Fortăreaţa digitală, Dan Brown

...........................................
                              VI.

                     Însă când uşile autobuzului se deschiseră, puştii se îngrămădiră să urce. Atunci Becker o văzu din nou. De această dată era sigur. Văzuse fata, clar luminată de un felinar de stradă. 
     Pasagerii se căţărară în autobuz şi motorul acestuia începu iarăşi să ambaleze. Becker se trezi brusc că o ia la goană, cu acea imagine bizară întipărită pe retină – ruj negru, machiaj strident la ochi şi părul... aranjat drept în sus, în trei părţi distincte. Roşu, alb şi albastru. 
     În vreme ce maşina se puse în mişcare, Becker sprinta pe mijlocul străzii, într-un nor de fum puturos lăsat în urmă de motor. 
     - Espera! strigă el, alergând în spatele autobuzului. 
     Pantofii lui muşcau din pavaj. Cu toate astea, agilitatea lui obişnuită nu-l ajuta; se simţea complet dezechilibrat. Creierul avea probleme în coordonarea picioarelor. Înjură barmanul şi diferenţa de fus orar. 
     Autobuzul făcea parte din parcul vechi de autovehicule al Sevillei. Din fericire pentru Becker, treapta întâi de viteză însemna un lung şi imens chin pentru motor, mai ales că strada urca. Becker simţi că distanţa se reduce. Ştia că trebuie să-l prindă din urmă înainte ca autobuzul să ajungă în vârful dealului. 
     Cele două ţevi de eşapament scoaseră un nou nor gros de fum când şoferul pregăti maneta pentru trecerea în treapta a doua de viteză. Becker se luptă cu el însuşi să alerge mai repede. Când ajunse în spatele barei de protecţie, o luă în dreapta şi goni paralel cu autobuzul. Putea vedea uşile din spate – ca la toate mijloacele de transport din Sevilla, acestea erau larg-deschise. Un mijloc ieftin de a asigura aer condiţionat pasagerilor. 
      Becker îşi fixă privirea pe deschizătură şi nu luă în seamă senzaţia de arsură din picioare. Cauciucurile din spate erau lângă el, ajungându-i până la umeri. Cu fiecare secundă se roteau tot mai repede. Becker se aruncă asupra uşii, rată mânerul si aproape că îşi pierdu echilibrul. Împinse şi mai tare în picioare. Subautobuz, diferenţialul scârţâi când şoferul împinse maneta în treapta superioară de viteză. 
     "Schimbă viteza! Nu voi reuşi!” 
     Însă autobuzul încetini uşor, chiar în clipa în care angrenajele se depărtară pentru schimbul de viteză. Becker se întinse. Motorul cuplă din nou exact în fracţiunea de secundă în care degetele lui prinseră minerul uşii. Simţi cum i se smulge umărul, dar impulsul motorului îl aruncă înăuntru.

      David Becker se prăbuşi dincolo de uşă. Asfaltul rula cu viteză la doar câţiva centimetri de el. Era din nou lucid. Picioarele şi umărul îl dureau îngrozitor. Clătinându-se, se ridică, se echilibra şi păşi în autobuzul întunecos. Văzu în mulţimea de siluete, la doar câteva locuri distanţă, trei coafuri distincte. 
     "Roşu, alb şi albastru! Am reuşit!"
     Mintea lui se umplu cu imagini ale inelului, ale reactorului Learjet 60 şi, mai presus de toate, ale lui Susan. 
     Autobuzul trecu pe sub un felinar exact când Becker ajunse în dreptul fetei, întrebându-se cum s-o abordeze. Chipul punkistei se lumină pentru o secundă. 
     Becker se holbă îngrozit. Machiajul de pe faţă ascundea o barbă ca o mirişte. Nu era o fată, ci un tânăr. Purta un mic cal de argint înfipt în buza superioară, o haină de piele neagră şi n-avea tricou sau cămaşă. 
     - Ce mama dracului mai vrei şi tu? întrebă individul, cu voce răguşită. 
     Avea accent de new-yorkez. 
     Simţind cum se prăbuşeşte întregul univers, Becker privi spre pasagerii care se uitau ţintă la el. Erau cu toţii punkişti. Cel puţin jumătate dintre ei aveau părul în trei culori, roşu, alb şi albastru. 
     - Sientate! urlă şoferul. 
     Becker era prea ameţit ca să mai audă. 
     - Sientate! strigă din nou şoferul. Stai jos! 
     Se întoarse încet spre chipul care îl privea mânios din oglinda retrovizoare. Însă şoferul aşteptase prea mult.
    Supărat, acesta apăsă cu putere frânele. Becker simţi că îşi pierde orice punct de sprijin. Se întinse după un loc în spate, dar rată. Pentru o clipă se pomeni în aer. Apoi ateriză cu greutate pe podeaua dură a autobuzului. 
     Pe Avenida del Cid, o siluetă ieşi din umbră. Îşi ajustă ochelarii cu ramă de metal şi se zgâi după autobuzul care se depărta. David Becker evadase, dar nu pentru mult timp. Dintre toate autobuzele din Sevilla în care putea să urce, domnul Becker îl alesese tocmai pe infamul număr 27. 
     Autobuzul 27 avea o singură destinaţie.

                                             Capitolul 46.

                        Phil Chartrukian trânti receptorul. Numărul lui Jabba suna ocupat. Jabba nu suferea apelul în aşteptare, considerându-l o şmecherie introdusă de AT&T doar pentru creşterea profiturilor prin conectarea tuturor apelurilor; simpla frază "sunt pe o altă linie, vă sun eu imediat” aducea milioane de dolari anual companiilor telefonice. Refuzul lui Jabba de a accepta apelul în aşteptare reprezenta modul lui personal de a protesta faţă de faptul că NSA îl obliga să ducă cu el oriunde un telefon mobil pe care să poată fi apelat în caz de urgenţă. 
     Chartrukian se întoarse şi privi spre încăperea pustie din Crypto. Zgomotul generatoarelor de dedesubt părea mai puternic cu fiecare minut. Îşi dădu seama că nu mai are timp. Ştia că trebuia să plece, dar zgomotele tot mai puternice îi spuneau un singur lucru: "Acţionează mai întâi şi explică după aceea.” 
     În lumea cu imensă miză a securităţii computerelor, minutele însemnau adeseadiferenţa dintre salvarea unui sistem şi pierderea lui definitivă. Rareori se găseatimpul necesar pentru a explica o procedură defensivă înainte de a trece la acţiune. Tehnicienii Sys-Sec erau plătiţi pentru experienţa lor tehnică... şi pentru instinctul lor. 
     "Acţionează mai întâi şi explică după aceea.” Chartrukian ştia ce avea de făcut. Mai ştia şi că, după ce lucrurile se vor fi calmat, avea fie să devină un erou NSA, fie să îngroaşe rândurile şomerilor.
     Marele computer de decodificare avea un virus. Era sigur de asta. Avea la dispoziţie o singură procedură adecvată. Închiderea computerului.
     Chartrukian ştia că existau doar două căi de închidere a maşinii. Una era reprezentată de terminalul privat al comandantului, încuiat în biroul acestuia şi deci imposibil de abordat. Cealaltă era închiderea manuală a comutatorului principal aflat pe unul dintre nivelurile de sub podeaua Crypto. 
     Chartrukian îşi înghiţi nodul care i se pusese în gât. Ura acele subniveluri. Fusese acolo o singură dată, în timpul antrenamentelor. Lumea de jos părea extraterestră, cu labirinturile ei lungi de pasarele, cu conductele de freon şi cu o prăpastie ameţitoare de patruzeci de metri până la sursele de putere de la bază... 
      Era ultimul loc în care avea chef să se ducă, iar Strathmore era ultima persoană din lume peste al cărei cuvânt să treacă, însă datoria era datorie. "O să-mi mulţumească mâine”, îşi zise el, întrebându-se dacă avea dreptate. 
     Inspirând adânc, Chartrukian deschise fişetul masiv de metal al şefului tehnicienilor. Pe un raft plin cu componente de computer, ascunsă în spatele unui concentrator media şi al unui tester LAN, se găsea o cană mare de metal. Fără a atinge marginea cănii, Chartrukian introduse mâna înăuntru şi scoase ocheie franceză. 
     - E uimitor, mormăi el, cât de multe lucruri despre securitate nu cunosc ofiţerii Sys-Sec.

                                             Capitolul 47.

                     - Un cod de un miliard de dolari? se minună Midge, întorcându-se împreună cu Brinkerhoff în biroul acestuia. Asta-i bună! 
     - Jur că aşa e, se apără el. 
     Ea îl privi ameninţătoare: 
     - Sper că nu e vreo şmecherie, ca să mă faci să-mi dau jos rochia. 
     - Midge, eu niciodată n-aş... rosti el ultragiat. 
     - Cunosc, Chad. Nu-mi mai aminti. 
     Treizeci de secunde mai târziu, Midge şedea pe scaunul lui Brinkerhoff şi studia raportul Crypto. 
     - Vezi, zise el, aplecându-se peste ea şi arătându-i cifra buclucaşă, CPP-ul ăsta? Un miliard de dolari! 
     Midge chicoti. 
     - Chiar pare o cifră un pic deplasată, nu? 
     - Mda. Brinkerhoff gemu. Doar un pic. 
     - Pare o împărţire cu zero. 
     - O ce? 
     - O împărţire cu zero, repetă ea, cercetând restul datelor. CPP e calculat ca raport – cheltuieli totale împărţite la număr de decriptări. 
     - Bineînţeles.
     Brinkerhoff dădu mecanic din cap şi încercă să se holbeze în decolteul femeii. 
     - Când numitorul este zero, se apucă Midge să îi explice, rezultatul este plus sau minus infinit. Computerele urăsc infinităţile, aşa că tipăresc şiruri de nouă cifre. Arătă spre o altă coloană. Vezi asta? 
      - Da.Brinkerhoff se concentră la loc asupra hârtiei. 
      - Este producţia brută pe ziua de astăzi. Ia priveşte la numărul de decriptări.Brinkerhoff urmări supus degetul ei, de-a lungul coloanei. 
     "NUMĂR DE DECRIPTĂRI = 0” 
      Midge bătu cu degetul în cifră: 
      - Exact cum am bănuit. Împărţire la zero. 
      Brinkerhoff îşi arcui sprâncenele: 
     - Deci totul e în regulă? 
     Midge înălţă din umeri:
     - Asta înseamnă că astăzi nu s-au spart coduri. Probabil că TRANSLTR a luat o pauză. 
     - O pauză? 
     Brinkerhoff păru a avea dubii. Stătuse alături de director suficient de mult ca să ştie că "pauzele” nu făceau parte din repertoriul lui preferat de muncă, mai ales când era vorba de TRANSLTR. Fontaine plătise 2 miliarde de dolari pe mamutul spărgător de coduri şi voia să scoată cât mai mult din investiţia făcută. Fiecare secundă în care TRANSLTR stătea însemna bani aruncaţi pe apa sâmbetei. 
     - Ah... Midge? rosti Brinkerhoff. TRANSLTR nu face pauze. Rulează zi şi noapte. Ştii prea bine şi tu asta. 
     Ea înălţă din umeri: 
     - Poate că Strathmore nu a avut chef aseară să pregătească meniul de week-end. Probabil că ştia de faptul că Fontaine nu e aici şi s-a făcut nevăzut mai devreme, ca să plece la pescuit. 
     - Fii serioasă, Midge, o admonestă el, uitându-se dezgustat la ea. Lasă-l pe individ în pace. 
     Nu mai era un secret pentru nimeni că Midge nu-l putea suferi pe Strathmore. Acesta încercase o manevră extrem de vicleană rescriind Skipjack, dar fusese prins. În ciuda intenţiilor curajoase ale lui Strathmore, NSA fusese cea care plătise scump oalele sparte. EFF prinsese noi puteri, Fontaine îşi pierduse credibilitatea în faţa Congresului şi, ceea ce era cel mai rău, agenţia îşi pierduse o bună parte din anonimat. Astfel ajunseseră brusc gospodinele din Minnesota să apeleze la America Online şi Prodigy cu plângeri legate de faptul că NSA le citea e-mail-ul – ca şi cum NSA ar fi dat vreun ban pe reţetele lor secrete de dulceţuri. 
      Manevra lui Strathmore costase NSA, iar Midge se simţea responsabilă – nu pentru că ar fi putut anticipa cascadoria comandantului, ci pentru că, la urma urmei, avusese loc o acţiune neautorizată, fără ştirea directorului Fontaine, al cărui spate Midge era plătită să îl acopere. Atitudinea lui Fontaine de a se spăla pe mâini îl făcuse susceptibil în ochii altora şi o enervase pe Midge. Însă directorul învăţase de mult să se dea la o parte şi să îi lase pe deştepţi să se descurce singuri. Aceasta fusese atitudinea lui şi în cazul Trevor Strathmore. 
     - Midge, tu ştii prea bine că Strathmore nu e genul care să facă aşa ceva, îi zise Brinkerhoff. Exploatează TRANSLTR ca un nebun.Midge dădu din cap. În sufletul ei simţea că era o absurditate să îl acuze pe Strathmore de delăsare. Comandantul era la fel de devotat ca şi ei – până la moarte. Socotea toate relele lumii ca pe o cruce pe care trebuie s-o poarte de unul singur. Skipjack fusese un plan născocit de mintea lui Strathmore – o tentativă îndrăzneaţă de a schimba lumea. Din nefericire, ca în multe alte cauze nobile, cruciada se terminase cu o crucificare. 
     - Bine, admise ea, poate că sunt un pic aspră. 
     - Un pic? se miră Brinkerhoff. Pe Strathmore îl aşteaptă o coadă de fişiere lungă de un kilometru. N-are cum să lase TRANSLTR să şomeze un week-end întreg. 
     - Bine, bine, oftă Midge. Greşeala mea. Se-ncruntă întrebându-se de ce TRANSLTR nu spărsese nici un cod toată ziua. Lasă-mă să verific ceva, continuă ea, după care începu să răsfoiască raportul. Găsi ce căuta şi cercetă cifrele. După o clipă, dădu din cap. Ai dreptate, Chad. TRANSLTR merge la viteză maximă. Nivelul consumabilelor este chiar puţin peste limita superioară, de azi-noapte s-au consumat peste o jumătate de milion de kilowaţi/oră. 
     - Şi asta ce înseamnă? 
     Midge era nedumerită: 
     - Nu prea ştiu. E ciudat. 
     - Vrei să rulezi datele din nou? 
     Ea îl privi dezaprobator. Existau două lucruri pe care nimeni nu le punea la îndoială în legătură cu Midge Milken. Unul privea datele furnizate de ea. Brinkerhoff aşteptă cât timp Midge studie cifrele. 
     - Hm, mormăi ea în cele din urmă. Statisticile de ieri arată perfect: 237 de codurisparte. CPP – 874 $. Timp mediu per cod, puţin peste şase minute. Nivelul consumabilelor – la medie. Ultimul cod care a intrat în TRANSLTR...Se opri brusc. 
     - Ce e? 
     - Ce bizar! zise ea. Ultimul fişier din jurnalul pe ziua de ieri a rulat la ora 23.37. 
     - Şi? 
     - Şi TRANSLTR sparge coduri cam la fiecare şase minute. De obicei ultimul fişier al unei zile rulează în preajma miezului nopţii. Nu arată ca...Midge se opri brusc şi căscă gura. 
     Brinkerhoff sări ca ars: 
     - Ce e?? 
     Midge se holba la foaia de hârtie şi nu-i venea să creadă. 
     - Fişierul ăsta... Cel care a intrat în TRANSLTR azi-noapte... 
     - Ce-i cu el? 
     - N-a fost spart încă. A intrat la procesare la 23.37.08 – dar nu apare pe listă momentul decriptării. Midge răsfoi furioasă hârtiile. Nici ieri şi nici azi! 
     Brinkerhoff dădu din umeri:
    - Poate că tipii ăia rulează un diagnostic dur.
     Midge clătină din cap:
     - O duritate de optsprezece ore? Făcu o pauză. Puţin probabil. În plus, jurnalul de aşteptare spune că e vorba despre un fişier din afară. Ar trebui să-l sunăm pe Strathmore. 
     - Acasă? Brinkerhoff înghiţi în sec. Într-o seară de sâmbătă? 
     - Nu, răspunse Midge. După cum îl cunosc eu pe Strathmore, probabil că acum tocmai se ocupă de chestia asta. Pun pariu pe cât vrei că e aici. O simt eu. Instinctul lui Midge erau celălalt lucru asupra căruia nimeni nu avea nicio îndoială. Hai, rosti ea, ridicându-se. Să vedem dacă am dreptate.

     Brinkerhoff o urmă în biroul ei, unde femeia se aşeză şi începu să lucreze la tastele Fratelui cel Mare ca un maestru organist. 
     Apoi se uită în sus la şirul de monitoare video de pe perete, pe ale căror ecrane se puteau vedea imagini din toate cotloanele NSA. 
     - Ai de gând să arunci o privire prin Crypto? întrebă el nervos. 
     - Nţţ, replică Midge. Aş vrea eu să pot, dar Crypto e tărâm sfânt. Nu are video. Nu are sunet. Nu are nimic. Ordinele lui Strathmore. Nu dispun decât de statistici şi de chestii de bază despre TRANSLTR. Avem noroc dacă găsim şi aşa ceva. Strathmore a vrut izolare totală, dar Fontaine a insistat ca măcar chestiile de bază să rămână accesibile. 
     Brinkerhoff părea nedumerit: 
     - Crypto nu are camere video? 
     - De ce? întrebă ea, fără a-şi lua privirea de pe monitor. Tu şi Carmen căutaţi un loc mai intim? 
     Brinkerhoff mormăi ceva imposibil de auzit. 
     Midge apăsă pe alte taste. 
     - Mă uit peste jurnalul ascensorului lui Strathmore. Studie monitorul o clipă, apoi bătu cu pumnul în masă. E acolo, zise ea cu hotărâre. E în Crypto chiar acum. Ia uită-te aici, dacă tot vorbim despre program de lucru prelungit – a intrat ieri dis-de-dimineaţă şi de atunci ascensorul lui nu s-a mişcat din loc. Nu există niciun indiciu că ar fi ieşit cu cartela magnetică pe intrarea principală. Aşadar e limpede că e acolo. 
     Brinkerhoff scoase un oftat de uşurare: 
     - Deci, dacă Strathmore e acolo, atunci totul e în regulă, nu? 
     Midge medită o clipă: 
     - Poate că da, rosti ea în cele din urmă. 
     - Poate? 
     - Ar trebui să-l sunăm şi să ne asigurăm. 
     Brinkerhoff gemu: 
     - Midge, e director adjunct. Sunt sigur că are totul sub control. Hai să nu suflăm şi-n iaurt. 
     - Oh, fii serios, Chad, şi lasă copilăriile. Nu ne facem decât datoria. Avem o problemă cu datele statistice şi încercăm să-i dăm de capăt. În plus, adăugă ea, mi-ar plăcea să-i amintesc lui Strathmore că Fratele cel Mare stă de veghe. Să-l fac să se gândească de două ori înainte de a mai concepe vreo cascadorie nesăbuită prin care să salveze lumea. 
      Midge apucă telefonul şi începu să formeze un număr.Brinkerhoff părea neliniştit: 
      - Chiar crezi că ar trebui să îl deranjezi? 
      - Nu-l deranjez eu, zise ea, dându-i receptorul lui Brinkerhoff. Tu o s-o faci.

                                                        Capitolul 48.

                        - Ce? izbucni Midge, nevenindu-i să creadă. Strathmore pretinde că datele noastre sunt eronate? 
      Brinkerhoff dădu din cap şi închise telefonul. 
      - Strathmore neagă că TRANSLTR stă înţepenit la un fişier de optsprezece ore? 
      - A fost foarte politicos în privinţa chestiunii ăsteia, replică el radios, mulţumit că supravieţuise apelului telefonic. M-a asigurat că TRANSLTR merge ca uns. A spus că sparge coduri la fiecare şase minute. Mi-a mulţumit că l-am sunat pentru verificare.
      - Minte, plesni Midge. De doi ani citesc statistici pentru Crypto. Datele n-au fost niciodată greşite. 
      - Există un început pentru orice, rosti Brinkerhoff pe ton neutru. 
      Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare: 
      - Rulez toate datele de două ori. 
      - Ei... ştii ce se spune despre computere. Când o dau în bară, cel puţin o fac în stil mare. 
      Midge se răsuci cu faţa spre el: 
      - Nu e de joacă, Chad! Directorul adjunct de operaţiuni tocmai a minţit cu ochii închişi. Vreau să aflu de ce!
      Brinkerhoff îşi dori brusc să n-o fi chemat înapoi. Apelul către Strathmore o întărâtase. De când cu dezastrul Skipjack, Midge căpătase o bizară abilitate de a trece instantaneu de la statutul de amic la cel de duşman, de fiecare dată când avea sentimentul că se petrece ceva ciudat în jur. Iar atunci, nimic n-o mai putea opri până ce nu lămurea problema. 
      - Midge, este posibil ca datele noastre să fie greşite, căută Brinkerhoff să o calmeze. Adică, gândeşte-te puţin – un fişier care să blocheze TRANSLTR timp de optsprezece ore? Nu s-a mai auzit de aşa ceva. Du-te acasă! S-a făcut târziu. 
      Ea îl privi urât şi aruncă raportul pe birou: 
      - Eu am încredere în date. Instinctul îmi spune că sunt bune. Brinkerhoff se încruntă. Nici măcar directorul nu mai punea la îndoială instinctele lui Midge Milken – femeia îşi crease enervantul obicei de a avea întotdeauna dreptate. 
     - Ceva se întâmplă, declară ea sentenţios. Iar eu am de gând să aflu despre ce e vorba.

                                                    Capitolul 49.

                         Becker abia reuşi să se ridice de pe podea şi să se prăbuşească pe un loc gol. 
      - Bună mutare, cap sec! 
      Puştiul cu trei creste se uită dezaprobator la el. Becker miji ochii în lumina chioară. Era tipul pe care îl urmărise în autobuz. Cercetă cu un presentiment urât marea de coafuri tricolore în roşu, alb şi albastru. 
      - Care-i poanta cu părul? întrebă el, arătând spre ceilalţi. Totul e... 
      - Roşu, alb şi albastru? 
      Becker dădu din cap, evitând să se holbeze la buza superioară perforată şi infectată a băiatului. 
      - Judas Taboo, rosti acesta cu un aer de superioritate. 
      Becker se uită uluit la el. 
      Punkistul scuipă pe coridorul dintre scaune, evident dezgustat de ignoranţa lui: 
      - Judas Taboo? Cel mai mare punkist de la Sid Vicious încoace? Şi-a zburat creierii exact acum un an. Azi e aniversarea. 
      Becker dădu uşor din cap, nevăzând legătura. 
      - În ziua în care a spălat putina, Taboo şi-a făcut părul aşa. Puştiul scuipă din nou. Astăzi orice fan pe bune are părul roşu, alb şi albastru. 
     Becker nu zise nimic câteva clipe. Încet, ca şi cum ar fi fost înţepat cu un tranchilizant, se întoarse cu faţa spre şofer. Inspectă cu privirea adunătura din autobuz. Cei mai mulţi tineri se holbau la el. "Azi orice fan pe bune are părul roşu, alb şi albastru.” 
     Întinse mâna şi trase cordonul de alertare a şoferului. Sosise timpul să coboare. Trase din nou. Nu se întâmplă nimic. Trase a treia oară, cu mai multă putere. Nimic. 
     - Pe cursa 27 le deconectează. Puştiul mai aruncă un scuipat. Aşa că ne doare-n cot de ele. 
     Becker se răsuci: 
     - Vrei să spui că nu pot să cobor? 
     Puştiul râse: 
     - Nu pân’ la capu’ drumului.

     Cinci minute mai târziu, autobuzul se târa de-a lungul unui drum rural neluminat. Becker se întoarse spre puştiul din spatele lui.
     - Oare chestia asta mai şi opreşte?
     Băiatul dădu din cap:
     - Încă vreo câţiva kilometri.
     - Unde mergem?
     Tânărul zâmbi larg:
     - Adică nu ştii?
     Becker înălţă din umeri.
     Puştiul începu să râdă isteric:
     - Oh, rahat! O să-ţi placă la nebunie.

                                                   Capitolul 50.

                         La câţiva paşi de carcasa TRANSLTR, Phil Chartrukian stătea deasupra unui înscris alb pe podeaua Crypto. 
      "SUBNIVELURI CRYPTO 
      NUMAI PERSONAL AUTORIZAT” 
      Ştia că el nu făcea parte din personalul autorizat. Aruncă o privire spre biroul lui Strathmore. Draperiile erau încă trase. Chartrukian o văzuse pe Susan Fletcher îndreptându-se spre baie, aşa că femeia nu constituia o problemă. Singurul semn de întrebare era reprezentat de Hale. Privi spre Node 3, întrebându-se dacă criptograful îl urmărea. 
     - Dă-l dracu’, mormăi el. 
     Conturul unei trape în podea era abia vizibil sub picioarele lui. Chartrukian ascunse în podul palmei cheia pe care tocmai o luase din laboratorul Sys-Sec. 
      Îngenunche, potrivi cheia în locaşul din podea şi o răsuci. Broasca de dedesubt scoase un geamăt. După aceea, Chartrukian deşurubă zăvorul mare extern în formă de fluture şi eliberă trapa. Aruncând din nou o privire peste umăr, se aplecă şi trase. Placa era mică, de doar un metru pătrat, dar extrem de grea. Când în sfârşit se deschise, tehnicianul se trase repede înapoi. 
     Un şuvoi de aer fierbinte îl izbi drept în faţă. Aerul era încărcat cu particule înţepătoare de freon. Prin deschizătură ţâşniră fuioare de abur, iluminate de becurile roşii utilitare de dedesubt. Zumzetul îndepărtat al generatoarelor deveni un huruit. Chartrukian se ridică şi aruncă o privire prin deschizătură. Părea mai degrabă o intrare spre iad decât spre zona de service a unui computer. O scară îngustă făcea legătura cu o platformă sub podea. Dincolo de aceasta existau scări, dar tot ce putea zări Chartrukian era o ceaţă roşie, învârtoşată.

      Greg Hale stătea în spatele geamului unidirecţional din Node 3. Privi cum Chartrukian începe să coboare scara spre nivelurile inferioare. De unde se afla el, capul tehnicianului Sys-Sec părea desprins de restul trupului şi lăsat de izbelişte pe podeaua Crypto. După aceea, încet, capul dispăru în ceaţa roşie. 
     - Îndrăzneaţă mişcare, murmură Hale. 
     Ştia unde se duce Chartrukian. Închiderea manuală de urgenţă a mamutului reprezenta o acţiune logică, dacă tehnicianul era convins că TRANSLTR avea un virus. Din nefericire, era şi o metodă sigură de a umple încăperea cu personal Sys-Sec în zece minute. Acţiunile de urgenţă activau semnalele de avertizare din panoul central de comandă. Iar o investigaţie Sys-Sec în Crypto însemna ceva ce Hale nu-şi putea permite. Ieşi din Node 3 şi porni spre trapa din podea. Chartrukian trebuia oprit.

                                                         Capitolul 51.

                         Jabba semăna cu un mormoloc uriaş. Ca şi personajul cinematografic care-i inspirase porecla, omul era un ovoid chel. În calitatea lui de înger păzitor al tuturor sistemelor computerizate din NSA, Jabba înnebunea toate departamentele cu crezul lui conform căruia prevenirea era cel mai bun medicament. Sub domnia lui Jabba, nici un computer din NSA nu fusese vreodată infectat, iar omul intenţiona ca lucrurile să rămână aşa. 
      Cuibul lui era reprezentat de o staţie de lucru înălţată pe un piedestal, la nivelul subsolului NSA, de unde Jabba trona peste ultrasecreta bază de date a Agenţiei. Individul îşi petrecea acolo cea mai mare parte a timpului pentru că acesta era punctul vulnerabil în care un virus ar fi produs cele mai mari stricăciuni. Deocamdată însă, Jabba luase o pauză şi se delecta cu un calzone cu ardei iute în cantina NSA. Telefonul lui mobil sună exact în clipa în care se pregătea să înfulece a treia porţie de mâncare. 
     - Dă-i drumul, zise el, înecându-se cu o bucată de calzone. 
     - Jabba, susură o voce de femeie de la celălalt capăt al firului. Aici e Midge. 
     - Regina datelor! izbucni uriaşul. Pentru el, Midge Milken fusese mereu un punct sensibil. Femeia era isteaţă, şi totodată singura care flirtase vreodată cu el. Ce naiba mai faci? 
     - Nu mă plâng. 
     Jabba se şterse la gură. 
     - Eşti la post? 
     - Da. 
     - Ai chef de un calzone cu mine? 
     - Mi-ar plăcea, Jabba, dar am grijă de silueta mea. 
     - Zău? se prefăcu el mirat. Te superi dacă vin şi eu să am grijă de trupul tău? 
     - Eşti rău. 
     - Habar n-ai tu... 
     - Mă bucur că te-am prins, i-o tăie ea. Am nevoie de un sfat. 
     El luă o gură de sos. 
     - Zi.
     - S-ar putea să nu fie nimic, însă statisticile despre Crypto arată ceva ciudat. Speram că mă poţi ilumina tu cumva. 
     - Ce ai? 
     Jabba luă o nouă înghiţitură. 
     - Am un raport care spune că TRANSLTR rulează acelaşi fişier de optsprezece ore şi nu l-a spart încă. 
     De surprindere, Jabba scăpă sos peste calzone. 
     - Ce? 
     - Vreo idee? 
     El se apucă să şteargă sosul de pe mâncare cu un şerveţel. 
     - Ce raport mai e şi ăsta? 
     - Raportul de producţie. Chestii primare de analiză de costuri.
     Midge îi explică pe scurt ce descoperise ea împreună cu Brinkerhoff. 
     - L-ai sunat pe Strathmore? 
     - Da. A zis că totul în Crypto este în regulă. Că TRANSLTR rulează cu toate pânzele sus şi că datele noastre sunt eronate. 
     Jabba îşi încreţi fruntea-i bombată: 
     - Deci, care-i problema? Raportul tău e greşit. Midge nu-i răspunse, însă Jabba simţi că nu e de acord cu explicaţia. Se încruntă. Nu crezi că raportul tău e greşit? 
     - Nu cred. 
     - Deci eşti de părere că Strathmore minte? 
     - Nu e vorba de aşa ceva, zise Midge cu diplomaţie, ştiind că păşeşte pe teren minat. Doar că statisticile mele n-au fost niciodată eronate până acum. Mi-am spus că ar fi bine să mai obţin încă o părere. 
     - Ei bine, rosti Jabba, urăsc să fiu eu cel care îţi spune asta, dar datele tale sunt greşite. 
     - Asta crezi tu? 
     - Aş paria pe slujba mea. Jabba luă o nouă îmbucătură imensă de calzone şi continuă cu gura plină: Trei ore a fost timpul maxim de rezistenţă a unui fişier în TRANSLTR. Iar aici includ diagnostice, teste de suprasarcină, totul. Singurul lucru care l-ar putea menţine în rulare continuă timp de optsprezece ore este de natură virală. Nimic altceva n-ar reuşi. 
     - Virală?
     - Mda, un soi de ciclu redundant. Ceva care a intrat în procesoare, a creat o buclă şi practic a blocat totul. 
     - Ei bine, reluă ea, Strathmore se află în Crypto de exact treizeci şi şase de ore. Dacă se luptă cu un virus?
    Jabba izbucni în râs:
    - Strathmore e acolo de treizeci şi şase de ore? Bietul de el! Nevasta i-a zis, probabil, să nu vină acasă. Am auzit că îi dă papucii.Midge se gândi o clipă. Auzise şi ea aceeaşi poveste. Se întrebă dacă nu cumva devenise paranoică. 
    - Midge, şuieră Jabba în receptor, luând o nouă gură de sos, dacă jucăria lui Strathmore ar fi prins un virus, tipul m-ar fi sunat. Strathmore e isteţ, dar e tămâie la viruşi. Nu ştie decât despre TRANSLTR. La primul semn de alarmă ar fi apăsat pe butonul de panică, iar pe aici asta înseamnă doar eu. Jabba supse un fir lung de mozzarela. În plus, este imposibil ca TRANSLTR să fi fost penetrat de un virus. Mănuşa este cel mai bun set de filtre pe care l-am scris vreodată. Nimic nu trece de ea. 
     Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Midge oftă: 
     - Alte posibilităţi? 
     - Da. Datele tale sunt prăjite. 
     - Ai mai spus asta. 
     - Exact.
     Midge se încruntă: 
     - Nu ţi-a trecut pe la urechi nimic? Nimic, nimic? 
     Jabba râse din nou:
    - Midge..... ascultă-mă bine. Skipjack a fost o porcărie. Strathmore a dat-o în bară. Treci mai departe – chestia aia s-a terminat. Se lăsă din nou tăcerea, iar Jabba îşi dădu seama că mersese prea departe. Îmi cer scuze, Midge. Ştiu că povestea aia te-a aprins rău de tot. Strathmore a greşit. Ştiu ce crezi despre el. 
     - Asta n-are nimic de-a face cu Skipjack, rosti ea cu hotărâre. 
     "Da, sigur”, îi răspunse el în gând. 
    Cu voce tare, însă, rosti: 
    - Ascultă, Midge, mie Strathmore mi-e complet indiferent. Adică tipul e criptograf. Toţi ăştia sunt nişte ticăloşi înfumuraţi şi egoişti. Mereu au nevoie de date. Fiecare blestemat de fişier este cel care ar putea salva omenirea. 
    - Şi unde baţi? 
    Jabba oftă: 
    - Nu spun decât că Strathmore e un psihopat ca şi ceilalţi de acolo. Însă ştiu că iubeşte TRANSLTR mai mult decât pe amărâta aia de nevastă a lui. Dacă ar fi fost o problemă, m-ar fi sunat. 
     Midge nu îi răspunse o bucată de vreme. Într-un târziu, scoase un oftat ezitând: 
     - Deci tu zici că datele mele sunt bune de aruncat la gunoi? 
     Jabba chicoti: 
     - Se aude pe undeva vreun ecou? 
     Ea izbucni în râs: 
     - Ascultă, Midge. Lasă-mi o comandă de lucru. Vin acolo luni dimineaţă şi-ţi verific maşinăria. Între timp, şterge-o naibii de aici. E sâmbătă seara. Du-te să faci sex sau altceva. 
     Ea oftă: 
     - Încerc, Jabba. Crede-mă că încerc.

                                                 Capitolul 52.

                         Clubul Embrujo – Vrăjitorul – se găsea la periferie, la capătul liniei de autobuz 27. Semănând mai degrabă a fortăreaţă decât a club de dans, clădirea era înconjurată din toate părţile de ziduri înalte, pe care fuseseră înfipte resturi ascuţite de sticle de bere – o măsură barbară de securitate, prin care oricine încerca să intre ilegal îşi lăsa în urmă bucăţi bune de carne sângerândă. 
     Pe drum, Becker se resemnase cu ideea că eşuase. Venise vremea să-l sune pe Strathmore şi să-i dea vestea proastă – căutarea devenise lipsită de orice speranţă. El făcuse tot ce-i stătuse în puteri; acum era timpul să se întoarcă acasă. 
     Privind însă la mulţimea de admiratori care se înghesuia la intrarea clubului, rămase descumpănit, căci nu mai era aşa de sigur că propria conştiinţă l-ar fi lăsat să abandoneze căutarea. Se uita la cea mai mare mulţime de punkişti pe care o văzuse vreodată; pretutindeni se vedeau creste colorate în roşu, alb şi albastru. 
      Becker oftă şi îşi cântări opţiunile. Cercetă mulţimea şi înălţă din umeri. "Unde altundeva ar putea fi ea sâmbătă seara?” Blestemându-şi norocul, coborî din autobuz. 
     Accesul către clubul Embrujo se făcea printr-un coridor îngust de piatră. Intrând, Becker se simţi imediat prins în mişcarea mulţimii de fani. 
     - Dă-te din drum, poponarule! 
     O formă umană lopătă pe lângă el, trăgându-i un cot în coaste. 
     - Drăguţă cravată, remarcă un individ. 
     - Ai chef să te f...? 
     O puştoaică se uită la el, arătând ca ieşită dintr-un film cu zombies. 
     Coridorul îngust şi întunecat se deschise brusc într-o cameră imensă din ciment care puţea a alcool şi sudoare. Scena era ireală – ca o grotă în care sute de trupuri se mişcau la unison. Se deplasau în sus şi în jos, cu mâinile lipite detrupuri, cu capetele bălăngănindu-se ca nişte protuberanţe lipsite de viaţă în vârful unor coloane înţepenite. Indivizi înnebuniţi apucau alţi indivizi de pe scenă şi îi aruncau peste marea de braţe. Trupurile erau împinse în sus şi în jos, ca nişte mingi umane. Deasupra capetelor, luminile stroboscopice transformau întreaga minunăţie într-un film de pe vremuri, fără sonor. 
     Pe peretele din spatele sălii, difuzoare de dimensiunea unei camionete trepidau atât de intens, încât nici cei mai înrăiţi dansatori nu se puteau apropia la mai puţin de zece metri. 
     Becker îşi astupă urechile şi scrută mulţimea. Oriunde îşi îndrepta privirea, nu zărea decât capete înspicate cu roşu, alb şi albastru. Trupurile stăteau atât de aproape unele de altele, încât nu se putea distinge cu ce anume erau îmbrăcate. Nu zări nici urmă de vreun steag britanic prin preajmă. Era clar că n-avea nicio şansă să intre în mulţime fără să fie călcat în picioare. Cineva de lângă el începu să vomite. 
     "Minunat”, gemu Becker în sinea lui. Porni înspre un hol pictat cu grafitti. 
     Holul se transformă într-un tunel îngust plin cu oglinzi, care la rândul lui se deschise către o terasă exterioară, presărată cu mese şi scaune. Terasa era împânzită de punkişti, însă pentru Becker ea semăna cu o poartă către rai – cerul de vară se întinse imens deasupra lui şi muzica se estompă brusc. 
     Ignorând privirile curioase, Becker pătrunse în mulţime. Îşi desfăcu nodul la cravată şi se prăbuşi pe un scaun, la cea mai apropiată masă neocupată. I se părea că trecuse o veşnicie de la apelul lui Strathmore din acea dimineaţă. 
     După ce se descotorosi de sticlele goale de bere de pe masă, îşi luă capul între palme. "Doar pentru câteva minute”, îşi propuse el. 
     La opt kilometri de el, bărbatul cu ochelari cu ramă de metal şedea pe locul din spate al unui taxi şi privea peisajul de ţară. 
     - Embrujo, rosti el morocănos, amintindu-i destinaţia şoferului. 
     Acesta dădu din cap, privindu-şi curios clientul în oglinda retrovizoare. 
     - Embrujo, mormăi el pentru sine. O lume tot mai ciudată, în fiecare seară.

                                                         Capitolul 53.

                              Tokugen Numataka stătea întins, gol, pe masa de masaj din biroul lui. Maseuza personală îi lucra meticulos muşchii gâtului. Femeia îşi propti palmele în carnea din jurul claviculelor şi coborî încet către prosopul care îi acoperea spatele. Mâinile ei coborâră mai jos... sub prosop. Numataka abia dacă observă manevra. Gândurile lui se îndreptau în altă parte. Aşteptase ca telefonul de pe linia particulară să sune. Nu sunase.Se auzi o bătaie în uşă. 
     - Intră, rosti el gutural. 
     Maseuza îşi trase iute mâinile de sub prosop.Operatoarea de la centrala telefonică intră în încăpere şi se înclină ceremonios. 
     - Onorate preşedinte? 
     - Vorbeşte. 
     Femeia se înclină a doua oară. 
     - Am discutat cu cei de la compania de telefoane. Apelul a venit dintr-o ţară cu codul de apel 1 – Statele Unite. 
     Numataka dădu din cap. Veştile erau bune. "Apelul venea din Statele Unite.” Zâmbi. "Deci era autentic.” 
     - De unde din Statele Unite? ceru el să afle. 
     - Se lucrează la asta, domnule. 
     - Foarte bine. Spune-mi când mai ai alte veşti. 
     Operatoarea se înclină din nou şi plecă. 
     Numataka îşi simţi muşchii relaxându-se. Ţara cu codul de apel 1. Erau cu adevărat veşti bune.

                                                     Capitolul 54.

                                Susan Fletcher se plimbă nervoasă prin toaletă şi numără rar până la cincizeci. 
     Simţi că mintea îi lua foc. "Încă puţin”, se încurajă ea. "Hale este North Dakota!” 
     Care erau oare planurile lui Hale? Avea el de gând să dezvăluie cheia de acces? Sau poate voia să vândă algoritmul din lăcomie? Susan nu-şi mai putea permite să aştepte. Sosise momentul. Trebuia să ajungă la Strathmore. 
     Întredeschise prudentă uşa şi aruncă o privire spre peretele reflectorizant din capătul îndepărtat al încăperii Crypto. Habar n-avea dacă Hale o urmărea. Trebuia să se strecoare iute spre biroul lui Strathmore. Bineînţeles, nu prea iute – nu îşi permitea să îi dea motive de bănuială lui Hale. Tocmai era pe punctul de a deschide larg uşa când auzi ceva. Voci. Voci de bărbaţi. 
     Se auzeau prin tunelul de ventilaţie de lângă uşă. Se apropie de gura tunelului. 
     Cuvintele se auzeau voalate de zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Părea că discuţia are loc pe pasarelele de la nivelurile inferioare. Cineva ţipa furios. Părea că este Phil Chartrukian. 
     - Nu mă crezi? 
     Din nou voci iritate: 
     - Avem un virus!
     Apoi un glas enervat:
     - Trebuie să-l chemăm pe Jabba!
     Urmară zgomotele unei lupte:
     - Dă-i drumul!
     Răcnetul care urmă cu greu putea fi catalogat ca uman. Semăna cu un urlet prelung de groază, ca şi cum ar fi aparţinut unui animal torturat de moarte. Susan îngheţă lângă gura de tunel. Răcnetul încetă la fel de brusc precum începuse. După aceea se lăsă tăcerea. O clipă mai târziu, ca într-un spectacol al groazei, luminile din toaletă îşi micşorară treptat intensitatea, licăriră o secundă şi se stinseră. Susan Fletcher se pomeni stând în beznă.

                                     Capitolul 55.

                    - Stai pe locul meu, boule!
      Becker îşi ridică fruntea de pe braţe. "Oare nimeni nu vorbeşte spaniola în ţara asta nenorocită?"
      Un adolescent scund şi plin de coşuri pe faţă, cu capul ras, se uita chiorâş la el. Jumătate din scalpul lui era roşie şi cealaltă jumătate purpurie. Părea un ou de Paşti. 
     - Am spus că stai pe locul meu, boule. 
     - Te-am auzit de prima dată, zise Becker, ridicându-se. 
     N-avea chef de bătaie. Venise vremea să plece. 
     - Un’ mi-ai pus sticlele? se răţoi puştiul. 
     În nas avea prins un ac de siguranţă. 
     Becker arătă spre sticlele pe care le aşezase pe jos: 
     - Erau goale, îşi explică el gestul. 
     - Erau golite de mine! 
     - Scuzele mele, zise Becker, întorcându-se să plece. 
     Punkistul îi blocă drumul: 
     - Ridică-le! 
     Evoluţia situaţiei nu era deloc amuzantă. 
     - Glumeşti, nu-i aşa? 
     Era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât acel puşti şi cântărea cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai mult. 
     - Bă, ţi se pare că eu glumesc? 
     El nu răspunse. 
     - Ridică-le! insistă punkistul, cu voce spartă.Becker încercă să-l ocolească, dar adolescentul îi blocă iarăşi drumul. 
     - Am zis, la dracu’, să le ridici! 
     La mesele învecinate, mai mulţi punkişti se răsuciră să urmărească spectacolul. 
     - Nu cred că vrei să faci aşa ceva, puştiule, zise Becker încet. 
     - Te avertizez! şuieră băiatul. Asta e masa mea! Vin aici în fiecare seară. Şi acum, ridică-le!
     Becker nu mai putea suporta. Nu trebuia să se afle acum în munţi alături de Susan? Ce naiba căuta în Spania, certându-se cu un adolescent psihopat?
     Fără niciun avertisment, îl prinse pe băiat de subsori, îl ridică în aer şi îl trânti cu spatele de masă.
     - Ascultă, mucos mic ce eşti! Te dai la o parte chiar acum sau îţi smulg acul ăla din nas şi îţi cos gura cu el.
    Puştiul se albi.
    Becker îl ţinu aşa o clipă, apoi îşi înmuie strânsoarea. Fără a-şi lua privirea de la el, se aplecă, ridică sticlele şi le depuse la loc pe masă. 
     - Cum trebuie să spui? 
     Puştiul rămăsese fără grai. 
     - Cu plăcere! plesni Becker. 
     "Puştiul ăsta e o reclamă ambulantă pentru campaniile de supraveghere a naşterilor”, îşi zise el. 
     - Du-te dracului! urlă băiatul, brusc conştient de faptul că amicii din jur se zgâiau la el. Faţă de cur! 
     Becker nu se mişcă. Ceva din spusele puştiului îi atrăsese atenţia. "Vin aici în fiecare seară.” Poate că ţâncul ăsta i-ar fi de folos. 
     - Îmi pare rău, zise el cu voce tare. Nu ţi-am auzit numele. 
     - Two-Tone, sâsâi el, ca şi cum ar fi emis o sentinţă de condamnare la moarte. 
     - Două Nuanţe? mustăci Becker. Dă-mi voie să ghicesc... din cauza părului tău? 
     - Ai nimerit-o, Sherlock. 
     - Bun nume. L-ai inventat singur? 
     - Chiar aşa, zise puştiul cu mândrie. O să-l patentez. 
     Becker făcu o grimasă: 
     - Vrei să spui că o să-l înregistrezi. 
     Puştiul păru încurcat. 
     - Numele îl înregistrezi, nu-l patentezi. 
     - Nu contează! răcni puştiul, frustrat. 
     Amestecătura de beţivi şi drogaţi de la mesele învecinate era deja cuprinsă de isterie. Two-Tone se ridică în picioare şi se zburli. 
     - Ce mama dracului vrei de la mine? 
     Becker se gândi o clipă. "Aş vrea să-ţi speli părul, să-ţi cureţi limbajul şi să-ţi iei o slujbă.” Îşi închipui că totuşi cerea prea mult de la o primă întâlnire. 
     - Am nevoie de nişte informaţii, zise el. 
     - Du-te dracului. 
     - Caut pe cineva. 
     - Nu-l văzui. 
     - Nu l-am văzut, îl corectă Becker, făcându-i semn unei chelneriţe care trecea pe aproape. 
     Cumpără două beri Aguila şi îi dădu o sticlă lui Two-Tone. Băiatul îl privi şocat. Luă o înghiţitură şi se uită la Becker pus pe harţă. 
     - Te dai la mine, mister? 
     Becker zâmbi. 
     - Caut o fată. 
     Two-Tone izbucni într-un râs ascuţit:
     - Mai mult ca sigur că n-o să ai parte de acţiune îmbrăcat aşa!
     - Nu caut acţiune! Vreau doar să vorbesc cu ea. Poate că mă ajuţi să o găsesc. 
     Two-Tone îşi puse berea pe masă. 
     - Eşti copoi? 
     Becker clătină din cap. 
     Puştiul se încruntă: 
     - Arăţi a copoi. 
     - Sunt din Maryland, băiete. Dacă aş fi poliţist, aş fi cam departe de circa mea, nu crezi? 
     Întrebarea păru să-l descumpănească pe băiat. 
     - Mă numesc David Becker. 
     Zâmbi şi-i întinse mâna puştiului peste masă. 
     Băiatul se strânse, dezgustat: 
     - Dă-te înapoi, poponarule. 
     Becker îşi retrase mâna. 
     Puştiul rânji: 
     - Te ajut, dar te costă. 
     - Cât? 
     - O sută de parai. 
     Becker se încruntă: 
     - Am doar pesete. 
     - Fie! O sută de pesete. 
     Era clar că Two-Tone nu stătea bine la cursurile valutare; o sută de pesete însemna aproximativ optzeci şi şapte de cenţi. 
     - S-a făcut, zise Becker, punându-şi sticla pe masă. 
     Puştiul zâmbi pentru prima dată: 
     - Bine. 
     - Aşa, continuă Becker, cu ton mai domol. Cred că fata pe care o caut se învârte pe aici. Are păr roşu, alb şi albastru. 
     Two-Tone pufni: 
     - E aniversarea lui Judas Taboo. Toată lumea are... 
     - Mai poartă un tricou cu steagul britanic şi un cercel în formă de craniu într-o ureche. 
     Pe chipul băiatului apăru o vagă expresie de recunoaştere. Becker o zări şi simţi un fior de speranţă. O clipă mai târziu însă, expresia de pe chipul puştiului deveni dură. Two-Tone îşi trânti sticla de masă şi îl apucă pe Becker de cămaşă: 
     - E a lui Eduardo, boule! Eu aş avea grijă! Dac-o atingi, te omoară!

                                                   Capitolul 56.

                        Midge Milken se plimba furioasă prin sala de conferinţe care era vizavi de biroulei. Pe lângă masa de mahon lungă de zece metri, cu sigla NSA încrustată în lemn de cireş negru şi nuc, în sala de conferinţe se aflau trei acuarele de Marion Pike, o ferigă de Boston, un şemineu de marmură şi, bineînţeles, un răcitor de apă. Midge se servi cu un pahar în speranţa că aşa se va calma.
     Sorbind din lichid, privi spre fereastra de vizavi. Filtrată de jaluzelele veneţiene, lumina Lunii juca pe tăblia mesei. Midge spusese întotdeauna că această încăpere ar fi trebuit să fie biroul directorului, nu spaţiul pe care îl ocupa acum Fontaine în partea din faţă a clădirii. În loc să dea spre parcarea NSA, sala de conferinţe dezvăluia privirii un şir impresionant de clădiri, incluzând domul Crypto, o insulă de înaltă tehnologie plutind separată de clădirea principală. Amplasată strategic în spatele unui pâlc de arţari, clădirea Crypto era greu de zărit de la cele mai multe ferestre ale complexului NSA, însă priveliştea din aripa managerială era perfectă. Lui Midge sala de conferinţe i se părea locul perfect din care un rege îşi putea supraveghea regatul. Sugerase odată ca Fontaine să îşi mute biroul, însă directorul replicase simplu:
     - Nu în spate.
     Fontaine nu era omul care să stea în spate, din nici un punct de vedere. 
     Midge trase jaluzelele. Privi spre dealuri. Oftând amarnic, îşi lăsă privirea să cadă pe zona în care se afla Crypto. Avusese mereu o senzaţie de linişte privind spre acel dom – un far sclipitor, indiferent de oră. În seara asta însă, nu se putea relaxa. Îşi dădu brusc seama că privea în gol. Îşi apăsă faţa pe geamul ferestrei, cuprinsă de o panică sălbatică şi copilărească. În faţă nu se zărea altceva decât întuneric. Crypto dispăruse!

                                             Capitolul 57.

                       Toaletele din Crypto nu aveau ferestre, iar bezna care o înconjura era totală. Susan încremeni o clipă, încercând să-şi păstreze calmul, conştientă la modul acut de panica ce o cuprindea. Groaznicul urlet dinspre tunelul de ventilaţie părea şi acum că pluteşte în jurul ei. În ciuda eforturilor de a se stăpâni, frica ocuprinse tot mai puternic, până ce prelua controlul asupra minţii ei. 
      Cu mişcări haotice, bâjbâi înnebunită cu mâinile pe uşile toaletelor şi pe chiuvete. Dezorientată, se roti cu braţele întinse în faţă şi încercă să îşi imagineze camera. Se lovi de un coş de gunoi şi se trezi lângă un zid. Urmări zidul cu degetele, ajunse la uşa de ieşire, de care se împiedică, şi căută cu febrilitate clanţa. O găsi, o trase cu furie şi păşi împiedicându-se pe podeaua Crypto. 
     Acolo încremeni pentru a doua oară. 
     Podeaua Crypto nu mai semăna deloc cu cea pe care o cunoştea. TRANSLTR numai era altceva decât o siluetă cenuşie într-un fir de lumină slabă ce venea de sus. Toate luminile electrice muriseră. Nu se mai vedeau nici măcar tastaturile electronice de la uşile de acces. 
     Obişnuindu-se cu întunericul, Susan văzu că singura sursă de lumină din Crypto era o trapă deschisă, care lăsa să pătrundă un licăr slab roşiatic de la becurile de serviciu de dedesubt. Porni spre ea. În aer se simţea miros slab de ozon.
     Când ajunse la trapă, privi prin ea. Gurile de freon încă scuipau fuioare de gaz în ceaţa învolburată. După zgomotul intensificat al generatoarelor, Susan îşi dădu seama că se trecuse pe energie auxiliară. Văzu prin ceaţă silueta lui Strathmore pe platforma de dedesubt. Comandantul stătea aplecat peste balustradă şi privea fix în golul de sub TRANSLTR. 
     - Comandante! 
     Nu primi niciun răspuns.
    Susan păşi pe scară. Pe sub fustă îi pătrunse aerul fierbinte de dedesubt. Treptele erau alunecoase de la condens. Începu să coboare. 
     - Comandante?
..........................................