul unui vultur. Ambrose trecu printre cei prezenți și se alătură șerifului. Stăteau cu spinarea lipită de ușă. Restul celor din morgă se aflau în spatele lui Christopher. Șeriful ridică arma.
   - Ți-ai făcut-o cu mâna ta, zise. Trebuie s-o terminăm acum.
   Zicând asta, șeriful armă pistolul și trase de 4 ori. Christopher simți gloanțele șuierându-i pe la urechi. Nimerindu-i pe doctor, pe sora Tammy, pe domnul Henderson și pe doamna Keizer. Căzură tuspatru peste ceilalți adunați acolo, blocându-le calea. Șeriful apucă brațul lui Christopher și-l trase către ieșire. Ambrose se grăbi să-i încuie în morgă pe cei rămași înăuntru și, întorcându-se spre Christopher, lăsă cu blândețe o palmă pe umărul lui.
   - Să mergem. Trebuie să te scoatem de-aici.

Capitolul 112

   De pe bancheta din spate a Mercedesului tatălui ei, Mary Katherine se uita pe geam. Afară era liniște. Șoselele erau pustii.
   Luminițele de Crăciun scânteiau pe toate casele și vitrinele. Însă nu simțea atmosfera Crăciunului. Simțea ceva straniu. Nu se vedea nici țipenie de om. Venea doar un miros de ars de la niște incendii, departe. Ar fi spus asta, însă părinții ei nu rostiseră o vorbă de când o luaseră din spital și n-avea de gând să scoată vreun cuvânt greșit care să-i facă să se întoarcă din drum.
   - Am ajuns, zise cu voce calmă tatăl ei.
   Mercedesul intră în parcarea bisericii.
   Mary Katherine ridică privirea spre clădirea congregației. Era deosebit de frumoasă în seara aceea. O oază în mijlocul cerului noptatic, nepământean. Crăciunul era mereu o perioadă specială pentru familia ei. O zi pe an, în fiecare an, mama și tatăl ei se relaxau. Mami bea câte un pahar de vin roșu. Tati se delecta cu lichior de ouă și se abțiguia îndeajuns cât s-o îmbrățișeze.
   Mercedesul opri pe locul lor obișnuit de parcare.
   - Să mergem, zise tatăl ei.
   - Dar... începu Mary Katherine.
   - Dar ce? i-o tăie tatăl ei.
   Mary Katherine ar fi vrut să spună că încă avea pe ea cămașa din spital. Ar fi vrut să ceară o haină groasă ori o pereche de încălțăminte.
   Dar se temea să nu sară iar calul, așa că nu mai scoase o vorbă în afară de...
   - Nimic.
   Ieșiră toți trei din mașină. Mary Katherine păși încadrată de părinți. Era rece în parcare. Simțea sub tălpi, înghețate, pavajul și zăpada murdară.
   Mary Katherine pricepu că ceva nu era în regulă, dar nu voia să se întoarcă la spital. Nu voia decât ca părinții ei s-o iubească iarăși. Așa că se concentră asupra bisericii. Deși parcarea era plină de mașini, înăuntru era liniște. Ornamentele erau minunate. Își aminti de vremea când era fetiță și născocea povești despre persoanele înfățișate în vitralii. Erau prietenii ei imaginari.
   Ajunseră la intrare.
   Deschiseră ușa.
   Mary Katherine se uită înăuntru. Biserica licărea în lumina molatică a lumânărilor. Văzu întreaga parohie adunată acolo, ca pentru slujba de la miezul nopții. Însă nu vorbeau între ei. Nu cântau în cor. Nici măcar nu îngenuncheau ca să se roage.
   Nu făceau decât să se holbeze la ea.
   Mary Katherine se uită prin biserică în căutarea unei fețe prietenoase. Recunoscu foști colegi din grupul de tineret. Puști pe care-i știa de la orele de catehism pentru copii. Singurul cu care mai vorbea era Doug, așezat lângă Debbie Dunham. Doug o ținea de mână pe Debbie. Avea ceva la față. Un fel de urme de ac împrejurul gurii. Totul era de-a-ndoaselea. Mary Katherine încercă, din instinct, să se retragă spre ieșire.
   Însă se ciocni de cineva aflat în spate.
   - Mary Katherine, zise o voce.
   Se răsuci și-o văzu pe profesoara ei de la orele de religie, doamna Radcliffe, zâmbindu-i binevoitor.
   - Nu te teme. Suntem aici ca să te ajutăm. Ți-am păstrat și un loc, zise doamna Radcliffe arătându-i-l cu brațul.
   Mary Katherine încuviință și se sili să zâmbească. Nu știa ce să facă. Așa că porni spre locul unde stătea de obicei familia ei, în rândul al doilea.
   - Nu. Nu în bănci, drăguță, o corectă doamna Radcliffe. La altar.
   Mary Katherine se întoarse către părinții ei, așteptând îndrumare.
   Tatăl ei avea o expresie gravă. Mama ei își feri, tresărind, privirea.
   Doamna Radcliffe luă mâna lui Mary Katherine și o conduse cu blândețe spre altar. Pielea doamnei Radcliffe dogorea de febră.
   - Pune-te în genunchi, drăguță, zise doamna Radcliffe.
   Mary Katherine se întoarse către mama ei, care nu îndura s-o privească în ochi.
   - În genunchi te rog, Mary Katherine, o rugă mama ei.
   Mary Katherine îngenunche. I se strânse stomacul. Începu s-o mănânce pielea.
   - Mulțumesc, Mary Katherine. Și-acum... mărturisește, zise doamna Radcliffe.
   Mary Katherine dădu să se ridice. Doamna Radcliffe îi apăsă umărul cu palma înfierbântată, făcând-o să rămână în genunchi.
   - Unde crezi că te duci? întrebă.
   - Să mă confesez, răspunse Mary Katherine.
   - Nu. O s-o faci aici, zise doamna Radcliffe.
   - Ăăă... bine, doamnă Radcliffe... Dar unde e părintele Tom? Trebuie să audă ce am de spus.
   - Nu-i purta de grijă părintelui Tom. Poți să ne mărturisești nouă.
   Mary Katherine dădu din cap a încuviințare. Era în mare pericol.
   Ridică ochii spre statuia cea frumoasă cu Iisus pe cruce, cum făcuse în toate duminicile de până atunci.
   - Mărturisește, zise blând doamna Radcliffe.
   Mary Katherine înghiți în sec. Nodul din stomac era și mai supărător. Cu coada ochiului, o văzu pe doamna Radcliffe îndreptându-se spre intrarea laterală a bisericii. Deschizând ușa. Mary Katherine îl văzu pe părintele Tom. Zăcea afară, pe trotuar, în frig. Fusese înjunghiat de multe ori. Din fiecare rană se ridicau aburi, ca vaporii pe o gură de canal.
   - Cine e tatăl, Mary Katherine? întrebă cu voce domoală doamna Radcliffe.
   Doamna Radcliffe smulse din mâinile părintelui Tom coșul pentru colectă. Se întoarse în biserică și trecu celorlalți coșul.
   - Nu știu cine e tatăl, zise Mary Katherine.
   Se întoarse către mama ei. Mama ei părea îngrozită.
   - Spune-le, Mary Katherine, te rog, o imploră.
   - Nu le pot spune ce nu știu.
   - Haide, fii bună și spune-le cine este tatăl!
   - Nu știu. Sunt virgină.
   Mary Katherine întoarse capul, în vreme ce coșul de colectă circula prin sală. Doar că de data asta congregația nu punea bani în coș.
   De data asta puneau pietre.
   - TE ROG, SPUNE-LE! se văită mama lui Mary Katherine.
   - Mami, sunt virgină. Ca Maria.
   - Blasfemie! zbieră congregația. Mărturisește!
   - Zi-le un nume și gata, Mary Katherine! strigă mama ei.
   - Mami, nu mă fă să mint în biserică. Te rog.
   - MĂRTURISEȘTE-NE NOUĂ! NU EI! răcni doamna Radcliffe.
   Apoi îi apăsă capul în jos, către altar. Mary Katherine îngenunche în halatul lung de spital. Cu spinarea dezgolită, expusă vederii. Fără nimic decât o fâșie de lenjerie de corp. Auzi cum credincioșii se ridică de la locurile lor și iau poziție în spatele ei. Auzi cum coșul e trecut de la unul la altul printre rânduri. Cum se așază în el pietre, ca la cules de mere.
   - Doamne Iisuse, ajută-mă! se rugă.
   - Mărturisește! răcni doamna Radcliffe și aruncă prima piatră.
   Piatra făcu țăndări un vitraliu din fața ei.
   - MĂRTURISEȘTE! ziseră ca un ecou membrii congregației.
   Scandară cuvântul de nenumărate ori. Mărturisește. Mărturisește. Mărturisește. Mary Katherine ridică mâinile deasupra capului, semn că se predă. Se întoarse cu fața la adunare. La pietrele din mâinile lor. Părintele Tom, afară, era scăldat în sânge. Turma preluase controlul. Smintiții puseseră stăpânire pe ospiciu. Gata s-o lapideze până la moarte.
   - BINE! MĂRTURISESC! MĂRTURISESC! țipă Mary Katherine.
   Congregația tăcu. În așteptare. Mary Katherine se întoarse spre mama ei.
   - Mamă, zise cu voce tremurătoare, în noaptea aceea aș fi ajuns târziu.
   Când adevărul îi ieși pe gură, Mary Katherine izbucni în plâns.
   - Ce? făcu mama ei.
   - În noaptea în care l-am găsit pe Christopher. N-aș fi reușit să ajung acasă până la miezul nopții. V-am mințit pe tine și pe tata. Nu voiam să rămân fără permis, așa că am mințit. Dar a fost greșit. Și sunt pedepsită pentru asta.
   - Nu ăsta e păcatul tău. Cine e tatăl?! urlă doamna Radcliffe.
   - Mami, dacă nu mințeam cu venitul târziu, mi-ați fi luat permisul. Și n-aș mai fi fost pe șosea. Nu m-aș mai fi ferit de cerbi și n-aș mai fi dat peste copilul ăla cu mașina. Am dat peste băiețel fiindcă mă temeam c-o să ajung în iad. Am fost egoistă. ĂSTA e păcatul meu. Dar jur... nu știu cine e tatăl. Jur pe sufletul meu că sunt virgină. Mă crezi?
   Își privi, printre lacrimi, mama. Chipul mamei ei se îmblânzi, amintindu-și parcă de fetița pe care o crescuse. Dădu din cap aprobator.
   - Da, draga mea, te cred.
   - Tati?
   - Te cred, Mary Katherine, zise și tatăl ei.
   Zăgazul ei lăuntric se rupse. Adunarea credincioșilor avansă către ea, cu pietrele pregătite, gata s-o omoare.
   - DAN! strigă mama ei.
   Instinctul său de tată reveni cât ai clipi. Alergă în apărarea fetiței sale, însă congregația se aruncă asupra lui și începu să-l lovească cu sălbăticie.
   - Lăsați-mi în pace familia! țipă mama ei, în vreme ce congregația o pironea la pământ.
   Mary Katherine dădu să se repeadă să-și ajute părinții, însă doamna Radcliffe și Debbie Dunham o înșfăcară. O traseră înaintea crucii.
   - Doug, șuierară. E vremea.
   Doug se ridică de pe bancă. Avea căutătura rece și distantă. Dementă. În mână avea două pietre.
   - Doug! Ajută-ne, te rog.
   Doug nu răspunse, ci doar păși spre ea. Mary Katherine își privi cu lacrimi în ochi prietenul. Chipul pe care-l iubise de când avea 12 ani. Văzu copcile din jurul gurii lui. Cu șuvițe de sfoară atârnând. Doug își acoperi stânjenit gura, însă își dădu seama îndată că ea nu-l privea ca pe un monstru.
   - Ce ți-au făcut, Doug? întrebă cu îngrijorare.
   - N-o asculta. Te-a făcut să pici de fraier, Doug, zise Debbie Dunham.
   - Aruncă piatra, Doug, șuieră doamna Radcliffe. Lapidează curva!
   Congregația vorbi într-un glas:
   - Lapideaz-o. Lapideaz-o.
   Toți prietenii lor de la școala de religie și din grupul de tineret îi scandau numele. Doug, cu piatra în mână, o privi în ochi pe Mary Katherine.
   - Te iubesc, Doug, zise ea. Și te iert.
   El o privi cu lacrimi în ochii întunecați. Ridică piatra deasupra capului și-o azvârli cât de tare putu.
   Drept în fruntea doamnei Radcliffe.
   - FUGI! răcni.
   Doug îi aruncă în mână cheia mașinii și se întoarse să blocheze gloata. Mary Katherine ieși în fugă pe ușa laterală. Parcarea era așa de plină, că nu văzu mașina lui Doug. Din biserică se auzi un țipăt înfiorător. Auzi răpăit de pietre pe vitralii. Apăsă pe butonul cheii.
   La celălalt capăt al parcării, mașina lui Doug clipi din lumini, dezvăluindu-și poziția.
   Mary Katherine fugi spre mașină, zdrelindu-și în pietriș tălpile goale. Intră în mașină și întoarse cheia în contact. Motorul se poticni, înghețat. Congregația se năpusti pe ușa mare și pătrunse printre mașini. Spre ea. Țipau asurzitor. Întoarse iarăși cheia. Motorul hurui, recăpătându-și viața. Acceleră și porni ca din pușcă. Congregația aruncă cu pietre. Parbrizul se făcu țăndări. Mary Katherine ieși pe șosea. Îi văzu în oglinda retrovizoare. Văzu portiere deschizându-se.
   Faruri aprinzându-se ca niște ochi lucitori de om bolnav.
   - Te rog, Iisuse! rosti ea. Ajută-ne.

Capitolul 113

   Ambrose și șeriful o luară la goană pe culoar. Christopher, sleit și moale, era dus în brațe de șerif. Ambrose îi auzea pe cei închiși în morgă, în spate. Dând cu pumnii în uși. Spărgând sticla cu mâinile goale. Șeriful îl apucă mai bine pe Christopher. Alergau mai iute decât alergase vreodată în viață Ambrose. Era mai mult decât frică.
   Mai mult decât adrenalină. I se mai întâmplase să fugă ca să-și scape viața. Dar viteza asta nu de la el venea.
   Ci de la Christopher.
   Cu o oră în urmă, șeriful se aflase în spital, cu o rană de glonț în piept. Ambrose, beteag și orb, fusese aruncat pe o masă de la morgă.
   Și-acum Ambrose se mișca precum un bărbat care avea jumătate din vârsta lui, în vreme ce șeriful sprinta ca un om care nu se simțise în viața lui mai bine. Intraseră în contact doar cu mâna lui Christopher.
   O atingere doar, și păreau în stare să doboare ei singuri o armată.
   Christopher însă părea pe moarte.
   - Ne trebuie o mașină! După mine! țipă Ambrose.
   O luă înainte și deschise ușa pentru Christopher și șerif. Încă nu-i venea să creadă că toate astea se întâmplă. Își amintea o mască de plastic pe gură. Și-apoi simțise o mână de copil pe a lui, emanând o căldură care-i urcase pe braț, pe gât, oprindu-se în cele din urmă La ochi.
   Nu suportase nicio operație. Dar tot vedea halouri în jurul becurilor, strălucitoare ca eclipsele. Se simțea iarăși soldat, cercetând spitalul ca pe un câmp de luptă în război. N-ar fi crezut să fie vreodată recunoscător pentru toate drumurile pe care le făcuse la secția de chirurgie oculară, însă ajunsese să cunoască bine locurile, ușile lăturalnice. Scurtăturile. Coridoarele de la subsol care dădeau spre spălătorie. Oamenii săi erau atacați de forțe superioare, însă putea să atragă dușmanul într-o cursă fără scăpare.
   O mai făcuse.
   Ambrose deschise drumul spre casa scării din spate. Porniră în pas alergător spre nivelul unde se afla garajul.
   Și o ușă de deasupra lor se deschise cu un pocnet.
   Madam Collins apăru în cadrul ușii, în mână cu un pistol pneumatic de bătut cuie, luat de pe șantier. În spatele ei se aflau peste douăzeci de oameni.
   La ușa de dedesubtul lor se auzi un țăcănit.
   Oamenii din morgă apărură, uitându-se în sus către ei. Mâinile le erau sfâșiate de la sticla prin care trecuseră.
   Ambrose îl călăuzi pe șerif către etaj. Trebuiau să ajungă primii la garaj. Cu un țipăt teribil, care răsună pe casa scării, madam Collins se năpusti cu toată viteza pe trepte în jos, în vreme ce lumea din morgă urca în fugă.
   Ambrose ajunse la ușa care dădea spre garaj și smuci ieșirea de incendiu. Alarma începu să țiuie prin spital. Goniră pe holul pustiu, în vreme ce ambele gloate se uneau, în spatele lor, într-un singur șir.
   Două linii ale frontului deveniseră una. Reușise să-i înghesuie laolaltă. Ambrose îi conduse către o răscruce de culoare. Era pe cale s-o apuce la dreapta, când Christopher, deodată, șopti:
   - La stânga.
   Șeriful execută un viraj brusc, iar Ambrose se luă după el. Privi înapoi și văzu că gloata dăduse năvală pe culoar, dar că nimerise undeva în spatele lor. Băiatul, cumva, știuse. Ambrose se întoarse spre Christopher. Din nas și din ochi, îi curgeau picuri de sânge ca niște lacrimi. Ajunseră la o altă bifurcație.
   - La dreapta, zise cu voce slabă.
   Ambrose porni spre dreapta. Christopher îi conduse printr-un labirint de culoare dosnice și uși lăturalnice. Depărtându-se de gloata din urma lor. Ajunseră în cele din urmă la ușa care dădea către garaj. O închiseră după ei.
   Garajul era gol.
   Tăcerea era apăsătoare. Pașii lor răsunau între pereții de beton.
   Șeriful, instinctiv, porni în jos pe rampă, spre ieșire.
   - Ne așteaptă acolo jos, zise Christopher.
   - Atunci să mergem pe acoperiș, propuse Ambrose.
   - Au ajuns și-acolo, zise Christopher.
   - Ne trebuie o diversiune, zise Ambrose. După mine.
   Începu să alerge. Încordându-și plămânii și picioarele. Străbătu garajul în fugă, dând cu picioarele în mașini, declanșând alarme. De câte ori nu detonase explozibil ca diversiune? Nu se gândise c-o să mai aibă vreodată ocazia unei diversiuni. Mai ales cu un Ford. Îi călăuzi către aripa maternității, lăsând în urmă jumătate de duzină de alarme asurzitoare. Cei trei străbătură în fugă holul. Pe lângă salonul nou-născuților. Toți bebelușii plângeau. Ajunseră la prima răspântie.
   - Încotro, Christopher? Stânga sau dreapta?

   Christopher închise ochii. Nu mai avea nevoie de ei. Simțea, pur și simplu, furia oamenilor ca pe o febră pe piele, încinsă la maximum.
   Țipetele îi împunseră mintea când gloata începu să facă fărâme mașinile urlătoare, căutându-i. Migrena îl năpădi, zvâcnind precum sângele care încerca să-și croiască drum afară. Lumea imaginară și cea reală erau acum, pentru el, totuna. Nu mai știa în care dintre ele se află.
   - Încotro, Christopher?! strigă șeriful.
   Christopher deschise ochii și nu văzu decât spațiu întunecat, plin de furie. Erau prea multe voci acum. Corpuri alergând prin parcare. Lume răspândită prin spital. Gloate adunate ca niște tumori pe culoare, de jur-împrejurul lor. Era atâta beznă că nu mai știa în ce direcție s-o apuce.
   - Își pierde cunoștința, îl auzi Christopher pe Ambrose.
   - Christopher, ne auzi? zise șeriful.
   Christopher nu reușea să scoată o vorbă. Era prea multă furie turbată în jur ca să-i poată călăuzi prin ea. Erau cuprinși de întuneric. Nu mai rămăsese nicio lumină pe lume.
   În afară de una.
   În mijlocul urii aceleia neînduplecate simțea o licărire. Caldă și blândă. Se îndrepta grăbită spre spital.
   Era mama lui.
   Putea să urmărească lumina mamei lui.
   - Mama mea vine după noi. Mergeți spre secția de urgențe, șopti Christopher.
   - Dar... dădu să avertizeze Ambrose.
   - Aveți încredere, zise Christopher.
   Zis și făcut. Făcură stânga-mprejur, înapoi către burdihanul bestiei. Christopher simțea apropierea luminii. Mama lui venea. O simțea pe madam Collins intrând cu forța în aripa maternității din spatele lor. Dădură colțul către urgențe. Sala de triaj era plină de persoane mânioase că așteptau de o săptămână să se elibereze un pat. Distribuitoarele automate erau acum niște ruine. Lumea scormonea printre rămășițe. Căutând mâncare și apă. Căutând să se răzbune. Când dădură cu ochii de Christopher, cei de la urgențe scoaseră niște răcnete sălbatice și se alăturară celor care-i hăituiau.
   Cei trei ieșiră, în parcarea înghețată. Împrejur se învârtejea furtuna. Un cer mare, agitat, plin de nori. Fețe uriașe, gemând.
   - Domnule Olson, atenție! strigă Christopher simțind-o pe doamna Keizer cum se repede spre ei.
   - Ajut-o pe fata mea să-și uite numele! țipă.
   Bătrâna ridică un bisturiu. Ambrose îi prinse brațul înainte să apuce să-l înjunghie pe Christopher. Doamna Keizer alunecă pe gheața negricioasă, aterizând pe-un șold care pârâi ca un iadeș. Din cealaltă direcție se înălță un strigăt. Madam Collins gâjâia din fundul plămânilor inundați de vopsea.
   - Uite ce i-ați făcut mamei! Dați-i mamei numele înapoi!
   Șeriful se răsuci pe loc, tocmai când madam Collins atacă din cealaltă direcție, dintr-un scaun cu rotile. Mâinile îi umblau iute pe roți. Sări apoi în picioare și porni să alerge spre ei cu gânduri ucigașe, în mână cu un bisturiu, gata să lovească. Șeriful se strâmbă de durere când bisturiul îi pătrunse în coaste. Îl scăpă pe Christopher și căzu în genunchi. Sângerând abundent. Madam Collins se întinse spre Christopher. Tușind și expectorând o mâzgă albicioasă. Nimic n-o putea opri.
   Cu excepția mamei lui Christopher.
   Kate Reese trase de volan și îndreptă camioneta lui Jerry spre peticul de gheață neagră. Camioneta o izbi pe madam Collins, propulsând-o peste mașini. Mama lui Christopher deschise portiera și se grăbi spre fiul ei.
   - Ajută-mă, Jerry! țipă.
   Jerry lăsă mașina pornită și sări afară. Începu să alerge în spatele lui Kate. Reîncărcând arma și ridicându-i piedica. Trăgând în tot ce-i ieșea în cale ca s-o salveze pe Kate Reese, în vreme ce ea gonea să-și salveze fiul. Îl luă în brațe pe Christopher și porni cu el înapoi spre camionetă. Ambrose și șeriful se ținură după ea. Își întinse fiul pe banchetă și trecu la volan, tocmai când șeriful, Ambrose și Jerry săreau pe platformă. Domnul Collins, în fruntea gloatei ieșite din spital, începu să alerge spre Christopher, cu pistolul pneumatic ridicat.
   Poc.
   Ultimul glonț ieși pe țeava armei șerifului. Domnul Collins căzu pe spate lângă soția sa și mama acesteia. Camioneta demară pe gheața neagră. Mama lui Christopher își scosese fiul din spital.
   - Te simți bine? întrebă.
   Christopher ridică privirea și-i zâmbi mamei sale, care n-avea de unde ști că era scăldată în lumina a o sută de miliarde de stele.

Capitolul 114

   Șeriful se uită în urmă, la mulțimea care ieșise din spital și se întindea acum prin parcare ca un șarpe-cu-clopoței descolăcindu-se.
   Întoarse privirea spre Kate Reese și-o văzu ținând volanul cu stânga.
   Cuprinzându-și fiul cu dreapta. Aruncând o privire la băiețelul ei bolnav și alb la față.
   - Să nu te lași, zise.
   Kate băgă mâna în torpedou și scoase o cutie cu muniție. I-o întinse șerifului, ghemuit pe platforma remorcii. Fără o vorbă. Doar salutându-l din cap în oglinda retrovizoare. Șeriful răspunse în același fel și-o văzu cum își îndreaptă iarăși privirea către șosea.
   Își promise că, dacă supraviețuiau, avea s-o ceară de soție pe femeia asta.
   Șeriful tresări, simțind cum Ambrose îi bandajează, strâns, rana făcută de bisturiu. Chipul i se schimonosi de durere. Dinții începură să-i clănțăne.
   - Ți-e frig? zise Ambrose.
   - Nu, de fapt mi-e destul de cald.
   - Intri în șoc.
   Ambrose căută printre lucrurile din spate și găsi niște pantaloni de salopetă și o bluză veche de muncitor în construcții.
   - Tu cum ești? zise șeriful.
   - Sunt în regulă.
   Șeriful știa că bătrânul nu-l minte. În halatul acela subțire de spital Ambrose ar fi trebuit să înghețe, însă părea să nu-i fie frig deloc. Cumva, în vreme ce lumea înnebunea în jurul lor, el și Ambrose se dovedeau imuni la toată demența. Nu știa dacă protecția le venea de la Christopher ori de la David.
   Sau de la amândoi.
   Orice-ar fi fost, nu simțea decât căldura hainelor abia îmbrăcate și sentimentul de loialitate pentru băiețelul de pe locul pasagerului și pentru mama lui, de la volan. Ambrose nu vorbi despre fratele pe care nu-l putuse salva. Șeriful nu suflă o vorbă despre fetița cu unghii date cu ojă care-i spusese tati. Știa însă că se înțelegeau bine unul pe celălalt.
   Și, cu toate lipsurile lor, aveau să-l salveze pe Christopher și pe mama lui.
   Ori să moară încercând.
   - Salut, Christopher, zise o voce.
   Șeriful îl văzu pe Christopher ridicând privirea spre Jerry, care stătea ghemuit în partea din spate a platformei. Cu bărbia lipită de ochiul de geam care dădea spre cabină. Cu arma în mână.
   - Ți-a mâncat pisica limba? zise cu un hohot de râs. Nicio grijă. Am rezolvat deja cu mama ta. O să fim o familie. Ea, tu și cu mine am pornit-o spre Michigan. Așa-i, Kate?
   Șeriful văzu nodul din gâtul lui Christopher.
   - Da, Jerry, mergem în Michigan, zise încordându-și trupul.
   Jerry zâmbi. Se uită în urmă, la gloata care se suise în mașini și-i urmărea. Se întoarse spre șerif, care tremura sub pătură, și la Ambrose, în halatul său de spital.
   - Hei, Kate, el cine-i? întrebă Jerry.
   - Domnul Olson, zise ea cu jumătate de gură.
   - Nu, nu bătrânul. El cine-i? zise arătând spre șerif cu arma.
   - Șeriful.
   - Hmm... și de unde-l cunoști? întrebă Jerry.
   - Ne-a ajutat.
   - De ce?
   - E meseria lui.
   - Hmmm, zise cu un zâmbet pieziș Jerry. Și vă vizitează des?
   Șeriful simți tăcerea. Apăsătoare și întunecată.
   - Nu, Jerry, zise ea.
   - Christopher, vine des șeriful la voi în vizită? întrebă celălalt.
   - Nu-l băga pe el în asta, zise Kate.
   Jerry dădu din cap. Zâmbind. Fără vreun sunet. Se întoarse apoi către șerif și Ambrose.
   - O familie de nota 10, așa-i?
   Șeriful și Ambrose înclinară capetele, salutându-l pe bărbatul cu care împărțeau platforma camionetei. Șeriful îi recunoscu îndată chipul. Ținea minte că îl verificase pe acest bărbat, în calitate de suspect, când dispăruse Christopher în septembrie. Își amintea de violența domestică. Ăsta era animalul care-o lovise pe femeia pe care o iubea. Șeriful se uită la arma din mâna dreaptă a lui Jerry. Arma șerifului era încă descărcată.
   - Cea mai cea, zise șeriful. Dumneata cine ești?
   - Jerry. Sunt logodnicul lui Kate.
   Șeriful îi întinse mâna. Jerry își mută arma din dreapta în stânga.
   Cei doi nu se slăbeau din priviri. Nici nu mai clipeau.
   - Și tu cine ești? replică bănuitor Jerry.
   - Ambrose Olson, zise Ambrose și întinse mâna și el, ca un comis voiajor dornic să se bage în seamă.
   - Nu vorbeam cu tine, boșorogule, zise Jerry. Vorbeam cu el.
   - Sunt șeriful Thompson, spuse șeriful.
   Și strânse mâna lui Jerry.
   - Te fuți cu ea, șerifule? zise Jerry.
   Până să se dumirească Jerry, șeriful îl lovi pe neașteptate în gât cu muchia palmei. Jerry se dezechilibră și căzu pe platformă.
   Zvârcolindu-se de durere. Strânse degetele pe armă, furios, grăbindu-se să se ridice.
   - Știam eu că te fuți cu el! răcni.
   Șeriful văzu, reflectată în oglinda retrovizoare, privirea lui Kate.
   - La revedere, Jerry, zise Kate.
   Apoi frână brusc. Camioneta se opri, însă nu și Jerry. Corpul i se izbi de cabină. Se chirci de durere.
   - Javră împuțită! gemu.
   Într-o clipită, Kate Reese apăsă pe accelerație și șeriful îl văzu pe Jerry aruncat de pe platformă. Căzut pe carosabil, rostogolindu-se spre marginea șoselei.
   Șirul de mașini de la spital, pline cu urmăritori, trecu pe lângă Jerry. Se terminase cu liniștea.
   Venea furtuna.

Capitolul 115

   Mama lui Christopher privi către cer. Un vânt tăios împrăștia norii peste oraș. Vântul punea copacii la pământ. Ramurile cădeau ca niște brațe retezate, blocând șoseaua. Viră brusc la stânga, prin curtea cuiva. În spatele ei, mașinile se încurcară printre copaci, încetinindu-și asaltul. Mintea îi umbla febrilă. Trebuia să ajungă pe autostradă. Porni radioul, căutând frenetică știri despre traficul rutier.
   - ...un viscol puternic în zona celor trei state...
   - ...Motanul Buclucaș 3D este cel miauu bun cadou de Crăciun...
   - ...lună albastră, te-am văzut de la fereastră...
   - ...numit războiul refugiaților din Orientul Mijlociu...
   - ...despre traficul local la fiecare cincisprezece minute...
   Lăsă pe postul acela și dădu mai tare.
   - Circulația este blocată prin tunelul Fort Pi. Deci... o treabă excelentă. Nu-i putem lăsa să scape. Încearcă să ajungă pe autostrada 79. Căutați-i, prin urmare, prin zona liceului.
   Mama lui Christopher viră iute la 180 de grade, depărtându-se de liceu. Trebuia să existe vreo cale deschisă. Trebuia s-o găsească.
   - Au făcut un viraj în ac de păr, zise vocea de la radio. Iau distanță de liceu.
   Mama lui Christopher văzu, în spate, că mașinile le luaseră iarăși urma. Goneau cu viteză maximă spre camioneta lor. N-avea să-i poată întrece.
   - Stinge farurile, mami, îngână de alături Christopher.
   - Ce?
   - Nu-ți fă griji. Îți spun eu încotro să mergi.
   Fără o clipă de șovăială, mama lui Christopher stinse farurile.
   Vocea crainicului se auzi printre pârâituri.
   - I-am pierdut. E posibil să ne audă. Mutați pe altă frecvență.
   Radioul amuți. Christopher închise ochii și începu să descrie ce vedea. Mama lui Christopher aproape că zărea și ea totul. Un labirint imens de străzi înțesate de mașini, umblând după ei ca fantomele din Pac Man. Pe Jerry ștergându-se de sânge după contactul dur cu carosabilul. Suind într-o mașină a urmăritorilor. Încrâncenat, decis s-o găsească. Și s-o omoare în fața șerifului.
   - Stânga aici, zise Christopher tușind în palmă cu sânge.
   Mama lui Christopher făcu stânga. Apoi un viraj strâns la dreapta.
   Făcea tot ce-i spunea el, ascultând orbește. Se uită în oglinda retrovizoare. Începeau să lase în urmă gloata de la spital. Funcționa. Puteau reuși. Își îndreptă privirea înainte. Ochii i se obișnuiau cu lumina albastră a lunii. Apăsă până la refuz pedala de accelerație.
   Începeau să se ivească, prin curți și pe alei, cerbi. Pe după tufe și copaci. Așteptând ordinul de atac.
   Un cerb sări în fața mașinii.
   Kate apăsă pe frână, făcând camioneta să derapeze în zăpadă.
   Mama lui Christopher întoarse mașina și-o apucă spre Autostrada 19. Văzu ieșirea chiar în față. Mai aveau o șansă.
   - Mergi drept înainte, mami. Și mai repede, zise Christopher.
   Turme întregi de cerbi le ieșeau înainte. Mama lui Christopher acceleră la maximum, încercând să ajungă la ieșire înainte să fie blocată de animale. Viteza crescu. Vântul șuiera amarnic. Întreaga stradă începea să se umple cu mașini având acea intersecție ca destinație.
   Mama lui Christopher apăsă așa de tare pe pedală, încât crezu, o clipă, că piciorul o să-i treacă prin podea. Goneau nebunește către intrarea pe autostradă, însă mașinile celelalte se dovedeau și mai iuți. Începură să se ciocnească, stârnind o explozie de sticlă, metal și țesuturi umane.
   Calea de scăpare era blocată.
   - Acum încotro, Christopher? întrebă ea.
   Christopher nu răspunse.
   - Trebuie să ajungem pe autostradă. Pe unde să mergem?!
   - Autostrada s-a dus, zise el.
   Vestea îi șocă pe toți. Fără autostradă, orășelul se transforma într-un fel de insulă. Erau prizonieri în Mill Grove. Kate Reese își frământă mintea, căutând o soluție. Trebuia să fie vreo ieșire pe șoselele secundare. Puteau ajunge în vreun orășel învecinat.
   Lucrurile aveau să se prezinte mai bine în Peters Towniship, Betel Park ori Canonsburg.
   n-o să-i dau drumuL niciodată, kate.
   Ignoră vocea și continuă să șofeze. Zăpada cădea, făcând carosabilul alunecos ca gheața. Oriunde se uita, nu vedea decât alte și alte fundături. Un automobil abandonat. Un arbore prăbușit.
   Șosele transformate în parcări. Ori încotro se îndrepta, mașina nu făcea decât să revină pe străzile pe care le știa prea bine.
   Se întorceau în cartierul lor.
   Se îndreptau către pădurea din Mission Street.
   o să-l omOr, kate.
   - Încotro, Christopher?!
   - Nu mai avem unde, mami, zise cu voce slabă copilul.
   - Ba da, mai avem!
   Christopher îi atinse piciorul cu palma, care dogorea de o febră ce părea să fi trecut de 4de grade.
   - El n-o să mă lase niciodată să plec, mami, spuse.
   Cerbii galopau ca niște cai, purtând călăreți invizibili pe spinare.
   Erau zeci, ieșiți pe marginea drumului. Prea mulți. Mama lui Christopher refuza să accepte inevitabilul.
   Cerbii aveau să pună stăpânire pe mașină.
   o să-ți omor fiul, katE.
   Mama lui Christopher se apropia de intersecție. O turmă de cerbi li se puse în față. Alți zeci îi atacară din spate.
   Nu era nicio scăpare. Se terminase.
   N-aveau nicio șansă de supraviețuire.

Capitolul 116

   Mary Katherine își propti piciorul în pedala de accelerație. Turația motorului era la maximum. Nu mai putea să bage în altă viteză. Nu putea să gonească mai tare. Se uită în oglindă. Congregația era pe urmele ei. Claxonând asurzitor. Cu pietre în mâini.
   - Iisuse, salvează-ne, te rog!
   Din pădure ieși în fugă un cerb. Mary Katherine țipă. Învârti de volan către stânga, izbutind cu greu să nu lovească animalul.
   Reușind să evite iadul. Groaza îi cuprinse inima.
   - Doamne, de ce se întâmplă totul?
   Glasurile din vânt se văietau. Zăpada cădea din înaltul cerului.
   Lumea se sfârșea. Știa asta. Era sfârșitul. Viră brusc spre Autostrada 19. Autostrada pe care nu avea voie să conducă. Un alt cerb fugi în fața ei. Mary Katherine trase de volan spre dreapta, evitându-l la mustață.
   - Doamne, de ce permiți să se întâmple asta?
   Alți doi cerbi săriră pe drum, împiedicând-o să o ia pe Autostrada 19. De data asta Dumnezeu n-avea s-o mai păsuiască. Prea tare păcătuise. Avea s-o silească să dea peste un cerb. Avea să-i facă vânt în iad. Ajunse în vârful dealului. Luna albastră atârna la orizont ca un ochi înfuriat.
   - Ce-am făcut să merit asta?
   Porni ca o sămânță neagră din inima ei. Fiece întrebare pe care nu îndrăznise s-o rostească. Fiece îndoială avută vreodată.
   „I-am spus mamei adevărul. Ce-am mai făcut? Nimic n-am făcut. Știu că am gândit, dar gânditul și făptuitul nu-s totuna. Nu-i cinstit. De ce ne dai Tu trupuri, dacă nu le putem folosi? Și nici măcar să nu ne gândim la asta? Nu pricep. Mi-am mărturisit toate păcatele. Și tot nu-s destul de bună?”
   În spatele ei se înșiruiau mașini. Claxonând asurzitor. Văzu cerbi furișându-se după case, de amândouă laturile șoselei. Buzele i se strânseră de furie.
   „Păi, ce mama dracului mai e și asta? Pardon, dar de ce ai făcut Tu regulile astea, pe care nu le poate respecta nimeni? De ce ne încerci, când știi că nu putem decât să greșim? Știi ce cred eu, Doamne? Cred că, atunci când Eva a mușcat din măr, nu a comis ea păcatul originar. TU l-ai comis!”
   Atât de supărată era Mary Katherine, că nu mai știa cum să se oprească. Cu fiecare cuvânt se simțea tot mai abătută. Dar se simțea, totodată, cuprinsă de-o stranie exaltare.
   „Nu trebuia s-o alungi! Te iubea! Erai Tatăl ei! Și când iubești pe cineva, nu-l pui la încercare. Ai încredere în el. Vorbești cu el. Iar Tu nu vorbești cu mine niciodată! Stai și taci, și mă lași pe mine să duc toată discuția. Eu fac toată treaba și Tu nimic! Și-ar trebui să-mi pară rău de TINE?”
   Mary Katherine privi cerul. Plin de nori cu fețe dușmănoase.
   „Am făcut tot ce mi-ai zis! Am crezut tot ce-ai spus! M-am rugat zi de zi la Tine și, ca să-mi mulțumești, i-ai făcut pe părinții mei să mă ducă la biserică, să fiu lapidată?! M-ai făcut să mă pun în genunchi înaintea Ta? De ce vrei să mă vezi în genunchi?! De ce nu în picioare?! De ce naiba ți-e așa de frică?”
   Mary Katherine ajunse pe următoarea stradă.
   „Doamne, fă-mă să pricep, fiindcă încep să Te urăsc și nu vreau să Te urăsc vreodată! Am nevoie să-mi vorbești de data asta! Nu pot singură! Știu că nu spui nimic din cauza liberului-arbitru, dar de data asta nu se mai poate așa! Am pierdut totul. Pe mama. Pe tata. Pe prietenul meu. Pe duhovnicul meu. Biserică. Acasă. Oraș. Libertate. Și merit un răspuns. VORBEȘTE CU MINE, FIR-AI SĂ FII! DE CE MI-AI FĂCUT ASTA?”
   Fiindcă nu te iubesc, Mary Katherine.
   Vocea era nespus de calmă. De sigură. De blândă.
   - Ce? întrebă Mary Katherine.
   Nu te iubesc.
   Mary Katherine simți un fior rece suindu-i pe șira spinării. Văzu, în față, cerbi ieșiți din pădure. Gata să se azvârle înaintea mașinii ei.
   - Nu ești Dumnezeu, zise.
   Ba sunt Dumnezeu, Mary Katherine.
   - Dumnezeu îi iubește pe toți, așa că nu poți fi Dumnezeu. Ești diavolul.
   Mary Katherine se gândi la încercările prin care trecuse și, brusc, înțelese.
   - Iar eu nu sunt Fecioara Maria, spuse cu voce domoală. Sunt Iov.
   Mary Katherine privi în față. Văzu o camionetă înaintând pe o stradă laterală. Luase un cerb pe capotă. Alți cerbi urmăreau camioneta. Mașina ei se apropia vertiginos de intersecție, la unghi de nouăzeci de grade. Știa, cumva, cine e în acea camionetă.
   Băiețelul.
   Christopher.
   Mary Katherine își dădu seama că era supusă unui test. De trei ori ajunsese cu mașina prin preajma lui Christopher. De trei ori fusese adusă la o răscruce. Prima oară se oprise la stop. A doua oară se izbise în el. Acum era a treia. Sfânta Treime.
   Tatăl. Fiul. Sfântul Duh.
   Gheață. Apă. Nori.
   Nu știa de ce simte Dumnezeu nevoia s-o încerce, știa însă că lumea se sfârșește și că Lui nu-i mai rămâneau prea mulți soldați.
   Era doar un punct de vopsea pe uriașa lui pânză.
   Și nu ea era protagonista aici.
   Mary Katherine nu era ținută în viață pentru ea însăși. Era ținută în viață pentru Christopher. În clipa în care înțelese asta, vocea dispăru. Impostorul plecase.
   Și se simți cuprinsă de-o împăcare profundă.
   Își dădu seama că trăia toate lucrurile de care se temuse vreodată.
   Era însărcinată. Alungată. Hăituită. Venise iadul pe pământ. Era în Valea Umbrei Morții.
   Dar nu se temea de rău, fiindcă Domnul îi era aproape.
   Mașina înainta vertiginos spre intersecție. Nu exista scăpare.
   Trebuia ori să dea peste cerbi, ori să-i lase să-l facă bucăți pe Christopher. Mary Katherine își coborî bărbia în piept.
   - Iisuse, sunt păcătoasă. Vanitoasă. Egoistă. Și cel mai mare păcat al meu a fost că până acum mi-a fost așa de frică de Tine, că nu te-am iubit cu adevărat. Dar nu mă mai tem, fiindcă raiul și iadul nu sunt destinații. Sunt decizii.
   Camioneta în care se afla Christopher trecu prin intersecție ca o săgeată. Mașina ei parcă zbura.
   - Te iubesc, Iisuse, zise.
   Apoi Mary Katherine răsuci volanul și intră din plin în turma de cerbi porniți la atac. Tabla mașinii se îndoi. Prin geamuri și parbriz pătrunseră coarne. Apoi coarnele o străpunseră pe ea. Mașina se dădu de câteva ori de-a rostogolul, înainte de a ateriza pe toate cele patru roți făcute zob. Mary Katherine văzu, prin pelicula de sânge care-i încețoșa ochii, că mașina în care se aflau Christopher și mama lui gonea mai departe. Erau, pentru moment, în afara pericolului.
   Mary Katherine zâmbi.
   - Ia-i în grija Ta, Iisuse.
   Înainte să cadă în întuneric, i se păru că El i se așezase alături.
   Palma îi era la fel de caldă ca și sângele care-i curgea pe braț. Se simți împăcată, fiindcă avea să creadă în El pentru tot restul vieții. Și nu de frică. Ci din iubire.
   Mary Katherine era liberă.

Capitolul 117

   Mama lui Christopher se uită în oglinda retrovizoare și văzu mașina lui Mary Katherine răsturnându-se pe șosea, în spatele lor.
   Fata îi salvase de cerbi.
   Încă aveau o șansă să scape.
   Acceleră la maximum. În depărtare se profila pădurea din Mission Street. Văzu uși deschizându-se și zeci de oameni-căsuță poștală ieșind în fugă pe stradă. Țipând.
   - ...dăăăă-ni-l nouăăăă...
   Se uită în oglindă iar. Oamenii-căsuță poștală începură să suie panta dealului. Soseau din toate direcțiile. Blocau toate străzile cum blochează cheagurile de sânge arterele înainte de un stop cardiac fatal. Nu mai aveau carosabil pe care să circule.
   Cu o excepție.
   Monterey Drive.
   Își aminti că ajunsese pe strada asta cu agentul imobiliar, în septembrie. Căutându-și, pentru prima oară, o casă doar a ei. Un cămin pentru băiețelul ei, cu o școală bună și prieteni de nădejde, își coborî privirea asupra lui Christopher. Era palid ca o stafie. Din nară îi curgea o dâră de sânge.
   - N-o să-i las niciodată să mi te ia, zise.
   Își îndreptă apoi privirea spre pădurea din Mission Street, în vreme ce norii creșteau ca un cancer pe cer. Venea pâcla menită să cuprindă pământul și să-l potopească. Lumea întreagă era înlocuită de propria-i umbră. Nu se temea decât pentru fiul ei. Se simțea în stare să trăiască pentru el, să moară pentru el și să ucidă pentru el.
   Orice, ca să-l țină în viață.
   Ajunseră în fundătură. Frână și luă în brațe trupușorul băiețelului bolnav, moale ca o păpușă de cârpe.
   Putem scăpa dacă mergem pe jos.
   Încă mai avem o șansă.
   Îl scoase din camionetă. Ambrose sări de pe platformă. Îl ajută și pe șerif să se ridice. Șeriful se strâmbă de durere, simțind că i se deschide rana din coastă. Se opriră toți patru în fundătură, în vreme ce norii se rostogoleau spre ei ca un crucișător. Era cea mai deasă ceață pe care-o văzuse vreodată. În depărtare se iveau mașini, luminând cu farurile strada, ca niște felinare fantomatice. Ușile garajelor se deschideau. La orizont se iviră oameni-căsuță poștală.
   Urletele lor se întindeau în lungul străzii, ca într-un joc de-a telefonul fără fir. Alergau din toate puterile spre ei. Erau înconjurați.
   Puși la colț.
   N-aveau unde să se ducă decât în pădure.
   Ieșiră în fugă din fundătură și-o apucară peste câmp. Norii alcătuiau o pâclă groasă, care lucea în razele albastre ale lunii. Nu se mai deslușea nimic. Mama lui Christopher auzi voci apropiindu-se.
   Din pădure, din toate direcțiile, curgeau puhoaie de oameni.
   - Unde să ne ducem, Christopher? îl întrebă.
   Fiul ei o cuprinse mai strâns de după gât. Era îngrozit.
   - Familia Collins a parcat aproape de șantier, zise într-o șoaptă răgușită. Domnul Henderson a intrat în pădure dinspre nord, cu doctorul și sora Tammy. Mașina care l-a luat pe Jerry tocmai s-a oprit. Jerry a luat-o la fugă prin pădure cu arma în mână, mami.
   Mama lui Christopher porni în fugă, cu băiatul în brațe. Ambrose și șeriful îi erau alături. Copacii se clătinau tare în bătaia vântului.
   Nu vedea încotro se îndreaptă. Avea însă încredere în Christopher.
   Atâția ochi. Oamenii care pândeau. Făpturile pădurii. Păsările. Omul cel amabil avea ochi pretutindeni.
   Le-ar fi trebuit un miracol ca să poată scăpa.

Capitolul 118

   Ambrose se uită prin haloul din ochii lui. Văzu, înainte, cărarea înghețată. La fiecare pas picioarele îi bufneau în zăpadă. Ceva îl îmboldea să alerge. Tot mai iute. Mirosul de mănuși de baseball.
   Vocea din minte.
   Fratele meu a intrat în pădurea asta acum 50 de ani.
   Încă pot să-l salvez.
   Ceața era nepământeană. Abia dacă vedea la o palmă de față.
   Bătrânul soldat știa însă că un camuflaj funcționează în ambele direcții. Dacă el nu-i vedea pe ei, atunci nici ei nu-l vedeau. Desluși, în cele din urmă, silueta unui copil care alerga înaintea lui. Ambrose
întoarse capul.
    - Domnule șerif, vezi asta?
   Însă șeriful nu mai era lângă el.
   - Domnule șerif? repetă.
   Apoi se opri. Nu auzea nimic în afară de bubuitul propriei inimi în piept. Miji ochii, încercând să se uite în jur prin halourile din ochi, însă din cauza ceții nu se deslușea nimic.
   - Doamnă Reese? Christopher? întrebă.
   Îi răspunse o tăcere mormântală. N-o vedea pe doamna Reese ori pe băiețelul ei. Ajunsese, cumva, prea departe. Prea rapid. Se rătăcise de ei. Era singur cuc. Simți, deodată, o adiere de vânt pe ceafă.
   - Ammmmmbrrrroooooseee, șopti vântul, sunnnnt daaaavvviiiddddd.
   Ambrose ascultă vântul, cu inima cuprinsă, în egală măsură, de groază și de speranță.
   - David?
   - Daaaaa, susură vântul.
   - Unde ești?
   - aiiiiiliiiilci, rosti vântul.
   Ambrose se simți cuprins de un fior rece. Pâcla norilor dansa pe cărare. Negura plutea precum fumul din pipa cea veche a tatălui său.
   - Ajută-măăă, ammbrrrosseee, îl imploră ceața.
   Ambrose se ținu după voce. Chiar și cu aureola multicoloră din ochi nu putea zări, în toate direcțiile, decât negură. Auzea șoapte. Ceva era acolo, simțea, dar nu știa ce anume. Și șoapta asta, răsuflarea asta pe ceafă.
   Auzi zgomot de pași.
   - sssseee apropiiiiieeee ammmbrrrrrosssse, gâfâi printre ramuri vântul.
   Încă un pas.
   Ambrose grăbi, la rându-i, pasul. Pătrunse în ceață, în vreme ce vântul, în jur, șuiera mai tare. Era de parcă pădurea întreagă ar fi respirat cu niște plămâni plini de vopsea, încă un pas.
   Ceva alerga drept spre el.
   Ramurile, deodată, se făcură nevăzute. Nu mai avea copaci în jur.
   Era doar luna albastră, luminând ceața ca un lămpaș imens atârnat deasupra luminișului. Ambrose zări ceva neclar. Forma unui corp.
   Putea fi un cerb. Sau unul dintre oamenii ăia. Miji ochii și văzu, în sfârșit, ce era.
   Un băiețel, alergând.
   - David! strigă.
   Însă copilul nu se opri. Nu era David. Pe lângă el trecu în fugă alt băiețel, ținându-se după primul și țipând.
   - E a noastră! Noi am construit-o!
   Băieții străbătură în fugă luminișul. Trecură pe lângă o umbră uriașă din ceață. Ambrose, mai întâi, nu izbuti să priceapă ce-i. Părea imposibil de mare. Făcu alți câțiva pași și, într-un târziu, recunoscu forma gigantică.
   Era un copac.
   Toate instinctele lui Ambrose intrară în alertă, cerându-i să se depărteze iute de copacul acela. Însă continuă să pășească spre el.
   Spre voce.
   - David? rosti.
   - suuunt aiiiici suuuus, șuieră vântul.
   Știa că-l paște, poate, o ambuscadă. Știa că probabil nu-i adevărat. Vocea nu era a lui David. Însă ceva îl împingea într-acolo. Gândul pe care i-l implantase în minte Christopher.
   Încă îmi pot salva fratele.
   Vântul scutura crengile golașe. Ambrose desluși conturul abia sesizabil al unei scări de frânghie, urcând spre ceva ce părea a fi o căsuță construită în copac.
   - ajuuuutooooorr! Aaajuuuuutoooorr! șopti de sus vocea.
   Ambrose începu să se cațăre. Ridică privirea spre chepengul de deasupra. Din interior se răspândea o geană de lumină. David putea fi în spatele acelei uși. Undeva, în căsuță. Ambrose putea să afle, în sfârșit, ce se întâmplase cu frățiorul lui.
   - aaajuuuută-măăăă ammmmbrosssse! îl îndemnă vocea subțire, de copil.
   Ambrose ajunse la căsuță. Intră prin chepeng. Ceva începu să tragă, de dedesubt, de funia scării. Chicotind. Urcând pe urmele lui.
   Ambrose trase chepengul după el. În căsuța din copac se făcu beznă.
   Nu vedea nimic. Întinse mâinile să pipăie pereții, nădăjduind să găsească pe undeva un felinar sau o lanternă.
   Auzi o respirație.
   - ambbbrosssse... șopti din întuneric vocea.
   - David?
   Vocea nu răspunse. Ambrose atinse cu mână tremurătoare peretele. Găsise în sfârșit ceva. O mică umflătură de plastic. Era un întrerupător electric. Simți că i se face pielea de găină. N-avea noimă.
   Ce să caute un întrerupător electric într-o căsuță construită în copac?
   - ambbbrosssssse... șopti vocea, vreeeei săăăă aaaafliii????
   Ambrose își pironi privirea în beznă. Vântul nu mai urla amarnic.
   Începuse să șuiere.
   - vreeeeiiii săăă veeeziiii unde eeee elll?
   Ambrose își înghiți nodul tare din gâtlej.
   - apriiiindeeee lumiiiinaaaa.
   Ambrose își aduse la piept brațele, cu fața învinețită de groază.
   - apriiiindeee lumiiiiinaaaa, ammbrossssse.
   Ambrose o aprinse. Nu se mai afla în căsuța din copac.

Capitolul 119

   Christopher, agățat la pieptul mamei lui, era purtat prin ceață.
   Picioarele ei plescăiau în noroi. Lângă ea alerga șeriful, strâmbându-se de la durerea din coastă.
   - Christopher, unde mergem? întrebă ea.
   Christopher închise ochii și căută o ieșire. Nu văzu decât întuneric. Ambrose se pierduse. Erau încolțiți. Mânați ca șobolanii prin labirint. Le rămăsese doar lumina mamei lui.
   - Treci pe lângă punte, mami, șopti.
   Christopher simți, înaintea lor, podețul arcuit. De acolo știa o cale prin pădure, chiar și fără s-o vadă. Puteau încă reuși. Încă-și putea salva mama. Trecură de podeț. Christopher se uită în lumina ei. Era o cale pe care se puteau îndrepta spre casă. Și, câtă vreme aveau căsuța din copac, putea oricând găsi o cale de ieșire din pădure.
   dar căsuța din copac e acum a mea.
   Vocea îi ciocăni în geamul de sticlă al minții. Lumea, deodată, amuți. Pașii grei ai mamei lui dispărură.
   te aștept.
   Christopher se uită în lungul cărării, chiar când treceau iarăși pe lângă podețul arcuit.
   - Tocmai am trecut de pod, zise mama lui, încurcată.
   - Unde suntem?! întrebă șeriful.
   - Întoarce-te, mami, zise Christopher.
   Kate, în goană, se răsuci pe călcâie și trecu iarăși pe lângă podeț.
   Tot mai iute, pe cărare, spre casa lor.
   Însă iarăși trecură pe lângă podețul arcuit.
   n-o să pleci niciodată de-aici, christopher.
   Oriîncotro o apucau, se întorceau spre mijlocul pădurii. Se afundau tot mai adânc. Înconjurați de umbră. Din ceață răsunau voci. Erau vânați. Își aminti cum îl ademenise norul în pădure atunci, întâia oară. Își aminti de copilul care plânsese și apoi chicotise. Copilul care alerga în patru labe.
   Ca un cerb.
   Pe cărare, înaintea lor, apărură doi copii. Nu se mișcau. Stăteau nemișcați acolo.
   - Mike! Ma! Eu sunt! îi strigă Christopher.
   Băieții întoarseră capetele. Cu gurile și ochii cusuți. Întinseră câte o mână spre ei, țipând prin cusătură.
   - ...RISTOPHER!
   M & M porniră în fugă spre ei. Mama lui Christopher ieși de pe cărare. Băiatul auzi bufnetul tălpilor pe pământ, apropiindu-se. Sute de localnici vânându-i ca pe iepuri. Jenny Herog și Sco, fratele ei vitreg, aveau în mâini cuțite. Doamna Lasko alerga în spatele lor cu o sticlă spartă în mână, scărpinându-se până la sânge ca o drogată.
   Mama lui Christopher o zbughi înapoi pe potecă, însă nu mai exista scăpare. Exista doar instinctul de supraviețuire. Peste tot, prin ceață, erau oameni. Christopher le simțea furia. Întreaga pădure dogorea de ură. Vocile se apropiau. Vântul le purta rostirea.
   - Moartea vine. Moartea e aici. Veți muri în ziua de Crăciun.
   Îl simți pe Jerry alergând, cu arma în mână. Pe membrii familiei Collins, cu fierăstraie și ciocane de pe șantier. Din ochii și din nasul lui Christopher picura sânge. Cu fiecare voce nouă, trupul i se înfierbânta mai tare. Cu fiecare nou-apărut în pădure.
   - Mami, zise cu voce pierită. Trebuie să te salvezi pe tine.
   - Nu! țipă ea, în vreme ce picioarele sale descopereau o nouă viteză. Spune-mi încotro s-o apuc!
   - Nu mai ai unde, mami.
   Însă ea continuă să alerge. Nu intenționa să se dea bătută. Căută cu privirea un copac după care să se ascundă ori în care să se cațăre, însă deodată în jur nu mai erau copaci. Era doar lumină și ceață.
   Christopher ridică privirea și văzu luna. Strălucitoare, albastră.
   În jur se auzea zgomot de vreascuri rupte sub tălpi. Vocile veneau din toate direcțiile. Scandând la unison.
   - Moartea vine. Moartea e aici. Veți muri în ziua de Crăciun.
   Ca din senin, un corp omenesc se aruncă asupra șerifului. Mama lui Christopher întoarse capul într-acolo. Șeriful nu mai era. Îl strigă cât de tare putu.
   - Moartea vine. Moartea e aici. Veți muri în ziua de Crăciun, intonau vocile. Tot mai aproape.
   Christopher căută lumina mamei lui, însă vedea doar nori. Doar întunecime. Vocile se contopiră într-una singură, purtată de vânt.
   moartea vine. moartea e aici. veți muri în ziua de Crăciun.
   Vocea trimise vântul către pădure, iar vântul luă cu el ceața.
   Tornade uriașe, rotitoare purtară norii înapoi către văzduh, trăgându-i parcă într-un aspirator gigantic. Nu mai erau crengi. Nici copaci. Cu excepția unuia singur.
   Erau în luminiș.
   Înconjurați de întregul orășel. Șeriful fusese aruncat lângă copac.
   Pe fiecare palmă de pământ din luminiș era câte un locuitor.
   Căsuța din copaci era pierdută.
   Nu aveau scăpare.
   Oamenii-căsuță poștală ridicară pietre și scoaseră cuțite. De peste tot, asupra lui Christopher fură îndreptate arme. Mama lui Christopher li se puse în față.
   - Înapoi! țipă.
   Dar gloata continua să se apropie. Doamna Henderson conducea mulțimea. Madam Collins pășea alături de soțul ei, horcăind șuierat.
   Doamna Keizer pășea șchiopătând, cu șoldul zdrobit. Christopher, în brațele mamei lui, începu să tremure.
   - Mami! Nu pe tine te vor, ci pe mine! Fugi, te rog!
   Ea îl strânse cu mai multă putere la piept și rămase pe loc. Gloata se apropia. Se retrase către copac. Șeriful se ridică în picioare, clătinându-se.
   - Toată lumea înapoi! strigă. Încă sunt omul legii!
   Însă gloata se tot apropia. Pășind la unison. Respirând toți ca unul. Christopher se uită la chipurile lor, înecate în propriile spaime și uri. Durerea era prea mare. Se împiedică de copac și căzu la vederea celei mai fioroase priveliști dintre toate.
   Ed Specialul și Brady Collins.
   Băieții alergau prin mijlocul luminișului, cu armele în mâini. Cu ochii orbiți de albeața crimei. Vorbind fiecare cu vocea bunicii lui.
   - Brady o s-o omoare pe mama ta, Eddie! împușcă-l! zise Ed Specialul.
   - Ed Specialul o s-o omoare pe mama ta, Brady! împușcă-l! rosti și Brady Collins.
   Apoi, în momentul final al confruntării, ridicară pistoalele și le ațintiră, credeau ei, unul spre celălalt.
   Doar că armele erau îndreptat direct spre Christopher.
   - Ascult-o pe bunica! ziseră simultan.
   Și apăsară pe trăgaci.
   Christopher închise ochii, așteptând să fie lovit de gloanțe.
   Dar gloanțele nu mai ajunseră la el.
   Cineva li se pusese în cale.
   Șeriful.
   Se aruncă înaintea lui Christopher și a mamei lui. Încasă cele două gloanțe în umăr și în spinare. Se prăbuși. Șeriful întinse brațul spre mama lui Christopher, cu ochi rătăciți ca ai unui copil lăsat singur.
   Încercă să-i rostească numele, însă cuvintele i se încleiară în sângele din gură. Se lupta să rămână conștient. Să rămână în viață. Pentru ea. Pentru fiul ei. Kate îi strigă numele și, în aceeași clipă, el se prăbuși, însângerat și inconștient. Gloata răcni la unison. Jerry apăru în fruntea mulțimii. Se uită la Christopher, cu fața schimonosită de gelozie și furie.
   - Mi-ai luat-o, zise. Nu poate iubi decât pe unul dintre noi.
   Jerry ridică arma spre Christopher.
   Mama lui Christopher îl cuprinse și se aruncă la pământ.
   Christopher simți cum corpul ei îl înconjoară ca o pătură. Jerry deschise focul. Glonțul sfârtecă trupul mamei lui Christopher.
   Însă nu ajunse la fiul ei.
   Nu ajunse decât lumina.
   Christopher îi văzu lumina străfulgerând înaintea lui. O sută de miliarde de cadre cu o fetiță hărțuită de lumea întreagă. O fată devenind femeie prin simpla putere a voinței. Apoi cunoscând un bărbat care se purta bine cu ea. Își văzuse bărbatul renunțând, cufundat în cadă. Însă bărbatul îi dăruise un fiu.
   Și fiul era lumina ei.
   Christopher se uită în ochii mamei lui. Vedea cu lumina ei. Vedea răspunsul. Câtă vreme n-o părăsea lumina aceea, avea să mai existe o șansă.
   Dar lumina începu să pălească.
   - Nu, mami! începu Christopher să plângă.
   Organismul ei începea să cedeze. Din nas îi curgea un pârâiaș de sânge.
   - Te rog, nu pleca!
   O lumânare pâlpâind în suflarea unui uragan.
   - Te iubesc, Christopher, șopti ea.
   Apoi lumina a o sută de miliarde de stele se stinse.

Capitolul 120

   Christopher închise ochii. Nu-și mai auzea decât lacrimile picurând.
   - Trezește-te, mami. Te rog, trezește-te.
   Încercă să o strângă la piept, rugându-se ca febra lui să fie îndeajuns de puternică să o poată vindeca. Gloata se tot apropia.
   Christopher îi auzi cum își încarcă armele, cartuș după cartuș.
   - Nu mă lăsa, începu el să suspine. Te rog, nu mă lăsa!
   Gloata, ajunsă lângă el, o smunci fără veste din brațele lui, iar pe el îl săltară în picioare și-l pironiră de trunchiul copacului. Nu mai erau oameni. Erau un roi de viespi. Mânia le apăsa degetele pe trăgaci. Dar nu asupra lui Christopher își îndreptară armele. Ci asupra mamei lui. Christopher ridică un braț și țipă:
   - LĂSAȚI-O ÎN PACE PE MAMA!
   Vocea îi răsună peste luminiș, bubuitoare. Gloata, înfricoșată, încremeni. Degetele le încremeniră pe trăgaci. Apoi Christopher simți o furnicătură în păr, ca electricitatea statică de la un balon. Se uită, îngrozit, cum doamna Henderson deschide gura și vorbește cu o voce straniu de calmă, de parcă ar fi fost marioneta unui ventriloc.
   - Cum adică s-o lăsăm în pace, Christopher? zise doamna Henderson.
   Însă nu era vocea ei.
   Era a omului cel amabil.
   - Nu pricepi? Asta n-o să se oprească niciodată, zice omul cel amabil cu gura lui Jenny Herog.
   - Asta-i eternitatea, îngână Brady Collins. Îi pot pune să facă orice.
   Brady se năpusti spre mama lui Christopher, armând iarăși pistolul. Brady, pe cale să apese pe trăgaci, îngheță. Grupul întreg vorbi în același timp. Fiecare voce era a omului cel amabil. Orășelul era mijlocul său de comunicare. O mie de difuzoare stereo.
   - O să-i pun să facă asta pentrU totdeauna, zise. O s-o omor pe maică-ta din nou și din nou, iar lumea n-o să rămână niciodată în pană de gloanțe.
   Christopher simți că-i crește febra. Înțelegea, în sfârșit, ce-i fierbințeala asta. Iadul bolborosindu-i pe sub piele. Îl văzu pe Ed Specialul înaintând prin mulțime, alături de Mike și Ma. Deschiseră cu toții gura simultan.
   - Toți prietenii tăi sunt în puterea mea. Am și căsuța ta din copac. Uite ce pot face cu ea acum, când e doar a mea, zise omul cel amabil.
   Ed Specialul se apropie de șerif și-l ajută să se ridice. Ochii șerifului rămaseră închiși, însă se uită către Christopher, încercând cu disperare să ridice pleoapele.
   - Christopher, te rog să nu mă lași să mai dorm. De câte ori adorm ea mă așteaptă, dar n-o salvez. Fă să se oprească, te rog. N-o mai pot auzi cum zice iarăși tati.
   Șeriful se luptă cu propriul corp, însă nu și-l putu opri. Porni, împotriva voinței sale, să se cațăre în copac. Treptele din bucăți de scândură apărură, strâmbe ca un zâmbet cu dinții sparți.
   - Nu! Nu vreau acolo! țipă șeriful.
   Christopher dădu să-l ajute, însă era înconjurat de gloată. Mâini invizibile mișcau membrele șerifului ca pe ale unei marionete.
   Șeriful urcă pe scară și deschise ușa căsuței din copac.
   - Te implor! Nu mai pot s-o văd iarăși cum moare!
   - Dă-i drumul! Trezește-te, domnule șerif! țipă Christopher.
   Însă șeriful era pierdut. Căsuța din copac licări. Șeriful intră și trase ușa după el. Începu imediat să răcnească.
   Apoi se lăsă tăcerea.
   Următorul vorbi omul cel amabil. Vocea lui scrâșni tăios în mintea lui Christopher. O simțea până în măduva oaselor. Cine urmează acum?
   Christopher privi cum întreaga populație a localității înaintează spre corpul mamei lui. O ridicară pe umeri ca niște ciocli, purtând-o către copac.
   - NU! urlă Christopher.
   Christopher începu să se zbată, să se lupte cu gloata ca să ajungă la mama lui. Domnul și doamna Collins îl apucară, fiecare, de câte un braț, șuierând:
   - Știi ce-o să vadă maică-ta ta când se trezește?
   - NU! NU FACE ASTA! TE ROG! țipă Christopher.
   Christopher își smulse brațul din strânsoare și dădu fuga spre mama lui. Jerry se aruncă asupra lui și-l trânti la pământ cu un brânci.
   - O să se trezească cu Jerry. Și ghici ce se întâmplă după?
   Christopher sări iarăși în picioare și încercă, luptând din răsputeri, să ajungă la ea. Febra îi creștea.
   - O să bage de seamă că cineva o privește din cadă. Tatăl tău. O să se ridice din cadă cu un cuțit în mână.
   - NU, NU FACE ASTA. NU CU MAMI. TE ROG!
   - Dar nu pe ea o s-o omoare cu cuțitul. O să te omoare pe tine.
   Gloata începu s-o târască pe mama lui sus pe scară, trăgând-o de păr. Se bălăngănea ca un ceas de buzunar.
   - O să te vadă murind și în următoarea dimineață o să se trezească iarăși cu Jerry. O să bage de seamă că cineva o privește din cadă. Tatăl tău. O să se ridice din cadă cu un cuțit în mână. Dar nu pe ea o s-o omoare cu cuțitul. O să te omoare pe tine. O să te vadă murind și în următoarea dimineață...
   - NU!
   Christopher reuși să alerge până la copac și să apuce picioarele mamei lui. Încercă s-o tragă în jos. Se lăsă apoi în genunchi, copleșit de durere, neizbutind s-o rețină. Mike și Ma se apropiară. Lăsară câte o palmă iubitoare pe umărul lui și deschiseră în același timp gurile.
   - christopheR. NU mai alerG dupĂ tinE. DouĂ mii dE ani aM așteptaT sĂ ieS diN închisoareA astA. Ori îmi aduci cheiA și o omori pe doamnA șuierătoarE, ori O țiN pE mamA tA cA animaL dE companiE pentrU totdeaunA. AltĂ alegerE nu al. CinevA trebuiE sA moarĂ dE crăciuN. Ori doamnA șuierătoarE, ori maica-tA. Și acuM... alegE.
   Domnul Collins și madam Collins deschiseră ușa, gata s-o azvârle înăuntru.
   - Bine! Oprește! O s-o fac! Numai să-i dai drumul! strigă Christopher.
   După un moment de tăcere, o șoaptă se auzi dintr-o mie de guri.
   - mulțumesC, christopheR.
   Locuitorii o coborâră pe mama lui Christopher, lin, la pământ.
   Christopher se uită la ea zăcând la poalele copacului. Părea cuprinsă de pace. După ce trecuse prin atâtea. După tot ce-i făcuse viața.
   Îngenunche lângă ea și-o mângâie pe frunte, cum făcea ea întotdeauna când Christopher avea puseuri de febră. Îi luă mâna într-a lui. Dacă avea puls, nu izbuti să-l găsească.
   - Mami, acum trebuie să plec, zise cu voce domoală.
   Febra se declanșă. Nu aducea deloc cu ce simțise până atunci.
   Pielea i se făcu de găină. Stomacul i se încălzi și începu să pârâie electric. Mâncărimea-șoaptă îi cuprinse corpul întreg, însă pentru mama lui nu începuse în minte sau în palme, începuse în inimă.
   Închise ochii și o strânse la piept. Mâncărimea-șoaptă se mișcă prin el precum norii pe cerul de deasupra. Simți mirosul de unguent mentolat pe care i-l întindea ea pe piept când era bolnav. Bere cu cuburi de gheață pe care i-o turnase el, ca vinul de împărtășanie al lui Mary Katherine, ca sângele ce-i curgea din nări.
   Nu mai era nicio diferență acum.
   Christopher se simțea ca și cum nu i-ar mai fi rămas pic de sânge, însă nici nu concepea să renunțe. Oricât l-ar fi durut, tot ce-i mai rămăsese voia să-i dea ei. Mâncărimea-șoaptă îl făcu să simtă glonțul din corpul ei. Toate speranțele și temerile care făcuseră ca trăgaciul să fie apăsat. Toate promisiunile încălcate și viețile frânte.
   Febra urca. Parcă-i exploda capul. Acum știa totul. Prin ce trecuse mama lui. Tot ce făcuse mama lui pentru el. Îi privi viața și înțelese, în sfârșit, simțământul acela lăuntric.
   Nu era durere.
   Era putere.
   Era atoateștiutor. Omnipotent. Era pe cât de aproape de-un Dumnezeu putea fi un muritor. Îi vindecă coastele rupte. Toate leziunile. Toate rănile. Toate durerile și usturimile. Trecură toate prin el și dispărură în nori.
   Mama lui Christopher deschise ochii. Era vie.
   - Christopher? îngână. Ce se întâmplă?
   - Nimic, mami. Ești bine acum.
   Îi ținu mai departe palma lipită de piept. Dându-i tot mai multă viață. Îi văzu amintirile. Nu doar faptele. Cum se simțeau. Lacrimile. Furia. Ura de sine. Cicatricile invizibile.
   - Mami, pot să-ți iau toată durerea. Mă lași?
   - Ce? zise ea cu voce slabă.
   - Nu trebuie să te mai doară nimic. Mă lași să fac asta pentru tine?
   - Da, scumpule. Ce vrei tu, răspunse ea.
   Christopher își duse palma către umărul ei și-i atinse pielea dintre sân și omoplat. Kate nu simți, o clipă, nimic special.
   Apoi începu.
   Ridică ochii spre fiul ei, din nările căruia curgeau pârâiașe de sânge.
   - Ce-ai pățit, scumpule? întrebă. Îți curge sânge din nas?
   - N-am nimic, mami. Privește doar, zise el.
   Ea întinse instinctiv brațul și-i șterse sângele cu dosul palmei. El îi luă mâna, zâmbind. Căldura lui se răspândi prin ea și-și văzu întreaga viață trecându-i pe dinaintea ochilor. Momentele când își ascunsese lacrimile fiindcă nu voia să-și învețe fiul să se teamă.
   Clipele când zâmbise ca să se-îmbărbăteze și-apoi, în odaia alăturată, își numărase cei 31 de dolari rămași. Câte îndurase pentru el. La câte lucruri renunțase pentru el. De câte ori îl pregătise de culcare. De câte ori se silise să se ridice din pat fiindcă n-avea de gând să renunțe la Christopher, așa cum renunțaseră la ea toți cei pe care-i știuse.
   Simți iarăși, proaspete, toate zilele petrecute cu fiul ei.
   Dar nu cum le vedea ea.
   Ci în felul în care le vedea el.
   Nu recunoscu, la început, senzația, însă, când își dădu seama ce-i, pe obrajii ei începură să curgă lacrimi. Simți cum e să fii pus pe primul loc. Cum e să fii iubit necondiționat de cineva mai în vârstă, menit s-o protejeze și să îndrepte lucrurile. Era propriul ei părinte.
   Era. Nu fusese niciodată mai fericită. Însă era mai mult decât fericire.
   Mai mult decât siguranță. Nu era vorba despre ce simțea. Ci despre ce încetase să mai simtă.
   Durerea dispăruse.
   Nu mai era. Și toată vinovăția. Frica. Felul în care se învinovățise pentru dislexia lui. Pentru sărăcia lor. Pentru starea în care se aflau.
   Toate se spulberaseră. Nu mai exista eșecul. Kate se vedea, acum, doar ca o oglindire a felului în care o vedea el. O eroină.
   Atotputernică. Atotștiutoare. Cea mai grozavă persoană care pusese vreodată piciorul pe pământ.
   Ridică ochii spre fiul ei, care-i zâmbea ca la fiecare Vinere de film.
   Ca de fiecare dată când alegea o carte ca să-i facă pe plac. Ca atunci când se prefăcea că-i place vreun film ca să o bucure. Ca în momentele când îi aducea bere cu cuburi de gheață. Își simți propriul zâmbet. Îmbrățișările. Mâncarea pe care o gătise.
   Frumusețea ei. O eternitate de clipe întinzându-se înaintea lor, scăldată în lumina a o sută de miliarde de stele.
   - Mami, zise el, asta ești tu cu adevărat.
   În acel moment, Christopher închise ochii și-i întoarse mamei lui toată iubirea pe care i-o oferise ea vreodată.
   Mama lui Christopher era în Paradis.
   Nasul lui Christopher se opri din sângerat. Puse o mână caldă pe fruntea ei, iar ea se ghemui ca o fetiță, gata să se cufunde iarăși în somn.
   - Dormi, mami, zise el. Nu-i decât un vis urât. O să fie bine dimineață.
   - Bine, scumpule. Noapte bună!
   - Noapte bună!
   Christopher se înclină și-i sărută fruntea caldă. Mama lui începuse deja să viseze.
   - N-o să-i las niciodată să-ți facă vreun rău, zise.
   Apoi se ridică în picioare. Christopher adunase în el toată durerea ei. Încheieturile i se umflaseră. Genunchii îi scârțâiau. Își simțea brațele sfrijite și fără putere. Se uită peste umăr în luminiș. Orașul îl privi înapoi, cu ochi morți. Omul cel amabil îi luase în stăpânire pe toți. În afară de mama lui. Altcineva nu mai rămăsese. Christopher era singur acum.
   Porni șchiopătând, săgetat de dureri, către copac.
   Gloata se dădu în lături, ca Marea Roșie, lăsându-l să treacă. Sute de broaște care nu înțelegeau de ce, deodată, se simt atât de rău.
   Christopher știa că se îndreaptă spre propria-i moarte, însă nu avea de ales. Pentru ea. Pentru ei. Pentru toți. Ajunse la poalele copacului.
   Se prinse de treptele înguste ca niște dinți de lapte și începu să se cațăre.
   Christopher ajunse la căsuța din copac.
   Deschise ușa și privi înăuntru. Era doar o încăpere mică, goală și rece. Nu-i văzu decât pe șerif și pe Ambrose, întinși pe podea, zvâcnind inconștienți, bâiguind îngroziți prin somn. Și mirosul nu se potrivea. Lumina era prea puternică. Ceva se modificase acolo. Omul cel amabil controla acum portalul. Christopher nu știa ce avea să se schimbe, odată ce închidea ușa. Știa cu certitudine doar că omul cel amabil n-o putea omorî pe doamna șuierătoare fără el.
   Și că el, Christopher, era singurul care oprea iadul să nu cuprindă pământul.
   Christopher intră în căsuța din copac, strângând cheia doamnei șuierătoare din buzunar ca pe o labă norocoasă de iepure. Întoarse capul și își privi mama, dormind împăcată, ghemuită pe jos. Singura lumină rămasă pe lume.
   - Te iubesc, mami, zise.
   Apoi închise ușa și păși în iad.

Partea a VII-a
Umbra morții
Capitolul 121

   Christopher deschise ochii.
   Tot în căsuța din copac era. Își văzu corpul fizic lungit lângă Ambrose și șerif, rămas în urmă, zvâcnind. Dar ceva se schimbase. Christopher se apropie de ușă. Își lipi de ea urechea, căutând semne că omul cel amabil era prin preajmă. Auzi doar șoapte. Voci pe care nu le mai auzise. Șuierând numele lui.
   - Chrissssstopher.
   - Șșștim că ne poți auzi.
   Se întoarse spre geam, să vadă cine șoptește, însă fereastra era așa de aburită încât nu zări nimic afară. De jur-împrejur erau nori.
   Acoperind amândouă părțile lumii ca o legătură pusă pe ochi.
   - Chrisssstopher... Ți se termină aerul.
   Vocile aveau dreptate. Aerul din căsuță devenise fierbinte și gros, ca răsuflarea sub o pătură. Șoaptele zgrepțănau la ușa căsuței din copac.
   - Așa pățesc oamenii în sicrie.
   - Rămân fără aer.
   - Dar sunt vii, acolo în groapă.
   - Și se zbat.
   - Dacă nu ieși, o să mori exact ca ei, șoptiră vocile.
   N-avea încotro. Întinse mâna spre clanță. Crăpă ușa un pic, cât să lase înăuntru aer proaspăt. Adierea care veni de afară era dulceagă, caramelizată precum vata de zahăr perpelită la foc. Aruncă o privire prin deschizătură. Și ce văzu îl îngrozi.
   Lumea imaginară era frumoasă.
   Iarba era verde. Cerul, albastru. Și negru. Și înstelat. Și limpede.
   Toate în același timp. Soarele strălucea la fel de tare ca luna aflată alături. Printre frunzele copacului, verzi și suculente ca niște fructe, sufla lin vântul. Vremea era o combinație perfectă de cald și de rece.
   De umed și de uscat. O zi minunată de primăvară, contopită cu o noapte răcoroasă de toamnă. Ce-i mai bun din toate anotimpurile. Din toate vremurile. Nici tocmai zi. Nici chiar noapte. Tot ce era mai frumos și nimic din ce era mai urât.
   Pădurea din Mission Street era ca un paradis.
   Christopher se uită la lumea cea minunată și văzu:
   Sute de cerbi.
   În luminiș.
   Uitându-se lung la el.
   Voci ascunse în vânt.
   - Bună, Christopher!
   - Salutare, prietene!
   - Poți să cobori. N-o să te mâncăm. De data asta.
   Christopher simți șoaptele, ca un fior, urcându-i pe șira spinării.
   Își aruncă privirile în toate părțile și văzu o creangă întinzându-se precum un șarpe din părul Meduzei. Ramura îl ajută să coboare scara. Ușor ca un fulg.
   - Pe aici, Christopher, zise o voce prietenoasă.
   Se auzea de peste tot. Și de nicăieri. Ridică privirea către luna albastră, care stătea lângă soarele portocaliu. Luminau ca niște felinare norii de deasupra. Și stelele pâlpâiau ca niște luminițe de Crăciun.
   Christopher apucă scara. Albă și lucitoare. Umedă și netedă la atingere. Stinghiile scării erau acum dinți adevărați de copil. Începu să coboare pe trunchiul arborelui gigantic.
   Simțea, la fiecare pas, dureri. Se simțea slăbit după ce-și vindecase mama. Nu-i mai rămăsese decât mintea. Știa că șeriful e rătăcii pe-acolo, pe undeva. La fel și Ambrose. Erau în criză de timp. Se uită în jos spre luminiș și văzu cerbii așteptând. Încercând din răsputeri, lihniți de foame, să nu li se vadă coastele ieșite prin piele. Își lingeau boturile cu limbile lungi, aspre.
   - Așa, Christopher. Cu grijă, zise vocea.
   Christopher își urmă coborârea. Pentru mama lui. Pentru prieteni. Pentru oraș. Ajunse la poalele copacului și se uită la cerbii care se apropiau. Plecându-se înaintea lui. Amușinând la picioarele lui.
   Atingându-i mâinile cu boturile.
   Christopher era prea slăbit ca să îi poată întrece cu fuga. Prea sleit ca să zboare. Însă se strădui să pășească. Cerbii îl înconjurară ca niște străjeri. Ca să-l apere. Să-l țină în mișcare. Se uită înainte, la întinderea desișurilor. Ramurile copacilor zâmbeau acum, unduindu-se ca niște cozi de pisică. Ca niște încruntături întoarse pe dos.
   Adierea vântului încerca să acopere alte sunete, însă el tot simțea, undeva în depărtare, țipete. Strigătele de „Fă să se oprească!” din lumea imaginară, amestecându-se cu urlete care anunțau „Am sosit!” În lumea reală. Lumile sângerau, contopindu-se. Broaștele începeau să simtă mâncărimi.
   Doamna Lasko a deschis o sticlă nouă de whisky. O duce la nas. Mirosul e delicios. O duce apoi la gură. Însă gura îi e cusută strâns. Christopher simți, printre copaci, vaietul doamnei Lasko. Nu mai avea timp. Păși mai departe prin codrul fermecat. Crengile îi atingeau cu blândețe umerii. Îi răvășeau părut. Îl îndrumau domol pe cărare.
   - Mami? o simți pe madam Collins țipând. Mami?! De ce nu mă lași în bucătărie? Mi-ai promis! Te rog! Tare mi-e frig!
   Christopher înaintă, cu pași poticniți, pe potecă. Văzu, pe pământ, urme de pași. Fiecare urmă arăta altfel. Tălpi de bărbați. De femei. De băieți. De fete. Făcându-se tot mai mărunte. Cu umanitatea dispărând din ei.
   - Mami? auzi plânsul lui Brady Collins. Mami? De ce nu mă lași în bucătărie? Mi-ai promis! Te rog! Tare mi-e frig!
   Christopher trecu pe lângă podețul arcuit. Simți un plescăit în pârâul de pe partea reală.
   Jenny Herog l-a îmbrâncit în pârâu pe Sco, fratele vitreg, ca să-l vadă înecat, intrat la apă. N-a înțeles de ce pârâul s-a transformat în patul lui.
   „Mami, te rog, fă să se oprească!”
   Christopher se uită la podețul arcuit. De el depindea totul.
   Trebuia s-o salveze pe Jenny. Trebuia să-i salveze pe toți. Plescăitul se auzea acum mai tare.
   Bătrâna de peste drum a pornit să înoate cu soțul ei, dar nu pricepe de ce el e așa de obosit. „Trebuie să înoți, dragă! Te rog! Dumnezeule, se îneacă!”
   Christopher știa că trebuie să-l înfrângă pe omul cel amabil, altfel asta avea să fie eternitatea întregii lumi. Oamenii din luminiș aveau să se învinovățească unii pe alții. Să se lase întărâtați unii contra altora. Omul cel amabil îi adunase acolo pe toți ca să se joace de-a „Țară, țară, vrem ostași”. Care pe care. Se putea face un trib și dintr-o echipă sportivă oarecare. Aici, în luminiș, începea. Un vecin avea să lovească alt vecin. Și acesta avea să aibă pe undeva un văr dispus să îi ia apărarea. Apoi avea să se întâmple iar. Și iar, cu alții. Până ce știau cu toții de vreo mamă, de vreun tată sau frate sau soră, de vreo soție ori fiu, ori fiică, de cineva nedreptățit de altă mamă sau tată, sau frate, sau fiică, sau soție, sau fiică. Și cele două tabere aveau să se lupte, fără să se mai oprească vreodată. Și n-aveau să moară nicicând. N-aveau să se asculte niciodată. Ci doar să verse sânge.
   Venea iadul pe pământ.
   Christopher se uită în față. Cărarea mărginită de flori ieșea din pădure.
   Christopher ajunse pe stradă.
   Se opri. Își privi cartierul. Casa lui. Cabana de lemn. Fundătura și ceața de basm a nopții amestecându-se cu rouă dimineții. Toate acestea își dădeau silința să aibă un aspect voios, cu toate că, de fapt, ardeau. Auzi țipete înfundate din direcția caselor. Alte mii de persoane cu gurile astupate de cusături. Încercând totuși să ciripească vesel.
   - S-a întors! S-a întors! Bună, Christopher, ziceau.
   Îl văzu pe bărbatul în uniformă de școlăriță atingându-și cozorocul șepcii. Cuplul țocăia, sărutându-se lacom, apoi dinții le căzură pe stradă, zuruind ca pietricelele. Oamenii-căsuță poștală se sprijineau unii pe lângă alții ca pasagerii agățați de barele unui autobuz aglomerat. Nu erau uși. Nu erau banchete. Nu era speranță.
   Strada se întindea la nesfârșit, cu nesfârșite șiruri de oameni-căsuță poștală pe laturi. Erau ținuți laolaltă și, damnați dincolo de zâmbete, zbierau cu toții același lucru.
   - Fă să se oprească! Te rog, Dumnezeule?
   O singură persoană nu zâmbea. Stătea întinsă pe peluză, lângă marginea străzii. Cu mâinile și picioarele legate cu funii. Înconjurată de cerbi.
   Era doamna șuierătoare.
   - Ai ieșit de pe stradă, zise, înfrântă.
   Christopher se opri în fundătură. Cerbii începură să umble împrejur, rotindu-se ca un șarpe care-și ține la adăpost puii. O siluetă umbrită păși spre Christopher. Întinse brațele. Apoi își dezbrăcă fără grabă umbra, așa cum alții își dau jos îmbrăcămintea după o zi de trudă.
   Era omul cel amabil.
   Arăta ferchezuit. Curat. Un bărbat fermecător, purtând un costum cenușiu. Surâdea binevoitor. Gura îi era plină cu dinți de lapte.
   - Salut, zise. Îmi pare rău, dar trebuie s-o omori acum pe doamna șuierătoare. E vremea.
   Christopher îl măsură cu privirea. Omul cel amabil nu avea nicio armă în mână. Doar o expresie binevoitoare. Și dădea din cap încurajator, părintește.
   - fiindcă dumnezeu e un ucigaș.

Capitolul 122

   Tati.
   Șeriful deschise ușa.
   Privi pe etajul lung al unui imobil vechi, cu apartamente de închiriat. Se întrebă, o clipă, de ce nu e în căsuța din copac. Era sigur că deschisese ușa de la căsuță, însă aici, vezi bine, era o clădire veche de apartamente. Ușa, cu un țăcănit sonor, se închise în urma lui.
   Bing.
   Liftul se deschise către hol. Un cuplu de adolescenți păși afară.
   Băiatul avea cam 16 ani. Fata, în jur de 17. El era negru. Ea, albă. Ținea un copilaș la piept.
   Copilul plângea.
   - Tati!
   Șeriful se opri un moment, cu senzația că mai fusese aici. Că totul se întâmplase deja. Dar și-o scoase repede din minte.
   Avea o treabă de făcut.
   - Mă scuzați, am primit o sesizare în legătură cu un miros care vine de la numărul 217. Știți cine stă...
   Cei doi își feriră privirile și se strecurară, fără o vorbă, în apartamentul lor. Șeriful auzi pocnetul sec al încuietorii blocate. Țac. Țac. Țac. Era obișnuit cu persoane care nu vor să vorbească cu agenți de poliție, dar nu mai auzise o siguranță învârtită de 3 ori de când se mutase în suburbii. Simți un gol în stomac.
   Înaintă pe culoar până la lift. Era unul dintre acele ascensoare vechi, cu cadran circular, aurit. Arăta ca jumătatea de sus a unui ceasornic cu acele întinse dinspre 9 spre 3.
   Doar că aici acul se îndrepta în jos, către 6.
   Probabil era stricat.
   Șeriful apăsă pe buton. Privi la mișcarea indicatorului aurit, care avansa semicircular în direcția greșită.
   Bing.
   Ușa liftului se deschise. Văzu în cabină un cuplu între două vârste. Bărbatul era negru. Femeia, albă. Îi însoțea fetița lor, îmbrăcată într-o rochiță albă de mers la biserică. Fetița plângea, fiindcă vărsase ceva pe rochie. Părea suc de struguri. Ori sânge.
   - Tati! se văicări fetița.
   - Mă scuzați, zise șeriful. Am primit o sesizare în legătură cu un miros care vine de la numărul 217. Știți cine stă acolo?
   - Nu, zise mama fetiței. Dar tu știi.
   Mama fetiței zâmbi. Nu avea dinți. Soțul său își îndemnă familia, cu o mișcare blândă a brațului, și cât ai clipi, intrară în apartamentul lor și încuiară ușa. Țac. Țac. Țac.
   Șeriful intră în lift și apăsă pe 21. Ușile se închiseră și începu o muzică dulceagă. „Blue Moon”. Sunetul aproape că-i abătu atenția de la mirosul de urină și fecale. Era obișnuit cu clădiri care duhneau a căcat și-a pișat, însă aici mirosea ca în scutecul unui bebeluș. Și bebelușul plângea.
   Liftul se deschise la etajul 21.
   Șeriful ieși din lift și pătrunse în beznă. Becurile pâlpâiau.
   Mocheta era zdrențuită. Întoarse capul și văzu apartamentul 217 chiar la capătul unui coridor din cale-afară de lung.
   Ușa era întredeschisă.
   Șeriful porni într-acolo. Auzi, din toate apartamentele, râcâituri.
   Ascultă, așteptând sunetele familiare ale câinilor sau pisicilor, însă nu se auzea mare lucru în afara zgrepțănatului. Doar răsuflări.
   Ajunse la numărul 217.
   Șeriful încercă să se uite înăuntru, însă în încăpere era beznă.
   - Bună, sunt de la poliție. Am primit o sesizare în privința mirosului...
   Tăcere. Șeriful deschise ușa. Mirosul care îl izbi îl făcu să ducă dorul cabinei liftului. Fum dulceag și carne putredă amestecată cu iz de lapte înăcrit. Șeriful simți că-i vine să vomite și-și acoperi gura cu palma. Ochii începură să-i lăcrimeze tare, făcându-l să i se pară că se uită ca prin pâclă. Nu trecuse recent, parcă, prin ceață? Așa i se părea. Doar că nu-și amintea exact.
   Aprinse lumina.
   Se uită în bucătăria rece. Pe masă era o cutie de lapte. Văzu și niște gândaci. O cutie de cereale Cheerios și un castron.
   Apoi o văzu pe femeie.
   Căzuse cu fața într-un castron de cereale. Corpul femeii era umflat, putred. Din braț i se vedea ieșind un ac. Cureaua îi rămăsese petrecută peste umăr. Părea să fi zăcut acolo zile întregi, fără s-o fi băgat de seamă cineva.
   În afară de câinele familiei.
   Șeriful se grăbi să se apropie de cadavru. Împinse deoparte câinele, numai piele și os, de picioarele din care-și luase gustarea.
   Apoi șeriful îi săltă femeii capul din castron. Îi verifică pulsul la repezeală, ca să se asigure că femeia murise.
   Din baie se auzi un sunet. Scârț. Scârț. Scârț.
   Șeriful se ridică în picioare, simțind că i se face pielea de găină.
   - E cineva? zise.
   Păși spre ușa băii.
   Scârț. Scârț. Scârț.
   Șeriful deschise încetișor ușa. Se uită înăuntru și-o văzu. Mâinile și picioarele îi erau legate cu câte o cravată de un cadru de pat ruginit. Era murdară și aproape moartă de foame. Avea, poate, vreo 20 de kilograme. Atâta se zbătuse, încât gleznele și încheieturile prinseseră un strat gros de sânge. Și totuși, cumva, palmele și tălpile îi erau curate încă.
   Era fata cu unghiile date cu ojă.
   Se gândi, mai întâi, că fusese răpită. Însă o fotografie îi arătă clar că era fiica drogatei moarte din bucătărie. Șeriful nu trebui să se străduiască prea mult ca să-și dea seama că fusese vândută unor perverși, în schimbul acului din brațul mamei sale.
   Șeriful dădu fuga spre fetiță. Pulsul îi era slab. Dar era încă vie! De data asta o putea salva! Mai fusese oare pe-aici? Se căută de stație, dar n-o mai avea la el. Se uită după un telefon, dar nu exista așa ceva. Nu avea cum să sune la Urgențe. Îi eliberă brațele, se aplecă să-i deznoade și legătura de la picioare. Îi simți deodată mâna micuță pe braț.
   - Tati? șopti fetița.
   Șeriful ridică iarăși privirea. Se uită pe geamul dormitorului și văzu, de pe geamul rezervei ei de la Spitalul Mercy, pomul de Crăciun cel mititel. Ceva nu era în regulă. Erau în apartament. Sau într-un salon de spital? Unde erau?
   - Tati? șopti fetița.
    - Nu, scumpo. Sunt polițistul care te-a găsit.
   - Nu mă păcălești. Mereu am știut c-o să mă salvezi, tati, zise ea.
   Îi dezlegă picioarele și-o luă în brațe, moale ca o păpușă de cârpă.
   O întinse pe spate, pe patul de spital, și o înveli. Mirosea a cald și a curat.
   - Îmi citești o poveste? Nimeni nu mi-a citit vreodată povești, zise fetița.
   Șeriful culese un exemplar uzat din Scufița Roșie, care fusese lăsat în rezervă. Începu să citească, în vreme ce fetița se uita la televizor, cu sonorul tăiat. Întrebă de ce era așa de clară imaginea. Nu ieșise niciodată din apartamentul ei. Nu se dusese niciodată la scoală. Nu învățase niciodată să-și scrie numele.
   Auzi cum morfina îi pătrunde în braț.
   Pic. Pic. Pic.
   Ajunse la ultima parte a basmului. Ce dinți mari ai!
   - Tati, poți să-mi aduci niște lapte?
   - Nu, scumpo, nu pot, zise el.
   - De ce nu?
   - Fiindcă atunci ai murit, răspunse șeriful.
   - De data asta n-o să mai mor. Promit.
   - Dar trebuie să-ți citesc restul poveștii. Trebuie să știi că lupul n-o să câștige.
   - Adu-mi niște lapte, tati, te rog.
   Șeriful își pironi privirea în ochii aceia mari, frumoși. Auzi picăturile de morfină, ca o aversă de ploaie.
   Pic. Pic. Pic.
   Șeriful îi întinse cartea și ieși pe hol. Găsi o asistentă și-i ceru o cutie cu lapte. Cât așteptă, hotărî ce-o să facă. Șeriful era singurul adult care nu se culcase vreodată cu fetița, așa că ea crezuse că e tatăl ei. De ce n-ar fi putut să-i devină tată cu adevărat? Nu era el genul religios, dar de data asta putea să contribuie la o lume mai bună.
   Putea s-o ia acasă la timp pentru Crăciun. Putea să-i ia cadouri. S-o adopte. După tot ce îndurase, fetița era încă inocentă. Era cel mai grozav copil pe care-l văzuse vreodată.
   - Am adus laptele, domnule, zise asistenta.
   Șeriful se uită la cutia mică cu lapte. Emily Bertovich era acolo, zâmbind din poza făcută în clasa a doua.
   Șeriful se întoarse în cameră.
   - Bine. Să terminăm povestea, draga mea, zise. Scumpo?
   Fetița era întinsă pe pat, neînsuflețită.
   - NU! răcni el.
   O luă în brațe. Strigă după asistentă, dar asistenta nu veni.
   - TE ROG!
   Începu să plângă. Brusc, șeriful își aminti totul. Mai fusese aici. Făcuse asta deja. O mai văzuse murind, în seara aceea, de 50 de ori.
   - FĂ SĂ SE OPREASCĂ!
   Șeriful alergă la ușă. Știa ce urmează. Avea să iasă pe culoar, să caute un doctor care s-o salveze pe fetiță. Numai că ușa urma să se deschidă spre o clădire veche cu apartamente de închiriat. O făcuse deja de cincizeci de ori. Își promise însă că, de data asta, își va aminti. Christopher era în mare pericol. Mama lui la fel. Și Ambrose.
   Trebuia să-i ajute. Trebuia să ajungă la ea mai repede. Să o salveze de data asta. Să iasă de aici. N-o mai putea vedea iarăși murind.
   dar dumnezeu este un ucigaș,
   Tati.
   Șeriful deschise ușa.
   Privi pe etajul lung al unui imobil vechi, cu apartamente de închiriat. Se întrebă, o clipă, de ce nu e în căsuța din copac. Era sigur că deschisese ușa de la căsuță, însă aici, vezi bine, era o clădire veche de apartamente. Ușa, cu un țăcănit sonor, se închise în urma lui.
   Șeriful dădu să iasă din clădire, însă ușa era încuiată.
   Bing.

Capitolul 123

   Ambrose aprinse lumina. Se uită în jur, așteptându-se să vadă interiorul căsuței din copac. Însă nu mai era în căsuță.
   Era în casa lui de altădată.
   În pivniță.
   Ceva nu era deloc cum ar fi trebuit. Ambrose știu din instinct. Se afla în spatele liniilor inamice. Se uită prin pivniță. Era ceva acolo. Nu vedea ce, nici măcar nu întrezărea printre halourile luminoase, dar o simțea. Toate astea aveau ceva familiar. Perii de pe ceafă i se ridicară ca niște antene.
   Ambrose porni spre casa scării.
   Urcă pe treptele de lemn care scârțâiau la fiecare pas. Simți ceva în pivniță în spatele lui. Privi iute peste umăr, dar nu văzu nimic. Doar lambriurile de lemn pe care le montase, într-o vară, cu tatăl lui.
   Frățiorul lui se rugase să fie și el lăsat să-i ajute. Tatăl lui spusese nu.
   Ambrose spusese da.
   Ambrose deschise ușa.
   Pătrunse în bucătăria mamei lui. Văzu, pe cadrul ușii, urmele de creion trasate de mama lor, când le măsurase înălțimea. Ambrose avea 1 metru și 80 de centimetri. David încremenise la 1 metru și 15. Ceva fierbea într-o cratiță pe plită. Ceva cu miros de... de... vânat.
   Bing bang.
   Era cineva la intrare. Ambrose simți că i se răcește sângele în vine.
   Porni agale spre ușă. Se opri în camera de zi a mamei lui. Patefonul cel vechi era pe colț, chiar lângă mașina de cusut.
   - Cine e? șopti.
   Atunci începu bebelușul să plângă.
   Ambrose trecu repede la fereastră și trase perdelele pe tija de alamă, cu un scrâșnet. Întinse gâtul, încercând să vadă cine-i la ușă, însă nu văzu decât un cărucior de copil. Inima lui Ambrose se opri când își dădu seama ce se petrece. Nu știa unde se află. Știa însă când.
   Era noaptea când dispăruse David.
   - David? strigă Ambrose spre casa scării. David, ești sus?
   Niciun răspuns, cu excepția unui...
   Buf. Buf. Buf.
   Și o minge de baseball rostogolindu-se alene pe scări în jos.
   Ambrose o prinse. Mirosea ca mănușa de baseball a lui David.
   Ambrose o luă la fugă, urcând scările cât de repede îl puteau duce picioarele bătrâne. Trecu pe lângă portrete de familie și poze de la nunți. O sută de ani de istorie a familiei Olson mucegăind pe pereți, ca afișele îngălbenite cu persoane dispărute. Nu mai rămăsese nimeni care să-și amintească. Nimeni în afară de el. Ajunse în susul scării și păși spre dormitorul lui David. Ambrose deschise ușa și aruncă o privire în odaia întunecată.
   - David? Ești aici? zise.
   Apăsă pe întrerupător. Camera era goală. Pereții erau plini de mâzgăleli de nebun, de când tatăl lor îl închisese pe David în camera lui, fără vreo tovărășie decât cea a propriei frici. Ambrose văzu o umflătură sub pătură. Părea de mărimea unui copil.
   - David? Tu ești? întrebă în șoaptă.
   Ambrose studie umflătura din pat. Se mișca oare? Se apropie și smuci pătura înainte ca frica să-l convingă să n-o facă. Nu era nimeni. Doar două perne, băgate acolo ca să-i păcălească pe adulți.
   Și albumul cu amintiri al lui David.
   Ambrose îl ridică de pe pat, încetișor. Învelitoarea de piele mirosea a mănușă de baseball veche. Încă mirosea a fratele lui.
   Deschise albumul și-și trecu degetele peste brățara cea mică de la spital. Cu numele D. Olson. Cercetă urmele micuțe de pași și fotografiile pe care orice familie părea să le facă.
   David râzând în cadă, în pielea goală.
   David plutind în piscină, cu o expresie nemulțumită.
   David deschizând cutii cu cadouri în dimineața de Crăciun.
   Ambrose se uitase atât de des la fotografiile acelea, încât nu mai simțea nevoia să le privească iar. Știa ultima poză din album. David cu mănușa de baseball primită de la fratele lui mai mare. Ambrose zăbovi cu privirea asupra pozei, apoi dădu pagina.
   Însă, de data asta, albumul continua. Erau și alte imagini acolo.
   David sărind pe geam.
   David alergând prin pădure.
   David țipând în groapă.
   Ambrose se îndreptă spre fereastră. Văzu pe sticlă urme de degete lăsate de fratele lui. Vântul se folosea de o ramură bătrână ca să zgârie geamul. Ambrose deschise fereastra și privi iedera înălțată pe ziduri. Frățiorul lui o folosise ca să coboare în noaptea când dispăruse. Asta era noaptea.
   Încă îl pot salva.
   Își trecu piciorul peste pervaz și începu să coboare pe vițele de iederă. Simți sub talpă iarba moale. Ridică privirea și văzu, pe peluză, urmele fratelui său. Știa că-i posibil să fie o șmecherie, dar nu avea de ales. Se ținu după urmele de pași. Trebuia să-și găsească fratele. Trebuia, de data asta, să-l salveze.
   Cineva l-a îngropat de viu pe fratele meu.
   Ambrose grăbi pasul. Nu mai vedea nimic altceva în afara urmelor lui David, imprimate pe strada udă. I se păru că-i aude vocea undeva, departe. David plângea. Ambrose porni în fugă după urme, până ce văzu, în depărtare, fundătura.
   Și pădurea din Mission Street.
   Bătrânul soldat își adună curajul și străbătu câmpul. Vedea cum pădurea, în fața lui, devine vie. Vântul ieșea și intra într-o gură invizibilă. Făcând nori.
   Ambrose se ținu după urme până la marginea pădurii.
   Acolo, îndată, cărarea se întunecă. Ambrose ar fi fost orb fără halourile din ochi. I se făcuse inima cât un purice. Aici fusese ucis fratele lui. Aici fusese ademenit. David era pe aici pe undeva.
   Încă pot să-l salvez.
   Ambrose se uită în jur, căutând urme ale unei răpiri. O gaură în pământ. Un chepeng. Însă nu văzu decât urmele de pași ale fratelui mai mic. Ducând către mina de cărbuni. Ambrose păși în beznă, agățându-se de amintiri cum se încrede un copil în lumina lămpii de veghe. Auzise povești despre mina asta. Bunicul bunicului său lucrase acolo încă de copil. Muncă grea, pentru oameni puternici.
   Ehei, familia. Ambrose avea să fie ultimul dintre Olsoni. Dacă nu reușea să-și salveze fratele.
   - David! Ești acolo?
   Vocea i se răsfrânse în ziduri. Simțea ceva în beznă. O prezență tăcută. Pândind. Așteptând. Furișându-se. Ambrose se oțeli împotriva întunericului și înaintă până ce ajunse în lumina din cealaltă parte. Cărarea urca. Ducea într-un luminiș ferit. Ambrose se ținu după urme și ajunse într-o mică grădină. Ridică privirea și rămase încremenit când, în cele din urmă, o văzu.
   Căsuța din copac a lui David.
   Ambrose miji ochii prin negura deasă și văzu umbra unui băiețel ducând ceva către căsuța din copac.
   - DAVID?! strigă Ambrose.
   Cuvântul era în mintea lui. Dar pe gură, când îl rosti, nu ieși nimic.
   Băiețelul nu se întoarse.
   Ambrose dădu să alerge la el, însă picioarele i se făcuseră ca de plumb, așa că nu izbuti să se miște. Nu mai putea nici să vorbească. Putea doar să se uite, încremenit. Băiețelul se întoarse spre el și Ambrose îi văzu, în sfârșit, chipul. Fețișoara lui frumoasă. Și claia deasă de păr din cap. David era. Dumnezeule! Era chiar el. Era încă în viață.
   Și plângea.
   Ambrose încercă să țipe, însă țipătul îi rămase în gâtlej, înțepenit ca o bilă. David nu-l putea auzi. David se credea singur.
   David își șterse sângele de la nas cu dosul unei mâini și, cu cealaltă, apucă un ciocan dintr-un vraf de unelte de lângă căsuța din copac. Ambrose își privi fratele cum distruge căsuța. Scândură după scândură. Aruncând lemnul într-o grămadă, ca un câine care-și pune deoparte oase pentru mai târziu.
   Până la urmă, nu mai rămase decât scara.
   Băiatul încercă să scape și de scară, dar nu reuși de unul singur.
   Ridică ciocanul cu brațul său subțire și încercă să desprindă una din trepte, prinsă de trunchi, însă ciocanul era prea greu. Își pierdu echilibrul și căzu la pământ cu un bufnet. Se ridică apoi, ținându-se de cap.
   - Ajutor, să vină cineva, scânci. Trebuie s-o distrug pe toată.
   - DAVID! răcni Ambrose. SUNT AICI!
   Ambrose urlă până ce începu să-l usture gâtlejul, însă pe gură nu-i ieșea nimic. Încercă s-o ia din loc, dar nu reuși decât să se uite, neajutorat, rum un bărbat intră în grădină. Bărbatul era arătos. Și curat. Purta un costum cenușiu și zâmbea. Părea cumva ciudat doar faptul că stătea mereu în umbră. Și vocea îi era ca vântul.
   - Salut, David, zise. Ce faci tu aici?
   David dădu înapoi, lipindu-se înfricoșat de trunchiul copacului.
   - Eu... ăăă, începu să se bâlbâie David.
   - Nu te teme. Încă suntem cei mai buni prieteni.
   Bărbatul păși fără grabă spre David, care ascunse la spate ciocanul.
   - Ce ai la spate, David? Un ciocan? Distrugi cumva căsuța?
   - Da, spuse David, recăpătându-și în sfârșit vocea.
   - Dar am construit-o împreună zise bărbatul, părând afectat. Căsuța din copac e casa noastră. Mai ții minte?
   David își șterse la repezeală lacrimile, prefăcându-se că nu plânsese defel.
   - N-o să știe nimeni de pe partea reală că a fost vreodată aici, zise sfidător David.
   Bărbatul păși unduitor, ca un șarpe. Ascunzându-și un zâmbet.
   - Dar cum s-o distrugi? Te-am făcut Dumnezeu. Ți-am dat puterea s-o ucizi, zise pe un ton prietenos bărbatul.
   - N-o s-o omor pe doamna șuierătoare pentru tine, zise David. N-o să te las să scapi.
   Zicând acestea, David se apucă să tragă de stinghiile înguste ale scării, ca un dentist care scoate un dinte cariat. Smulse scândurica și o aruncă peste grămada de lemn. Bărbatul nu mai zâmbea. Îl urmărea cu privirea pe David. Calm și primejdios.
   - Știi regulile, David. Cineva trebuie să moară. Ori doamna șuierătoare, ori fratele tău. Altă posibilitate nu este.
   - Ba da, zise David. Mai e cineva care poate să moară.
   Ambrose își văzu fratele aruncând ultima treaptă de lemn a scării.
   Apoi luă o lopată.
   - Ești pe partea reală, zise hohotind bărbatul. Nici măcar nu mă poți vedea acum. Sunt doar în mintea ta. Cum o să mĂ omori cu o lopată?
   - Nu pe tine, răspunse David.
   Înfipse apoi lopata în pământul afânat. Râsul bărbatului se opri pe dată. Calmul din vocea sa cedă.
   - Ce faCi?
   David nu răspunse, ci continuă să sape. Bărbatul porni în fugă spre el.
   - OprEște-tE!
   Însă David n-avea de gând să se oprească. Oasele brațelor sfrijite păreau gata să se rupă sub greutatea lopeții.
   - Dacă nu te oprești, o să-l omor pe fratele tău.
   - Ba nu. Dacă mor eu, moare și puterea pe care o tragi de la mine. Ea o să fie iarăși mai tare. Și n-o să te lase să te atingi de Ambrose.
   Ambrose, neputincios, privea. Simțea miros de mănușă de baseball. Un iz din ce în ce mai slab. Bărbatul se apropie și lăsă pe umărul lui David o palmă binevoitoare.
   - Te rog, zise bărbatul cu vocea lui Ambrose. N-o să te găsesc niciodată. Și asta o să mă distrugă. Cum să-i faci asta fratelui tău?
   - Nu ești fratele meu, zise David. Nu ești nimic.
   Cuvântul căzu greu, ca o pasăre prăbușindu-se din văzduh.
   Bărbatul închise ochii, peste poate de furios. Lumini ca niște licurici îi dansară pe piele. Constelații întregi, întinzându-se peste el. Îl împunse pe David cu degetul, ca și cum ar fi fost un ac.
   - Așa a fost eternitatea pentru doamna șuierătoare și, dacă n-o omori, pentrU tine va fi la fel.
   Nasul lui David începu să sângereze. Apoi ochii. Urechile. Țipă de parcă ar fi fost ars de viu, însă nici gând să se oprească din săpat. Scobi pământul până ce termină groapa. Apoi azvârli lopata peste maldărul de lemne și scoase ceva din buzunarul de la spate.
   Benzină pentru încărcat bricheta.
   Desfăcu recipientul și turnă lichidul peste rămășițele căsuței din copac. Apoi, lăsând o dâră în urmă, se întoarse lângă groapă.
   Bărbatul țipă ascuțit la urechea lui David, făcându-l să se lase în genunchi, în agonie. Băiețelul nu mai izbuti decât să-și târască cu greu în groapă trupușorul frânt.
   Apoi scoase o cutie cu chibrituri, luată de la fratele lui. Cu însemnul Lucky Strike. Aprinse chibritul cu un Sssssss.
   Bărbatul îl privi. Flacăra avea culoarea ochilor săi. Vorbi cu tonul unui polițist care încearcă să convingă pe cineva aflat pe-un acoperiș să nu se arunce de-acolo.
   - David, dacă te sinucizi, o să te trezești aici și n-o să mai părăsești niciodată locul ăsta, zise. O să retrăiești la nesfârșit noaptea asta.
   - La fel și tu, David și azvârli chibritul.
   Dâra înflăcărată traversă grădina și ajunse la căsuța din copac.
   Focul se aprinse cu pălălaie, făcându-l pe fratele lui să arate ca și cum ar fi fost luminat de răsăritul soarelui.
   Ambrose, încremenit la pământ, îl văzu pe David cum se așază în groapă și cum începe să tragă pământ peste el. Sacrificându-se. Pentru familia care-l ignorase. Pentru orășelul care avea să-l uite.
   Bărbatul în costum cenușiu se uită, nevenindu-i a crede, cum băiețelul pune lumea întreagă mai presus de el însuși.
   - De ce-ai făcut asta, David? întrebă.
   - Fiindcă-mi iubesc fratele.
   Trase ultimul braț de pământ peste el și-și acoperi gura și ochii, înecându-se în țărână și în sângele lumii. Ambrose adulmecă, dar mirosul de mănușă de baseball dispăruse pe vecie.
   David se îngropase de viu.
   - Nu! țipă Ambrose, însă vocea îi fu acoperită de cea a bărbatului, care-și răcni furia spre cer.
   - nU!!!
   Bărbatul în costum cenușiu făcu fărâme copacul lui David. Sfâșie lemnul, sfâșiindu-și sieși carnea, până ce din copac nu mai rămase nimic. Doar un spațiu gol ce făcea ca luminișul din jur să pară mult mai mare acum.
   Când din căsuță nu mai rămaseră decât tăciunii și din copac doar rumegușul, bărbatul își purtă trupul împuținat înapoi prin grădină.
   Nu mai arăta bine. Era bătrân și sleit. Iar costumul i se păru deodată lui Ambrose că arată ca o uniformă de deținut.
   După ce bărbatul plecă, Ambrose își recăpătă în sfârșit controlul asupra corpului. Se grăbi spre groapa fratelui său mai mic și înfipse mâinile în țărâna afânată. Începu să scobească febril. Fratele lui era aici. Nu era prea târziu.
   Încă îl pot salva.
   Săpă tot mai adânc. Căutând corpul fratelui său. Însă nu-l găsea.
   Așa că săpă mai departe. Din ce în ce mai repede. Simți pe limbă pământ. Apoi în ochi. Simți cum pe el se târăsc râme. Plămânii îi țipau după aer. Așa se simțise și fratele lui. Asta era eternitatea.
   pentrU totdeauna și pE veci
   Se făcu, brusc, întuneric. Scoase din țărână ceva tare și rece. De plastic. Un întrerupător electric.
   Ambrose aprinse lumina. Se uită în jur, așteptându-se să vadă interiorul căsuței din copac. Însă nu mai era în căsuță.
   Era în casa lui de altădată.
   În pivniță.

Capitolul 124

   Mama lui Christopher deschise ochii.
   Se afla într-un pat larg, călduț. Cu așternuturi proaspete. Privi către tavanul alb, la crăpătura care-o întâmpina în fiecare dimineață.
   Se întinse și căscă, simțind cum micile dureri și usturimi se dizolvă precum untul în tigaie.
   - Jerry? strigă.
   Nu primi niciun răspuns. Poate că era mai bine așa, după aseară.
   Dacă el ar fi fost de față, i-ar fi văzut pe chip același surâs încurcat cu care o întâmpinase după ce se întâmplase întâia oară. Se gândise să-l părăsească după acea noapte dintâi, când o lovise. Însă stătuse un pic să chibzuiască și se calmase. Bărbații puteau fi schimbați. Bărbații puteau fi salvați. Nu zisese asta, mereu, maică-sa?
   Mama lui Christopher se dădu jos din pat.
   Se uită la perna albă și pufoasă ca un nor. Nu știa de ce, însă amintirea acelei prime nopți nu-i mai ieșea din minte, ca refrenul sâcâitor al unui cântec. De ce nu-l părăsise, oare, încă de-atunci? Ar fi putut să-și facă bagajul, să ia cardul de care nu știa el, banii ascunși în sertar și să plece.
   De-aia.
   Cuvintele îi stăruiau în minte, nemișcate ca mașina lui de afară, pusă pe butuci. Ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi părăsit atunci, prima oară când o lovise? Cine știe? Mama ei zicea mereu că, atunci când se întâmplă ceva rău, să te gândești c-o puteai păți și mai și. Dacă faci pană e mâna lui Dumnezeu, salvându-te de un accident mortal care s-ar fi produs în douăzeci de secunde. Zicerea asta o ajutase pe mama ei să rabde (sau să îngăduie) două decenii de bărbați intrând și ieșind din viața ei cu o asemenea viteză, încât ajunsese să glumească, spunând că ar fi fost mai nimerit să instaleze o ușă turnantă, ca să-i scutească de bătaie de cap pe toți. Mama lui Christopher nu știa care ar fi fost accidentul dacă l-ar fi părăsit cu adevărat pe Jerry, dar în viață sunt și lucruri mai rele decât un ochi vânăt. Sau doi.
   Nu-i așa?
   Ba chiar așa. Doar nu se sfârșea lumea. Pe lângă asta, își tot spunea că maică-sa avusese parte de unii mai răi decât Jerry. Când era încă o copilă Kate auzise de multe ori combinația standard de săruturi și pumni în gură, prin peretele băii garsonierei lor. Îi urâse pe bărbații aceia. Mai ales când fusese lăsată singură cu ei. Însă femeia care devenise își ura, încă și mai mult, mama. Poate că își stabilise standarde destul de joase. Însă nimeni nu se atinsese de fiul ei. Nu îndrăznise nimeni, ce naiba.
   Măcar pentru asta i-ar fi putut fi recunoscător, cât de cât.
   Mama lui Christopher se apropie de fereastră. Își privi chipul reflectat în geam. Era un pic încețoșat. Cât să mai netezească din ridurile care marcau trecerea timpului? Slavă Domnului pentru micile favoruri ale existenței. Scoase fondul de ten pe care-l ținea în sertarul noptierei.
   Apoi, cu mână antrenată, își acoperi ochiul proaspăt învinețit.
   Nici nu arată așa de rău, își zise. În geamul ăsta opac, cel puțin.
   Și oricum n-avea de gând să iasă din casă astăzi. Noaptea trecută, după ce se întâmplase, el plânsese. Lacrimi adevărate. Jerry nu era om rău. Copilăria lui fusese aproape la fel de rea ca și a ei. Poate că asta-i făcea să se înțeleagă unul pe altul. Poate asta-l făcuse s-o ceară de nevastă și o făcuse pe ea să spună da, cu atâția ani în urmă.
   Când termină, se uită în curte, la leagănele pe care-l implorase. Să le cumpere. Ruginiseră de-acum, dar se mișcau în bătaia vântului ca pe vremuri, când Christopher și amicul lui, Lenny Cordisco, se mai jucau încă pe-acolo.
   Ca pe vremuri, când fiul ei încă îi mai vorbea.
   Mama lui Christopher se îmbrăcă apoi cu capotul ei preferat și ieși din cameră. Aruncă o privire în lungul holului, către fostul dormitor al băiatului ei. Cât trecuse de când Jerry insistase ca ea să-i scoată de acolo lucrurile? Nici nu voise să audă. Se încăpățânase și el. Fusese una din nopțile rele. Nu voia să se mai gândească la asta. Coborî la parter, uitându-se la fotografiile unei vieți petrecute împreună.
   Imagini încărunțite, ca părul ei. Poza de la nuntă. Luna de miere în Virginia de Vest, la cazinoul acela. Cum îi zicea? Nu mai ținea minte. Nu prea mai ținea minte nimic din afara casei, își împrospătă memoria cu și mai multe fotografii. Absolvirea lui Christopher. Liceul. Academia militară. Apoi nunta. Primul și singurul ei nepot.
   Și, undeva pe parcurs, el și soția sa decizând că ar fi mai bine ca Jerry să nu mai facă parte din viața lor.
   - El sau eu, mami, zisese Christopher, cu două decenii prea târziu.
   Ajunse în josul scărilor, unde fuseseră aruncate lucrurile lui Christopher când, în cele din urmă, ea pierduse înfruntarea.
   Nicio discuție! Luptă-te, mami. Trezește-te!
   O cuprinse, brusc, o senzație oribilă. Un fior rece îi coborî pe șira spinării, de parcă ar fi fost lungită pe pământul gol, în puterea iernii.
   Așa-i trebuia, dacă se apucase să-și amintească lucruri. Era mai bine să le uite și gata.
   Mama lui Christopher lăsă deoparte trecutul și-și făcu un ibric de cafea ca să treacă peste dimineață. Jerry lăsase vraiște camera de zi.
   Iarăși. De un milion de ori îi spusese că scopul ei pe lume nu era să deretice prin casă, așa cum făcuse afurisita de maică-sa, însă își petrecuse cei mai buni ani ai tinereții strângând după el, așa cum făcuse afurisita de maică-sa. Dar așa-i în căsnicie. Hainele nu-s noi decât o dată. La fel și legămintele căsniciei. Și sărutările. Nu-i zisese mama ei asta, de la bun început?
   Mama lui Christopher se apucă, mai întâi, de camera de zi. Apoi de masa din sufragerie, pe care pensia lui continua s-o umple cu sticle goale de bere și cu scrumiere dând pe dinafară de pline, își făcu niște ouă. Se uită la serialul pe care-l urmărea. Nu-și putea aminti, din cine știe ce motiv, ce se întâmplase în episodul de ieri.
   Era totuși preferabil tăcerii. Termină de mâncat, iar în pauza de publicitate duse la coș farfuria de carton.
   Coșul de lângă sertar.
   Își promise ca de data asta să n-o facă. Nu-l deschide. O să te facă să plângi. Dar nu se putu abține. Era singurul lucru legat de el pe care-l mai avea. Trase sertarul din bucătărie și se uită la teancul de scrisori.
   Pe prima o scrisese cu furie. Pe-a doua, cu disperare. A treia, cu insulte.
   Toate emoțiile de la A la Z, cu un mesaj în comun..
   „Lasă-ne să facem iarăși parte din viața ta, Christopher, te rugăm.”
   Toate plicurile nedeschise - de la cele mai vechi, îngălbenite, până la cele noi, albe - cu același mesaj, ștampilat cu indiferență.
   SE ÎNAPOIAZĂ EXPEDITORULUI.
   Mama lui Christopher împinse la loc, cu un pocnet, sertarul. Nu voia să-și dea frâu liber lacrimilor. Nu azi. Avea prea multe de făcut. Să stea, de pildă, în bucătăria caldă și să se uite afară, în ger.
   Amintindu-și de fiul ei din vremea când era doar un băiețel și o venera. Nu de adultul care o privea cu același dispreț cu care se uita și ea la propria-i mamă.
   Toate aceste vieți, blocate în mintea ei, ca un disc ce repetă la infinit același final de melodie. Fără să ajungă nicăieri. Nu mai fusese oare aici? Nu mai stătuse în bucătăria caldă, singură cuc, așteptând ca el să se întoarcă acasă din frig? Trăgând cu ochiul în stradă, cu nădejdea că poștașul avea să apară cu un mesaj? Nădăjduind.
   Rugându-se. Să-i aducă și ei, măcar o dată, un plic pe care să nu scrie „SE ÎNAPOIAZĂ EXPEDITORULUI”. O scrisoare de la fiul ei care se făcuse mare, scrisă de mâna lui. Mami, îmi pare rău. Mami, știu că ți-a fost greu. Mami, ai renunțat la viața ta pentru mine și nu te mai urăsc pentru asta. Te înțeleg acum. Și ești și acum eroina unui băiețel.
   Mama lui Christopher își lăsă capul în palme și plânse. Vocea i se răsfrânse în pereții bucătăriei și, o clipă doar, se gândi la lacrimile ei ca la niște copaci care cad în mijlocul codrului, unde nu are cine să-i audă.
   Cioc. Cioc.
   Își ridică privirea, cu inima cât un purice. Dădu fuga la ușă.
   Instalase o fantă pentru corespondență fiindcă nu mai îndura să se tot ducă la căsuța poștală. Sau Jerry n-o lăsa să iasă din casă fără el?
   Nu mai ținea minte.
   - Cine e? strigă ea.
   Dar poștașul nu răspunse. Nu răspundea niciodată. Se mulțumi să strecoare corespondența prin fantă, ca o școlăriță care trimite bilețele în timpul orei, și plecă. Nu-i văzuse fața nici măcar o dată.
   Mama lui Christopher se lăsă în genunchi și apucă teancul de plicuri răsfirate pe podea. Dădu deoparte cupoanele promoționale și cataloagele, găsind până la urmă ce căuta. Nădejdea își recăpătă locul obișnuit, în nodul din gât. Întoarse plicul și văzu inscripția.
   SE ÎNAPOIAZĂ EXPEDITORULUI.
   Plicul se deslușea cu greu printre lacrimi. Precum cataracta din ochii unui bătrân. De ce se tot gândea la un bătrân când se întâmpla asta? Își adună demnitatea pe care o mai avea. Se duse în bucătărie și deschise sertarul. Era pe cale să mai arunce un vreasc în focul de-o viață al dezamăgirii sale și să urce pentru un pui de somn de după-amiază, sperând că de data asta nu va avea coșmarul cel oribil cu tatăl lui Christopher înjunghiindu-și, iarăși și iarăși, fiul.
   Dar se opri.
   Mai aruncă o privire afară, în curtea rece. Leagănele se mișcau în bătaia vântului. Amintindu-i de Christopher. Amintindu-i de ceva important. Mâna lui pe pieptul ei. Când fusese asta? Se uită la lumina de dincolo de leagăne. Răsărise soarele. Îi amintea, fără vreun motiv anume, de o dimineață de Crăciun. De Christopher, întrebând dacă soarele era tatăl luminii. Și, dacă da, cine era mama luminii?
   Mama lui Christopher ridică în lumină plicul cu scrisoarea și se uită la umbra dinăuntru, ca un copil care caută o bancnotă ascunsă în felicitarea de Crăciun. Își amintea când o scrisese. Și-l amintea pe Jerry spunând că nu merită nici timbrul lipit pe ea. Asta înainte să o mai pricopsească cu un ochi învinețit, la ultima lor discuție.
   Nicio discuție! Luptă, mami! Trezește-te!
   Își aminti că pusese în plic o scrisoare de-o pagină.
   Însă înăuntru erau acum două foi.
   Mama lui Christopher făcu, atunci, singurul lucru pe care nu se gândise să-l facă în toți acești ani de dezamăgire.
   Deschise plicul.
   Scoase pagina scrisă de ea. Apoi mai scoase o foaie și, văzând pe ea scrisul de mână al fiului ei, începu iarăși să plângă. Era așa cum fusese odată, când era copil. Și se chinuia să scrie și să citească.
   Odată, când avea nevoie de ea. În vremea când încă era eroina băiețelului ei.

   Mami, te iubesc. Și-acum deschide-le pe toate.
   Tot ce trebuie să știi e acolo.

Capitolul 125

   Christopher se opri în fundătură, cu cheia în buzunar, uitându-se la omul amabil. Așa de calm. Așa de blând. Așa de răbdător și de politicos. Fără chip înspăimântător. Doar un zâmbet liniștitor cu șiruri de dinți de lapte drepți, de un alb perfect.
   - Nu trebuie decât s-o omori pe doamna șuierătoare și, îți promit, totul va fi bine, zise.
   Christopher se uită în lungul străzii. Bărbatul în uniformă de școlăriță era voios și inocent.
   - Nu vreau să fac rău nimănui, Christopher, zise omul cel amabil, îmi vreau doar libertatea. Atât.
   Bărbatul în uniformă de școlăriță se retrase între tufe.
   - Vreau să ies din închisoarea asta și să săvârșesc și eu fapte bune. Îl vezi pe bărbatul din tufe? Știi ce i-a făcut unei fetițe?
   - Fă să se oprească! țipă bărbatul în uniformă de școlăriță.
   - A fost oribil. Și acum știe asta. Vreau doar ca oamenii răi să nu-i mai chinuie pe cei buni. Asta-i tot ce încerc să fac.

.......................................................