1-4
PROLOG
Joi, 21 mai 1835, dimineața devreme
Târfele știau să dea o petrecere. În serile de joi, după dansul sau jocul de cărţi de la Almack's (Club al înaltei societăţi londoneze, unul dintre primele care au permis accesul femeilor), banda de desfrânaţi continua şi mai abitir în sânul unui grup cu totul diferit în casa Carlottei O'Neill.
Aveau la dispoziţie acolo o masă de ruletă şi alte jocuri de noroc, precum şi prostituate care jucau rolul de cameriste ale reginei curtezanelor Londrei. Harry Fairfax,conte de Longmore, era bineînţeles prezent. Casa Carlottei nu era locul pe care marchizul de Warford ar fi dorit să-1 vadă frecventat de fiul şi moştenitorul său de 27 de ani, dar Longmore decisese cu mult timp în urmă că respectarea dorinţelor părinteşti era calea rapidă spre o plictiseală de moarte.
Nu semăna nici pe departe cu marchizul şi soţia lui, în nicio privinţă. Moştenise nu numai înfăţişarea de pirat a fratelui bunicului său, Lord Nicholas Fairfax - părul ca pana corbului, ochii negri şi un trup înalt, musculos - ci şi talentul lui Nicholas de A Face Exact Ce Nu Trebuia Să Facă.
Prin urmare, Lord Longmore se afla la Carlotta, care îl copleşea cu atenţiile sale, răspândind valuri de parfum. Şi din păcate, vorbind.
- Dar eşti prieten apropiat cu ei. Trebuie să ne spui cum arată noua ducesă de Clevedon.
- Brunetă, zise el uitându-se cum se învârtea ruleta. Drăguţă. Spune că-i englezoaică, dar se poartă ca o franţuzoaică.
- Dragul meu, dar puteam afla toate astea din Spectacle!
Foxe's Morning Spectacle era cea mai importantă fiţuică de scandal a Londrei.
Principialul marchiz de Warford o numea o prostie dezgustătoare, dar o citea, la fel ca toată lumea, de la târfe şi proxeneţi până la familia regală. Longmore ştia că tot ce se publicase în legătură cu mireasa ducelui de Clevedon fusese ticluit cu pricepere de sora cea blondă a tinerei căsătorite, Sophia Noirot, croitoreasă în timpul zilei şi cel mai important spion nocturn al lui Tom Foxe.
Longmore se întrebă unde era Sophia în acea noapte. Nu o zărise la Almack's. Modistele-mai ales cele cu origini franţuzeşti, oricât de vagi-aveau tot atâtea şanse să capete un bilet de intrare la Almack's pe cât avea el de a se face invizibil după bunul plac. Dar Sophia Noirot avea propriul fel de a se face invizibilă şi era perfect capabilă să-şi strecoare trupul cu rotunjimi elegante oriunde voia, deghizată în servitoare de ocazie. Aşa putea aduce la suprafaţă tot felul de mizerii pentru fiţuica de scandal a lui Foxe.
Roata ruletei se opri din învârtit, unul dintre tipii de la masă înjură şi fetişcana pe post de crupier împinse un vraf de fise în direcţia lui Longmore, care le adună şi i le înmâna Carlottei.
- Câştigurile tale? se miră ea. Vrei să le păstrez pentru tine?
- Da, drăguţo, păstrează-le, râse el. Cumpără-ţi un flecuşteţ sau ceva de genul ăsta.
Ea îşi ridică sprâncenele bine conturate. Până cu o clipă în urmă, când imaginile Sophiei Noirot i se învârteau prin minte, Longmore crezuse acelaşi lucru ca şi Carlotta: că avea să dispară imediat împreună cu ea în dormitor. Se presupunea că era întreţinuta lordului Gorell, dar respectivul, deşi suficient de bogat, nu era destul de energic pentru a o satisface deplin pe impetuoasa curtezană.
Întrucât depindea de banii furnizaţi de tatăl său şi de câştigurile de la jocurile de noroc, Longmore nu era probabil suficient de bogat. În plus, cu toate că dispunea fără îndoială de vigoarea şi ingeniozitatea necesare pentru a menţine treaz interesul Carlottei, îi trecu prin minte acum că l-ar fi plictisit în 5 minute.
Chiar şi conform standardelor sale uşuratice, rezultatul nu justifica o investiţie bănească substanţială, căreia i-ar fi urmat obligatoriu o predică plictisitoare a tatălui său despre risipirea alocaţiei. Cu alte cuvinte, nu merita să facă vreun efort.
Nu cu mult după ce îşi abandonase câştigurile, plecă însoţit de doi prieteni şi două domnişoare de onoare de-ale Carlottei. Găsiră o trăsură şi după o scurtă discuţie, o porniră spre un tripou rău famat din apropierea cartierului St. James's, unde scenele palpitante nu aveau să lipsească.
Plictisit de conversaţia din trăsură, se întoarse să se uite pe fereastră. Soarele răsărea devreme în acest moment al anului şi, cu toate că geamul era murdar, putea vedea destul de bine. O femeie şleampătă, cărând un coş murdar, mergea grăbită pe stradă. Mersul său, ca şi coşul, dovedeau că nu era unul dintre mulţii plimbăreţi ai Londrei, ci o servitoare în drum spre locul de muncă, în vreme ce superiorii ei din lumea bună se îndreptau spre casă de la petreceri.
Înainta cu un pas iute, dar nu destul de iute. O siluetă apăru dintr-o străduţă, îi înşfacă pe nepusă masă coşul şi o doborî la pământ.
Longmore se ridică imediat, deschise uşa trăsurii şi sări din vehiculul în mers, surd la ţipetele şi strigătele însoţitorilor lui. După ce se poticni o dată, îşi recapătă repede echilibrul şi se lansă după hoţ.
Individul gonea ca o săgeată, astfel că, într-un moment mai aglomerat al zilei, l-ar fi pierdut în curând din vedere. Era însă devreme şi nu trecea mai nimeni pe stradă. Longmore, cu mintea golită de gânduri, alerga pradă unei furii oarbe. Când ticălosul intră într-o fundătură îngustă, urmăritorul său nu avu nici o clipă în vedere o ambuscadă sau vreo primejdie - nu că i-ar fi păsat, dacă s-ar fi gândit la asta.
Necunoscutul se opri în faţa unei uşi care se întredeschise, dovadă că locatarii îl aşteptau. Aristocratul reuşi să-1 ajungă în ultima clipă, îl înşfacă şi îl trase înapoi.
Uşa se trânti cu un pocnet. Longmore îl izbi de cel mai apropiat zid. Omul se chirci şi alunecă la pământ, scăpând coşul. Deşi nu putea fi prea grav rănit - tâlharii nu se dădeau bătuţi cu una cu două stătea nemişcat, cu ochii închişi.
- Nu m-aş ridica prea repede, dacă aş fi în locul tău, spuse Longmore. Laş nenorocit! Să ataci femei?
Luă coşul şi aruncă o privire prin fundătură. Era posibil ca nişte complici primejdioşi să sară în ajutorul hoţului. Zona era însă liniştită, deşi Longmore nu avea nicio îndoială că îi priveau câteva perechi de ochi. Se îndreptă spre Piccadilly şi o găsi pe fată după câteva minute. Stătea prăbuşită lângă intrarea unui magazin, plângând.
- Nu mai boci, îi spuse. Uite aici marfa ta preţioasă.
Pescui câteva monede din buzunar şi i le vârî în mâini.
- Ce ai avut în minte, pentru numele lui Dumnezeu, să mergi aşa, orbeşte, fără să te uiţi primprejur?
- M...munca, îngăimă ea. Trebuia să merg la lucru, înălţimea Voastră.
Nu o întrebă de unde ştia că era lord, căci toată lumea îl cunoştea pe contele de Longmore.
- Hoţi şi nobili beţi mişună pe străzi, căutând gâlceava, şi tu umbli neînarmată, o mustră el. Ce se întâmplă cu femeile din ziua de azi?
- Nu...nu ştiu.
Tremura ca o frunză. Era zgâriată şi se murdărise în cădere. Avusese noroc că nici unul din puzderia de bădărani beţi care se întorceau acasă de la chiolhanurile lor nu dăduse peste ea.
- Vino cu mine, îi porunci.
Fie că era prea tulburată ca să gândească ori pur şi simplu intimidată - contele avea adesea acest efect, chiar şi asupra camarazilor săi - fata îl urmă spre trăsură. Prietenii lui ar fi putut să-şi continue drumul, la cât de beţi erau, dar se opriseră ca să asiste la spectacol.
- Toată lumea afară, ordonă Longmore.
Scoaseră sunete de protest, dar ieşiră clătinându-se din trăsură, cu toţii holbându-se la femeia şleampătă.
- Nu-i genul tău, Longmore, remarcă Hempton.
- Mi-e teamă că ţi-ai coborât nivelul, zise la rândul lui Crawford, însă Longmore nu-i băgă în seamă.
- Unde mergeai?
Cum necunoscuta nu răspunse, mulţumindu-se să-şi plimbe privirea de la el la prietenii lui şi la târfe, continuă:
- Lasă-i în pace pe ei. Nimeni nu-i interesat de treburile tale. Noi vrem doar să ajungem la următoarea petrecere. Unde vrei să te ducă birjarul?
- Vă rog, înălţimea Voastră, mă îndreptam către Societatea Modistelor pentru Educaţia Femeilor Nevoiaşe, reuşi ea să bolborosească într-un târziu.
- E o denumire cam lungă, observă Crawford.
- Muncesc acolo, spuse fata. O să întârzii.
Îi spuse lui Longmore adresa, iar acesta i-o transmise birjarului, cu ordine stricte să o ducă pe fată la destinaţie în jumătate din timpul obişnuit. În caz contrar avea să-1 găsească şi să-i ofere o scuză excelentă pentru a se mişca încet.
O ajută pe fată să se urce în trăsură, trânti uşa după ea şi îi făcu semn birjarului să plece, după care rămase în loc, năpădit de melancolie. Se gândea la modiste. La o anume modistă blondă. Lăsându-i pe prietenii lui să găsească o altă trăsură, merse mai departe pe jos, de unul singur, până la St. James's Street. Ca să ajungă la Crockford's trebuia să treacă pe lângă Clubul White's. Puţin mai încolo se zărea Casa Noirot, bârlogul croito-reselor franţuzoaice.
Trecu de magazin în pas lent, apoi se opri şi privi în urmă către etajele superioare, unde, din motive neînţelese de el, continuau să trăiască două din cele trei surori Noirot.
Merse mai departe spre Crockford's, unde se aşeză la masa de joc. Pierdu zdravăn o bună bucată de timp,înainte de a începe să câştige sume importante.
Când, după o oră de plictiseală crescândă, plecă de la Crockford's, era încă uimitor de devreme după standardele lumii mondene. Cu toate astea, Londra se trezea la viaţă: pe St.James's Street treceau câteva trăsuri şi o mulţime de pietoni. Magazinele nu se deschiseseră încă. Casa Noirot, ştia el, ridica obloanele abia la 10, deşi cusătoresele îşi făceau apariţia la 9.
În ultimele săptămâni îşi formase însă o părere generală despre obiceiurile Sophiei Noirot, aşa că se puse pe aşteptat.
Nu semăna nici pe departe cu marchizul şi soţia lui, în nicio privinţă. Moştenise nu numai înfăţişarea de pirat a fratelui bunicului său, Lord Nicholas Fairfax - părul ca pana corbului, ochii negri şi un trup înalt, musculos - ci şi talentul lui Nicholas de A Face Exact Ce Nu Trebuia Să Facă.
Prin urmare, Lord Longmore se afla la Carlotta, care îl copleşea cu atenţiile sale, răspândind valuri de parfum. Şi din păcate, vorbind.
- Dar eşti prieten apropiat cu ei. Trebuie să ne spui cum arată noua ducesă de Clevedon.
- Brunetă, zise el uitându-se cum se învârtea ruleta. Drăguţă. Spune că-i englezoaică, dar se poartă ca o franţuzoaică.
- Dragul meu, dar puteam afla toate astea din Spectacle!
Foxe's Morning Spectacle era cea mai importantă fiţuică de scandal a Londrei.
Principialul marchiz de Warford o numea o prostie dezgustătoare, dar o citea, la fel ca toată lumea, de la târfe şi proxeneţi până la familia regală. Longmore ştia că tot ce se publicase în legătură cu mireasa ducelui de Clevedon fusese ticluit cu pricepere de sora cea blondă a tinerei căsătorite, Sophia Noirot, croitoreasă în timpul zilei şi cel mai important spion nocturn al lui Tom Foxe.
Longmore se întrebă unde era Sophia în acea noapte. Nu o zărise la Almack's. Modistele-mai ales cele cu origini franţuzeşti, oricât de vagi-aveau tot atâtea şanse să capete un bilet de intrare la Almack's pe cât avea el de a se face invizibil după bunul plac. Dar Sophia Noirot avea propriul fel de a se face invizibilă şi era perfect capabilă să-şi strecoare trupul cu rotunjimi elegante oriunde voia, deghizată în servitoare de ocazie. Aşa putea aduce la suprafaţă tot felul de mizerii pentru fiţuica de scandal a lui Foxe.
Roata ruletei se opri din învârtit, unul dintre tipii de la masă înjură şi fetişcana pe post de crupier împinse un vraf de fise în direcţia lui Longmore, care le adună şi i le înmâna Carlottei.
- Câştigurile tale? se miră ea. Vrei să le păstrez pentru tine?
- Da, drăguţo, păstrează-le, râse el. Cumpără-ţi un flecuşteţ sau ceva de genul ăsta.
Ea îşi ridică sprâncenele bine conturate. Până cu o clipă în urmă, când imaginile Sophiei Noirot i se învârteau prin minte, Longmore crezuse acelaşi lucru ca şi Carlotta: că avea să dispară imediat împreună cu ea în dormitor. Se presupunea că era întreţinuta lordului Gorell, dar respectivul, deşi suficient de bogat, nu era destul de energic pentru a o satisface deplin pe impetuoasa curtezană.
Întrucât depindea de banii furnizaţi de tatăl său şi de câştigurile de la jocurile de noroc, Longmore nu era probabil suficient de bogat. În plus, cu toate că dispunea fără îndoială de vigoarea şi ingeniozitatea necesare pentru a menţine treaz interesul Carlottei, îi trecu prin minte acum că l-ar fi plictisit în 5 minute.
Chiar şi conform standardelor sale uşuratice, rezultatul nu justifica o investiţie bănească substanţială, căreia i-ar fi urmat obligatoriu o predică plictisitoare a tatălui său despre risipirea alocaţiei. Cu alte cuvinte, nu merita să facă vreun efort.
Nu cu mult după ce îşi abandonase câştigurile, plecă însoţit de doi prieteni şi două domnişoare de onoare de-ale Carlottei. Găsiră o trăsură şi după o scurtă discuţie, o porniră spre un tripou rău famat din apropierea cartierului St. James's, unde scenele palpitante nu aveau să lipsească.
Plictisit de conversaţia din trăsură, se întoarse să se uite pe fereastră. Soarele răsărea devreme în acest moment al anului şi, cu toate că geamul era murdar, putea vedea destul de bine. O femeie şleampătă, cărând un coş murdar, mergea grăbită pe stradă. Mersul său, ca şi coşul, dovedeau că nu era unul dintre mulţii plimbăreţi ai Londrei, ci o servitoare în drum spre locul de muncă, în vreme ce superiorii ei din lumea bună se îndreptau spre casă de la petreceri.
Înainta cu un pas iute, dar nu destul de iute. O siluetă apăru dintr-o străduţă, îi înşfacă pe nepusă masă coşul şi o doborî la pământ.
Longmore se ridică imediat, deschise uşa trăsurii şi sări din vehiculul în mers, surd la ţipetele şi strigătele însoţitorilor lui. După ce se poticni o dată, îşi recapătă repede echilibrul şi se lansă după hoţ.
Individul gonea ca o săgeată, astfel că, într-un moment mai aglomerat al zilei, l-ar fi pierdut în curând din vedere. Era însă devreme şi nu trecea mai nimeni pe stradă. Longmore, cu mintea golită de gânduri, alerga pradă unei furii oarbe. Când ticălosul intră într-o fundătură îngustă, urmăritorul său nu avu nici o clipă în vedere o ambuscadă sau vreo primejdie - nu că i-ar fi păsat, dacă s-ar fi gândit la asta.
Necunoscutul se opri în faţa unei uşi care se întredeschise, dovadă că locatarii îl aşteptau. Aristocratul reuşi să-1 ajungă în ultima clipă, îl înşfacă şi îl trase înapoi.
Uşa se trânti cu un pocnet. Longmore îl izbi de cel mai apropiat zid. Omul se chirci şi alunecă la pământ, scăpând coşul. Deşi nu putea fi prea grav rănit - tâlharii nu se dădeau bătuţi cu una cu două stătea nemişcat, cu ochii închişi.
- Nu m-aş ridica prea repede, dacă aş fi în locul tău, spuse Longmore. Laş nenorocit! Să ataci femei?
Luă coşul şi aruncă o privire prin fundătură. Era posibil ca nişte complici primejdioşi să sară în ajutorul hoţului. Zona era însă liniştită, deşi Longmore nu avea nicio îndoială că îi priveau câteva perechi de ochi. Se îndreptă spre Piccadilly şi o găsi pe fată după câteva minute. Stătea prăbuşită lângă intrarea unui magazin, plângând.
- Nu mai boci, îi spuse. Uite aici marfa ta preţioasă.
Pescui câteva monede din buzunar şi i le vârî în mâini.
- Ce ai avut în minte, pentru numele lui Dumnezeu, să mergi aşa, orbeşte, fără să te uiţi primprejur?
- M...munca, îngăimă ea. Trebuia să merg la lucru, înălţimea Voastră.
Nu o întrebă de unde ştia că era lord, căci toată lumea îl cunoştea pe contele de Longmore.
- Hoţi şi nobili beţi mişună pe străzi, căutând gâlceava, şi tu umbli neînarmată, o mustră el. Ce se întâmplă cu femeile din ziua de azi?
- Nu...nu ştiu.
Tremura ca o frunză. Era zgâriată şi se murdărise în cădere. Avusese noroc că nici unul din puzderia de bădărani beţi care se întorceau acasă de la chiolhanurile lor nu dăduse peste ea.
- Vino cu mine, îi porunci.
Fie că era prea tulburată ca să gândească ori pur şi simplu intimidată - contele avea adesea acest efect, chiar şi asupra camarazilor săi - fata îl urmă spre trăsură. Prietenii lui ar fi putut să-şi continue drumul, la cât de beţi erau, dar se opriseră ca să asiste la spectacol.
- Toată lumea afară, ordonă Longmore.
Scoaseră sunete de protest, dar ieşiră clătinându-se din trăsură, cu toţii holbându-se la femeia şleampătă.
- Nu-i genul tău, Longmore, remarcă Hempton.
- Mi-e teamă că ţi-ai coborât nivelul, zise la rândul lui Crawford, însă Longmore nu-i băgă în seamă.
- Unde mergeai?
Cum necunoscuta nu răspunse, mulţumindu-se să-şi plimbe privirea de la el la prietenii lui şi la târfe, continuă:
- Lasă-i în pace pe ei. Nimeni nu-i interesat de treburile tale. Noi vrem doar să ajungem la următoarea petrecere. Unde vrei să te ducă birjarul?
- Vă rog, înălţimea Voastră, mă îndreptam către Societatea Modistelor pentru Educaţia Femeilor Nevoiaşe, reuşi ea să bolborosească într-un târziu.
- E o denumire cam lungă, observă Crawford.
- Muncesc acolo, spuse fata. O să întârzii.
Îi spuse lui Longmore adresa, iar acesta i-o transmise birjarului, cu ordine stricte să o ducă pe fată la destinaţie în jumătate din timpul obişnuit. În caz contrar avea să-1 găsească şi să-i ofere o scuză excelentă pentru a se mişca încet.
O ajută pe fată să se urce în trăsură, trânti uşa după ea şi îi făcu semn birjarului să plece, după care rămase în loc, năpădit de melancolie. Se gândea la modiste. La o anume modistă blondă. Lăsându-i pe prietenii lui să găsească o altă trăsură, merse mai departe pe jos, de unul singur, până la St. James's Street. Ca să ajungă la Crockford's trebuia să treacă pe lângă Clubul White's. Puţin mai încolo se zărea Casa Noirot, bârlogul croito-reselor franţuzoaice.
Trecu de magazin în pas lent, apoi se opri şi privi în urmă către etajele superioare, unde, din motive neînţelese de el, continuau să trăiască două din cele trei surori Noirot.
Merse mai departe spre Crockford's, unde se aşeză la masa de joc. Pierdu zdravăn o bună bucată de timp,înainte de a începe să câştige sume importante.
Când, după o oră de plictiseală crescândă, plecă de la Crockford's, era încă uimitor de devreme după standardele lumii mondene. Cu toate astea, Londra se trezea la viaţă: pe St.James's Street treceau câteva trăsuri şi o mulţime de pietoni. Magazinele nu se deschiseseră încă. Casa Noirot, ştia el, ridica obloanele abia la 10, deşi cusătoresele îşi făceau apariţia la 9.
În ultimele săptămâni îşi formase însă o părere generală despre obiceiurile Sophiei Noirot, aşa că se puse pe aşteptat.
CAPITOLUL 1
Londra, Joi, 21 mai 1835
Fluturând un exemplar al fiţuicii Foxe's Morning Spectacle, Sophy Noirot năvăli peste ducele şi ducesa de Clevedon în timp ce aceştia luau micul dejun în sala destinată acestui scop de la reşedinţa Clevedon.
- Aţi văzut asta? strigă ea,aruncând ziarul pe masă între sora şi cumnatul ei. Înalta societate este isterică şi, culmea culmilor, le acuză pe cele trei surori ale lui Sheridan. Trei surori punând la cale comploturi diabolice - şi nu suntem noi acelea! Ah, scumpo, când am văzut asta, am crezut că mor de râs.
În ultimul timp, anumiţi membri ai lumii mondene le comparaseră nu de puţine ori pe cele trei proprietărese ale Casei Noirot - pe care Sophy intenţiona s-o transforme în cea mai vestită casă de modă londoneză fără a precupeţi niciun efort - cu cele trei vrăjitoare din Macbeth. Dacă nu l-ar fi vrăjit pe ducele de Clevedon, spuneau gurile rele, nu s-ar fi însurat niciodată cu o negustoreasă.
Capetele brunete ale celor doi aristocraţi se plecară peste ziarul pe care cerneala abia dacă se uscase. Circulau deja bârfe despre fuga Sheridan-Grant, dar Spectacle, ca de obicei, era primul care tipărise confirmarea.
- Se zvoneşte că tatăl domnişoarei Grant va depune o plângere contra familiei Sheridan în faţa Lordului Cancelar, spuse Marcelline. Captivantă poveste, într-adevăr.
În acel moment intră un valet.
- Lord Longmore, înălţimea Voastră, anunţă el.
„Nu acum,la naiba”, oftă în gând Sophy. Sora lor produsese multă zarvă în lumea bună, îşi făcuse o duşmancă de moarte din una dintre cele mai puternice membre ale aristocraţiei - care se întâmpla să fie mama lui Longmore - clienţii le abandonau cu grămada şi ea n-avea nicio idee cum să repare stricăciunea.
Contele de Longmore îşi făcu apariţia în camera de mic dejun cu un ziar sub braţ. Pulsul Sophiei se acceleră. Nu se putea stăpâni. Părul de abanos şi ochii negri strălucitori... nasul nobil care fusese rupt probabil de vreo 10 ori şi cu toate astea se încăpăţâna să rămână drept şi arogant...gura aspră, cinică... statura de peste 1 metru şi 80... Întruchiparea frumuseţii masculine.
Doar dacă ar fi avut şi creier. Nu, mai bine nu. În primul rând, creierul constituia un inconvenient în ceea ce-i privea pe bărbaţi. În al doilea rând şi cel mai important, Sophy n-avea timp pentru el sau oricare alt bărbat. Avea de salvat o afacere de la Dezastrul Iminent.
- V-am adus ultima ediţie din Spectacle, spuse el către perechea aşezată la masă. Dar văd că n-am fost suficient de iute.
- A adus-o Sophy, îl lămuri Marcelline.
Privirea întunecată a lui Longmore se opri asupra tinerei femei, care îl salută rece din cap şi se îndreptă către bufet, unde, cu ochii la vasele încălzite, se concentra să-şi umple farfuria.
- Domnişoară Noirot, v-aţi sculat devreme, după câte observ. N-aţi fost la Almack's aseară.
- Bineînţeles că nu, replică Sophy. Nici Inchiziţia spaniolă nu le-ar convinge pe patroane să-mi dea o invitaţie.
- Şi de când aşteptaţi dumneavoastră permisiunea cuiva? Am fost foarte dezamăgit. Am stat ca pe jăratic să văd ce deghizare veţi folosi. Preferata mea de până acum este servitoarea din Lancashire.
Asta era şi favorita lui Sophy. Escapadele ei la evenimentele mondene în scopul strângerii de bârfe pentru Foxe trebuiau să fie strict secrete. Nimeni nu le băga de seamă pe servitoare, iar ea era o Noirot, pricepută în a se face invizibilă la fel precum era la a-şi câştiga atenţia. Dar el o observase. Probabil că îşi dezvoltase în mod neobişnuit auzul şi văzul pentru a compensa dimensiunea redusă a creierului.
Îşi duse farfuria la masă şi se aşeză lângă sora ei, murmurând:
- Sunt neconsolată că a trebuit să vă stric plăcerea.
- Nu-i nimic, zâmbi el. Am găsit ceva de făcut mai târziu.
- Aşa se pare, spuse Clevedon, măsurându-1 cu privirea. Trebuie că a fost o petrecere pe cinste. De vreme ce tu nu te scoli niciodată atât de devreme, se impune concluzia că te-ai oprit aici în drum spre casă.
Ca mulţi cei din categoria lui socială, Lord Longmore arareori se trezea înainte de amiază. Părul ciufulit, cravata mototolită şi hainele şifonate îi spuseră Sophiei că nu apucase încă să se culce - în orice caz, nu în patul lui. Fantezia i-o porni pe loc la vale, zugrăvindu-i corpul gol printre cearşafuri în dezordine. Nu-l văzuse niciodată dezbrăcat şi prefera să nu se gândească la asta, dar, pe lângă faptul că se bucura de o imaginaţie ieşită din comun, mai văzuse şi statui, tablouri şi, cu mulţi ani în urmă, anumite bunuri personale ale unor băieţi parizieni lăudăroşi.
Îşi alungă hotărât toate astea din minte. Într-o bună zi avea să se mărite cu un bărbat respectabil, deloc interesat să se amestece în munca ei.
Longmore nu numai că sfida orice respectabilitate, dar era un nătărău ce se băga mereu unde nu-i fierbea oala - şi întâmplător era şi fiul unei doamne care dorea ca surorile Noirot să dispară de pe faţa pământului.
Pe scurt, doar o nebună sinucigaşă s-ar fi combinat cu el.
Sophy îşi concentra atenţia asupra hainelor lui. În ceea ce privea croiala, ţinuta lui era ireproşabilă, linia cambrată îi sublinia fiecare centimetru de muşchi începând de la umerii largi şi pieptul lat până la talia suplă, şoldurile înguste şi apoi în jos, de-a lungul picioarelor lungi şi puternice...
Din nou îşi goli mintea, amintindu-şi că hainele erau viaţa ei, îi privi îmbrăcămintea obiectiv, ca un profesionist care judecă munca altuia.
Ştia că îşi începea serile îmbrăcat elegant. Valetul lui, Olney, avea grijă de asta. Dar Longmore nu se comporta întotdeauna cu eleganţă şi ce se întâmpla după ce ieşea din casă nu mai putea fi controlat de Olney. După cum arăta, se întâmplaseră multe de când valetul îşi luase la revedere de la el.
- Tu ai fost întotdeauna geniul familiei, îl complimentă Longmore pe duce. Ai tras concluzia corectă. M-am oprit pe la Crockford's. Şi în altă parte. Am avut nevoie de ceva să-mi alunge amintirea orelor plicticoase de la Almack's.
- Tu urăşti întrunirile astea, observă Clevedon. Nu se poate presupune decât că o femeie te-a ademenit într-acolo.
- Sora mea, spuse Longmore, e complet idioată în privinţa bărbaţilor. Părinţii mei se plâng de asta la nesfârşit. Chiar şi eu am constatat ce adunătură de oameni fără căpătâi sunt drăguţii ei. O gaşcă de desfrânaţi şi faliţi. Ca să-i descurajez, mă ţin după Clara cu un aer ameninţător.
- Ce atitudine neobişnuit de frăţească din partea ta!
- Prostul ăla de Adderley tot încerca s-o cucerească, zise Longmore luându-şi o ceaşcă de cafea şi aşezându-se lângă Clevedon, în faţa Marcellinei. Soră-mii i se pare fermecător, însă eu cred că e fermecat de zestrea ei.
- Potrivit bârfelor, e afundat în datorii până-n gât, mai spuse ducele.
- Nu-mi place rânjetul lui. Şi nu cred că ţine la Clara chiar atât de mult. Părinţii mei îl urăsc dintr-o mie de motive.
Făcând semn cu ceaşca de cafea către ziar, Longmore continuă:
- N-o să găsească lovitura lui Sheridan prea liniştitoare. Cu toate astea,a fost al dracului de convenabil pentru tine, aş putea să zic. Un excelent mod de a deturna atenţia de la nunta voastră palpitantă.
Privirea lui întunecată se mută leneş spre Sophy:
- Nici nu se putea nimeri mai bine. Să cred că n-ai avut niciun amestec în asta, domnişoară Noirot?
- Dacă aveam, îi ceream ducelui o sticlă din cea mai bună şampanie şi închinam în cinstea mea, râse Sophy. Mi-aş dori numai să fi putut orchestra ceva atât de perfect.
Deşi cele trei surori Noirot erau toate croitorese talentate, fiecare avea aptitudini deosebite. Bruneta Marcelline, cea mai mare, era artista care imagina permanent creaţii noi. Roşcata Leonie, cea mai tânără, era geniul financiar. Sophy, blonda, se ocupa cu vânzările. Putea îmblânzi inimi împietrite şi smulge mari sume de bani de la zgârciţi. Îi putea face pe oameni să creadă că negrul e alb. Surorile ei spuneau adesea că Sophy putea vinde şi castraveţi grădinarului.
Dacă ar fi fost în stare să fabrice un scandal care să abată atenţia micuţului creier găunos al lumii mondene de la Marcelline spre altcineva, Sophy ar fi făcut-o.
Oricât de mult îşi iubea sora şi oricât de fericită ar fi fost că se măritase cu un bărbat care o adora, Sophy era încă zdruncinată de tulburarea adusă lumii lor, care se învârtise mereu în jurul micii lor familii şi a afacerii lor. Nu era sigură că Marcelline şi Clevedon înţelegeau cu adevărat greutăţile pe care le provocase firmei recenta lor căsătorie sau în ce pericol se afla magazinul.
Nu trebuia uitat însă că erau proaspăt căsătoriţi, iar după toate aparenţele iubirea le zăpăcea minţile chiar mai rău decât dorinţa trupească. Pe moment, Sophy nu putea suporta să le distrugă fericirea împărtăşindu-le neliniştile ei şi ale lui Leonie. Tinerii însurăţei schimbară o privire complice.
- Ce crezi? întrebă Clevedon. Vrei să profiţi de diversiune şi să te întorci la treabă?
- Trebuie să mă întorc la treabă, diversiune sau nu, spuse Marcelline.
O privi pe Sophy.
- Hai să plecăm repede, ma chere sceur. Mătuşile vor coborî la micul dejun în mai puţin de o oră.
- Mătuşile, exclamă Longmore. Sunt încă aici?
Reşedinţa Clevedon era destul de spaţioasă pentru a adăposti confortabil câteva familii. Când mătuşile ducelui veneau la Londra în vizite prea scurte ca să merite deschiderea propriilor case din oraş, nu stăteau la hotel, ci în aripa de nord.
La ultima vizită, scopul lor fusese acela de a opri nunta.
Iniţial, Marcelline şi Clevedon plănuiseră să se căsătorească a doua zi după ce el îi ceruse - sau o convinsese - să se mărite cu el, dar cele două surori, Sophy şi Leonie, mai lucide, îi făcuseră să se răzgândească. Le explicaseră că nunta avea să producă o agitaţie impresionantă, ce foarte probabil s-ar fi dovedit fatală pentru afacere. Dar dacă nişte rude de-ale lui Clevedon participau la ceremonie, demonstrând acceptarea miresei, asta avea să atenueze într-o oarecare măsură afrontul. Prin urmare, Clevedon le invitase pe mătuşile lui, care descinseseră ca nişte furii pentru a împiedica scandaloasa mezalianţă. Dar nicio lady, nici măcar Regina, nu se putea pune cu cele trei surori Noirot şi arma lor secretă, fiica de 6şase ani a Marcellinei, Lucie Cordelia. Mătuşile se predaseră după câteva ore.
Acum căutau o cale prin care să o facă pe Marcelline să arate respectabil, mai ales că li se părea o idee bună să-i fie prezentată Reginei. Sophy nu era deloc sigură că asta avea să aducă vreun avantaj Casei Noirot. Dimpotrivă, bănuia că avea să alimenteze şi mai mult ura nutrită de Lady Warford.
- Sunt încă aici, spuse Clevedon. Nu se dau duse nici în ruptul capului.
Marcelline se ridică, şi la fel făcură şi ceilalţi.
- Mai bine plec înainte ca ele să coboare, zise ea. Nu se împacă deloc cu ideea că vreau să-mi continui munca.
- Asta însemnând mai multe predici decât ai putea să suporţi, înţeleg perfect, zâmbi Longmore făcând o scurtă plecăciune.
Era un bărbat foarte impunător, care domina încăperea. Era neîngrijit şi pe deasupra avea şi o proastă reputaţie, dar se înclina cu graţia unui filfizon. Pe Sophy o enerva faptul că părea atât de în largul său cu trupul acela masiv, de bătăuş. O scotea din fire virilitatea pe care o emana atât de făţiş. Sophy era o Noirot, o familie ce rezona puternic la plăcerea carnală, fără să se încurce cu prea multe principii morale. Dacă Longmore ar fi aflat vreodată cât de slabă era ea în această privinţă, orice rezistenţă s-ar fi dus pe apa sâmbetei.
Schiţă o plecăciune şi o luă pe sora ei de braţ.
- Păi da, mai bine să nu pierdem vremea, pentru orice eventualitate. I-am promis lui Leonie că n-o să stau aici mai mult de o jumătate de oră, zise ea scoţând-o grăbită pe Marcelline din încăpere.
Longmore le privi plecând. De fapt, o privea pe Sophy, o fătucă nurlie, energică şi vicleană.
- Magazinul, i se adresă gazdei când ele nu-1 mai puteau auzi. Nu vreau să fiu lipsit de respect faţă de ducesa ta, dar...sunt nebune?
- Asta depinde de unde priveşti problema.
- Se pare că nu sunt suficient de scrântit la cap pentru a înţelege, oftă Longmore. Ar putea să închidă afacerea şi să trăiască aici. Nu s-ar zice că duci lipsă de spaţiu sau de bani. De ce să vrea să continue cu plecăciuni şi discuţii interminabile cu clientele?
- Pasiunea, spuse Clevedon. Munca este pasiunea lor.
Longmore nu înţelegea foarte bine semnificaţia acestui cuvânt. De pe la 18 ani nu mai avusese nicio pasiune. Din moment ce Clevedon, cel mai bun prieten al lui, ştia asta foarte bine, nu făcu niciun comentariu, mulţumindu-se să scuture din cap şi să se îndrepte către bufet.
Îşi umplu farfuria cu ouă, felii mari de şuncă, pâine şi un bulgăre mare de unt ca să alunece totul mai bine,apoi le duse la masă şi începu să mănânce. La Clevedon se simţise întotdeauna ca acasă,iar situaţia nu avea să se schimbe, căci ducesa îl simpatiza. Pe de altă parte, sora ei blondă mai degrabă l-ar fi împuşcat, şi nici nu încerca să-şi ascundă ostilitatea - ceea ce o făcea şi mai interesantă, şi mai amuzantă.
De asta o aşteptase şi o pândise. De asta o urmărise de la Casa Noirot la Charing Cross. Zărise ziarul din mâna ei şi dedusese despre ce era vorba. Printr-o capodoperă de magie editorială - un pact cu diavolul, fără îndoială Foxe's Morning Spectacle ajungea de obicei pe străzile Londrei şi în mâinile murdare ale vânzătorilor de gazete nu numai înaintea rivalilor săi, ci şi cu scandaluri mai picante pe prima pagină. Deşi multe din distracţiile lumii mondene nu începeau înainte de unsprezece noaptea sau nu se terminau înainte de a se crăpa de ziuă, Foxe reuşea să publice amănunte foarte proaspete.
Asta nu era de ici, de colo, chiar ţinând seama că „dimineaţa” în accepţiunea nobilimii era o noţiune flexibilă ce se întindea cu mult peste miezul zilei.
Dornic să afle ce o adusese aşa de devreme la reşedinţa Clevedon, cumpărase un exemplar de la un puşti ce vindea la colţ de stradă şi îl frunzărise. Cunoscând deja stilul gazetăresc al lui Sophy, Longmore ştia că nu era ceva uşor de digerat.
Cu toate astea, perseverase. Nu putea înţelege cum de ar fi putut fi amestecată în scandalul Sheridan, însă n-ar fi fost primul motiv de mirare. Multe îl intrigau la Sophy, începând cu felul în care mergea: avea ţinuta unei doamne nobile şi totuşi legănarea şoldurilor promitea ceva aţâţător, nedemn de o lady.
- M-am însurat cu Marcelline ştiind că nu va renunţa la munca ei, mărturisi Clevedon. Dacă ar face-o, ar fi ca toate celelalte. Nu ar fi femeia de care m-am îndrăgostit.
- Dragoste, bombăni Longmore. O idee proastă.
- Într-o bună zi, Dragostea va sosi şi te va da pe spate, spuse ducele cu un zâmbet. Şi o să mor de râs privindu-te.
- Va avea mult de furcă, te asigur. Eu nu sunt ca tine. Nu sunt sensibil. Dacă Dragostea vrea să pună stăpânire pe mine, nu numai că va trebui să mă dea pe spate, dar va trebui să mă lege şi să-mi snopească în bătaie creierii, în măsura în care am aşa ceva.
- Foarte posibil, râse Clevedon. Ceea ce face toată treaba cu mult mai distractivă.
- O să aştepţi mult şi bine, replică prietenul său. Deocamdată, viaţa amoroasă a Clarei este problema.
- Îmi imaginez că situaţia de acasă n-a fost prea plăcută pentru niciunul dintre voi, de la nuntă încoace.
Ducele o ştia mai bine ca toţi, întrucât Lord Warford fusese tutorele lui. Clevedon şi Longmore crescuseră împreună, mai mult fraţi decât prieteni, iar Clevedon ţinuse enorm la Clara încă de când era mică. Se presupusese că aveau să se căsătorească. Apoi o cunoscuse pe frumoasa croitoreasă, iar Clara reacţionase la modul „călătorie sprâncenată”, spre şocul părinţilor, fraţilor şi surorilor ei, fără a mai menţiona lumea mondenă.
- Tata s-a resemnat, spuse Longmore. Mama nu.
Ăsta era un eufemism cât toate zilele. Mama lui îşi ieşise din minţi. Cea mai mică aluzie la duce sau la tânăra lui soţie o făcea să ţipe. Se certa fără încetare cu Clara şi îl atrăgeau mereu şi pe Longmore în dispută. În fiecare zi mai sosea câte un mesaj de la sora lui, implorându-1 să vină şi Să Facă Ceva.
Longmore şi Clara participaseră amândoi la nunta lui Clevedon, dându-şi astfel consimţământul în mod public. Acest aspect, ce fusese prompt relatat în Spectacle, transformase reşedinţa Warford într-un câmp de bătălie.
- O înţeleg pe Clara pentru că s-a lepădat de mine, suspină ducele.
- Nici nu văd de ce n-ai înţelege. Ţi-a explicat asta în detaliu, pe un ton ascuţit, în faţa cremei aristocraţiei londoneze.
- Ce nu înţeleg este de ce nu-i dă papucii lui Adderley.
- Înalt, blond, cu aer romantic, observă Longmore. Ştie ce să le spună femeilor. Bărbaţii îl văd în adevărata lui lumină. Femeile nu.
- N-am nicio idee ce e în mintea Clarei, dar soţia mea şi cu surorile ei vor vrea să meargă până la capăt cu asta. E treaba lor să-şi înţeleagă clientele, iar Clara e specială. E cea mai bună clientă a lor şi pune foarte bine în valoare creaţiile Marcellinei. Prin urmare, nu e de dorit ca ea să se mărite cu un bărbat sărac lipit pământului.
- Să înţeleg atunci că se ocupă şi de aranjarea de căsătorii? pufni Longmore. Dacă e aşa, aş vrea să-i găsească un soţ potrivit şi să mă scutească pe mine de serile astea îngrozitoare de la Almack's.
- Lasă asta în seama lui Sophy, îl linişti Clevedon. Ea este cea care frecventează petrecerile şi observă amănuntele mai bine decât oricine.
- Inclusiv multe treburi pe care oamenii ar prefera ca ea să nu le observe, remarcă Longmore.
- Este dotată cu un ochi extraordinar pentru detalii, spuse ducele.
- Şi o pană foarte ocupată, adăugă Longmore. E uşor să-i recunoşti articolele din Spectacle. Şiruri întregi de cuvinte despre panglici şi funde, şi dantele, şi pliseuri aici, şi cute dincolo. Nicio aţă nu trece nemenţionată.
- Observă, de asemenea, gesturi şi priviri, preciză Clevedon.Pur şi simplu, nicio relatare nu seamănă cu a ei.
- Ai absolută dreptate, râse prietenul său. Foloseşte cu graţie toate adjectivele şi adverbele.
Clevedon zâmbi.
- Asta le atrage pe cliente: combinaţia de bârfă şi detalii complicate despre rochii, toate adunate într-un scenariu. Mi s-a spus că are acelaşi efect asupra femeilor ca privitul de nuduri feminine asupra bărbaţilor.
Bătând cu un deget pe ziar, ducele urmă:
- O s-o rog să stea cu ochii pe Clara. Dacă staţi amândoi la pândă, ar trebui să-ţi fie uşor să o fereşti de necazuri.
Longmore n-avea nicio obiecţie faţă de orice activitate care o implica pe Sophy Noirot.
Din contră, se gândea la o sumedenie de activităţi, iar să facă echipă cu ea pentru a o păzi pe sora lui i-ar fi oferit o excelentă scuză să i se vâre mereu în cale-şi cu ceva noroc, chiar şi în alte locuri.
- Nu văd nicio femeie mai potrivită pentru treaba asta, spuse în final. Domnişoarei Noirot nu-i scapă nimic.
În mintea lui o numea Sophy, dar ea nu-i permisese niciodată să i se adreseze cu apelativul folosit de rudele apropiate. Prin urmare, chiar faţă de Clevedon, bunele maniere impuneau ca Longmore să utilizeze formula adecvată.
- Cu tine şi cu Sophy făcând de pază, desfrânaţii şi faliţii n-o să aibă nicio şansă, decise Clevedon. Nici măcar Argus nu ar reuşi mai bine.
- Te referi la câine? întrebă Longmore scotocindu-şi prin memorie.
- La uriaşul cu mulţi ochi, îl lămuri Clevedon.”Şi 1-a pus s-o păzească pe marele şi puternicul Argus, care cu ai săi patru ochi se uita peste tot”, cită el de undeva.”Şi zeiţa îi dărui neobosită putere: somnul nu-i pogora pe ochi nicicând, iar el veghea mereu scrutător.”
*Clevedon citează din Aegimius, poem epic atribuit lui Heslod
- Asta mi se pare exagerat, spuse Longmore. Pe de altă parte, ai fost întotdeauna un romantic.
O săptămână mai târziu
- Warford, cum de-ai putut face aşa ceva?
- Draga mea, doar ştii că nu-i poruncesc Maiestăţii Sale...
- E de nesuportat! Creatura aia cu care s-a însurat să fie prezentată la Curte? La audienţa organizată pentru ziua de naştere a Regelui? Ca şi când ar fi o prinţesă?
Longmore era în trăsură cu părinţii şi sora lui, în drum spre casă de la Palatul St. James. Deşi evenimentele de la Curte îl plictiseau peste măsură, participase la recepţie, sperând să zărească o anumită persoană neinvitată. O văzuse însă doar pe sora lui Sophy - „creatura” din cauza căreia mama lui era cuprinsă de furie.
Timp de câteva minute cugetase dacă să se strecoare afară sau să pornească la vânătoare după o soţie sau o văduvă tot atât de plictisită. Palatul era bine garnisit cu tot felul de colţuri întunecate prielnice unei scurte runde de distracţii.
N-avusese noroc. Penele şi diamantele de care era plină sala împodobeau numai fecioare şi neveste ipocrite, iar cu fecioarele te însurai, nici gând să le înghesui sub o scară.
- E ciudat, sunt de acord, rosti cu grijă Lord Warford.
Deşi căsătoria lui Clevedon nu-1 mai scandaliza, renunţase cu mult timp în urmă să poarte o discuţie în contradictoriu cu soţia lui.
- Mie nu mi s-a părut ciudat, spuse Longmore.
- Cum să nu fie ciudat? strigă mama lui. Nimeni nu este prezentat la audienţa de ziua Regelui.
- Cu excepţia demnitarilor străini, preciză Lord Warford.
- E o încălcare scandaloasă a etichetei chiar şi să soliciţi o excepţie, pufni Lady Warford.
Uita în mod convenabil că îi ceruse soţului ei să comită o astfel de încălcare scandaloasă a etichetei rugându-1 pe monarh să nu o salute pe ducesa de Clevedon. Dar era de datoria soţului, nu a fiului, să sublinieze asta, şi anii de căsătorie îl educaseră pe Lord Warford să fie laş.
- Nu mi-a venit să cred că Maiestatea Sa ar face un astfel de lucru, chiar şi pentru Lady Adelaide, continuă ea mânioasă. Iată însă că s-a întâmplat. Regina e foarte ataşată de mătuşa lui Clevedon.
Privindu-şi fiica, adăugă:
- Poate că Lady Adelaide Ludley şi-ar fi folosit influenţa în favoarea ta şi a familiei tale. Dar nu, tu trebuia să fii cea mai nerecunoscătoare şi nesupusă fiică de pe faţa pământului. Trebuia să-1 părăseşti pe ducele de Clevedon!
- Nu l-am părăsit, mamă, oftă Clara. Nu poţi părăsi pe cineva cu care nu eşti logodit.
Longmore auzise această ceartă de prea multe ori pentru a mai suporta s-o audă iarăşi, mai ales că vocile tot mai ascuţite ale celor două femei păreau să se ia la întrecere. În mod normal ar fi oprit trăsura şi ar fi coborât, lăsându-le să spumege în urma lui. Clara se putea apăra foarte bine, însă o reacţie virulentă din partea ei ar fi dus la şi mai multe certuri şi ţipete şi mesaje pentru el de a veni la reşedinţa Warford înainte ca ea să comită un matricid.
După o clipă de reflecţie intensă, spuse:
- Mi-a fost cât se poate de limpede că au făcut-o pe ascuns, ca să spun aşa, pentru a-ţi menaja sentimentele, doamnă.
Urmă acel tip de tăcere apăsătoare şi furioasă care apărea de obicei atunci când părinţii lui chibzuiau dacă, în ciuda raţiunii şi a tuturor aparenţelor, era posibil să fi emis o afirmaţie demnă de luat în seamă.
Longmore explică:
- Din pricina împrejurărilor, Regina era în impas. Ar fi însemnat să umilească întreg clanul Clevedon, de vreme ce mătuşile îi acceptaseră deja mireasa.
- Mireasa lui, rosti Lady Warford cu amărăciune. Mireasa lui.
Se uită spre Clara cu acea privire pe care Cezar trebuie să i-o fi aruncat lui Brutus când îl înjunghiase.
- Măcar aşa, fapta a fost comisă în culise, nu în faţa întregii aristocraţii britanice, încercă Longmore s-o consoleze.
În vreme ce mama lui învârtea ideea în mintea-i agitată, trăsura ajunse în faţa reşedinţei Warford. Valeţii deschiseră uşa şi cei patru coborâră, femeile scuturându-şi fustele când păşiră pe caldarâm.
Clara îi aruncă lui Longmore o privire recunoscătoare înainte de a se grăbi să intre după mama lor, însă tatăl zăbovi cu el pe trepte.
- Nu intri?
- Nu, spuse tânărul. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să aplanez conflictul.
- Nu se va sfârşi, murmură Lord Warford. Nu pentru mama ta. Visuri spulberate, mândrie rănită, sensibilităţi ultragiate şi câte şi mai câte. Vezi cum este. Nu ne putem aştepta la pace în această familie până când Clara nu-şi găseşte un înlocuitor potrivit pentru Clevedon. Asta nu se va întâmpla atâta vreme cât ea încurajează gaşca aia de ticăloşi...
Făcând un gest elocvent,încheie:
- Vrei să fii bun şi să te descotoroseşti de ei, la naiba?
Balul contesei de Igby
Sâmbătă, 30 mai 1835
Ora 1 dimineaţa
Longmore îl căuta de câtva timp pe Lord Adderley. Cum tipul se dovedise prea greu de cap ca să înţeleagă o aluzie, decisese că cea mai simplă abordare era să-1 bată până când pricepea că trebuia să se ţină departe de Clara.
Problema era că Sophy Noirot se găsea şi ea la petrecerea lui Lady Igby şi Longmore, spre deosebire de Argus, poseda doar o pereche de ochi.
Ameţise privind-o pe Sophy cum zburda de colo-colo, fără să atragă atenţia cuiva-cu excepţia obişnuitului şir de neghiobi care erau de părere că servitoarele existau pentru amuzamentul lor. De vreme ce o desemnase ca fiind amuzamentul lui, Longmore dăduse să intervină, doar ca să constate că ea nu avea nevoie de niciun ajutor. Ca din întâmplare, vărsase ceai fierbinte pe vesta unui domn care îndrăznise să se apropie prea mult. Un altul se împiedicase parcă din senin, aterizând pe burtă. Al treilea o urmase într-un culoar şi apoi într-o cameră. Ieşise şchiopătând,o clipă mai târziu.
Preocupat de aventurile ei, Longmore nu numai că nu reuşise să-1 dibuie pe Adderley, dar o pierduse din vedere şi pe sora lui, pe care ar fi trebuit să o păzească de desfrânaţi şi faliţi. Asta ar fi fost cea mai neînsemnată problemă, dacă Sophy ar fi vegheat asupra ei. Dar Sophy era ocupată să se păzească de propriii săi desfrânaţi.
Longmore nu se gândea la asta. Gânditul nu făcea parte din ocupaţiile lui preferate, şi să se gândească la mai mult de un lucru în acelaşi timp îi tulbura echilibrul. Acum, gândurile îi erau îndreptate către bărbaţii care încălcau ceea ce el hotărâse că era proprietatea lui. Din nefericire, asta îl împiedicase să-şi dea seama că mama lui o pierduse din vedere pe Clara odată cu el.
Lady Warford avea treburi mai importante, anume să poarte o conversaţie politicoasă, dar plină de venin cu cea mai bună prietenă şi cea mai aprigă duşmancă a ei, Lady Bartham.
Pe scurt, nimeni nu observase că Lord Adderley o condusese pe Clara în timpul dansului spre celălalt capăt al sălii de bal, până la uşile ce duceau spre terasă. Niciunul dintre cei ce trebuiau să fie cu ochii în patru nu văzuse cum Adderley le făcuse semn cu ochiul prietenilor lui, zâmbind afectat.
Mişcarea mulţimii fu cea care îl readuse pe Longmore în prezent, reamintindu-i principalul motiv pentru care se afla acolo. Mişcarea nu fusese evidentă. Nu trebuia să fie. Cu toate astea, bărbaţi ca Longmore erau deprinşi cu ea.
Recunoscuse cu uşurinţă că plutea ceva în aer, întrucât invitaţii îşi îndreptaseră atenţia către o direcţie comună. Era o schimbare de atmosferă care se simţea atunci când era pe cale să înceapă o bătaie. Curentul se îndrepta către terasă.
Instinctul îi spunea că nu era ceva în ordine. Nu-i spunea şi ce anume, dar avertizarea era puternică, şi el era omul care acţiona ghidat de instinct. Se mişcă, şi încă repede. Nu trebui să-şi facă loc prin mulţime. Cei care-1 cunoşteau ştiau că era mai bine să se dea la o parte, altfel riscând să fie împinşi fără milă.
Năvăli pe terasă. Cei câțiva spectatori se dădură în lături, astfel că nimic nu-i mai bloca vederea.
CAPITOLUL 2
Adderley. Şi Clara. Într-un colţ întunecat al terasei. Nu într-atât de întunecat încât Longmore să nu poată vedea cum Adderley o ajuta neîndemânatic pe sora lui să-şi îndrepte corsajul.
Croitoreasa îi făcuse un decolteu indecent de adânc, ceea ce le dăduse deja prilejul tuturor desfrânaţilor de la bal să poată vedea puţin din dantela pe care o purta pe dedesubt. Cu toate astea, pe când o pipăia, Lord Adderley îi trăsese mânecile rochiei şi bretelele corsetului destul de jos peste umeri, practic până la coate. După toate aparenţele, reuşise să-i desfacă şi corsetul.
Când ea îl plesni peste mâinile ce o pipăiau, Adderley se puse în faţa ei ca s-o protejeze, dar nu era suficient de înalt. Lady Clara Fairfax era o frumuseţe suavă, blondă cu ochi albaştri, însă nicidecum scundă. Drept urmare,desuurile scumpe - ca să nu mai vorbim de o bună parte din corpul ei ce nu era menită a fi expusă în public - se aflau la vedere pentru orice gură-cască ce s-ar fi întâmplat să se afle prin preajmă. Asta includea cam o duzină de spectatori ce ieşiseră pe terasă şi acum se aplecau asemenea unor vulturi asupra a ceea ce mai rămăsese din reputaţia ei.
- Camerista n-o să poată îndrepta în veci cutele alea şifonate, mormăi servitoarea ce stătea lângă Longmore.
Într-un colţ îndepărtat al minţii, se minună cum de în astfel de momente cineva poate să bage de seamă nişte amănunte atât de banale precum încreţiturile din ţinuta Clarei. În acelaşi colţ îndepărtat ştiu că nu era de mirare, având în vedere cine vorbea: Sophy Noirot. Cu toate astea, era doar un gând distant. Cea mai mare parte a creierului său se concentra asupra scenei din faţă, pe care o vedea printr-o perdea de flăcări roşii.
- O să-i scot eu cutele nenorocitului, mormăi el.
- Nu fi id...
Dar Longmore se năpustise deja spre terasă, lovindu-i pe toţi oaspeţii care-i stăteau în cale - deşi marea lor majoritate,văzându-1, se feriseră din calea lui fără zăbavă. Se îndreptă către Adderley şi îl pocni drept în faţă.
- ...iot, sfârşi Sophy.
În secunda următoare îşi suprimă un oftat. Trebuia să-şi fi ţinut gura. Se presupunea că era fată în casă, iar servitorii nu-şi numeau stăpânii „idioţi”. Cel puţin nu cu voce tare. Dar ăsta era necazul cu Longmore. Te împiedicai de el peste tot,mai ales atunci când trebuia să ai un cap limpede.
Îşi respinse prima reacţie emoţională şi apelă la partea ei practică, cea pe care i-o cultivase verişoara Emma. Verişoară prin alianţă, Emma nu era nici pe departe precum părinţii ei hoinari. Emma nu era un pierde-vară ca rudele sale de sânge, ci o pariziancă pragmatică şi încăpăţânată. Practic vorbind, asista la un dezastru.
Lady Clara era clienta cea mai importantă a Casei Noirot. Le cumpăra cele mai scumpe creaţii, şi încă din belşug, sfidând împotrivirea mamei sale. Consilierul financiar al lordului Warford plătea facturile, iar ordinele lui erau să achite totul în cel mai scurt timp, nu să facă distincţii subtile între croitorese.
Lord Adderley era falit, sau pe aproape, din cauza jocurilor de noroc.
Dacă Lady Clara trebuise să-şi facă de cap cu cineva, Adderley nu figura pe primul loc în alegerea lui Sophy. Din primii zece mii,el se găsea în poziţia nouă mii nouă sute cincizeci şi şase. În cazul în care Longmore ar fi fost mai deştept, mai puţin violent şi la un nivel mult mai scăzut de aroganţă, i-ar fi explicat că nu era cazul să năvălească şi să-1 omoare pe iubitul surorii lui. De vreme ce Lord Longmore nu se încadra în niciuna din aceste categorii, nu-şi bătu gura să sublinieze că o crimă n-ar fi făcut decât să complice lucrurile şi să ruineze pe vecie reputaţia lui Lady Clara. Era furios şi avea nevoie să lovească pe cineva, iar Adderley merita să fie pocnit.Sophy era tentată să-1 lovească ea insăşi.
Nu era singurul motiv pentru care nu închisese ochii şi nu plecase. Îl văzuse şi înainte pe Longmore bătându-se, şi era o privelişte care accelera pulsul unei femei, dacă aceasta nu era pretenţioasă, ceea ce mai mult ca sigur că nu o caracteriza pe Sophy. Ar fi trebuit ca lovitura să-1 doboare la pământ pe Lord Adderley, însă el doar se clătină câţiva paşi înapoi.
„Aşa deci, e mai tare decât arată”, conchise tânăra femeie.
Pe de altă parte, Adderley nu dădea niciun semn de ripostă. Sophy nu se putea hotărî dacă respecta un oarece cod obscur al bunelor maniere sau se străduia să-şi menţină intact chipul arătos, precum şi toţi dinţii în gură. Între timp, Longmore era cu mult prea scos din fire ca să observe sau să-i pese dacă Lord Adderley intenţiona să se apere, aşa că înainta cu pumnii strânşi.
- Să nu îndrăzneşti, Harry! strigă Lady Clara, care se postă în faţa iubitului ei pentru a-1 apăra. Să nu-1 atingi!
Apoi izbucni în lacrimi - şi erau lacrimi, nu glumă. Nici măcar Sophy, o expertă în materie, nu s-ar fi putut descurca mai bine. Murmurând aplecată peste iubitul ei rănit, pe cale să capete un splendid ochi vânăt, cu lacrimile şiroindu-i pe faţa ei fără cusur, cu sânii albi palpitând şi expuşi din belşug, Lady Clara îşi juca rolul la perfecţie. Urma să trezească, odată cu impulsurile mai primitive, şi simpatia tuturor gentlemenilor prezenţi. Doamnele, mulţumite că fuseseră martore la decăderea celei mai frumoase femei din Londra, aveau să-şi permită să o compătimească.
„Ar fi putut să aibă un duce,aveau să spună.Acum însă, vrând, nevrând, se va mulţumi cu un lord fără o leţcaie.”
Crema înaltei societăţi nu obosea să repete fragmente din discursul prin care Lady Clara îl respinsese pe ducele de Clevedon. Una din părţile favorite era remarca din încheiere: „De ce să mă mulţumesc cu tine?”
Pentru un moment, Lord Longmore lăsă impresia că ar fi vrut să o dea la o parte pe sora lui, dar îşi dădu probabil seama că nu avea sens. Îşi roti ochii oftând, iar pieptul său lat se ridică şi coborî sub privirea interesată a lui Sophy.
În cele din urmă, îşi puse mâinile în cap şi se îndepărtă.
Mulţimea se apropie, blocând vederea tinerei femei. Nicio pagubă. Din clipă în clipă, marchiza de Warford avea să prindă de veste despre căderea în păcat a fiicei sale, şi Sophy era datoare faţă de Spectacle să fie prezentă atunci când se întâmpla asta. De asemenea, trebuia să cerceteze mai îndeaproape o bârfă tulburătoare auzită în toaleta doamnelor. O aştepta o noapte lungă.
Se întoarse să caute o cale discretă către partea opusă a sălii de bal.
Spre deosebire de servitori, fetele în casă trebuiau să treacă neobservate. Fără acces în principalele săli de bal, se deplasau cât se poate de mult pe culoarele de serviciu, serveau doamnele la toalete, unde reparau tivuri şi ciorapi, alergau de colo-colo să aducă şaluri şi fulare, le aplicau sări volatile musafirelor leşinate şi curăţau după cele excesiv de ameţite.
Era pe punctul de a hotărî care din cele două ieşiri îi oferea cea mai avantajoasă poziţie pentru a trage cu urechea, când Longmore i se ivi în cale.
- Dumneata, exclamă el.
- Io, înălţimea Voastră? replică ea, cu un puternic accent de Lancashire, îşi dădu seama că se pierduse cu o clipă înainte şi îi vorbise pe un ton normal, dar Sophy era o mincinoasă neobrăzată, ca tot restul familiei sale.
Îl privi cu ochii ei mari şi albaştri, aparent goliţi de orice urmă de inteligenţă.
- Da, dumneata, spuse el. Te-aş recunoaşte de la o poştă, domnişoară...
- A, nu, înălţimea Voastră, nu-i nicio domniţă acilea, doar eu mi-s, Norton. Poci să v-aduc cevaşilea?
- Nu. Nu am chef de jucat teatru.
- O să mă băgaţi în belea, oftă Sophy, fără să mai adauge şi „prostănacule!”
Îşi păstră rolul şi zâmbi cu toată gura, deschizându-şi ochii larg şi sperând ca el să citească mesajul de acolo.
- Nu-i voie să ne prostim cu oaspeţii.
- Cum dracu' a făcut-o? bombăni el. Dar de ce a făcut-o? Este nebună?
Sophy se uită de jur împrejur. Oaspeţii erau ocupaţi să răspândească vestea despre felul în care se compromisese Lady Clara. Se părea că Lord Longmore nu era atât de interesant-sau mai degrabă era suficient de periculos pentru a descuraja pe oricine i-ar fi aruncat o privire care să-i displacă. De vreme ce îşi demonstrase foarte clar starea de spirit, nicio persoană cu o fărâmă de minte n-ar fi îndrăznit să-i provoace furia în acel moment. Toţi se străduiau din răsputeri să menţină o distanţă sigură faţă de el.
- Pe-aici, spuse Sophy apucându-1 de braţ.
Dacă Longmore s-ar fi împotrivit, la fel de bine ar fi putut încerca să mişte din loc o maşinărie cu aburi. Foarte probabil însă, ultimul lucru la care se aştepta era să fie remorcat de o fâţă de femeie, aşa că o urmă docil, cu un zâmbet fin pe chip.
Sophy îl conduse pe un culoar de serviciu. De vreme ce majoritatea servitorilor găsiseră pretexte pentru a fi cât mai aproape de eroii scandalului, nimeni nu avea să se aventureze pe acolo o vreme. Prudentă, scrută împrejurimile şi, când se asigură că terenul era liber, îi lăsă braţul.
- Acum, ascultă-mă, îi ceru.
Contele se uită nedumerit la braţul lui şi apoi la ea.
- Iată un lucru pozitiv. Măcar nu mai joci rolul slujnicei idioate din Lancashire.
- Ai habar ce mi s-ar putea întâmpla dacă aş fi descoperită?
- Ce-ţi pasă? Sora dumitale s-a măritat cu un duce.
- Îmi pasă, prostănacule!
Tresărind, Longmore îşi ridică sprâncenele negrre.
- Am spus ceva greşit?
- Da, mârâi ea printre dinţi. Aşa că nu mai spune nimic. Doar ascultă.
- Doamne, doar nu vrei să discutăm despre asta?
- Ba o să discutăm, dacă vrei să-ţi ajuţi sora.
Ochii lui se îngustară, dar nu spuse nimic; Sophy continuă:
- Crede-mă, ultimele evenimente nu mă bucură mai mult decât pe dumneata. Ai vreo idee cât de rău e scandalul ăsta pentru afacerea noastră?
- Afacerea voastră,repetă el.Vorbea rar,însă tânăra femeie ştia că nu era calm.
Violenţa stăpânită cu greu vibra în aerul din jurul lui. Înţelese de ce lumea fugea din calea lui atunci când se năpustea spre cineva sau ceva. Violenţa n-ar fi fost utilă în acel moment. Trebuia să-i distragă atenţia, şi de data asta adevărul prindea bine.
- Adderley e înfundat până-n gât în ipoteci şi creditorii o să-i ia până şi sufletul, îl informă ea. Leonie poate să-ţi spună exact cât valorează, însă m-aş mira să aibă vreo para chioară.
- Ştiu asta. Ce vreau eu să ştiu e cum de a ajuns sora mea pe terasă cu el. Ştiu că e naivă, dar n-am crezut nicio clipă că e proastă.
- Nu ştiu cum s-a întâmplat. Puteam să jur că îşi exersa doar talentele în materie de flirt pe seama admiratorilor ei. N-a dat niciodată vreun semn că ar favoriza pe cineva.
- Eşti sigură de asta?
Lui Sophy nu-i plăcea tonul vocii lui. Prevestea necazuri pentru Adderley. Oricât de mult şi-ar fi dorit să-l vadă pe Adderley dând de bucluc, nu-1 putea lăsa pe Longmore să-l facă bucăţi, aşa după cum era clar că voia.
- Am auzit că poate fi foarte şarmant, spuse într-un târziu. Şi ştiu că ea simte...
- Ah, e bine. Acum urmează să vorbim despre sentimente!
Dacă ar fi avut un obiect greu la îndemână, l-ar fi lovit. Contele n-ar fi simţit nimic, dar gestul ar fi făcut-o pe ea să se simtă mai bine.
- Da, vorbim. O să te scutesc de motivele complicate şi o să trec direct la subiect. Lady Clara se simte puţin răzvrătită şi îndrăznesc să spun că aştepta o ocazie să facă un gest necuviincios departe de ochii mamei. Aparent, Adderley a vrut să profite de şansa oferită şi a transformat o prostie mică într-una mare. Aparent, repetă ea încruntându-se.
Ceva nu era în regulă cu scena din capătul terasei, însă avea să se ocupe mai târziu de asta. Bărbatul care stătea la câţiva centimetri de ea avea întâietate. Părea că încetase să mai scuipe flăcări.
- Va trebui să-l provoc la duel, spuse Longmore. Ceea ce înseamnă să mergem într-o pădure întunecată la revărsatul zorilor. Roua dimineţii e o adevărată pacoste pe cizme, ca să nu mai vorbesc de protestele lui Olney faţă de praful de puşcă pe manşetele cămăşii.
- Ascultă-mă! se răsti Sophie înşfăcându-1 de revere.
El îi privi mâinile la fel de nedumerit cum se uitase mai devreme la braţul lui. Cum nu era însă cel mai mare gânditor din lume, existau multe lucruri care-1 nedumereau.
- Ascultă-mă puţin, îi ceru ea. Nu poţi să-1 ucizi cu sânge rece.
- Şi, mă rog, de ce nu?
„Doamne,Dumnezeule, dă-mi răbdare!”
- Pentru că va fi mort, şi reputaţia lui Lady Clara va fi pătată pentru totdeauna, rosti Sophy pe un ton cât mai răbdător cu putinţă. Nu face nimic, te implor, nu face nimic, Lord Longmore. Lasă asta în seama noastră.
- La cine te referi?
- La mine şi la surorile mele.
- Ce propui? Să-l îmbraci până o să moară? Să-l legi şi să-l faci să asculte descrieri de modele?
- Dacă e necesar. Dar rogu-te, nu-ţi bate capul cu asta.
Cum el se mulţumea s-o privească holbat, Sophy continuă să-l dăscălească:
- Orice ai face, să nu-l răneşti, să nu-l mutilezi şi în niciun caz să nu-l omori. Upercutul de dreapta a fost excelent. A exprimat în mod minunat furia frăţească...
- Aşa a fost, pe legea mea. Sper că nu te apuci acum să scrii un elogiu despre reputaţia surorii mele? Unul rare să apară în ediţia de mâine a fiţuicii la care colaborezi?
- Dacă n-o fac eu, o să o facă altcineva. Mai bine un diavol ştiut decât unul nevăzut, milord. Permite-mi doar să fac ce pot, iar dumneata poartă-te bărbăteşte şi protector faţă de doamnele din familie.
- Aha.
Ochii lui negri se măriră în mod nefiresc.
- Deci asta urmează să fac eu.
- Da. Crezi că reuşeşti?
- Cu o mână legată la spate.
- Te implor să nu faci pe grozavul.
- Bine, zise el ridicându-se.
- Aşa e, ar fi momentul să plecăm, încuviinţă Sophy. Mama dumitale va primi cât de curând vestea, dacă nu cumva a şi primit-o.
Longmore stătea în picioare, uitându-se la ea. Tânăra femeie fu străbătută de un val de căldură şi nelinişte interioară; se simţea pe jumătate dezbrăcată.
„Ah,pentru numele lui Dumnezeu! Nu acum!”
- Trebuie să pleci, spuse în cele din urmă.
Încercă să-i dea un brânci, dar era ca şi cum ar fi împins un zid de cărămidă.
- Mă gâdili, chicoti el.
- Pleacă, îi ordonă ea. Acum.
Contele se supuse.
Doar cu câteva momente în urmă, Longmore era gata de crimă. Acum se abţinea cu greu să nu râdă. Şi-o amintea pe Sophy în ţinuta ei modestă de fată în casă, cu ochii holbaţi şi figura tâmpă dispărând atunci când îşi pierduse răbdarea şi îl făcuse prostănac. Apoi scumpa de ea îl apucase de braţ, încercând să-l brutalizeze. Ăsta fusese unul dintre cele mai comice lucruri pe care le văzuse în ultimul timp.
„Lasă asta pe seama noastră”,spusese.
„Nu prea cred”, se gândi el.
Dar lui Sophy îi plăcea să creadă asta, iar el era bucuros să-i facă pe plac. În această dispoziţie agreabilă, se uită după mama şi sora lui. Nu-i fu greu să le găsească. Trebui doar să se îndrepte în direcţia de unde se auzise ţipătul. Numai un ţipăt înainte ca Lady Warford să-şi recapete atitudinea demnă şi să leşine.
Organiză o plecare cât se poate de elegantă pentru cele două doamne. Se comportă bărbăteşte şi protector, exact cum i se spusese să facă. Îşi promise că de Adderley avea să se ocupe mai târziu. Şi apoi... Mai încăpea vorbă? Sophy, bineînţeles.
Reşedinţa Warford
Sâmbătă după-amiază
- Clara, cum ai putut? strigă Lady Warford, nu pentru prima oară. Falitul ăla!
Stătea întinsă pe şezlongul din salon cu o tavă plină cu mâncare pentru refacerea forţelor, aşezată la îndemână. Clara avea mai multă nevoie de întăritoare decât mama ei. Îşi dorea să fi fost bărbat şi să-şi poată rezolva problemele în stil masculin, îmbătându-se, luându-se la bătaie, jucând jocuri de noroc şi mergând la prostituate. Era însă o lady, aşa că se îndreptă de spate în fotoliu şi spuse:
- Ce fel de întrebare e asta,mamă? Crezi că m-am umilit cu bună ştiinţă?
- Ai făcut cu bună ştiinţă ce nu se cuvenea să faci, replică mama. Despre asta n-am nici cea mai mică îndoială.
În momentele acelea nu păruse foarte imoral. Clara şi Lord Adderley valsau şi ea se simţea ameţită. Poate că băuse prea multă şampanie. Sau poate că el o învârtise de prea multe ori în jurul sălii. Sau amândouă. El sugerase să iasă la aer. Şi era palpitant să te strecori pe nevăzute pe terasă. Apoi el îi vorbise, îi spusese diverse lucruri încântătoare. Părea atât de îndrăgostit de ea! Apoi însă...
Dacă ar fi fost singură, şi-ar fi ascuns faţa în palme şi ar fi plâns. Dar asta era reacţia caracteristică a mamei. Plângea, striga şi leşina.
Clara îşi împreună mâinile în poală, dorindu-şi să poată ieşi pe fereastră şi să plece departe, foarte departe. Chiar atunci, uşa se deschise şi intră Harry.
Ar fi vrut să sară şi să alerge spre el aşa cum obişnuia în copilărie, când era speriată sau cu inima frântă din tot felul de motive: cuibul unui măcăleandru căzut la pământ, cu ouăle sparte, o păpuşă bolnavă sau un cal rănit ce fusese omorât. Nu mai erau copii însă, iar mama consumase deja toată isteria din cameră. Harry avea destule pe cap.
- Iată-te în sfârşit! strigă Lady Warford. Trebuie să te lupţi cu Adderley, Harry. Trebuie să-l omori.
- Asta-i puţin cam greu. Tocmai am vorbit cu tata, care mi-a spus despre oferta nemernicului pentru Clara.
Longmore depuse un uşor sărut pe fruntea mamei sale, apoi se îndreptă adăugând:
- Trebuia să-l fi omorât când am avut ocazia. Dar a intervenit Clara.
Ce alternativă avea? bombăni tânăra femeie în gând. Se temuse că Harry l-ar fi omorât pe Adderley, care nu încercase să riposteze. Ar fi fost o crimă, şi Harry ar fi fost spânzurat sau ar fi trebuit să fugă şi să trăiască pentru totdeauna în altă ţară - şi asta pentru că ea fusese o proastă.
Probabil că îşi nenorocise deja viaţa. Nu trebuia să i-o distrugă şi pe a fratelui ei.
- Mamă, dacă Harry îl omoară pe Lord Adderley, reputaţia mea va fi ruinată pe vecie, rosti Clara cu hotărâre. Singura soluţie este căsătoria. Lord Adderley s-a oferit, eu am acceptat şi cu asta basta.
- Chiar aşa? făcu Harry.
- Da, replică ea. De vreme ce mama este prea supărată ca să se amestece şi sunt sigură că nu e pregătită să iasă în lume la niciun eveniment, aş vrea să mergi cu mine ca să-mi cumpăr rochia de mireasă.
- Rochia de mireasă! strigă mama. Te gândeşti numai la hainele tale - şi toată lumea ştie prea multe despre asta. Pe vremea mea, tinerele domnişoare nu se dădeau în spectacol în public, făcând reclamă fiecărei împunsături de ac. Să ţi se descrie desuu-rile, şi încă în detaliu, în gazetă ca şi când ai fi o curtezană sau o nevastă de bancher! Ar trebui să nu mai ieşi din casă de ruşine. Nici nu-i de mirare că aseară te-ai comportat ca ultima cocotă. Cusătoresele alea franţuzoaice sunt de vină. Dacă mai pui piciorul în magazinul lor, te dezmoştenesc!
- Doamne, ce importanţă are? suspină Harry. În afară de cazul în care Adderley are parte de un accident fatal, va trebui să se mărite cu el, fie că-ţi place, fie că nu. Aşa că las-o să-şi ia acum nişte rochii care să-i facă plăcere, de vreme ce după nuntă n-o să-i mai cumpere nimeni aşa ceva.
- Adderley poate să o ia în cămaşă de noapte, declară mama. Nu e nimic mai mult decât un vânător de zestre şi un seducător viclean. Ah, am trăit s-o văd şi pe-asta! Un simplu baron, cu titlul abia căpătat, înotând în datorii din cauza jocurilor de noroc... Şi mama lui e fiică de hangiu! Când mă gândesc că putea să-1 aibă pe ducele de Clevedon!
- Te sfătuiesc foarte mult să nu te mai gândeşti la asta, spuse Harry. Ar fi fost nefericiţi împreună.
- Şi Adderley o va face fericită?
Mama căzu înapoi între perne şi închise ochii.
- Clara o să-1 strunească. Şi dacă nu o să-l dea pe brazdă, cine ştie? Poate că o să cadă într-un şanţ sau o să fie călcat de un poştalion, după care ea va fi o tânără văduvă. Ia încearcă să priveşti partea bună a lucrurilor.
Ar fi trebuit să ştie că nu asta era abordarea cea mai potrivită. Lady Warford nu era în stare să guste gluma, în măsura în care era o glumă. Clara încercă o altă abordare, mai pragmatică.
- Mă întreb ce va spune Lady Bartham când va auzi că urmează să fiu expediată fără zestre, nici măcar cu o rochie de mireasă.
Lady Bartham şi Lady Warford erau rivale aprige în societate. Pretindeau însă că erau cele mai bune prietene. După o clipă de tăcere, mama se ridică din nou. Îşi şterse ochii cu batista şi spuse:
- Dorinţele mele n-au nicio importanţă. Trebuie să ţinem cont de poziţia tatălui tău. O să-l conving să te lase să-ţi cumperi rochia de mireasă. Dar nu de la târfele alea franţuzoaice, preciză ea fluturându-şi batista. Vei merge la doamna Downes.
- La Downe's? ţipă Clara. Aiurezi, mamă? Şi-a închis magazinul.
Îşi recapătă suflul. Trebuia să fie calmă. Ţinând cont că avea un frate nechibzuit şi o mamă isterică, responsabilitatea cădea pe umerii ei. Din fericire, Lady Warford era prea absorbită de propriile emoţii pentru a le băga în seamă pe ale altora.
- A fost doar temporar, explică ea. Mi-a trimis un bilet ieri că a deschis din nou, slavă Cerului. O să mergi acolo. Poate că cinstea ţi s-a făcut ţăndări, dar vei fi îmbrăcată respectabil.
- Prea bine, mamă, rosti Clara supusă.
Harry îi aruncă o privire ascuţită. Sora lui îi răspunse cu una de avertizare.
Între timp, la numărul 56 de pe St. James's Street, surorile Noirot se uitau la un mic anunţ, nevenindu-le să-şi creadă ochilor.
Ediţia din acea zi a ziarului Spectacle venise la ceva timp după ce se deschisese magazinul. Pentru că dimineaţa fusese deosebit de ocupată, nu avuseseră timp decât să-l frunzărească rapid. Acum însă, supraveghetoarea lor extrem de competentă, Selina Jeffreys, se ocupa de zona de prezentare, aşa că putuseră să urce toate în studioul Marcellinei. Cele trei surori se îngrămădiseră peste masa de desen, cu privirile aţintite asupra anunţului de 12 rânduri în care doamna Downes se declara încântată să anunţe că terminând o scurtă perioadă de „renovare”, îşi deschisese din nou atelierul de croitorie. Sophy aflase vestea cu o seară în urmă, la petrecere, şi le-o comunicase imediat.
Toate sperau să nu fie decât obişnuita bârfă fără temei. Aveau şi aşa destule necazuri.
- Blestemată să fie, mormăi Marcelline. Trebuia să fi încheiat socotelile cu ea. Îşi închisese magazinul. A spus că pentru reparaţii, dar şi-a dat afară personalul. Eram convinsă că va fugi pe furiş din Londra ca o viperă ce este.
Vipera era Hortense Downes, proprietăreasa magazinului cunoscut la Casa Noirot drept Dowdy's. Cu câteva săptămâni în urmă, ea împreună cu una dintre favoritele ei le aduseseră în pragul ruinei. Dar surorile întorseseră sorţii în favoarea lor, expunând-o astfel lumii întregi drept o impostoare şi o escroacă. Sau cel puţin aşa crezuseră.
- Treaba aia cu furatul desenelor mele ar fi trebuit s-o termine, zise Marcelline scuturând neîncrezătoare din cap.
- A dat vina pe cusătoresele ei, îi explică Sophy. Le-a spus clientelor că a dat afară întregul personal şi a angajat o altă echipă.
- Naiba s-o ia, exclamă Marcelline. Cine să ştie că Hortense Nesuferita e atât de deşteaptă încât să-şi recâştige reputaţia?
- Asta aş fi făcut şi eu, dacă eram în locul ei, spuse Sophy. Dădeam vina pe personal. Şi aveam grijă să fac public „adevărul” cum că am fost victima angajatelor nerecunoscătoare. Apoi, le-aş fi trimis clientelor scrisori personale înaintea publicării anunţului.
- E foarte grav, conchise Marcelline. Câte afaceri am pierdut din cauza mea?
Cum Sophy şi Leonie se uitară una la alta, fără să scoată vreo vorbă, suspină:
- Am înţeles. E mai rău decât credeam.
- Lady Warford are o influenţă extraordinară, comentă Leonie. Nimeni nu vrea să mai cumpere de la un magazin pe care ea îl boicotează.
- Dar se îmbracă atât de prost! observă cu năduf Marcelline.
- Ea nu e de aceeaşi părere şi nimeni n-are curajul să i-o spună, zise Sophy. Nu că restul doamnelor din înalta societate ar fi mai pricepute decât ea. Sunt ca oile, după cum ştim prea bine. Ea este şeful şi ele o urmează.
- Şi ea mă urăşte, completă Marcelline.
- Cu o ură absolută, turbată, genul de sentimente pe care cei de felul ei îl rezervă de obicei pentru anarhişti şi republicani, zise Sophy.
Marcelline începu să se plimbe de colo-colo prin încăpere.
- N-ar fi fost deloc rău dacă Lady Clara ar fi intrat în bucluc cu bărbatul potrivit, spuse Leonie. Ar fi putut da tonul în modă fără drept de apel şi ne-ar fi ajutat să ne facem o clientelă printre membrele tinerei generaţii.
- Dar a ales pe cine nu trebuia, bombăni Marcelline.
Se întoarse la masa de desen, împinse deoparte ziarul, îşi luă caietul de schiţe şi începu să deseneze cu linii puternice, furioase.
- Spune-mi adevărul, Leonie.
- Ne paşte ruina, declară sora ei fără ocolişuri.
Nimeni nu scoase o vorbă despre soţul Marcellinei, care le-ar fi putut cumpăra magazinul de mai multe ori din banii de buzunar. Ele nu doreau să fie cumpărate. Ăsta era magazinul lor.
Cu 3 ani în urmă sosiseră de la Paris după ce pierduseră totul. Veniseră cu un copil bolnav, câteva parale şi talentul fiecăreia dintre ele. Marcelline câştigase bani la jocurile de noroc, ajutându-le să pornească. Acum se simţea de parcă ar fi distrus tot ce construiseră. Totul pentru dragoste. Dar Marcelline avea dreptul să iubească şi să fie iubită. Muncise atât de mult. Îndurase atâtea. Avusese grijă de ele toate. Merita fericirea.
- Am mai fost şi înainte pe marginea prăpastiei, zise Sophy. Asta nu-i mai rău decât ce-am trăit la Paris, ca să nu mai vorbim de holeră.
- Am supravieţuit şi aici catastrofei, adăugă Leonie.
- Cu ajutorul lui Clevedon, preciză Marcelline. Ajutor pe care nu ne-a făcut plăcere să-l acceptăm,dar l-am acceptat pentru că n-am avut de ales.
- Şi ne-am asigurat că este un împrumut, stărui Leonie.
- Pe care se pare că acum nu-1 putem achita, spuse Marcelline mişcându-şi furioasă creionul. Suntem atât de departe de a-1 rambursa, că va trebui să mai cerem unul. Sau să ne resemnăm cu prăbuşirea. Leonie avea dreptate,la urma urmei. Ne-am apucat de o treabă mult prea grea pentru noi.
Cu o lună în urmă, când ducele de Clevedon le găsise acest nou sediu, Leonie le avertizase că n-aveau suficientă clientelă pentru a întreţine un magazin mare pe St. James's Street.
- Noi întotdeauna ne apucăm de treburi care ne depăşesc, zise Sophy. Am venit de la Paris fără un sfanţ şi am construit o afacere în numai 3 ani. Ne-am pus în minte să o prindem de clientă pe Lady Clara şi am făcut-o, deşi nu în maniera în care intenţionaserăm. N-am fi ceea ce suntem dacă am acţiona ca femeile obişnuite. Nu văd de ce ar trebui să intrăm în rândul lumii doar pentru că Lady Clara, clienta noastră cea mai bună, a făcut o greşeală cu un bărbat, aşa cum fac aproape toate femeile, sau pentru că mama ei ne poartă pică. Eu una nu o să abandonez doar din pricina unui mic recul.
Marcelline îşi ridică ochii din desen şi, în sfârşit, zâmbi.
- Numai tu puteai numi ruina iminentă un „recul”.
- Necazul cu tine e că eşti îndrăgostită şi te simţi vinovată de asta, ceea ce este absolut ridicol la o Noirot, o mustră Sophy.
- Are dreptate, spuse Leonie. Te-ai măritat cu un duce. Se presupune că eşti pe deplin mulţumită de tine însăţi. E o reuşită grozavă. Nimeni altcineva, din ambele ramuri ale familiei, n-a mai făcut asta, după câte ştiu eu.
- Nu numai un duce, dar unul uluitor de bogat, completă Sophy. Fiica ta se joacă în castele de-adevăratelea.
- Aşa că alungă-ţi gândurile negre, îi ceru Leonie.
- Mă aşteaptă eşecul, gemu Marcelline. Un eşec uriaş, catastrofal - de care va râde acea reptilă oribilă de Dowdy. Asta mă îndreptăţeşte să am gânduri negre.
- Nu, nu-i adevărat, o contrazise Sophy. Nu va râde şi noi n-o să ne prăbuşim. Ne vom gândi la ceva. O facem întotdeauna.
- Trebuie doar să ne gândim rapid, căci avem mai puţin de o lună până la scadenţa plăţii, le atenţionă Leonie.
Mijlocul verii, 24 iunie, era ziua de plată a chiriilor şi de reglare a conturilor. În acel moment se auzi o bătaie în uşă.
- Ce este? întrebă Marcelline.
Prin uşa întredeschisă se zări Mary Parmenter, una din cusătoresele lor.
- Cu voia dumneavoastră, Alteţă, doamnelor, Lady Clara Fairfax e aici. Şi Lord Longmore.
CAPITOLUL 3
Longmore decise că era un soi de bordel pentru femei.
Magazinul avea chiar şi o discretă intrare în spate, rezervată fără îndoială târfelor scumpe şi bărbaţilor care le întreţineau. Cu câteva clipe mai înainte, o femeie modestă, dar frumos îmbrăcată îi condusese pe acolo până la etaj, pe treptele discret luminate, acoperite de covoare. Peisaje şi schiţe clasice de rochii ornau pereţii verde-deschis. Contele fusese în sala de prezentare de la Casa Noirot, dar asta era o cu totul altă lume.
Încăperea în care femeia îi rugase să ia loc arăta ca o sală de aşteptare. Alte picturi delicate pe pereţii de un roz stins. Piese de porţelan drăguţe.Dantelărie ce orna mesele şi spătarele fotoliilor. Chiar şi aerul mirosea a femei, dar era delicat.
Nările sale percepură doar o urmă de miros, ca şi când pe acolo ar fi trecut un buchet de flori şi ierburi. Nota fină, senzuală şi îmbietoare, evoca imaginea unor sclave din harem. Odalisce.
Era foarte tentat să se lungească pe covor şi să ceară haşiş şi dansatoare.
Uşa se deschise, şi toate simţurile i se alarmară.Nu era însă decât femeia îmbrăcată elegant, purtând o tavă pe care o puse pe o frumoasă măsuţă de ceai.
Longmore observă că lângă farfuria de biscuiţi trona o carafă, în locul obişnuitului ceainic.
- Deci aşa te-au prins în mreje, mormăi el când rămaseră singuri. Îţi oferă de băut din belşug.
- Nu, îţi oferă ţie de băut, ştiind că te vei plictisi, spuse Clara. Deşi nici mie nu mi-ar strica un întăritor. Of, Harry, ce naiba o să mă fac? gemu ea cu ochii licărind sumbru.
El ştia acea privire. Prevestea lacrimi.
Scena îl luase pe nepregătite. Clara păruse binedispusă pe drum, cu bărbia în vânt şi cu un aer de fermitate pe chip. Cererea ei de a merge la Casa Noirot venise ca un lucru firesc, atitudinea supusă faţă de mama lor fusese doar o prefăcătorie.
Clara, de o frumuseţe angelică, îi lăsa pe toţi să creadă că era dulce şi ascultătoare. Oamenii confundau însă indiferenţa cu docilitatea. Ea era genul de fată căreia în general nu-i păsa de un lucru sau altul, dar şi dacă îi păsa, putea fi la fel de încăpăţânată ca un catâr. De când surorile Noirot îi acaparaseră atenţia, dezvoltase idei fixe în legătură cu îmbrăcămintea. Longmore îşi înăbuşi panica.
- La naiba, Clara, spuse el. Să nu te smiorcăi. Spune care-i treaba şi să terminăm.
Ea îşi găsi batista şi îşi şterse grăbită ochii.
- E mama. Mă calcă pe nervi.
- Asta-i tot?
- Nu-i destul? Sunt subiectul de batjocură al întregii societăţi, mă aşteaptă un măritiş în grabă şi mama nu face decât să-mi repete în amănunt tot ce am greşit.
- Şi asta va fi încă o greşeală, zise el arătând cu mâna de jur împrejur.
- Ce mai contează încă una? Măcar asta îmi va mai ridica moralul. Spre deosebire de nepriceputa aia din Bedford Square căreia mama îi este devotată în mod absurd.
Harry o condusese acolo pentru că aşa voise ea...şi pentru că n-ar fi vrut să se afle nicăieri în altă parte. Propunând o vestimentaţie uluitor de scumpă, dar incredibil de seducătoare, Casa Noirot era extrem de franţuzească.
Mai presus de toate însă, era cuibul lui Sophy Noirot. Dacă un bărbat trebuia să-şi piardă vremea la o croitorie de dame, ăsta era locul, dar nu trebuia să uite că vizita avea să-i aducă necazuri suplimentare Clarei.
- Mama o să facă tărăboi, spuse el. Şi tu o să suporţi totul de una singură.
- Hainele o să merite întreaga tevatură.
Era ultima şansă a Clarei de a fi extravagantă, în cazul în care el nu găsea un mod de a se descotorosi de Adderley, restabilind totodată şi reputaţia surorii sale. Nu era sigur că Lady Clara voia să scape de Adderley, dar dacă nu voia, era ori proastă, ori nebună, ceea ce însemna că dorinţele ei n-aveau nicio importanţă.
Probabil că se încruntase fără să vrea, căci ea spuse:
- Eu o să mă distrez, dar ştiu că tu o să te plictiseşti de moarte. Nu trebuie să rămâi. O să iau o birjă la întoarcerea acasă.
- O birjă? Eşti nebună? Nu vreau să mai aud şi restul.
Longmore duse mâna la tâmplă, îşi ridică vocea cu o octavă şi,pe tonul teatral pe care mama sa îl perfecţionase, declamă: „Cum de-ai putut face asta, Harry? Să-ţi laşi propria soră într-o birjă mizerabilă? Dumnezeu ştie cine a văzut-o umblând pe străzile Londrei ca o precupeaţă. O să-mi fie ruşine să-mi privesc prietenele în ochi!”
Din spatele lui se auzi un foşnet de fuste şi un chicot înăbuşit. Se întoarse, conştient că pulsul i se înteţise. Trei tinere-una brunetă, una blondă şi una roşcată - îl priveau cu o expresie de interes politicos. Ultimele două aveau nişte ochi mari, şocant de albaştri, în care licărea un amuzament abia perceptibil.
Mai precis, îl observase doar în ochii ei, de vreme ce surorile lui Sophy Noirot puteau foarte bine să fie umbre sau un cor antic - sau perdele de ferestre, la drept vorbind. Toate erau interesante şi drăguţe, fără a fi nişte mari frumuseţi, dar ea le punea pe celelalte în umbră.
O privire era de ajuns ca să-i remarce părul blond-deschis, cârlionţat, acoperit de boneta de dantelă spumoasă. Avea ochi enormi,expresivi, de culoarea celui mai pur safir. Un năsuc trufaş. O gură plină, îmbietoare. O bărbie ascuţită şi încăpăţânată. Mai jos de gât... ah, era încă şi mai bine. Decolteul era delicios, în ciuda stilului vestimentar ciudat, socotit o culme a modei.
- Înălţimea Voastră, spuse Clara ridicându-se de pe scaun şi făcând o reverenţă.
- Te rog nu-mi spune aşa. Acum e vorba de afaceri. De ce să nu pretindem că suntem în Franţa, unde te-ai adresa unei ducese cu madame, la fel cum te adresezi unei modiste. Gândeşte-te la mine doar ca la simpla dumitale croitoreasă.
- Cea mai mare croitoreasă din lume, completă Sophy.
- Şi dumneata ce-ai fi în cazul ăsta? se interesă Longmore.
- Cealaltă mare croitoreasă din lume.
- Cineva ar trebui să-ţi explice cum stă treaba cu superlativele. Dar să nu uităm că engleza nu e prima dumitale limbă.
- Nu este unica mea primă limbă, milord,spuse ea.Le francais est l'autre.
- Poate că cineva ar trebui să-ţi explice şi înţelesul cuvintelor „unic” şi „prim”, zâmbi el.
- Ah, da,vă rog să mă luminaţi, milord, spuse ea, deschizându-şi larg ochii de un albastru intens. Niciodată nu m-am priceput prea bine la cifre. Leonie se plânge mereu de asta. „N-o să înveţi niciodată să numeri?” mă tot ceartă.
- Cu toate astea, începu Longmore.
Atunci îşi dădu seama că ea îl îndepărtase de sora lui, care se îndrepta împreună cu celelalte două spre o altă uşă.
- Încotro te furişezi? o întrebă.
- Să mă uit la modele, spuse Clara. O să le găseşti îngrozitor de plictisitoare.
- Asta depinde.
- De ce depinde? vru Sophy să ştie.
- De cât de plictisit mă simt.
Se uită în jur.
- Nu-i prea mare distracţie pe-aici.
- Clubul dumitale e doar la câţiva paşi de-aici. Poate că ar trebui să aştepţi acolo. Vom trimite după dumneata când termină Lady Clara.
- Nu-mi vine să plec, spuse el. Simt că trebuie să stau pe-aici şi să-mi exercit influenţa liniştitoare.
- Dumneata? O influenţă liniştitoare? se miră Sophy.
- Femei agitate. Haine. O posibilă prăduire a contului bancar al tatălui nostru. Se pare că e necesar un cap limpede de bărbat.
- Harry, ştii că tatei nu-i pasă cât cheltuiesc pe haine, spuse Clara. Îi place să arătăm bine. Şi ştiu că nu-ţi pasă ce cumpăr. A fost drăguţ din partea ta să mă aduci aici, dar nu e nevoie să mă păzeşti. Sunt în perfectă siguranţă.
Contele se uită la cele trei surori, zăbovind asupra lui Sophy. După o clipă de reflecţie, îşi alese cu grijă cuvintele:
- Foarte bine. Un bărbat poate gândi limpede când nu e înconjurat de femei. Pe deasupra, trebuie să-mi creez un alibi.
Sophy muşcă momeala şi privirea i se ascuţi imediat.
- De ce? Ai de gând să omori pe cineva?
- Nu încă. N-o să mă laşi să-l omor pe mire. Nu, vreau un alibi pentru Clara, care nu trebuia să vină aici.
- Mama a spus că trebuie să mă duc la Downes's, dar Harry s-a milostivit de mine...
- M-am milostivit de mine însumi, îşi întrerupse el sora, după care privirea i se întoarse spre Sophy: Am adus-o aici să evit mustrările, ţipetele şi suspinele, asta-i tot.
- Atunci, tot ce pot face drept mulţumire este să-ţi ofer un alibi, spuse tânăra croitoreasă.
El îşi putea închipui o sumedenie de gesturi de recunoştinţă, dar pentru început era bine şi aşa.
- Ceva nu prea complicat, îi sugeră, făcând-o să-şi dea peste cap ochii ei mari şi albaştri.
- Ştiu asta.
- Sunt un bărbat simplu.
- Îţi propun ceva atât de simplu,că şi un idiot ar putea să-şi amintească. Când Lady Clara se întoarce acasă, va spune că te-ai îmbătat şi că ai condus-o aici în loc de Downes's, insistând, în beţia dumitale, că ăsta e locul.
- Ah, este perfect! exclamă încântată Clara.
- Admirabil, încuviinţă Longmore la rândul lui. Ar putea spune că m-am postat lângă ea şi am silit-o să comande 60 sau 70 de rochii şi 12 duzini de cămăşi şi...
După aceea, mintea lui o luă razna; imagini de desuuri de muselină şi dantelă îi invadară creierul, iar undeva în toată această dezordine se găsea o drăcoaică blondă, pe jumătate dezbrăcată, cu o privire angelică. Flutură din mână, îndepărtând viziunea. Acum nu era momentul. Abia îşi începuse asediul şi ştia că avea de cucerit o fortăreaţă plină de capcane. Pe de altă parte, dacă ar fi fost uşor s-ar fi plictisit teribil.
- ...şi toate celelalte lucruri dintr-un trusou, continuă el. Şi atunci când mama, trezindu-se în cele din urmă din leşin, va cere ca fiica ei să anuleze comanda, Clara va apela la tatăl şi stăpânul casei, care în onestitatea lui desăvârşită, va spune că pur şi simplu nu se pot anula comenzi uriaşe dintr-o simplă toană.
Sophy îşi încrucişă braţele. Ceva sclipi în ochii ei albaştri, în afară de asta, expresia ei era impenetrabilă.
- Bine, spuse ea. Rămâi la asta. Nu înflori.
- Nici o grijă, râse el. În orice caz, e destul de simplu să dau o tuşă de veridicitate poveştii. Tot ce trebuie să fac e să dau o raită prin clubul meu şi să beau încontinuu până când vei termina să-1 ruinezi pe tata. După aia, când o voi duce pe Clara la reşedinţa Warford, încăpăţânarea mea de beţiv va fi perfect credibilă, încheie Longmore pornind spre ieşire.
Cobora pe scări când auzi paşi grăbiţi şi fâsâit de fuste în spatele lui.
- Lord Longmore!
Îi rostise numele la fel cum o făcea toată lumea, deschizând vocalele şi atenuând consoanele .Cu toate astea, accentul franţuzesc era inconfundabil.
Contele se uită în sus şi o zări în capul scărilor, sprijinită de balustradă.
Priveliştea era excelentă: putea să-i vadă pantofii de satin şi panglicile încrucişate ce atrăgeau atenţia asupra curburii fine a gleznelor ei graţioase. Văzu mătasea delicată a ciorapilor accentuând linia delicată a gambei. Fără efort, mintea lui completă detaliile invizibile, oprindu-se la locul de deasupra genunchilor unde erau prinse jartierele - jartiere care în imaginaţia lui erau roşii, brodate cu expresii franţuzeşti lascive.
Pentru o clipă tăcu, sorbind-o cu privirea.
- A fost o ieşire frumoasă din scenă, remarcă ea.
- Aşa mă gândeam şi eu.
- Mi-a displăcut să o stric, dar mi-a venit o idee.
- Eşti un fenomen. Întâi un alibi, apoi o idee. Şi toate în aceeaşi zi.
- Credeam că mă poţi ajuta.
- Îndrăznesc să spun că aş putea, zise el, admirându-i gleznele.
- Cu mama dumitale.
- Ce vrei să-i faci? se interesă el nedumerit.
- La modul ideal, mi-ar plăcea să o îmbrac.
- Asta ar fi dificil, având în vedere că te urăşte. Adică nu pe dumneata în mod special, ci în calitate de rudă apropiată a ducesei de Clevedon de coproprietară a magazinului împreună cu ea.
- Ştiu, dar sunt sigură că o putem convinge. Adică eu pot s-o conving. Cu un pic de ajutor.
- Ce propui, domnişoară Noirot? Să o adorm şi să o car, leşinată, în cuibul dumitale, unde o vei vârî cu forţa în rochii îndrăzneţe?
- Doar în ultimă instanţă. Planul pe care-l am în vedere este destul de simplu, şi nimeni nu va şti vreodată că ai fost complicele duşmanului.
- Aici e Londra, o atenţionă el. Nu există ceva de genul „nimeni nu va şti vreodată”.
- Nu, realmente, pe cuvânt..
- Nu că mi-ar păsa ce ştie cineva, o întrerupse el.
- Bine, spuse Sophy. Mereu uit. Dar pe mine chiar nu trebuie să mă recunoască nimeni.
- Te referi la o deghizare?
- Doar pentru mine. Trebuie să merg la Dowdy's, ştii, şi...
- Şi ce e Dowdy's?
- Văgăuna reptilei de Hortense Downes, monstrul care o îmbracă pe mama dumitale în acele rochii jalnice. Trebuie să intru în magazinul ei.
În lumea lui Sophy hainele erau alfa şi omega, Longmore o ştia prea bine, şi lumea întreagă risca să fie distrusă din cauza poziţiei greşite a unei funde.
- Propui o expediţie de spionaj pe terenul adversarului, conchise el.
- Da. Întocmai.
- Ai de gând să arunci în aer magazinul?
- Numai în ultimă instanţă.
Era bucuros să o însoţească, indiferent dacă arunca sau nu totul în aer. Ar fi fost fericit să o însoţească oriunde. Dar dacă ar fi acceptat pe loc, Sophy ar fi avut motiv să plece, şi el încă nu se săturase să-i privească gleznele. Pretinse că stătea să cântărească faptele.
- Durează numai o oră, insistă ea. N-ar trebui să-ţi perturbe programul ocupat.
- În mod normal, nu, dar trebuie să mă ocup de chestiunea Adderley, şi asta necesită o reflecţie profundă şi îndelungată.
- Problema Adderley nu e a ta. Nu ţi-am spus că o să ne ocupăm de asta surorile mele şi cu mine?
- Nu e genul de probleme pe care vreau să-l las în seama femeilor. Lucrurile ar putea să ia o turnură neplăcută, şi nu mi-ar plăcea deloc să-ţi strici frumoasele dumitale rochii.
- Crede-mă, Lord Longmore, am avut de-a face şi înainte cu situaţii extrem de încurcate.
Îi întâlni privirea şi văzu în acei frumoşi ochi albaştri un licăr de o duritate surprinzătoare. Dispăru într-o clipă, amintindu-i însă contelui de bărbaţii care o urmăriseră şi ieşiseră şifonaţi din această experienţă. Era ceva mai mult decât se arăta la prima vedere: de asta îşi dăduse şi el seama mai devreme.
- Lasă-mă să mă gândesc, spuse într-un târziu. Lasă-mă să mă gândesc la asta în abisul răcoros al clubului meu, adăugă el coborând mai departe treptele.
Două ore mai târziu
În acea după-amiază sumbră, ploioasă, din apropierea vestitului bovindou al clubului Whites, de unde Beau Brummell prezida cu câteva decenii în urmă, izbucni un freamăt neaşteptat .Într-un minut, zgomotul crescu suficient pentru ai atrage atenţia lordului Longmore.
Se aşezase în camera de zi cu un exemplar din Foxe's Morning Spectacle, dornic să citească relatarea lui Sophy despre dezastrul din ajun. În ceea ce privea stilul înzorzonat, dramatic şi atenţia fanatică acordată fiecărui centimetru al rochiei Clarei, Sophy se autodepăşise. Clara fusese „întruchiparea inocenţei, indusă cu cruzime în eroare”, Longmore era fratele răzbunător prin excelenţă, iar descrierea rochiei - mustind de o franceză misterioasă ştiută doar de femei - ocupa aproape două din cele trei coloane ale primei pagini. Articolul ei izgonise practic toate celelalte bârfe pe care Foxe le numea ştiri.
Longmore le citise deja dimineaţă, după micul dejun. Acum, la a doua lectură, nu găsi nimic nou. Era neclar cât bine i-ar fi făcut această relatare Clarei, doar dacă nu era decât primul pas dintr-o campanie. În acest caz, abia aştepta deznodământul.
După ce chicoti la vederea colecţiei inegalabile de adjective şi adverbe pe care o afişase cu mândrie Sophy, îşi mută atenţia la celelalte bârfe şi ştirile sportive, apoi trecu la paginile cu anunţuri.
Casa Noirot acaparase spaţiul de primă mână, înghesuind în colţuri obscure reclamele la toalete portabile, dinţi artificiali şi maioneză. Atunci descoperi anunţul doamnei Downes. Se întreba care putea fi legătura între nevoia lui Sophy de a fi condusă la magazinul rivalei sale şi anunţ, când cineva de la bovindou se interesă:
- Cine-i aceea?
- Glumeşti, spuse altcineva. Nu ştii?
- Dacă ştiam, mai întrebam?
Alte voci se alăturară discuţiei.
- Hempton, ai fost în comă în ultimele luni?
- Cum să nu fi auzit de mezalianţa secolului? Se vorbeşte despre ea din Siberia până în Ţara de Foc.
- Dar nu poate fi mireasa lui Sheridan.
- Nu-i vorba de fuga aceea, netotule!
- Te referi la Clevedon? spuse Hempton. Dar el s-a însurat cu o brunetă. Asta de aici e blondă.
Longmore aruncă ziarul cât colo, sări din fotoliu şi se apropie de bovindou. Bărbaţii care se îngrămădeau la fereastră se grăbiră să-i facă loc.
Sophy Noirot stătea pe trotuarul opus al străzii. Vântul îi lipise poalele rochiei galben-stins de picioare şi îi învolbura dantelele fustei şi ale juponului în faţă. O rafală îi dăduse peste cap obiectul înzorzonat pe care-1 ţinea pe post de umbrelă.
Ploaia torenţială se potolise, transformându-se într-o burniţă uşoară, şi silueta estompată zărită printre grupurile de vehicule, călăreţi şi pietoni părea desprinsă dintr-un vis. Comentariul de la bovindou dovedea că nu era un vis, cu excepţia faptului că în acel moment Sophy juca rolul principal în fanteziile desfrânate ale oricărui bărbat. Era reală. Purta un fel de eşarfă ce-i atârna până la genunchi - sau unde se presupunea că-i erau genunchii, sub toţi metrii aceia de dantelă şi muselină. Pe părul blond stătea cocoţată o pălărie caraghioasă, abundând de dantelă, panglici şi pene aranjate sub forma unei mori de vânt olandeze.
Longmore o putu observa mai bine când se aplecă să i se adreseze unui puştan murdar. Îi dădu ceva şi el traversă în fugă strada, ferindu-se de călăreţi şi trăsuri.
Sophy îşi ridică privirea drept spre Longmore şi zâmbi.
În clipa următoare, toţi bărbaţii de la bovindou se uitară la el şi zâmbiră.
Zâmbi şi el, la rândul lui. Fără grabă, termină paharul cu vin, reciti anunţul, apoi ceru să i se aducă lucrurile. Îşi puse pălăria şi mănuşile, apucă bastonul de plimbare şi ieşi. Burniţa dispăruse într-un abur fin şi vântul se domolise.
Tânăra femeie se deplasase puţin să contemple mulţimea care se foia în Piccadilly sub ochii curioşi ai tuturor bărbaţilor care treceau pe lângă ea.
Longmore coborî imperturbabil treptele şi traversă strada.
- Aş fi crezut că vei găsi un puşti mai aproape de magazin pentru a-mi aduce mesajul că sora mea e gata să plece acasă, spuse el. De ce n-ai trimis o servitoare sau o cusătoreasă? Trebuia să vii dumneata în persoană? Pe ploaie?
- Da.
- Să înţeleg deci că ai ceva special să-mi spui.
- Probabil că aş fi putut să-ţi spun şi în altă parte, dar ăsta era un bun prilej să-mi arăt noua mea pălărie de concepţie proprie. Nu sunt un geniu la rochii cum e Marcelline, dar pălăriile mele sunt destul de bune.
Contele se uită la moara de vânt care se iţea printre celelalte zorzoane.
- E o aiureală, însă una fermecătoare.
Gropiţele care apărură în obrajii ei îi făcură inima să-i tresară într-un fel ce-1 uimi.
- Sper să fie destul de fermecătoare încât să-ţi slăbească împotrivirea, spuse ea.
- Ce împotrivire?
- La planul meu.
- Ah, ăla. Să te conduc la Dowdy's.
- Trebuie să aflu ce pun la cale.
- Cred că asta e evident. Ca în cazul tuturor oamenilor de afaceri care se respectă, scopul lor e zdrobirea concurenţei.
Longmore porni mai departe pe St. James's Street, întrebându-se ce avea să mai născocească pentru a-1 convinge să facă un lucru pe care avea de gând să-1 facă oricum.
- Ştiu asta, spuse ea încercând să ţină pasul. Dar trebuie să ştiu exact cu ce ne confruntăm: vechiul magazin sau ceva nou, ceva la care nu ne-am aşteptat. Trebuie să văd dacă locul e acelaşi şi rochiile sunt aceleaşi.
- Cred că vei fi şocată dacă-ţi dezvălui că pentru mine toate rochiile arată la fel.
- N-aş fi deloc şocată, doar eşti bărbat. Şi ăsta-i motivul rugăminţii mele. Am nevoie de un bărbat masiv, puternic, în cazul în care aş fi descoperită şi dau de necaz cu bătăuşii de la Dowdy s.
Oprindu-se pentru o clipă, adăugă:
- Pe când îi făceam probe surorii dumitale, s-a întâmplat să pomenească de Lady Gladys Fairfax, regretând că nu ne putem noi ocupa de ea.
- Verişoara Gladys, zise el. Să nu-mi spui că vine la nuntă.
- Nu ştiu cine va primi invitaţii, dar când Lady Clara i-a menţionat numele, mi-a venit ideea salvatoare.
Ajunseră la colţul cu Bennet Street. Longmore se opri să vadă dacă se apropiau trăsuri sau călăreţi şi, când drumul fu liber, o luă de cot şi traversară repede împreună. Imediat ce ajunseră pe trotuarul opus, îi dădu drumul braţului. Încă simţea căldura pielii ei sub palmă, iar valul de fierbinţeală i se năpusti în vintre atât de brusc, încât îl ameţi.
Intrarea din spate a magazinului era printr-o curte îngustă din Bennet Street.
Ea aşteptă până intrară în curte, apoi spuse:
- Din câte povestea Lady Clara, mama dumitale va merge la Dowdy's la începutul săptămânii pentru a-şi comanda o rochie de nuntă. Eu aş putea lipsi de la magazin vineri dimineaţă. Poţi să mă conduci atunci?
După agitaţia din St. James's Street, curticica în care se aflau părea ciudat de liniştită. Longmore percepu o mireasmă oarecum familiară ce plutea spre ei. Se apropie încet şi se holbă la uşa discretă, pretinzând că se gândea intens în vreme ce adulmeca. Femeie, desigur, şi... lavandă... şi ce altceva?
Îşi dădu seama că i se aplecase capul spre gâtul ei, dar se îndreptă.
- Mardeiaşi? se miră el. Într-o croitorie?
- Două brute mari. Chipurile trebuie să se ocupe de beţivi şi hoţi, sau asta pretinde Dowdy. Personal, cred că i-a angajat ca să intimideze cusătoresele. Ştii, la fel ca în bordeluri, unde...
- Asta-i distractiv, zise el. Şi dumneata vei fi deghizată, desigur.
- Da.
- Ca servitoare,presupun.
- Nici gând! Cum să cumpere o servitoare rochii scumpe? O să fiu verişoara dumitale, Gladys.
Lord Adderley anunţase imediat logodna în ziare, dar veştile circulară prin Londra în răstimp de ore - chiar mai repede decât Spectacle le putea tipări.
Până luni, croitorul lui, cizmarul, pălărierul, cârciumarul, tutungiul şi alţii care-i asigurau confortul şi distracţia îi redeschiseră conturile şi ii acordară credit.
Scăpase ca prin urechile acului.
Încă o săptămână şi ar fi fost nevoit să fugă în străinătate, în vreme ce nobilii nu puteau fi arestaţi pentru datorii, nu erau imuni la alte neplăceri, ca de exemplu să li se taie creditul. Creditorii lui păreau uniţi într-o conspiraţie, deoarece absolut toţi, inclusiv negustorii, îi tăiaseră creditul simultan, cu două zile înaintea balului de la Lady Igby. La perspectiva nunţii dispoziţia lor devenise mai iertătoare.
Sărbători luni seară cu domnul Meffat şi Sir Hoyyr Theaker într-un separeu de la hotelul Brunswick. Închinară unul în cinstea altuia pe tot parcursul cinei. La finalul mesei, vinul le dezlegase limbile, ceea ce nu conta, pentru că nu se afla nimeni prin preajmă.
- Ai reuşit la mustaţă, îl felicită Sir Roger.
- Periculos de scurtă mustaţa asta, oftă Lord Adderley.
- N-am fost sigur dacă o să reuşeşti, spuse domnul Meffat. O păzeau ca vulturii, zău aşa.
Lord Adderley ridică din umeri.
- De îndată ce am văzut-o pe Lady Bartham că se aşază la bârfe cu Lady Warford, am ştiut că din partea aia n-o să am niciun necaz pentru o vreme.
- Longmore era cel care mă îngrijora, preciză domnul Meffat.
Adderley rezistă impulsului de a-şi pipăi falca lovită. Avusese mai multe motive de îngrijorare ca oricine. Îl trecuseră toate năduşelile, lucru pe care i-1 explicase viitoarei sale logodnice prin emoţia stârnită de şansa de a fi atât de aproape de ea,de a o ţine în braţe - cu alte cuvinte, toate prostiile obişnuite.
- Aveam nevoie doar de câteva minute, şi el era în cealaltă parte a sălii, le spuse tovarăşilor săi. Totuşi, reprezentaţia voastră rapidă a fost cea care a salvat situaţia.
Treaba lui Meffat şi a lui Theaker fusese să atragă atenţia spre terasă fără a exagera totuşi prea tare. Nu era cea mai dificilă sarcină din lume. Trebuia doar să spună cineva: „Mă întreb ce are de gând să facă Adderley pe terasă. Cine e femeia care e cu el?” Era de ajuns să audă unul sau doi invitaţi, după care, pradă curiozităţii, toţi aveau să se îndrepte spre terasă.
Clara fusese cel mai uşor de manevrat. Deşi nu mai era o şcolăriţă - avea 21 de ani, mai în vârstă decât ar fi preferat Adderley - era la fel de neştiutoare ca un copil în ceea ce priveşte dragostea. Nu trebuise decât să-i umple permanent paharul cu vin, să o învârtă în jurul sălii până când ameţea şi să-i şoptească versuri la ureche. Cu toate astea, trebuia să fie atent. De la prea mult vin şi prea multe învârteli ar fi putut să vomite - pe ultima lui jachetă bună.
- Măcar te-ai ales cu o frumuseţe, comentă Theaker. Îndeobşte, când taţii le dau o zestre mare e din cauză că se uită cruciş sau sunt pline de coşuri ori crăcănate.
- Adică, în general, sunt nişte pocitanii, traduse Meffat.
- Sunt norocos, recunoscu Adderley. Ştiu asta. Puteam nimeri cu mult mai rău.
Clara era o frumuseţe, şi asta făcea ca împreunarea cu ea şi zămislirea de urmaşi să fie mai plăcute. Cu toate astea, nu era pe gustul lui, era cam grăsană. Lui îi plăceau femeile mai gingaşe şi ar fi preferat o brunetă. Pe de altă parte, avea o zestre enormă, fusese vulnerabilă şi calul de dar nu se caută la dinţi.
- Doamne cât este de naivă, spuse Theaker. Te-a urmat ca o mieluşea.
- Asta n-o să-ţi facă necazuri, întări Meffat.
Reşedinţa Warford,
Miercuri, 3 iunie
Clara îşi ţinu firea până când închise uşa dormitorului în urma ei, moment în care se repezi să se aşeze la masa de toaletă.
- Milady? spuse camerista ei, Davis.
Clara scoase un suspin. Şi încă unul.
- Ah, milady, oftă Davis.
- Nu ştiu ce să fac! izbucni Clara îngropându-şi faţa în palme.
- Haideţi, haideţi, milady. O să vă fac o ceaşcă bună de ceai şi o să vă simţiţi mai bine.
- Îmi trebuie ceva mai mult decât ceai, spuse Clara căutând în oglindă privirea cameristei.
- O să pun un strop de coniac în el.
- Mai mult decât un strop.
- Prea bine,milady.
Davis se grăbi să iasă, iar Clara scoase biletul primit de la Lord Adderley. Un bilet de dragoste plin de cuvinte frumoase,genul acela de cuvinte menite să topească inima unei fete romantice.
Bineînţeles că vorbele erau frumoase. Fuseseră scrise de poeţi: Keats, Lovelace şi Marvell, şi încă mulţi alţii. Până şi de Shakespeare! Îşi imagina că nu avea să recunoască nişte versuri dintr-un sonet de Shakespeare! Ori era un idiot desăvârşit, ori o lua pe ea de proastă.
- Mai curând ultima variantă, bombăni Clara mototolind biletul şi aruncându-1 pe jos. Mincinosul! Totul a fost o minciună, ştiam eu. Cum de-am putut fi atât de naivă?
Nemulţumită că domnul Bates nu o solicitase la dans, îl urmărea învârtind-o prin sală pe Lady Susan Morris, fata lui Lady Bartham. Lady Susan era o brunetă mignonă; pe lângă ea, Clara se simţea întotdeauna greoaie şi stângace.
Şi după aceea?
Un moment de chin. Apoi Lord Adderley apăruse lângă ea cu un pahar de şampanie şi o replică menită să o facă să zâmbească.
„Linguşeli”, ar fi spus mama. Poate că asta era. Sau poate că furase cuvintele de la nişte scriitori talentaţi, ca în cazul biletului pe care i-1 trimisese.
Şampanie, vals şi linguşeli, iar Clara muşcase momeala.
Şi acum... Ce era de făcut?
Se îndreptă spre fereastră şi privi pe geam. În grădină, ploaia şfichiuia tufişurile şi florile, culcându-le la pământ. Dacă ar fi fost bărbat - dacă ar fi fost Harry - s-ar fi strecurat afară şi ar fi fugit cât de departe ar fi putut. Dar nu era bărbat şi n-avea nicio idee cum să fugă. Timp, îşi zise. Singura ei speranţă era timpul. Dacă ar fi putut lungi logodna luni şi luni în şir, avea să apară un nou scandal şi toată lumea avea să-1 uite pe ăsta.
Atunci intră Davis cu ceaiul.
- Am pus câteva picături în plus, dar trebuie să-1 beţi repede, o sfătui ea. A sosit Lady Bartham, şi Lady Warford a spus că trebuie să coborâţi imediat.
- Lady Bartham, oftă Clara. Asta necesită mai mult decât câţiva stropi. O sticlă întreagă, mai curând.
Vizita fu încă şi mai neplăcută decât se aşteptau.
Lady Bartham era atât de veninoasă în compătimirea ei, încât atunci când plecă, Clara era cuprinsă de o furie oarbă şi mama avea o cumplită durere de cap.
A doua zi de dimineaţă, Lady Warford anunţă că se săturase până peste cap de această logodnă dezgustătoare şi de insinuările tuturor. Trebuiau să studieze calendarul şi să fixeze o dată pentru nuntă.
- Bineînţeles, mamă, spuse Clara. La toamnă, poate. Oraşul nu va fi atât de aglomerat atunci.
- La toamnă? strigă mama. Ai înnebunit? N-avem nicio clipă de pierdut. Trebuie să fii măritată înaintea terminării Sezonului, până la ultima recepţie a Reginei.
- Păi mai sunt doar trei săptămâni!
- E timp suficient să organizăm o nuntă, chiar şi una mare - că despre una mică nu poate fi vorba.Ştii ce o să spună lumea. Şi dacă afurisitele alea de croitorese franţuzoaice la care te-a dus Harry nu-ţi pot termina ţinutele de mireasă la timp, cu atât mai rău. Nu e vina mea dacă odraslele mele nu-mi dau ascultare cu niciun chip.
CAPITOLUL 4
Vineri,5 iunie
Longmore mută frâiele într-o mănă şi cu cealaltă îşi scoase ceasul de buzunar.
„Ora 11”,spusese Sophy.
Dimineaţa, pentru că nobilii făceau cumpărături după-amiază, şi ea trebuia să le-o ia înainte.
- Este important să ajung înaintea clienţilor favoriţi ai lui Dowdy, îi explicase. Patroana şi ajutoarele ei se vor învârti în jurul doamnelor cu buzunarele pline, lăsându-le pe domnişoarele neinteresante din provincie în seama vânzătoarelor de mâna a doua. Va fi cu adevărat util să văd modelul pentru rochia mamei dumitale. De vreme ce este una dintre cele mai importante cliente, trebuie să am acces la Hortense Nesuferita ori la maistra principală.
Era exact ora 11. Longmore privi către cer. Înnorat, dar fără ameninţarea ploii, aşa cum insistase lacheul lui. Reade nu era foarte încântat că rămăsese acasă. Dacă ploua - aşa cum îl asigurase pe înălţimea Sa că fără îndoială urma să se întâmple - cine avea să ridice acoperişul trăsurii?
Păi,în cazul ăsta, s-ar fi resemnat să se ude, hotărî Longmore.
Deşi era de folos pentru a îngriji caii şi în lupta cu scandalagiii băuţi, de data asta un lacheu i-ar fi stat mai mult în cale. Contele îşi puse în buzunar ceasul şi se întoarse să se uite la uşa magazinului. Sophy îi dăduse întâlnire nu la Casa Noirot, ci la pasmanteria aflată ceva mai departe pe St. James's Street, lângă Palat. Pentru înlăturarea bănuielilor. Era de-a dreptul caraghioasă.
-Vere? se auzi o voce familiară.
Longmore clipi. Era vocea lui Sophy şi nu era. În mod clar,ea trebuia să fie, dar ochii îi spuneau altceva. Femeia ce stătea pe caldarâm lângă trăsura lui era atât de greu de descris, încât probabil că s-ar fi uitat la ea fără ca de fapt să o vadă. Pelerina de un maro întunecat îi ascundea silueta. Boneta verde, căptuşită cu dantelă, îi disimula mare parte din păr. Ce se vedea era moale, fără luciu şi îmbâcsit. Îşi plantase o aluniţă pe o latură a nasului ei perfect şi pe acel nas îşi pusese o pereche de ochelari coloraţi care-i închideau ochii albaştri strălucitori până la un gri tulbure.
Îşi dădu seama că rămăsese cu gura deschisă, aşa că se reculese repede.
- Iată-te!
- M-ai fi văzut mai devreme dacă nu ai fi visat cu ochii deschişi, spuse ea la fel de arţăgoasă ca Gladys - şi cu acelaşi accent lipsit de eleganţă.
Se urcă în trăsură la fel de neîndemânatic precum ar fi făcut-o verişoara lui. Dacă n-ar fi ştiut, ar fi crezut că ruda sa apropiată îi juca o festă. Dar verişoara Gladys nu se ţinea de feste. N-avea imaginaţie.
- Cum ai reuşit? Sigur n-ai cunoscut-o. N-a ieşit din Lancashire de ani buni.
- Lady Clara este o foarte bună imitatoare, şi a fost destul de uşor să o încadrez într-un tip. Noi avem obiceiul să evaluăm o femeie de îndată ce intră în magazin. În general, se împart în câteva categorii.
- Gladys aparţine unei categorii? Îmi pare rău să aud asta. Întotdeauna am socotit-o unică,iar pentru omenire asta e mai mult decât suficient.
Se concentra asupra cailor. Deşi îşi făcuseră plimbarea de dimineaţă prin Hyde Park, erau încă nervoşi. Se părea că erau la fel de neobişnuiţi ca şi el să străbată străzile comerciale la o oră de vârf, laolaltă cu oamenii de rând. Indiferent de motive, o căutau cu lumânarea: încercau să sară la alte trăsuri, o porneau brusc la goană, luau la ochi trecătorii şi muşcau toţi caii care, după capul lor, nu se uitau cum trebuie. În mod normal, contele s-ar fi distrat. Astăzi însă, îl scoteau din fire.
Avea de dus o bătălie cu femeia şireată de lângă el şi trebuia să nu-şi piardă cumpătul. Deocamdată însă, mai important era să ajungă întregi la Piccadilly, după care trebuia să-şi găsească drumul prin marele nod de circulaţie dinspre Regent Street.
- Ce dracu fac toţi oamenii ăştia pe stradă cu noaptea-n cap? bombăni el.
- Au auzit că nobilul conte de Longmore se va trezi înainte de amiază, râse ea. Cred că vor să marcheze evenimentul cu lumini festive şi artificii.
El mâna trăsuri încă din copilărie şi nu-şi amintea când mai trebuise să facă un asemenea efort.
- Cred că dumneata sperii caii, o mustră.
- Cred că nu-s obişnuiţi cu străzile aglomerate în plină zi, replică Sophy.
- Poate că-i supără aluniţa, sugeră el.
Sau poate că parfumul ei era de vină. Nu era cel al lui Gladys, ci unul foarte delicat, mai mult o adiere decât o mireasmă: femeie şi iasomie, şi încă o aromă pe care n-o putea identifica.
Nu, mirosul nu-i deranja pe cai. Îi dădea lui o agitaţie de care nu se putea ocupa acum. Asta nu era singura perturbare. Era extrem de conştient de fustele ei umflate ce se atingeau de pantalonul lui şi putea auzi jupoanele fâşâind sub fustă. Le auzea foarte clar, acoperind zgomotele amestecate ale animalelor, trăsurilor şi pietonilor. Trebuia neapărat să o abordeze şi nu putea, iar caii îi simţeau nervozitatea.
Era atât de ridicol, încât izbucni în râs.
- Ce s-a întâmplat? se interesă ea.
- Dumneata, o lămuri el. Plus faptul că sunt treaz la ora asta ca să te conduc la o croitorie.
- Ştiu că te trezeşti înainte de amiază în anumite ocazii.
- Nu ca să merg la cumpărături.
- Nu. Pentru o cursă la hipodrom. Un meci de box. O partidă de lupte. O licitaţie de cai. Nu sunt sigură că pot oferi o emoţie pe măsură.
- Mă aştept să fie destul de distractiv când o să fii descoperită, ceea ce e posibil să se întâmple. Va trebui să te dezbraci ca să ţi se ia măsura.Dacă o să-ţi cadă aluniţa când îţi vei scoate hainele? Dacă o să ţi se aga e ochelarii de perucă?
- Mi-am pus câteva straturi de haine în plus, îl linişti ea. Nu intenţionez să le las să treacă de primul sau al doilea. Şi, apropo, nu e perucă. Mi-am pus un amestec de ouă în păr. Se spune că-ţi lasă părul strălucitor când îl speli, dar efectul e contrar.
Spălarea părului avea să fie o bătaie de cap, se gândi el. Era des şi ondulat şi, dacă nu cumva îşi adăuga meşe false, aşa cum procedau anumite femei, era şi lung.
Oare până la talie? Văzu cu ochii minţii un păr lung, blond, revărsându-se pe un spate gol şi catifelat. Abia aştepta să-1 vadă şi în realitate.
- Pomeniseşi de nişte mardeiaşi, aşa că nu puteam rata ocazia unei bătăi pe cinste. E singurul lucru ce m-a scos din pat. Ştii cât a trecut de când cineva mi-a făcut serviciul de a se apăra de mine?
- Dacă aş fi un domn şi te-aş vedea că te îndrepţi spre mine cu pumnii ridicaţi, aş rupe-o la fugă în cealaltă parte, îl asigură ea.
- Mardeiaşii nu sunt domni. Ei n-o să fugă.
- Dacă te plictiseşti de moarte, după cum pretinzi, n-ai decât să te iei la harţă cu cineva, îi sugeră Sophy.
- Stai să vedem dacă sunt acolo. N-am auzit încă de ciomăgari angajaţi într-o croitorie.
- N-ai băgat de seamă pentru că nu te-ai gândit niciodată cum se conduce un magazin. Observi doar dacă serviciul e bun sau nu, însă oamenii de ordine sunt folositori când ai de-a face cu beţivani ce dărâmă lucrurile sau pipăie cusătoresele. Cele mai rele sunt bandele de hoţi. Vin în grupuri mici de câte doi sau trei, toţi îmbrăcaţi respectabil şi părând a nu se cunoaşte între ei. Unul le ţine ocupate pe vânzătoare in timp ce restul îşi umplu buzunarele. Au buzunare speciale cusute în haine. Sunt foarte iuţi de mână. Ai fi uimit cât pot fura dacă nu eşti atent, chiar şi pentru o secundă.
- Atunci voi unde vă ascunderi băieţii musculoşi de la magazin? vru el să ştie.
- Noi n-avem nevoie de mardeiaşi. După cum ştii, am început la Paris, în cadrul afacerii de familie, de la o vârstă foarte fragedă. Stai să văd. Cred că Marcelline avea 9 ani, iar eu, cam 7 sau 8 şi Leonie, vreo 6. Când eşti băgat într-o treabă de mic copil, reacţionezi instinctiv la fiecare detaliu. Beţivi, hoţi, bărbaţi care cred că magazinele de modă sunt bordeluri - suntem perfect capabile să rezolvăm noi înşine toate astea.
Contele îşi aminti privirea cruntă ce-i apăruse pe faţă când îi spusese că a avut de-a face cu situaţii încurcate. Nu avu însă timp să urmărească acea idee. Pe când coteau pe Oxford Street, în faţa trăsurii apărură doi băieţi. Înjurând din greu, Longmore îşi abătu din drum caii cu o clipă înainte să-i lovească pe copii. Inima îi bubuia. Doar un moment de întârziere sau neatenţie şi băieţii ar fi putut fi omorâţi.
- Uitaţi-vă pe unde mergeţi, idioţilor! tună el, acoperind nechezatul cailor şi comentariile vizitiilor din preajmă.
- Au, târfă pocită! strigă o voce în urechea lui. Lasă-mă în pace, scroafă ce eşti!
- Ah, nu, n-aş crede, replică Sophy.
Longmore se uită în direcţia aceea şi constată că un băietan zdrenţăros atârna pe jumătate peste banchetă. Sophy îl ţinea zdravăn de mână privindu-1 înveselită.
Contele trebui să-şi mute iarăşi atenţia în față pentru a struni caii.
- Ce dracu? De unde a apărut?
- De nicăieri! urlă băiatul zvârcolindu-se în van. Nu făcui niica, doar ce vrusei şi io un drum de-a moaca, şi muierea asta holbată d-acilea încercă să-mi smulgă mâna.
Cel puţin asta presupuse Longmore că zisese puştiul.Accentul cockney era aproape de neînţeles.
Nimica era „niica”, sunetele erau scoase din cuvinte şi puse greşit la altele, iar câteva vocale păreau că sosiseră acolo de pe alte planete.
- Şi voiai să-ţi încălzeşti mâna în buzunarul domnului? replică ea.
Longmore îşi înăbuşi râsul.
- Nici că m-am apropiat de buzunaru lu domnu! Ce, arăt io că-s bătut în cap?
- Nici vorbă, spuse Sophy. Eşti deştept şi iute pe deasupra.
- Nu-s de-ajuns de iute, mormăi băiatul.
- Mi-aş fi dorit să vezi scena, vere, i se adresă ea lui Longmore. Cei doi care apăruseră în faţă erau meniţi a-ţi atrage atenţia, pe când ăsta sărise în trăsură şi-şi făcea treaba. Drăcuşorul aproape că mi-a scăpat. I-au trebuit două secunde să sară în locul lacheului. Probabil că i-ar mai fi trebuit vreo două să-ți ia ceasul de buzunar-poate că şi sigiliile şi batista - în vreme ce aveai ambele mâini ocupate cu hăţurile. Aş spune că m-au crezut o femeie bine-crescută care doar s-ar fi zgâit sau ar fi strigat neajutorată în timp ce el şi-ar fi înşfăcat prada şi ar fi şters-o.
Întorcându-se spre puşti, îi zise:
- Data viitoare, te sfătuiesc să te asiguri că e doar o persoană în trăsură.
„Data viitoare?” Longmore aproape că dădu peste un vânzător de plăcinte.
- Ce dată viitoare? O să facem un ocol spre cel mai apropiat post de poliţie şi-l lăsăm acolo.
Băiatul slobozi un şir de blesteme năucitoare şi se zbătu cu sălbăticie. Dar probabil că Sophy îşi înteţise strânsoarea,pentru că se opri brusc şi începu să se vaite că-i rupsese mâna.
- Imediat ce ies din harababura asta o să-ţi dau câteva de n-o să le uiţi prea curând, îl informă Longmore. Verişoară, vrei să-i dai una sau să-i faci ceva să-1 potoleşti între timp?
- Nu cred că ar trebui să-1 ducem la poliţie, spuse ea. Cred că ar trebui să-1 luăm cu noi.
Longmore şi băiatul reacţionară în acelaşi timp.
- Nuuuuu! răcni puştiul.
- Ţi-ai pierdut minţile? se interesă contele.
- Nu, n-o să mă iei, zise băiatul. Nu merg nicăirea cu tine. Am preteni care or să vie acuşica. După aia o să-ţi pară rău. Şi crez că mi-ai rupt şi o coastă că stau aşa îndoit.
- Potoleşte-te, îi ceru Longmore, simţind că avea nevoie de linişte ca să se descurce prin mintea întortocheată a lui Sophy.
Nu putea face în acelaşi timp asta şi să mai şi traducă engleza stricată a hoţomanului.
- Ce propui să facem cu el? o întrebă pe Sophy.
- Este ca o zvârlugă, spuse ea. Ar putea fi de folos pentru treaba noastră.
Ocupat cu hăţurile, Longmore nu putu să-i arunce puştiului decât o scurtă privire.
Părea de 10 sau 11 ani, deşi era greu să le apreciezi vârsta copiilor din clasele de jos. Unii arătau cu mult mai mari decât erau în realitate, în timp ce alţii,scunzi din cauza lipsei de hrană,păreau mai mici. Băiatul ăsta avea părul blond sub şapca ponosită şi, în vreme ce gâtul nu arăta prea curat, n-avea un strat de câţiva centimetri de murdărie ca alţii. Purta haine uzate, prea largi, dar erau cârpite şi nu foarte soioase.
- Nu văd cum ar fi de folos, în afara cazului când ai avea nevoie de un hoț de buzunare, remarcă el.
- Ar putea să ţină caii, spuse ea.
- Ar putea, nu-i aşa? Propui să-mi dau caii pe mâna unui mic hoţ ticălos?
Băiatul se calmă dintr-odată.
- Cine să stea cu ochii în patru, să vadă cine intră şi cine iese şi să dea alarma dacă se ivesc necazuri? întrebă Sophy.
Partea proastă era că avea dreptate.
- Nu-1 cunoşti pe derbedeul ăsta, nu ştii nimic despre el, stărui Longmore. Poate că e un bandit căutat de poliţie şi care luni trebuie deportat. A încercat să-mi fure ceasul. Pe deasupra, s-a căţărat în spatele trăsurii! Trebuie să fii neruşinat să faci asta, chiar foarte neruşinat, sau să-ţi lipsească o doagă. Dacă îţi închipui că-mi dau o pereche de cai de rasă pe mâna banditului ăstuia nebun, îţi sugerez să te mai gândeşti. Şi să iei şi ceva pentru scrânteală, dacă tot eşti pe-acolo.
- Vai de mine, făcu băiatul indignat. Nu mi-s hoţ de cai.
- Doar hoţ de buzunare, preciză Longmore întărâtându-1.
- Cum te cheamă? vru Sophy să ştie.
- N-am niciun nume, spuse băiatul. Asta mă scapă de necazuri, nu?
- Atunci o să-ţi spun Fenwick, decretă ea.
- Ce?
- Fenwick, repetă Sophy. Dacă n-ai un nume, îţi dau eu unul, gratis.
- Nu ăsta, protestă băiatul. Ie un nume urât de tot.
- Mai bine decât nici unul.
- Ia-n ascultă dom'le, îl strigă băiatul pe Longmore. Opreşte-o.
Contele nu putu răspunde. Se străduia prea tare să nu râdă.
- Ăsta nu-i un domn oarecare, e chiar un lord căruia ai încercat să-i uşurezi buzunarul.
- Înălţimea Ta, opreşte-o! Fă-o să-mi lase şi mâna, că mi-o rupe. Aşa o zgripţuroaică n-am mai văzut de când îs!
Longmore se uită la Sophy. Aceasta îl studia pe micul pungaş palid şi spurcat la gură cu o expresie gânditoare - sau aşa părea. Nu putea fi sigur. Pe de-o parte pentru că nu putu să-i arunce decât o privire. Pe de altă parte, lentilele îi ascundeau ochii. Văzu însă destul: zâmbetul jucăuş din colţul gurii şi înclinarea capului când îl privea pe băiat, ca o pasăre pândind o râmă.
- Păi, acuma ai dat de necazuri, Fenwick, spuse el. Ea cugetă.
Tatăl lui Sophy fusese un Noirot şi mama ei o DeLucey.
Nici una din familii nu-şi bătea capul cu filantropia, fiind prea ocupate să fie mereu cu un pas înaintea autorităţilor. Deşi verişoara Emma le luase pe Sophy şi pe surorile ei şi le învăţase o meserie, ele pendulaseră mereu între părinţi şi ea. Prima parte a vieţii lor nu fusese protejată. Învăţaseră cum să supravieţuiască pe străzi. Printre alte talente, învăţaseră şi cum să cântărească oamenii cu rapiditate. Sophy văzuse şi auzise destule în câteva minute pentru a înţelege că băiatul era o pasăre rară. Cu foarte puţin exerciţiu, se putea dovedi foarte util. Nu avea de gând să permită să fie aruncat în închisoare cu delincvenţii de rând.
- Suntem foarte aproape de postul de poliţie de pe Great Marlborough Street, spuse ea. N-ar fi o problemă să te las acolo, Fenwick. Sau, dacă preferi, ai putea veni cu noi acolo unde mergem, să-i păzeşti caii înălţimii Sale şi să fii cu ochii în patru.
- Şi la ce să fiu io cu ochii-n patru, vreau să ştiu?
- La bucluc. Crezi că poţi să-1 recunoşti?
- N-am nici cea mai mică îndoială cu privire la talentul lui în materie, comentă Longmore.
- Dacă-ţi faci treaba bine, continuă ea, o să mă îngrijesc să ai o masă bună şi un loc sigur de dormit.
- Unde anume? se interesă Longmore.
- Stai liniştit, n-aveam de gând să ţi-1 bag pe gât.
- Dar n-o să ţi-1 bagi nici ţie pe gât. Nu ştii nimic despre el. Probabil că e plin de păduchi...
- Asta-i calomnie, zău aşa! strigă băiatul.
- Dă-mă în judecată, replică Longmore.
- Să nu crezi că n-o s-o fac. Nu-i mai mulţi păduchi pă mine decât pă Maiestatea Voastră. Am făcut baie!
- La botez? spuse Longmore. Ba nu, uitasem: eşti nebotezat.
- Fenwick merge, admise băiatul. Cucoana poa să-mi zică şl Georgy Plăcintă,dac-o vrea, dacă-mi dă de mâncare şi un locşor de somn. Dar n-o s-o facă, nu-i aşa?
- Ai auzit de Societatea Modistelor pentru Educaţia Femeilor Nevoiaşe? spuse Sophy.
- Păi da, zise puştiul mijind ochii.
- Sunt foarte apropiată de doamnele care o conduc, îl informă ea.
Nu putea fi mai apropiată: ea şi surorile ei fondaseră asociaţia cu 1 an în urmă.
- Dacă ai auzit de locul ăsta, atunci ştii că nu facem promisiuni deşarte.
Văzând că ajunseseră la Bedford Square, rosti pe un ton grav:
- Ascultă aici, Fenwick. Asta-i prăvălia pe care înălţimea Sa şi cu mine vrem să o vizităm.
Făcu semn cu capul spre Dowdy's.
- Ştii locul?
- Fac haine pentru granguri. O fată pe care o ştiam io lucră acilea, da' o dădură afară fără pricină.
Sophy spera că fata se dusese la Societatea Modistelor. Ea şi surorile ei ar fi trebuit să se intereseze de soarta cusătoreselor concediate de la Dowdy's, însă fiecare lucru la timpul său.
- În vreme ce înălţimea Sa şi cu mine suntem în magazin, o să ai grijă de cai şi-o să stai cu ochii în patru, spuse ea iute. Să fluieri lung şi ascuţit ca să ne dai de veste în caz că vom fi întrerupţi. Dacă-ţi faci treaba mulţumitor, şi eu o să mă ţin de cuvânt. Ne-am înţeles, Fenwick?
- Fără şmecherii? zise băiatul.
- ”Fără şmecherii”, îl imită Longmore. Ce tupeu mai are puşlamaua!
- Arăt eu ca şi când aş fi o şireată? spuse Sophy.
Băiatul o studie lung, holbându-se la ochelarii coloraţi.
- Da, spuse el în cele din urmă. Pe deasupra, strângi cu mâna aia mai rău ca o cătuşă.
- Păi vezi, ştiam eu că eşti isteţ, zâmbi ea. Dar fără şmecherii.
Îi dădu drumul la mână, iar puştiul se maimuţări frecând-o şi cercetând-o să nu aibă oase rupte. Mormăi ceva despre „muieri nebune” şi „lorzi bătăuşi”.
- Lasă baltă bombăneala, zise Longmore. N-am de gând să-mi petrec toată ziua la cumpărături cu o femeie. Ori o faci, ori nu. Hotărăşte-te. N-am timp de pierdut la palavre.
- Fii dumneata însuţi, îi spuse Sophy contelui când acesta coborî pe caldarâm, după o interminabilă discuţie cu Fenwick - despre cai, presupunea ea, şi despre soarta care-1 aştepta dacă nu-şi făcea treaba.
- Eu însumi? se miră el.Eşti sigură?
- Am nevoie ca dumneata să fii exact dumneata. Lord Longmore, cel mai mare fiu al lui Lady Warford, clienta preferată de la Dowdy's.
De asta era necesară implicarea lui, se gândi ea. Trebuia să-şi salveze afacerea, şi asta însemna să meargă în teritoriul inamic, să afle ce punea la cale concurenţa. Cel mai simplu era să-1 folosească pe el ca parte a deghizării.
- Nu-i nevoie să te prefaci. Fii doar dumneata însuți.
- Trebuie să mă prefac însă că dumneata eşti Gladys.
- O să-i semăn aşa de mult, încât nu va fi nevoie să te prefaci. Lasă totul în seama mea.
- Şi dacă te descoperă?
- Fii dumneata însuţi, repetă ea. Râzi.
- Dacă dumneata ai fi cine eşti, ar merge, dar cu Gladys e o altă poveste. O să fie derutant, rosti el încruntându-se.
- Ba deloc. Tot ce trebuie să faci este să fii dumneata însuţi. Nu te gândi la asta. Nu-i nevoie de gândire, declară ea îndreptându-se spre uşă în felul hotărât în care merg anumite domnişoare stângace.
Longmore i-o luă înainte şi îi deschise uşa. În mintea ei, Sophy deveni pe dată Verişoara Gladys - banală, stângace şi sensibilă la jigniri. Păşi înăuntru. Cu gura strânsă, privi împrejur, dând clar de înţeles că nu avea să fie uşor de mulţumit, în acelaşi timp, totuşi, era încă Sophy Noirot. Evaluând ambianţa cu un ochi priceput, rămase mai mult decât oarecum surprinsă - şi tulburată - de ce descoperea.
Deşi nimeni nu putea egala talentul Casei Noirot, cineva încercase. Pereţii fuseseră proaspăt zugrăviţi într-o tentă pală de piersică, iar finisajul era crem, cu o sumedenie de accente colorate. Acel cineva se străduise să aranjeze artistic ţesăturile. Câteva atârnau pe inele mari lângă vitrine. Altele erau puse pe tejghele, arătând ca şi cum cu doar câteva minute în urmă fuseseră desfăcute pentru o clientă. Un catalog cu ilustraţii de modă stătea deschis pe o masă, ca o invitaţie la studiu. Fotolii confortabile stăteau în mici grupuri prin încăpere, dându-i aerul agreabil al unui salon privat. Pe măsuţele de alături erau reviste atât pentru bărbaţi,cât şi pentru femei. Zona de prezentare, deşi nu atât de obsesiv de curată ca la Casa Noirot, era cu mult mai îngrijită decât înainte.
Explicaţia se afla în spatele tejghelei, Sophy o ştia prea bine.
Dowdy angajase o franţuzoaică. Era drăguţă,elegantă şi graţioasă, cu părul blond aranjat atrăgător sub o splendidă bonetă de dantelă. Acum afişa un zâmbet de întâmpinare uşor ezitant în timp ce o măsura cu privirea pe Sophy/Gladys. Ochii de un căprui-deschis se îndreptară vădit uşuraţi spre Longmore.
Oricât de subtil ar fi fost refuzul, nu era într-atât de subtil pentru un suflet delicat ca al lui Gladys. Franţuzoaica nu ar fi trebuit să dea nici un semn de exasperare. Ar fi trebuit să se arate tot atât de încântată să o vadă ca şi când ar fi avut-o în faţa ochilor pe Regina Adelaide.
În croitorii intră multe personaje care par să nu promită nimic, la fel ca şi falsa Gladys. Modul în care sunt servite poate schimba cu totul situaţia. Franţuzoaica părea că o percepe pe Lady Gladys Fairfax mai degrabă ca pe o povară greu de suportat decât ca pe o provocare interesantă, aşa cum ar fi tratat-o Sophy şi surorile ei. Feţele lor s-ar fi luminat atunci când ar fi zărit-o în pragul magazinului.
- Doamna Downes? spuse Sophy.
- Eu sunt madame Ecrivier, domnişoară, răspunse franţuzoaica. Madame Downes este ocupată pe moment, dar eu...
- Ocupată! interveni Longmore, făcându-le să tresară pe amândouă. Unde naiba să fie ocupată, dacă nu în propriul ei atelier? Asta e atelierul ei, presupun? Ar fi de dorit să fie. M-am chinuit ca dracu să vin până aici. A fost un accident pe Oxford Street la care toată lumea s-a oprit să caşte gura, încetinind circulaţia în 3 direcţii.
Sophy era mult prea experimentată în înşelătorii ca să-şi arate sentimentele. Prin urmare, se abţinu să se holbeze la el. Spusese că era confuz şi ea se alarmase pe moment, temându-se că acest subterfugiu era peste capacităţile lui intelectuale. Iată însă că, din întâmplare sau nu, contele îşi crease o intrare minunată, care îi permitea ei să continue şarada.
- Nu i-a spus Lady Warford doamnei Downes să aştepte nişte membri ai familiei în această săptămână? Fiica domniei sale, Lady Clara - ştiţi, verişoara mea - se mărită. Desigur că mătuşa mea trebuie să vă fi informat. Nu văd cum de-ar fi putut să uite. Mi-a spus că a comandat o rochie pe care s-o poarte la nuntă. A comandat-o de la acest atelier. Luni, dacă nu mă înşel.
Şi făcuse o scenă nemaipomenită, potrivit relatării lui Lady Clara, când aflase că aceasta din urmă nu se dusese la Dowdy's.
- Da, domnişoară... milady. Şi cât se poate de sigur că....
- Iată-o pe verişoara mea care a venit să se îmbrace pentru nunta surorii mele, preluă Longmore ştafeta. Prima nuntă în familie, aş putea adăuga. Şi unde e proprietăreasa? Ei poftim, foarte frumos vă trataţi clientele. Păi, Gladys, hai să plecăm. Cine era cealaltă modistă pe care a pomenit-o Clara? Un nume franţuzesc, nu-i aşa? Pe St. James's Street. Dacă aş fi ştiut că o să fim ignoraţi aici, m-aş fi scutit de o călătorie neplăcută - Madame Ecrivier era cuprinsă de panică.
- Ah, nu, ah, nu, milord! Nu v-am ignorat. Doar o clipă, dacă-mi permiteţi. O să trimit pe cineva să o informeze pe madame. Mii de scuze. Desigur că madame o va servi pe domnişoara. Dacă vreţi să mă scuzaţi un moment, o să aranjez eu totul.
Franţuzoaica se strecură şi dispăru în spatele unei uşi de după tejghea. Deşi închisese uşa, Sophy putu să-i audă vocea înaltă vorbind prin tub cu altă persoană.
Longmore se îndreptă către vitrină şi privi afară.
- Trăsura e încă acolo, spuse el pe o voce joasă. Fenwick n-a vândut caii încă.
Când îşi coborî glasul, acesta deveni răguşit, iar sunetul o făcu pe Sophy să înţepenească, precum un animal care adulmecase mirosul primejdiei. Îi luă un moment să scape de acest simţământ.
- Animalele dumitale nu pot fi mai în siguranţă de-atât, remarcă ea. E emoţionat.
- Nu o arată.
- A învăţat să-şi ascundă sentimentele importante.
Contele râse scurt şi se îndepărtă de lângă fereastră,începând să examineze sala. Pipăi un balot de muselină, apoi întoarse padinile în catalogul de schiţe.
Se mişca cu o graţie neglijentă, dar nu era lejeritatea obişnuită a unui aristocrat leneş. Prezenţa lui atât de aproape o făcu să se înfioare. Era un bărbat, doar un bărbat, îşi spuse. Cu toate astea, aura de primejdie care-1 înconjura îi dădea senzaţia că prin încăpere umbla un lup. Auzi paşi şi voci apropiindu-se de uşa care ducea spre zona din spate a atelierului.
- Dacă aş fi ştiut că astfel îi tratează negustoresele din Londra pe cei mai buni cumpărători, mi-aş fi făcut rochia la Manchester, rosti ea mai tare. Să fii lăsată să aştepţi la nesfârşit - când nu mai e nici un alt client în atelier! Sunt sigură că servitoarele mele mi-ar fi putut coase ceva la fel de elegant ca orice e oferit aici. Şi la un preţ cu mult mai mic.
Dowdy năvăli pe uşă. Era o femeie dureros de slabă, de înălţime medie. Pelerina brodată ce-i acoperea mânecile a la foile ale rochiei de muselină ajuta la crearea iluziei unui corp mai plin. Buclele brunete, dese, îi încadrau faţa sub boneta dantelată de tul. Per ansamblu, arăta bine, trebui Sophy să admită. Ce păcat că nu le oferea clientelor ţinute la fel de spectaculoase ca aceea pe care o purta ea însăşi!
- Milady, milord, scuzele mele, spuse ea într-un suflet. Nu m-am aşteptat să veniţi atât de devreme.
- Magazinul se deschide la ora 10, observă Longmore, sau cel puţin aşa mi s-a spus.
- Afişul din vitrină aşa arată, adăugă Sophy.
- Aveţi dreptate, domnişoară... milady, zise Dowdy năpustindu-se de după tejghea. Am fost chemată pentru... ăă... hm... o mică problemă în atelier. Dar acum totul e în ordine. O rochie pentru nunta lui Lady Clara Fairfax,nu-i aşa? Aţi dori să frunzăriţi catalogul de schiţe, milady? Avem ultimele modele de la Paris şi o selecţie splendidă de mătăsuri.
Judecând după firimiturile de pe pelerină, probabil că savurase un mic dejun tihnit.
- Mătuşa mea mi-a recomandat să mă las în mâinile dumitale, spuse Sophy.
- Şi atenţie, să o aranjezi bine, porunci Longmore. Să nu încerci să-i vâri pe gât verdele ăla putred din care ai cumpărat prea mult din pricină că l-ai văzut într-o lumină proastă.
Pe când Sophy îşi înăbuşea un hohot de râs, el continuă:
- Verişoara mea o fi ea provincială, dar...
- Eu, provincială?
- Draga mea, ideea ta de rafinament e să asişti la o prelegere despre păsările împăiate de la Muzeul din Manchester.
- Cele mai bune filaturi sunt în Manchester! strigă ea.
- Bineînţeles, înălţimea Voastră, interveni Dowdy. Dar trebuie să pun o vorbă bună pentru mătăsurile noastre de la Spitalfields. Chiar cred că avem exact materialul potrivit pentru dumneavoastră. Madame Ecrivier, te rog arată-i domniei sale mătasea despre care vorbesc.
Franţuzoaica o cercetă scurt din priviri pe Sophy, apoi se îndreptă uşor spre un sertar de unde scoase un cupon de mătase albastră.
- Albastru! făcu Sophy. Dar eu nu port niciodată albastru.
- Cu cel mai mare respect, milady, poate că a sosit momentul.
- Ce culoare poartă mătuşa mea? se interesă Sophy. Nu pot purta aceeaşi culoare şi ştiu că-i place albastrul.
Dowdy zâmbi:
- Regret că nu putem divulga această informaţie. Înălţimea Sa...
- Să n-o divulgi! se răsti Longmore. Ia ascultă aici. Nu accept să vă bateţi joc de verişoara mea. Şi nu intenţionez să stau pe-aici şi să-mi pierd timpul. Al dracului să fiu dacă n-o să ne arătaţi ce poartă mama la nuntă. Pe legea mea, doar nu credeţi că o să mergem să le povestim gazetarilor?
ÎI aruncă lui Sophy o privire piezişă cu ochii lui negri, arzători.
- Ştii, vere, găsesc acest magazin extrem de obositor, oftă Sophy. Mătuşa m-a asigurat că o să ne bucurăm de toată atenţia. Dar mai întâi am fost lăsaţi să aşteptăm şi apoi dintr-odată se codesc în legătură cu ţinuta mătuşii, când e de cea mai mare importanţă ca rochia mea să o completeze pe a ei.
- Vă cer iertare, dar Lady Warford ne-a interzis în mod expres să împărtăşim detaliile, spuse Dowdy. Era îngrijorată că s-ar putea face copii înaintea nunţii, ceea ce, regret să o spun, s-a mai întâmplat în trecut. Alte croitorese, vedeţi domniile voastre, îşi trimit fetele în magazin să spioneze şi...
- Ţi se pare că arătăm ca spioane ale croitoresclor? întrebă Longmore. Mă jur că asta este cea mai agasantă experienţă din câte am avut vreodată. Haide, verişoară. M-am săturat până peste cap de şovăielile şi amânările astea, pufni el luănd o spre uşă.
Vai, Doamne, e perfect! îşi zise Sophy urmărindu-1.
- Nici nu pot să mă gândesc la ce o să-i spun mătuşii, bombăni ea. Ştii că o să mă întrebe de ce am mers în cealaltă parte, la croitoreasa franţuzoaică de pe St. James's Street. Cum îi zice?
- Casa Noirot, spuse el deschizând uşa.
Sophy auzi o înjurătură înăbuşită în spatele ei. Apoi:
- N-ai priceput, madame Ecrivier? Arată-i doamnei mătasea pe care a ales-o Lady Warford.
Longmore închise uşa şi se întoarse spre cele două vânzătoare.
- Şi modelul, ceru el.
- Modelul?
Ochii ca mărgelele ai lui Dowdy se măriră.
- M-ai auzit. Asta-i verişoara mea proaspăt venită din provincie. Nu se simte deloc în largul ei la Londra, şi tratamentul pe care 1-a primit aici astăzi nu a făcut nimic s-o liniştească. Arată-i modelul.Dacă-i place, o să rămânem. Dacă nu, asta va fi ultima dată când ne veţi vedea.
Era Gladys, din cap până-n picioare. Nu ieşise din pielea personajului nici chiar pentru o clipă. Nici Longmore nu o făcu. Păi, cum să greşească, când tot ce i se ceruse era să fie el însuşi, un rol pe care-l putea juca la perfecţie.
Sophy, pe de altă parte... dar prefăcătoria era a doua ei natură. Reacţiona la orice ar fi spus el exact cum ar fi făcut-o Gladys. Avea acelaşi amestec de aroganţă şi stânjeneală ce o făcea pe Gladys atât de exasperantă. Şi aceeaşi vulnerabilitate.
Verişoara Gladys era o companie dezagreabilă, cu toate astea lui îi stârnea o anumită compasiune. În unele momente aproape uita că nu era Gladys, însă parfumul îi amintea imediat cu cine avea de-a face.
Se distrase de minune, dar, când ea plecă în altă cameră cu cele două croitorese, Longmore începu să se neliniştească. Nu-i spusese cum să procedeze în cazul în care ar fi fost descoperită. Respinsese posibilitatea. Dar când o dezbrăcau, cum ar fi putut să nu observe că nu avea silueta îndesată ca un cartof?
Spusese că avea pe ea multe straturi. Câte? Cât timp i-ar fi luat lui să i le dea pe toate jos?
În minte îi veniră imagini care-1 făcură să zâmbească. Se lăsă în voia lor doar pentru o clipă. Se aştepta la probleme - în realitate, era nerăbdător să se confrunte cu ele. Trebuia să fie mai atent la ce se întâmpla în jurul lui.
Îşi puse bastonul rezemat de un scaun, luă o revistă de femei de pe o măsuţă din apropiere şi apoi o puse la loc. Merse spre vitrina magazinului, îşi puse mâinile la spate şi se uită afară. Cu toate fâşiile colorate de ţesături şi panglici care atârnau expuse, nu era uşor să vadă ce se petrecea, dar îşi găsi o poziţie care-i permitea să nu-1 piardă din ochi pe Fenwick. Trăsura se afla pe partea cealaltă a străzii, lângă spaţiul verde îngrădit din mijlocul pieţei. Longmore o lăsase acolo pentru că locul era umbrit şi vehiculul nu stătea în calea birjelor care luau sau dădeau jos pasageri.
Auzi uşa din interior deschizându-se,aşa că se întoarse repede să se uite. Era însă doar o fată cu un aer obosit care purta o tavă cu un pahar de vin şi o farfurie de biscuiţi. După un moment de ezitare, puse tava pe masa cea mai apropiată de fotoliul unde-şi lăsase bastonul, apoi luă câteva reviste de sport şi le aşeză alături, mutând revistele de femei pe o comodă.
La sfârşit îl întrebă dacă mai putea să-i aducă ceva.
- Nimic, spuse el.Cât mai durează?
- Nu mai durează mult, înălţimea Voastră. E numai o rochie. Dar deoarece domnia sa e o clientă nouă, au nevoie de câteva minute să-i ia măsurile.
Mai spuse ceva, dar un strigăt de afară îî atrase contelui atenţia la vitrină. Văzu doi bărbaţi masivi mergând grăbiţi pe lângă trăsura lui spre spaţiul verde.
Fenwick nu se zărea nicăieri. Longmore se năpusti afară din magazin.
CAPITOLUL 5
Strada, spre deosebire de arterele comerciale din apropiere, era aproape pustie.
Contele traversă repede - la timp ca să-i vadă pe cei doi bărbaţi ieşind din spatele trăsurii, cu Fenwick zvârcolindu-se între ei. Unul din indivizi era aproape la fel de înalt ca Longmore, dar mai masiv. Celălalt era nu cu mult mai scund, dar subţire şi musculos. Amândoi aveau cicatrice pe faţă. Amândoi aveau nevoie de un bărbierit. Amândoi purtau haine scumpe, dar fără gust.
Cel mai solid prinse mai bine jacheta zdrenţuroasă a lui Fenwick.
- Te-am prevenit să nu mă faci să alerg după tine, mârâi el. Dar ai şters-o şi m-ai înfuriat la culme. N-o să scapi de data asta, hoţule, puşlama jegoasă.
- Nu mi-s jegos, izbucni Fenwick. Ia-ţi labele împuţite de pe mine!
Se zbătu, dar probabil că bruta apucase mai mult decât gulerul jachetei. Altfel, băiatul ar fi putut să se strecoare din haine.
- Am preteni, să ştii tu că am, ş-o să te facă să-ţi pară rău!
Îşi ridică privirea şi-1 văzu pe Longmore.
- Uite! Uite-1 pe unu.
- Ce dracu înseamnă asta? se răsti contele. Băiatul avea grijă de caii mei.
- Cu tot respectul, sir, aţi fost înşelat. Blestematul ăsta mic nu trebuie crezut nici cât negru sub unghie.
- Lasă-mă pe mine să hotărăsc. Dă-i drumul.
- Iertare, sir, dar mai bine nu. O să fie buclucu naibii după aia.
- I-am zis de nu ştiu câte ori să-şi ia tălpăşiţa, interveni al doilea bărbat. Domniţa nu-1 vrea aici. Nu dă bine la vecini.
- Păi, nu puteam să plec, nu? se burzului puştiul. Înălţimea Sa m-ar fi spânzurat, pă bune, dac-aş fi plecat de la locu meu. N-aţi spus aşa, Maiestate?
- O să fii spânzurat oricum zilele astea, lătră prima brută.
- Lasă-1 in pace, îi ordonă Longmore.
- Cu tot respectul, sir, să nu vă fie milă de-alde ăsta, spuse al doilea. Trebuia de mult să ajungă la casa de corecţie, zău aşa, şi asta dac-o fi norocos, că aicea-i treabă de mers la zdup, dacă mă-ntrebi pă mine. Să se mocăiască şi să se dea bolnav când i s-a spus...
- Eu i-am cerut să stea, îl întrerupse Longmore. Deja am obosit de la discuţia asta. Lasă-1 în pace pe băiat şi căraţi-vă.
Primul bătăuş se uită la tovarăşul său.
Amândoi se uitară la băiat, apoi peste drum, spre magazin.
- Să vă spun eu ceva, sir. Lu doamna nu-i place deloc să fie contrazisă.
- Ce chestie, pufni Longmore. Nici mie.
- Păi ce-ar fi să-1 scot eu pe ticălosul ăsta mic afară din piaţă, unde să nu-1 mai poată vedea cucoana, propuse tipul mai solid. Farley aci de faţă o să aibă grijă de caii domniei voastre, sir. Şi puteţi pleca să vă vedeţi de treabă...
- Nu mă iei tu nicăierea! N-o să merg!
Fenwick îi dădu un picior tipului care-1 ţinea. Primul individ îi trase puştiului una peste cap, azvârlindu-i şapca murdară pe jos. Longmore se aruncă asupra bătăuşului.
..................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu