E mult, foarte mult de atunci.
Pe vremea aceea era stăpân peste tot Cerul şi Pamantul un zeu foarte puternic. Şi când fu aproape de moarte, zeul acesta împărţi moştenirea lumii întregi între cei doi băieţi şi o fată pe care îi avea.
Fetei, pe care o chema Amaterasu, îi dădu Soarele; baiatului mai mare, numit Susanoo, îi dărui Marea, iar celui mai mic, Luna, fiindcă era de pe atunci o fire liniştită; chipul lui blând se poate vedea şi azi când e lună plină.
Amaterasu fu fericita cu alegerea părintelui ei. Îşi luă numaidecât împărăţia în primire, bucuroasă că poate face atâta bine oamenilor, animalelor şi plantelor, cu căldura şi lumina Soarelui.
Din toti trei, Susanoo nu fu de loc mulţumit cu moştenirea primită şi se arătă foarte supărat cu Marea, partea ce-i venise lui.
- Dar ce? Eu stau într-un loc umed şi rece, în timp ce sora-mea se răsfaţă în căldură?
De necaz, se repezi pe Cer, dădu buzna în odaia frumoasă dinăuntru Soarelui, unde surioara lui învăţa pe fetiţe să ţeasă pânza în fire de aur şi de argint, se năpusti pe gherghefuri şi pe razboi, le strică şi le rupse firele, băgând groaza în bietele fete.
Amaterasu, înspăimântată, o rupse la fugă afară şi se ascunse într-o peşteră din creierul munţilor.
Şi cum se închise în peşteră, cum se cufundă toată lumea în întuneric beznă, că doar ea era Zeiţa Soarelui şi putea sa faca lumină ori întuneric dupa bunul ei plac. Ba, oamenii spuneau ca lumina Soarelui izvorăşte din ochii ei strălucitori.
Atunci ceilalţi Zei rămaşi în intuneric au fost tulburaţi şi deznădăjduiţi. Ce să facă ei, să aducă iarăşi lumina pe lume? S-au chibzuit în tot felul şi iată ce au hotarât: şi-au amintit ca Amaterasu era din fire curioasă - că de! doar era femeie şi au pus pe o alta zeiţă să danseze în faţa peşterii unde se ascunsese Amaterasu; iar în jurul dănţuitoarei, ceilalţi Zei au început să cânte şi să râdă, ba au mai pus şi pe cocoşi să le dea ajutor.
Când a auzit atâta zgomot, Amaterasu, curioasă, a crăpat niţel intrarea peşterii, ca sa vadă ce e. Zeii, care atâta aşteptau, i-au pus în faţă o oglindă şi i-au strigat:
- Uită-te aici, la aceasta nouă zeiţă, mai frumoasă decât tine!
Amaterasu, care vedea pentru prima oară o oglindă, nu şi-a închipuit că ceea ce privea ea acolo nu era decât chipul ei răsfătat în oglindă. Şi, din ce în ce mai curioasă să vadă cum dansează noua zeiţă, a ieşit afară.
Atunci, un zeu voinic, care se aţinea la gura peşterii cu un bolovan cât toate zilele, a astupat repede intrarea, încât zeiţa, rămânând afară, n-a avut altceva de făcut decât să se întoarcă în odaia sa din Soare.
Iar pe fratele ei zeii l-au pedepsit, de teamă să nu mai facă vreo pozna, dându-l afară din lumea zeilor.
Bietul Susanoo, izgonit din Cer, a fost silit să se coboare pe pământ.
Aci, pe când se plimba pe marginea unei ape mari zări pe un om bătrân şi o femeie bătrână, ţipând şi plângând şi îmbrăţisând pe fata lor.
- Ce e? Ce va bociţi? întrebă Susanoo.
- Uite, spuse moşul, am avut opt fete; da, vedeţi dumneavoastră, lângă coliba unde locuim e o baltă şi-n baltă şade un balaur grozav de mare.
- Un balaur cu opt capete, zise baba.
- Şi în fiecare an o dată, balaurul iese de acolo şi ne mănâncă câte un copil. Acu am mai ramas doar cu fata asta şi azi e ziua când balaurul trebuie sa iasă s-o inghită şi pe ea.
Şi bieţii oameni se puseră iar pe plâns.
- Nu vă fie frică, le spuse Susanoo. Eu pot să vă scap de fată. Uite ce sa faceţi: luati opt hârdaie mari, umpleţi-le cu rachiu tare, puneţi-le unul lângă altul, într-un loc, şi plecati de acolo.
Oamenii aşa făcură. Şi abia isprăviră treaba, că şi zăriră dihania apropiindu-se. Era aşa de lungă, că de abia îşi târa corpul de opt dealuri şi opt văi.
Acu balaurul avea el opt capete, dar avea şi opt nasuri, aşa că pe fiecare nas îl gadila mirosul tare de rachiu.
Băgă câte un cap în câte un hârdău şi bău, şi bău, până ce se îmbătă mort, de i se bălăbaneau balaurului cele opt capete somnoroase, ameţite de băutură.
Când adormi bine, Susanoo, care atâta aştepta, se repezi cu sabia sa şi îi tăie pe rând toate cele opt capete, iar pe urmă îi sfârtecă şi corpul în bucăţi.
Dar când să-i taie coada, ce să vezi, lucru de mirare! Sabia i se frânse în două. Şi pentru că balaurul murise, de nu mai era nicio primejdie, se apropie mai bine sa caute în coada balaurului şi dădu de o sabie cum nu se poate mai frumoasă, împodobită cu pietre scumpe.
Când văzură moşneagul şi baba dihania răpusă şi singura lor fiică ce le mai rămăsese, vie şi nevătămată, nu mai putură de fericire. Cu ei veni şi fata să-i mulţumească, şi cum era chipeşă şi mândră, Susanoo o îndrăgi şi se însură cu ea. Dar cu fata se purta foarte blând, nu cum făcuse cu soru-sa.
Şi locuiră fericiţi la un loc cu părinţii fetei. Iar când, după mulţi ani, muri moşul şi baba, şi, mult mai târziu muri Susanoo cu nevasta-sa, sabia cu pietre pretioase rămase moştenire copiilor lor, şi pe urma nepoţilor şi strănepoţilor, şi tot aşa din tată în fiu, până ce ajunse în mâinile Mikadoului, împaratul Japoniei care o păstrează bine, ca pe cea mai scumpă comoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu