.................................................
V.
Brinkerhoff ridică privirea. Era Midge Milken, analista de securitate internă a lui Fontaine. La şaizeci de ani, femeia era uşor durdulie şi, spre surprinderea lui Brinkerhoff, destul de atrăgătoare. Divorţată de trei ori şi pasionată de diverse aventuri romantice ocazionale, Midge dirija activitatea din aripa managerială cuo mână de fier. Era extrem de inteligentă, intuitivă, putea lucra continuu zile întregi şi se bucura de reputaţia neoficială de a cunoaşte mai multe despre treburile interne ale NSA decât însuşi Dumnezeu.
"La naiba”, îşi zise Brinkerhoff, măsurându-i cu privirea rochia gri de caşmir. "
Ori eu îmbătrânesc, ori ea arată mai tânără."
- Rapoartele săptămânale, rosti ea zâmbind şi fluturând un teanc de hârtii. Trebuie să verifici cifrele.
Brinkerhoff îi privi trupul:
- De aici, cifrele arată tare bine.
- Zău, Chad, râse ea. Sunt destul de bătrână ca să-ţi fiu mamă.
"Nu-mi aduce aminte”, îi răspunse el în gând.
Midge intră în încăpere şi se îndreptă spre biroul lui.
- Intenţionam să plec, dar directorul vrea să aibă chestiile astea gata când se întoarce din America de Sud. Adică exact luni la prima oră.
Lăsă teancul de hârtii în faţa lui Brinkerhoff.
- Dar ce sunt eu, contabil? replică acesta.
- Nu, iubi, eşti director de navigaţie. Credeam că ştii asta.
- Şi atunci ce legătură am eu cu cifrele?
Ea îi zburătăci părul în joacă:
- Ţi-ai dorit mai multe responsabilităţi. Iată-le.
El o privi cu tristeţe:
- Midge... n-am nici un fel de viaţă.
Ea bătu cu degetul în teancul de hârtii:
- Asta e viaţa ta, Chad Brinkerhoff. Se uită la el şi o lăsă mai moale: Îţi aduc ceva înainte de a pleca?
El se uită rugător şi îşi roti gâtul:
- Mă dor umerii.
Midge nu muşcă din momeală.
- Ia o aspirină.
El îşi ţugui dezamăgit buzele:
- Nu mă fricţionezi pe spate?
Midge clătină din cap:
- Cosmopolitan susţine că două treimi din masaje se sfârşesc cu un act sexual.
Brinkerhoff păru indignat:
- Masajele noastre nu se termină niciodată aşa!
- Exact. Femeia îi făcu cu ochiul. Asta-i problema.
- Midge...
- Noapte bună, Chad.
Porni spre uşă.
- Pleci?
- Ştii că aş mai sta, rosti ea prindu-se în cadrul uşii, dar am şi eu ceva mândrie. Nu mă văd în chip de vioara a doua, mai ales faţă de o solistă adolescentă.
- Nevastă-mea nu e o adolescentă, se apără Brinkerhoff. Doar se poartă ca una.
Midge îi aruncă o privire surprinsă:
- Eu nu mă refeream la soţia ta. Clipi inocentă din gene. Mă refeream la Carmen.
Rosti numele cu un pronunţat accent portorican.
Brinkerhoff îngăimă în falset:
- La cine?
- Carmen! De la serviciul alimentar.
Brinkerhoff simţi că roşeşte. Carmen Huerta era, la douăzeci şi şapte de ani, şefa patiseriei din cadrul cantinei NSA. Brinkerhoff se bucurase de mai multe întâlniri presupuse secrete cu ea, după orele de program, în depozitul de alimente.
Midge se uită cu subînţeles la el:
- Aminteşte-ţi, Chad... Fratele cel Mare le ştie pe toate.
"Fratele cel Mare?” se întrebă el şocat. "Fratele cel Mare supraveghează şi DEPOZITELE?”
Fratele cel Mare, sau "Fratele”, cum îl alinta Midge adesea, era o maşinărie Centrex 333 "cazată” într-un spaţiu cât un dulăpior din încăperea centrală a etajului nouă. Fratele reprezenta întreg universul lui Midge. Primea date de la 148 de camere video cu circuit închis, 399 de uşi electronice, 377 de înregistrări telefonice şi 212 microfoane independente plantate în complexul NSA.
Directorii NSA învăţaseră pe propria lor piele că 26 000 de angajaţi nu reprezentau doar o mare valoare internă, ci şi o imensă responsabilitate. De-a lungul istoriei NSA, toate scurgerile majore de informaţii proveniseră din interior. Era de datoria lui Midge, în calitatea ei de analist de securitate internă, să urmărească tot ceea ce se petrecea între zidurile NSA... incluzând chiar şi depozitul cantinei.
Brinkerhoff se ridică în picioare pentru a se apăra, dar Midge ieşise deja din încăpere.
- Mâinile pe birou, rosti ea peste umăr. Fără chestii amuzante după ce plec. Pereţii au ochi.
Brinkerhoff rămase ascultând ei cum dispare sunetul tocurilor pe coridor. Cel puţin ştia că Midge n-avea să transmită mai departe. Nu era o femeie fără de păcate. Se complăcuse ea însăşi în câteva chestii delicate – cele mai multe, nimicuri în doi cu Brinkerhoff.
Gândurile lui se întoarseră la Carmen. Îşi imagină corpul ei suplu şi tare, coapsele negre, radioul care cânta la maximum salsa fierbinte din San Juan. Zâmbi. "Poate că trec pe acolo pentru o gustare, după ce termin.”
Deschise primul dosar cu hârtii."CRYPTO – PRODUCŢIE/CHELTUIELI”
Dispoziţia i se schimbă imediat în bine. Midge îi dăduse o chestie uşoară de rezolvat; rapoartele Crypto erau întotdeauna floare la ureche. Din punct de vedere tehnic, ar fi trebuit că compileze întreaga listă, însă singura cifră de interes pentru director era CPP – costul principal per poziţie. CPP reprezenta costul estimat de spargere a unui singur cod de către TRANSLTR. Cât timp cifrăîn cauză se situa sub 1 000 $ per cod spart, Fontaine n-avea nimic de zis. "O mie ciobul”, chicoti Brinkerhoff. "Banii noştri din taxe puşi la muncă.”
În vreme ce se afundă în lectura documentului şi în verificarea CPP-urilor zilnice, prin minte îi apărură imagini cu Carmen Huerta ungându-se cu miere şi zahăr. Treizeci de secunde mai târziu, Brinkerhoff aproape terminase de citit lista. Datele de la Crypto erau perfecte – ca întotdeauna.
Însă ceva îi atrase atenţia, chiar înainte de a trece la următorul raport. La capătul listei, ultimul CPP nu apărea ca lumea. Cifra era atât de mare, încât trecuse pe coloana alăturată şi compromisese întreaga pagină. Brinkerhoff se holbă şocat la cifră.
- 999 999 999? icni el. Un miliard de dolari?
Imaginile cu Carmen dispărură instantaneu. Un cod de miliarde de dolari?
Brinkerhoff rămase un minut ca paralizat. După aceea, lovit de panică, ieşi în goană din birou.
- Midge! Vino înapoi!
Capitolul 44.
Phil Chartrukian scotea fum pe nări de indignare în laboratorul Sys-Sec. În minte îi vuiau cuvintele lui Strathmore: "Pleacă acum! E un ordin direct!” Dădu, de furie, cu piciorul în coşul de gunoi şi înjură tare în laboratorul pustiu.
- Diagnostic, pe dracu’! De când s-a apucat directorul adjunct să scurtcircuiteze filtrele Mănuşii!?
Tehnicienii Sys-Sec erau bine plătiţi pentru a proteja sistemele de computere din NSA, iar Chartrukian învăţase că slujba îi cerea doar două lucruri: să fie sclipitor la minte şi obositor de paranoic.
"La dracu’ “, înjură el în gând, "aici nu e vorba de paranoia! Nenorocitul ăla de monitor de control merge de optsprezece ore!”
Era un virus. Chartrukian simţea asta cu toată fiinţa. Omul nu avea nicio îndoială asupra celor ce se petreceau acolo: Strathmore comisese o greşeală scurtcircuitând filtrele şi acum încerca să o dreagă cu o poveste cusută cu aţă albă despre un diagnostic obscur.
Chartrukian n-ar fi fost atât de pornit dacă TRANSLTR ar fi constituit singurul motiv de îngrijorare. În ciuda aparenţelor, gigantica maşinărie de decodificat nu lucra izolată faţă de celelalte echipamente. Chiar dacă criptografii trăiau cu senzaţia că Mănuşa fusese proiectată cu singurul scop de a proteja minunăţia lor de spart coduri, tehnicienii de la Sys-Sec ştiau adevărul. Filtrele Mănuşii slujeau unui zeu mult mai puternic. Baza principală de date a NSA.
Istoria din spatele construcţiei acelei baze de date îl fascinase întotdeauna pe Chartrukian. La sfârşitul anilor ‘70, Internetul devenise o unealtă mult prea folositoare ca să nu atragă interesul public, în ciuda eforturilor depuse de Departamentul Apărării, de a-l păstra numai pentru sine. În cele din urmă, universităţile deschiseseră poarta şi năvăliseră înăuntru. La scurt timp după aceea apăruseră primele servere comerciale. Breşa fusese imediat lărgită de marele public. La începutul anilor 1990, fostul "Internet” guvernamental sigur devenise o imensă groapă de gunoi plină cu mesaje electronice publice şi cyber-pornografie.
După ce sistemele de computere ale Biroului de Spionaj al Marinei fuseseră infiltrate de o serie de atacuri devastatoare, rămase secrete pentru marele public, devenise tot mai evident că secretele guvernamentale nu mai erau în siguranţă pe calculatoarele conectate la un Internet mereu în expansiune. Împreună cu Departamentul Apărării, preşedintele Statelor Unite emisese un decret secret prin care se crea o nouă reţea guvernamentală securizată, care să înlocuiască de acum periculosul Internet şi care să funcţioneze ca o legătură între diversele servicii secrete americane. Iar pentru a preveni orice furturi de secrete guvernamentale prin intermediul computerului, toate datele sensibile fuseseră stocate într-o singură locaţie supersecurizată, nou-construita bază de date NSA. Un Fort Knox al datelor secrete americane.
Milioane dintre cele mai secrete fotografii, documente şi benzi video ale ţării fuseseră prelucrate în format digital, transferate în imensa facilitate de stocare, după care originalele fuseseră distruse. Banca de date era protejată de o reţea de alimentare cu energie pe trei niveluri şi de un sistem digital de backup stratificat. Totodată, se găsea la optzeci de metri sub pământ, pentru a fi protejată de câmpurile magnetice şi de posibilele explozii. Activităţile din camera de control primiseră indicativul Top Secret Umbra... cel mai înalt nivel de securitate din întreaga ţară.
Secretele americane nu fuseseră niciodată mai bine asigurate. Această bancă de date indestructibilă găzduia acum schiţele unor arme extrem de avansate, liste cu martori intraţi în programul naţional de protecţie, indicative ale agenţilor secreţi, analize detaliate şi propuneri pentru operaţiuni secrete. Lista nu avea sfârşit. Se terminase cu scurgerile de informaţii şi cu dezvăluirile care provocaseră atâtea necazuri spionajului american.
Bineînţeles că ofiţerii NSA înţeleseseră că datele stocate aveau valoare doar dacă puteau fi accesate. Adevărata revoluţie generată de acea bancă de date nuconsta în faptul că punea datele secrete la loc sigur, ci în aceea că permitea accesul la aceste date numai oamenilor potriviţi. Toate informaţiile stocate dispuneau de un scor de securitate şi, depinzând de nivelul de acces, erau accesibile oficialităţilor guvernamentale pe baza unor ierarhii. Un comandant de submarin se putea conecta la reţea şi putea verifica chiar şi cele mai recente fotografii din satelit ale porturilor ruseşti, dar nu avea acces la planurile de acţiune ale unei misiuni antidrog în America de Sud. Analiştii CIA puteau accesa istoricul unor asasini cunoscuţi, dar nu aveau acces la codurile de lansare a rachetelor, rezervate pentru preşedinte.
Tehnicienii Sys-Sec nu dispuneau, evident, de acces liber la informaţiile din banca de date, dar erau răspunzători de siguranţa ei. Ca toate marile baze de date – de la companii de asigurări la universităţi – facilitatea NSA se afla permanent sub tirul hackerilor, atraşi de secretele ascunse dincolo de poarta de acces. Numai că programatorii NSA erau cei mai buni din lume. Nimeni nu reuşise nici măcar să se apropie de banca de date – iar NSA nu avea motiv să creadă că va izbuti cineva vreodată.
În interiorul laboratorului Sys-Sec, Chartrukian cântărea posibilitatea de a pleca de acolo. Necazurile cu TRANSLTR însemnau necazuri cu banca de date, iar nepăsarea lui Strathmore era uluitoare.
Toată lumea ştia că TRANSLTR şi principala bază de date NSA erau indisolubil legate una de alta. Odată spart, fiecare cod nou era expulzat din Crypto prin intermediul a 450 de metri de fibră optică, spre banca de date NSA pentru stocare. Preţioasa facilitate de stocare dispunea doar de câteva puncte de intrare – iar TRANSLTR era unul dintre acestea. În atari circumstanţe, Mănuşa trebuia să joace rolul paznicului intransigent de la uşă. Iar Strathmore îl fentase.
Chartrukian îşi simţea bătăile inimii în gât. "TRANSLTR munceşte de optsprezece ore!” Un virus de computer în TRANSLTR care după aceea să alerge liber prin măruntaiele NSA însemna mult prea mult.
- Trebuie să fac un raport, îşi zise el cu voce tare.
Chartrukian ştia că într-o situaţie ca asta nu putea apela decât la o singură persoană: şeful tehnicienilor Sys-Sec, geniul computerelor, cel care construise Mănuşa, un individ extrem de irascibil şi care cântărea pe puţin 200 de kilograme.
Porecla lui era Jabba. Era un soi de zeu al NSA – alergând prin culoarele Agenţiei, stingând din faşă incendiile posibile şi blestemând tâmpeniile produse de ignoranţi. Chartrukian ştia prea bine că, la auzul veştii că Strathmore scurtcircuitase Mănuşa, Jabba avea să dezlănţuie toate furiile iadului. "Asta e”,îşi zise el. "Eu am o treabă de făcut.” Apucă telefonul şi formă numărul telefonului mobil pe care Jabba îl purta în permanenţă cu el.
Capitolul 45.
David Becker se plimba la nimereală pe Avenida del Cid, încercând să îşi pună ordine în gânduri. Pe pavajul trotuarului umbrele se jucau tăcute. Nu reuşise să elimine efectul băuturii. În acel moment nu putea să se concentreze asupra nici unui moment al vieţii lui. Gândurile i se îndreptară spre Susan, întrebându-se dacă ea apucase să asculte mesajul lui telefonic.Un autobuz de tranzitare a oraşului se opri în faţa lui, cu un scârţâit. Becker privi spre el. Uşile autobuzului se întredeschiseră, dar nimeni nu coborî. Motorul diesel prinse din nou viaţă, însă exact în clipa în care maşina porni din loc, dintr-un bar din susul străzii, se iviră trei adolescenţi care o luară la goană după mijlocul de transport, ţipând şi făcând semne disperate cu mâinile.
La treizeci de metri în spatele lor, Becker se holbă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Privirea i se concentră brusc, însă ceea ce vedea părea imposibil.
Reprezenta o şansă de unu la un milion.
"Am halucinaţii."
................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu