Creion, Tudor Arghezi

   Fă-te, suflete, copil
   Şi strecoară-te tiptil
   Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
   Ca să poţi să te mai bucuri.

   Strânge slove, cărţi şi pană.
   Dă-le toate de pomană
   Unui nou învăţăcel,
   Să se chinuie şi el.

   Gândul n-o să te mai fure
   Prin zăvoaie şi pădure,
   Cu ecoul de cuvinte
   Care-ngână şi te minte.

   Când tristeţile te dor,
   Uită tot şi tâlcul lor.

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

........................................................
                                                 10.

                       În fiece minut descoperea prilejuri noi de bucurie şi iubire, ca un copilaş, în faţa căruia lumea şi viaţa de-abia începe a-şi dezvălui tainele. Stătea de vorbă mai ales cu ţăranii, aflând în inima sa vorbe de mângâiere prin care să le câştige încrederea şi să le dăruiască în schimb iubire.
    Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignată, îi aduse vestea că blestematul de Pălăgieşu l-a făcut "tâlhar" şi "trădător" în faţa tuturor domnilor, seara, la "cazină", ba s-a lăudat că are să-l înveţe minte şi omenie, de să-l pomenească cât va trăi. Apostol, fără să spună un cuvânt, îşi luă chipiul şi porni grăbit spre piaţă, lăsând pe maică-sa îngrozită, "că acuma de bună seamă o să omoare pe afurisitul de buzat", regretând că i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un ceas spăimântător, frângându-şi mâinile, plângând şi mai dojenind pe Rodovica asta, care "s-a obrăznicit şi s-a lenevit de tot, că nu-i chip să mai trăieşti cu ea...." Pe urmă Apostol sosi, senin şi mulţumit.
    - Ce-ai făcut, dragul mamei? îl întrebă doamna Bologa tremurând.
    - I-am cerut iertare, mamă..... răspunse Apostol cu bucurie în glas şi cu o flacără de fericire în ochi.
    Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telefonic să se prezinte imediat la serviciu.
    - Se vede că se îngroaşă lucrurile de au început să suspende concediile, zise Apostol liniştit şi încrezător, către maică-sa, comunicându-i ştirea.
    - Ba mare minune dacă n-o fi mâna "buzatului"! strigă doamna Bologa revoltată, mai ales gândindu-se că Apostol s-a şi umilit înaintea blestematului.
    De mult simţea Apostol că are o datorie de împlinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma îşi dădu seama că a trecut vremea şovării. După-amiază bătu la poarta avocatului Domşa, găsi pe Marta acasă, îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă, că  fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi, murmurând că numai ea a fost vinovată........
    Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în zori, căci trenul pleca foarte de dimineaţă. Petre, cu povara în spinare, gâfâia mai tare ca odinioară..... Apostol era aproape vesel. Vorbea cu maică-sa, plin de duioşie, şi-i zicea mereu:
    - Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, şi pretutindeni te însoţeşte Dumnezeu!..... Acuma ştiu, mamă, şi acuma mi-e croită cărarea vieţii, dreaptă şi luminoasă.....
    Când şuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonului, îi şopti cu grijă:
    - Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna Patimilor... Du-te şi  la biserică, du-te şi  nu  uita pe Dumnezeu!
    Apostol zâmbi blând şi-i răspunse cu o privire fierbinte de credinţă.
    Trenul porni încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui încrezătoare, ca o mângâiere cerească. Apoi coroana în floare a unui măr o învălui ca într-o haină de mireasă, în clipa aceea prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimţire neagră în mijlocul unei mari veselii..........

                                                       Cartea a treia
                                                              1.

                         Când văzu cea dintâi casă din Lunca, după o cotitură de deal, Apostol Bologa tresări iarăşi, parcă fără veste i s-ar fi mohorât sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsându-i în inimă u nou belşug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, având siguranţa că îl aşteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireşul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o lună...
     În gară pâlcuri de soldaţi se năpustiră asupra trenului ce pufăia şi se smuncea cu înverşunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetând aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se poticniră. Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce în ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatică, şi buzele îi încremeniră într-un surâs speriat......
    Apostol Bologa sări jos, mişcat şi zăpăcit, neştiind ce să facă. În inimă îi ardea pornirea de-a se repezi la Ilona şi de-a o strânge în braţe în faţa lumii întregi. Dar o nătângie stăpânitoare îl ţinu lângă vagon, să aştepte pe Petre cu   bagajele.
    - Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanţa care se lupta pe scara vagonului cu soldaţi grăbiţi să urce.
    Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gândindu-se cu teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acuma, înainte să-i audă el glasul. Totuşi, când ajunse în faţa ei, se opri mirat, prefăcându-se că de-abia acuma a văzut-o, şi-i zise cam rece:
    - Ce cauţi aici, Ilona?
    Fata se făcu de asemenea a nu-l fi zărit şi răspunse cu uimire:
    - Uite, uite, domnul locotenent!..... Ai şi venit?..... Tata zicea că mai ai vreo trei zile..... De altfel, pe dumnealui îl aşteptam, că s-a dus la oraş după nişte..... Dar poate c-o să sosească cu celălalt tren.....
    Îşi sorbiră o clipă privirile cu atâta înfrigurare, parcă între ochii lor s-ar fi întins un fir de mătase roşie. Apostol îi dădu mâna şi văzu că Ilona coboară pleoapele şi că buzele zâmbitoare îi tremură; mâna era însă rece.
    Apoi Bologa trecu înainte,  repede, să nu facă vreo prostie dacă nu se va grăbi. În ulicioara gării, întoarse capul. Fata se ciorovăia cu ordonanţa, cerându-i să ducă şi ea un geamantan, iar Petre refuza cu mândrie, explicându-i că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi că de altmiteri bagajele sunt mai uşoare fiindcă domnul locotenent a lăsat acasă multe mărinţişuri nefolositoare la război. Apostol nu se putu stăpâni să nu se amestece:
    - Lasă, Ilona..... De ce să te osteneşti tu? Poate duce soldatul şi mai greu.....
    Fata groparului zambi multumita, parca numai atata ar fi asteptat, si pe urma, in vreme ce Bologa isi continua drumul, incepu sa descoasa pe Petre, pe ungureste, cum a petrecut acasa, desi Petre nu-i prea intelegea intrebarile. Apostol, cu vreo doi pasi inaintea lor, auzea bine intrebarile ei, stia ca ea de la el ar dori raspunsurile si inima il durea de bucurie.
    Pana acasa, din toate gradinile le radeau pomii infloriti, iar pe marginile ulitelor li se scuturau in cale numai petale usoare, ca la nuntile din povesti. In odaia lui, Apostol gasi atata miros de floare, ca se tulbura, suspina si se uita recunoscator la Ilona, care, deodata incurcata, ii zise, ca si cum ar fi raspuns la o intrebare:
    - De cand ai plecat dumneata, m-am culcat eu aici, c-a vrut sa se culce ofiterul care a venit in locul dumitale, dar si tata a zis ca mai bine sa ma culc eu, ca dumneata tot trebuie sa te intorci si de ce sa o ia un strain si s-o strice, cand dumneata azi-maine.....
    Se opri, rosie foc, parca i-ar fi spus o taina grozava. Bologa avu aceeasi impresie, vru sa-i multumeasca dar simti ca, de va rosti o singura vorba, nu-si va mai putea stapani lacrimile de bucurie si se va face de ras soldatului, care se apucase sa-i descarce bagajele si sa aseze toate cum au fost acum o luna..... Atunci, ca o salvare, ii veni in minte serviciul si trecu grabnic in cancelarie. Cei doi soldati se sculara in picioare, iar el, ca sa-si mai reverse generozitatea ce-i umplea sufletul, le stranse mana zambind si intrebandu-i cum merge slujba si ce s-a intamplat mai de seama in lipsa lui. Sergentul dadu sa-i explice ceva, dar Apostol, aruncandu-si ochii prin niste hartii indiferente, nu-l asculta deloc, fiindca toate gandurile ii fugeau inapoi, in odaia unde ramasese Ilona si de unde Petre nu se mai urnea, ca si cum anume n-ar fi vrut sa-i lase singuri. Apoi, inainte ca sergentul sa sfarseasca lamuririle, se intoarse dincolo si, fara sa se uite la Ilona, zise nerabdator, catre ordonanta zeloasa:
    - Bine, Petre..... ajunge..... Lasa ca mai faci si alta data..... Acuma...... ajunge.....
    - Apoi am si ispravit, don locotenent, raspunse Petre, usurat, iesind indata, sa-si potriveasca si culcusul lui din tinda.
    Cand se pomeni singur cu fata, Bologa rosi mai rau ca adineaori Ilona. Isi zicea ca atat Petre cat si fata au inteles gandurile lui si-i era rusine, parc-ar fi planuit o crima. In acelasi timp insa simtea o trebuinta arzatoare sa-i spuie ca i-e draga si tot atunci isi dadea seama ca ar fi ridicol sa faca declaratii de amor unei tarancute care nici nu l-ar intelege, ba poate ar si rade de dansul. Ilona parea si mai tulburata. De unde cat a fost Petre aici, s-a miscat si ea, asezand cate ceva, acuma statea langa pat, nestiind ce sa faca cu mainile, uitandu-se la Apostol cu o curiozitate infricosata si mai ales asteptand din clipa in clipa sa se intample o minune.
    In sfarsit, dupa o tacere apasatoare, Apostol Bolga se aseza pe lavita, intre ferestrele dinspre ulita si vorbi deodata cu glas rece si strain, cum ar fi vorbit cu un soldat oarecare:
    - Dar tatal tau ce-a mai dres de cand am plecat?
    Ilona se repezi asupra intrebarii parc-ar fi fost chiar minunea asteptata si raspunse cu mandrie grabita si aproape jignitoare:
    - Tata ce-a facut, zici?..... Apoi munca si necazurile, ce crezi ca-i nimic? Ca doar avem si noi niste pamanturi, ca oamenii de treaba, si trebuie sa muncim cum putem daca vrem sa traim..... Numai Dumnezeu stie.....
    Apostol o privea si o asculta cu luare aminte si totusi nu pricepea nimic. Glasul ei insa, cu ondularile aspre ca un cantec salbatec, i se prelingea in suflet prin toti porii, ii alinta toti nervii. Si in aceeasi vreme ochii lui se odihneau pe buzele ei, putin carnoase, rosii-inchise si umede, care se miscau convulsiv, indarjite si cu un fel de imputare tainica.
    Cand tacu Ilona, Bologa se zgudui, ca si cum i s-ar fi rupt ceva in inima. Ii intalni ochii si zari acolo infricosarea ce se cuibarise brusc si in sufletul lui. Apoi, in tacerea dintre ei cazu, ca o izbavire, un strigat gros din ograda si deodata se inviorara amandoi, iar fata, cu glas mai dulce si cu ochi razatori, intreba:
    - Dar dumneata ce-ai mai facut pe-acasa, bine?..... E frumos pe la dumneavoastra?
    - Ca si pe aici, Ilona..... doar ca la noi e mai departe razboiul..... putin mai departe.....
    - De noi stiu ca nu ti-a fost dor, vezi bine..... Cum sa-ti fie dor, ca acasa omul..... urma Ilona ascunzandu-si intr-un zambet intrebarea.
    - Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zambind, dar cu o voce mai groasa ca de obicei, care se silea sa coboare in inima ei.
    Ochii fetei palpaiau cu luciri nervoase, in vreme ce buzele raspunsera cu graba:
    - Vai, Doamne, am avut o presimtire grozava ca ai sa te intorci inainte de-a se implini vremea si de trei zile am asteptat toate trenurile, nu stiu de ce...... toate, toate trenurile, toata ziua......
    Pe fereastra dinspre gradina batea soarele in asfintit. O fasie de aur tremura piezis, peste masa, pe podeaua galbuie, pana aproape de usa, despartind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecata. Fericirea tresalta in inima lui ca niste junghiuri dureroare si prin creieri i se invartea in cerc acelasi gand: daca Ilona si-ar da seama ce vorbeste, i-ar fi rusine si l-ar parasi. Se scula brusc in picioare, vrand sa o roage sa nu plece, desi fata vorbea mereu, cu aceleasi strafulgerari ciudate in ochi. Balta de lumina dintre ei radea si-si oglindea rasul parca numai in obrajii Ilonei. Atunci Apostol uita de ce s-a ridicat si se gandi cum sa treaca el prin pata de soare fara s-o tulbure. Si tot gandindu-se, se pomeni c-a pasit in suvoiul razelor poleite si se opri buimacit, fiindca si fata se apropiase, ca si cum ar fi ademenit-o cine stie ce putere tainica. Buzele ei se mai miscau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Sopti ragusit:
    - Multumesc...... Ilona..... pentru ca......
    O privea si se vedea in ochii ei ca intr-o oglinda. Ridica bratul putin, parc-ar fi dorit sa-i stranga mana, si deodata ii cuprinse mijlocul. Fata se lasa moale in imbratisarea lui cu o ramasita de protestare supusa:
    - Vai de mine..... ca si dumneata, zau asa.....
    Impreunandu-se, buzele lor fierbinti se crampotira, cu o patima furioasa, cateva clipe. Apoi Ilona isi veni in fire, se smulse ca o soparla, isi potrivi naframa pe cap dintr-o singura miscare si pieri pe usa afara.....
    In acelasi moment vraja din odaie se stinse ca un vis. Apostol se uita imprejur cu frica si i se parut ca s-a trezit intr-o casa straina. Panza de soare ramasese pe loc, dar avea o melancolie de amurg in sclipirile-i tremurate. Pe urma toata odaia se umpluse parca numai cu gandurile lui, ca un stol de pasarele scapate dintr-o colivie.
    "Ce inseamna romantismele astea caragioase de licean amorezat? isi zise cu o revolta pe care o simtea el insusi falsa si care totusi credea ca o sa-i molcomeasca parerea de rau ce i se gramadea in inima. Atatea mofturi, atata zbuciumare pentru....."
    In vremea aceasta insa, in alte parte a creierului ii fierbea intrebarea tot mai atatatoare: "Unde s-a dus Ilona?"
    Isi aluneca mainile prin parul castaniu, ca si cum ar fi incercat sa-si ostoiasca gandurile. Apoi se apropie de fereastra stanga, sa-si mai racoreasca sufletul privind afara. Ograda era ingramadita cu uluci, si peste drum, intr-o gradina, albeau pomii infloriti, inviorand inserarea. Ici-colo coperisuri de case, dranite mucezite insemnau pete negre la poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase. Langa poarta, razimat de uluci, statea un infaterist foarte murdar si zdrenturos, cu casca pe ceafa, cu o mutre paroasa de maimuta, vorbind cu cineva din tinda, vesel si multumit si aratandu-si mereu dintii albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru sa-l ignoreze, dar inima lui intreba: "Cu cine vorbeste infanteristul?" Era sigur ca taifasuieste cu Ilona, si fata i se stramba de manie, aproape fara sa-si dea seama. Soldatul il zari in fereastra si deodata i se stinse rasul si dintii cei albi se ascunsera intr-o seriozitate putin speriata; lua pozitie, isi indrepta casca, saluta grav si pe urma, fara graba, uitandu-se pe furis spre geamul primejdios, se tari mai departe in ograda, pana ce disparu din ochii locotenentului.
    "Adica ce-mi pasa mie cu cine a vorbit badaranul, chiar daca a vorbit cu ea?! raspunse Bologa intrebarii care-i tot sfaraia prin minte. Am sa ajung de rasul lumii cu asemenea....." adauga apoi nervos, asezandu-se iarasi pe lavita, unde statuse adineori cand fusese si Ilona in odaie.
    Cauta sa se gandeasca la altceva, dar simti ca nu e in stare, iar din fundul inimii auzi un glas limpede: "Ilona mi-e draga....." Apoi nu se mai impotrivi glasului si sufletul i se insenina si i se umplu de o noua bucurie mare, ademenitoare, in care Ilona intruchipa toata lumea. Si el se lasa in bratele acestei bucurii cu sfiala si uitare de sine, ca o fecioara in bratele primului iubit. Avea impresia ca inima i se topeste incet-incet, raspandint in jurul lui fiori de dragoste. Amurgul cenusiu ploua pe geamuri, printre muscatele somnoroase, invaluindu-l intr-o retea de fericire......
    Intr-un tarziu se smulse din ispita visarilor, isi puse chipiul si iesi. In usa tinzii, infanteristul murdar statea mereu de vorba cu un artilerist in capul gol, iar Bologa, vazandu-i, se bucura. In tinda se mai gandi la Ilona, dar nu se opri si nici n-o cauta din ochi. In ograda de asemenea se gandi la ea si totusi nu intoarse capul. Racoarea amurgului parca-l dezmeticea dintr-o betie.
    Ajunse in ulita si nu coti spre mijlocul satului, ci tocmai dimpotriva, ca si cand ar fi vrut sa fuga de o primejdie. Merse vreo cinci minute, si ulicioara se imparti brusc in doua pe malul garlei galagioase. Pe cer, chiar in varful magurii ale carei poale se scaldau aici in apele raului, se ivi luceafarul alb, rece ca un ochi din alta lume. Bologa, parc-ar fi regasit o comoara uitata, sorbi cu lacomie lumina cereasca.....

                                                                      2.

                                A doua zi, Apostol Bologa, reluandu-si serviciul, isi aduse aminte de obligatiile reglementare si instiinta, prin telefon, pe aghiotantul regimentului ca, in urma ordinului telegrafic, ieri dupa-amiaza a sosit in Lunca.
    - Va sa zica ai luat cunostinta, camarade, si nu mai e nevoie sa ma prezint in persoana, fiindca ni s-au aglomerat lucrarile pe aici, sfarsi Apostol, dar cand sa inchida telefonul, ii veni in minte si adauga cu putin imputare: Apropo, era sa si uit..... Inca un moment! Ia spune-mi, prietene, de ce mi-ati mancat trei zile din concediu?..... N-as putea afla si eu?
    - Habar n-am, raspunse, grabit, aghiotantul. Intreaba si tu la divizie, daca te intereseaza.....
    Bologa sovai. In creieri retraia clipa cand a aratat doamnei Bologa cuprinsul telegramei si siguranta ei ca ordinul de chemare a fost provocat de denuntul lui Palagiesu. De ce s-a dus el oare tocmai atunci sa-i ceara iertare? Si de ce s-a simtit atat de fericit cand notarul s-a lasat rugat pana a binevoit sa-i intinda mana?..... Acuma se rusina pana in sinea sa de umilita de atunci, dar rau nu-i parea, ci mai degraba c-ar fi savarsit o fapta buna prin care si-a usurat inima si a curatit-o. Atunci nicio clipa nu s-a gandit la denuntul lui, atat de putin ii pasa de lume si de toate cele ce erau afara de sufletul lui. Azi Palagiesu a sarit brusc deasupra. Daca intr-adevar a fost denuntul notarului la mijloc?..... Aghiotantul generalului e un las cu spinarea de trestie si poate ca nu-i va spune nimic, totusi n-ar strica sa-l descoasa putin, sa faca lumina, orice s-ar intampla pe urma. Drumul drept e totdeauna cel mai bun.
    - Ordinul excelentei..... personal al excelentei..... Eu nu cunosc motivul, zbarnai aghiotantul generalului Karg in telefon.
    - Atunci sa ma prezint excelentei? intreba Apostol.
    - De ce? Tu vezi de serviciu si taci mulcom! Daca va fi nevoie, te voi chema, n-ai grija..... Acum sunt in perspectiva evenimente mari, foarte!..... Toata lumea trebuie sa fie la datorie!
    Apostol Bologa nu-si putu stapani o strambatura de dispret, cand lepada receptorul, caci aghiotantul care nu fusese niciodata in transee si care ar fi fost in stare sa perie in fiecare zi toti generalii armatei numai sa nu intre el in foc, pomenind de "evenimente foarte mari", isi ingrosase vocea ca un viteaz de cafenea.
    Peste un minut, Apostol se trezi studiind cu o atentie incordata harta noua, sosita in lipsa lui, cu situatia exacta de pe front. Nu mai era o schita aproximativa si invechita, ca odinioara, ci harta adevarata, precisa, in care se putea ceti locul tuturor unitatilor, incepand de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Ii placea mai ales ca azi se orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atat de miscat, atat de infrigurat, din pricina hotararii de-a trece negresit. Sau poate din pricina boalei? Daca nu cumva din pricina lasitatii; fiindca orice clipa petrecuta aici ii slabea increderea in propria-i vointa si-i rodea insasi credinta..... Urmari cu creionul drumul de atunci, pana la adapostul capitanul Klapka. A, dar de aici mai e cale buna pana la infanterie!..... Si ce aproape i s-a parut pe "teren"! Fireste, pentru ca uite ce mai cotituri pana la primele linii..... Daca tii drumul principal, uite, dai tocmai la husarii descalecati.... Dar escadronul lui Varga?..... Al treilea..... Uite-l!..... Ce curios e aici frontul..... Ei pe o muchie, ceilalti pe alta muchie de munte, si la mijloc, gol..... gol...... peste o mie de metri..... Oare de ce s-a fixat asa linia, de ce nu s-au apropiat, fie husarii, fie ceilalti?..... "Iaca, pe aici as fi putut trece atunci daca as fi stiut..... Si daca ma intalneam cu Varga?..... Mi-a spus doar ca m-ar aresta si......"
    "Acuma imi pierd vremea degeaba, fiindca numai Dumnezeu stie ce va fi!" isi zise deodata Bologa, ca si cum s-ar fi speriat de ceva necunoscut.
    Ridica ochii de pe harta. In fata lui, la masa cealalta, printre vrafurile de registre si hartoage, vazu capul sergentului, cu fruntea incretita si cu crestetul tuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuita, cadea o lumina de argint vechi. Afara, in ograda, si mai departe, pana la picioarele dealurilor ce inchideau zarea, stapanea atata liniste si pace, ca sufletul lui Apostol Bologa se umplu iar de nadejdi, si mai ales de o incredere adanca. Ii parea rau numai ca niciun petec de cer nu-i infrumuseta orizontul.
    Tocmai cand inima ii era stapanita de multumire, in ograda aparu Ilona, care venea de undeva, imbujorata, obosita, cu ochii scaparand de manie. Si parca ar fi cazut de pe o culme ametitoare, Apostol simti ca din suflet i s-au desertat brusc impacarea si linistea, iar in locul lor s-a ivit o ingrijorare ciudata si o dorinta darza. Dadu sa sara de pe scaun, sa alerge la Ilona, s-o ia in brate si sa n-o mai lase sa plece de langa dansul. De aseara, de cand a fugit din odaie, n-a mai vazut-o deloc..... Unde a umblat si de ce n-a venit?
    Ramase totusi in birou, coborandu-si privirile iarasi pe harta cu pozitiile trupelor. Pe buze il frigea sarutarea de aseara si in suflet i se zvarcoleau urmele linistei de adineori, in creieri insa ii clocoteau ganduri si intrebari furtunoase. Isi dadea seama vag ca intre Dumnezeu si iubirea lui e o prapastie si nu era in stare sa intelegea ce rost are prapastia aceasta? Daca Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde intr-insul?

                                                                        3.

                                    Dupa-amiazi, Apostol Bologa pleca la depozitul general de munitii, sa ia o intelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gara, intr-o cocioaba darapanata, ca sa fie aproape de depozitul sapat in pantecele dealului. Acolo dadu peste locotenentul Gross.
    - Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strangandu-i mana cu bucurie.
    - Lucrez, cu un mic detasament, la amenajarea depozitului, de vreo patru zile, raspunse pionerul, de asemenea bucuros.
    Comandatul era dus undeva si Bologa se hotari sa-l astepte, mai ales ca avea pe Gross sa-i tina tovarasie. Dupa cateva intrebari insa, locotenentul zise deodata:
    - Sa nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioara, stii, in curtea generalului, in Zirin!
    - Ce imputare? facu Apostol nedumerit.
    - Ei, nu-ti aduci aminte? urma Gross aproape batjocoritor. Apoi da, fireste, atunci numai de frontul romanesc tremurai si poate nici nu ti-ai dat seama ce mi-ai spus..... Dar eu n-am uitat, amice! Uite, si acuma e aici imputarea ta, ca un cui, aici, in suflet..... Si totusi n-ai avut dreptate! Sapte luni am rumegat vorbele tale si de atunci te astept cu raspunsul..... Mi-ai spus, mai pe subtire, ca sunt las pentru ca una vorbesc si alta fac......
    - A, da, murmura Bologa, rusinat. Da..... adica nu tocmai las..... In sfarsit, atunci aveam atata venin in inima, dragul meu.....
    - Sunt las, sunt chiar ipocrit, recunosc! sasai Gross aprig, infuriat parca de sfiala camaradului. Fiindca nu mi-a sosit inca vremea!..... Dar cand va sosi vremea, voi fi cumplit, Bologa, n-ai grija!..... Acuma primesc ordinele, scrasnesc din dinti si execut..... Nu ma plang si nu plang pe nimeni, ci adun picaturile de ura pentru ziua care va veni negresit, care se apropie!..... Aici orice sinceritate intampina numai gloante. Astfel lasitatea mea este o arma de lupta si de rezistenta..... Trebuie sa rezistam pana cand va rasari soarele nostru, trebuie sa rezistam si sa traim daca vrem sa rasara soarele!
    Bologa se buimaci de ura ce ardea cu flacara in ochii locotenentului si zise cu tristete:
    - N-ai sa fii fericit niciodata, Gross, din pricina uri tale!
    - Nici n-am nevoie de fericire..... cel mult de razbunare! Fericirea e pavaza lasitatii, pe cand razbunarea.....
    - E tot un fel de fericire, zambi Bologa, intrerupandu-l.
    - Fireste, daca intelegi asa fericirea, se supara Gross. Atunci cand ti-e sete, fericirea e un pahar cu apa!
    - Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-l cu o usoara mustrare.
    - Si iubirea e Dumnezeu, adauga Gross razand ironic. Da, da, cunoastem!..... Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde ne ducem si, prin urmare, inlocuim intunerecul cu un cuvant mare si gol.....
    - Cand simti pe Dumnezeu in sufletul tau, nu mai ai nevoie nici de explicatii, nici de trecut si viitor, zise iar Bologa, linistit. Cand crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vietii!
    - Ce-i, Bologa, ai nebunit? intreba brusc locotenentul, foarte serios.
    - Toate stiintele trecute si viitoare nu vor putea inabusi in sufletul omului glasul lui Dumnezeu! urma Apostol cu o inflacarare umila. Pretutindeni te izbesti de intrebari, numai in Dumnezeu gasesti impacarea fara indoieli! Vesnic te chinuieste rostul vietii daca n-ai pe Dumnezeu in suflet si niciodata nu stii unde-i binele si unde-i raul, caci ce-a fost bine azi, maine va fi rau..... In clipa cand Dumnezeu ar parasi pe om, definitiv, fara speranta, lumea ar deveni o masina imensa fara conducator, osandita sa scartaie la infinit, fara rost, ingrozitor de fara rost..... In asemenea lume, viata ar fi un chin atat de cumplit, ca nicio fiinta simtitoate nu ar mai putea trai!..... Ar fi intr-adevar sfarsitul lumii.....
    Gross il privi cu dispret, zambitor mai intai, apoi cu mirare si la sfarsit izbucni adanc indignat:
    - De mii de ani se zbuciuma omul implorand binefacerile Dumnezeului iubirii, si din an in an mai rau! Fiindca iubirea e zestrea fricosilor si a neputinciosilor...... Martirii intru Hristos primeau moartea proslavind pe Dumnezeul iubirii, si totusi Dumnezeu..... Victoria crestinismului a fost dobandita prin umilita si lasitate, de aceea a intronat pe pamant domnia falsitatii, prefacatoriei si nedreptatii...... Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalti zei impreuna!
    - Iubirea n-a ucis niciodata, Gross, zise Apostol netulburat. Numai oamenii ucid in numele ei! Dar cand va veni adevarata stapanire a iubirii.....
    - Dragul meu, il intrerupse Gross, mai agitat, stapanirea iubirii adevarate nu poate veni niciodata, pentru ca ar fi o absurditate. Cand s-ar convinge omul ca, in afara de viata de aici, de viata noastra pamanteasca, il asteapta aievea dincolo de moarte o viata noua, fericita, in clipa aceea, da, cu adevarat s-ar sfarsi rostul nostru pe pamant. De ce as trai eu aici, in ticalosie, cand, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge, intr-o secunda, in imparatia fericirii? Cine crede sincer in viata de apoi si totusi tanjeste aici, e imbecil, prietene!
    - Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu, aici ca si dincolo, raspunse Bologa. Daca Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie sa alergi la el fortand zavoarele mortii!
    - Da, da..... Asa vorbiti de doua mii de ani! murmura locotenentul de pionieri, iar dispretuitor. Mereu cu iubirea in gura si cu sabia in mana! Mereu ipocrizia..... Si nu ipocrizia ocazionala si temporara a luptatorului, ci ipocrizia dogmatizata, devenita instinctiva si inconstienta!
    Plimbandu-se de ici-colo, prin odaita stamta, Gross se uita din cand in cand la Bologa, parc-ar fi sovait sa-i destainuie toate gandurile. Apoi se opri nehotarat. Ochii lui mici scaparau, iar glasul i se incalzi si capata mladieri stranii:
    - Iubirea a dat faliment, ca si umilinta, smerenia...... Omul vrea sa fie acuma mandru si stapan si egoist, sa lupte si sa-si biruiasca vrajmasii, oricare si oriunde ar fi ei..... De aceea trebuie sa maturam ruinele din sufletul omenesc si sa pregatim venirea zeului nou, care nu cere inchinare si injosire, ci lupta si inima darza! Pana azi ne-a fost rusine de ura din sufletul nostru, desi e sora buna cu iubirea..... Pana azi am ascuns-o si am inabusit-o ca pe o biata cenusareasa sau ca pe o ramasita animalica!..... De azi incolo va trebui sa-i dam locul de cinste in viata omeneasca, fiindca oamenii nu mai vreau sa moara, ci sa traiasca si sa lupte...... Cand mori luptand, moartea e rascumparata, si cand izbutesti prin lupta, victoria e mai dulce..... In locul ipocriziei trebuie sa vie franchetea, chiar brutala! Numai ura va zdrobi minciuna care otraveste lumea!
    Apostol Bologa, uluit, aproape spaimantat de inflacararea locotenentului, ingana:
    - Bine, Gross, credeam ca esti socialist si ca.....
    - Ca sub eticheta mea se piteste tot un fel de fatarnicie? zise Gross, luandu-i vorba din gura, cu vocea iar aspra si neplacuta. Dar meritul cel mare al socialismului in istoria omenirii este tocmai indrazneala de a propovadui pe fata ura, de-a imparti pe oameni in doua tabere, care sa se urasca in veci! Pe cand diversele forme ale crestinismului macelaresc omenirea in numele iubirii, noi am declarat fara ipocrizie ca uram pe cei puternici si pe cei mincinosi, ca vom lupta impotriva lor fara crutare pana ii vom dobori. Voi vorbiti de iubire si de Dumnezeu, dar numai ca, sub scutul lor, sa puteti urmari mai lesne alte scopuri, nemarturisite! Tu insuti esti o pilda vie, de aceea te-am si observat de cand te-am cunoscut. Pentru mine esti un caz interesant, Bologa, sa nu te superi!..... Tu, in strafundul sufletului tau, esti un mare sovinist roman, nu protesta, c-asa e cum zic!...... Imprejurarile te-au aruncat in razboi, ca si pe altii, si sovinismul tau a fost nevoit sa puna, rand pe rand, diferite masti ca sa poata scapa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe si fapte.... pana cand razboiul sau soarta sau dracul, dorind sa-si bata joc de tine, te-a trimis deodata in fata romanilor tai..... N-am sa uit niciodata disperarea ta cand te-am intalnit in curtea generalului, pe frontul rusesc, iti aduci aminte..... bietul tau sovinism te chinuia, iti sfasia inima si cauta ceva!..... Ai fi ucis bucuros si cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai sa nu fii silit a trage in ai tai..... Aici ti s-ar parea o crima sa omori, pe cand aiurea, oriunde, ti-ar fi indiferent sau ai socoti ca ai facut o vitejie...... Ei, si acuma ai nascocit iubirea si pe Dumnezeu, in dosul carora sa poata dainui sovinismul, linistit...... pana se va ivi un prilej bun sa-ti iei talpasita!..... Si toate acestea, in numele iubirii, Bologa!..... Apoi nu vezi ca e..... e oribil?..... Si nu atata sovinismul tau, ci tocmai ipocrizia, poate inconstienta, in care se cocoleseste!
    Apostol se clatina, parca l-ar fi palmuit. O manie nebiruita in imbujora o clipa obrajii si pe urma se pierdu intr-un val de scarba. Buzele subtiri ii tremurau raspunzand:
    - Ura te orbeste, Gross, si te face sa vezi naluciri!
    - Acuma ma urasti, Bologa, zise locotenentul cu un suras satisfacut. Daca insa ai fi sincer cu tine insuti, s-ar cuveni sa-mi multumesti ca ti-am recunoscut taina cea mare. Nu stiu daca altii vor fi tot atat de intelegatori ca mine, Bologa!..... Eu nu ma supar ca aici imi vorbesti de iubire si Dumnezeu, iar acasa atati pe bietii oameni nu impotriva razboiului in sine, ci impotriva ungurilor..... Eu cel mult te voi compatimi cand generalul......
    - Ti-a spus generalul tie ca eu?..... intreba Apostol neincrezator.
    - Generalul nu sta de vorba cu mine decat despre afaceri de serviciu..... A spus-o insa deunazi, la popota, aghiotantul, prietenul tau.....
    - Mie aghiotantul imi spuse, adineori, le telefon, ca nu stie nimic! facu iar Bologa cu putina ingrijorare in glas.
    Gross stranse din umeri, dispretuitor, acuma cu spatele la Bologa, care, din ce in ce mai tulburat, ar fi dorit lamuriri si nu cuteza sa i le ceara. Dupa un rastimp, locotenentul de pionieri se intoarse si continua linistit, mangaindu-si barbisonul retezat:
    - S-apoi, dragul meu, te-as jigni daca as lua in serios metamorfoza ta religioasa, fiindca, pentru mine, adevaratii credinciosi sunt sau prosti, sau sarlatani! Prost si sarlatan nu esti, prin urmare ar trebui sa te cred smintit ca pe Cervenco..... Si inca Cervenco, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decat oricare altii. El iubeste asa de mult omenirea, incat, in realitate, uraste pe toti oamenii, concins ca numai el e om adevarat..... L-am vazut ieri si m-a miscat..... E aici, in spital, cu un glonte in plamani..... Sa-l vezi cu ce pasiune sufera! Parca ar fi Mantuitorul, care voieste sa rescumpere pacatele omenirii intregi a doua oara...... Si doctorul Meyer crede ca, cel mult in zece zile, trebuie sa moara, sarmanul mantuitor!
    Apostol Bologa se simti deodata foarte obosit, nu mai raspunse nimic, ci, sculandu-se, se uita imprejur, parca n-ar fi vazut pe Gross, si intrebandu-se cum a ajuns aici. Pe urma zise incet, in soapta, ca pentru sine:
    - Nu vine capitanul..... si nu mai pot astepta..... trebuie sa plec......
    Porni spre usa deschisa, in prag isi aduse aminte de Gross, care il privea dispretuitor, se intoarse, ii dadu mana fara o vorba si iesi afara, in soarele primaverii, in vreme ce locotenentul ii striga din urma batjocoritor:
    - Noroc, Bologa, si drum bun!
    "De ce-mi ureaza drum bun?" se intreba Apostol, peste cateva minute, strecurandu-se printre vagoanele din gara, ca si cum de-abia atunci i-ar fi sosit in creieri cuvintele lui Gross. Inainte de-a cauta macar un raspuns, il fulgera o noua intrebare: "Dar daca are dreptate?"
..........................................

Portretele, Radu Rosetti

   Pe masa mea am trei portrete,
   Ce le privesc ades, când scriu.
   Imagini, care-mi spun discrete
   Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.

   Întâiul, rupt şi plin de pete,
   Lipit de mult pe mucava,
   Mi-arată un copil cu plete
   Aşa precum am fost cândva.

   Al doilea - ce mai podoabă!
   Batjocorit şi el de fum,
   M-arată trist, cu faţa slabă,
   Bătrân, aşa cum sunt acum.

   Iar cel din urmă e un craniu
   Răpit odihnei din sicriu.
   O hârcă ce-mi arată straniu
   Portretul meu: cum o să fiu......

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

....................................................
                                             9.

                        Îi povesti foarte amănunţit, căci Domşa avea darul de a lungi vorba, cum tocmai aşteptau pe Apostol, după ce Marta a avut atenţia delicată să vie să-i zică ea bun sosit, fără să se uite la etichete şi la mofturi, când colo, în locul lui, apare Rodovica. Ce-o fi, ce n-o fi? În sfârşit, a rupt plicul, nerăbdător, a citit şi..... cât pe-aci să-i vie rău. Marta chiar a leşinat, şi cu drept cuvânt, căci asemenea palmă poate să ştirbească reputaţia unei fete şi să-i compromită viitorul. Cutiuţa nici n-au mai desfăcut-o, au uitat-o.... Dintru-ntâi el a fost decis să ia act pur şi simplu, să-i înapoieze şi Marta inelul de logodnă şi să încheie pentru toată viaţa socotelile cu Apostol. Pe urmă totuşi s-a gândit că băiatul e tânăr, şi tinereţea-i năbădăioasă: cine ştie ce i s-o fi năzărit lui şi, pentru o copilărie, ar fi păcat să se despartă o pereche aşa de potrivită...  A venit deci să afle cauzele"gestului" şi să-i atragă  luarea-aminte asupra gravităţii unei hotărâri  neîndreptăţite, când e  în joc onoarea unei domnişoare...
    - Hotărârea mea e nestrămutată, domnule Domşa, îi răspunse Apostol cu acelaşi calm imperturbabil, după ce, în vremea cât vorbise avocatul, mâncase tacticos, ciugulind cu mare băgare de seamă toate oscioarele de pe farfurie. Şi e nestrămutată fiindcă nu mai iubesc pe domnişoara Marta!
    - Cum n-o mai iubeşti? De ce? întrebă Domşa, căscând mari ochii.
    - De ce! Pentru că n-o iubesc! zise Apostol, ştergându-şi gura cu şervetul şi uitându-se surâzător la doamna Bologa, care şedea năucită pe scaun, parcă nu şi-ar fi crezut urechilor.
    - Asta nu se poate! strigă avocatul. Nu se poate! Asta nu-i cauză serioasă! Pentru închipuiri copilăreşti nu se poate zdrobi norocul unei fete!..... Spune şi dumneata, doamnă, că doar eşti femeie înţeleaptă şi ai văzut multe în lume, spune: se poate?
    Întrebarea găsi pe doamna Bologa nepregătită. În adâncul sufletului era mulţumită că Apostol a ajuns la vorbele ei. Purtările Martei o indignaseră pe ea, care niciodată n-a cunoscut cochetăria.
    Nu că ar fi bănuit-o de lucruri prea grele, dar nevasta feciorului ei n-o putea vedea decât ca o fiinţă de jertfă, cum a fost şi dânsa. Să-i mai ardă de petreceri şi de nebunii, când logodnicul ei îşi riscă viaţa în fiece minut, în război, asta doamna Bologa, n-o putea ierta. Nu i-a scris băiatului despre asta pe şleau, ca să nu-l mai amărască: se hotărâse însă să-i spuie tot când va veni acasă.... Totuşi, acum îi era milă de "bietul Domşa, om tare de treabă", şi chiar de Marta puţin, gândindu-se la ruşinea ei dacă va prinde lumea de veste. Îi şi zise lui Apostol îndată să chibzuiască bine ce face, că nu-i glumă şi nici jucărie o logodnă stricată.....
    Aproape un ceas hărţuiră amândoi pe Apostol, încât Rodovica se arătă de câteva ori prin jurul mesei, cu semne deznădăjduite că i se fac scrum mâncările pe foc. Doamna însă se încălzise la vorbă şi nu mai voia să ştie de mâncări, spre fericirea avocatului, care, devenind mai elocvent, cerea mereu lui Apostol îndeosebi "cauzele şi motivele" unei fapte atât de inexplicabile...... Apostol rămase neînduplecat, refuză dârz alte lămuriri, mulţumindu-se să repete că nu mai iubeşte pe Marta. Astfel, în cele din urmă, Domşa, perplex, abătut, fu silit să se întoarcă acasă precum venise, cu mâinile goale, fără vreo speranţă de împăcare.
    În realitate şi Domşa observase şi condamnase în sinea sa uşurinţele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le reprime sau măcar să le puie frâu. Îşi iubea odrasla unică mai mult ca lumina ochilor, cu o iubire păcătos de îngăduitoare, a cărei ţintă era una singură: Marta să se simtă fericită..... Şi tocmai fericirea ei să se zdruncine din temelii? Se sfătui acasă cu Marta cum să se apere, căci era evident, în câteva zile, tot târgul va şti şi va comenta întâmplarea aceasta extraordinară. Deci important, foarte important este ca vina desfacerii logodnei să cadă asupra lui Apostol, căruia nu-i putea strica nimic, pe când fata..... Din vorbă-n vorbă, Marta ajunse la convingerea că toată supărarea logodnicului ei s-a iscat, cu siguranţă, din pricina conversaţiei ungureşti.
    - Acuma sunt absolut sigura, taticutule! striga ea triumfatoare. Am si observat in privirea lui o incruntare ciudata, de m-a speriat..... Dar spune si tu, taicutule, se poate oare sa vorbim noi doi o limba pe care al treilea de fata n-o pricepe? Ar fi fost cuviincios?
    - S-o fi trezit intr-insul sovinismul tatalui sau, ca si ala a fost turbat rau, zise Domsa, aproband. A si stat doi ani in teminta, cu Memorandul....
    - Urat e sovinismul, tata! vorbi Marta dupa un rastimp. Nu-i asa?..... Omul sa-si iubeasca neamul, fireste, insa nu cu ura pentru celelalte neamuri, nu-i asa?
    Fraza asta i se paru avocatului atat de 'adanca", incat nu-si putu stapani admiratia si imbratisa furtunos pe Marta, strigand:
    - Ce desteapta-i fetita tatii, ia te uita!..... Si pe tine sa te paraseasca un.....
    Vru sa zica "ticalos", dar nu zise, ca si cum i-ar fi fost rusine, sau ar mai fi pastrat in rezerva o spuza de nadejde ca Apostol isi va lua seama si toate se vor sfarsi bine. Pentru orice eventualitate, si ca nu cumva sa rasufle aiurea vestea, Domsa povesti dupa-amiaza doctorului, si seara, la "cazina", judecatorului ungur ce-a patit tanarul Bologa, incheind cu aceeasi reflexie:
    - Şi-ţi închipui, dragul meu, de ce?..... N-ai să crezi, atât e de absurd: pentru că fetiţa a vorbit ungureşte!..... Aşa-i că-i fantastic?..... Adică e o crimă atât de grozavăsă vorbeşti ungureşte, mai ales când e şi un ungur de faţă, care nu ştie altă limbă?..... Nu, nu, sunt român şi eu, am chiar pretenţia să mă cred foarte român, dar asemenea exagerări sunt bolnăvicioase, ca să nu zic periculoase.....
    A doua zi toată Parva ştia că Apostol Bologa a stricat logodna cu fata avocatului fiindcă a auzit-o vorbind ungureşte. Şi toată lumea compătimea pe "sărmana Marta", proorocind că Apostol are să-şi frângă gâtul dacă a apucat-o, în plin război, pe urmele răposatului Bologa. Seara, la "cazina" românească, unde se adunau azi toţi domnii, deoarece în "cazina" ungurească se instalase popota  ofiţerilor, se vorbi numai despre Apostol, cu aceeaşi pasiune ca despre revoluţia rusească acum două-trei săptămâni. Când veni, pe la şapte, avocatul Domşa, altfel nu prea iubit, toţi îl asaltară cu întrebări, la care el răspunse cu modestie şi tot atâta indulgenţă, pentru tinereţea şi uşurinţa "băiatului". Senzaţia cea mai fu însă apariţia lui Apostol..... Toţi se aşteptau să se petreacă ceva nemaipomenit, poate chiar un scandal..... Spre regretul general, nu se întâmplă nimic. Apostol dădu mâna cel dintâi cu Domşa, care-i zâmbi amical, apoi cu toţii, pe rând, până şi cu participanţii de la judecătorie, nişte băieţandri piperniciţi şi scutiţi definitiv de armată. Nimeni, fireşte, nu îndrăzni să aducă vorba despre buba zilei.
    Într-o atmosferă de jenă, îşi exprimară părerile asupra mersului vremii şi asupra greutăţilor de trai, unii stăruind mai mult asupra raţiilor de făină şi a scumpetei nenorocite care ucide entuziasmul cetăţenilor. Apostol nu zăbovi decât vreo zece minute, spunând la plecare că a venit doar să le strângă mâinile.  După plecarea lui, directorul băncii "Parvana" observă că locotenentul n-avea decoraţiile pe piept, iar contabilul, că n-a suflat niciun cuvânt despre război......
    În zilele următoare fierberea din orăşel se înteţi, mai cu seama din pricina unor zvonuri ciudate. Pe de o parte, se spunea că lucrurile se vor împăca în curând, fiindcă cineva a văzut pe Apostol, chiar în mijlocul pieţei, întâlnindu-se cu Marta şi vorbind; pe de altă parte însă se zicea că afacerea ar putea să ia o întorsătură neaşteptată în urma intervenţiei notarului Pălăgieşu, care ar fi declarat, la "cazină", în faţa câtorva domni, şi cu glas semnificativ, precum că el nu va permite nimănui, nici tatălui său, să tulbure liniştea cetăţenilor.
    Într-adevăr, Pălăgieşu, îngrijorat de vâlva stârnită, se crezu dator să raporteze solgăbirăului, care de altfel era  în curent şi deopotrivă de  alarmat. Se sfătuiră cum să "păstreze ordinea" periclitată. Constatară că afacerea e foarte delicată, întâi pentru că e vorba de o neînţelegere de natură intimă, în care statul n-are nicio chemare să se amestece, apoi pentru că în cauză se află un ofiţer, asupra căruia autoritatea civilă nu-şi poate exercita puterile. Dar în acelaşi timp, diferendul provoacă nedumerire în ordinea publică prin cauza iniţială, anume strecurând în suflete credinţa condamnabilă că n-ar putea fi român onorabil cel ce întrebuinţează limba statului cu  predilecţie. Vina e cu atât mai primejdioasă cu cât autorul şi purtătorul ei este un ostaş care, tocmai dimpotrivă, ar avea sfânta obligaţie de-a ridica moralul cetăţenilor, mai ales azi, când ţara luptă pe viaţă şi pe moarte pentru binele şi fericirea tuturor. Notarul, într-un avânt de indignare, observă că afacerea e mai gravă chiar decât predicile protopopului Groza. Asupra măsurilor de luat li se împărţiră părerile. Pălăgieşu ar fi dorit o reclamaţie la superiorii lui Bologa, cerând în interesul ordinii şi al liniştii, rechemarea lui pe front. Solgăbirăul s-a gândit la aceasta, ba a şi vorbit cu comandantul batalionului ce se mai afla în Parva.Căpitanul, beţiv şi dispreţuitor faţă cu civilii, i-a spus că n-are vreme să se ţină de  mofturi. Vasăzică militarii consideră drept mofturi tot ce nu e înarmat cu puşcă sau cu tunuri! Mai recomandabil ar fi să se încerce, barem deocamdată, a aplanare paşnică, printr-o intervenţie amicală.
    - Dumneata esti prieten cu locotenentul, zise solgabiraul. Ati copilarit impreuna..... De ce nu cauti sa-i vorbesti?

                                                                         9.

                                  In ziua cand a rupt logodna cu Marta, Apostol Bologa s-a simtit foarte fericit. In fericirea lui era si mandria pentru fermitatea hotararii luate si multumirea ca a lamurit o situatie suparatoare. Dupa plecarea lui Domsa a mai avut o explicatie lunga cu maica-sa care, convinsa de argumentele avocatului si mai cu seama gandindu-se la durerea Martei, se silea din rasputeri sa salveze logodna, intocmai cum odinioara incercase s-o impiedice, si-i parea rau ca nu-i acasa si bietul protopop sa-i dea o mana de ajutor.....
    Linistea lui Apostol insa nu avu viata lunga. In aceeasi seara, retragandu-se indata dupa cina, ca sa evite alte discutii cu doamna Bologa fu cuprins de indoieli din toate partile. Acum isi dadu seama ca toata ziua gandurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca si cum acolo ar fi cautat sprijin. Oare, daca n-ar fi fost Ilona in inima lui, s-ar mai fi grabit sa inapoieze Martei inelul de logodna? Nu s-a revoltat ca Marta a venit insotita de un barbat strain, ci fiindca a venit cu un ungur si a vorbit ungureste. Atunci nu din gelozie nu o mai iubeste, ci numai pentru ca i-e draga cealalta, iar revolta lui impotriva ungurului si a limbii unguresti a fost o comedie. Ba comedia a inceput mai de mult..... de cand nu i-a parut rau deloc ca boala l-a oprit a doua oara sa treaca la romani..... Mai rau i-a parut cand a plecat incoace, acasa, parca axa vietii lui ar fi ramas acolo, in Lunca..... Si chiar viitorul nu-l mai intereseaza decat intamplator...... Desi peste o luna va trebui sa se intoarca tot pe frontul romanesc, nu mai e ingrozit defel, ca si cum i-ar fi indiferent sau..... Atunci poate ca iubirea e pricina tuturor zbuciumarilor omului si a tuturor fericirilor? Si totusi iubirea femeii nu poate multumi sufletul decat uneori si cateva clipe. Odinioara a crezut ca intr-o privire a Martei se ascunde tot cerul si pamantul si toate tainele universului. De dragul ei ar fi facut orice prostie, orice sacrificiu, ar fi murit fericit daca i-ar fi cerut, precum dorinta ochilor ei a cazut hotaratoare in cumpana indoielilor lui cand a fost vorba sa plece la razboi. Iubirea ei traia inca in clipa cand i s-au sfredelit in inima privirile spanzuratului, la Zirin, la a carui moarte contribuise si dansul cu un "da" foarte convins, si totusi n-a fost in stare sa-i potoleasca zbuciumarile, pana ce a dobandit o credinta noua.....
    "Sufletul are nevoie de o merinde vesnica, isi zise Apostol, plimbandu-se in odaia de culcare, imbracat, neindraznind sa se aseze in pat de frica gandurilor. Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, in lumea simturilor. Numai inima poate s-o gaseasca, fie in vreo taina a ei, fie in vreo lume noua, mai presus de vederea ochilor si de auzul urechilor....."
    Indoielile ii roasera creierii toata noaptea. Cand stinse lampa, prin perdele albe tremurau zorile..... Se simtea iar vinovat fata de Marta si adormi planuind cum ar putea repara nedreptatea ce i-a facut-o.....
    Peste gandurile lui insa napustira, chiar de a doua zi, zvonurile targusorului. Doamna Bologa ii servea la fiecare masa ba ca cutare spune cutare, ba ca toata lumea il condamna, cu drept cuvant, fiindca un barbat nu trebuie sa-si bata joc de o biata fetita fara minte, ba ca locotenentul ungur o sa-i ceara socoteala..... Apostol asculta linistit si chiar zambind toate vestile, aratandu-se nepasator si hotarat. Numai in sufletul sau se revolta: cum se amesteca niste straini intr-o afacere care-i priveste numai pe ei doi, pe Marta si pe el?
    Peste cateva zile doamna Bologa se aseza la masa cu ochii rosii de lacrim si cu atata spaima in priviri, ca Apostol se tulbura si, presimtind ceva rau, uita s-o intrebe de ce a plans, incat doamna Bologa fu nevoita sa-i povesteasca neintrebata cum a aflat de la oameni ce primejdie il paste, cum toata Parva spune c-a facut de rusine pe Marta numai fiindca a vorbit ungureste si cum intamplarea aceatsa nu va putea ramane fara urmari grele, Dumnezeu singur stie cat de grele..... Numai inchipuindu-si urmarile, doamna Bologa izbucni iarasi intr-un hohot de plans. Ca s-o linisteasca, Apostol ii zise:
    - Adica, mama, eu n-as avea dreptul sa cer logodnicei mele sa-mi vorbeasca romaneste, crezi dumneata?..... Iti faci sange rau de pomana! Pe inima si pe gandurile mele numai eu sunt si voi fi stapan cat voi trai!
    Doamna Bologa, fara sa-si mai stearga lacrimile, raspunse:
    - Vai, Doamne, cum poti vorbi asa, dragul meu? Apoi doar nu uita ca e razoi si nimeni nu mai e stapan pe nimic..... Moartea si groaza stapanesc azi peste toti oamenii, dragul mamei!..... Tu esti mai invatat si trebuie sa stii mai bine..... Nu-i vremea acuma sa ne aratam dusmanilor inimile, altfel patim ca bietul protopop.... Tu, ca tatal tau, fie iertat, te uiti numai inainte, dar in razboi omul se strecoara cum poate..... Pana va trece primejdia trebuie sa urlam cu lupii, altmiteri ne mananca..... Asa face toata lumea, asa se cuvine sa facem si noi, dragul mamei..... Sa nu te superi ca te invat si te sfatuiesc, ca-s mama si numai inima mea stie cat rabda de grija ta..... Toti domnii spun ca nu-i bine ce faci, ca esti ofiter si s-ar putea sa ai mari neplaceri pentru asemenea indrazneli nesocotite. Chiar directorul de la "Parvana", si doar ce roman a fost el totdeauna, mi-a spus pe fata sa te povatuiesc sa te astamperi. Dansul a fost prieten bun cu bietul tatal tau, dar zi isi vede de banca lui si nu cracneste, cum nu cracnesc nici ceilalti, aici si pretutindeni.....
    Ascultand pe maica-sa, gandurile lui Apostol ravaseau prin colturile celor zece zile de cand e acasa, descoperind deodata lucruri peste care a trecut fara sa le ia in seama. A iesit putin prin targ, un ceas sau doua pe zi, s-a intalnit cu mai toti surtucarii si toti i s-au parut schimbati si speriati, desi cu nici unul n-a vorbit decat nimicuri, cum zicea dansul. Acuma intelegea si schimbarea, si spaima lor, acuma simtea ca toti s-au ferit de el pentru ca n-a ingaduit Martei sa graiasca ungureste. Pleca ochii in farfuria goala, ca si cum n-ar mai fi putut indura privirea mamei sale. Din clipa aceea insa toate cuvintele ei i se incuibara in inima ca niste spini si ramasera acolo, incremenite intr-o durere amara. Apoi, cand glasul doamnei Bologa tacu, el sopti atat de domol, parca i-ar fi fost frica sa nu trezeasca pe cineva:
    - Rau imi pare, mama, c-am mai venit acasa.....
    Pentru doamna Bologa soapta aceatsa a fost ca o lovitura de maciuca. De mult, inca de pe vremea cand Apostol, in loc sa urmeze cariera preoteasca, s-a dus la Budapesta, a banuit ea ca lumina ochilor ei, toiagul batranetelor ei n-o mai iubeste cum a iubit-o odinioara. I se parea rece, inchis si mai ales o infricosa necredinta lui..... Si iata, azi ii pare rau ca a venit acasa, pana intr-atata s-a instrainat de ea!..... Se porni pe niste bocete asa de sfasietoare, ca Apostol numai cu chiu, cu vai reusi s-o ostoiasca....
    Totusi, de atunci Apostol Bologa se simti strain in parva. Statea ceasuri intregi in cerdac, in soare, sorbind albastrul vazduhului, in care isi plimba neincetat gandurile. Deseori ochii lui incercau sa se odihneasca contempland crucea inflorita cu raze din turnul bisericii. Dar sufletul lui era indata apucat in clestele unor remuscari stranii si, dornic numai de liniste, fugea spaimantat mai departe..... Mai mult zabovea imprejurul mormantului de piatra al tatalui sau. Stia inscriptia pe de rost, si totusi, de cate ori o privea, cauta s-o silabiseasca, pentru ca in vremea aceasta ii venea mereu in minte linia dreapta pe care a urmat-o batranul in viata. O linie dreapta a ravnit si el cu patima. In zadar. Intre inima si mintea lui era un zid asupra caruia toate sfortarile lui se frangeau neputincioase. Cand credea ca l-a daramat, atunci ii simtea mai dureros fiinta, oricat cauta sa se insele.
    Apoi, intr-o dupa-amiazi, tocmai pe cand se pregatea sa iasa in cerdac, se pomeni cu notarul Palagiesu, cu care se intalnise o singura data, in prima zi, si de-abia schimbase, in piata, cateva vorbe. Peste prietenia lor, dinainte de razboi, se intinsese, pe nesimtite, un val cenusiu. De altfel, de cand ajunsese notar, Palagiesu isi luase, incetul cu incetul, o purtare sfidatoare chiar fata de surtucarii mai in varsta. fecior de taran din Nasaud, sarac si umilit in scoli, s-a indoit si s-a caciulit pana si-a ajuns tinta, devenind mana dreapta a solgabiraului ungur, care, la izbucnirea razboiului, a intervenit sa ramaie pe loc, desi era voinic, spatos si doar la mers avea putin betesug, calcand prea in afara si aruncand picioarele cin genunchi in jos, ca un cal imparatesc de parada. Fata falcoasa se mandrea parca cu mustatile umflate, pleostite, care-i ascundeau gura foarte larga, cu buzele duble si dintii lati, strungareti. Parul lung, negru, vesnic nepieptanat, ii atarna peste fruntea brazdata adanc, acoperindu-i aproape de tot urechile. In infatisarea lui te izbea indata o incredere in sine impunatoare.
     Doua saptamani a amanat Palagiesu intrevederea cu Apostol. Ar fi fost mai bucuros sa-l fi intalnit undeva intamplator, ca sa se achite de insarcinarea ce si-o luase fata de solgabirau. Desi era cu vreo trei ani mai batran, pastrase lui Apostol Bologa o stima instinctiva de pe vremea cand discutau impreuna probleme filozofice, pe care el, biet practicant de notar, nu prea le pricepea si care de aceea il impresionau profund.
    - Fiindca tu nu mai vrei sa stii de prieteni, iata ca vin prietenii la tine! zise Palagiesu intrand, cu un zambet care-i dezveli toti dintii de jos, impreuna cu gingia.
    Apostol se uita la el uimit. Era atat de neasteptata vizita aceasta, ca isi pierdu cumpatul si nici nu-l pofti sa saza. Notarul insa il apuca voios cu amandoua mainile, i le stranse puternic si pe urma lua loc, nepoftit, cu o siguranta de stapan.
    - Ma rog..... cum...... ce vant te aduce pe la noi? baigui Apostol, in picioare, privindu-l mereu cu mirare.
    - Ti se pare asa de ciudat ca vine sa te vada prietenul tau din copilarie si de mai tarziu? intreba Palagiesu cu o sclipire sireata, care lui Apostol ii scapara in suflet o scanteiere de ura. Ehei, strasnic te-ai schimbat, frate.... De acum trei ani te-ai schimbat de nici nu te mai recunosc!
    Siguranta notarului transforma mirarea lui Apostol intr-o nerabdare ascutita ca briciul.
    - Ce vrei, Alexandre? Spune, aide, ce vrei? zise deodata cu o sclipire in ochi.
    - Eu? raspunse Palagiesu, trecandu-si degetele prin par si dezvelindu-si fruntea. Eu ce vreau?..... Nimic..... Adica mai nimic!..... Intai sa te vad si apoi..... sa vorbim!..... Ma asteptam insa, spun drept, la o primire mai.....
    - Iarta-ma, Alexandre, te rog! murmura Apostol imblanzit brusc. Daca ai sti cate chinuri imi zdentuiesc sufletul de cand am venit acasa.....
    - Cine-i de vina, Apostole? intreba notarul cu alt glas. Crezi ca eu nu stiu? Eu?..... Crezi ca se misca ceva aici fara stirea mea?..... Dar tocmai de aceea trebuie sa repari, Apostole! Negresit trebuie sa repari, in interesul tuturor....
    Schimbarea tonului si cuvintele notarului incurcara iarasi pe Bologa, incat se opri la coltul mesei sa asculte mai bine.
    - Prin dibacia mea, prin munca mea am creat aici o atmosfera patriotica absolut necesara in vreme de razboi, ca si de pace, urma Palagiesu privindu-l scurtator, ca si cum ar fi vrut sa zdrobeasca orice impotrivire. Acuma cazusi tu ca un bolovan intr-o apa linistita si ai tulburat-o. Ai dat prilej de flecareala, de aprobari si de dezaprobari, in sfarsit, tulburare si iar tulburare.... Un ofiter care vine de pe front nu poate sa aiba atitudinea ta fara sa demoralizeze pe unii si sa atate pe altii, iti dai seama, cred, ce inseamna asta?..... Nu ce spui, ci tocmai ce nu spui e...... e jignitor si pagubitor!
    - Asa ai glasuit si cand ai trimis in internare pe protopopul Groza? il intrerupse Apostol, vorbind numai din buze, fara sa miste dintii inclestati.
    - Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare, caci crima poarta in pantece ei pedeapsa, zise notarul mai aspru. De altfel, eu niciodata nu ma justific, pentru ca, inainte de a face un pas, judec.... Eu niciodata, mai ales daca as fi ofiter in armata, n-ar rupe logodna cu o fata numai fiindca a vorbit ungureste, Apostole!
    - Nu? facu iar Bologa, cu buzele albe si cu ochii parinsi, parc-ar fi avut friguri.
    - Nu! reluă Pălăgieşu energic, sculându-se în picioare ca să-l domine pe deplin. De aceea eşti dator să dregi ce-ai stricat prin nesocotinţă! Suntem prieteni şi te sfătuiesc prieteneşte să.....
    Notarul se dădu în dosul scaunului şi se rezemă de spetează cu mâna dreaptă. Părul îi căzuse iar pe frunte şi un smoc i se mişca pe sprânceana stângă, gata în fiece clipă să-i acopere ochiul. Vorbind, pielea i se întindea pe fălci,  iar ţepile nerase de două zile se tot culcau şi se ridicau..... Apostol Bologa însă îi vedea numai gura şi mai cu seamă buza de jos, umflată puţin, încât de-abia se mai cunoştea că e dublă. Glasul notarului suna atât de triumfător şi de încrezut, parcă ar fi împărţit când palme, când mustrări, când laude.....
    Apostol ocoli masa, apropiindu-se de Pălăgieşu, palid la faţă ca un cadavru, dar cu privirile ca două pumnale. Îşi muşcă buzele, învineţindu-şi-le şi murmură foarte înăbuşit, parcă şi-ar fi stăvilit respiraţia aprinsă:
    - Tu?..... Tu?.....
    Ajunse lângă notar, la doi paşi. Apoi, cu o iuţeală fulgerătoare,  îi repezi un pumn îngrozitor în gură, şoptind ca ieşit din minţi:
    - Tu?..... Tu?...... Mişelule!..... Mişe....
    Notarul se clătină ca şi cum l-ar fi trăznit din senin. Lovitura a fost atât de neaşteptată, că l-a buimăcit cu desăvârşire. Barba i se însângeră din buza plesnită. O secundă rămase cu ochii holbaţi la Apostol şi cu gura căscată.
    - Ieşi, mişe.... ieşi! gâfâi Bologa, uitându-se împrejur după ceva.
    Glasul înfundat deşteptă pe Pălăgieşu din aiureală şi-l făcu să înţeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de care atârna în jos o cureluşă galbenă. Se întoarse repede, deschise uşa şi ieşi bolborosind în neştire:
    - Bine..... Bine...... Bine.....
    În antreu îşi luă pălăria din cuier şi văzu pe Rodovica, speriată. Din urmă uşa se trânti cu zgomot aşa de mare, că se cutremarură pereţii casei.....

                                                                  10.

                              Doamna Bologa, care nu fusese acasă, află de la Rodovica, spre seară, că s-a întâmplat ceva şi că notarul a plecat cu barba plină de sânge. Deşi o muncea curiozitatea, nu avu curajul să întrebe pe Apostol, perpelindu-şi   îngrijorările  numai cu servitoarea şi  vărsând  împreună multe lacrimi ascunse, fiind sigură că "buzatul" (aşa poreclise lumea de mult pe Pălăgieşu) n-are să se astâmpere până nu-i va face cine ştie ce rău domnişorului. Apostol se dusese puţin să se mişte, dar n-a apucat-o spre piaţă, ci spre capătul târguşorului. Se întoarse tocmai la vremea cinei, senin, ba găsi de cuviinţă să şi glumească, la masă, cu Rodovica, amintindu-i cum s-au bătut odată, în copilărie, ca orbeţii, pe malul Someşului. Slujnica se zăpăci, râse, vru să umble mai sprintenă şi scăpă jos farfuriile murdare, lângădoamna Bologa, făcându-le ţăndări. Ca să nu strice cheful domnişorului, stăpâna îşi reţinu dojenile aspre ce-i stăteau pe limbă pentru Rodovica, sperând în taină că Apostol îi va povesti din fir în păr ce-a păţit cu notarul. Apostol fu grăbit tot timpul, tăifăsui cu ea până târziu, dar numai despre întâmplări din trecut, stăruind mai cu seamă asupra vedeniei lui  în biserică, odinioară, întru bucuria mamei, care îndată îi  împrospătă toate amănuntele acelei "minuni cereşti", găsind şi prilejul să observe, în treacăt, că "o, Doamne, cucât  învaţă oamenii mai mult, cu atâta se depărtează de Dumnezeu....." Apostol nu întârzie să răspundă cu ton de glumă:
    - Dar şi Dumnezeu se învecheşte, maică dragă, ca toate în lumea asta!
    Cuvintele acestea spăimântară atât de mult pe doamna Bologa,că se închină de trei ori şi de-abia pe urmă  zise cu glas grav, în carese   zvârcolea  evlavia  rănită:
    - Dumnezeu e veşnic nou în sufletul bietului om, dragul mamei..... Numai când ai pierdut credinţa cea adevărată poţi vorbi aşa despre cele sfinte.... Dar deodată cu Dumnezeu se pierde şi liniştea sufletului, şi sufletul pe urmă se chinuieşte şi se zdrobeşte fără reazem în vâltorile vieţii şi bâjbâie în beznă, întocmai ca un copilaş care ar porni singur  în lumea largă, în miez de noapte......
    Apostol îşi dăduse seama, în chiar clipa când rostise gluma, că va jigni inima mamei şi îi păru rău, dar nu se mai putuse opri. Răspunsul ei îi răsună ca un glas înăbuşit din  însuşi sufletul lui, îngrozindu-l. Îi apucă repede mâna, peste masă, şi i-o mângâie şi  i-o sărută, murmurând ruşinat: "Iartă-mă"..... Doamna Bologa, surprinsă de pocăinţa lui, fu cuprinsă şi ea de ruşine, îngână câteva vorbe neînţelese, până ce-şi veni în fire, şi apoi continuă povestirea din copilăria lui Apostol, fără a mai nimeri tonul de adineaori şi ocolind privirile lui întrebătoare, care o tulburau cumplit şi parcă o mustrau. În sfârşit se întrerupse în mijlocul unei fraze şi zise brusc, foarte blând şi cu ochii muiaţi într-un zâmbet ciudat:
    - De aceea te chinuieşti şi te topeşti, dragul mamei..... numai de aceea......
    El, ca şi cum ar fi aşteptat şi ar fi priceput mai dinainte cuvintele ei, răspunse cu mare uşurare în glas şi de asemenea zâmbind:
    - Când mă gândesc ce am suferit şi am pătimit în viaţa mea, deşi scurtă, mi se pare că am trăit destul şi că mâine aş putea muri fără nicio părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci şi zeci de ani şi totuşi, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli trecători prin viaţă sau spectatori străini de înţelesul lumii. În schimb pe alţii soarta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte şi-i sileşte să  îndure toate torturile vieţii, toate, şi niciodată să nu găsească aici odihna adevărată, liniştea trainică........
    Urmară trei zile ploioase, urâte, cernând tristeţe în lume. De dimineaţa până seara, Apostol şedea în cerdac, înconjurat de cărţile lui vechi, în care odinioară îşi pusese toate speranţele şi care, de câte ori a avut nevoie în viaţă de sprijin, l-au părăsit ca nişte prieteni neputincioşi şi  fricoşi. Se plimba grăbit prin sistemele  falnice de înţelepciune, bătea la toate porţile, din ce în ce mai  înfricoşat, dar  îndată ce se oprea şi ridica ochii spre strada biciuită de ploaie şi mânjită de noroi, spre câmpurile şi dealurile înverzite şi spălate, spre văzduhul cutreierat de nouri bulbucaţi, simţea deodată cum în sufletul lui se prăbuşeau toate clădirile monumentale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de adevăratul  înţeles, nelăsând în urmalor nici măcar ruine, ci numai un gol sterp, cenuşiu şi nesfârşit de necăcios. Şi atunci avea impresia clară şi sugrumătoare că  îi fugepământul de sub picioare şi că rămâne plutind  în neant, agăţându-se cu disperare de crucea din turnul bisericii.
    Deseori, cu cartea pe genunchi, gândurile i se întorceau în urmă, scrutând momentele trăite, scormonind cauzele... Atunci toatefaptele, gesturile şi dorinţele lui îi apăreau meschine, egoiste, chiar ridicole. Cum l-au indignat, în spital şi după aceea, vorbele şi  întâmplările care nu se potriveau cu aşteptările lui! Cum a împărţit lumea întreagă în două felii, una de iubire şi alta de ură!... Acuma  îşi dă  seama că   iubirea  adevărată, adâncă, mântuitoare  n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme....... I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea  vântului... Iubirea adevărată nu moare niciodată  în sufletul omului, ba îl  însoţeşte şidincolo, până  în sânul nemărginirii...... Dar iubirea nu  poate prinde rădăcină  în inima mânjită de ură, şi  în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat  în carne vie.......
     Ploaia răpăia pe acoperişul cerdacului, aspru, poruncitor, ca nişte ciocănituri grăbite la o poartă zăvorâtă. Ascultând pierdut, Apostol Bologa se pomeni deodată cu o intrebare infricosatoare, pe care stia deslusit ca a purtat-o in suflet toata viata, fara sa o priveasca vreodata drept in fata, ca si cum i-ar fi fost rusine si groaza de ea. Straniu era insa ca intrebarea cuprindea si raspunsul pe care Apostol il dorea cu patima si de care totusi se ferea, ca un copil incapatanat, care a savarsit greseli peste greseli si nu mai indrazneste sa apara in ochii parintilor, poate tocmai fiindca e sigur de iertarea greselilor. Vru sa se fereasca si acuma, inchise pleoapele, dar atunci intrebarea ii aprinse in suflet o flacara alba, in jurul careia se insiruira toate gandurile vietii lui, de la crampeiele cele mai infime ce i-au murit in creieri inainte de a se limpezi, pana la cugetarile grele, ordonate, mandre, pe care el le alesese cu incredere drept calauze de viata, si toate deopotriva de palide si de supuse, ca niste robi imprejurul stapanului atotputernic.....
    Simtamintele stranii, nelamurite, se trezeau si se topeau in inima lui, invaluindu-i toata fiinta intr-o multumire calda..... In mintea lui incerca sa mai ridice capul un gand, sa-i reaminteasca cuiul ruginit de ura, dar flacara misterioasa nu-i dadu ragaz sa se nasca.....
    Apoi i se paru ca rapaiala picurilor de ploaie se mulcomeste treptate, prefacandu-se intr-un zgomot dulce, fasaitor, ca zborul porumbeilor, din ce in ce mai dulce, strecurandu-i in inima o vraja dureros de alinatoare. Apoi deodata incepu sa se clatine si sa se inalte, purtat parca de aripi de cantece. Ochii lui priveau fara mirare, desi cerdacul disparuse, si campurile de asemenea, si tot pamantul, si numai crucea din varful bisericii lucea foarte bland si aproape, incat, daca ar fi intins mana, ar fi atins-o. In acelasi timp flacara ardea mai alb in sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul si-i zamislea viitorul...... Linistea si misterele cerului si ale pamantului se intalneau si falfaiau in inima lui, si-i picurau roua bucuriei eterne, in care straluceau miliarde de lumi vazute si nevazute. Isi simtea sufletul legat prin mii de firisoare cu nemarginirea, palpitand fermecat in ritmul imensei tainei unice ca intr-o mare de lumina. Apoi o fericire fierbinte ii umplu fiinta intreaga, mai puternica decat bucuria vietii si mai dureroasa decat suferinta mortii. Si isi dadea seama ca o clipa din fericirea aceasta e merindea tuturor vesniciilor.....
    Apostol Bologa tresari, ca si cand s-ar fi trezit dintr-un farmec. Ochii insa ii erau deschisi si mari si umezi, iar pe buzele scaldate in zambet simtea neincetat sarutarea fericirii. Cartea ii alunecase de pe genunchi si zacea la picioarele lui ca o zdreanta fara pret. Ploaia dramaluia mereu tiglele cerdacului cu sunete moi, apatoase. Sus, in spatele crucii palmuite de stropi navalnici, intre nourii suri, radea o geana albastra-luminoasa, vestitoare de soare nou.
    Apostol ramase un rastimp cu privirile obosite. Franturi de ganduri ii rasareau in creieri si se stingeau repede, netrebnicioase. Pieptul ii era greu de un simtamant nou si de o nazuinta nelamurita si totusi poruncitoare..... Il insufletea o pofta mare sa imbratiseze lumea intreaga, sa planga de bucurie si sa imparta lacrimile cu toti oamenii. Se scula in picioare si intinse bratele, si deodata lacrimi imbelsugate i se varsara pe obrajii uscati, in vreme ce ochii si buzele lui suradeau de bucurie. Inima ii tremura bland, impovarata de iubire si setoasa de a iubi. Si pe fiece clipa simtea tot mai deslusit radacinile flacarii albe in sufletul sau, patrunzandu-i in toate fibrele, topindu-se in izvorul vietii si stapanindu-i fiinta pentru toata viata si in vecii vecilor.....
    Apoi toate simtamintele, cele tulburi, ca si cele clare, se adunara intr-un manunchi solid, puternic, si indata ii paru in creieri un gand viu ca un trasnet:
    "Sufletul meu a regasit pe Dumnezeu!"
    O dara de raze albe scanteia pe crucea udata de furtuna. Flacara din sufletul lui Apostol se unea cu razele scanteietoare, cu zgomotul ploaiei, cu verdeata campurilor, cu albastrul ce parea un ochi al infinitului, cu infinitul insusi, intr-o armonie fierbinte. Simtea in sufletul sau pe Dumnezeu, precum sufletul sau se simtea in Dumnezeu.

                                                            11.

                                  Ploaia inceta in amurg, vazduhul inchiti nourii si noaptea toate stelele se aprinsera pe cer ca in ajunul unei sarbatori mari. A doua zi oraselul se trezi invesmantat numai in flori albe si trandafiri, cara imbalsamau intreg pamantul.....
    Apostol, iesind in cerdac si vazand atata bogatie de frumusete, tresalta ca in fata unei minuni. Nu mai avea stare si se mira cum a putut atata vreme sa mocneasca pe jiltul din cerdac, in loc sa alerge in lume, printre oameni sau in mijlocul firii, bucurandu-se de fiece etapa a vietii. Acuma era dornic sa-si poarte, in vazul tuturor, fericirea, sa vesteasca umil ca a gasit taina cea mare, sa-si imparta iubirea cu altii, caci toti oamenii au nevoie de iubire si sunt vrednici de ea. Apoi azi nu-i mai era frica de nimica in lume, nici de singuratate si nici de multime, doar pretutindeni sufletul lui gasea oa Dumnezeu viu, in toate minunile si toate maruntisurile vietii. Poftea mereu din adancurile inimii sa se umileasca si sa ceara iertare oricui a gresit vreodata cu gandul ori cu fapta.
....................................................

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

.....................................................
                           8.

                Trăgându-i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu înţelese nimic. Îi umbla prin minte să-i spună că e foarte ostenit şi nu găsea cuvintele, ca şi cum n-ar mai  fi avut puterea să exprime niciun gând. Pe urmă se ridică de pe scaun, îşi târî  picioarele şi se lungi în pat...  Îndată ce puse capul pe pernă, avu senzaţia că trupul i-a amorţit.  În schimb, creierii porniră  într-o goană sălbatică. Mii de frânturi de gânduri scânteiau în aceeaşi secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănţuiau. Şi printre ele, ca un bondar roşu, bâzâia de ici-colo, când mai tare, când în şoaptă şi mereu sub forme noi,obsesia că, în noaptea aceasta, trebuie să se sfârşească, negreşit. Îi era somn, râvnea să doarmă, dar cu cât încerca să-şi mulcomească zvârcolirile sufletului, cu atât gândurile izvorau mai furtunoase. Apoi,obosit de sforţări, le lăsă în voia lor, şi atunci i se păru că toate aleargă într-o întrecere vertiginoasă, spre o ţintă luminoasă, strălucitoare, ca spre un liman de odihnă adevărată. Îşi dădea seama că,în goana aceasta năpraznică, timpul rămâne în urmă, destrămându-se ca o pânză incoloră, şi simţea foarte desluşit o nemărginită mulţumire, ca ţi când încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie.
    În sfârşit, brusc, fără nicio trecere, apăru iarăşi gândul roşu că în noaptea aceasta trebuie să plece, şi iarăşi zigzăguind în vălmăşagul altor mii de crâmpeie nelămurite. Acuma însă toate parcă era strânse în cleştele fierbinte al unei păreri de rău usturătoare. Simţea că încă n-a adormit. I se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat şi de aceea nu poate dormi şi nici nu va mai dormi niciodată. Pe urmă auzi glasul Ilonei, aproape de pat, într-o amestecătură de româneşte cu ungureşte:
    - Bolnav, nu vezi?..... Du-te la doctor.... Stau eu lângă el, n-ai grijă.....
    Răspunsul ordonanţei nu-l pricepu, dar în curând auzi scârţâitul uşii şi un foşnet domol. Atunci se gândi: "Te pomeneşti că sunt bolnav şi...." Gândul i se curmă, neisprăvit, şi pe frunte simţi o mână uşoară, puţin rece şi aspră. Sub atingerea aceasta, clocotul minţii se mulcomi repede, ca sub puterea unui farmec, şi somnul   coborî ca o alinare dulce....
    Când se trezi auzi un glas străin lângă dânsul. Simţământul de grea osteneală îi zăcea şi acum în oase, încât nici nu ridică pleoapele, căznindu-se doar să recunoască glasul care-i mormăia în urechi:
    "E doctorul Meyer! se gândi apoi dumerit. Vasăzică, sunt bolnav...."
    Deschise ochii, sa se convinga. Privirea lui intalni pe Ilona, care statea la picioarele patului si care, vazandu-i miscarea, striga cu o izbucnire de bucurie:
    - Domnule doctor, uite, uite ca s-a desteptat!
    Doctorul Meyer se apleca asupra bolnavului, il batu prieteneste pe obraz si intreba cu o imputare blanda:
    - Ei, ce-i, amice? Ce-ai patit? Asa te vindeci d-ta? Asta ti-e voinicia?.... Cand ti-am spus eu sa te cauti si sa.....
    - Cate ceasuri sunt, doctore? sopti Bologa cu o presimtire trista.
    - E dimineata, prietene.... Ce-ti pasa? Stai linistit, nu-i nimic grav..... nimic.... Epuizare si surescitare nervoasa, atat! Dar azi trebuie liniste multa, multa liniste.....
    Pleoapele lui Apostol se impreunara ca si cand s-ar fi umplut de plumb. In suflet simti o zdruncinare, urmata de o dorinta vaga de nimicire. Peste un rastimp murmura de-abia miscand buzele:
    - Doctore, vreau sa mor.....
    - Ce, ce? striga Meyer cu vioiciune neobisnuita. Sa mori? Zi mai bine ca ai vrea concediu, precum ti se si cuvine!
    Apoi, facandu-si de lucru la masa, adauga incet, cu tonul natural si ca pentru sine:
    - Ce ticalosie! Sa trimiti pe front oameni bolnavi..... Uneori parca intr-adevar iti vine s-o iei razna si sa dai dracului toate!
    In inima lui Bologa disperarea rodea ca pecinginea. Pretul vietii e viitorul si viitorul lui i se parea zavorat ca o poarta de fier in care si-a zdrobit pumnii batand zadarnic. Neputinta in fata vietii acuma mai mult il ingrozea decat il revolta. Constiinta ca toate nazuintele si stradaniile lui sunt tot asa de neputincioase si fara rost ca si zvarcolirile unei rame ii napadea din ce in ce sufletul, impreuna cu constatarea amara ca viata omului e insuportabila daca n-are un reazim solid, care sa tie vesnic dreapta cumpana intre lumea dinlauntru si cea de afara.....
    Cand deschise iar ochii, intr-un tarziu, vazu iarasi, la picioarele patului, pe fata groparului, cu fruntea plecata, pe ganduri. Ca si cand ar fi simtit privirea lui, Ilona avu o tresarire si se apropie, sprintena si bucuroasa, intrebandu-l:
    - Ti-e mai bine?.... Asa-i ca te-ai mai usurat?
    - Da, foarte bine, zise Apostol in soapta.
    Veselia aprinsa in ochii ei, tinereasca, visatoare, ii alunga gandurile care-i chinuisera toropeala bolnava. In glasul ei straniu i se parea ca vibreaza o vraja noua, ca si cum de ieri pana azi s-ar fi schimbat si s-ar fi implinit cu niste mladieri mai blande, poate de credinta ori poate de pasiune. Vazand-o cum statea, zapacita de privirea lui staruitoare, cu bucuria incremenita pe fata, Bologa simti un suras cald in inima si vru s-o indemne sa vorbeasca. Si Ilona, parca i-ar fi ghicit dorinta, incepu sa povesteasca repede, oprindu-se uneori in mijlocul cuvintelor, aproape infricosata ca de o primejdie necunoscuta. Ii spuse ca doctorul a umblat sa-l duca la spital, si numai ea s-a impotrivit, fiindca tot mai bine poate fi ingrijit aici, ca-i singur, decat acolo, unde-s multi. S-a jurat ca nu se va misca de langa patul lui, si chiar nu s-a clintit. Nici nu prea are ea multa treaba de facut, ca tatal ei n-o pune la greu, ci doar pe langa casa, cat poate. Tatal sau e om tare bun la inima, desi ii place sa se arate prig cu ea. Dar ei nu-i pasa de strasniciile dumnealui, ca ea stie sa se poarte si sa se pazeasca. "Iaca, eu te-am vazut ca esti bolnav de cat ai intrat alaltaieri in ograda si i-am spus ordonantei sa aiba grija. De-acuma insa, daca ai incaput pe seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonantei. De treaba este dansul, nu-i vorba, si cu dragoste de stapanul sau, dar barbatii nu se pricep la bolnavi, oricat si-ar da silinta. De azi incolo deci sa stii ca eu sunt mai mare si ca trebuie sa faci tot ce-ti zic pana cand ti-oi spune eu ca esti sanatos, altfel....."
    Aici se opri brusc, lua o sticluta cu medicamente si o lingura, veni langa pat si-i zise:
    - Acuma trebuie sa bei din zeama asta, ca-i dulce..... am gustat-o si eu....
    - Lasa, Ilona.... mai vorbeste! raspunse Apostol rugator.
    Fata se facu rosie ca muscata din fereastra si, o clipa, sovai. Apoi numaidecat zise iarasi, cu o suparare dragalasa:
    - Daca nu iai doctoria, sa stii ca nu-ti mai povestesc niciodata, na!
    Bologa inchise ochii cateva secunde, ca si cand ar fi vrut sa-si inchida in suflet dragalasia ei. Ilona umplu lingurita si i-o duse la gura. Degetele ii tremurau usor si Apostol isi puse mana pe mana ei. Obrajii fetei se imbujorara din nou si, ca sa-si ascunda emotia, ingana:
    - Vai, ce calda ti-e mana.....
    Apostol nu simti gustul doctoriei. Impreuna iar pleoapele, cuprins de o fericire in care i se inecau toate gandurile. Auzi pe Ilona cum asaza sticluta pe masa, cum sterge lingurita, cum paseste in varful picioarelor si se lasa pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urma simti mangaierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze..... Si nu cuteza sa clipeasca, de frica sa nu-si risipeasca bucuria inimii.....
    De-aici incolo Bologa pierdu socoteala timpului. Doctorul Meyer venea de cate doua ori pe zi, ii spunea ca n-are nimic, dar sa stea in pat pana ce-i va aduce el o doctorie miraculoasa, care imediat il va vindeca aievea. Apoi, intr-o dimineata, doctorul sosi mai voios si striga din prag:
    - Aide, jos din pat! Cred ca poimaine am sa-ti aduc ce ti-am promis..... Pana atunci insa n-ai voie sa iesi din casa, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, deloc!..... Rabdare! Cum ai rabdat zece zile, vei mai rabda doua..... Si fiindca atunci, stii, mi-ai soptit o prostie, afla acuma de la mine, tinere prietene, ca viata nu e niciodata o povara si ca moartea e poavara cea mai grea!..... Asa!.... Tine minte ce-ti spune un doctor ursuz si amarat: moartea cea mai eroica nu pretuieste in realitate cat viata cea mai ticaloasa!.....
    A treia zi, ca niciodată, doctorul Meyer veni la amiază, triumfător, fluturând o hârtie în mână.
    - Uite leacul minune, prietene! zise dânsul cu o exuberanţă atât de nepotrivită cu firea lui, încât părea silită. O lună de concediu de convalescenţă! Asta-i sănătatea ta!.....  Crezi c-a mers uşor? Ehe...... Dar nici eu nu m-am lăsat până ce n-a capitulat excelenţa. În sfârşit, poftim!..... Mi se pare că la patru pleacă un tren.... Vasăzică ai vreme să-ţi faci bagajele şi să o ştergi!..... Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim recunoştinţă militară! Mă bucur eu, om bosumflat, şi dumnealui face mofturi!.... Bravo!.... A, să nu uit: acasă trebuie să te aşterni pe o cură de mâncare şi de odihnă, ştii, eroică!.... Acuma aide, să nu scapi trenul!.....
    - Dar oare se mai întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci Ilona, fără sânge în obraji şi cu o îngrijorare său ascunsă în ochi.
    - Desigur, fetiţo, făcu medicul jovial, luând-o de bărbie. N-ai grijă, că nu fuge!
    - Nu de aceea, dar..... aşa! bâlbâi Ilona roşind până-n vârful urechilor.
    Petre înţelese atâta că e vorba de "urlab" şi, spre mulţumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după uşă şi nu se urni de acolo până ce Meyer ură drum bun şi petrecere frumoasă lui Bologa.
    În odăiţa albă, în razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate ferestrele cu muşcata însângerată, un val de tristeţe îşi tremura pânzişul. Apostol stătea lângă masă, cu hârtia de concediu în mână, uitându-se când la Petre care, de bucurie, mormăia rugăciuni şi strângea de zor bagajele, când la fata groparului,  care înţepenise în dosul uşii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizata de o teama chinuita. Bologa se credea dator sa spuie ceva, dar o frica nelamurita parca-i strangea gatul ca un tal. In cele din urma izbuti sa rosteasca cu o voce aproape poruncitoare:
    - Ilona....
    Fata, ca si cand atata ar fi asteptat, raspunse cu o privre intunecata si apoi o zbughi afara, trantind usam alergand undeva, sa-si ascunda inima.
    - Fac si eu singur, don locotenent, zise Petre, crezand ca Apostol ceruse fetei sa le dea o mana de ajutor. Bine ca ne-a ajutat Dumnezeu sa ne mai tragem si noi pe acasa din cele strainatati.....
    Apostol Bologa numai acuma isi dadu seama ca nu se bucura de concediu.
    "Nici nu-mi bate inima ca merg acasa, nici rau nu-mi pare ca mi-au cazut balta planurile, se gandi el abatut. Si ma prapadesc cu firea din pricina unei tarancute...."
    Arunca pe masa foaia de concediu si incepu sa se plimbe de ici-colo, cu mainile la spate, pipaindu-si degetele in nestire. Atunci simti verigheta de logodna in inelarul stang si se opri traznit. De cata vreme nu si-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Si nici macar inelarul nu l-a luat in seama, desigur tot din pricina fetei groparului.....
    Pleca din vreme la gara. Groparul cu Ilona il insotira ca pe un musafir drag. Cand sosi trenul, Apostol dadu mana cu Vidor si apoi cu fata. Mana ei ardea, iar in ochi ii licarea o intrebare. Pe urma se urca in vagon si se uita pe fereastra pana ce porni trenul. Groparul se intoarse indata spre iesire, Ilona insa ramase pe peron, nemiscata, cu privirea lipita de pervazul ferestrei in care Apostol zambea uitat..... Pe urma o coroana inmugurita a unui cires batran acoperi si fereastra si vagonul si trenul.....

                                                                           7.

                                  Aleea de fagi din Parva, dreapta si ingrijita, de la gara pana-n mijlocul oraselului, parea noaptea un tunel nesfarsit. Pasii lui Apostol Bologa scrasneau harnic pe prundisul umed, incat Petre, impovarat cu doua geamantane, de-abia se tinea dupa dansul, gafaind din greu. Piata patrata era pustie, toate casele dormeau..... O luara pe strada principala, in sus, si nici pe acolo nu intalnita tipenie de om.
    - Am ajuns la domnu avocat Domsa, de-acu nu mai avem mult, baigui Petre din urma, sufland ca un taur si aratand cu capul spre o casa mandra, pe dreapta.
    Apostol nu raspunse, parca n-ar fi auzit nimic, desi vorbele ordonantei ii atinsera urechile ca o mustrare, fiindca tocmai in clipa aceea se uitase si el spre care in care acuma, ca si odinioara, stapanea Marta, fiinta iubita. Se simtea atat de vinovat fata de logodnica lui, ca de-abia astepta ziua de maine, sa alerge la ea, sa-i cada la picooare si sa-i ceara iertare.....
    In curand se zarira in bezna sclipirile turnului bisericii si Apostol iuti si mai tare mersul. Casa parinteasca era scufundata in noapte.... Cand deschise portita, un dulau batran ii sari in cale, hamaind furios. Apostol il domoli cu o soapta si cainele i se gudura la picioare, batand pamantul cu coada-i stufoasa, parca i-ar fi fost rusine ca nu l-a recunoscut mai curand.....
    Zgomotul portitei si latratul dulaului dezmortira casa intunecata. O licarirea galbena rasari in dosul unui geam, disparu si se ivi iar in antreu, apropiindu-se de usa dinspre curte. Apostol urca treptele si batu. Lumanrea se opri sovaind..... Din alta odaie se auzi glasul doamnei Bologa, si apoi cheia se invarti se doua ori in broasca, pe dinlauntru. Mana lui Apostol apasa clanta si lumina tremurata il izbi drept in fata. Servitoarea tipa ca si cand ar fi vazut o aratare:
    - Tulai, doamna, tulai si vai de mine, c-a venit domnisorul!.....
    Apostol intra vesel, iar Petre inchise usa. In pragul odaii din fund aparu doamna Bologa, in capul gol, cu fata alba ca hartia, uitandu-se parca n-ar fi indraznit sa dea crezamant ochilor, apoi izbucni printre lacrimi:
    - O, dragul mamei, scumpul mamei.....
    Se imbratisara indelung, murmurand in acelasi timp vorbe si crampeie de fraze fara legatura, in care bucuria si induiosarea isi gaseau descarcarea trebuincioasa. Dupa ce se mai potoli, doamna Bologa se intoarse spre servitoarea care inlemnise cu lumanarea in mana:
    - Rodovico, ce stai ca o toanta?..... Pune sfesnicul pe masa si du-te fuguta de atata focul, sa pregatim ceva de imbucat domnisorului..... Fuga, Rodovico!..... Iar tu, Petre, asaza colo langa usa bagajele si odihneste-te oleaca, sa mananci si tu, ca pe urma o sa pleci acasa.....
    - Ba eu, doamna, mai bucuros as porni la drum, sa nu ma apuce moleseala - zise ordonanta stergandu-si sudorile ce-i curgeau pe frunte si pe obraji - ca mai am o postata buna pana peste apa.
    - Asa-i, bine zici, ca tu esti de peste Somes, din Ierusalim..... Te-am uitat, Petre, uitate-ar necazurile..... atunci du-te cu Dumnezeu!
    Doamna Bologa conduse pe Apostol in iatacul ei, in fund, cu o singura fereastra, si aceea oblonita. Din tavan atarna lampa cu abajur de porntelan. Patul era asternut. Aici a petrecut Apostol copilaria, pana ce a trecut in Nasaud. Aici fusese patuceanul lui, unde-i acuma o sofa cu captuseala roasa la colturi, si aici zicea cu glas tare rugaciuni fierbinti, dimineata si seara, in genunchi, cu ochii la icoana cea veche din perete, deasupra patului, privind lacom pe bunul Dumnezeu, care sade pe nouri albi, pe tron de aur.... Toate au ramas cum au fost odinioara, numai maicuta a caruntit putin si a dobandit cine stie cate zbarcituri fine in colturile ochilor plini si azi de focul credintei, pe cand el, Apostol, parca-i un strain ori parca a cazut intr-o lume straina.
    Doamna Bologa ii ceru sa povesteasca numaidecat toate cate a patit de cand n-a mai fost acasa, zi cu zi, si mai ales suferintele din spitale. Pana sa vorbeasca insa Apostol, care devenise ganditor in odaita grea de amintirile copilariei, doamna Bologa, intai ca sa-si deserte inima si apoi fiindca cu cat imbatranea, cu atat se facea mai vorbareata, prinse a-i istorisi, la nimereala, fel de fel de amanunte din viata ei si a targusorului.
    - Parca-mi spunea Dumnezeu ca ai sa vii, dragul mamei, ca vai cata grija ti-am mai purtat de cand am aflat prin ce-ai trecut..... Tot asteptam, asteptam scrisori de la tine si tot nimic, de chiar Marta s-a minunat, ce sa fie? Apoi m-am sfatuit cu Domsa, ca el e tare de treaba si cuminte, ei, si am socotit ca ai trecut in tara, la ai nostri, doar auzisem pe-aici ca ati venit sa va bateti cu romanii, Doamne fereste-ne si iarta-ne..... Bine insa ca te-a luminat Dumnezeu si ai stat pe loc, ca de puneau mana pe tine, mandrul mamei, vai, Doamne! Pateai si tu ca bietul protopopul nostru, ba poate si mai rau..... Ce noroc ca nu ne-am culcat, zau asa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi parca Dumnezeu ne-a soptit sa mai stam.... Si uite asa vorbeam cu toanta de Rodovica si o mustruluiam, ca tocmai azi-dimineata a plecat si maiorul cel polonez si am robotit toata ziua ca sa curatim in odaia unde a stat aproape sapte luni, stii, in odaia ta si care a fost a tatalui tau, fie iertat..... Ce-i drept, maiorul a fost om de omenie, dar acum a trebuit sa plece ca, zice, iar o sa porneasca bataliile cele mari..... Degeaba, nu se arata a pace..... S-a tot vorbit vreo doua saptamani ca vine pacea, ca muscalii asa si pe dincolo..... as, palavre! De altfel, de pe aici s-au dus mai toate catanele, de-abia au mai ramas de samanta, din pricina depozitelor..... poate le-ai vazut, baraci de scanduri, un oras intreg, langa drumul Feleacului.....
    O intrerupse Rodovica, rumena de sprinteneala, aducand mancarea domnisorului. Pe cand asternea masa, gasi si ea de cuviinta sa zica:
    - Vezi, doamna, cat de adevarate-s semnele la om? Toata ziulica mi s-a batut ochiul drept si iata ca Dumnezeu ne-a trimis bucurie in casa!
    - Ia mai taci, Rodovico, ca semnele-s de la diavol! hotari doamna Bologa, nemultumita ca slujnica i-a luat vorba din gura. Mai bine sa fuga si fa patul domnisorului in odaia dumnealui....
    In vreme ce Apostol manca cu pofta, doamna Bologa, dupa cateva intrebari, la care raspunse tot ea, incepu iar despre Palagiesu, despre greutatile gospodariei, despre protopopul Groza..... Cand ispravi masa, Apostol ii puse o singura intrebare:
    - Dar Marta ce face, mama?
    - Face bine, dragul mamei, ca-i sanatoasa si tanara, zise doamna Bologa putin incurcata, ca si cum ar fi asteptat intrebarea si ar fi uitat raspunsul pregatit. Ce sa-ti mai spui eu, ca ai s-o vezi si tu, si.... Esti gata, Rodovico? adauga repede catre servitoarea care se ivise in usa. Asa..... ca domnisoru-i ostenit si-i trebuie odihna buna!
    Il petrecu in odaia lui si-l saruta pe frunte, ca odinioara, cand dormea in iatacul cu Dumnezeu pe perete. Apoi Apostol ramase singur. Pe mescioara de noapte falfaia flacara portocalie a unei lumanari, scufundata intr-un sfesnic inalt de arama. Umbre moi jucau pe podele, pe ziduri, in tavan, ca niste visuri de om necajit.
    "Noapte buna!" isi zise Apostol, dezbracandu-se la iuteala, varandu-se in pat si sucindu-se in dreapta si-n stanga pana sa-si potriveasca bine culcusul.
    Sufla in lumanare. Voia sa adoarma indata, fiindca intr-adevar calatoria il zdrobise..... "Dar oare de ce s-a incurcat mama cand am intrebat-o de Marta?" ii trecu prin creieri, fulgerator. Fireste, doamna Bologa n-o prea iubeste si s-a impotrivt pana la logodna, totusi pe urma s-a impcat.... Degeaba, e vinovat fata de Marta si negresit va merge chiar maine..... O iubeste si trebuie s-o iubeasca numai pe ea.... In locul ei insa aparea Ilona, cu naframa rosie pe cap, cu ochii in care joaca rasete stranii, cu glasul care mangaie si zgarie..... Si fara sa vrea, simtea o placere nemarginita stiind cu siguranta ca departe, intr-un sat, exista o fiinta care si in vis il poarta numai pe el in inima..... Dar asta nu se poate! Marta! Unde-i Marta? Maine neaparat va merge la ea.....
    A doua zi se destepta in sarutarile soarelui vesel de aprilie. In odaie parca intrase iarasi primavara, cu valurile albe de lumina, cu indemnuri de bucurie. Pe masa, pe o tava asternuta cu servet inflorit, astepta ceasca lui de odinioara, plina de cafea cu lapte, si o halca zdravana de cozonac. In sufletul lui salasuia o multumire mare. Ii era draga toata lumea.
    "Daca as fi izbutit, acuma cine stie unde as fi", se gandea cu o infiorare ca un junghi.
    Dar gandul se stinse ca si cum n-ar fi putut rezista bucuriei de viata ce ii clocotea in inima.
    Din odaia aceasta o usa dulba dadea in cerdacul din fata, inconjurat de gradinita cu flori. Acolo, intr-un jilt invalit cu o scoarta veche, Bologa se tolani tihnit, ca un burghez fara griji, dupa o masa bogata. Avea de gand sa se odihneasca putin si apoi sa plece la Marta.
    Umbrele de-abia infiripate ale nucilor din gradinita, saditi in ziua in care s-a nascut el, ii gadilau obrajii alintati de razele calde. Din cerul foarte albastru si curat cobora liniste, precum din casele imprastiate, din copacii inmuguriti, din campurile spintecate de pluguri, din dealurile galbui, din padurile negre batand in verde se inalta in unde nevazute viata cea mare, atotputernica, neindurata si totusi nesfarsit de ademenitoare. In vazduh plutea dragostea de viata cu tremuraturi de aripi argintate, cantand imnuri de slava, care picurau in inimi fericire adevarata si mii de sperante. Sufletul lui Apostol sorbea vraja primaverii, nesaturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau, precum urechile lui nu auzeau decat chemarile care falfaiau in ceruri. Oamenii treceau pe ulita, ii dadeau binete, si el nu-i lua in seama. Imprejurul sau roiau amintirile copilariei, care parca-l stramutau in trecut. Si vremea trecea peste dansul, nemasurata si nepatrunsa, cum trece peste oamenii lecuiti de ispitele fericirii.
    Apoi deodata ii plesni auzul o voce cunoscuta, vesela, putin prea ascutita, cu sclipiri de ras zglobiu. Apostol intai avu impresia ca a cazut de pe o culme si se ridica in picioare ca muscat de sarpe. In strada, in dreptul portii, se oprise Marta, care nu-l vedea si vorbea ungureste cu un ofiter de honvezi, aratandu-i casa. Cand intra in curte si-l zari, ii striga "buna ziua" tot pe ungureste, in vreme ce ofiterul, la spatele ei, duse mana la cozoroc, zambind jenat. Peste cateva clipe Marta ajunse in fata lui Apostol. Purta o bluza alba dantelata si o palarie mica, de sub care se zbarleau carliontii castanii. Ii erau obrajii aprinsi si in ochii de veverita scanteia o veselie nestapanita.
    - Rodovica a umplut orasul, c-ai sosit azi-noapte, ciripi ea, apropiindu-se. Te-am asteptat sa vii, dar am pierdut rabdarea si iata-ma!
    Vorbea tot ungureste si cu atata placere ca buzele-i putin carnoase tremurau. Apostol era buimacit auzind-o, se silea sa zmabeasca si se feri sa stranga mana nica intinsa spre el. Peste o clipa insa ii apuca degetele cu o miscare masinala si raspunse de asemenea in ungureste:
    - O, domnisoara.... nici nu ma asteptam sa.... Iarta-ma, sunt zapacit!
    Pentru ca nu i-a sarutat mana, cum obisnuia, si i-a zis "domnisoara", Marta avu o sovaire si chiar surasul i se vesteji un moment. Dar isi reveni repede si, intorcandu-se spre insotitorul ei, ii vorbi cu o veselie mai zgomotoasa, ca si cum ar fi vrut sa-si risipeasca umbra de nemultumire:
    - Uite logodnicul meu, pe care il cunosti din cate ti-am povestit despre el!.... Sa stii, adauga iar catre Apostol, ca dumnealui mi-a tinut tovarasie toata iarna, altmiteri m-as fi prapadit de urat!
    Ofiterul de honvezi, ferches, spilcuit, pudrat, iesi la iveala, mai indraznet. Pe bratul stang purta pardesiul Martei. Saluta ceremonios, zanganindu-si pintenii:
    - Locotenent Tohaty.....
    Urma o pauza, fiecare asteptand sa inceapa celalalt vorba. Tot Marta curma tacerea, cu o vioiciune atat de exagerata, ca amandoi barbatii plecara ochii:
    - Am fost in piata pentru cumparaturi si acolo l-am intalnit pe domnul......
    Se intrerupse, rase cu mici hohote scurte si continua tot razand:
    - Atunci ce mi-am zis? Hai sa-l iau cu mine, sa-l prezint lui Apostol, ca nu cumva sa fie gelos!.... Si uite asa l-am luat..... De altfel si el e logodit, asa ca.....
    Iar rase. Acuma insa cei doi, incurcati, zambira cu cate o usoara plecaciune. Marta, incurajata, deveni mai sincera, arunca la o parte rasul si urma cu glas moale:
    - N-ai fost deloc sarguincios cu scrisorile..... Dar e nu m-am suparat, ci am plans mult din pricina.... din pricina ta, mai ales de cand am flat ce-ai suferit..... Cinci rani si cinci luni de spital, ingrozitor! Dumnealui m-a asigurat mereu ca o sa vii acasa, in concediu de boala, si nu l-am crezut deloc. Acuma i-a iesit dreptatea..... Bine ca n-am pus ramasag, ca era cat pe-aci sa....
    Intalni privirea lui Bologa si nu mai sfarsi, cuprinsa de o frica pe care n-o putea birui. Lui Apostol, ascultand-o, ii trecea intr-una prin creieri gandul ca a vrut sa-i ceara iertare. In cele din urma, gandul acesta ii tasni in ochi ca o stralucire de ura si se statornici intr-o privire dusmanoasa, care frigea. Cand tacu Marta, isi dadu si el seama si se cutremura, parca s-ar fi trezit cu un pumnal in mana, gata sa loveasca. Se rusina si se uita la locotenentul de honvezi, intrebator. Apoi se uita la Marta si surase, speriat putin el insusi de spaima ei.
    - Sezi, M...... m..... Uite fotoliul! bolborosi dansul, necutezand a-i zice pe nume si tragand jiltul mai aproape de ea.
    Atunci interveni ofiterul cu intrebari grabite despre lupta in care a fost ranit Apostol, despre noutatile frontului, despre perspectivele pacii.... Si Bologa, dobandindu-si stapanirea de sine, ii raspunse prompt, cu amanunte tehnice, chiar cu oarecare emfaza, care-i sedea rau. Marta, asezandu-se in fotoliu, se linisti curand si se amesteca in convorbirea lor, mai cu glume, mai cu suspinse fara rost..... Nici nu mai tacura deloc, de frica sa nu reintoarca atmosfera de gheata de adineaori..... Iar in clipa cand totusi se ivi o pauza, Marta sari din jilt, cu vioiciunea silita de la inceput, gata de plecare. Toti trei scapara cate un oftat de usurare.
    - Dar pe la noi cand ai sa mai vii, ursuzule? ii zise ea la despartire, romaneste, aranjandu-si faldurile bluzei pe piept, ca sa nu fie nevoita a se uita in ochii lui. Si tata te asteapta.... daca de mine nu ti-e dor defel! adauga apoi, dupa doua secunde, cu ton mai strengar.
    - Desigur..... trebuie sa viu, murmura Bologa, stapanindu-si cu greu o revolta subita. Dar mai tarziu putin..... Nu ma vezi in ce hal sunt?
    - Pana la noi faci tocmai vreo treizeci de pasi, replica Marta, vesela de-a binelea si ridicand ochii cu o sfidare dragalasa. Si-apoi nu este asa de slab sa nu poti iesi in lume..... Te-ai facut doar mai rece si mai moroncanos, incolo nu prea te-ai schimbat!
    Siguranta ei il uimi intr-atat, ca raspunse aproape umilit:
    - M-am salbaticit.....
    Marta insa pornise prin gradinita, parca iarasi s-ar fi speriat, si Tohaty dupa ea, ca o umbra credincioasa. In strada o birui curiozitatea si intoarse capul, sa vaza ce face Apostol. Il vazu rezemat de stalpul cerdacului, cu fata cumplit de schimbata. Ea totusi zambi si-i trimise o sarutare, cu o cochetarie inconstienta.
    Apostol Bologa cuprinse stalpul cu amandoua bratele, ca si cum ar fi primit un junghi in inima. Dar ii urmari din ochi, ii vazu razand si mai ales pe ea leganandu-se din solduri in cadenta pasilor. Apoi, cand ii pierdu din vedere, prinse deodata sa hurduce stalpul cerdacului, din toate puterile, cu o disperare ingrozitoare, ca un smintit, scrasnind neincetat cateva minute, fara sa-si dea seama:
    - Afara!..... Afara!...... Afara!.....
    Pe urma, tot asa brusc, se potoli si-i fu rusine ca a zgaltait stalpul si a baiguit "afara" ca un prost. In piept ii mai horcaia ura, dar mintea incepea sa cumpaneasca. Se lasa in fotoliu si-si zise ca trebuie sa judece bine, fara pripire, ce s-a intamplat, altfel il ameninta cine stie ce urmari. In realitate ea se mandreste cu vina, pe cand el..... a vrut sa-i ceara iertare. El a purtat-o in fundul inimii si i s-a inchinat ca la o icoana, in vreme ce ea isi omora plictiseala cu honvedul.
    - Ingrozitor, ingrozitor! ii murmurau buzele singure.
    Acuma era absolut sigur ca numai din pricina ei a pornit la razboi, numai ca sa-i implineasca un capriciu! Atat de mult a iubit-o!
    Peste drum, crucea din turnul bisericii stralucea cu fulgerari de aur. Ochii lui Apostol se incapatanau sa infrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parca lumina lor orbitoare si triumfatoare ar fi incercat sa-l sfideze sau sa-l dojeneasca tocmai in momentele cand creierii lui se framantau cu necredinta fiintei care i-a frant in doua viata. Apoi deodata privirea lui cobori de la cruce, jos, in cimitirul de langa biserica, si descoperi piatra cu inscriptia aurita, insemnand mormantul si amintirea tatalui sau. I se parea ca literele s-au cam sters si se gandi sa cheme pe pietrarul cel batran, sa reinnoiasca poleiala. In aceeasi clipa isi aduse aminte, atat de clar ca si cum le-ar fi auzit acum intaia oara, cuvintele pe care i le-a spus tatal sau odinioara, la Nasaud: "Sa-ti faci datoria totdeauna si nu uita niciodata ca esti roman!" Isi amintea perfect nu numai glasul ci si intonatia exacta: "Niciodata" si "roman" le-a rostit apasat, ca o subliniere, iar la "roman" a pus cel putin trei "r".....
    "Adica ce rost are amintirea aceasta acuma?" se intreba Apostol, luandu-si seama si negasindu-i rostul, nici legatura cu ceea ce-l preocupa pe el in momentele acestea.
    Mai statu vreo jumatate de ora in cerdac, fara sa gaseasca solutia. Intra in odaia sa, abatut, nehotarat, cu gandurile imprastiate. Se puse sa caute ceva, apoi se repezi la birou, scoase tremurand hartie de scrisori si asternu, foarte grabit, cateva randuri catre avocatul Domsa, anuntandu-l ca considera logodna cu Marta ca pe o nesocotinta copilareasca si de aceea ii inapoiaza verigheta.
    "Uite ce simplu si cum nu mi-a venit in minte!" isi zise scriind adresa, multumit parca ar fi gasit o comoara.
    Scotoci prin sertare si in sfarsit dadu peste ce cautase adineaori: o cutiuta captusita cu catifea albastra. Isi scoase verigheta din deget si o puse in cutiuta, iar cutiuta o impacheta frumos si o sigila cu ceara rosie.
    Apoi chema pe Rodovica si trimise scrisoarea si cu pachetelul la domnul avocat Domsa, poruncindu-i sa i le dea chiar dumnealui in mana.
    Apoi iesi iar in cerdac si iar vazu inscriptia pe mormant si iar isi aminti vorbele tatalui sau: "..... nu uita niciodata ca esti roman!"

                                                                     8.

                                          Doamna Bologa pregatise o masa imparateasca in cinstea lui Apostol. Pe cand se aflau tocmai la friptura, navali in casa avocatul Domsa, cu fata rosie si asudata si cu ochii rotunzi umflati de o agitatie puternica, strigand mereu:
     - Iarta-ma, draga doamna, ca viu asa..... te rog din suflet.....
    Speriata de infatisarea lui, doamna Bologa sari de la masa, sigura ca i s-a intamplat o nenorocire cu Marta: ori c-a fugit cu ungurul, ori ceva mai rau..... Dar Domsa urma grabit, aruncandu-si palaria pe un scaun si stergandu-se pe obraji cu batista:
    - Nu m-as fi asteptat sa-mi faca Apostol una ca asta, pentru nimica-n lume, doamna, iti jur! Atata incredere am avut intr-insul, in cumintenia si in cinstea lui, ca acuma parca mi-a dat cu barosul in frunte, zau asa, draga doamna!
    Cu cat vorbea, se aprindea si asuda mai tare, fiind cam grasun de la Dumnezeu. Cauta sa se linisteasca, indulcindu-si grasul din ce in ce, dar ingrijorarea din ochi tot nu izbuti sa si-o potoleasca, mai ales ca Apostol ramasese locului netulburat, continuad a se lupta cu un picior de gaina, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Doamna Bologa se zapaci de tot auzind ca Apostol e pricina supararii avocatului, caci ei nu-i spusese Apostol c-ar avea vreo neintelegere cu viitorul sau socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grabit sa-i sopteasca, la bucatarie, cum a trimis-o domnisorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut ca e vorba de vreun "suvenir" din razboi, pentru Marta. De aceea acum nici nu stia ce sa zica si, ca sa iasa din incurcatura, pofti pe Domsa sa ia loc si sa-i faca cinstea de a gusta putina friptura. Invitatia ei si raceala lui Apostol provocara o noua abureala de sudori pe obrajii avocatului. Multumi doamnei printr-un suras desperat si se intoarse spre Apostol:
    - Stii bine ca te pretuiesc, dragul meu, zise cu o ezitare, ca in fata unui necunoscut. Altfel nici n-as mai fi venit, dupa scrisoarea ta..... In sfarsit, dupa gestul..... care m-a jignit, Apostol foarte..... foarte rau.....
    - Era datoria mea sa fac gestul, domnule Domsa, raspunse Apostol, ridicand ochii la el si privindu-l cu o liniste neclintita.
    - Dar ce-i, ce s-a intamplat? intreba atunci doamna Bologa, mai venindu-si in fire si adaugand: Ia loc..... ia loc...... uite colea..... O, Doamne Dumnezeule, ca m-am si speriat, si nici barem nu stiu de ce!
    - Cum? nu ştii nimic, nu ţi-a spus Apostol? se miră Domşa cu o scăpărare de nădejde în toată înfăţişarea. A, zi, nu ştii?..... Apoi stai, dragă doamnă, să auzi şi să te cruceşti, nu alta!
....................................................