„Viața e ceea ce se întâmplă în timp ce ne planificăm viitorul.”
                               John Lennon

Scandalul poartă satin, Loretta Chase

 ................................................

4.

                  Dacă el n-ar fi știut - dacă nu şi-ar fi amintit - ar fi crezut că era o aventurieră, cu mare experienţă în materie de bărbaţi. Ar fi zis că avusese o droaie de iubiţi.

   „Dar nu, doar pe mine.”
   Ştia asta. Ştia că fusese primul. Şi poate că asta era problema. Crease un monstru? Deschisese zăgazurile? Ce...?
   Doamne,ce putea să-i treacă prin minte? Gândea ca Sophy.
   Angajatul care apăruse lângă el îl scoase din reveria lui nebunească.
   - Vă rog să mă iertaţi, înălţimea Voastră, dar Lord Adderley mi-a cerut să vă transmit regretele sale. Trebuie să vă transmit că Lady Clara Fairfax nu se simte bine şi şi-a exprimat dorinţa de a pleca acasă.
   Longmore privi în jur. Cearta cu Madame, deşi fusese discretă, atrăsese atenţia.
   „Spectacolul nu s-a terminat încă”, anunţă el în gând.
   Madame scutură din cap:
   - Nu sunt potriviţi. Dintr-odată am văzut asta.
   - Ai văzut, într-adevăr? spuse Longmore. Şi cu cine crezi că s-ar potrivi mai bine?
   Ea îl privi cu ochii îngustaţi.
   - Este foarte ciudat, Lord Lunmour, dar eu însămi descopăr că nu mă simt bine. E aerul din locul ăsta, cred. Mă apasă. Sau poate că e compania. Cred că aş prefera să mă întorc la hotelul meu.

   Exclusiv pentru Foxe s Morning Spectacle
   Sâmbătă,13 iunie

   Expoziţia anuală de Ia Institutul Britanic a atras un număr important de distinşi vizitatori. Cei care au fost prezenţi ieri au putut observa, pe lângă operele de artă, o dramă ce s-a desfăşurat în faţa tablourilor. Şi-a făcut apariţia un anume cuplu recent logodit,menţionat anterior în paginile noastre. Împreună cu ei erau fratele doamnei şi doamna franţuzoaică pe care domnia sa a însoţit-o în numeroase ocazii de la sosirea dânsei la Londra. Regretăm să spunem că a apărut un conflict între cupluri. În vreme ce nu vom afirma că monstrul cu ochi verzi a apărut în peisaj ,anumiţi vizitatori se poate să fi observat o atmosferă glacială între cele două doamne anterior plecării lor separate şi grabnice .E posibil ca răceala din aer să fi apărut ca urmare a faptului că unul dintre gentlemeni a acordat mai multă atenţie însoţitoarei viitorului său cumnat decât doamnei cu care se va însura peste doar câteva zile. Am da dovadă de neglijenţă dacă nu am adăuga că atunci când viitorul mire a părăsit scena, nu logodnica a aruncat o privire languroasă după el.

   Casa Noirot
   Duminică după-amiază

   - Nu, zise Longmore mototolind biletul şi aruncându-1 în şemineul gol.
   - Nu ţi-am cerut permisiunea, îl atenţiona Sophy.
   Stăteau în camera de la etajul al doilea unde, descoperi el, surorile lucrau fiecare conform talentului ei. La un birou, înălţimea Sa ducesa de Clevedon îşi desena creaţiile extravagante. Dincoace, domnişoara Leonie stătea aplecată asupra registrelor sale. Şi la măsuţa de la geam,domnişoara Sophia îşi compunea scenariile mondene pentru Spectacle şi ticluia planuri pentru a menţine Casa Noirot pe primul plan al atenţiei înaltei Societăţi.Longmore o găsise afundată în treabă.
   Avea cerneală pe degete şi o pată pe obraz. Un zuluf auriu ieşise din agrafă şi îi atârna pe sprânceana stângă.
   - Ai cerneală pe faţă, spuse el.
   - Nu schimba vorba. Invitaţia asta e perfectă.
   - Este o ocazie perfectă pentru tine să dai de bucluc.
   În conformitate cu nota pe care o aruncase el, Lord Adderley dorea să ceară părerea lui Madame într-o chestiune personală, îi făcea onoarea să ia cina cu el în acea seară la Hotel Brunswick?
   - Nu, ne-a scutit de o treabă, replică Sophy. Acum poţi să intri la el în casă.
   - Vaporii de la cerneală ţi-au atacat creierul? răbufni contele. N-ai pomenit niciodată despre vreo spargere. De ce naiba să fac aşa ceva?
   - Ca să găseşti Dovezi Incriminatorii.
   Cu ochii minții, el vedea cuvintele scrise cu litere mari.
   - N-ai găsit destule? Toate rapoartele pe care le primeşti de la Fenwick şi de la numeroşii lui prieteni nelegiuiţi? Bârfele pe care ni le-a transmis Clevedon de la cluburi şi mătuşile lui? Rapoartele financiare personale pe care le-a obţinut domnişoara Leonie, nu o să întreb cum. Ce vrei mai mult?
   - Scrisori de la doctorii ce o îngrijesc pe soţia lui, care e închisă într-un ospiciu împotriva voinţei sale.
   - Poftim?
   - Ar fi de folos să descoperim că are deja o soţie. Preferabil sănătoasă şi locuind în Irlanda, dar ne putem descurca şi cu o nebună.
   - Ar fi util, confirmă el. Dar sunt puţine şanse să găsim ceva. Lucrurile de genul ăsta se petrec în romanele oribile - nevasta nebună ascunsă în pod, sau adevăratul moştenitor al titlului nobiliar închis de 20 de ani în beci. Puţin probabil în cazul lui, îmi pare rău s-o spun.
   - Avem nevoie de ceva zdrobitor, insistă Sophy. Pentru înalta Societate nu înseamnă nimic atunci când un gentleman e înglodat în datorii, e cartofor sau vânător de zestre. Nu e de ajuns pentru a contracara delictul scandalos al surorii tale, care l-a lăsat să o sărute într-o manieră departe de cea frăţească şi să-i răvăşească hainele.
   - Ce zici de ultimele rânduri din Spectacle, unde se menţionează creditorii săi şi coincidenţa bizară? Am simţit că turbez de furie. E sigur că n-o să fie bine văzut de unii dintre cârcotaşii din societate.Longmore nu ştiuse despre acest detaliu interesant până când nu apăruse în fiţuica de scandal.
   - A fost destul de bine, dar aş vrea ceva mai tare. Corespondenţă de la creditori sau cămătari. Ameninţări - ca de exemplu „Ar fi bine să te însori mai repede, milord,sau te poţi aştepta la o vătămare corporală gravă”. Ceva de genul ăsta.
   Contele aşteptă să se calmeze suficient pentru se putea gândi la vorbele ei. Avea un fel anume de a-1 azvârli drept în mijlocul curentului agitat al dramei care îi umplea creierul. Ordonă rapid problemele şi zise:
   - Sophy,ce idiot ar aşterne aşa ceva pe hârtie? Şi ce imbecil ar păstra aşa ceva?
   - Ai fi uimit. Majoritatea infractorilor nu dau pe-afară de inteligenţă. Au mici creiere de veveriţă şi nu se gândesc decât la alune, alune, alune şi cum să obţină mai multe alune. Cămătarul imoral,de exemplu, nu are nevoie să fie un geniu al finanţelor. Tot ce trebuie e să se priceapă la adunarea unei mari cantităţi de alune, întreab-o pe Leonie. Desigur, creierul ei este foarte bun la finanţe. Dar cei mai mulţi...
   - Sophy!
   - Nici Adderley nu-i foarte isteţ, încheie ea.
   - Nici eu nu sunt. Dar sunt perfect capabil să seduc o femeie dacă-mi pun mintea, şi el...
   - Tu eşti cu mult mai deştept decât el. Nu pot crede că e un dobitoc aşa de mare încât să invite o femeie la cină cu doar câteva zile înainte de căsătoria lui. Şi încă la un hotel pe care nu numai că nu şi-1 poate permite, dar unde e sigur că poate fi recunoscut! Începe să-mi fie foarte clar cum de s-a băgat în aşa nişte datorii uriaşe. E unul dintre acei bărbaţi care presupun că în final totul se va întoarce în favoarea lor: următoarea aruncare de zaruri, următoarea mână la cărţi. Pe scurt, este un imbecil şi n-are nicio şansă să mă seducă. Eu îl seduc pe el, îţi aminteşti?
   - Nu. N-am fost niciodată de acord ca tu să seduci pe cineva.
   Sophy zâmbi, se îndreptă spre el şi îl luă de revere.
   - Ascultă-mă, îi ceru sfredelindu-1 cu ochii ei de un albastru strălucitor.
   - Nu. Vorbeşti prostii.
   - Nu sunt Clara. Pot să mă păzesc.
   - Nu întotdeauna.
   - Ba întotdeauna, şi cu siguranţă în acest caz. Reprezint o primejdie mult mai mare pentru Adderley decât reprezintă el pentru mine. O să cinez cu el, aşa cum mă roagă, la Brunswick. O să-1 ţin acolo cel puţin două ore. Asta ar trebui să-ţi ofere suficient timp să-i cauţi prin casă. Nu e mare.
   Nu era. Adderley trebuise să-şi vândă aproape toate lucrurile. Ce nu putuse vinde amanetase. Moşia familiei fusese arendată unui ofiţer şi familiei lui. În prezent, Adderley stătea cu chirie într-o căsuţă de lângă Leicester Square.
   - E o proprietate particulară, spuse el. O casă. Cu servitori - deşi toată lumea se miră cum îi plăteşte. Cariera mea nu a fost dintre cele mai respectabile, după cum ştii, dar n-am intrat niciodată prin efracţie în casa personală a unui gentleman.
   - Nu e foarte diferit faţă de pătrunderea într-o cameră cu chirie. Sau fuga din şcoală după stingere. Ai făcut aşa ceva, sunt sigură.
   - Cum de ştii? se miră el.
   Sophy stătea prea aproape, iar parfumul ei, care plutea în aer,îi intră în creier şi acţiona precum mierea pe un mecanism de ceas.
   - Ai fost la şcoli de elită, şi ştiu că nu te-au premiat pentru bună purtare.
   - Vreau să spun, cum de ştii că nu e nici o diferenţă între cele două? Cum de ştii aceste lucruri, Sophy?
   Ea îi lăsă reverele şi se retrase cu un pas.
   - Ah, pentru numele lui Dumnezeu, este evident! Sunt clădiri. Cu uşi şi ferestre. Spărgătorii forţează uşile sau ferestrele zăvorâte ori le sparg pe cele închise. Nu sunt sigură care era mai bună metodă, dar Fenwick o să ştie.
   - Atunci, să-1 lăsăm pe Fenwick să facă asta. Este mic şi mai greu de observat. Poate să se strecoare în locuri strâmte şi,fiind un hoţoman experimentat, e mai puţin probabil să se lase prins şi să trebuiască să răspundă la întrebări supărătoare. Dacă e prins, putem aranja cu uşurinţă să-1 scoatem din încurcătură.
   - Nu ştie să citească ,spuse Sophy.
   Îşi înclină capul într-o parte, studiindu-1, cugetând şi gândind cu toate rotiţele creierului la viteză maximă.
   - Credeam că-ţi va plăcea perspectiva de a pătrunde în casa lui Adderley şi de a-i descoperi secretele ticăloase.
   - Mi-ar plăcea, dacă ar fi fost în casă în acele momente. Iar tu să fi fost în altă parte.
   - Prea multă logică strică. Nu mi se va întâmpla nimic. Nu e posibil. Dacă Adderley primeşte ceea ce vrea de la mine,o să-şi piardă interesul.
   - Sau poate că nu.
   Longmore nu şi-1 pierduse pe al lui. Dimpotrivă, era cu mult prea interesat pentru liniştea lui sufletească. Nu mai petrecuse niciodată atâta timp gândindu-se la o femeie aşa cum se gândise la ea. N-avea suficientă activitate amoroasă, asta era problema.
   - Dacă îi cedez, nu va mai fi atât de dornic să mă cucerească, reluă ea. Nu va mai pândi vreo ocazie să mă prindă singură. Nu va mai fi în căutarea prăzii. Nu va mai fi într-o stare de agitaţie extremă. Are nevoie să fie puţin respins - nu cât să se descurajeze, dar suficient pentru a-i creşte apetitul pentru vânătoare. De ce trebuie să-ţi explic toate astea? Eşti bărbat. Ştii cum gândesc bărbaţii.
   - De fapt, noi nu prea gândim aşa de mult.
   - Ştii la ce mă refer.
   - Ştiu că aceste situaţii pot scăpa de sub control.
   Îşi aminti de tinerii beţi. Mintea îi ţesea imagini ale lui Sophy la cheremul lui Adderley.
   - Aş vrea să ştiu cum e posibil să scape de sub control cu un bărbat pe care-1 găseşti dezgustător, replică ea. Sau poate îţi imaginezi că toate femeile sunt sclavele dorinţei şi bărbaţii trebuie doar să le sărute şi să le mângâie pentru a le face să-şi piardă minţile?
   - El nu o să te sărute şi n-o să te dezmierde, rosti Longmore cu hotărâre.
   - Şi eu n-o să-mi pierd minţile, promise ea.
   - Îmi aduc aminte că nu erai întru totul raţională cu mine.
   - Tocmai pentru că eram cu tine. Era complet diferit. Ştiu diferenţa şi, crede-mă, e demoralizant să constat că tu nu o vezi. Pentru tine femeile se pot substitui una alteia? Stai, nu-mi răspunde la această întrebare. La urma urmei, cred că mai degrabă nu vreau să ştiu. Prefer să-mi păstrez câteva iluzii copilăreşti.
   - Iluzii copilăreşti? Pe Jupiter, ai aşa ceva? Pentru că mie mi se pare...
   Se opri, dându-şi brusc seama că pentru el, femeile fuseseră în mare măsură substituibile una alteia. Cu excepţia ei.
   - N-are importanţă, oftă peste câteva clipe. Nu ştiu ce să mai cred.
   - Nu te mai gândi. Tot ce trebuie să faci e să intri în casa lui şi să găseşti Dovada Incriminatorie. Eu o să-1 ţin ocupat.
   Sophy intenţiona să se ducă, iar Longmore n-o putea opri, decât dacă o lega de un scaun şi o închidea în cameră. Chiar şi aşa, ar fi găsit ea o modalitate să scape, n-avea nicio îndoială.
   - Foarte bine, spuse el în cele din urmă.
   Ea se apropie din nou şi îşi puse mâna pe pieptul lui.
   - Mulţumesc. Ştiu că eşti îngrijorat pentru mine şi ştiu că mi-ai spune să mă duc la dracu dacă n-ar fi la mijloc sora ta.
   Nu era complet adevărat, dar el nu o contrazise. În loc de asta, îi cuprinse faţa cu palmele şi o sărută o dată, cu putere, posesiv, pe gură. O ţinu aşa, privind-o lung în ochii cei albaştri strălucitori, de mincinoasă, şi rosti:
   - Mi-ar plăcea dacă ai încerca să nu te laşi sărutată sau mângâiată de nemernicul ăla.
   - Ai încredere în mine, murmură Sophy.
   Contele o dorea şi îşi făcea atâtea griji pentru ca, încât aproape se îmbolnăvise. Dar n-avea încredere în ea. N-avea încredere că avea să renunţe la planul pe care-1 urzise, indiferent dacă el se implica sau nu. Nevăzând altă variantă decât să coopereze, ar fi fost de preferat să ia partea bună a lucrurilor: avea să fie distractiv să spargă locuinţa lui Adderley şi să găsească o dovadă care să-i şteargă definitiv de pe faţă rânjetul ăla. Iar dacă asta nu mergea, putea foarte bine să-1 şi împuşte.

   În acea seară

   Să intre în casa lui Adderley fusese destul de simplu.
   După ce studiase terenul, Fenwick raportase că servitorii se adunaseră la subsol, unde fumau,beau şi jucau un zgomotos joc de cărţi.
   Metoda puştiului nu avusese nimic sofisticat. Se căţărase pe un burlan şi de acolo în casă printr-una din ferestrele lăsate deschise, apoi venise în faţă şi îi deschisese uşa lui Longmore. Oricine ar fi privit ar fi presupus că un servitor îl lăsase să intre pe unul dintre prietenii lui Adderley.
   După asta, principala dificultate fusese să îşi croiască drum printr-o casă nefamiliară, slab luminată, fără să se lovească de mobilă ori să spargă vreun bibelou. După câteva scârţâieli şi bufnete ce făcură să-i stea inima în loc, Longmore se relaxă.
   Nu se mai gândi la „Să Nu Fiu Prins” şi se concentra pe „Să Găsesc Ceva”.
   Asta se dovedi a fi cu mult mai complicat. Camerele pe care le cercetară purtau semnele unui personal demoralizat,dacă nu chiar de-a dreptul ostil. Asta explica petrecerea de la subsol,ca şi ferestrele lăsate nezăvorâte.
   Cei doi spărgători găsiră multe hârtii: teancuri de ziare şi reviste sportive, buletine de curse şi numere din Foxe's Morning Spectacle. Vrafuri de invitaţii. Mormane de corespondenţă nesortată. Erau acolo din belşug facturi ale negustorilor, dar niciuna nu conţinea secrete pe care Leonie şi Clevedon să nu le fi descoperit deja.
   Longmore scotoci cu mare atenţie prin birou, căutând funduri false şi sertare ascunse. N-avea de nici unele. Nu fără dezgust, intră în dormitorul lui Adderley. Examină masa de scris, capul patului şi dulapul, se uită sub perne şi sub saltea, însă nu găsi decât tot felul de prostii şi dovada unei proaste întreţineri a gospodăriei.
   Era o activitate plicticoasă, îşi zise, când undeva în casă un ceas începu să bată. În acelaşi moment, clopotele unei biserici din apropiere bătură la fel de lung, de 10 ori. Ora 10. Deja.
   Fenwick, care fusese însărcinat să stea de pază, spuse:
   - Jos încep să se mişte, maiestate.
   După câteva clipe adăugă:
    - E cineva pe scări.
   Longmore auzi voci care se apropiau.
   - Treci în dulap, îi ordonă puştiului.
   Băiatul se supuse, dispărând pe loc, iar contele se lăsă pe duşumea şi se târî sub pat.

   Spre deosebire de mătuşile lui Clevedon, mulţi nobili care veneau în Londra pentru o scurtă şedere se instalau la unul dintre numeroasele hoteluri de lux din West End. Hotelul Clarendon de pe New Bond Street era perfect adaptat pentru a satisface solicitările oaspeţilor săi şi o făcea cu discreţie.
   Madame de Veirrion luase unul dintre cele mai mari apartamente, pe care-l transformase în locuinţă privată fără ca personalul hotelului să aibă vreun cuvânt de protest. Nu era datoria lor să pună întrebări şi cu siguranţă le-ar fi fost ameninţat postul dacă ar fi pălăvrăgit despre ce făcea ea acolo sau cine o vizitase. De aceea alesese Clevedon hotelul pentru manevra lor.
   Deşi era târziu când Madame se întoarse, intrarea ei atrase atenţia fascinată a oaspeţilor şi a personalului. Purta o rochie spectaculoasă de seară pentru care deja oferise ziarului Spectacle o descriere amănunţită ce urma să apară în ediţia de luni. Era una din splendidele creaţii ale Marcellinei, iar Casei Noirot urma să i se atribuie toate meritele. În Paris, capele scurte de tafta neagră erau ultimul răcnet al modei; se purtau de obicei cu o rochie dintr-un material contrastant mai moale,de preferinţă mouselline de laine,dar Marcelline alesese un satin de un roz intens care foşnea senzual la fiecare mişcare.
   Toate femeile care o văzuseră pe Madame de Veirrion în acea seară îi priviseră rochia cu o expresie aproape lubrică, de felul celor ce apăreau îndeobşte pe chipurile bărbaţilor. Lordul Longmore nu se uitase la ea astfel.
   Însă el era diferit, îşi spuse Sophy. Putea să arboreze o mască la fel de inexpresivă ca a ei. Cineva trebuia să-1 studieze îndeaproape pentru a prinde felul în care îi scânteiau ochii negri atunci când o privea mai concentrat decât de obicei. Se mai observau şi o oarecare mişcare piezişă a gurii sau o înclinare a capului...
   O trecură fiorii,amintindu-şi când o privise astfel ultima dată, cu doar câteva ore în urmă, cu o clipă înainte de a o săruta. Se simţea foarte prost.
   Dacă nu ar fi trebuit s-o salveze pe Lady Clara într-un timp atât de scurt, Sophy s-ar fi făcut de râs ca o midinetă. Ar fi udat perna de lacrimi.A r fi scris poezii dezgustătoare despre îndrăgostiţii Despărţiţi de Soartă. Ar fi putut cita scene întregi din Romeo şi Julieta şi ar fi suspinat pentru că soarta celor doi nu era atât de rea în comparaţie cu a ei. Dar n-avea timp să se comporte ca o idioată sentimentală. Era obligată să o joace pe Cleopatra în faţa lui Adderley - Marc Antoniu. De fapt, nu-1 socotise niciodată pe Marc Antoniu demn de Regina Egiptului. I se păruse cam prostănac.
   Medita pe îndelete la rolul seducătoarei periculoase când valetul care stătea de pază la uşa apartamentului o informă că Lord Longmore o aştepta în salon.Inima îi bătu mai repede.
   Crezuse că va avea timp să se odihnească şi să-şi vină în fire înainte de sosirea contelui. Să-şi păstreze calmul cu el nu era atât de simplu pe cât ar fi trebuit să fie. Mult prea des avea impresia că Longmore îi pătrunde cu privirea drept în creier şi vedea ce nu trebuia să vadă. Era ca şi cum ar fi fost dezbrăcată, diferenţa fiind că nu îi păsa că o vede goală. Dar o deranja foarte tare să-i vadă gândurile.
   Să-şi ţină firea nu avea să fie uşor,după o seară istovitoare cu lordul Adderley.
   Gândurile îi încetiniseră. Trebuise să se străduiască foarte tare să întreţină conversaţia în vreme ce-1 ţinea nu foarte departe, dar nici prea aproape. Trebuise să acţioneze cu mare atenţie ca să-1 aducă în starea de spirit potrivită. Era de parcă ar fi avut un partener de dans cu două picioare stângi. Adderley încercase să fie subtil, dar nu într-atât încât Sophy să poată pretinde că nu înţelegea ce încerca el să-i demonstreze.
   Cina o storsese de energie şi, pe deasupra, durase mai mult decât plănuise ea.
   Avusese însă succes, şi era tot ce trebuia să reţină. Însufleţită de gândul reuşitei, intră în salon ca o întruchipare desăvârşită a încrederii în sine.
   O cameristă se grăbi să iasă, dar Sophy o ignoră.
   Longmore stătea lângă fereastră cu un pahar în mână. Părul lui negru era răvăşit şi la fel era şi eşarfa de la gât. Nu putea spune dacă se bătuse sau adormise cu hainele pe el. Arăta întru totul nerespectabil şi ochii lui negri aveau o strălucire primejdioasă.
   - Du-te şi te culcă, îi spuse ea servitoarei. Dacă am nevoie de tine, o să sun.
   Când rămaseră singuri, îşi scoase mănuşile şi i se adresă contelui:
    - Sper că te-au tratat cum se cuvine.
   - Mi-au dat de mâncare şi paharul mi-a fost mereu plin, spuse el arătând spre carafa pe trei sferturi goală de pe o masă. Unde dracu' ai fost?
   Sophy îşi descheie capa şi o aşeză cu grijă peste mănuşi. Croitoresele împătureau cu atenţie hainele şi le puneau pe toate la locul lor. Doamnele nobile lăsau treaba asta în sarcina servitorilor.
   - Cât de mult ai băut? îl mustră ea. Ai uitat că am luat cina cu lordul Adderley?
   - Preţ de 5 ore?
   - Desigur că nu. Nu poate fi atât... Cât e ceasul?
   El îi aruncă o privire, îşi scoase ceasul de buzunar şi îl deschise cu un ţăcănit. Spuse pe o voce cu mult prea joasă:
   - E 12 şi jumătate noaptea.
   - Nu sunt 5 ore, ripostă ea.
   - Ce dracu ai făcut atâta timp?
   - L-am ţinut ocupat.
   - Ai spus două ore.
   - Am spus că-ţi pot da cel puţin două ore, îl corectă ea.
   - Nu asta ai spus.
   - Ce importanţă are? Sau eşti enervat pentru că a trebuit să-ţi scurtezi căutarea, crezând că ai numai două ore la dispoziţie?
   - N-are importanţă căutarea.
   - N-are importanţă? Ăsta a fost scopul întregii şarade.
   - Aparent nu, mormăi el. Se pare că ţi-ai găsit cu ce să te ocupi.
   - Păi da, cam aşa e.
   - Sunt nerăbdător să aflu ce a fost.
   Nu avea de gând să-i descrie diferitele manevre şi contramanevre pe care trebuise să le folosească. Nu intenţiona să-1 înveţe pe vreun bărbat - şi absolut sigur nu pe ăsta - arta prin care-i manipula pe reprezentanţii sexului opus.
   - Ar trebui să ştii ce nu a fost. Nu pot să cred că stai acolo încruntându-te la mine de parcă aş fi vreo soră rebelă. De câte ori trebuie să-ţi spun? Nu sunt Lady Clara,care n-a avut destulă minte şi s-a lăsat dusă pe o terasă întunecată de un lord falit. Nu sunt Lady Cutare. Nu sunt o naivă.
   - Totuşi...
   - Nu trebuia să se întâmple nimic, spuse ea. Am suficientă experienţă ca să nu permit să se întâmple ceva. Nu s-a întâmplat nimic.
   Voia să-1 scuture. Cum de o putea socoti atât de proastă? Continuă pe un ton ferm:
    - Având în vedere că eşti atât de prost dispus, pot doar să trag concluzia că nu s-a întâmplat nimic nici în misiunea ta. Sau ai găsit ceva mai rău decât se poate imagina? Rămăşiţe sinistre în pivniţă ori...
   - Grămezi de praf sub pat, răspunse el. Şi ceva ce semăna cu un şoarece mort. Nu l-am atins. Am apreciat doar după miros. S-ar putea să fi fost ciorapii aşa-zisului tău curtezan.
   - Ai căutat sub pat? De ce nu l-ai pus pe Fenwick să facă asta? E mai mic şi riscă mai puţin să se lovească la cap...
   Se întrerupse când în minte i se ivi imaginea lui Longmore străduindu-se să-şi vâre trupul masiv sub pat.
   - Ah, nu! Te-ai lovit la cap? Se îndreptă spre el.Lasă-mă să văd.Ar fi trebuit să le spui servitorilor să-ţi aducă gheaţă.O să trimit după gheaţă.Longmore se retrase cu un pas.
   - Nu m-am lovit la cap. Ştiu cum să mi-1 feresc. Am mai fost sub paturi şi înainte, deşi nu recent. Am rămas acolo fără să mă mişc pentru că doi servitori s-au folosit de lipsa stăpânului pentru a se regula rezemaţi de dulapul lui. În care se ascunsese Fenwick.
   Se duse către carafă şi îşi umplu din nou paharul.
   Imaginaţia ei construi pe dată tabloul descris de el. Ştia despre aceste lucruri. Văzuse desene. Dar le privise cu răceală, simţind în principal curiozitate.
   Încercă să-şi detaşeze mintea, dar aceasta îşi alcătuia propria galerie de imagini lascive în care el, gol, se împingea în ea şi o făcea să simtă ceva ce nu simţise niciodată, emoţii sălbatice, atât de plăcute încât aproape că dureau.
   Amintirea o făcu să se înfierbânte. Voia să se îndrepte în grabă către o fereastră, să o deschidă şi să se aplece în afară.
   Nu, nu era chiar aşa. Voia să meargă spre el şi să-i ceară să repete ce făcuse, să-1 facă să o atingă, să o sărute, să o iubească şi să o posede, ştergându-i astfel din memorie vocea insinuantă a lui Adderley, vorbele cu două înţelesuri şi faţa şi corpul lui mult prea aproape de ale ei.
   Se strădui să se arate înţelegătoare, dar amuzată.
   - Dar nu te-au descoperit, spuse în cele din urmă.
   - Puteam să cânt God Save the King şi nu cred că ar fi băgat cineva de seamă. Din fericire, poziţia aia nu e uşor de păstrat. N-au zăbovit prea mult. După aia au râs cu poftă şi au ieşit - poate ca să repete activitatea în altă cameră. N-am stat să aflu. L-am scos pe Fenwick şi am şters-o, încheie Longmore luând o înghiţitură de vin.
   Fără să scoată un cuvânt, Sophy îi privi mâinile, mişcarea umerilor şi lumina care îi juca pe oasele feţei.
   - A trebuit să cobor pe burlan, spuse el în liniştea lăsată. După care am primit o critică de la Fenwick despre metoda mea de coborâre.
   - Nu cred că el... reuşi Sophy să îngaime.
   - A fost o totală pierdere de vreme!
   Contele trânti paharul pe tavă, făcând carafa să sară.
   - Adderley n-are nimic în casă despre care să nu ştim deja. Era exact aşa cum ţi-am spus că o să fie.

CAPITOLUL 15

   Capul i se dădu înapoi ca şi când o lovise.
   Şocat, Longmore voi să izbească ceva, de preferinţă pe el însuşi. Se purta ca un idiot pentru că se ambalase până la a-şi pierde minţile, şi numai el era de vină pentru asta.
   Tocmai el insistase să se întâlnească acolo după ce-şi terminau treaba. Astfel, se gândise, dacă Adderley încerca să-şi forţeze norocul urmând-o pe Madame în apartamentul ei, Longmore ar fi putut să-1 trimită pe porc la plimbare.
   O aşteptase pentru ceea ce i se păruse o veşnicie. După standardele înaltei societăţi, nu era târziu. Cu toate astea, era foarte târziu pentru ca o femeie să se întoarcă de la un supeu care ar fi trebuit să dureze doar două ore.
   În plus, să se întoarcă arătând astfel. Intrase plutind, legănându-şi şoldurile cu un zâmbet încrezător - zâmbetul unei femei care ştie că e dorită şi crede că dorinţa e apanajul ei. Îşi făcuse apariţia precum o regină sau o fiinţă mitică, o zeiţă născută pe un nor sau pe o boare de vânt. Şi părea că merge ca într-un nor în rochia aceea, un veşmânt smintit făcut din straturi peste straturi strălucitoare, roz şi negru, şi satin, şi dantelă. În lucirea lămpii de gaz, mătasea roz căpăta aspectul unui apus de soare. Dar nu un apus englezesc. Îi amintea de un apus magic din Toscana, unde briza montană plutise în jurul lui, purtând mireasma ameţitoare de lavandă şi iasomie.
   O privise scoţându-şi mănuşile şi simţise cum pulsul i se iuţea. O privise desfăcându-şi mantoul negru ce îi înconjura umerii, fascinat de ţesătura lucioasă care aluneca sinuos şi foşnea ca o sută de glasuri nepământene. Garnitura de dantelă învăluia faţa trandafirie a rochiei.
   Cu ochii minţii vedea ce se afla dedesubt şi dedesubt, şi mai dedesubt, până la piele, şi ştia cum era când o atingea. Ştia cum era când îi dezmierda rotunjimea catifelată a abdomenului.
   O privise dându-şi deoparte micuţa capă şi i se tăiase răsuflarea. Decolteul rochiei era scandalos de adânc, abia acoperindu-i globurile mătăsoase ale sânilor.
   Toate astea. Adderley văzuse toate astea.
   Gândul îl făcu să turbeze. Apoi se înfurie pe ea că-1 făcuse să se enerveze şi pe el că se lăsase pradă nervilor. Se purta ca un nebun şi pe deasupra ca o brută - ah, şi în plus ca un şcolar.
   - Ei drăcia dracului, Sophy, mormăi el.
   - Nu pot crede cât te agiţi pentru asta, replică ea palidă la faţă. Tu eşti bărbatul căruia nu-i pasă deloc ce spun alţii. Tu eşti bărbatul care îşi bate joc de reguli şi se delectează cu riscul, cu cât mai primejdios cu atât mai bine. Cam aşa ar arăta o glumă proastă pe care te-ar distra să o faci.
   - N-a fost o glumă.
   - Păi atunci, aş vrea să ştiu unde ţi-a dispărut simţul umorului. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu simţul tău de aventură. Aş vrea să ştiu...
   - Spune-mi tu, o întrerupse Longmore. La ce dracu să-mi pese mie ce faci tu? De ce să-mi pese?
   - N-are niciun sens.
   - Nu, n-are, în special pentru mine. N-am fost niciodată aşa...
   Nu fusese niciodată aşa, ce? Ce fusese, dacă nu el însuşi? Ce fusese asta? Dar gura îi mergea înainte, fără să gândească, aşa cum făcea de obicei:
    - M-am lăsat târât în aceste maşinaţiuni nebuneşti ale tale... şi a fost distractiv. După aia n-a mai fost. Nu mă mai pot distra. Nu m-am putut distra nici măcar să sparg casa împreună cu micul bandit Fenwick, pentru că tot timpul, în fiecare minut când citeam facturile plictisitoare şi toate jalnicele somaţii de plată pe care le-a primit de la creditori dezmăţatul, în tot acest timp mă gândeam ce ticălos prefăcut este şi cât de disperat trebuie să fie ca să o atragă în cursă tocmai pe sora mea... şi iată-te, atât de sigură că te puteai descurca fără probleme cu el...
   - Pot! i-o reteză ea. Am putut! Cum poţi fi atât de încuiat?
    Vorbea pe o voce joasă, dar furia se simţea limpede:
    - Ştiu că e complet amoral. Ştiu că nu-i pasă deloc de femei,care sunt doar un obiect de distracţie. Până şi întinderea unei capcane pentru a obţine o soţie în cel mai necinstit mod i se pare un joc. Pentru el nu e cu nimic diferit de zaruri sau cărţi sau o cursă de cai, ştiu toate astea. Acum pot să-1 văd mai limpede decât poţi tu. Şi crezi că reprezintă un pericol pentru mine? Crezi că aş accepta să mă seducă? Doamne, cum de poţi fi aşa un idiot?
   - Asta aş vrea să ştiu, zise Longmore. Cum pot fi atât de nebun încât să-mi stric o seară perfectă, făcându-mi griji pentru o franţuzoaică excentrică? Şi acum, când mai am timp destul să mă distrez până dimineaţă, mi-1 pierd certându-mă cu tine.
   Sophy se îmbujoră, şi ochii ei albaştri se îngustară furioşi. Se lansă într-un ditiramb în franceză, pe un ton coborât, apoi încheie:
   - E adevărat. O mare pierdere de timp pentru amândoi. Ei bine, permiteţi-mi să nu vă mai reţin, milord.
   Se îndreptă către uşă într-un foşnet mânios de satin; chiar şi fundele păreau că tremură de indignare. Trase uşa cu putere, spre marea surprindere a valetului care se sprijinea de ea, încercând să asculte la gaura cheii.
   - Bonsoir, monsieur, spuse ea apăsând pe fiecare silabă.
   - Bonsoir, madame, replică Longmore.
   Îşi luă pălăria şi mănuşile şi se îndreptă furios către uşă. Ea stătea cu bărbia înălţată, privindu-1 sfidător. Flăcări albastre îi luminau ochii. Un roşu aprins îi colora obrajii şi gâtul. Focul îi ajunsese la pieptul alb, ce se ridica şi cobora cu rapiditate.
   Longmore trecu de ea şi trânti uşa în faţa lacheului, apoi aruncă pe jos mănuşile şi pălăria, o înşfacă de jos şi o ridică în braţe.
   - O, nu, să nu faci asta! N-o să joci tu rolul bărbatului atotputernic cu mine, mizerabilule.
   Îl lovi în piept.
   - Lasă-mă jos!
    Glasul ei era rece şi aspru.
   - Fă-mă, rosti el pe un ton şi mai rece, şi mai aspru.
   - O să ţip, îl informă ea zbătându-se.
   - Nu, n-o să ţipi.
   O sărută şi nu tandru, ci cu toată frustrarea, mânia şi teama ce îl tulburaseră în ultimele ore. Sophy continuă să se zvârcolească şi să se lupte cu vigoare, însă el îi simţi gura cedând, urmată apoi de restul trupului.
   O purtă către canapea.
   Desprinzându-şi buzele de ale ei, zise:
   - O să plec acum.
   - Bine. Era şi timpul.
   O puse jos fără blândeţe,i ar satinul fâşâi şi şuieră către el pe când Sophy se lupta să se ridice în şezut.
   - La revedere, spuse el.
   - Călătorie sprâncenată.
   - Nu mă mai întorc, o înştiinţă el scoţându-şi haina.
   - Nici să nu te mai văd.
   Longmore îşi desfăcu eşarfa de la gât.
   - Am terminat-o cu tine.
   - Eu am terminat-o de mult.
   El începu să-şi desfacă pantalonii. Îşi mişca mâinile cu mare precizie. Nu se grăbea. Câte. Un. Nasture. Rând. Pe.Rând.
   - Visezi, pufni ea mijindu-şi ochii. Niciodată. Nici într-un milion de ani.
   - Nici măcar n-o să te dezbrac. Prea mare bălaie de cap.
   - Nu meriţi să-mi vezi minunatul meu trup.
   - Nu e chiar aşa de frumos, remarcă el.
   - Ba da, este - şi cu mult mai frumos decât al tău, pe care nu mai vreau să-1 văd vreodată. În special partea aia.
   Privirea ei se îndreptă spre faţa pantalonilor, unde mădularul lui erect împungea prohabul. Măcar acela nu ştia diferenţa între a te lupta cu o femeie şi a te regula. După toate aparenţele, şi Longmore o uitase.
   Sophy se trase înapoi pe canapea, iar el îi luă în stăpânire picioarele şi o trase în jos. Se târî peste ea şi îi îndesă o pernă de catifea sub cap.
   - Nu o să suport aşa ceva, protestă ea. Eşti dezgustător, cel mai mare tâmpit, nesimţit şi cretin insensibil care a spurcat pământul pentru că s-a născut.
   Contele se aplecă şi o sărută pe fiecare din cele două colţuri ale gurii bosumflate. După aceea o sărută direct pe buze, adânc şi cu ardoare. Era încă tulburat, dar asta conta din ce în ce mai puţin. Obosise de la atâta îngrijorare.
   O făcuse să-şi piardă cumpătul şi ea era înfierbântată şi iritată, la fel ca şi el. Nu era deloc sigur de unde pornise necazul lor, dar asta nu părea a fi foarte important.Sophy îşi ridică braţele şi îl apucă de umeri cu intenţia de a-1 scutura, ceea ce era absurd. Uneori făcea astfel de lucruri ridicole, ca de exemplu încercarea de a-1 lovi. Tot aşa de bine se putea lupta cu o casă. Longmore simţi cum mâinile ei îi înaintau pe gât, ca şi cum credea că ar fi putut să-1 stranguleze.
   Apoi însă se ridică puţin, îl cuprinse într-o îmbrăţişare şi îl trase, iar el se prăvăli fără să opună rezistenţă. Căzu într-o ambianţă plină de Sophy: parfumul ei şi atingerea rotunjimilor trupului ei moale sub al lui şi gustul ei, şi sunetul făcut de ea,satinul şoptind lângă dantelă, jupoanele foşnind, delicioasa muzică a rochiei sofisticate.
   Îşi plimbă degetele de-a lungul curburii gâtului, spre umeri şi sânii aproape goi sub decolteul adânc. Când ea se arcui cu un oftat, îşi strecură o mână sub decolteu şi prinse un sân perfect mătăsos. Apoi şi pe celălalt. Ea se foi sub el, mişcându-şi şoldurile cu o plăcere nedisimulată. Nedisimulată. Sinceră.
   Îşi luă gura de pe a ei şi făcu o cărare de săruturi pe acolo unde i se plimbase mâna, peste curbura gâtului şi umeri, şi sâni. Trase corsetul în jos şi supse, şi printre gemete ea îi spuse în franceză că era dezgustător, un om rău, şi că ea niciodată, absolut niciodată nu avea să-i cedeze, oricât ar fi cerut şi ar fi implorat.
   Longmore îi ridică fustele şi juponul, apoi murmură în franceză că ea era insuportabilă şi că nu voia să aibă nimic de-a face cu ea.
   - Plec şi nu mă mai întorc, declară el pe când îngenunchea între picioarele ei.
   - Bine, gâfâi ea. Abia aştept să scap de tine.
   Îşi strecură degetele sub capătul corsetului, spre banda de la talie, pe care se apucă s-o desfacă.
   - N-o să-mi fie deloc dor de tine, o informă ritos.
   - Deja te-am uitat, îl asigură Sophy.
   Îi trase pantalonaşii încet, peste genunchi.
   Jartierele erau în aceeaşi nuanţă de roz ca rochia. Le desprinse, apoi îi mângâie coapsele catifelate, înaintând spre ridicătura moale. Acel loc pe de-a-ntregul feminin strălucea auriu în lumina lămpii de gaz. Când mâna lui ajunse acolo, Sophy îşi ţinu răsuflarea.
   - Ah, asta e a mea, spuse el.
   - Niciodată.
   - Ba da, madame. Ba da, domnişoară Noirot, Sophy.
   „Oricine ai fi.”
   Sub dezmierdările lui, Sophy se înfiora, lăsând să-i scape un sunet şuierător. Suna ca un „Da”. Se mişcă apăsându-se de mâna lui, încurajând-o, căutând mai mult.
   - Eşti un neghiob, reuşi ea să îngaime.
   - Cu toate astea, ştiu exact ce să fac în asemenea situaţii, spuse el.
   Sophy era umedă, pregătită. Mintea lui era atât de tulbure, încât abia putea să vorbească. Icnetele acelea răguşite şi gâfâite cu greu s-ar fi putut numi vorbire, dar nici a ei nu era mai clară. Erau înfierbântaţi, înnebuniţi.
   Longmore o mângâia, îi oferea plăcere. Ispăşea o pedeapsă, dar una extrem de agreabilă:se desfăta cu reacţiile ei, cu felul în care i se oprea răsuflarea şi apoi i se accelera sub efectul dezmierdărilor. Mâna ei caldă se strânse peste mădularul lui şi începu să se mişte lent. Strânsoarea era puternică, posesivă.
   - Acum, spuse ea.
   Fusese mârâitul unei pisicuţe. Al unei mici tigroaice.
   - Acum, milord, afurisit să fii!
   Sângele începu să-i alerge prin vine dându-i aceeaşi senzaţie de preaplin care-1 împinsese să lupte până la capăt, fără să se gândească la consecinţe. O penetra râzând - din cauza bucuriei, a triumfului. O luă de fund, frumosul ei fund, şi se împinse iarăşi şi iarăşi. Fără fineţuri. Doar vigoare.
   Dorinţă. Posesie. „A mea”, cu fiecare împingere. „A mea. A mea. A mea.”
   Ea îl luă în acelaşi fel: dorinţă primitivă, simplă, neprefăcută, lacomă. Îl luă şi i se dărui pe deplin, fără rezerve şi cu generozitate.
   Duceau o luptă a îndrăgostiţilor, un fel de război ce nu era deloc război. Pe măsură ce ritmul împerecherii lor se acceleră, tot mai năvalnic, lumea se întuneca şi se liniştea, şi se îmblânzea. Raţiunea se îndepărta de ei. Nu exista nimic altceva decât clipa de faţă.
   Longmore îi simţi mâinile strângându-i-se pe braţe, trupul cuprins de tremurul orgasmului. Sophy se ridică, trecându-şi mâinile prin părul lui pe când îl săruta. Sărutul ei şi răspunsul lui, sau poate amestecul celor două, îl aduseră pe culmea fericirii. Nu găsea cuvinte pentru a descrie acele trăiri.
   Senzaţia era copleşitoare şi incandescentă, şi nouă. Puse stăpânire pe gura ei cu o foame nestăvilită, dându-şi seama că întreaga lume era formată doar din ei doi, uniţi. Universul se înălţă, se cutremură, explodă.
  
   Longmore se odihnea tolănit pe ea. La rândul ei, Sophy era întinsă lasciv, cu un picior atârnând peste marginea canapelei, şi ciorapul căzut pe lângă gleznă.
   Nici măcar nu-i scosese pantofii. Fusese atât de straniu şi excitant deopotrivă! Atâtea senzaţii pe care nu le mai trăise nicicând în cursul vieţii!
   Stătu nemişcată în timp ce respiraţia i se liniştea, desfătându-se cu apăsarea lui caldă şi cu sentimentul minunat, de nedescris al corpului unui bărbat - corpul acestui bărbat unit cu al ei.
   Se lăsă pur şi simplu în voia sorţii, pretinzând că era Madame ce trebuia să se gândească doar la plăcerea de moment Madame ce nu avea nicio altă responsabilitate decât să se distreze,să atragă bărbaţii în plasa ei şi să îşi savureze pe deplin puterea asupra lor şi plăcerile pe care ei i le-ar fi putut oferi.
   - Ei bine, să-ţi fie învăţătură de minte, spuse Longmore.
   Sophy îşi făcu din nou pofta, trecându-şi degetele prin părul lui negru şi des, iar el îşi întoarse capul în palma ei ca un căţel ce aşteaptă să fie scărpinat pe urechi.
   Era un bărbat foarte senzual, îşi dădu ea seama - şi asta nu ar fi trebuit să o mire. Se simţea perfect în pielea lui şi era plin de încredere în propriile forţe.
   - Acum nu mai eşti atât de nervos? se interesă ea.
   - Mintea mi s-a limpezit complet, o asigură el.
   Cu o serie de mişcări line, îşi ridică trupul lung şi se desprinse complet din împreunare. Se aplecă şi îi sărută genunchiul, apoi îi îndreptă hainele atât de uşor, de parcă o îmbrăca şi o dezbrăca de ani buni.
   Sophy ştia că asta se datora anilor de practică în amor, dar se simţea mai mult de atât. Exista o familiaritate ca şi când fuseseră iubiţi de o veşnicie. O complicitate aproape... conjugală.
   Văzuse asta la sora ei şi la Clevedon. Vieţile lor se uniseră şi aveau mereu momente ca acesta. Luau micul dejun împreună.
   Longmore îşi trase pantalonii şi îi închise.
   - Nu mă trimiţi la culcare? zise ea.
   - Dintr-un motiv oarecare, nu mi-e deloc somn.
   - Atunci pot să-ţi spun ce-am realizat în seara asta şi tu o să asculţi fără să te porţi ca un nebun gelos.
   - Nu-mi pot imagina de ce am fost gelos, mormăi el.
   Se îndreptă spre tava pe care i-o aduseseră servitorii, umplu două pahare şi îi dădu unul lui Sophy, apoi bău dintr-al lui cu ochii închişi.
   În cele din urmă îşi îndreptă privirea spre corsajul ei, rostind:
    - De asta. Tu alături de libidinosul ăla, cu ochii pe sânii tăi superbi.
   Sophy îi sorbi cuvintele de parcă ar fi fost cel mai preţios compliment. Da, o mângâiase în toate felurile, dar adjectivul „superb” venind de la el era poezie curată. Nu era genul de bărbat care să complimenteze o femeie.
   Ea, pe de altă parte, era exact contrariul.
   - Marcelline 1-a croit anume atât de decoltat, îi explică. Trebuia să-i dăm ocazia să se uite la ceva ispititor în timp ce eu îmi etalam celelalte tentaţii: averea enormă despre care am vorbit în treacăt,singurătatea, faptul că tânjesc să am un soţ.
   Observă cum în ochii lui negri apărea înţelegerea. Longmore se aşeză pe marginea canapelei, cu şoldul lipit de al ei. De fapt, nu era nici pe departe atât de prostănac pe cât îl credea lumea.
   - Vezi? spuse ea. Vezi de ce nu a trebuit să mă confrunt cu încercarea lui de a mă seduce?
   - L-ai ademenit cu un trofeu mai important. L-ai făcut să creadă că visul lui era prea mic. Voia doar să se culce cu tine, dar tu l-ai ispitit să joace pe o miză mai mare.
   - Averea lui Madame rivalizează cu cea a ducelui de Clevedon, conform ziarului Spectacle.
   - Face ca averea Clarei să pară neînsemnată, zise el sorbind gânditor din pahar. Cu toate astea ştii, să nu dai vrabia din mână...
   - Ştiu. Iată de ce a trebuit să-i ofer o apariţie irezistibilă.
   - Şi ai reuşit pe deplin.
   Vocea lui coborâse un ton. Îi luă paharul de vin din mână şi îl puse pe podea împreună cu al lui. Se aplecă şi o sărută pe un sân, apoi pe celălalt. După aceea, îşi plimbă limba pe decolteu.Sophy îşi ţinu răsuflarea. Limba lui îşi continua neabătut drumul spre umăr, stârnindu-i emoţii noi în adâncul fiinţei. Îl înşfacă de păr.
   - Mai avem doar câteva zile, îi aminti.
   Longmore îşi ridică fruntea şi o privi cu ochii pe jumătate închişi.
   - Ştim ce trebuie să facem.
   - Avem un plan general, însă trebuie să-1 detaliem în lumina evenimentelor recente.
   În ochii lui ca miezul de noapte, Sophy văzu licărirea aceea anume, ca o stea demonică.
   - Hai să facem asta mai târziu, spuse el.
 
   Mai târziu

   De data asta, nefiind nici pe departe atât de nervos sau grăbit, Longmore o purtă prin camerele mai expuse până în intimitatea dormitorului ei.
   De data asta, după ce făcuseră dragoste, căzuse într-un somn adânc. Poate că ar fi dormit până spre după-amiază dacă nu s-ar fi rostogolit spre partea ei de pat şi nu ar fi găsit decât cearşafuri reci în locul trupului ei cald.
   După ce pipăi prin jur, deschise ochii şi se ridică în capul oaselor. Lumina zorilor pătrundea în cameră filtrată de perdelele pe jumătate trase ale ferestrei - nu se vedea nici o urmă de Sophy.
   Se ridică şi, hotărând că n-ar fi fost o dovadă de mare inteligenţă să bântuie prin jur complet gol, îşi trase pantalonii. Habar n-avea cine mai era pe acolo la ora asta, dar, în vreme ce unele cameriste văzuseră multe la viaţa lor şi nu puteau fi şocate prea lesne, altele puteau să ţipe şi să se agite, alertând conducerea băgăreaţă a hotelului. Madame nu avea nevoie să fie implicată într-un scandal cu fiul cel mai mare al marchizei de Warford.
   O găsi pe Sophy la măsuţa din salon, scriind grăbită.
   - Ce dracu faci? De abia a răsărit soarele.
   - Trebuie să-mi scriu reportajul, îi explică ea. Nu va fi de folos dacă Tom nu-1 poate tipări azi, şi ar fi trebuit să-1 aibă acum o jumătate de oră. Dar l-am terminat şi îmi mai trebuie un minut să-1 trimit. Avem un sistem pentru ca astfel de chestii să ajungă la Spectacle fără a fi descoperite.
   Îmbrăcase un capot plin de zorzoane peste ce părea a fi o cămaşă de noapte la fel de frivolă, judecând după volănaşele ce ieşeau de sub tivul halatului.
   Peste o secundă ieşi din cameră într-un nor de panglici fluturânde şi muselină.
   Longmore îşi aminti cum sărea cu cămaşa de noapte în flăcări în acea noapte furtunoasă, când se opriseră la han. Simţi o încordare în piept şi un junghi. În mod bizar,era deopotrivă fericit şi nefericit. Se îndreptă spre fereastră şi privi afară încercând să-şi ignore trăirile.
   Câteva minute mai târziu, ea reveni cu fruntea încruntată, ţinând în mână o scrisoare.
   - Ce interesant! A fost adusă cu doar o clipă în urmă.
   El îşi aruncă privirea spre scrisoare, se uită în altă parte, apoi vru să o studieze mai îndeaproape. Scrisul îi părea cunoscut.Nu îl văzuse oare de curând?
   Sophy se aşeză la masa de scris şi rupse sigiliul. Cu o zi în urmă. Iată când îl văzuse. Mototolise mesajul în mână şi-1 aruncase. Ea examină scrisoarea şi zâmbi.
   - Vai de mine! exclamă înveselită.
   O citi din nou, de data asta mai încet, chicotind din când în când. Longmore aşteptă neclintit, urmele bunei sale dispoziţii dispărând cu totul.
   - E aşa un mare secret? Sau poţi să-mi împărtăşeşti şi mie gluma?
   Sophy îi întinse scrisoarea, însă contele se mulţumi să se uite la semnătură.
   Adderley. Aşa cum crezuse.
   - Vrei s-o citeşti? îi propuse ea. Sau s-o citesc eu? Cred că trebuie citită cu glas tare pentru un efect deplin.
   - Dă-i drumul, citeşte-o.
   - „Draga mea Madame de Veirrion, începu ea. Descopăr că nu pot dormi. Într-adevăr nu mă pot linişti deloc. Inima îmi este prea plină, mintea îmi e prea agitată. Să dorm mi-e cu neputinţă până ce nu-mi voi fi deschis inima faţă de creatura celestă care mi-a furat-o fără drept de apel. Până şi acum îţi aud vocea, ca o melodie ce mă urmăreşte. Închid ochii şi tot ce pot vedea sunt minunaţii tăi...
   - Sâni, completă Longmore. Tot ce poate vedea sunt minunaţii tăi sâni, netrebnic libidinos!
   - Ochi, spuse ea, împungând aerul cu un deget. Ochii mei minunaţi, ca „două oceane gemene, de adâncimi nepătrunse şi mister”.
   - Mi-e greaţă, mormăi el.
   - Să nu mai citesc?
   - Nu, continuă. Simt o nevoie irezistibilă să o aud, mai degrabă în felul în care cineva nu se poate abţine să nu se uite la un accident de trăsură sau la trupurile scoase de sub ruinele unei clădiri.
   - „M-am socotit întotdeauna imun la chinurile şi extazul iubirii, continuă ea. Am crezut întotdeauna că acele sentimente erau pentru şcolari sau poeţi. Apoi te-am întâlnit pe dumneata. Te rog să mă ierţi, Madame - nici măcar nu ştiu ce scriu. Sunt înnebunit, confuz. Ştiu doar că nu puteam să mă odihnesc până ce nu scriam câteva cuvinte, oricât ar fi ele de prosteşti...”
   - Cu asta a nimerit-o, ce-i drept.
   - „...câteva cuvinte, oricât ar fi ele de prosteşti, pentru a-mi exprima sentimentele. Eşti atât de bună, atât de înţelegătoare, draga mea doamnă. Te implor, fii bună şi cu umilul tău pretendent.”
   - Ce asalt înfiorător comis asupra unei nevinovate coli de hârtie!
   Sophy chicoti din nou şi reluă lectura:
   - „Doar trimite-mi un cuvânt sau două, îndeajuns pentru a nu mă arunca în braţele disperării. Puţină speranţă e tot ce caut - spune-mi când te mai pot vedea. Îndură-te să fie curând, te implor. Al tău devotat,A.” Nu-i aşa că e minunat? râse ea.
   - Minunat? Ţi-ai pierdut minţile? Câtă insolenţă la tipul ăsta. Ciuma să-1 lovească, ştiam că e de cea mai joasă speţă, dar fiece zi îmi dovedeşte că părerea mea e prea măgulitoare pentru el. Asta întrece orice limite! Să fie logodit cu sora mea şi să facă declaraţii de amor către a mea... cum îi spune...
   Ea ridică din sprâncene:
   - A ta cum-îi-spune?
   - Ştii tu ce vreau să zic, bombăni el încruntat.
   - Poate „a ta mătuşă”.
   - Nu mătuşă, Sophy. Nu asta. Niciodată asta. Nici pe departe asta.
   Cum de putea fi atât de încuiată?
   - Atunci ce?
   Longmore flutură din mână către scrisoare.
   - Ştia că te-am însoţit peste tot. Ştie că sunt interesat. Un gentleman nu se amestecă în treaba altuia.
   - Tu te auzi ce spui? Acţionezi ca şi când Madame ar fi adevărată. Totul e înşelătorie, îţi aminteşti?
   - Nu asta e problema.
   - Asta e toată problema.
   - Chestia este că n-are nici un drept să-ţi trimită ţie scrisori de amor. Dacă pot să învrednicesc voma asta plină de emfază cu acest titlu, pentru că dă un renume prost scrisorilor de amor.
   - Longmore!
   - Credeam că sunt Harry de acum. Sau şi asta e înşelătorie?
   - Care parte? Nu cred că înţeleg ce vrei să spui.
   Nici el nu era sigur ce voia să zică. Se uită la scrisoarea din mâna ei. Mâinile ei, mâinile ei catifelate. Îşi vârâse mâinile în părul lui şi se făcuse că vrea să-1 strângă de gât şi îi ţinuse în mână mădularul şi îi spusese că-1 dorea.
   - Cum îndrăzneşte? răbufni el. Cum îndrăzneşte ticălosul să fie urmărit de vocea ta? Cum îndrăzneşte să creadă că e înnebunit şi confuz? Nici măcar nu te cunoaşte. E o blestemată de insultă.
   Sophy îl studia cu capul înclinat într-o parte, străduindu-se să-1 înţeleagă.
   - Ce se întâmplă cu tine? El doar spune lucrurile astea.
   - Da. Spune lucruri pe care femeile vor să le audă. Că ne gândim la ochii şi nu la sânii lor. La vocea şi nu la locul dintre picioarele lor. La conversaţia lor şi nu la cel mai rapid mod de a le ajunge sub fuste.
   - Dar el încearcă să mă bage în patul lui, asta este toată chestia. Ce naiba te-a apucat? Spuneai că ai mintea limpede. Am crezut că am lămurit problema asta. De câte ori trebuie să ne regulăm ca tu să...
   - Noi nu ne regulăm, rosti el printre dinţi.
   - Nu e potrivit pentru o doamnă să folosească un alt cuvânt, mai scurt, îi atrase ea atenţia.
   - Noi facem dragoste, declară Longmore.
   Îi smulse scrisoarea din mână, o mototoli transformând-o într-un mic ghem şi o aruncă pe jos.
   - Tu şi cu mine. Noi facem dragoste. E o diferenţă. O diferenţă ca de la cer la pământ. Şi el n-are niciun drept să facă dragoste cu tine în scrisoarea lui agramată. Şi doar pentru că nu-ţi scriu scrisori idioate, ce te fac să-ţi vină să vomiţi - şi doar pentru că nu spun...
   Se întrerupse, conştient de sentimentul straniu că era înjunghiat şi fericit, şi nenorocit în acelaşi timp.
   Sophy îşi ţinea mâinile încrucişate. Din nou avea cerneală pe degete, dar de data asta nu şi pe faţă. Îl privea atât de intens, cu ochi pătrunzători, încercând să intre în capul ăla sec, foarte sec, încercând să înţeleagă ce nici măcar el nu putea înţelege.
   - Doar pentru că nu spun...
   Longmore se îndreptă către dormitor, iar ea îl urmă.
   Îşi luă hainele de pe duşumea şi de pe oriunde altundeva aterizaseră, le aruncă pe un scaun şi începu să se îmbrace. Într-o linişte din ce în ce mai adâncă şi mai încordată.
   - E o înşelătorie, spuse ea într-un târziu. Tu nu eşti obişnuit să te prefaci, iar asta te tulbură şi te face să fii... dezorientat.
   El îşi desfăcu pantalonii şi îşi băgă cămaşa înăuntru.
   - Şmecheria e să crezi atunci când o faci,continuă ea, dar să revii la tine însuţi de îndată ce nu mai eşti pe scenă.
   Contele îşi trase pe el vesta şi o încheie, apoi se aşeză şi îşi puse ciorapii şi pantofii.
   - Adderley joacă precum îi cântăm noi, insistă Sophy.
   El se ridică, îşi luă eşarfa de pe speteaza scaunului şi şi-o aruncă pe după gât. O înnodă repede într-un fel ce i-ar fi cauzat un atac valetului.
   - Adderley e prostănacul, spuse ea. El e nătărăul. El e fraierul. Nu e real.
   - Da, aşa este, zise Longmore îmbrăcându-şi jacheta.
   - Nu, este...
   - Ba da, este, i-o reteză el. Tu şi cu mine: asta e adevărat. Te iubesc. Asta e problema mea, imbecil ce sunt. Te iubesc.
   Pentru prima dată în viaţă, Sophy rămase stană de piatră, prea şocată pentru a pretinde că nu era, prea şocată pentru a etala o faţă inexpresivă. Ochii ei albaştri erau imenşi, şi în ei se citea o mare, nesfârşită surpriză.
   El se aplecă şi o sărută direct pe buze.
   - Acum o să plec. E mult prea bulversant. Trebuie să beau, cred. Sau să mă bat. Ceva. Te iubesc. Asta e. Asta s-a întâmplat. Da.
   Se întoarse şi scutură din cap, apoi râse şi ieşi.
   Nemişcată, Sophy se holbă la uşa care tocmai se închisese.
   - Nu s-a întâmplat aşa ceva, şopti ea. Mi-am imaginat.
   Fusese o iluzie. Longmore era ultimul bărbat de pe pământ care să facă o declaraţie de iubire. Dar avea încă furnicături pe gură de la pasiunea ultimului sărut şi îşi aminti zâmbetul lui de dinainte să plece. Se năpusti pe uşă, şi intră în altă cameră şi apoi în alta... Se opri scurt când ajunse la uşa care dădea spre culoar.
   Ce făcea? Nu putea ieşi în cămaşă de noapte. Şi ce să realizeze cu asta? Ca şi cum era... Nu. Trebuia să se stăpânească. Nu era total şocant, ştia, ca o văduvă străină să-i ţină companie unui gentleman până la orele dimineţii. Aristocraţii abia acum se întorceau acasă după petreceri, iar apartamentele ei, la fel cu cele ale unui ambasador, erau menite să întreţină oaspeţi. Aceia care ar fi auzit despre plecarea furtunoasă a lui Longmore în zorii zilei ar fi putut să speculeze, dar n-ar fi avut ceva concret decât dacă ea le oferea o relatare în Spectacle. Servitorii erau bine plătiţi să nu pălăvrăgească despre Madame. Dacă ieşea pe culoar în cămaşă de noapte după înălţimea Sa, ar fi văzut şi alţii - iar asta ar fi fost cu siguranţă ceva de povestit.
   Se înapoie în salon.
   - N-ar avea nici cea mai mică importanţă în orice caz, comentă ea.
   Ce-ar fi avut de câştigat dacă alerga după el? Alte comentarii de neînţeles, fără îndoială. Se aşeză la masa de scris şi se holbă la tocul pe care-1 lăsase din mână cu puţin timp în urmă.Inima încă îi bătea cu putere. Vorbele pe care le rostise nu erau de neînţeles, ca atare. Inima ei înţelegea destul de bine cuvintele „Te iubesc”.
   - Se pare că şi eu te iubesc, Harry, proasta de mine, şopti. Că mult bine o să ne mai aducă asta.
   Stătu acolo pentru o vreme, meditând la situaţia disperată. Ca întotdeauna, o parte a minţii ei era în căutarea unui plan, însă nu exista niciunul care să rezolve cu bine toate problemele.
   Nu putea fi amanta lui: era rău pentru magazin.
   Cât despre căsătorie... Asta ar fi fost culmea. Chiar dacă era destul de nebun şi de nechibzuit încât să o ceară, nu putea accepta, înalta societate încă fierbea în legătură cu Marcelline care îl cucerise pe Clevedon. O altă mezalianţă ar fi terminat pentru totdeauna Casa Noirot, iar în fruntea armatei nimicitoare ar fi fost însăşi Lady Warford. Cel puţin Marcelline avusese înţelepciunea de a se îndrăgosti de un orfan. Sophy se gândi la familia Fairfax, cu toţii aliaţi împotriva sa. Chiar şi Lady Clara. La urma urmei, era una să ţii la croitoreasa ori la camerista ta, dar să accepţi acea persoană drept soră era cu totul altă chestiune.
   Mai exista şi problema spinoasă a trecutului ei.
   Nu, era ridicol. În plus, n-avea timp să se dedulcească la planuri nebuneşti. Se confrunta cu o problemă spinoasă, iar pentru rezolvarea ei trebuia să-şi pună la bătaie toată înţelepciunea.

CAPITOLUL l6

   Exclusiv pentru Foxe s Morning Spectacle
   Luni, 15 iunie

   În lumina recentului incident petrecut la expoziţia anuală de vară de la Institutul Britanic, putem doar să dăm din cap a mirare faţă de perseverenta în prostie a unui anume gentleman. Acest domn a câştigat dacă prin mijloace cinstite sau nu, îi lăsăm pe cititorii noştri să judece - mâna celei mai frumoase fete din Londra, un diamant de cea mai bună calitate: un titlu pe care nici cei mai aprigi misogini nu-l pot contesta. Tânăra doamnă de rang înalt, de o incomparabilă frumuseţe şi graţie, ar fi trebuit, am considerat noi, să trezească sentimente de cea mai pură dragoste în orice inimă neîmpietrită de ani de excese şi desconsiderarea obligaţiilor. E adevărat, prăduirea averii lăsate de către tatăl său i-a redus veniturile până la o sărăcie lucie. E adevărat, Londra n-a mai văzut de ani buni un asemenea caz ruşinos de nesăbuinţă financiară şi de încălcare până şi a codului nescris ce permite unui gentleman să ignore cererile creditorilor, dar îi impune să plătească prompt toate datoriile de onoare către prieteni. Într-adevăr, pentru a găsi un caz comparabil ca impertinenţă trebuie să ne întoarcem în timp tocmai până în 1816, când Beau Brummell a fugit în puterea nopţii lăsându-şi prietenii să răspundă pentru aproape treizeci de mii de lire dintr-un împrumut reciproc, pe lângă sumele datorate diverselor persoane care nu se numărau printre prietenii săi.
   În prezent, nu prea ştim ce să credem. Putem doar să le prezentăm cititorilor noştri un singur fapt: duminică noaptea, gentlemanul în cauză a fost observat într-un separeu liniştit la Hotelul Brunswick. E adevărat, nu e nimic ieşit din comun să descoperi grupuri de domni savurând mâncarea şi băutura hotelului. Cu toate acestea, nici un alt gentleman nu i s-a alăturat. Singura sa companie la masă era o tânără văduvă franţuzoaică văzută ultima oară la braţul fratelui logodnicei sale.

   Casa Noirot
   Marţi după-amiază

   - Nu, nu! strigă Marcelline. Ce te-a apucat, Sophy? Este esenţial ca Lady Clara s-o poarte pe cea albă şi tu s-o porţi pe cea albastră.
   - Credeam că ai făcut penele special pentru această petrecere, zise Sophy.
   Marcelline dădu nervos din mână, sugerând că renunţa la rochia cu pene şi la planurile în legătură cu aceasta.
   - Asta a fost înainte de a vă vedea pe amândouă îmbrăcate şi stând una lângă cealaltă. Nu, nu, n-o să meargă niciodată. Este exclus. Contrastul e mult prea puternic.
   Rochiile erau expuse pe 3 manechine de croitorie. Făceau parte dintr-un grup de 12 a căror cumpărare nu fusese primită cu entuziasm de Leonie, însă chiar şi ea recunoscuse că prezentarea splendidă impresiona clientele. Dowdy's avea doar două specimene demodate.
   - Bineînţeles că e un contrast, spuse Sophy. Eu sunt o văduvă elegantă, Lady Clara e o tânără domnişoară.
   - Ştiu asta, replică Marcelline iritată. Dar dacă Lady Clara poartă albul şi tu porţi pana, diferenţa va părea excesivă şi tu vei părea depravată, prin comparaţie. Elegantă este foarte bine. E distractiv. Dar depravarea implică o judecată morală, şi nu pe tine te vrem judecată. Apelez la dumneata, Lord Longmore.
   Contele se dădu înapoi cu un pas.
   - Ah, nu, mulţumesc. Când vine vorba de îmbrăcăminte de damă, sunt la fel ca Nebunul Dick. El refuză să se apropie de copci şi nasturi şi altele de acestea, şi eu refuz să intru în dispute despre stil.
   El, Lady Clara, Marcelline şi Sophy stăteau în camera de probă de la primul etaj, departe de balamucul de la parter-o învălmăşeală mult prea mare faţă de ce anticipaseră ele pentru cele 10 zile care mai rămăseseră din sezonul monden.
   Lumea bună dorea să termine sezonul cu o serie de petreceri luxoase, iar gazdele se întreceau în dovezi de risipă şi extravaganţă. La fel, întrecerea femeilor pentru rochii care să stârnească invidia era la fel de intensă şi înverşuna tă ca pregătirile de război.
   Joi, Lady Bartham îşi ţinea balul anual. Intenția sa, ca întotdeauna, era să arunce în umbră, dacă nu în neant, toate celelalte evenimente, incluzând aici petrecerea din ajun a marchizului de Hertford din Regents Park, balul şi supeul ducelui şi ducesei de Alban din seara aceasta şi la fele champetrv dată vineri de ducele şi ducesa de Northumberland. Depăşirea tuturor celorlalţi era motivul evident pentru care Lady Bartham invitase nu numai eroii principali ai palpitantului scandal Adderley, ci şi un cuplu care apăruse pe foarte puţine liste de invitaţi: ducele şi ducesa de Clevedon.
   Când lumea bună aflase că atât Lady Clara Fairfax, cât şi aşa-zisa ei rivală la sentimentele lordului Adderley, Madame de Veirrion, erau clientele Casei Noirot, şase doamne de rang înalt îşi abandonaseră propriile croitorese şi se precipitaseră spre numărul 56 de pe St. James's Street. Fără îndoială că sperau să le zărească pe cele două femei, preferabil pe când încercau să-şi scoată ochii reciproc - fără a mai menţiona ocazia de a o vedea mai îndeaproape pe încântătoarea ducesă de Clevedon. Dar acestea erau motive secundare. Mult mai important era să întreacă în materie de eleganţă pe oricine altcineva, incluzând aici şi senzaţia pariziană, Madame de Veirrion. Se părea că o rochie făcută la Casa Noirot era singurul mod de a atinge acest ţel - chiar dacă asta însemna includerea automată pe lista duşmanilor marchizei de Warford.
   Deoarece Leonie îi atribuise lui Sophy toate meritele pentru afluxul de cliente bogate, fusese mai afectuoasă şi mai puţin nesuferită decât de obicei în legătură cu cheltuielile. Azi, profitase de prezenţa lui Sophy la Casa Noirot şi se dusese să viziteze fabricanţii de pânzeturi.
   Ochiul lui Leonie pentru ţesături era la fel de ager şi de exigent ca şi aplecarea ei către cifre.
   Cu toate astea, Marcelline era geniul recunoscut în materie de modele. Dacă Leonie ar fi fost acolo, i-ar fi spus lui Sophy: „Păi sigur că o să porţi albastru. Nu ţi-a spus Marcelline că trebuie?”
   Lady Clara, care examinase rochiile, adaugă acum propria-i opinie:
   - Vei fi divină în albastru. Este nuanţa perfectă pentru ochii tăi. Şi va pune splendid în valoare diamantele.
   - Diamantele? se miră Longmore.
   - Bineînţeles, spuse sora lui. Madame trebuie să strălucească de diamante, pentru a stârni pofta unui anume gentleman.
   Privirea lui întunecată alunecă către Sophy. Nu-1 văzuse de luni de dimineaţă, iar acum era prima dată când se uita la ea de când sosise. Avu impresia că observă în ochii lui o lucire amuzată.
   Poate că, la urma urmelor, nici nu era îndrăgostit. Poate că avusese o tulburare de moment, apoi îşi revenise, la fel cum şi-ar fi revenit dimineaţa după o benchetuială. Un bărbat îndrăgostit trebuia să fie ceva mai tulburat, poate palid şi bolnav. Trebuia să simtă chinurile dragostei, aşa cum se exprimase lordul Adderley. Dar poate că era banal din partea ei să se aştepte ca Longmore să se agite pentru o chestiune minoră. Nu era agitat. Nu putea fi acuzat de sentimentalism excesiv. Nu era deloc emotiv. Nu era sensibil.
   De fapt, îi plăcea asta la el. Şi atâtea alte lucruri în legătură cu el.
   „N-are importanţă. N-are importanţă. N-are importanţă.”
   Se concentra pe momentul actual, conştientă că trebuia să facă faţă acestei întâlniri cu echilibrul şi demnitatea neştirbite.
   - Nu e momentul ca Madame să fie subtilă, remarcă ea.
   - Ah, nimeni nu-i subtil la balul lui Lady Bartham, zise Lady Clara, nebăgând de seamă ce se petrecea între fratele său şi una dintre croitoresele ei. Femeile îşi golesc cutiile de bijuterii ca să se împodobească.
   - Dar nu dumneavoastră, Lady Clara, interveni Marcelline. Veţi purta bijuterii foarte simple. Frumuseţea domniei voastre nu cere podoabe în orice împrejurare şi nici rochia de bal nu o cere... O rochie excelentă nu are nevoie de mormane de bijuterii care s-o pună in evidenţă. Mai presus de orice însă, vrem să subliniem puritatea şi inocenţa domniei voastre.
   - Şi vrem să pretindem că eu n-am nicio urmă de puritate şi inocenţă, adăugă Sophy. Adică, Madame n-are.
   Longmore se îndreptă către manechin şi examină cu atenţie rochia albastră.
   - La ce ai obiecţii? o întrebă. Albastrul ăsta îți va sublinia culoarea ochilor celeşti - sau celeşti erau buzele tale? Sau poate sufletul tău e cel pe care Adderley Fanfaronul 1-a proclamat celest?
   - Eu sunt celestă, replică Sophy. Întreaga mea fiinţă.
   - A spus într-adevăr Lord Adderley aşa ceva? se minună Lady Clara.
   - S-a exprimat în scris, îi explică Longmore. Nu ţi-a zis Madame?
   - Când să-i fi zis Madame asta? pufni Sophy. Lady Clara şi Madame nu se au prea bine în ultimul timp, îţi aminteşti?
   - Încep să pierd şirul uneltirilor voastre. Prea multă subtilitate şi prea multe înţelesuri ascunse pentru micuţa mea ţeastă. Prea multe şiretlicuri.
   Pentru ea era a doua natură, se gândi Sophy. Sau poate prima.
   Îi povesti lui Lady Clara despre scrisoarea de amor. Văzu cum doamna se uita înspre fratele ei - căutând o reacţie. Însă el nu observă. Se plimba în sus şi în jos prin faţa manechinelor, cu mâinile încrucişate la spate, asemenea unui general care-şi inspecta trupele. Într-un fel, asta şi făcea. Două din acele rochii făceau parte din arsenalul lui Sophy şi al lui Lady Clara.
   - Sunt atât de bucuroasă că n-am ştiut de scrisoare, spuse Lady Clara atunci când Sophy, cu ardoarea potrivită, îi transmise rugămintea de final a lui Adderley. N-aş fi fost capabilă să-mi ţin firea ieri când a venit în vizită. Era furios în legătură cu notiţa din Spectacle. A ameninţat din nou că-i va da în judecată. Tuna şi fulgera despre bârfă. Eu stăteam cu mâinile încrucişate şi aşteptam să termine. Credeam că mama va exploda, dar ea a stat doar foarte dreaptă, înţepenită şi dezaprobatoare. Probabil că s-a prins că foloseşte o tactică nepotrivită, deoarece, văzând că nu primea nicio dovadă de înţelegere, s-a liniştit. Apoi m-a asigurat că fusese doar o cină absolut nevinovată.
   - Îmi pare rău că n-am putut să asist la spectacol, zise Longmore în vreme ce examina îndeaproape rochia albastră. A trebuit să merg la serata marchizului de Hertford.
   Se dusese la petrecere după ce îi spusese că o iubea, se gândi Sophy. După ce-i spusese că o iubea şi apoi zâmbise de parcă ar fi fost o glumă sau o ghicitoare... şi râsese... şi plecase.
   Marcelline veni lângă el.
   - Te supără ceva în legătură cu rochia lui So... se întrerupse şi se îndreptă către rochia albă pe care o făcuse pentru Lady Clara. Sophy, crezi că mânecile astea ar trebui...
   Se uită la rochie, apoi la Lady Clara. Îşi îngustă ochii şi îşi încreţi buzele ca de fiecare dată când ochiul ei de artist observa lipsa unui detaliu pe care nimeni altcineva nu putea s-o remarce.
   - Mânecile, spuse în cele din urmă, nu sunt tocmai... Lady Clara, trebuie să vă deranjez să probaţi rochia.
   - Ah, da, bineînţeles. De asta am venit. Şi nu-i aşa că a fost frumos din partea lui Harry să mă însoţească,în condiţiile în care ar fi putut să meargă la Ascot? Cursele încep azi, şi n-a pierdut nicio festivitate de deschidere de când s-a întors de pe Continent.
   Cu un zâmbet subţire, Marcelline o conduse în camera de probă. Uşa nu era închisă şi vocea uşoară, muzicală a lui Lady Clara se auzea perfect.
   - Ce păcat că Harry n-a văzut spectacolul dat de Lord Adderley, spuse ea. Poate că ar fi compensat cursele de la Ascot. Cred că s-ar fi prăpădit de râs. Desigur că mama nu vede umorul situaţiei. Era pur şi simplu furioasă, dar s-a stăpânit, lucru pentru care nu pot decât s-o laud.
   Este foarte dificil să stai liniştit atunci când îţi este insultată inteligenţa. Longmore se apropie de Sophy.
   - Aş vrea să te văd acoperită doar de diamante... şi de nimic altceva, spuse el pe tonul acela jos ce îi topea şira spinării şi creierul în acelaşi timp.
   Cu glas tare, i se adresă surorii lui:
    - Eram curios cum s-ar justifica vipera.
   - Ah, a dat vina pe tine, răspunse Clara cu o voce uşor înăbuşită.
   Sophy putu auzi foşnetul ţesăturii şi pe Marcelline murmurând ceva.
   - Pe mine? făcu Longmore.
   Se aplecă şi linse lobul urechii lui Sophy.
   Ea îşi încleşta degetele în palmă. Ar fi trebuit să se îndepărteze, dar era prea încântător. Prea necuviincios.
   - A pretins că ai jignit-o pe Madame, povestea Clara. El încerca doar să-i ridice moralul. Am spus că mi se pare un mod ciudat s-o consoleze oferindu-i o cină intimă la un hotel. De ce n-a sugerat să facă o scurtă plimbare în aer liber? De ce n-a dus-o să viziteze Amfiteatrul lui Astley sau grădina zoologică sau să vadă o comedie la teatru?
   Longmore sărută unicul loc accesibil de pe gâtul lui Sophy, deasupra volanului cămăşuţei. Era extrem de dificil să se concentreze asupra vorbelor surorii sale. Cu toate astea, Sophy era prea slabă de înger ca să plece.
   - Asta...e bine, rosti ea în direcţia cabinei de probă. Nu l-aţi iertat prea uşor.
   - Absolut deloc, spuse Lady Clara. Ştiu că era supărat pe mine. Se aştepta ca eu să zâmbesc şi să accept orice mi-ar fi îndrugat. Crede că poate face orice doreşte, doar pentru că deţine puterea de a-mi repara onoarea - onoare pe care el mi-a pătat-o.
   Cu bună ştiinţă, Longmore încetă să o sărute pe Sophy şi o privi adânc în ochi,murmurând:
   - Asta e prea complicat, zise el. Nu pot să fac asta şi în acelaşi timp să şi gândesc.
   - Atunci pleacă, îl îndemnă ea.
   - Nu vreau.
   - Ştiu că voia să se despartă atunci şi acolo, continuă Clara. Dar nu îndrăzneşte. Ştii cum e cu vrabia din mână - dar, Dumnezeule mare, ce-o să mă fac dacă totul va merge prost şi...?
   - Taci! o întrerupse Marcelline cu asprime. Nu va merge nimic prost. Ai încredere în noi, draga mea.
   - Am încredere în tine, murmură Longmore, încă ţintuind-o cu privirea pe Sophy. Ce straniu mi se pare să spun aşa ceva!
   De vreme ce pentru Sophy nu era bine să fie văzută prea des în magazin, evită sala de prezentare. Marcelline fu cea care îi acompanie pe Lady Clara şi pe fratele ei la parter şi îi conduse spre ieşire - spre marea încântare a clientelor, fără îndoială. Marcelline se înapoie foarte repede şi cu o privire hotărâtă luă rochia cu pene de pe manechin.
   O înşfacă pe Sophy de braţ cu mâna liberă,ducând-o în garderobă.
   - Nu-i nevoie să-ţi sară ţandăra, spuse Sophy, ştiind că Marcelline putea deveni pătimaşă în legătură cu creaţiile ei. Dacă spui că trebuie să port albastru, atunci o să port albastru.
   - Ştiu de ce vrei să porţi rochia cu pene, bombăni sora ei. Este seducătoare. O să-1 facă pe Longmore să leşine.
   - L-ar putea determina să facă anumite lucruri, admise Sophy. Leşinatul nu e însă unul dintre ele. Este genul de bărbat care-i spune unei fete că o iu-iubeşte - şi apoi râ-râde. Ca şi cum ar fi o gl-glumă.
   Spre marele ei necaz, începu să plângă.
   - Ah, iubita mea!
    Marcelline aruncă rochia pe un scaun şi o îmbrăţişă.
   Asta fu tot. Pur şi simplu o ţinu în braţe pentru un timp, în vreme ce Sophy plânse până îi secă izvorul de lacrimi. Apoi Marcelline o duse în salon şi scoase din servantă carafa de coniac,remediul preferat al surorilor Noirot pentru tot soiul de tulburări.
   - Munceşti prea mult, îi zise după ce luară câte o înghiţitură. Pui prea mult la inimă. Chiar şi Leonie e de aceeaşi părere.
   - Dar v-am lăsat pe voi două să faceţi totul - şi tu acum ai un soţ! Eşti încă proaspăt căsătorită!
   - Leonie şi cu mine primim destul ajutor de la Selina Jeffreys şi de la câteva cusătorese. Clevedon şi cu mine ne găsim întotdeauna timp să fim împreună. Doar pentru că eşti căsătorită, nu înseamnă că joci rolul de nevastă fără încetare, zi şi noapte.
   - Totuşi...
   - Fără niciun totuşi, o întrerupse Marcelline. Eşti suprasolicitată. Ai avut destule de făcut, doar îngrijindu-te de interesele noastre. Dar acum ai preluat şi necazul cu Lady Clara. Şi mai e şi fratele ei care s-a găsit să te seducă tocmai acum, când încerci să duci la bun sfârşit o uneltire delicată, complicată şi riscantă.
   Sophy îi întâlni privirea pe deasupra carafei cu coniac.
   Uneltirile, tertipurile şi alte forme de intrigi făceau parte din moştenirea de familie. Dacă exista un lucru pe care surorile ei îl înţelegeau la fel de bine, dacă nu chiar şi mai bine decât arta croitoriei, acesta era arta înşelăciunii.
   Spuse pe un ton dramatic:
   - Şi iată-le pe surorile mele ocupându-se în continuare de afacere, trudind cu rochiile şi făcându-le pe plac doamnelor răsfăţate - în vreme ce eu mă aflu la Clarendon Hotel pretinzând că sunt Regina din Saba pe socoteala cumnatului meu.
   Marcelline râse.
   - Ma foi, nu poţi să fii aşa de nebună încât să te laşi tulburată de asta. Clevedon a fost încântat să facă parte din conspiraţia noastră. Şi hai, încearcă să-ţi aminteşti că lui nu-i pasă de bani. Nu e ca noi. N-a fost niciodată nevoit să se gândească la ei, necum să-şi facă griji din cauza lor - şi este foarte puţin probabil să-şi facă vreodată. Te rog nu te preocupa de servitorii lui Clevedon şi ai lui Madame şi ceilalţi de felul ăsta. Prietenii soţului meu vor fi pierdut sau câştigat la Ascot săptămâna asta cât a cheltuit el cu tine. Şi nici măcar nu s-au distrat la fel.
   Simţind cum i se ridică o piatră de pe suflet, Sophy zâmbi larg.
   - E tare distractiv. Sunt atât de prinsă bătându-mi capul cu Lady Clara, încât uit că fac ceea ce am fost născută să fac - şi e o schimbare plăcută faţă de aceea de a fi la ordinele unor femei plicticoase.
   - Ăsta-i singurul neajuns, replică Marcelline. Îmi place să creez modele. Îmi place să fac haine. Nici măcar nu mă supără părţile alea triste, plicticoase şi repetitive.
   - Sunt liniştitoare. Nu trebuie să gândeşti. Doar faci şi te delectezi făcând frumos ceea ce faci.
   - Îmi place tot ce fac, o asigură Marcelline.
   - Cu excepţia clientelor.
   Tânăra ducesă de Clevedon izbucni în râs.
   - Doar dacă fiecare clientă ar putea trimite un manechin în locul ei. Ei bine, nu chiar toate. Unele sunt simpatice. Lady Clara e minunată, chiar atunci când ne contrazicem pe lucruri despre care nu ştie nimic...
   Tăcu o clipă, fixând carafa.
   - Trebuie să fie o cale.
   - Draga mea, dacă ai vrea să fii mai degrabă ducesă şi creatoare de modele în castelul tău, doar pentru tine însăţi şi pentru propria ta plăcere, să ştii că Leonie şi cu mine putem administra magazinul.
   - Aş muri dacă aş renunţa. Ceva în mine s-ar ofili. Verişoara Emma a avut asupra noastră o influenţă durabilă, în ciuda mamei, a lui tata şi a celorlalţi.
   - Ne-a inspirat, spuse Sophy. Eram menite să fim ticăloase ca ceilalţi - şi suntem. Dar verişoara Emma ne-a format să fim mai presus de asta. Şi acum nu putem fi mai jos, asta-i tot.
   Marcelline ridică paharul, imitată de sora ei.
   - În cinstea verişoarei Emma.
   - În cinstea verişoarei Emma, repetă Sophy.
   După ce băură, spuse:
    - Şi eu trebuie să port rochia albastră pentru că...
   - Pentru că cealaltă o să-1 facă pe Longmore să leşine şi avem nevoie să nu-şi piardă cumpătul, zise Marcelline. Că veni vorba despre Longmore...
   Ridică din sprâncene cu subînţeles. „Facem dragoste”, spusese el.
   - Da, rosti ferm Sophy. Da. Am făcut. Aia. Chestia despre care mi-ai explicat tu.
   - Problema de familie, râse Marcelline.
   - Aşteptam momentul potrivit să-ţi spun, dar n-am avut timp. În ultima vreme ne vedem aşa de puţin!
   Îi povesti surorii ei ce se petrecuse pe drumul spre şi dinspre Portsmouth, ştiind că nu avea să se supere ori s-o condamne. Cei din familia Noirot nu erau la fel ca alţii. Existau reguli pe care nu le înţelegeau şi nu le respectau.
   Marcelline o ascultă zâmbind, iar când Sophy îşi termină istorisirea ridică din umeri într-o manieră perfect franţuzească, ceea ce se întâmpla să fie şi perfect caracteristic celor din familia Noirot.
   - Trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu, comentă ea. Castitatea şi virtutea nu se potrivesc cu alde Noirot, nu-i aşa? În plus, eşti trecută de 23 de ani. E remarcabil că ţi-ai păstrat castitatea aşa de mult.
   - Lipsa unui moment potrivit e probabil o cauză.
   - De-abia ai timp să dormi. De unde să fie timp pentru aventuri amoroase? Cu toate astea, am reuşit să ne facem timp atunci când am fost nevoite.
   - Nu sunt sigură că am fost nevoită, murmură Sophy.
   - Eu sunt, zise Marcelline. Ştiu că e peste mână şi nu te condamn că ai plâns, ţinând seama cât de dificilă şi de complicată e situaţia în ce-1 priveşte.
   - Dificilă şi complicată? Vrei să zici imposibilă.
   - Pare cam imposibilă, sunt de acord, zâmbi Marcelline. Dar, scumpa mea, ma sœur cherie, într-adevăr trebuie să te laud în ce priveşte gustul tău.

   Reşedinţa Warford
   Joi, 18 iunie

   - Te rog ascultă asta, mamă, spuse Lady Clara.
   Scutură puţin ziarul Spectacle, îşi drese glasul şi începu:
    - „S-ar părea că divergenţa apărută acum câteva zile între un anumit lord şi o tânără văduvă franţuzoaică s-a remediat; din nou, cei doi au fost surprinşi gângurind ca o pereche de porumbei. Aseară au luat cina la hotelul Clarendon cu ducele şi ducesa care le-au făcut cunoştinţă, aşa după cum cititorii noştri îşi amintesc, săptămâna trecută la Teatrul Regal. Madame purta o rochie de catifea reiată, corsajul drapat în cute peste piept, spatele cambrat. Foarte scurtă, mânecile tăiate în faţă pentru a etala...”
   Când ajunsese la partea cu gânguritul, Lord Adderley se ridicase de pe scaun şi se îndreptase către şemineu, holbându-se la colecţia de flori de sticlă de Murano a lui Lady Warford. Nu dădu atenţie restului expunerii, care înşira toate detaliile dezgustătoare despre ce purta Madame şi ce purta ducesa.
   Mânat de simţul datoriei, se prezentase la reşedinţa Warford aşa cum o făcea în fiecare zi în afară de marţi, când familia nu primea vizite. Era ca şi cum s-ar fi dus în fiecare zi să i se scoată un dinte, se gândi el. Nu era sigur că mai putea îndura mult: sporovăială necontenită a Clarei şi politeţea de gheaţă a mamei ei îl scoteau din fire.
   - Gângureală, ţi-ai găsit, spuse Lady Warford. Nu m-aş mira dacă Longmore i-ar rupe falca lui Tom Foxe pentru neruşinarea lui.
   - Mai degrabă Harry ar râde, opină Clara. Dar e interesant, nu-i aşa, Lord Adderley, că totul e acum în regulă între ei.
   - Nu pot decât să cred că aranjamentul pentru cină a fost făcut mai înainte, spuse el. Fără îndoială că doamna nu a dorit să-şi incomodeze prietenii. Are o relaţie strânsă cu ducele şi ducesa, din câte am înţeles.
   - Atunci fratele meu a profitat de această ocazie să se împace cu Madame, sugeră Clara.Poate învinge atunci când vrea.
   - Dacă Longmore doreşte să câştige, nu putem decât să tragem concluzia că e hotărât să atragă interesul doamnei, zise Lady Warford. Am avut presentimentul că se va ajunge la asta din momentul în care l-am văzut cu ea la teatru. Ah, ei bine, se putea să fie şi mai rău, sunt sigură.
   „O chelneriţă sau o balerină.”
   - Cred că o să-ţi placă de ea, mamă, spuse Clara. Pare simpatică. Cel puţin nu va deveni o noră dezagreabilă.
   - Noră? tresări Adderley. Deja i-ai dus la altar?
   - Cred că e doar o chestiune de timp, zise Clara.
   - Dar păreai s-o deteşti zilele trecute.
   - Asta a fost înainte să-mi spui că Harry a jignit-o. Ştiu cât de supărător poate fi fratele meu.
   - Lipsa lui de tact poate fi şocantă, aprobă Lady Warford. Din nefericire, Longmore poate fi bădăran destul de fluent în câteva limbi.
   - În orice caz, Lady Bartham o să solicite să-i fie prezentată mamei în seara asta, şi se pare că trebuie să agreăm sau să înghiţim situaţia.
   - Nu văd altă variantă decât să accept să o cunosc pe această doamnă, zise stăpâna casei. Nu se ştie niciodată cu Longmore, dar în eventualitatea că se va dovedi că nutreşte sentimente serioase, prefer să mă familiarizez cu ea în mod amical. Şi dacă nu se va ajunge la nimic...
   Lady Warford făcu un gest nepăsător.
   - Nu-i mare lucru. Sezonul e aproape gata şi va mai trebui să o vedem până la anul. Până atunci, cine ştie ce se va întâmpla?
  - Într-adevăr, spuse Lord Adderley. Cine ştie?
   Se îndepărtă de şemineu.
   - Mai bine să nu abuzez de timpul dumneavoastră. Ştiu că domniile voastre veţi dori să vă odihniţi şi să vă pregătiţi pentru balul din seara asta.
   Cum ele nu încercară să-1 reţină, îşi luă rămas-bun cu multă politeţe, chiar dacă nu cu multă căldură. Pe când ieşea din încăpere, la fel de bucuros să scape de acolo pe cât ştia că şi ele erau bucuroase să-1 vadă plecat, o auzi pe Clara spunând:
   - Abia aştept să văd ce va purta Madame de Veirrion.
   Adderley îşi înăbuşi un zâmbet şi ieşi. Gângurea, da? Ce vicioasă era micuţa cochetă. Las' să tipărească Spectacle ce dorea. Las' să creadă ce voiau. El ştia întregul adevăr.

   Balul contesei de Bartham
    Joi seară

   Longmore o privea pe Lady Bartham apropiindu-se de el.
   - Orice ai face, spuse el cu glas scăzut, să nu-i serveşti mamei acea reverenţă.
   - Dar despre ce reverenţă e vorba? se interesă Madame.
   - Ştii tu la ce mă refer. Reverenţa tip balerină în rol de lebădă muribundă ori crăiasa zânelor.
   - Dar e absurd. De ce aş face chestiile astea?
   El nu mai avu timp să răspundă pentru că Lady Bartham ajunse lângă ei, toată numai un zâmbet. O clipă mai târziu o conducea pe Madame să o cunoască pe mama lui.
   Le lăsă să meargă în faţă, studiind chipurile uimite ale invitaţilor.
   Rochia albastră fusese destul de drăguţă în magazin, însă acum îţi tăia răsuflarea.
   Broderia argintie delicată crea un model întreţesut peste stratul de crep albastru ce plutea peste căptuşeala de satin. Dantela de voal flutura, iar pe mâneci străluceau briliante.
   Sub candelabre, era ca şi cum ai fi privit lumina soarelui sclipind pe o mare albastră. Rochia avea un decolteu adânc, permiţându-i să etaleze perfect cele 11 tone de diamante pe care le purta - şi despre care, cu puţin noroc, nimeni nu avea să descopere că fuseseră trecute în contul ducelui de Clevedon la Rundell and Bridge.
   Dintr-odată, Longmore îl observă pe lordul Adderley, care poposise lângă bufet cu un rânjet mulţumit pe chip.
   - Draga mea Lady Warford, îngăduie-mi să ţi-o prezint pe Madame de Veirrion, spuse Lady Bartham.
   Lady Warford se ridică ţeapănă. Privirea ei albastră o sfredeli pe Madame ca şi cum era gata să-i facă o disecţie, fără obişnuitul preambul.
   Pentru o clipă, Madame se întrebă dacă nu cumva Lady Bartham făcuse vreo greşeală,în mod normal, pentru evitarea momentelor penibile, o lady era întrebată dacă dorea să i se prezinte o anumită persoană. Poate că Lady Warford fusese de acord, dar se răzgândise între timp.
   „Mon Dieu, sunt pe cale de a fi umilită, se gândi ea. Ofensă făţişă - la cel mai mare eveniment al Sezonului!”
   Dar nimic din ce se petrecea în mintea lui Madame nu i se oglindea pe faţă. În exterior afişa un zâmbet destul de amabil, dar nicidecum slugarnic. La urma urmei, Madame de Veirrion avea o avere considerabilă, iar la Paris era Cineva.
   Lady Warford făcu graţios un semn din cap.
   - Madame.
   - Lady Warford, rosti franţuzoaica fără a-i întoarce salutul scurt.
   Se scufundă într-o reverenţă Noirot, cea pe care Longmore îi spusese să nu o facă.
   Auzi cum toată lumea din preajmă îşi ţinu răsuflarea. Când se ridică, văzu că Lady Warford afişa o privire plină de curiozitate. Longmore apăru ca prin farmec lângă ele.
   - Doamne, Dumnezeule, doamnă, este mama mea, nu Ludovic al XIV-lea. Voi, francezii, faceţi totul în exces.
   - Ce este acest exces despre care vorbeşti? replică Madame. Aceasta este madame la marquise, da? Ce este greşit în acest fel pe care eu fac reverenţa către ta maman atât de elegantă? Căreia, da, îi cer o iertare.
   Îşi îndreptă atenţia către Lady Warford.
   - O să mă scuzaţi, iertare vă rog, Madame de - ah, nu. Trebuie să spun Lady Warford. Engleza mea este nu încă perfectă.
   - Sunt sigură că o veţi stăpâni cu vremea, Madame de Veirrion, zise Lady Warford. Aşa după cum se pare că aţi reuşit să stăpâniţi... alte lucruri.
   Aruncă o privire către fiul ei înainte de a se întoarce către însoţitoarea lui.
   - Cred că acesta este primul dumneavoastră bal la Londra?
   - Da, Madame - Lady Warford. Îmi fac debutul, mulţumită deosebitei bunăvoinţe a prietenei domniei voastre, Lady Bartham.
   - Dar bineînţeles că trebuia să vă am aici, interveni gazda. Era de neconceput să nu o am la balul meu pe doamna despre care se vorbeşte cel mai mult în Londra.
   - Bineînţeles că trebuia, încuviinţă Lady Warford zâmbind dulce.
   - Şi trebuie să o mai am şi pe cea de pe locul doi în atenţia generală, ducesa de Clevedon, adăugă râzând Lady Bartham.
   - De vreme ce discuţia se poartă în engleză, Madame este în fericita poziţie de a nu o putea urmări în cea mai mare parte, spuse Longmore. Îndrăznesc să afirm că abia dacă înţelege trei din zece vorbe ale acestei conversaţii. Madame, arătaţi puţin confuză. Cred că v-ar prinde bine o băutură. Lady Bartham, mamă, Clara - ne permiteţi să părăsim distinsa dumneavoastră prezenţă?
   O răpi de acolo într-o clipită.

CAPITOLUL l7

   Dansau.
   Sophy nu se aşteptase la aşa ceva. Fusese atât de atentă să-şi joace rolul, încât aproape uitase că nu era un actor într-o dramă pusă în scenă, ci o doamnă ce lua parte la un bal. Orchestra se apucase de cântat chiar în momentul când Longmore o trăsese departe de mama lui. Peate încă o clipă, Lord şi Lady Bartham începură să danseze, dar nu unul cu celălalt, ci cu partenerii impuşi de etichetă.
   Apoi Longmore spuse:
   - Ah, scuza perfectă să nu duci o conversaţie politicoasă.
   O conduse pe Sophy printre perechile care se roteau şi o cuprinse cu braţul pe după talie.
   - Nu sunt sigură... zise ea cu răsuflarea întretăiată. A trecut o veşnicie de când...
   - O să conduc eu, îi spuse contele în franceză. Lasă asta în seama mea, Madame. Ai încredere în mine.
   După câteva clipe, purtată pe aripile valsului, Sophy uită de afacerea ei, de comploturi şi de ticăloşi. În prezent exista doar acest bărbat şi mişcarea trupului său atletic şi sigur de el, la fel de sigur şi de viril în dans precum era în orice altceva.
   Dansară de jur împrejurul sălii de bal. Tânăra femeie plutea printre nori de mătase şi satin, tonuri de alb şi pastel, şi nuanţe vii de giuvaieruri şi negru, şi gri, toate învârtîndu-se în jurul ei, în vreme ce stele în culorile curcubeului străluceau ca în poveşti: smaralde, safire, rubine, perle şi diamante - mai presus de toate diamante - ce reflectau lumina feerică a candelabrelor de cristal. Era ca într-un tărâm de basm.
   La câte alte evenimente de acest fel nu luase parte în rol de cameristă? De câte ori nu descrisese astfel de scene pentru cititorii ziarului de scandal? Întotdeauna o făcuse însă din postura de spectator.
   Nu dansase de veacuri, aşa după cum încercase să-i spună. Nu, de pe vremea Parisului. În plus, nu participase niciodată la o petrecere ca aceasta. Nu dansase niciodată în braţele bărbatului pe care... îl iubea.
   Îşi ridică privirea şi îi văzu surâsul abia mijit în vreme ce ochii negri străluceau vesel: amuzament şi altceva ce nu putea înţelege.
   - Nebunatico, îi spuse el în franceză.Ce ţi-am zis în legătură cu reverenţa? Şi de ce mi-am închipuit oare că îmi vei da cea mai mică atenţie?
   - Am avut un motiv, răspunse ea în aceeaşi limbă.
   Era cu mult mai uşor să converseze aşa decât în engleza stâlcită a lui Madame. Franceza venea în mod natural. Să omori limba engleză într-un stil franţuzesc credibil cerea gândire.
   - Întotdeauna ai unul, replică el.
   - În primul rând că mişcarea unei balerine captivează ochiul, în al doilea rând, nu există ocazie mai bună pentru a etala rochia.
   - Chiar şi asta? Nu a fost creată să apară la maximul ei de frumuseţe în timpul dansului?
   - Înveţi, râse ea.
   - Ca să mă pot apăra. La fel precum Clevedon.
   Sophy îi urmări privirea. Marcelline şi soţul ei dansau şi era evident pentru toată lumea de ce Clevedon nesocotise o regulă de bază a clasei lui şi se însurase cu o negustoreasă. La fel de evidentă era şi iubirea care-i lega. Marcelline nu afişa o figură inexpresivă. Era ea însăşi: o femeie îndrăgostită, profund îndrăgostită de soţul ei.
   Îşi merita norocul, se gândi Sophy. Marcelline muncise încă de când era o copilă. Strânsese din dinţi într-o căsătorie ratată cu un ticălos fermecător, un văr al ei. Şi când venise holera îi luase pe toţi cei apropiaţi şi tot ce realizaseră prin muncă, adunase ce mai rămăsese din familia lor şi îi adusese în Anglia cu o mână de monede şi o voinţă nemiloasă de a reuşi.
   Sophy îşi luă privirea de la sora ei.
   - Dacă înţelegi atâtea despre crearea rochiei mele, atunci ştii şi că motivele mele au fost ascunse. E adevărat că toate ţinutele noastre sunt menite să arate bine în poziţie statică şi chiar şi mai bine in mişcare, dar îţi cer să-ţi aminteşti misiunea mea anterioară - aceea care ne-a condus la Hortense Nesuferita. Îţi aduci aminte?
   - Ca şi cum aş putea uita! Aluniţa ta, în special, este adânc înrădăcinată - sau poate că ar trebui să zic că apare în permanenţă - în memoria mea.
   - Am mers acolo ca să-mi pot da seama dacă e vechiul Dowdy's sau ceva diferit şi mai ameninţător. Trebuia să văd rochia mamei tale pentru că îşi dăduseră toată osteneala s-o facă. Era mai frumoasă decât creaţiile lor obişnuite, însă nu se apropia de realizările noastre. Dar cum să o faci pe mama ta să vadă asta?
   - Tot nu-mi pot da seama ce legătură are cu reverenţa, spuse el.
   - Nu ţi-a trecut prin minte că în momentul în care i-am fost prezentată mamei tale ea era înconjurată de creaţiile Casei Noirot? Lady Bartham, Lady Clara şi cu mine, toate purtam creaţiile Marcellinei. Mama ta nu putea să nu observe diferenţa între ceea ce purta ea şi ce purtam noi. Poate că o să-i ia un timp să înţeleagă, dar am sădit sămânţa.
   - Afaceri, oftă el. Reverenţa era o afacere.
   - Reclamă, îl corectă ea.
   - Mă faci să ameţesc, Madame.
   O atrase într-o piruetă ce o făcu şi pe ea să ameţească. După aceea, uită de afaceri. Cum de crezuse că valsul era doar un dans? Să valseze cu el era ca şi cum ar fi făcut dragoste - într-un mod frustrant, cu atingere, dar fără mângâiere.
   Strângere în braţe, dar nu îmbrăţişare. Un sentiment de presiune şi căldură imposibil de alinat, confirmând interzicerea extazului.
   Era suficient de aproape încât să-i poată simţi căldura corpului şi felul în care i se accelera respiraţia. Intimitatea lor era uimitoare, la fel ca atingerea mâinii ce o ţinea pe a ei, cealaltă ţinând-o de talie. Simţea că acolo îi era locul şi aşa era dîntotdeauna.Se miră de femeile din jurul ei care puteau dansa în acest fel intim cu bărbaţi care nu le erau amanţi.
   „Cum să mă pot opri? se întrebă ea. Cum să mă pot întoarce la viaţa mea fără el?”
   Întrebări fără rost. Jucaseră o farsă, şi această aventură a lor - dacă asta fusese - era doar o pură întâmplare. Doar o proastă fără seamăn ar fi transformat-o într-o tragedie romantică. Sophy n-avea timp să fie o proastă. Avea o misiune de îndeplinit, iar dacă făcea o greşeală, viaţa unei tinere fete ar fi fost ruinată... distrugând speranţele a trei femei, visurile şi anii lor de muncă intensă.
   Cu toate astea, era greu să-şi păstreze mintea limpede atunci când dansa cu el.
   Când muzica se stinse, i se păru mult prea devreme. Voia să-şi arunce braţele pe după gâtul lui şi să-1 sărute prosteşte şi să-1 strângă la piept deoarece...
   Deoarece, pentru un scurt timp, aflase ce înseamnă să trăieşti în lumea lui, mai degrabă decât să intri neinvitat. Pentru un scurt răstimp aflase ce înseamnă să fii special în felul în care fuseseră strămoşii ei: nu pentru că erau meşteşugari iscusiţi sau inventatori, sau soldaţi curajoşi, sau pentru că îşi aduseseră vreo contribuţie valoroasă la progresul omenirii, ci pentru că pur şi simplu erau născuţi speciali: erau aristocraţi. Mai presus de toate, spera, chiar şi în străfundul inimii sale cinice de Noirot, că era specială pentru el. Poate că era. Dar sfârşitul poveştii nu putea fi decât unul singur. Venise timpul să se pună capăt acestei tragicomedii. Sau farse. Nu era sigură ce anume era.

   Puţin mai târziu

   Alături de mama lui, Longmore privea cum Madame continua să facă furori printre invitaţi. La fel cum o urmărea şi Adderley din cealaltă parte a sălii.
   - Ai de gând să-i laşi pe ceilalţi gentlemeni să ţi-o ia înainte? îl dojeni Lady Warford. N-aş fi prea sigur de ea să fiu în locul tău, Harry. Poate că ai fi fost în frunte, cum ai spune tu, dar ăştia ar putea uşor să recupereze handicapul.
   Nu mai era nimeni prin preajmă, cu excepţia unei doamne foarte în vârstă - încă una dintre prietenele bunicii Warford - care era surdă lemn. Trebuiseră să repete fiecare lucru de vreo 6 sau 7 ori şi să răspundă la aceleaşi întrebări cel puţin la fel de des, dar acum capul îi căzuse pe pieptul bogat şi bătrâna lady începuse să sforăie.
   Deşi nimeni nu-i putea auzi, Longmore era surprins. Îi adresă o privire întrebătoare mamei.
   - Nu-mi face privirea aia, spuse ea supărată. Dovedeşte doar cât eşti de mărginit.
   - N-am încotro. Doamna nu mi se pare deloc genul de mireasă pe care mi-ai alege-o tu, şi totuşi iată-te împingându-mă către altar.
   - Nu-i nici pe departe ce aş alege eu. În plus...
   Când el ridică din sprâncene, Lady Warford adăugă:
    - Engleza ei este cumplită. Nu se poate să fi avut o educaţie corespunzătoare.
   - Unele persoane pur şi simplu n-au talent la limbi străine.
   - Talent sau nu, nu sunt deloc sigură că nu e o gâsculiţă desăvârşită. Dar e o fată atrăgătoare...
   - Cu o avere atrăgătoare.
   - Nu fi vulgar!
   - Dacă n-avea o lescaie, nu m-ai împinge să o curtez, spuse Longmore. Şi nu văd unde e graba.
   Privi către sala de dans, de pe marginea căreia Adderley o pândea pe Madame ca un animal de pradă.
   - Ah, dar uită-te, Madame dansează cu al treilea
fiu al lui Lady Bartham. Ar fi mare păcat dacă ar cuceri inima doamnei şi averea ei nemaipomenită.
   - Ar fi un foarte mare păcat dacă vreo fată s-ar mărita cu neisprăvitul ăla, replică mama lui. Dar fă cum vrei, Harry. Întotdeauna ai făcut aşa. Şi sora ta, la fel. Mă jur că am fost blestemată să am cei mai nerecunoscători copii. Dacă m-ar fi ascultat, nu s-ar afla în această situaţie nenorocită. Cu fiecare zi care trece, Adderley îmi place tot mai puţin - şi în primul rând îl dispreţuiesc. Uită-te la el. După două dansuri cu Clara, a abandonat-o. Când mă gândesc la ce bărbaţi ar fi putut avea! Ah, este prea mult. Şi vezi, chiar şi el îi face ochi dulci lui Madame. Cum îndrăzneşte?
   - Toţi îi fac ochi dulci.
   - Şi ţie nici nu-ţi prea pasă, trebuie să remarc.
   - Asta e genul de lucruri cu care trebuie să te obişnuieşti. Atrage atenţia oriunde se duce.
   Lady Warford o studie pe franţuzoaică mijind ochii.
   - Ştii,Harry, îmi aminteşte de cineva.
   Dansul se sfârşise, şi Longmore îl văzu pe Adderley îndreptându-se spre Madame.
   - Ah, nu, băiete, mormăi el. Distrează-te cum vrei, dar nu cu văduva mea veselă.
   - De ce să nu o facă? spuse mama lui. Doamna nu e a ta. N-ai făcut nicio mişcare să-i captezi interesul.
   - Asta n-are nicio treabă să-i capteze interesul, atâta vreme cât e logodit cu sora mea - ca să nu mai spun că Madame îmi promisese mie dansul ăsta.
   - Să nu faci o scenă aici, Harry. Mai ales nu aici.
   - Mamă, mă jigneşti profund. Nu fac niciodată scene.
   Nu se grăbi să traverseze încăperea şi nu împinse pe nimeni din cale. Lord Longmore n-avea nevoie de aşa ceva. Tot ce trebuia să facă era să afişeze o anumită expresie, şi lumea se ferea grăbită din calea lui.
   Când Longmore ajunse lângă ei, Adderley se aplecase mult prea aproape ca să murmure ceva la urechea lui Madame.
   - Regret să întrerup acest tete-a-tete, dar dansul ăsta e al meu, zise contele.
   - Cred că te înşeli, spuse Adderley. Madame mi-a promis mie dansul.
   Madame privi uluită de la unul la altul, apoi mâhnirea îi umbri chipul.
   - Asta e foarte rău. Trebuie să mă scuzaţi, Lord Add'lee. Lord Lun-mour vorbeşte corect. Era dansul acesta cel pe care i l-am promis. Memoria mea îngrozitoare - vă rog să mă iertaţi. Dar îl veţi avea pe următorul.
   - Urmează supeul, anunţă Longmore. De vreme ce e ultimul dans înainte de supeu, am privilegiul să vă conduc. Să cinaţi.
   - C'est exact, spuse ea. Uit asta.
   - Cât de uşor uitaţi, remarcă Longmore.
   Franţuzoaica îi aruncă o privire acră, apoi se răsuci cu un aer afectuos spre Adderley.
   - O să vă văd după cină, Lord Add'ley. Dacă nu o să fiu prea mult obosită.
   Adderley făcu o plecăciune şi se îndepărtă, afişând încă acel zâmbet afectat.
   Longmore îl urmări cu privirea, după care se întoarse spre Madame.
   - Te aştepţi să găseşti obositoare compania mea?
   - Asta nu e ce am spus, protestă ea imediat. Îmi întoarceţi vorbele greşit.
   - Şi privirea la fel?
   - Nu pot să vă înţeleg.
   - Am observat privirea pe care i-aţi aruncat-o. N-am pretins vreodată că sunt un geniu, dar cred că recunosc o privire galeşă atunci când o văd.
   - Şi de ce să nu flirtez? De ce avem această neînţelegere iar şi iar? Am eu oare o zgardă în jurul gâtului, ca un câine? Nu sunt câinele dumneavoastră în lesă, Lord Lun-mour. Nu vă aparţin dumneavoastră.
   „S-o crezi tu”, răspunse el în gând.
   - Poate că nu, zise cu glas tare. Dar gentlemanul îi aparţine surorii mele - aşa după cum v-am explicat. Necontenit.
   - Asta este monstruos. De ce mă acuzaţi pe mine? Că îl fur pe acest bărbat de la sora dumneavoastră?
   - Zilele trecute parcă eraţi de părere că trebuie furat.
   Ea dădu nonşalant din mână.
   - Eram nervoasă şi am rostit câteva lucruri prosteşti. Dar nu cu mult timp în urmă am cunoscut-o pe mama dumneavoastră, care a fost aşa de amabilă cu mine. Şi sora dumneavoastră mi-a iertat mie această mică eroare a mea. De ce să vreau să le supăr? Iată-mă pe mine, o străină. Singură. Nu mă protejează nimeni. Am numai pe prietenii mei să mă păzească şi sunt bucuroasă să fac prieteni.
   Se bosumflă.
   - Sunt şi eu bucuros că vă faceţi prieteni, zise Longmore. Totuşi, atunci când deveniţi prea prietenoasă...
   - Nu! Am fost doar amabilă, ripostă Madame fulgerându-1 cu ochii săi albaştri. Flirtez cu el puţin, în felul în care toate femeile fac. Nu văd de ce trebuie să îmi spuneţi că sunt greşită să fac asta. Dumneavoastră nu aţi spus nici măcar o vorbă de atenţie specială pentru mine.
   - Am spus două, dacă îmi aduc bine aminte, murmură el. Ce vrei mai mult, Madame?
   Obrajii i se îmbujorară şi roşeaţa coborî sub diamantele care-i înconjurau gâtul şi i se revărsau pe sâni.
   - Cred că vă jucaţi cu mine, spuse în cele din urmă.
   - Asta e ceea ce crezi? Că mă joc cu sentimentele tale?
   - Din cât se vede, pari să consideri că e o mare glumă.
   - Şi nu e?
   Ochii îi străluciră de lacrimi şi în acel moment Longmore ştiu că nu mai jucau un rol - sau dacă o făceau, dansau chiar la hotarul adevărului.
   - Da, se răsti ea. Da, aşa este. Distractiv. Ha, ha.
   Se întoarse într-o răzvrătire de satin şi dantelă şi îşi făcu drum legănând din şolduri, cu bărbia ridicată, prin sala de bal.
   De-abia ce Sophy îi întorsese spatele contelui, când Lord Adderley i se ivi în cale.
   - Credeam că i-aţi promis acest dans lui Longmore, spuse el.
   - Se pare că sunt fatiguee, zise ea deschizându-şi evantaiul şi fluturându-1 rapid în faţă. Şi prea încălzită, adăugă, sugerându-i că reacţia ei înfierbântată i se datora. Mi-am pierdut cheful de a dansa. Am pierdut plăcerea în acest bal.
   - Ca şi mine, rosti el în franceză cu accent englezesc. Şi ştii motivul.
   Ea îl privi pe deasupra evantaiului.
   - Ştiu oare eu?
   - Nu ţi-am spus?
    Vocea lui deveni joasă şi vibrantă.
   - Nu ţi-am pus eu oare inima pe tavă? Fiecare cuvânt pe care ţi l-am scris este rupt din inima mea. Ştii că sunt în agonie. De ce mă torturezi?
   - Eşti indiscret, murmură ea uitându-se de jur împrejur. Cineva poate auzi.
   - Trebuie să rezolvăm neapărat chestia asta. În fiecare zi te răzgândeşti.
   - În fiecare zi! Câte zile au trecut? Zile, milord. Nu ani, nici măcar luni sau săptămâni. Câteva zile. Câteva scrisori.
   Ah, da, ea îi răspunsese la scrisori, se gândi.
   Îi dăduse motive să spere şi motive să-şi piardă nădejdea. Îl încurajase în vreme ce părea că-1 respinge sau părea nehotărâtă. Dar avusese grijă să nu-1 respingă într-atât încât să-1 facă să renunţe.
   - Nu trebuie să mă presezi, îi ceru.
   - N-am timp să aştept. Dacă vrei să-mi calci inima în picioare, fă-o acum. Omoară- mi speranţa, dar fă-o repede, pentru numele lui Dumnezeu, şi pune capăt suferinţelor mele.
   Madame se îndepărtă, cu Adderley pe urmele sale.
   - Mă grăbeşti, îl mustră ea. O femeie nu ar trebui grăbită în chestiuni de amor.
   - Inima mi-a dat de veste de îndată ce te-am cunoscut. Am ştiut că suntem meniţi unul altuia.
   „De îndată ce ai auzit de marea mea avere.”
   Se apropie un servitor purtând o tavă încărcată cu pahare de şampanie, însă ea scutură din cap şi îşi continuă drumul.
   - Nu putem vorbi în acest loc, îi spuse lui Adderley. Prea multă activitate. Prea multă lume. Altă dată ne vom întâlni.
   - O să se meargă la cină. Nu va fi un prilej mai bun. Şi nu va mai fi un alt prilej. Trebuie să ştiu în seara asta. Mi-ai promis un răspuns în seara asta.
   - Eşti prea năvalnic.
   Acesta era şi rezultatul eforturilor ei.
   - Madame, eu nu mai am destul timp la dispoziţie.
   - Ah, da, eşti pe punctul de a te însura.
   - Asta rămâne să decizi dumneata.
   - Nu pot suporta gândul să te răpesc de lângă fata aceea drăguţă. Să-i frâng inima? Nu sunt genul acela de femeie.
   În vreme ce discutau, nu se oprise din mers, într-un ritm lejer, lăsându-1 să o urmeze.
   - Să-i frângi inima? Abia dacă mă suportă, aşa după cum bine ştii. Ai văzut. Întreaga ei familie mă dispreţuieşte. Dacă n-ar fi fost acel moment nebunesc, aş fi fost liber. Şi atunci aş fi putut aştepta la nesfârşit să te decizi.
   - Un moment nebunesc? Şi cum ştiu eu că nu sunt un alt moment nebunesc pentru dumneata?
   - Ce dovadă vrei?
   Ajunseră la uşile vitrate care stăteau larg deschise pentru a lăsa aerul să circule prin sala de bal în această noapte caldă. Afară exista o mică terasă mărginită de o balustradă de piatră. Lumina slabă care venea dinăuntru nu acoperea toată suprafaţa, lăsând o parte în întuneric. Dincolo de terasă, felinarele luminau grădina. Atât de romantic!
    Sophy zâmbi în sinea ei.
   Ieşi cu un pas hotărât şi se îndreptă spre zona de umbră.
   - Ce dovadă? spuse el din nou.
   - Nu voi avea o aventură, şopti ea. I-am fost credincioasă soţului meu. Nu sunt o femeie vicioasă. Nu voi fi amanta dumitale. Nu sunt curtezană.
   - Nu vreau o amantă, replică Adderley.
   „Bineînţeles că nu”, îşi zise Sophie.
   Întreţinerea unei amante era costisitoare.
   - Intenţiile mele sunt onorabile, continuă el. Pot să o demonstrez.
   La privirea ei întrebătoare, stărui:
    - Pot. Hai cu mine - acum, în seara asta. Ajungem în Scoţia în mai puţin de două zile, şi ne putem căsători de îndată.
   - Să fugim? Ai face asta?
   - De ce nu? Sheridan a făcut-o cu puţin timp în urmă. Şi spre deosebire de el, nu trebuie să ne facem griji că vom fi urmăriţi.
   Ea îşi duse mâna la inimă şi se îndepărtă.
   - Madame?
   - Nu, nu te apropia, zise ea scuturând din cap. Trebuie să mă gândesc. Nu este ceea ce am crezut. Nu am fost pregătită.
   În vreme ce vorbea, îşi aranja pe ascuns câte un detaliu al rochiei.
   - N-am crezut niciodată că o să ajungi atât de departe. Să fugi cu mine - îi va supăra pe prietenii dumitale. Asta înseamnă dizgraţie pentru dumneata, poate.
   - Nu-mi pasă. Dacă te am, nimic nu mai contează. Madame, te rog.
   Îi puse mâinile pe umeri şi o întoarse spre el. Neîntâmpinând rezistenţă, o trase în braţele lui.
   - Hai să fugim împreună, o imploră.
   - Nu! strigă ea. Nu! Opreşte-te! Ajutor!
   În timp ce striga în franceză şi în engleză, îl împinse, moment în care corsajul rochiei îi alunecă aşa cum fusese conceput să o facă, expunând dantela aurie a cămăşii şi o părticică din corsetul veneţian creat de Marcelline. Chiar în acea clipă, un mic grup îşi făcu apariţia pe terasă, cu Lady Clara în frunte.
   Dintr-un salt, Adderley se îndepărtă de Sophy ca ars.
   - Ce dracu? ţipă el.Ce-i asta?
   - E destul de limpede, replică Lady Clara.
   Se îndreptă spre el şi îl pălmui.
   - Bestie ce eşti! Bestie ipocrită şi infamă.
   - Ruşine să-ţi fie! strigă cineva din mulţime.
   - Îmi provoci scârbă, spuse Lady Clara. Nu voi fi soţia ta în veci. Poate lumea să creadă ce vrea despre mine, dar nu te-aş lua nici de-ai fi ultimul bărbat din lume.
   - Dar n-am... bâigui Adderley.
   - Să-ţi fie ruşine!
   - Ruşinos!
   Se alăturară şi alte voci, strigând la fel.
   Marcelline îşi făcu loc printre privitori şi se îndreptă către Sophy.
   - Ma pauvre dame!
   Se răsti în direcţia Adderley:
   - Quel monstre!
   - Dar eu niciodată... bolborosi acesta.
   - Bestie! strigă cineva.
   - Brută!
   - Ce dracu' se întâmplă?
   Longmore apăru din mulţime, evaluă situaţia dintr-o privire şi porni hotărât spre Adderley. Clevedon îl opri.
   - Nu. Nu-ți murdări mâinile.
   - Nu merită efortul, zise cineva.
   - Lasă-1 să putrezească, spuse altul.
   - Nu pe terasa mea, declară Lady Bartham din pragul uşilor vitrate, având-o alături pe Lady Warford.
   Pe fundalul luminos al sălii de bal, păreau doi îngeri ai răzbunării.
   - Lord Adderley,trebuie să vă cer să plecaţi, spuse Lady Bartham. Şi nu mai sunteţi bine-venit aici.
   Longmore ştia ce ar fi trebuit să facă.
   - În orice caz, să nu-1 loveşti, îl sfătuise Clevedon, şi toate surorile Noirot fuseră de acord cu el. Acesta era momentul Clarei, spuseseră cu toţii. Las-o pe ea să se răzbune, sub ochii tuturor celor care au judecat-o.
    Prin urmare, o lăsase pe Clara să-1 pălmuiască. Dar mizerabilul îi scăpa printre degete, şi Longmore începu să vadă flăcări în fata ochilor. Porni în urmărirea lui Adderley.
Nu făcuse nici 3 paşi când auzi vocea lui Madame înecată de plâns.
   - Lord Lun-mour!
Se întoarse şi o văzu cu braţul lui Marcelline pe după umeri, cu frumoasa ei rochie în dezordine. Lacrimile îi şiroiau pe faţă.
   - Vă rog, conduceţi-mă înapoi la hotel!
   La vederea rochiei în dezordine, mintea i se întunecă de mânie. Nu se putea gândi decât la crimă şi era cât pe ce să spună că ducele de Clevedon avea să o conducă, dar ochii ei mari şi albaştri îl ţintuiră pe loc.
   Trase aer în piept, după care îi răspunse:
   - Bineînţeles, madame.
   O conduse prin sala de bal, pe lângă invitaţii care şopteau uimiţi, şi apoi pe culoar şi în jos pe scări până când ieşiră din casă.
   El o susţinea, ea îşi afundase faţa în umărul lui, în vreme ce se comandase urgent o trăsură care să-i ducă la hotel. În câteva minute vehiculul sosi, iar Longmore o urcă rapid pe Sophy înăuntru.
   Când cotiră şi reşedinţa Bartham nu se mai văzu, inspiră adânc şi spuse:
   - Cred că a ieşit bine.
   Ea se prăbuşise peste el, înlăcrimată şi tremurând.
   Acum,tremuratul se opri brusc; Sophy se îndreptă de spate, îşi scoase cea mai mică batistă din lume şi îşi şterse rapid lacrimile.
   - Aproape perfect, aprecie ea.
   - Aproape?
   - Nu ar fi trebuit să-1 urmăreşti pe Adderley plănuind să-1 omori. Nu trebuia să îl urmăreşti deloc. Ţi-am explicat asta. Cu toţii ţi-am explicat. Ar scădea din efect. Ai uitat cum funcţionează? El îţi agresa... cum îi spune.
   - Mătuşa, completă el, uitându-se pe fereastră.
   Câteodată era un idiot, un mare idiot.
   - Dacă îl loveai, chestiunea era aranjată. Nu voiam să se rezolve astfel. Voiam să-1 facem de ruşine,  aşa cum o făcuse el de ruşine pe sora ta.
   Longmore se lăsă pe spate şi închise ochii.
   - Ştiu.
   - Dar ai uitat. Nu poţi uita lucruri din acestea. Aproape că ai stricat totul.
   - Te-a atins.
   - Preț de trei secunde.
   - Ţi-a văzut cămăşuţa.
   - Doi centimetri.
   - Şi corsetul.
   - Încă doi centimetri. La fel ca toţi ceilalţi. Ăsta era scopul.
   - Ştiu, oftă el. Dar sunt un bărbat îndrăgostit, şi un bărbat îndrăgostit nu gândeşte într-o manieră raţională.
   În trăsură se lăsă liniştea. De afară răzbăteau foarte clar zgomotele făcute de copite şi de roţi. Se auziră voci la distanţă.Un clopot suna undeva.
   - Trebuie să fac ceva cu tine, spuse în cele din urmă.
   - Ai făcut deja ceva, zâmbi Sophy. De mai multe ori... în două hoteluri diferite. Folosind o diversitate de mişcări. „Facem dragoste.”
   - Cred că trebuie să mă însor cu tine, conchise el.
   Sophy simţi cum un oftat dureros i se ridică în piept. Îl alungă.
   - Două cereri într-o noapte, spuse ea. Probabil că strălucirea diamantelor le arde creierii bărbaţilor.
   - Asta-i ce-mi place la tine. Atâta romantism.
   - Ei bine, e o glumă, nu-i aşa? Despre noi. Şi dacă nu fac o glumă, o să încep să plâng. Am plâns destul în seara asta.
   - A fost prefăcătorie.
   - Nu ştiu prea bine diferenţa, mărturisi ea.
   - Şi, ciudat, ăsta e încă un lucru pe care-1 ador la tine. În orice caz, indiferent dacă te place sau nu, mama vrea să te iau de nevastă.
   - Vrea s-o iei de nevastă pe Madame, vrei să spui.
   - Te găseşte destul de atractivă, deşi nu prea inteligentă. Dar va presupune că asta ne face compatibili, de vreme ce nu prea sunt dotat la capitolul creier.
   - Nu poţi să te însori cu Madame, şi nu poţi să te însori cu mine.
   - Atunci ce propui să facem?
   - Nu ştiu, suspină ea.
   - Păi, gândeşte-te, o îndemnă el. Ai scos-o pe sora mea dintr-o situaţie pe care toţi ceilalţi o socoteau fără speranţă. Sigur că poţi să născoceşti un plan pentru noi. Trebuie. N-ai vreun plan viclean s-o faci pe mama să te iubească?
   - Cu timpul, aş putea s-o ademenesc să vină la Casa Noirot. Aş putea s-o conving să mă tolereze drept croitoreasa ei. Dar s-o fac să mă iubească este exclus. Imaginează-ţi numai cum s-ar simţi.
   - Sentimente, pufni el.
   - E femeie.E mamă. Încearcă să te pui în locul ei: Clevedon s-a însurat cu sora mea în loc de fiica ei. Apoi tu decizi să te însori cu mine - sora femeii care i-a ruinat preţioasele planuri şi care este măcar indirect responsabilă pentru greutăţile Clarei.
   - Este chiar atât de important ca mama să te iubească?
   „Nu înţelegi, voia ea să strige. Familia mea n-a făcut nimic altceva decât să distrugă alte familii. De generaţii întregi. Nu sunt bună. Nu sunt virtuoasă. Sunt o ticăloasă. Dar nu vreau să fiu aşa.”
   - Părinţii tăi te vor dezmoşteni, zise peste câteva clipe. E cea mai puternică armă pe care o au. Poate singura armă.
   - Păi atunci va trebui să mă mut deasupra magazinului şi o s-o las pe nevastă-mea să mă întreţină.
   - Harry, îl dojeni ea. Ştii că-i absurd. N-ai putea să suporţi. Ştii că Leonie strânge baierele pungii? Marcelline şi cu mine nu ne pricepem la bani. Adică ne pricepem, însă doar la cheltuit.
   Longmore o privi un moment, apoi lăsă să-i scape un oftat:
   - Suntem condamnaţi. În acest caz...
   O luă în braţe.

CAPITOLUL l8

   Vineri, Spectacle relată toate detaliile incidentului de la balul lui Lady Bartham - ceea ce promitea să-1 facă de departe cel mai reuşit eveniment al sfârşitului de Sezon - împreună cu descrieri amănunţite ale rochiilor purtate de eroinele principale ale dramei.
   Sâmbătă, Spectacle îşi informă cititorii că Madame de Veirrion dispăruse din Londra tot atât de misterios pe cât apăruse. Plecase de la hotelul Clarendon vineri seara, se pare, într-o trăsură trasă de patru cai. Şi asta fusese ultima informaţie pe care ziarul putuse să o descopere.
   Duminică, Spectacle relată că lui Lord Adderley îi fusese interzis accesul în toate cluburile din capitală.
   Luni, Spectacle anunţă că Lord Adderley plecase din Londra în toiul nopţii. Creditorii, se spunea, îl urmăreau.
   Marţi, Sophy stătea la masa ei de scris în zona comună de lucru a celor trei surori. Compunea o descriere a rochiei pe care Lady Bartham avea s-o poarte la Almack's în seara următoare. Deşi articolul nu apărea decât în numărul de joi, ea încerca să-1 termine în avans în timpul pauzelor de la magazin. Odată cu creşterea numărului clientelor nobile, pe măsură ce se îndeseau petrecerile de sfârşit de sezon, avea de descris mai multe rochii decât înainte.
   Mulţumită lui Madame de Veirrion, Casa Noirot avea să scape basma curată în ziua scadenţei. Tocmai ajunsese la pălării, când Mary Parmenter îi spuse că era solicitată în cabinetul privat.
   Când Sophy intră în cameră, îi găsi acolo pe Lord Longmore, Lady Clara şi Lady Warford, care studiau absorbiţi rochia cu pene. Auzind uşa, toţi întoarseră capetele în acelaşi timp şi trei perechi de ochi o fixară.
   Sophy nu se retrase nici măcar cu un pas. Nu făcu ochii mari. Nu exclamă. Afişă doar interesul politicos rezervat oricăror clienţi.
   Lady Warford se încruntă, apoi scoase un mic icnet:
   - Madame de Veirrion? Dar credeam...
   Se întrerupse când observă mai bine ţinuta lui Sophy. Era elegantă şi stilată, exact cum trebuia să fie îmbrăcămintea unei croitorese. Totuşi, era o diferenţă ca de la cer la pământ faţă de vestimentaţia pe care ar fi purtat-o o doamnă deosebită precum Madame de Veirrion.
   Sophy făcu o reverenţă. Era reverenţa Noirot. Nu era necesară, dar o făcu oricum, poate pentru a-1 enerva pe Lord Longmore care profitase de ea pe drumul înspre hotel, joi seara, apoi la hotel, după care plecase şi o dăduse complet uitării, după cum se părea.
   - Da, este Madame, confirmă el acum.Dar nu este.E una dintre îngrozitoarele femei Noirot,mamă.Asta de aici e Sophia-cea care s-a lăsat asaltată cu câteva seri în urmă pentru a o salva pe Clara de la o căsătorie mizerabilă.
   Inima lui Sophy începu să bată cu putere. Nu spuse nimic, încercă şi să nu arate nimic, deşi era foarte dificil, în condiţiile în care tocmai descoperise ce înseamnă să ai inima cât un purice. Lady Warford îşi plimbă privirea de la Harry la Clara şi apoi la Sophy.
   - A fost o înşelătorie pe care a conceput-o domnişoara Noirot, continuă el. A făcut-o deoarece Clara e clienta ei favorită şi nu voiau să o piardă.Şi pentru că, de fapt, se pare că toţi o iubesc.
   Se opri pentru scurt timp,apoi reluă:
    - Eu mai degrabă o iubesc pe domnişoara Noirot. Dar sunt în dificultate. Nu se mărită cu mine decât dacă tu o placi.
   - Căsătorie!
   Un cuvânt. Un strigăt îndurerat din partea mamei lui.
   - Nu se va mărita cu mine decât dacă o placi, repetă el. Aş vrea să te străduieşti în acest sens.
   Lady Warford închise ochii şi se clătină puţin.
   - Poate că vrei să te aşezi puţin, mamă, propuse Lady Clara.
   - Prostii. Mă simt perfect.
   Ridicându-şi bărbia, murmură:
   - O croitoreasă. Încă o croitoreasă.
   Se uită în jur, şi Sophy văzu privirea pierdută din ochii ei.
   - Milady, începu ea.
   - Poate că la urma urmelor ar trebui să mă aşez.
   Lady Warford se aşeză pe scaunul oferit de Longmore, după care spuse:
    - Scena aceea de la balul lui Lady Bartham. Era... plănuită?
   - Plănuită până la ultimul detaliu, încuviinţă Longmore. Domnişoara Noirot a conceput planul în vreme ce o aduceam pe Clara înapoi de la Portsmouth. Şi asta a fost isprava domnişoarei Noirot, fără ea n-am fi găsit-o niciodată pe Clara.
   - Ah, Harry, gemu Lady Warford.
   - Nu se va mărita cu mine decât dacă o placi, rosti el pentru a treia oară. O plăceai destul de mult înainte.
   - Te rog, interveni Sophy. Asta era altceva. Eram o doamnă. Cu o avere considerabilă. Banii îndreaptă multe rele, după cum prea bine ştii. Nu e frumos să-i frângi inima mamei dumitale. Milady, poate că aţi dori un întăritor, îi sugeră acesteia.
   Fără a mai aştepta confirmarea, plecă să aducă coniacul ce era păstrat într-un dulap pentru cazuri de leşin sau crize neaşteptate, evenimente ce surveneau destul de des într-un magazin frecventat de doamne. Pe când îi turna, spuse:
    - Nu pot înţelege ce a fost în mintea lordului Longmore să vă supună unui astfel de şoc. Fără vreo pregătire, îndrăznesc să afirm.
   - Dacă i-aş fi spus mamei ce aveam de gând, n-ar mai fi venit.
   - Am venit, şopti Lady Warford. Adică, am crezut că vin să văd ceea ce s-ar mai putea salva din... trusoul Clarei.
   Ochii i se înlăcrimară.
   - Pentru acea nuntă îngrozitoare. Cu omul ăla îngrozitor. Şi dumneata...
   - M-a salvat, mamă,spuse Lady Clara. M-a salvat. De două ori.
   Lady Warford se întoarse către fiica ei. Privirea îi era plină numai de dragoste curată.
   Sophy îşi simţi inima zbătându-i-se de durere. Mama ei nu o privise niciodată astfel... când mama era să... când îşi amintea că avea copii.
   Lady Warford sorbi din coniac şi contemplă paharul în tăcere. Nimeni nu vorbea.
   Inima lui Sophy bătea să-i spargă pieptul, de mai avea puţin până să leşine. Totuşi, se strădui să stea perfect dreaptă şi-şi păstră expresia feţei exact aşa cum trebuia să fie. Interesată în mod politicos. Respectuoasă, dar nu exagerat.
   Croitoresele trebuie să păstreze întotdeauna superiori...
   - Cred că poate, murmură Lady Warford.
   Se opri.
   - Cred că poate... voi fi în stare s-o plac.
   Copiii ei spuseră la unison:
   - Ei, hai, mamă!
   - Serios, mamă!
   Privirea lui Lady Warford se ridică înspre Sophy.
   - Este absolut nerezonabil să te aştepţi din partea mea să te plac aşa, dintr-odată. Cu toate acestea...
   În timp ce toţi cei din încăpere îşi ţineau răsuflarea, ea continuă:
  - Cu toate acestea, mi-ai făcut o... mare favoare. O foarte mare favoare pentru care mi-e imposibil să te răsplătesc. Dar cel puţin eşti prezentabilă. Şi sora dumitale e o ducesă. Asta nu-i de ici, de colo. În orice caz, nimic nu-1 va împiedica pe Harry dacă-şi pune în cap să facă ceva.
   - Asta-i de-ajuns, Sophy? se interesă Longmore. Nu-i exact ce ţi-ai fi dorit, dar pentru moment, cred că mai bine nu se poate.
   Sophy îşi înghiţi un suspin.
   - Da, mă mulţumesc cu asta. O să încerc să o fac să mă placă mai mult, dar între timp, da, e în regulă. O să fac să... pentru că... pentru că aş fi foarte nefericită fără tine.
   I se aruncă în braţe.

   Vineri, în ziua de după ultima recepţie a Reginei din acel sezon, domnişoara Sophia Noirot şi contele de Longmore se căsătoriră cu dispensă specială în salonul roşu de la reşedinţa Clevedon.
   Participanţii erau mai numeroşi decât cei care asistaseră la nunta ducelui. De data asta, împreună cu surorile miresei, nepoata şi majoritatea mătuşilor lui Clevedon, asistau Lord şi Lady Warford şi ceilalţi cinci copii ai lor.
   Mai târziu,după masa de nuntă, pe când marchizul şi marchiza erau cufundaţi în gânduri în salonul reşedinţei lor, Lord Warford spuse dintr-odată:
   - Asta e o rochie nouă, draga mea?
   - Da, aşa este, replică Lady Warford surprinsă.
   Soţul ei, pe cât îşi amintea, nu-i observase niciodată hainele. Observa facturile de la croitoreasă şi câteodată mormăia în legătură cu ele, dar asta era tot.
   - Îţi stă foarte bine, spuse el cu un glas răguşit. Îmi aminteşte de fata cu care m-am însurat.
   - Da, într-adevăr? zise ea roşind.
   - Da.
   Marchizul se ridică, închise uşa salonului şi o ferecă.
   Şi apoi se petrecură unele lucruri care o făcură pe Lady Warford să uite gândul curios pe care-1 avusese în legătură cu ochii nurorii sale.

   După ospăţul de nuntă, tinerii căsătoriţi porniră spre Lancashire, surorile hotărând că înalta societate avea nevoie de timp ca s-o uite pe Madame Veirrion înainte de a o cunoaşte pe noua Lady Longmore. Se opriră să înnopteze la Angels' Inn, cam la 30 de mile de Londra.
   Atunci fu momentul în care, după ce el cu trudă îi desfăcuse fiecare panglică şi făcuse dragoste cu fiecare centimetru gol al corpului ei, în timp ce stătea lipsit de apărare într-o stare de totală beatitudine după actul sexual, Sophy se desprinse din îmbrăţişarea lui, se ridică în capul oaselor şi rosti:
   - Trebuie să-ţi spun ceva.
   - Întotdeauna există ceva, mormăi el.
   - Ar fi trebuit să-ţi spun înainte de nuntă. Marcelline a fost consternată că nu ţi-am spus.
   - O mărturisire?
   Longmore se ridică în coate.
   - Poate că o crimă? Un soţ nebun în pod? Dar nu, că ai fost virgină.
   - Asta-i tot ce primeşti în materie de nevinovăţie, zâmbi ea.
   - Nu sunt un mare adept al purităţii, declară el înălţându-şi privirea către sânii ei.
   Lumina lămpii îi făcea să strălucească precum două luni minunate. Nu chiar luni pline, mai degrabă ca nişte luni pe trei sferturi, cu o delicioasă ridicătură, la fel cu cea a nasului ei.
   - Uită-te la ochii mei, îi ceru.
   - Într-un minut, zise el. Îţi admir sânii. Cred că aş putea scrie un poem despre sânii tăi. Într-atât sunt de splendizi. Şi despre fundul tău. E absolut perfect. Ar trebui să fii model pentru statuile lui Venus. Dar nu vreau să-ţi facă ochi dulci o mulţime de dezmăţaţi. Mai curând te păstrez pentru mine.
   - Să ştii că te iubesc cu adevărat, spuse ea.
   - Ar trebui. Ne potrivim la perfecţie.
   - Aşa este. Tu mă înţelegi. Şi de asta sunt sigură că n-o să înţelegi greşit.
   - Sună de rău augur, observă el.
   - Nimic nu te înspăimântă, spuse Sophy. Uită-te la ochi.
   Când el se supuse, îl întrebă nerăbdătoare:
    - Ei bine?
   - Sunt de un albastru uluitor. O culoare neobişnuită.
   - Este albastrul DeLucey.
   - Evident e din familie. Ciudat cum de surorile tale mai mari nu îi au, dar fata lui Marcelline da.
   Ochii cei albaştri se măriră, îndemnându-1 să continue:
    - Asta era mărturisirea?
   - Da. Ştiai?
   - Câteodată pot şi eu să pun lucrurile cap la cap. Toate acele aluzii pe care le-ai lansat despre trecutul tău. Ştiam că trebuia să existe o poveste, dar eram prea ocupat încercând să te seduc pentru a căuta să scot ceva de la tine. Dar azi, totul a devenit limpede.
   - Azi, spuse ea. Înainte, în timpul sau după ceremonie?
   - Are vreo importanţă?
   - Da, pentru că Marcelline a spus că te-am păcălit să mă iei de nevastă.
   - Păi, asta ar fi sporit distracţia, dar nu e adevărat. Ştiam exact în ce mă bag. Am ştiut dintotdeauna, îndrăznesc să afirm. Ştiam că nu eşti ca nimeni altcineva. Ştiam că nu eşti plicticoasă.
   - Nimeni n-a acuzat vreodată pe alde DeLucey că ar fi plicticoşi.
   - Dar n-am înţeles întreaga situaţie până când nu s-a strâns toată lumea la nuntă, zise Longmore. Acolo eraţi toate: tu, ducesa, Leonie şi Lucie. Mi-am amintit de Lady Durwich povestind despre cei din familia DeLucey. Mi-am adus aminte de felul în care tu i-ai răspuns, făcând o mică glumă despre asta, după care te-ai lansat în plicticoasa descriere a rochiei surorii mele.
   - Ca să te derutez.
   - A funcţionat. Până azi. După aia, a devenit cât se poate de clar. Şi m-am gândit: pe Jupiter, ziua asta devine din ce în ce mai bună. Căsătoria mea o să provoace înaltei societăţi o criză colectivă de inimă. O să creadă că revoluţia e iminentă sau că se apropie Apocalipsa. Am convins-o pe cea mai fermecătoare drăcoaică să mintă că mă iubeşte, că mă onorează şi mi se supune pentru toată viaţa...
   - Asta n-a fost minciună, zise ea. Cu excepţia părţii cu „supunerea”.
   - Şi că pe deasupra mai e şi o Nesuferită DeLucey. Am devenit membru al bandei lor. Inima mi-a tresăltat de bucurie. Şi aproape că m-am rănit, ca să nu mă apuce râsul.
   Colţurile gurii ei începură să se încreţească.
   - Eram cât se poate de sigură că n-o să-ţi pese, zise ea.
   - Să-mi pese? Este perfect.
   - Tu eşti perfect. Şi cred că meriţi o răsplată pentru că n-ai căzut pe jos de râs, să strici solemnitatea momentului.
   - Mai că m-a omorât.
   Sophy se lăsă pe spate în braţele lui.
   - O mare recompensă, promise ea. Mai e doar un lucru.
   Îl mângâie pe piept şi mai jos.
   - Orice, spuse el.
   - Nimeni Nu Trebuie Să Ştie Vreodată.

SFÂRȘIT