.........................................
10.
Oamenii căsuță-poștală gemură și se traseră de cusături. Strada era așa de gălăgioasă, încât Christopher nu mai auzi pe nimeni în pădure, cu toate că știa că-s acolo.
- NU! Nu vreau să moară acum! S-a întors, în sfârșit, acasă!
Christopher ridică privirea. Strada era tăcută. Ochii omului cel amabil căpătară o culoare frumoasă, verde. Mirosea a tutun de pipă. Era omul pe care și-l amintea Christopher. Cel care-i dăruise o casă mamei lui.
- Și oamenii din oraș? întrebă Christopher.
- Vrei să-i salvezi pe cei care ți-au făcut rău ție și mamei tale? întrebă omul cel amabil.
- Da, domnule.
- N-o să mai fie pe lume nimeni ca tine, zâmbi omul cel amabil privindu-l pe băiețel și înclinând a încuviințare capul. Odată ce mă eliberezi pe mine, poți să-i eliberezi și pe ei.
Christopher se uită în ochii omului cel amabil, înțelepți și îndurerați.
- Cum să am încredere în dumneata?
- Nu trebuie să ai încredere în mine. Ești puternic. Atotștiutor. Ești Dumnezeu aici. Poți salva pe cine vrei. Totuși, cineva trebuie să moară pentru ca restul să trăiască. E ori doamna șuierătoare, ori mama ta. Altă alegere nu e. Îmi pare rău.
Rosti cuvintele și tăcu. Chipul îi rămânea încremenit și solemn, însă Christopher îi simți gândurile, jucându-se de-a v-ați ascunselea.
N-avea de gând să-l lase pe Christopher să se sinucidă, cum făcuse David. Alegerea era bătută în cuie.
Doamna șuierătoare sau mama lui.
Christopher se uită la omul cel amabil, apoi către doamna șuierătoare, făcută ghem în curtea lui, chiar lângă stradă. Gâfâia ca un cerb lovit de mașină.
- Îmi pare rău, rosti către ea.
Apoi porni într-acolo. Doamna șuierătoare țipa, dincolo de control. Îngrozită. Zvârcolindu-se de durere.
- NU! OPREȘTE-TE! imploră ea.
Christopher se apropie și o apucă de braț pe doamna șuierătoare.
- AI IEȘIT DE PE STRADĂ! se văietă ea.
Christopher simți soarta lumii. Doamna șuierătoare se zbătea în strânsoarea lui. Îi simți chinul. Suferințele lumii întregi. Toate momentele în care doamna șuierătoare încercase să-l avertizeze, să-l facă să se sperie. De-o eternitate era aici. Era extenuată. Torturată la sânge. Christopher începu s-o tragă spre stradă.
- NU! NU! țipă.
Strada începu să forfotească precum uleiul încins în tigaie.
Bărbatul în uniformă de școlăriță se ascunse cu mai multă vioiciune printre tufe. Cuplul începu să se sărute din ce în ce mai intens, până ce îndrăgostiții ajunseră să-și înfulece fețele. Broaștele nu izbuteau să sară din oală. Pavajul era fierbinte precum o sută de miliarde de stele. De suflete. Arzând.
- NU-L MAI AJUTA! se rugă doamna șuierătoare.
Christopher văzu, în ochiul ei, o imagine. Alerga prin desișul codrului, căutând disperată ceva. Îl descoperea pe David îngropat sub pământ. Îl dezgropa cu mâinile goale și-l ridica în brațe. David era îngrozit. Avea grijă de el. Îi dădea mâncare. Îi arăta unde să se ascundă. Unde să doarmă. Unde să se îmbăieze. Vreme de 50 de ani fuseseră nedespărțiți. Era straja lui. Aici, David îi era ca un fiu.
- Cine ești? întrebă Christopher.
- AI IEȘIT DE PE STRADĂ! țipă ea.
- Te rog, spune-mi cine ești, o imploră.
- NU-L MAI AJUTA! își răcni cuvintele, greu de deslușit de-acum, doamna șuierătoare.
Christopher o trase la marginea peluzei. Strada era la o palmă distanță.
- Trebuie să-mi spui! zise.
Ea întinse brațul și-i atinse cu blândețe mâna. Nu mai avea cuvinte. Cuvintele îi fuseseră smulse prin silnicie. Însă Christopher simți ceva. Se uită în jur și văzu prin ochii ei împrejurimile. Nu cum erau azi. Ci cum fuseseră cu două mii de ani în urmă, când nu existau oameni pe aici. Nici case. Nu era decât liniște. Și stele clipind pe cerul senin, neatins de omenire. Norii erau puri. Cât ai clipi, Christopher văzu creșterea lumii și întinderea peste continente a oamenilor.
Dumnezeu a avut un fiu care a slujit pe pământ.
Doamna șuierătoare îl privi, cu o scânteie de recunoaștere în ochi.
Dar a avut și o fiică.
Christopher îi strânse mâna într-a lui și simți în piele furnicătura electrică a adevărului.
Și ea s-a oferit să-l slujească aici.
Christopher îi simți durerile cu bruma de puteri pe care-o mai avea. Adică nu mare lucru. Căldura din corp îl părăsea. Se ridică apoi, sleit și împuținat, și-l înfruntă pe omul cel amabil.
- Nu, zise Christopher.
Omul cel amabil întoarse capul spre el.
- Ce ai ziS? întrebă cu calm.
Christopher nu răspunse. Omul cel amabil păși spre el.
- Căsuța din copac te-a făcut Dumnezeu. Ți-am dat puterea s-o omori pe eA. Refuzi?
Zâmbi. Dinții de lapte încercau cât de bine puteau să nu arate a colți.
- Eu n-aș face așa ceva, Christopher, zise cu bunătate în glas. Pot să fac ca totul să fie mult mai rău.
Îl cuprinse pe Christopher într-o îmbrățișare caldă, părintească.
- Nu! se văită neajutorată doamna șuierătoare.
Omul cel amabil surâse și-l cercetă pe Christopher ca pe o broască disecată.
- Crezi că ai văzut locul ăsta, băiete, dar nu-i așa. Știi cum arată lumea imaginară fără protecția mea?
Ridurile omului cel amabil începură să i se întindă din coada ochilor, șerpuind ca niște fisuri în pământul pârjolit de secetă. Prin vine îi curgea furie.
- AșA aratĂ dE fapT!
Christopher se uită, terifiat, la norii cei albi, arzând ca mii de suflete ce țipau, cerând sânge și crimă. Nori scălâmbăindu-se, căpătând fețele celor blestemați. Nu mai strigau „Fă să se oprească!”
Acum răcneau „Mai mult! Vreau mai mult!”
- o sĂ te dau pe mânA unoR oameni foartE răi și O sĂ le spuN că ești un daR veniT din ral, iaR maică-tA o să sE uitE. O să-l laS să te schingiuiascĂ pânĂ n-o să tE mai recunoascĂ nici dumnezeu.
Omul cel amabil țuguie buzele și se întoarse spre Christopher.
Băiețelul se uită în ochii lui și văzu că ardeau în culori diferite. Văzu munți topindu-se. O bătălie lungă cât eternitatea. Avea să se întindă și să se răspândească turbată și nimeni n-avea să mai moară. Aveau doar să ucidă și să se uite neputincioși cum fiece palmă de pământ e plină ochi cu oameni, îmbulziți ca vitele în vagoane. Cu ușa încuiată. Cu febra dogorindu-le pielea. Pentru totdeauna.
- Ți-aM daT putereA lui dumnezeu ca s-0 omori. Folosește-O și scoate-mĂ dE aici.
- Dar nu mai pot s-o omor, domnule. Nu mai am puterea.
- ce-aI făcuT? undE al lăsat-O?!
- Am scos-o din mine, ca să n-o poți lua înapoi, răspunse sfidător Christopher.
- undE estE?!?!? undE al ascuns-O?
- N-am ascuns-o. Am folosit-o ca să fac ceva mai puternic decât dumneata.
Omul cel amabil izbucni în râs.
- auzi, mai puternic decâT minE. CinE sĂ fiE?! dumnezeU?!
- Nu, domnule, zise Christopher. Mama lui Dumnezeu.
Christopher îl văzu pe omul cel amabil oprindu-se, simțind prezența din spatele lui. Se întoarse și-o văzu.
Pe mama lui Christopher.
În ochi îi lucea lumina a o sută de miliarde de stele. Vocea ei tună:
PLEACĂ DE LÂNGĂ FIUL MEU!
Capitolul 126
Când eram mică, eram așa de furioasă, încât mi se părea că aș putea să închid ochii și să distrug lumea.
Kate se aruncă asupra lui.
Instinctele sale preluaseră controlul, cum li se întâmpla femeilor despre care auzise că-s în stare să răstoarne mașini dacă le-au prins copiii sub ele. Însă ce simțea ea era mai mult decât adrenalină.
Era omnipotență.
Se propulsă în aer. Corpurile li se ciocniră. Omul cel amabil căzu pe spate, scăpându-l pe Christopher.
- Mami! țipă băiatul.
- Fugi! îi ordonă ea.
Omul cel amabil o îmbrânci în stradă. Căzură amândoi în râul de sânge. Zgâriindu-se. Luptându-se cu ghearele și cu dinții. Toată furia ei de mamă leoaică ieșea la iveală acum. O viață petrecută printre nemernici. Care o bătuseră. O părăsiseră. Toți cei care o trăseseră în jos. Toți cei care o lăsaseră în urmă. Aveau cu toții, acum, un singur chip.
- Vino încoace, spurcatule, zise. Ia-te de cineva care ȘTIE cine ești.
Se năpusti spre el. Nu mai erau vorbe. Doar instinct. Rășchiră unghiile, ascuțite precum cuțitele, și-i sfâșie fața cum despică plugul pământul reavăn. Omul cel amabil țipă. Din gât îi țâșni sânge.
Atacă la rându-i, cu o izbitură sălbatică. Pumnul nimeri în falca ei, rupându-i dinții. Dar Kate învățase de mult să suporte pumni.
Acum învăța să dea și ea cu pumnul.
Christopher dădu s-o ajute pe doamna șuierătoare și, chiar în acea clipă, o șoaptă aspră trecu peste străzi, ca o frunză legănată de briză.
Era omul cel amabil. Corpul său se lupta cu mama lui Christopher.
Însă un firicel din vocea lui era purtat de vânt.
Trezeste-tE...
Christopher se uită și văzu că bărbatul în uniformă de școlăriță încetase să se mai înjunghie.
treziți-vĂ cu totiI...
Cuplul se opri din sărutat. Copilașii își lăsară jos înghețatele și picioarele de cerb. Bărbatul apăru în ușă, după ce abia aflase de moartea copilului său. O femeie se uită la ceas, așteptându-și partenerul la întâlnirea cu o persoană pe care nu o mai văzuse vreodată. Ceasul înaintase doar o secundă în 75 de ani.
vreți sĂ sE opreascĂ?
- DA! țipară la unison.
Christopher trase de legăturile care strângeau fluierele picioarelor doamnei șuierătoare. Era înfricoșată.
- Ești pe stradă! îl avertiză.
vreți sĂ vi se terminE chinuL?
- DA, TE RUGĂM! îl implorară în cor.
- ÎL vedeți pE băiețeluL dE colO?
Toții ochii se întoarseră spre Christopher. Doamna șuierătoare scoase un vaiet, smucind de frânghie.
- Ieși de pe stradă! îl îndemnă.
eL estE ceL carE vĂ tortureazĂ.
- Christopher, fugi! strigă mama lui, sărind asupra omului cel amabil.
Îi astupă gura cu palma, ca să-l reducă la tăcere. Omul amabil își înfipse dinții până la os.
eL estE ceL carE nu vĂ dĂ voiE sĂ plecați.
Christopher văzu cum cuplul adulterin se întoarce spre el.
- bunĂ, christopheR, ziseră.
Mama lui Christopher îl prinse între gambe pe omul cel amabil și strânse. Acesta răcni, cu sângele curgându-i din gură. Însă șoapta continuă.
fiindcĂ dumnezeu e uN ucigaȘ.
Bărbatul în uniformă de școlăriță se ivi printre tufe. Cu cuțitul ridicat.
- bunĂ, christopheR, zise.
așA că trebidE să-L ucidețl acuM!
Christopher slăbi nodul frânghiilor care legau mâinile doamnei șuierătoare. Doamna șuierătoare și le smulse singură de pe încheieturi și trecu la cele care-i legau picioarele.
primuL care-L omoarĂ pE dumnezeu e libeR!
Bărbatul în uniformă de școlăriță îi îmbrânci în calea lui pe cei doi pupăcioși adulterini.
- vino încoace, christopheR. VreaU să-ți arăT ceva.
Omul cel amabil îl privi pe Christopher drept în ochi. Șoapta nu mai era. Căscă gura și scoase un urlet care făcu pământul să se zguduie.
- omorâți-L pE dumnezeU și sunteți liberi!
Cu un gest al mâinii, omul cel amabil transformă albastrul lunii într-un roșu înfocat. Strada bolborosi, însângerată. Broaștele săriră din oală și se întoarseră spre Christopher, cu ochi plini de mânie. Din case se auziră țipete. Ferestrele se făcură țăndări. Ușile caselor se deschiseră. Și toți cei blestemați dădură buzna afară.
- hei, christopheR, rostiră vocile. VreM sĂ stăM de vorbĂ cu tinE.
Se îndreptară spre el în fugă. Luptându-se unii cu alții pentru întâietate.
Mama lui Christopher sări și ea să-și apere fiul. Omul cel amabil o trânti la pământ. Ea întoarse capul și-i rupse cu dinții o bucată din umăr. Omul cel amabil urlă de durere și extaz. Cerbii ieșiră din pădure grămadă. Damnații se repeziră la Christopher. Un singur grup nu se mișca.
Oamenii-căsuță poștală.
Stăteau nemișcați ca un gard care înconjura strada. Cu pleoapele strânse, cusute. Cu gurile înghețate. Ținând fiecare de frânghia care-l țintuia în loc pe următorul. Strada era blocată complet.
Christopher era înconjurat.
Doamna șuierătoare reuși, în sfârșit, să scape de legături. Se ridică și se proțăpi în fața lui Christopher, înfruntând armata omului cel amabil. Se uită iute în toate părțile, căutând o cale de scăpare.
Însă nu era niciuna.
Decât în jos.
Doamna șuierătoare se aplecă spre capacul unei guri de canal și-l apucă bine. Își propti un picior pe marginea străzii, cu mușchii umărului rupându-i-se în fibre minuscule, în vreme ce talpa îi sfârâia. Capacul gurii de canal cedă. Îl trase, cu un scrâșnet metalic, deoparte. Din gura de canal ieși o suflare puturoasă. Christopher se uită în gura de canal. Înăuntru era un întuneric ca de mormânt.
- Afară de pe stradă! zise ea și-l împinse în beznă.
Piciorul lui Christopher nimeri, cu un plescăit, într-o baltă de sânge. Înțelese pe loc că acea canalizare nu era deloc o canalizare.
Era mina de cărbune. Întinzându-se pe sub stradă precum venele.
Ridică privirea. Doamna șuierătoare se răsuci spre armata omului cel amabil. Christopher fu martor la atacul cerbilor și al celor blestemați.
Îi văzu cum se năpustesc cu ghearele și cu dinții. Doamna șuierătoare le rezistă cu dârzenie. Nu voia să lase pe nimeni să se apropie de Christopher. Însă erau prea mulți. O copleșiră.
Christopher văzu cum doamna șuierătoare își folosește ultimele puteri ca să tragă la loc, cu un zăngănit, capacul de canal. Și, îndată, zeci de mâini se întinseră în beznă și-o târâră de-acolo, țipând.
Christopher o luă la fugă prin mină. Picioarele abia dacă-l mai țineau. Ciuli urechea, fără să audă însă decât un plescăit de tălpi goale. Se găsea în întunericul cel mai deplin. Ce era pe-aici, prin subteran? întinse mâinile, pipăind bezna ca un orb rămas fără baston.
Și se opri când atinse mâna, țipând.
Vocea îi răsună în tunelul de beton.
- aici E! auzi, deasupra, vocile țipând, ascultați.
Christopher întinse brațele în față. Simți brațul altcuiva. Apoi încă un braț. Se răsuci pe călcâie. Văzu, la 30 de metri de el, că se stârnise praful. Damnații își săpau drum. Un snop de raze de lună lumină tunelul. Văzu umbrele condamnaților pentru eternitate năpustindu-se prin mina de cărbuni.
- repedE! E pE aici pE undevA!
Christopher se afundă în tunel, grăbit, cu palmele întinse în față.
Auzi trupuri frământându-se. Un picior gol frecându-se de perete cu un scrâșnet. Un deget îi atinse părul. O mână dădu să-l apuce.
Deasupra lui, pământul era scormonit. La fel și dedesubt. Tunelul se umplea cu cei blestemați. Copitele cerbilor bocăneau cu zgomot pe strada însângerată de deasupra. Christopher se simți atins de alte mâini. Auzi gemete. Ochii i se obișnuiseră cu bezna. Așa că văzu, în cele din urmă, cine-l înhățase.
Oamenii-căsuță poștală.
Unul lângă altul, ca liliecii atârnând în peșteră, cu capul în jos. Se țineau laolaltă cu ajutorul unei sfori lungi.
Sfoara.
Gândul îi veni ca din senin. Poate că se putea lua după frânghie ca să iasă de acolo. Christopher o văzu întinzându-se în toate direcțiile prin tuneluri. Prin tuneluri care se sfârșeau în ele însele. Se afla într-un labirint.
- christopheR? ziceau în spatele lui vocile. tE vedeM! tE mirosiM!
Se uită peste umăr și-l văzu pe bărbatul în uniformă de școlăriță ca vârf de asalt. Christopher urmă frânghia și mai în adâncul beznei.
Trecu pe lângă mirosuri. Pe lângă putreziciune. Pământul, cărbunele și lemnul se amestecau într-o compoziție ca de ciment. Se uită prin crăpăturile tunelului și văzu temelii de case. Țevărie și subsoluri.
Vizuini ascunse, bârloguri pentru șobolani și ochi lucitori. Apoi locuințele fură înlocuite cu rădăcini de copac, atârnând din tavan ca stalactitele în peșteră. Era, acum, sub pădurea din Mission Street.
Pătrundea tot mai adânc în măruntaiele labirintului. Văzu, în față, ceva ce aducea cu o deschizătură. Trecu alergând prin ea și văzu un dormitor, săpat în tunelul subpământean. Era murdar. Colcăind de ură. Cu fotografii înfățișând doamne și bărbați în pielea goală, cu arsuri de țigară în locuri unde ar fi trebuit să le fie părțile intime.
Pe saltea dormea un bărbat.
Lângă o lumină de veghe, din cele pentru copii.
Christopher văzu, în cealaltă parte a dormitorului, o ușă. Omul de pe saltea era probabil paznicul. De cealaltă parte a ușii se afla ceva.
Trebuia să încerce. Era singura cale de ieșire. Trecu tiptil pe lângă saltea. Își văzu, ajuns în dreptul unei oglinzi, imaginea reflectată.
Însă nu și fața. Doar ceafa. Bărbatul de pe saltea începu, în spatele lui, să se foiască.
- îL vâneZ pE șeriF acuM, christopheR, zise prin somn omul. ambrosE sE îngroapĂ iarăși dE viu. șI iarășI. ghici ce-O sĂ sE întâmplE cu tinE. SunT pE urmelE talEEEEEEEEEE!
Christopher întoarse capul și văzu umbrele damnaților, grăbindu-se cu toții să fie primii care-l ajung și-l ucid.
I-ar fi trebuit o armată ca să scape.
Christopher ajunse la ușa aflată de cealaltă parte a dormitorului.
O deschise, făcând metalul gros să scârțâie în balamale. Trase ușa după el și-o încuie cu un țăcănit zgomotos.
Păși apoi în cel mai întunecat loc în care fusese vreodată.
Aerul din jur se schimbă deodată. Era de parcă se vârâse într-un cuptor. Își ținu un moment răsuflarea, atent la zgomote. Auzi un fâsâit ca de insecte umblând pe o ușă de plasă. Scoase un strigăt, ca să capete un pic de perspectivă, fără să audă însă decât un ecou uriaș, găunos, reverberând din pereți. Își aduse aminte de filmele vechi cu război unde oamenii erau departe de front. La niște kilometri mai încolo era prăpăd. Însă, pentru el, lumea era cufundată în liniște.
Iar ochii începeau să i se învețe cu întunericul.
Și, privind împrejur, văzu lucrul cel mai terifiant din viața lui.
O puzderie de oameni-căsuță poștală.
Erau ca un roi imens, la fel de mare ca luminișul. Christopher se uită în sus și-și dădu seama că se aflau sub arborele giganții.
Oamenii ăștia erau rădăcinile. Păzeau singura ieșire spre suprafață. Era prins în capcană. Christopher se uită în lungul sforii care-i ținea laolaltă pe oamenii-căsuță poștală. Trebuia să găsească persoana care ținea capătul frânghiei. Unde începea totul? Sfoara ar fi putut să-l scoată de acolo.
Christopher urmă direcția sforii. Era ținută de toți. Corpurile li se legănau ca niște copaci bătuți de vânt, cu brațele ca niște ramuri dansând în briza spurcată. Marionete și sfori. Erau conectați cu toții.
Christopher, în fugă, văzu următoarea mână strânsă-pumn. Apoi pe următoarea. Și tot așa, om după om. Adulți. Copii. De toate vârstele. De toate sexele. Trebuia să-l găsească pe păpușar. Pe cel care le ținea tuturor sforile. Alergă mai departe. Din ce în ce mai repede.
Nerăbdător să ajungă la ieșire. Auzi bubuituri în ușa încuiată și-și dădu seama că se întorsese la intrare.
Era un cerc.
Un șir închis.
Nu exista niciun păpușar.
Țineau cu toții sforile.
Christopher se uită lung în întunecime. Nu exista viață acolo. Nici moarte. Doar eternitate. O sentință pe viață, după ce încetau cu toții să moară.
Se afla în Valea Umbrei Morții.
Christopher închise ochii și se lăsă în genunchi. Își împreună palmele și se rugă pentru salvare. Pentru mama lui. Și pentru doamna șuierătoare. Pentru David Olson. Pentru șerif și pentru Ambrose. Lista de nume era la fel de întinsă ca șirul de oameni-căsuță poștală. Doamna Keizer. Madam Collins. Domnul Collins. Brady. Jenny. Eddie. Mike. Ma. Ba chiar și pentru Jerry se rugă. În special pentru Jerry.
- Te rog, Doamne, poți să mă iei pe mine dacă e nevoie. Doar salvează-i pe ei.
Din întuneric se ivi deodată un braț și apucă mâna lui Christopher. El țipă și se răsuci iute. Brațul nu voia să-i dea drumul, așa că îi luă o secundă să-și dea seama că-i vorba despre altceva. Nu rupea nimeni carnea de pe el, nu încerca să-l înhațe. Era doar o atingere ușoară.
Christopher descoperi brațul și o încheietură cu cicatrici. Ridică tot mai mult ochii și zări, în cele din urmă, chipul ultimului om-căsuță poștală din roi.
Era tatăl lui.
Capitolul 127
Ochii îi erau cusuți strâns.
Tatăl lui Christopher era într-o cadă de porțelan. Cu haine de spital pe el. Fundul pantalonilor de pijama era ud. Nu de la apă. Ci de la sânge.
tăticul tău e țicniT
Christopher mai făcu un pas spre el. Cicatricile tatălui său erau încă ude. Încă picurau. Umpleau pentru totdeauna cada.
PIC. PIC.
În spatele lor se auzeau bătăi furioase în ușa de metal.
Condamnații pentru eternitate soseau.
- Tati? rosti Christopher întinzând brațul și luând mâna tatălui său.
Își aminti înmormântarea. Priveghiul. Încăperea cu scrumiere. Cum sărutase fruntea tatălui său. Lipsită de viață. Fără vreo scânteie electrică. Și mâna, atât de rece.
Doar că mâna, acum, era caldă.
- Tati, chiar tu ești? întrebă Christopher.
Tatăl lui zvâcni. Gemu printre buzele cusute. Christopher simți avertizarea omului cel amabil arzându-i urechile.
Am tăiat ața care ținea închisă gura unei fetițe și a surorii ei. Au încercat să mă mănânce de viu.
Băgă mâna în buzunar, căutând ceva cu care să taie sfoara. Și o găsi, aspră și zimțuită.
Cheia doamnei șuierătoare.
Se înălță pe vârfuri și duse cheia la gura tatălui său. Începu să frece sfoara cu zimții cheii. Tatăl lui își mișcă mandibula, înghețată și înțepenită după atâția ani.
- Christopher? întrebă cu voce slabă. Tu ești?
- Da, tati, încuviință Christopher.
- Ești viu?
- Da.
Bărbatul izbucni în plâns.
- De o mie de ori te-am văzut murind, zise. Te tot îneci în cadă.
- Nu, tati. Nu eram eu.
Tatăl lui cugetă o clipă, încrețindu-și fruntea, până ce se ivi o amintire.
- Nu cumva eu am murit, de fapt, în cadă?
- Ba da, tati.
- Îmi pare rău că v-am părăsit așa.
- Știu că îți pare.
- Să mă uit un pic la tine, dragul meu.
Christopher înălță cheia spre pleoapele cusute și tăie ațele groase care-l făceau orb pe tatăl lui. Trase de ață, o scoase cu totul și-o lepădă pe jos. Tatăl lui deschise ochii, uluit, de parcă grota aceea întunecoasă ar fi fost soarele din înaltul cerului. Clipi ca un nou-născut până ce ochii i se obișnuiră cu lumina. Își privi fiul, cu un zâmbet.
- Te-ai făcut mare de-acum.
Tatăl lui dădu să-l îmbrățișeze, însă îl stânjenea sfoara.
Christopher dădu să-l ajute. Când atinse însă frânghia pe care-o strângea în pumn tatăl lui, avu parte de o surpriză. Sfoara aceea nu avea nimic special. Nu era făcută din oțel. Îi amintea de filmul acela vechi cu elefanți, văzut cu mama lui. Era acolo un elefănțel legat de-un par cu un lanț de oțel. Puiul se smucea, încercând să scape, însă lanțul nu ceda. Văzuse apoi un elefant ajuns la maturitate, legat de par doar cu o bucățică de funie. O întrebase pe mama lui cum putea crâmpeiul acela de funie să țină legat un elefant așa de mare.
Ea îi explicase că puiul e ținut necontenit în lanț, până ce renunță să se mai zbată.
Și elefanții ajung să creadă că frânghia aceea subțire e încă un lanț.
Christopher cugetă. Nu era sigur că va funcționa, însă trebuia să încerce.
- Tati, zise. Poți să lași de-acum sfoara din mână.
- Pot?
Christopher luă mâna tatălui său într-a lui, cu blândețe. Îi simți clipa morții. Secunda ultimă, când tatăl lui se răzgândise. Voise să trăiască. Nu îndura să fie despărțit de familie. Era însă prea târziu. Ori poate că nu. Niciodată nu era prea târziu.
Tatăl lui Christopher dădu drumul sforii.
Rămase nemișcat o clipă, așteptând parcă să-i cadă cerul în cap.
Dar nu se întâmplă nimic. Ieși din cada plină de sânge. Îngenunche și-și cuprinse în brațe fiul. Cămașa îi mirosea a tutun. Christopher își îmbrățișă tatăl, uitându-se în jur la roiul format din sute de oameni-căsuță poștală. Erau conectați cu toții. Orașul și tunelul. Legați de o sfoară invizibilă. Nu-i ținea nimeni acolo pe oamenii-căsuță poștală.
Se țineau unii pe alții. Oamenii-căsuță poștală nu erau soldații omului cel amabil.
Îi erau sclavi.
Christopher le auzi gemetele. Cereau, de fapt, cu toții, să fie eliberați. Christopher le înțelegea, în sfârșit, răcnetele. Furia. Nebunia. Nu mai auzea acum decât cuvântul „ajutor”. Simțea că se aprinsese focul. Și că broaștele din oala cu apă fierbinte nu înțelegeau că dogoarea era o febră pe sub piele. Era în Valea Umbrei Morții, dar valea nu era un loc exterior. Era lăuntrică.
Valea suntem noi.
Christopher apucă sfoara tatălui său și o ținu bine. O duse la gură, trase aer în piept și împinse cuvintele pe sfoară. Ca un copil jucându-se de-a telefonul cu două cutii de tinichea.
- Acum sunteți liberi.
Capitolul 128
Șeriful simți cum i se urcă sângele la cap. O văzu moartă pe fetița cu unghii date cu ojă, pe patul ei de spital. Dădu să fugă la ușă, să cheme vreun doctor, cum făcuse deja de o sută de ori. Era ca un hamster pe roată, încercând să depășească un trecut care, mereu, i se întindea înainte. Nu-i mai trecuse prin cap că n-avea de ce să alerge.
Până acum.
- Acum ești liber.
Nu-și dădu seama de unde se aude vocea. Însă o simți în minte ca pe o sămânță plantată în sol. Șeriful încetă să alerge. Se întoarse și reveni lângă patul ei. O privi. Cu inima frântă. Îngenunche. Un bărbat cât un urs, simțindu-se deodată mărunt. Șeriful închise ochii și-o cuprinse în brațe ca un tată. Văzu o lumină albă dansând în spatele pleoapelor.
Când deschise ochii, o văzu în fața lui pe fetița cu unghiile date cu ojă. Doar că nu mai era o fetiță. Se făcuse mare. Avea cam 30 de ani de-acum. Un zâmbet cald și ochii vii. Îmbrăcată într-un halat de spital. Cu un bebeluș în brațe. Copilașul dormea.
- Unde suntem? zise șeriful.
- În spitalul Mercy. Ești bunic.
- Chiar?
Ea zâmbi, răbdătoare. Șeriful văzu nuanțele din ochii ei albaștri. Străfulgerări de lumină parcurgându-și propriul univers.
- Ce-i, ai uitat? întrebă. Te-ai întors în salon cu laptele și ai terminat povestea de citit. M-ai luat acasă, la primul meu Crăciun adevărat. M-ai dus departe de oraș, ca să fiu în siguranță. Am crescut într-o casă mică din Mill Grove. M-am dus la școală. Am jucat în piese cu colegii. Am ajuns chiar s-o joc și pe Annie într-o seară, când s-a îmbolnăvit Mary Kosko. Am terminat liceul. M-am dus la facultate, la Pi. Ai plâns la toate festivitățile mele de absolvire. M-ai condus la altar. Am dansat la nunta mea. Nu-ți mai amintești?
Își lăsă brațul peste al lui. Mâna îi era caldă și netedă. Ca a unui înger.
- Acum îmi amintesc, zise el. Țin minte totul.
- Deci ții minte și că ți-am spus că o să fii bunic. Și că ți-am zis că e băiat. Și că soțul meu și cu mine am decis să-l numim Bobby... după omul care mi-a salvat viața.
Șeriful își coborî privirea spre nepotul lui, care dormea liniștit. Se simți cuprins de un fluviu de amintiri. Amintiri dintr-o viață întreagă. Viața pe care ar fi putut s-o aibă ea. Ajunsese s-o trăiască zi de zi. Pentru totdeauna. Șeriful ridică privirea spre fiica lui, care-i răspunse cu un zâmbet, lăsându-și palma peste a lui. Îi atinse locul unde se scărpinase până la os. Și, fără veste, mâncărimea dispăru.
Pielea i se vindecase.
- Dumnezeu nu e un ucigaș, tati, zise.
Șeriful înclină bărbia, simțind pe obraz umezeala lacrimilor. Nici nu-și dăduse seama că plânge.
- Pot să stau aici, cu tine? întrebă.
- Încă nu, tati. Trebuie să-ți trăiești viața, înainte să ajungi în propriul tău Paradis.
Șeriful, zguduit de suspine, o îmbrățișă.
- Avem nevoie de ajutor, tati. Suntem în mijlocul unui război. Și băieții buni trebuie să-l câștige de data asta. Trebuie să te trezești chiar acum. S-o ajuți. E chiar lângă tine. Trebuie doar să deschizi ochii.
- Dar îi am deschiși.
- Nu, tati. Eu sunt în spatele pleoapelor tale. Trebuie să deschizi ochii.
Șeriful întinse o mână nesigură și atinse ața care-i ținea prinse pleoapele. Atinse cu degetele cusătura care-i pecetluia buzele. Simți în mână sfoara.
- Dă drumul sforii, tati. E chiar lângă tine. Salveaz-o.
Șeriful îi făcu un semn de încuviințare fiicei sale adoptive. Lepădă sfoara și trase de cusăturile care-i țineau ochii închiși.
- Acum ești liber.
Șeriful deschise ochii. Adevărații săi ochi. Se uită prin pădure și văzu mii de oameni-căsuță poștală, șiruri întinse până departe, în zare. Gemeau și se zvârcoleau cu toții. Încercau să găsească o cale de a se elibera. Lăsă din mână sfoara și se întoarse spre dreapta, așteptându-se să dea cu ochii de Kate Reese.
Însă văzu o fetiță cu ochi și buze cusute. Îngenunche și-i luă blând frânghia dintre degete. Îi desprinse copcile de pe buze și-i îndepărtă ața care-i ținea pleoapele strânse.
- Sunt polițist, scumpo. Am venit să te ajut.
Fetița deschise ochii și-i căzu în brațe, plângând. Șeriful o strânse la piept. Ar fi știut-o pe fetița asta în orice împrejurare. Numele ei era Emily Bertovich.
Fetița îl cuprinse pe după gât și căldura din palmele ei se revărsă în el. Văzu, într-o clipă, un șir de imagini. Bărbatul care o răpise de pe alee. Frica ei. Durerea. Locul în care-i era îngropat trupul. Și, în sfârșit, liniștea.
- Vrei să le spui părinților mei toate astea? întrebă ea.
Șeriful încuviință, cu ochii în lacrimi.
- Da, Emily, zise. Acum ești liberă.
Capitolul 129
Mâinile lui Ambrose scurmau prin mormântul fratelui său mai mic. Simțea că se pierde și el în adâncul pământului rece. În gură avea țărână. Și în ochi. Pe corpul lui se târau râme. Se îngropa de viu, dar nu se putea opri. Trebuia să descopere corpul fratelui său. De data asta îl putea salva pe David. Își putea îmbrățișa iarăși fratele.
- Acum ești liber.
Ambrose nu-și dădu seama de unde se auzise vocea. Din pădure, de deasupra lui? Din străfundul pământului? Să fi fost în capul lui doar? Nu știa, așa că n-o băgă în seamă. Continuă să scormonească pământul cu degetele. Nu-și putea lăsa fratele să moară iarăși. Nu putea permite...
- Acum ești liber.
De data asta nu putea fi confundată cu altceva. Vocea era limpede și răsuna printre ramuri. O voce de copil. Cristalină și inocentă.
Îndemnându-l să facă sigurul lucru pe care nu fusese dispus să-l săvârșească în ultimii 50 de ani.
Să lase trecutul în urmă.
Ambrose se opri din săpat. Îngenunche fără un cuvânt în pământul afânat și, în loc să scurme țărâna cu degetele, își lăsă capul în palme și plânse. Tristețea și vina îi părăsiră corpul, iar amintirile îi reveniră. Copilașul adus de la spital de mama lui. „Îl cheamă David.” Fratele său mergând de-a bușilea, apoi pășind, apoi alergând, coborând pe iedera de pe ziduri. Ducându-se în pădure, ca să salveze o lume care-i greșise atât de mult.
- David, îmi pare rău că nu te-am putut salva.
Bătrânul se ridică, lăsând să-i cadă pământul de pe umeri. Scoase capul deasupra și-și umplu cu aer proaspăt plămânii. Se uită prin haloul din ochi și văzu cum iese din umbre ceva.
O lumină.
Se opri în fața lui, levitând ca un nor cu toate fulgerele prinse înăuntru. Ambrose duse la gură degetele tremurătoare și-și scoase un fir de ață rămas în colțul gurii. Buzele îl usturau. Apoi rămase cu gura căscată dându-și seama că buzele îi fuseseră cusute. Își pipăi și ochii. Erau cusuți cu aceeași legătură drăcească.
Ambrose trase de ața groasă și-și eliberă ochii. Văzu unde se afla de fapt. Nu exista nicio grădină. Nicio căsuță din copac. Niciun mormânt. Era doar pădurea, cu vreo mie de alte persoane. Se eliberau cu toții din cusături. Erau ca un goblen mare care se deșira.
Și lumina dinaintea lui nici măcar nu era lumină.
Era David.
Tot ca un băiețel arăta. Sfrijit. Cu dinții din față lipsă. Doar că limba îi fusese înlocuită cu una de șarpe. Ambrose își văzu fratele acoperindu-și gura cu palma, rușinat. Exact ca veteranii cu mădulare pierdute, ale căror răni îi făceau străini în propriile oglinzi. Ambrose scutură din cap și, cu blândețe, îndepărtă palma de pe gura frățiorului său.
- N-ai de ce să te rușinezi. Ești un erou.
David zâmbi. Ambrose deschise larg brațele și frățiorul său i se lipi de piept. Mirosea a mănuși de baseball. Și încă avea claia aia uluitoare de păr.
- Îmi pare rău, David. Îmi pare rău.
Davis se eliberă din îmbrățișare și clătină din cap. Nu. Apoi se puse într-un genunchi și trasă ceva cu degetul în țărână. Ambrose văzu 3 cuvinte. Și ar fi recunoscut oriunde scrisul de mână, cel adevărat, al lui David.
ACUM EȘTI LIBER.
Capitolul 130
Cuvintele erau purtate de vânt. Se mișcau printre nori și pe întinderea luminișului, răspândindu-se din lumea imaginară în cea reală.
Doamna Keizer stătea în mijlocul luminișului. I se părea că-și vede soțul prin pâclă.
- Te rog, îl imploră. Cum mă chema înainte să te cunosc? Nu pot trăi dacă nu-mi știu numele.
- Sigur nu vrei să mai fii doamna Keizer? întrebă vocea.
- Da! țipă ea.
Soțul ei se opri, zâmbi și pocni din degete.
- Gata. Nu mai ești doamnA KeizeR.
Îi luă, pe loc, numele Keizer, lăsând-o fără niciun nume. Nu se măritase nicicând. Nu avusese o fată frumoasă pe nume Kathy.
Corpul începu să i se veștejească. Mâinile îi fură cuprinse de artrită și șoldul rupt începu s-o doară. Era de parcă îmbătrânise cu 50 de ani în 50 de secunde. Auzul îi slăbi. Mintea. Memoria.
Doamna Keizer stătea în mijlocul luminișului. I se părea că-și vede soțul prin pâclă.
- Te rog, îl imploră. Cum mă chema înainte să te cunosc? Nu pot trăi fără să-mi știu numele.
- Sigur nu vrei să mai fii doamnA KeizeR? întrebă vocea.
Numai că, de data asta, doamna Keizer n-o auzi. Auzi altceva. Cuvinte purtate de vânt. Sau erau înăuntrul minții ei?
- Acum ești liberă.
Doamna Keizer se opri. Momentul avea ceva familiar. Era sigură că mai făcuse asta cu doar cinci minute în urmă. Zisese da, iar soțul îi luase numele Keizer. Nu mai ajunsese să se mărite. S-o aibă pe Kathy, frumoasa ei fiică.
- Sigur nu vrei să mai fii doamnA KeizeR? repetă soțul ei.
Doamna Keizer se răsuci pe loc. Se uită, prin luminiș, la fetița care îngheța de frig în curtea din spate.
- Nu. Vreau să fiu doamna Keizer, zise. Fetei mele îi e frig.
Apoi, reușind cu greu să se miște, păși înapoi către Kathy.
- cE? dacĂ O lași ÎN bucătăriE îți ruP gâtuL, Al naibii sĂ fii, lynN!
Doamna Keizer nu-și ascultă soțul. N-avea decât s-o bată cât poftea, de data asta. Nu-i mai păsa. Fata ei îngheța în curte. Și nu voia ca fetei sale să-i mai fie frig vreodată.
- dacĂ O lași ÎN bucătăriE, al plecaT diN casA astA. Poți sĂ fii iarăși o târfĂ dE doi bani, lynN...
- Wilkinson, rosti cu voce tare. Mă numesc Lynn Wilkinson.
Deschise ușa și-și aduse fetița înfrigurată înapoi în bucătăria caldă.
- Kathy, zise. Acum ești liberă.
Madam Collins își privi mama. Se simțea, deodată, ca o fetiță. Își aminti cum o înfășură mama ei în prosop după ce ieșea din cadă. Cum acopereau aburii, ca o ceață, oglinda. Madam Collins nu mai simțea frigul. Însă altcineva îl simțea. Cineva care se afla chiar acolo, în curtea din spate.
Se întoarse și-și văzu fiul, pe Brady, în adăpostul câinelui, dârdâind. Deschise ușa și-și aduse copilul înfrigurat în bucătăria caldă. Soțul ei i se alătură. Erau iarăși o familie.
- Brady, îmi pare rău, rosti ea. Acum ești liber.
Cuvintele se răspândeau prin luminiș. Doamna Henderson scăpă din mână cuțitul și-și luă de braț soțul. Doamna Lasko puse jos sticla cu băutură. Jerry nu-și mai flutură brațele și nu se mai lovi singur.
Jenny Herog auzi vocea dulce a mamei:
- Oprește-te, Jenny. Nu-l mai îneca!
Jenny încetă să-și mai împingă în apă fratele vitreg și își rupse firele care-i țineau strânse buzele. Cât ai clipi, adevărul îi țâșni ca un puhoi din gură. Tatăl ei auzi. Tatăl ei își smulse firele care-i țineau pleoapele lipite. Gata cu tăcerea. Începea vindecarea.
Cuvintele străbătură luminișul și ajunseră la Ed Specialul, la Ma și Mike, la părinții lor și la urechile întregului orășel. Eliberându-le mințile. Urmară trupurile. Febra scăzu. Mâncărimile se opriră. Frica și nebunia se topiră. Broaștele săriseră din oalele cu apă clocotită pe care le purtaseră cu toții sub piele și nu mai erau în primejdie. Gripa dispăruse.
- Acum sunteți liberi.
Capitolul 131
Mama lui Christopher și omul cel amabil se prăbușiră pe stradă.
Degetele ei încercau să-i scoată ochii. Ghearele lui săpau în carnea ei.
Îi răspundea pe măsură, însă puterile începeau s-o părăsească.
Avertizarea lui Christopher îi răsună în minte.
Puterea are un preț.
Dădu înapoi, împleticindu-se. Omul cel amabil o încolăci ca un șarpe. Pielea lui se întinse peste gura ei. Își pregăti acul și ața, gata s-o coasă pentru eternitate. Îi șopti în ureche. Kate simți nebunia lumii întregi. Răutatea care-l făcea pe Dumnezeu să lăcrimeze. Cu fiecare cuvânt se simțea din ce în ce mai slăbit.
- Kate, fiul tău e pe cale să fie mâncat de viu. Există doaR o cale să-l salvezi acum.
Kate o văzu pe doamna șuierătoare. Cerbii îi dădeau târcoale precum rechinii când simt miros de sânge. Cei blestemați pentru eternitate îi săreau în spinare. Unul după altul. Mușcând. Zgâriind.
Apucând.
- ChristopheR ți-a dăruit puterea lui. Dacă o omori, o să-ți dau drumul.
Mama lui Christopher simți cum pleoapele îi întind pe retină o peliculă de umezeală. Ochii îi ardeau de febră. De viziuni. Era atotputernică, însă aceasta era lumea lui. Îl vedea. Era înfiorat. Și înfiorător. Arzând de furie rece.
- Am cunoscut prea mulți bărbați ca tine, zise.
- Ba nu, katE, răspunse el.
Și îi cusu gura.
- N-ai mai cunoscut pe nimeni ca minE.
Apoi omul cel amabil rupse cu dinții o bucată din gâtul mamei lui Christopher. Era pretutindeni și nicăieri. Toți și niciunul.
- Așa că, dacă n-o omori, o să devii eA.
Kate i se împotrivi din toate puterile. Zdrobită și însângerată. Dar până la urmă, el stoarse din ea sângele cum storci apa dintr-un burete, apoi o azvârli pe stradă ca pe un gunoi. Ateriză, zgâriată, chiar lângă doamna șuierătoare. Cerbii și damnații începură să le dea târcoale. Nu se puteau lupta singure cu toate forțele infernului. Le-ar fi trebuit o armată. Însă măcar fiul ei scăpase. Doar asta conta.
- Mami.
Mama lui Christopher se întoarse și-și văzu fiul.
Ieșind din marginea pădurii.
Singur.
- NU! țipă rupându-și firele de la gură. LASĂ-MĂ PE MINE! FUGI! FUGI!
Cerbii se năpustiră spre el.
- E în regulă, mami, zise Christopher.
- IEȘI DE PE STRADĂ! țipă doamna șuierătoare.
- Nicio grijă, răspunse el. Am sosit.
Mama lui Christopher încercă să se ridice. Bărbatul în uniformă de școlăriță ieși din tunel alături de restul celor blestemați pentru eternitate și îi atacară, toți, fiul.
Christopher nici nu-i băgă în seamă, ci păși netemător afară din desiș. Simțea zvonul vocilor vibrând prin sfoară. Vocile nu-i mai despicau țeasta ca înainte. Nu mai avea migrenă. Nici febră. Nu făcea decât să asculte vocile care se auzeau prin sfoară.
Trecutul tuturor. Secretele. Inocența pierdută. Durerea. Identitatea. Dezamăgirea. Furia. Nedumerirea. Regretul. Vinovăția. Iubirea. Pierderea. Vocile întregii umanități. Nu era durere. Ci putere. Frica nu este frică. E o ațâțare care se teme de propria-i lumină. Lumea întreagă i se înșira înainte. Toți oamenii de pe planetă. Christopher nu mai simțise o asemenea iubire. Asemenea speranță. Asemenea recunoștință. Toate sufletele, până la unul. Le știa numele, iubirile, speranțele și visurile. Îi știa pe ei toți și era ei toți. După cum și ei erau el.
- Acum sunteți liberi.
Christopher îi simți pe oameni rupându-și firele ca niște elefanți care-și dau deodată seama că un capăt de sfoară nu e un lanț.
Deschiseră ochii ca niște mineri care văd soarele după 100 de ani în subteran. Își smulseră ațele care le țineau gurile închise. Cuvintele se întinseră prin vale. Prin pădure. Peste luminiș. Lupta nu se terminase. Omul cel amabil nu câștigase. Războiul își urma cursul și băieții cei buni aveau de gând să lupte până la ultimul. Nu le trebuia o armată.
Ei erau armata.
Capitolul 132
Christopher ieși din pădure însoțit de Ambrose, de David, de șerif și de încă o mie de oameni-căsuță poștală. Se uitară în lungul străzii, unde se aflau alți oameni-căsuță poștală, înșirându-se cât vedeai cu ochii. Firele de la gură erau lepădate la picioarele lor. Pleoapele li se desfăcuseră. În sfârșit vedeau.
În tăcere, privirile lor se îndreptară către omul cel amabil. În ochi le strălucea o furie care dura de veacuri. Pentru tot chinul. Pentru milioanele de dăți în care-i făcuse să asiste la moartea celor dragi. La suferința unei mame. La abuzul unui copil. Christopher luă sfoara în mână și energia îl străbătu în vreme ce vorbea.
- Acum suntem liberi, spuse.
Lăsă sfoara să cadă.
Și oamenii-căsuță poștală o luară la fugă spre omul cel amabil.
În fruntea lor, se afla tatăl lui Christopher.
Kate rămase fără grai. Ba chiar uită, o clipă, unde se află. Chiar și după ce văzuse atâtea, nu știa încă dacă el e real. Dar privirile li se întâlniră și ea simți șoaptele călătorind dinspre ochii lui către ai ei.
Știu că îi pare rău după dragostea lor pierdută. Știu că-l socotește pe șerif un om de ispravă. Știu că-și ia rămas-bun. Deocamdată.
- Stai... unde te duci? întrebă.
- De data asta o să-mi apăr familia, zise el. Te iubesc, Katie.
Și, zicând asta, își sărută soția. Toate regretele și mâhnirea ei dispărură într-o clipită de pace. Apoi el se răsuci pe călcâie și porni în fugă către omul cel amabil, strigând către ceilalți oameni-căsuțe poștale:
- DUPĂ MINE! ÎN LUMINĂ!
Se aruncă asupra omului cel amabil. În momentul în care se ciocniră, tatăl lui Christopher se transformă în lumină. Arzătoare ca un miez de stea. Ca un soare. Ca un suflet. Ridicându-se către rai.
Omul cel amabil țipă, cu pielea arzând.
Piesele de domino se prăbușeau. Ceilalți se ținură după tatăl lui Christopher și se năpustiră cu toată viteza spre omul cel amabil. Îi săriră în spinare cum sar puricii pe câine și se făcură lumină orbitoare. Înălțându-se spre cer ca scânteile dintr-un foc de tabără.
Mesajul se răspândi peste tot.
- Suntem liberi!
Oamenii-căsuță poștală veneau necontenit. Călcându-i în picioare pe cei damnați. Omul cel amabil lovi, la rându-i. Fiecare zvâcnire a brațelor sale puternice îi transforma în scântei, cu zecile, însă nu se opreau. Veneau din ce în ce mai iute. Lumina din ei îi desfăcea ca pe niște cochilii și-i trăgea în văzduh. Eliberați pentru totdeauna. Îi izbi cu pumnii, însă erau prea mulți. Săreau asupra lui, arzându-l cu lumină. Umplând cerul cu stele căzătoare.
Omul cel amabil își pierdea forțele cu fiecare suflet înălțat la cer.
Cu fiecare fiu. Fiică. Tată. Mamă. Emily Bertovich îi zâmbi șerifului și alergă direct către inima omului cel amabil, spărgându-se într-un milion de fragmente de lumină. Cerul străluci atât de tare încât cerbii încremeniră, holbându-se ca la un far de mașină imens. Trupurile se strângeau tot mai repede în juru-i, până ce omul cel amabil nu se mai zări. Răcnea de durere, îngropat într-o grămadă de lumină.
Christopher se uită la cer. Văzu cum un nor e pe cale să se alcătuiască.
- Mami? zise, speriat.
Șeriful văzu cerbii clipind și adaptându-și ochii la lumină.
Începură să fornăie. Damnații se ridicară greoi în picioare. Ambrose își simți frățiorul trăgându-l de mânecă.
- Ce este, David?
David arătă spre cer. Ambrose se uită cu ochii mijiți la norii care alcătuiau o față. Parcă zâmbea. Cu niște dinți mari. Bărbatul în costum cenușiu.
- MAMI! TREBUIE SĂ PLECĂM ÎN CLIPA ASTA! țipă Christopher.
Până să termine propoziția, mama lui Christopher îl luă în brațe și o porni în fugă înapoi către pădure. Șeriful îi urmă. David și Ambrose se luară după ei, împreună cu doamna șuierătoare, în vreme ce deasupra lor începeau să se rotească nori negri, de furtună.
- chrissStopheR! bubui o voce.
Christopher se uită în urmă, peste umărul mamei lui, și văzu tornade de foc învârtejindu-se cu o viteză imposibilă. Fiecare tornadă arăta ca un colț din gura omului cel amabil.
- niciodatĂ n-O sĂ scapi de minE!
Un talaz de foc li se ridică pe urme. Arzând totul în cale, ca pe niște căsuțe făcute din paie. Se auzi uns scrâșnet și-apoi un BUUM! fantastic, când omul cel amabil se ridică, scuturându-se de trupurile oamenilor-căsuță poștală ca de niște licurici în amurg. Îi văzu pe Christopher, pe mama lui, pe șerif, pe David, pe Ambrose și pe doamna șuierătoare alergând către pădure. Puse piciorul pe preafrumoasa lui stradă și coborî în tunelul său.
Pe culoarul neștiut de nimeni altcineva.
Capitolul 133
Mama lui Christopher alerga cu fiul său în brațe. Cerbii și cei blestemați pe vecie li se țineau pe urme. Christopher simți panica doamnei șuierătoare, a cărei privire alertă măsura neliniștită cărările.
Ceva nu era în regulă și ea o știa. Codrul arăta altfel acum.
Unde e ușa?
Christopher simți înfiorarea lui David. În cincizeci de ani, nu mai văzuse pădurea astfel. Copacii se trezeau. Ramurile lor încercau să-i ajungă. Brațe violente, încremenite de secole. Îl simți pe David încercând să-și liniștească mintea și să-l treacă pe Ambrose în zbor pe deasupra, însă ramurile se închiseră deasupra lor, strângându-se ca un tunel. Erau mânați precum vitele la abator.
Christopher privi în urmă. Norii nu mai erau doar nori. Erau fumul unui foc oribil. Le simțea dogoarea. Încercă să-și găsească ochii minții, însă sfoara și oamenii-căsuță poștală îl sleiseră, neajutorat, în brațele mamei. O simți și pe ea, slăbită de încleștarea cu omul cel amabil. Doar instinctul matern îi mai făcea picioarele să se miște cu atâta iuțeală.
- UNDE E UȘA? țipă mama lui.
Christopher văzu, pe cărare, un zid de copaci. Pădurea strângea cercul. Alergau cu toții către o fundătură. Simți, în spatele lor, cum se zguduie pământul.
- știi dE cE îngropăM morții la doi metri suB pămânT? întrebă vocea.
Christopher văzu că țărâna se mișcă sub tălpile mamei lui.
- cA sĂ nu îl auziM cânD sE trezesc, christopheR. Și se trezesC cu toții acuuuuum! sosesC!
Simți toți oamenii de sub pământ. Ca niște rădăcini împungând solul.
- UNDE E UȘA? repetă mama lui.
Christopher își liniști mintea. Și găsi amintirea. Mai fusese aici. Șase zile stătuse. Cunoștea acest loc.
- Aleargă, îi zise.
Grupul se uită în față, la zidul de copaci. Cu ramuri ca niște sulițe gigantice, gata să-i străpungă.
- Nu avem pe unde trece! strigă mama lui.
- Nu, e o păcăleală. Ai încredere în mine.
Fără vreo ezitare, mama lui Christopher îi acordă toată încrederea. Alergă drept spre zidul de copaci, gata să se lase ruptă în bucăți de crengi.
Însă copacii nu erau acolo.
Erau doar oglindiți într-o boare de ceață. O iluzie din labirintul omului cel amabil. Străbătură pâcla ca prin oglinda unei cascade și ajunseră la luminiș, de cealaltă parte. Licărea în lumina înfocată a lunii. Ridicară privirile și-l văzură.
Arborele cel uriaș.
Arborele cunoașterii binelui și răului. Frânt și schingiuit. Cu ramurile mișcându-se ca mădularele unei marionete. Pe fiecare creangă, câte o căsuță. Cu umbre înăuntru, zgâriind și izbind în ușă. Ca niște semințe frământându-se într-o ghindă. Gata să iasă la lumină.
- CHEIE! țipă doamna șuierătoare.
Christopher o scoase din buzunar. Ea o înșfăcă și-i duse la ușa cioplită în trunchi. Norii coborau. Chipurile fantomatice se apropiau de ei.
Vântul îi zbură cheia din mână.
- NU! răcni doamna șuierătoare.
Cheia fu luată de vânt și începu să se rotească în jurul copacului.
Christopher îl văzu pe David Olson închizând ochii. Îl simți cum se ridică dincolo de durere și-și găsește ochiul minții.
Imaginându-se cum zboară după cheie. Săltând de pe o ramură pe alta. Ușile căsuțelor din copac deschizându-se. Umbrele ieșind din căsuțe și alunecând pe trunchi, pe urmele lui.
- davvvvvvvvidddddd...
Alte uși de căsuțe se deschiseră. Pe ramuri se iviră, șerpuitoare, umbre. Unele o porniră după David. Altele, către ei.
- chrisstopppherrrr...
Un banc de ceață se furișă, ca un camuflaj, din toate părțile. Cerbii și damnații se apucară să se joace de-a v-ați ascunselea prin negură.
Erau ultimii soldați ai omului cel amabil. Bărbatul din bușteanul scobit pe dinăuntru. Cuplul pupăcios. Bărbatul în uniformă de școlăriță. Toți cu ochii lucind precum cărbunii încinși. Christopher îi simți ivindu-se din toate părțile luminișului.
Erau înconjurați.
Adulții făcură un cerc în jurul lui Christopher. Cerbii și damnații atacară. Cele două femei se puseră spate în spate, cu Christopher între ele. Cerbii se năpustiră, rupând carnea doamnei șuierătoare cu dinți tăioși ca bricele. Bărbatul în uniformă de școlăriță îi sări lui Kate în spinare. Se apucă s-o lingă pe gât. Mijind ochii, Ambrose văzu umbrele picurând în jos precum seva. Întinzându-se către ei.
- Domnule șerif! țipă.
Șeriful dădu să se întoarcă spre el, dar chiar atunci pământul se despică. Mâini mici, scheletice, se iviră. Sufletele pierdute care construiseră, de-a lungul secolelor, căsuțele din copac. Oasele copiilor se apropiară de șerif.
- Șeriffffffule... chicotiră copiii.
Se aruncară asupra lui, mușcând, străpungându-l cu dinții. Șeriful căzu la pământ. Alte brațe se ițiră din pământ și începură să-l tragă în adânc.
Christopher; ajutor!
Christopher simți în vânt rugămintea lui David. Ridică privirea și văzu cheia rotindu-se prin aer, mai iute decât putea zbura David.
Trebuia să ia cheia în locul lui, dar se simțea prea sleit. I-ar fi trebuit niște brațe infinite. Și niște mâini.
Avea nevoie de copac.
Christopher își dăduse toată puterea mamei lui.
Însă îi rămânea mintea. Christopher închise ochii și lăsă șoapta să-l cuprindă. Atinse copacul, care pulsa ca o inimă. Nu părea să aibă scoarță. Mai degrabă carne.
Am stat aici 6 zile.
Christopher împinse șoapta în carnea copacului. Își răsfiră degetele și începu să miște crengile de sus, de la distanță, ca pe niște degete într-o mănușă. Privi cheia, plutind. Cu David Olson după ea. Și umbrele după el. Totul încetini. Aerul. Crengile de deasupra.
Cheia se rotea în bătaia vântului. Aproape de vârful copacului. Era acum sau niciodată. Christopher, cu puterea minții, întinse spre cheie o creangă, ca pe un băț de undiță.
Și agăță în aer cheia.
O ținu așa pentru David, care o culese de pe ramură, cu umbrele lângă el. Christopher deschise ochii și-l văzu pe David sus, deasupra copacului.
Însă acolo plutea și omul cel amabil.
- bunĂ, David.
Își coborî ca un trăsnet palma, lovindu-l pe David Olson și făcându-l să se prăvălească din înalt ca un porumbel de lut. David căzu la picioarele lui Ambrose, cu sânge țâșnindu-i din gură și din ochi.
- NU! țipă îndurerată doamna șuierătoare, în vreme ce David scăpa cheia din mână.
Capitolul 134
Cheia căzu pe pământ. Ambrose, îngrozit, văzu cum coboară norii. Îl văzu pe omul cel amabil prin halourile din ochi, pitit în ceață. Omul cel amabil sări prin aer și ateriză fără zgomot. Întinse mâna după cheie. Ambrose îl lovi cu toată furia pe cel care-i răpise fratele. Pe cel care-l torturase 50 de ani.
Dar nu se putea pune cu el.
Omul cel amabil îl apucă de brațe și-și înfipse degetele mari în ochii bătrânului. Ambrose simți că trupul îi cedează. Artrita îi pătrunse dureroasă în degete. În spinare. În genunchi. În picioarele amorțite de la tranșee. Ce vindecase Christopher revenise. Era din nou un bătrân orb și neajutorat.
Omul cel amabil întinse mâna după cheie.
Ambrose o auzi pe doamna șuierătoare dând în lături un cerb și trântindu-l la pământ pe omul cel amabil. Ridică trupușorul fratelui său și porni, clătinându-se pe genunchii betegiți, către ușă. Cu o mână slăbită de artrită luă cheia și căută, prin norii care-i întunecau vederea, broasca.
- n-O sĂ O găsești niciodatĂ, bătrânE, îl batjocori vântul.
- Știu cum e să fiu orb, jigodie, răspunse Ambrose.
Degetele sale descoperiră gaura cheii. Vârî cheia și, cu un țăcănit, o răsuci în încuietoare. Deschise ușa și dădu peste...
Lumină.
- Hai, David! țipă.
Cu fratele său în brațe, se năpusti spre lumină. Cu fiecare pas, halourile din ochi îi reveneau. Îi revenea și bucuria în suflet. Își găsise fratele. Și avea de gând să-l salveze. Avea de gând să-l scoată din locul ăsta oribil. Ambrose simți, deodată, că se oprește într-un perete invizibil. Un gard invizibil. Fratele lui îi alunecă din brațe. Se răsuci și-l văzu pe David în picioare, clătinându-se. Disperat.
- Hai, David!
David clătină din cap. Nu.
- Nu poți pleca? întrebă Ambrose.
David dădu din cap a încuviințare. Și începu să-l împingă. Să-l îmbrâncească spre lumină, să-l salveze.
- Cincizeci de ani mi-a luat să te găsesc. Nu te las aici, spuse Ambrose.
David începu să plângă. Se împinse în fratele lui ca într-un trunchi de stejar, însă Ambrose nu voia să se clintească.
- David, oprește-te. N-o să te mai părăsesc niciodată.
Cu blândețe, bătrânul coborî brațele lui David, făcându-l să înceteze cu îmbrâncitul. Îngenunche și-i puse o mână pe umăr. Îi simți lumina lăuntrică.
Privi prin halourile din ochi.
- David... tu te poți duce în rai?
David încuviință.
- Atunci... de ce nu ești deja acolo?
David îl privi țintă.
- Ai rămas pentru mine?
David încuviință.
- M-ai protejat?
David înclină iarăși bărbia. Ambrose se uită în spate, la luminiș. O văzu pe doamna șuierătoare sfârtecată de omul cel amabil. Văzu umbrele și scheletele cățărându-se pe șerif. Îi văzu pe damnați smulgându-l pe Christopher de lângă mama lui și cerbii atacând.
Totul era pierdut.
- David, vrei să-i vezi pe mami și pe tati?
David se opri. Știa ce întreabă Ambrose. Băiețelul făcu semn că da.
- Atunci hai, David, zise Ambrose. Să mergem acasă.
Îl luă pe David de mână și porni în fugă spre omul cel amabil. Cu fiecare pas, Ambrose se simțea tot mai mult ca în noaptea aceea, la 17 ani. Genunchii betegi. Artrita. Cicatricile din război. Durerile și usturimile de tot felul. Se topiră toate. Nu mai exista durere, fiindcă nu mai exista un trup de carne care s-o simtă.
Cei doi frați Olson străbătură în fugă luminișul.
Și-apoi... Impactul.
Îl izbiră cu putere pe omul cel amabil, trimițându-l la pământ, în agonie. Pe pielea lui, ca niște alice, răpăiră raze de lumină. Atât de strălucitoare, că umbrele se topiră. Cerbii care-o atacau pe mama lui Christopher fură orbiți. Scheletele și cei blestemați fură azvârliți de pe șerif și de pe Christopher, ca un castel din cărți de joc suflat de vânt.
Timpul parcă încetinise. Ambrose deschise ochii. Nu mai avea halourile. Totul era un imens halou. Toată mâhnirea. Grijile. Cincizeci de ani într-o odaie goală. Nu mai erau acum. Își găsise în cele din urmă frățiorul. Acum nu se mai simțea pierdut. Îl văzu, într-o clipită, pe David întorcându-se către doamna șuierătoare.
Protectoarea lui. Păzitoarea lui. Femeia care avusese grijă de el în jumătatea de secol cât fuseseră despărțiți. Îi făcu din mână și zâmbi cu dinții din față lipsă. Ea plânse de bucurie văzându-l pe cale să părăsească pentru totdeauna acest loc. David al ei se ducea, în sfârșit, acasă. Cei doi frați Olson se ridicară. Ca două stele. Lumina era mai puternică decât orice văzuse Ambrose până atunci, însă nu-i răni ochii. Luminile pătrunseră în dormitorul lui. Ambrose privi de pe pat și-și văzu frățiorul lângă întrerupătorul electric.
- Hei, Ambrose. Vrei să ne jucăm cu mingea? întrebă David.
Capitolul 135
Christopher privi cum cei doi dispar scânteind, suflați de vânt.
Apoi se lăsă întunericul. Codrii se întorceau la viață. Christopher dădu fuga la mama lui, care sângera trântită la pământ. O ajută să se ridice. Ea își lăsă greutatea pe piciorul sfâșiat de cerbi. Christopher o ajută să pășească pe lângă gropile lăsate de schelete, în vreme ce doamna șuierătoare îl apucă pe șerif și-și aruncă brațul lui peste gât, ca un soldat.
Porniră șchiopătând toți patru spre copac.
Ușa se deschise, lăsând vederii lumina. Doamna șuierătoare îl împinse pe șerif înăuntrul trunchiului. Înapoi la viață. Înapoi în lumea reală. Se întoarse apoi spre mama lui Christopher. O privi, lung cât o viață întreagă.
- Du-te!
Mama lui Christopher își purtă fiul în lumină. Christopher se uită în urmă la doamna șuierătoare și, deodată, îl văzu pe omul cel amabil sărind asupra ei. Christopher știa că nu pot să iasă amândoi.
Avea de ales între el și mama lui. Așa că o împinse pe ea în lumină.
- Nu! strigă mama lui.
Omul cel amabil îl apucă pe Christopher și-l smunci înapoi în luminiș. Doamna șuierătoare îl atacă. Turbat de furie, omul cel amabil o azvârli cât colo, ca pe o păpușă de cârpe.
- chrisssstopherrrr, zise el. dacĂ eu nu poT plecA, nu poți nici tu.
Și, cu acestea, îl îmbrânci pe Christopher, lipindu-l cu spinarea de trunchiul copacului.
- mi-Ai luaT toatE animalelE de companiE.
Omul cel amabil încuie ușa și-i flutură lui Christopher cheia pe dinaintea ochilor.
- o sĂ înceP cu tinE.
Băgă cheia în gură și o înghiți. Christopher văzu metalul împungând pielea gâtlejului său. Ușa era încuiată. Cheia dispăruse.
Christopher era prins în capcană.
- nU O sĂ pleci niciodatĂ dE pE parteA meA.
Christopher căută o scăpare, dar n-avea încotro să mai fugă. Toate puterile i le dăduse mamei lui. David nu mai era. Doamna șuierătoare era trecută de la damnați la cerbi. Bărbatul în uniformă de școlăriță scoase la iveală un cuțit. Cuplul pupăcios avea iarăși dinți, acum de două ori mai lungi decât ar fi fost normal. Bărbatul din bușteanul scobit se hlizea ca un copil. Își așteptau rândul.
Christopher se uită în zare și văzu că o lumină domoală începea să se înalțe deasupra copacilor. Răsărea soarele. Ceva avea să se schimbe odată cu răsăritul. Simțea asta de jur-împrejur. Vocile scandau.
Moartea a venit.
Moartea e aici.
Vei muri în ziua de Crăciun.
Christopher văzu cum soarele se ridică dincolo de linia orizontului. Și auzi, deodată, o voce. Una care se distingea de toate celelalte. Ar fi recunoscut oriunde vocea aceea.
Era chiar a lui.
- Te iert, zicea vocea.
- cuM? făcu omul cel amabil.
Christopher se uită la el în lumina răsăritului. Își dădu seama că era un magician care îi făcea mereu pe ceilalți să se uite la o mână, în vreme ce muta lucruri cu cealaltă. Era singura lui putere adevărată.
Christopher își privi mâna. Văzu o sfoară. Invizibilă. O dusese cu el întreaga sa viață. Fără să știe măcar. Nu-i dăduse toată puterea mamei lui, fiindcă puterea lui Dumnezeu nu era omnisciența. Nici omnipotența.
Puterea lui Dumnezeu era iubirea.
- Te iert, zise iarăși.
Christopher se lăsă în genunchi în fața omului cel amabil. Iubea pe oricine. Îi iubea pe toți cei de pe pământ. Pe toți cei din străfunduri. Știa că-i e menit să moară aici, în pădure. Ca omul cel amabil să nu-și dea seama că, pentru a putea să mai iasă, nu trebuia decât să privească în el însuși. Fiindcă înăuntru era afară. Ca să păstrezi puterea, trebuie să o oferi. Nu e nevoie de violență ca să ucizi răul. E nevoie de bunătate!
- Te iert, repetă Christopher.
Omul cel amabil se aruncă asupra lui urlând ca un câine.
- nU mai spunE astA! șuieră.
- Poți să mă omori, zise Christopher. O să iau locul tuturor.
Christopher plecă fruntea, așteptându-și moartea.
- nU tE laS eu sĂ mori! n-OI sĂ scapi îN veci! am încuiaT ușA.
- Nu poți încuia ușa, zise Christopher.
- cuM nu?! râse omul cel amabil.
Christopher surâse și o privi pe doamna șuierătoare. Totul era calm, liniștit.
- Fiindcă nu există nicio ușă.
Christopher întinse brațul și-i atinse ochii. Era foarte ușor s-o vezi în ceilalți și tare greu s-o vezi în tine însuți. Ochii îi erau închiși, cusuți. Christopher rupse firele de pe ochii lui. Se uită la ce-l înconjura acum, la lumina zilei. Luminișul. Cât de mic părea acum.
Ca și cum s-ar fi întors la grădiniță și s-ar fi minunat la vederea minusculelor dulăpioare. Umbrele nu erau înfricoșătoare. Erau dovezi ale existenței luminii. Fumul și pucioasa erau doar miraje.
Norii, doar niște vapori de apă în baie. Nu trebuia decât să șteargă oglinda.
Nu-i trebuia cheie.
El era cheia.
Christopher se răsuci spre omul cel amabil și-l privi cu ochii săi adevărați. Pentru prima dată, îi văzu...
Răutatea.
Îl văzu pe diavol. Calm. Neclintit. Gata să se repeadă. Abandonat. Înnebunit. Într-o capcană pe care n-o putea vedea. Era complet singur. Ochii lui erau cusuți. Gura, închisă bine cu un fermoar. Își strângea frânghia în jurul propriului săU gât. Nu făcea decât să se holbeze în reflexia fumului și în oglinzile salE și să le spună nori. Nu era un zeu. Ci un laș.
Christopher își deschise fermoarul care-i lipea buzele. Mișcă din mandibulă și rosti, pentru prima oară, cu voce tare:
- Acum sunt liber.
Christopher lăsă din mână frânghia. Ușa din trunchi se deschise.
- NUUUUU! țipă diavolul.
Copacul se deschise peste tot. Prin despicăturile scoarței izbucni un puhoi de lumină, ca o cascadă. Cerbii și damnații fugiră din calea ei. Cu ochi măriți, înfricoșați. Christopher nu auzi decât două cuvinte din interiorul acestei nebunii. Printre răcnetele lor deznădăjduite.
- Ajută-mă.
Lumina îi absorbi pe toți și-i purtă cu ea ca un torent. Unii plângeau. Alții zbierau. Și, într-o clipă, se făcură nevăzuți. Lăsând-o pe doamna șuierătoare ușurel pe pământ, unde lumina începea deja să o vindece.
Christopher îl privi pe omul cel amabil.
- Te iubesc.
După care îi întoarse spatele și păși în lumină.
OmuL ceL amabiL se năpusti pe urma lui. Cu intenții criminale.
- nU tE duci nicĂ...
Goni orbește către lumină, întinzând brațele ca să-l tragă înapoi pe Christopher. Pielea începu să-i ardă când ajunse la gardul invizibil. Împinse în gard cu toată furia sa turbată.
- undE e ușA?
Îl ardea, însă nu se opri. Christopher lăsase o deschizătură. Pe undeva. O simțea. Unde erA? Ar fi putut ieși! Își smulse cheia din gâtlej. Încercă să treacă de gard, dar îL ardea. Căută ușa. Unde e? Unde e?
- scoatE-mĂ dE aici!
Simțea, afară, un val de energie proaspătă. Simțea iarba umedă și iarna. puteA ieși! Se împinse într-un ochi de gard, arzându-și pielea ca pe un grătar, și trecu. Era în căsuța din copac din lumea reală.
Christopher trânti ușa. eL se uită pe geam la lumea reală. Cu ochi mari, demenți. Libertatea se găsea dincolo de ușă. Alergă într-acolo.
Putea să scape!
- acuM sunT libeR! răcni el.
Christopher se propti bine în ușă. omuL ceL amabiL împinse, de cealaltă parte. Sfâșiind lemnul. Cu ghearele și cu dinții. Prins ca un animal în cușcă.
- dați-mi drumuL! dați-mi drumuL!
Șeriful i se alătură lui Christopher. Orașul întreg se puse contra ușii. OmuL ceL amabiL gemu și începu să zgârie sticla ferestrei.
- o sĂ ardeți cu toții!
Văzu, deodată, apă curgând pe ferestre, în șuvoaie groase. Se gândi că-i ploaie, dar nu eL adusese norii. Nu știu ce este, până ce nu trase aer adânc pe nas. Izul de pin și aerul iernatic fuseseră înlocuite cu un alt miros.
De benzină.
O văzu pe mama lui Christopher cum coboară de pe acoperiș spre scară, cu canistra. Avea trei cuvinte imprimate pe-o parte. Compania de Construcții Collins. În mână ținea un chibrit. omuL ceL amabiL flutură din mâini neputincios, zgâriind geamul, încercând să stingă cumva flacăra. Christopher puse palma pe sticlă și șoapta atinse palma omului ceL amabil.
- Acum ești liber, zise.
Mama lui Christopher azvârli chibritul spre căsuța din copac.
Diavolul țipă.
Christopher se uită la omuL ceL amabiL fără pic de ranchiună. Fără nimic altceva decât compasiune și iertare. Christopher îi luă mâinile și-i înapoie diavolului tot ce dăduse acesta lumii vreodată.
EL era doamna Henderson singură și uitată în bucătărie. EL era Mike cosând gura și ochii fratelui său. EL era Sco și Jenny, care îl îneca. EL bea cât 10 pentru doamna Lasko, fără să se sature. EL nu se putea încălzi în curte, în ger, cu Brady Collins sau mama lui. EL era primul părinte care-și abuzase copilul și pe toți copiii de-atunci încolo.
- fĂ sA sE opreascĂ!
Focul pătrunse prin cadrul de lemn. Trecu prin ușă. EL începu să se învârtă înnebunit prin căsuță, ca să scape de arsură. Țipă la toate trei gemulețele. Fiecare cuvânt cu o altă voce.
- sTingE focuL! băiețil buni câștigĂ războiuL. ascult-O pE bunicA!
Și o voce domoală, veche de secole.
- Să ucizi în numele lui Dumnezeu înseamnă să-l slujești pe diavol.
În ochi i se scurse lumină. eL fu orbit. omuL ceL amabiL simți că-l înconjoară lumina. Căsuța din copaci era o cămașă de forță făcută din lemn. Căldura era prea mare. Doamna șuierătoare îl trase înapoi prin lumină. Înapoi către arborele uriaș din luminișul înecat în sânge.
Diavolul se întorsese în iad.
Aruncă o privire la doamna șuierătoare, care-i luă din mâinile carbonizate cheia. Încuie ușa după ea cu un țăcănit. Apoi își puse iarăși cheia la gât. Nu mai existau uși. Nu mai existau căi de evadare. Nu mai erau cerbi și condamnați pe vecie. Nici umbre.
Erau doar el și ea.
- Ai ieșit de pe stradă, zâmbi ea.
eL o privi. Înfrânt. Umilit. Cu ochii tulburi de furie scăldată în sânge. Sări asupra ei cu toată ticăloșia pe care o avea în inimă.
Doamna șuierătoare rămase nemișcată, tăcută. Era împăcată.
- mori! răcni el.
O lovi apoi cât de tare putu, cu toată forța infernului.
Ea nu simți nicio durere. Auzi o voce doar. O voce blândă, dulce.
- Vino acasă. Îmi pare rău. Tatăl tău te iubește.
Fratele ei murise pe pământ. Alegerea ei era să moară aici.
Doamna șuierătoare se făcu un milion de licăriri. omuL ceL amabiL o văzu pe doamna șuierătoare urcând în Paradis. Pe cer scânteiau stele. Devenim cu toții oceanul. Devenim cu toții stelele.
- Vino acasă, te rog. Ai făcut destul. Tatăl tău îți duce dorul.
Doamna șuierătoare se apropie de casa Tatălui ei. O femeie în toată firea, înghețată în curtea din spate. Bătu la ușă și așteptă ca El să-i deschidă. Simți căldura bucătăriei. Doamna șuierătoare își privi Tatăl. El deschise brațele și o cuprinse la pieptul Său.
- Îmi pare rău pentru ce-am făcut, zise ea.
- Știu că îți pare. Îmi pare rău și mie, zise El.
- Te iubesc, Tată.
- Și eu te iubesc, Eva, răspunse El, sărutând-o pe frunte. Bine ai venit acasă.
Epilog
omuL ceL amabiL se uită în bucătărie, din curtea înghețată.
Simțea atâta ură în acel moment, încât i se păru că poate sparge ușa și-i poate ucide pe amândoi. Se năpusti asupra ușii și o izbi.
- vreaU înăuntrU! LăsațI-mĂ sĂ intrU!
Tăcere. Lovi în ușă, repetat, până ce mâinile i se umplură de sânge și de răni. Însă nu-l auzi nimeni. Era în copac, în mijlocul pădurii.
Nu putea decât să se uite la stelele acelea căzătoare. Fiecare stea, un soare. Fiecare soare, un suflet. Într-o clipă, toate stelele se făcură nevăzute. Planetele din jurul pământului nu mai aveau lumină.
Și eL era singur.
omuL ceL amabiL se simți, deodată, îngrozit.
Își dădu seama că mai fusese acolo, astfel, de o sută de miliarde de ori.
Fețele se schimbau mereu, însă sfârșitul era același. Dumnezeu îl abandonase în capcana asta. Trebuia să găsească o cale de a-și curma chinul. Privi vastitatea universului și nu văzu decât o celulă de 2 metri pe 2. Se uită împrejur, la pereții albi, fără să priceapă că își strângea singur funia. Niciodată n-avea să întindă mâna și să simtă firele care-i țineau pleoapele închise. Niciodată n-avea să simtă fermoarul de pe gură.
- Acum ești liber, spunea vocea.
Doar că eL n-o putea auzi. Putea doar să stea acolo, la carceră. Ținând orașul sub priviri. Căutând următorul copil.
Se uită la ei, în luminiș. Broaștele se trezeau încă, își reveneau din năuceală. Se uitau la căsuța lui din copac cum arde, cum se transformă în fum care dispare în Nori.
Știa că unii aveau să-și înlăture întreaga experiență din minte, socotind-o un coșmar urât. Unii aveau chiar să se silească să uite totul. Însă El urma să fie acolo mereu. În urechile lor. În vise.
DoamnĂ hendersoN... pssT... doamnĂ hendersoN...
Îi șopti bătrânei la ureche, apropiindu-se într-atât, încât ea crezu că răsuflarea lui e vântul. Se scărpină la ureche, dar fără să-l audă pe el. Era prea concentrată asupra soțului ei, care, uitându-se la copac, își luase soția de mână. Acum, că se sfârșise coșmarul, nu mai voia decât s-o ia într-o excursie la sfârșit de săptămână. Ce bine că ea își făcuse bagajul deja!
Jenny, dragĂ. scotT e încĂ aici. șă-L băgăM la apĂ.
Jenny nu-l auzea însă. Era la loc sigur, în brațele tatălui ei, care o ducea departe de fratele vitreg. Își promise să-l reclame pe Sco la poliție, fiindcă merita dreptate mai mult decât liniște. N-avea de unde să știe că Sco avea să mărturisească totul șerifului, în chiar aceeași seară. Era singura cale ca să nu se mai înece, iarăși și iarăși, în pârâul acela. Să intre în apă.
bradY... omoară-L pE băiatuL acelA... ascult-O pE bunicA
Brady Collins era însă prea ocupat să-și asculte adevărata bunică, ca să dea vocii vreo atenție. Lynn Wilkinson își rugă fiica s-o ierte fiindcă nu-și oprise răposatul soț, după cum și madam Collins îi promise fiului ei că n-avea să-l mai trimită niciodată în curtea din spate.
eddiE... pssT... eddiE... ascult-O pE bunicA.
Ed Specialul își scărpină lobul urechii, apoi se întoarse la ploaia de sărutări și promisiuni de prăjituri și de HBO, plus Showtime în cameră, pentru totdeauna. În seara aceea avea să pună la loc arma tatălui său. Avea să se strecoare sub pătură și să se uite la copacul de-afară cu ramurile cocârjate ca un zâmbet întors pe dos. Copacul îl speria și-l făcea să se ducă în camera mamei lui, unde avea să descopere că mama și tatăl lui dormeau iarăși în același pat. Ed Specialul avea să doarmă cu ei în acea noapte și, când închidea ochii, avea s-o viseze pe bunica lui. Pe bunica cea adevărată.
- Sunt foarte mândră de tine, Eddie. Ați câștigat războiul.
omuL ceL amabiL se preumblă prin luminiș, tot mai mânios, în vreme ce copiii ceilalți erau cuprinși de brațele iubitoare ale familiilor. Îi văzu pe Mike și pe Ma îmbrățișați de cele două mame ale lor. Știu că Mike și Ma vor crește împreună. Că se vor sprijini mereu unul pe celălalt. Ma avea să-și țină fratele sub privirea ochiului său magic. Nimeni n-avea să-i mai despartă vreodată pe cei doi M & M.
ascultă-mĂ...
Îi șopti doamnei Lasko despre senzația minunată, ca de aripi de fluture, pe pielea ei, dar ei nu-i mai trebuia. Asta avea să lase mai mult MerLOT pentru sora Tammy, care își amintea vag că ațipise la muncă și-apoi, nu se știe cum, se trezise la mama dracu’ împreună cu doctorul, care socotise că era din pricina unui delir febril cauzat de gripă. Își sună tatăl și-l anunță că va veni acasă de îndată ce ea și doctorul terminau de îngrijit oamenii din oraș.
- Doctorul acela drăguț de care vorbești mereu? glumi tatăl ei.
- Taci, tati.
ascultă-mĂ! le răcni în urechi, însă ei nu făcură decât să-l scarpine ca pe o iritație și să încheie pacea de care aveau nevoie. Jill și Clark se întoarseră acasă. Bătrâna reveni în cabana de lemn. În acea noapte avea să stea în cameră și să se uite pe fereastră la frumusețea stelelor, strălucind ca razele soarelui pe oglinda râului Ohio. Și avea să-și vadă soțul chemând-o să intre în apă cu el, ca să fie împreună pe veci. Avea să-l revadă curând. Ce băiat frumos era!
jerrY! o sĂ sE regulezE cu șerifuL, jerrY! târfA îți râdE îN naS!
Însă nici măcar la Jerry nu mai putea ajunge. După ce răsturnase raiul și iadul ca să-l ademenească aici, nu putea acum decât să-l vadă pe Jerry cum rostește trei cuvinte simple, de fricos...
- La revedere, Kate.
Jerry îl salută din cap pe Christopher. Își luă câștigul de la cazino și se întoarse în Michigan. La Mustang Sally.
DaR dumnzeU e uN ucigaȘ, șerifulE. dumnezeU o s-O omoarE pE femeiA pE carE o iubești...
Șeriful se uită la Kate Reese, plină de noroi și de sânge. Nu mai văzuse pe cineva de-o asemenea frumusețe. Știa că n-o să aibă tot timpul de pe lume, așa că nu voia să mai risipească niciun minuțel.
Voia să-și facă amintiri cu ea. Să aibă un copil cu ea. Voia să-și petreacă alături de ea și de Christopher toate sărbătorile și Crăciunurile.
o SĂ tE părăseascĂ, katE. cuM a făcuT soțuL tău.
Kate Reese se întoarse către șerif și-i făcu semn să se apropie și să se alăture familiei. Se gândi, o clipă, la răposatul ei soț. Amintirile îi reveniseră, nu însă și durerea. Se uită la Christopher, atentă și în alertă. Febra lui se dusese. La fel și a ei. Copiii nu plâng la finaluri fericite, iar el n-avea niciodată să învețe asta de la ea. Îl sărută pe șerif. Știa că se va mărita cu el. Că vor fi o familie. Toată lumea are parte de-un final. Numai de ei depinde dacă finalul e fericit ori nu.
sunT cu ochii pE voi.
Îl privi pe șerif cum o sărută pe Kate Reese de rămas-bun și se întoarce la treaba lui, aceea de a-i ajuta pe localnici să revină, fără alte incidente, pe la casele lor. Șeriful își promise că, în acea dimineață, se va duce cu mașina în Erie, Pennsylvania ca să ducă un pic de alinare familiei lui Emily Bertovich. Însă deocamdată aveau nevoie de el chiar aici. omuL ceL amabiL se uită la cum ajută șeriful mulțimea să se împrăștie și s-o pornească spre case. Îl uluia cum reușeau oamenii asta, mereu. Oricât de mare ar fi fost războiul, oricât de sângeroasă bătălia. Broaștele, în cele din urmă, își vedeau de drum. Ca niște semințe dând lăstari în solul unei păduri incendiate.
Mereu se întorceau la casele lor.
Uitându-se cu uimire în urmă.
sunT cu ochii pE voi.
Văzu cum întregul orășel părăsește luminișul și o apucă înapoi prin pădurea din Mission Street. EL își privi lumea. Pustie. Tăcută.
Copacul căzuse în mijlocul pădurii și nu-i auzise nimeni căderea.
Cu excepția lui Christopher.
Băiatul îl privea țintă.
sunT cu ochiipE tinE, chrisstopheR, zise el.
Christopher privi dincolo de el. La nor. La chip. La luna albastră, la eclipsă. La sfârșitul zilelor. La stelele străfulgerând pe întinderea cerului. Una. Și încă una. Fiecare dintre ele o fiică. Un fiu. Un suflet.
O pată de culoare în ochii lui Dumnezeu.
- Sunt și eu cu ochii pe tine, zise Christopher.
eL o văzu pe mama lui Christopher întorcându-se și privindu-l drept în ochi, cu toată furia raiului.
- La fel și eu, zise.
Își luă apoi băiețelul de mână și ieșiră amândoi din pădure. omuL ceL amabiL mai zăbovi lângă copac o clipă. Căsuța din copac era acum tăciuni. Fumul se ridica în aer și eL se ținu după fum.
Pluti într-un nor, ridicându-se deasupra copacilor. Tot mai sus. Până ce văzu luminișul și copacul, holbându-și mânios ochiul gigantic.
Văzu orizontul. Soarele. Pământul era precum capul pe trupul unui gigant. Oamenii erau niște gândaci forfotindu-i pe față. Se uită peste lume. Pândind. Așteptând. Căutând următorul suflet.
Alunecă peste oraș. Urmând vuietul sirenelor. Văzu o ambulanță gonind pe șosea. Se ținu după ea până la spital și văzu cum brancardierii împing grăbiți targa în sala de operații.
Cât se străduiau doctorii să se joace de-a Dumnezeu, eL pluti pe culoar. Îl văzu pe părintele Tom întins pe un pat. Doamna Radcliffe, la căpătâi, îi ținea mâna. Slavă Domnului că e încă viu, o auzi pe femeie rugându-se. Slavă Domnului că sunt vii cu toții. Mama. Tatăl.
Băiatul adolescent. Era un miracol de Crăciun.
Când operația fetei se termină, eL pluti fără zarvă în salon și poposi pe tavan. O urmări cum doarme, adânc și liniștit. Ziua și noaptea întreagă, în vreme ce pământul își vedea de învârtit.
Când se trezi, Mary Katherine dădu cu ochii de lumina puternică de deasupra capului. Își coborî privirea asupra bandajelor și a tifonului care-i înfășurau brațele și tălpile. Își aminti, deodată, accidentul. Coarnele care-o sfâșiaseră. Îi salvase totuși viața lui Christopher. Știa cumva, în adâncul inimii, că băiatul e încă în viață.
Se deschise ușa.
Mary Katherine zări un doctor și o asistentă. Încă vedea ca prin ceață, observă totuși că pe ecusonul asistentei scria Tammy. În spatele sorei Tammy, îi văzu pe mama și pe tatăl ei, care intrară în cameră însoțiți de Doug. Scăpaseră de la biserică. Coșmarul lor se sfârșise.
- Sunt în rai? întrebă fata.
Asta îi făcu pe toți să râdă.
- Nu, dragă, spuse blând mama ei. Suntem la spital.
- A fost cât pe ce, scumpo, zise tatăl ei. Pentru toată lumea.
Tatăl ei își stăvili lacrimile și luă mâna fiicei sale într-a lui. Mary Katherine se simți deodată cuprinsă de căldură, de parcă ar fi fost acasă, în bucătărie. Doctorul se apropie și începu să-i explice operația, însă Mary Katherine avea încă mintea încețoșată de anestezie. Auzi ici și colo câte un cuvânt, însă era prea atentă la familia ei, „hemoragie”, ca să bage prea mult în seamă, „ruptură”, altceva. Era doar nespus de recunoscătoare că-i vie. Că e acolo cu cei dragi, cu Doug. Doug cel minunat. Poate că avea să intre și la Notre-Dame până la urmă. Posibilitățile vieții păreau deodată, „recuperare deplină”, nenumărate.
Mary Katherine închise ochii, pe cale să ațipească, însă simți mâna iubitoare a mamei ei.
- Te ajutăm noi, Mary Katherine, zicea mama ei.
- Așa-i, încuviință și tatăl ei. Suntem implicați în asta cu toții, ca o familie.
- O să fiu și eu lângă tine, Mary Katherine. Nu ești singură, îl auzi și pe Doug.
Mary Katherine nu pricepea. Deschise ochii și-și privi mama.
- Singură cu ce, mami? întrebă.
Mama ei lăcrima de bucurie.
- Au reușit să salveze copilul. Ești tot însărcinată.
eL privi cum vestea schimbă trăsăturile feței ei. O privi cum își îmbrățișează mama. Se uită și la tânărul care-și declară iubirea și promise să crească copilul ca și cum ar fi fost al lui. Îl privi pe tatăl ei, care se întreba ce va fi nepotul lui.
O fiică
Un fiu
Un suflet
După câteva minute, doctorul îi conduse pe culoar, lăsând-o pe Mary Katherine să se bucure de mult-necesara odihnă. Fiindcă, acum, dormea pentru doi. Simți, întinsă pe pernă, o ușoară înțepătură în ceafă, dar o puse pe seama aerului condiționat. Se scărpină și se ghemui sub pătură. Închise ochii și, chiar înainte să adoarmă, auzi, ar fi putut să jure, o șoaptă dulce în ureche.
- Mary Katherine... rosti vocea cea suavă.
Vei naște un Fiu.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu