„Imaginaţia este totul. Este avanpremiera atracţiilor viitoare ale vieţii!” 
                                 Albert Einstein

„Fii tu însuţi. Lumea adoră originalul!” 
                       Ingrid Bergman

Balaurul cu şapte capete

              E mult, foarte mult de atunci.

    Pe vremea aceea era stăpân peste tot Cerul şi Pamantul un zeu foarte puternic. Şi când fu aproape de moarte, zeul acesta împărţi moştenirea lumii întregi între cei doi băieţi şi o fată pe care îi avea.
     Fetei, pe care o chema Amaterasu, îi dădu Soarele; baiatului mai mare, numit Susanoo, îi dărui Marea, iar celui mai mic, Luna, fiindcă era de pe atunci o fire liniştită; chipul lui blând se poate vedea şi azi când e lună plină.
     Amaterasu fu fericita cu alegerea părintelui ei. Îşi luă numaidecât împărăţia în primire, bucuroasă că poate face atâta bine oamenilor, animalelor şi plantelor, cu căldura şi lumina Soarelui.
     Din toti trei, Susanoo nu fu de loc mulţumit cu moştenirea primită şi se arătă foarte supărat cu Marea, partea ce-i venise lui.
     - Dar ce? Eu stau într-un loc umed şi rece, în timp ce sora-mea se răsfaţă în căldură?
     De necaz, se repezi pe Cer, dădu buzna în odaia frumoasă dinăuntru Soarelui, unde surioara lui învăţa pe fetiţe să ţeasă pânza în fire de aur şi de argint, se năpusti pe gherghefuri şi pe razboi, le strică şi le rupse firele, băgând groaza în bietele fete.
     Amaterasu, înspăimântată, o rupse la fugă afară şi se ascunse într-o peşteră din creierul munţilor.
    Şi cum se închise în peşteră, cum se cufundă toată lumea în întuneric beznă, că doar ea era Zeiţa Soarelui şi putea sa faca lumină ori întuneric dupa bunul ei plac. Ba, oamenii spuneau ca lumina Soarelui izvorăşte din ochii ei strălucitori.
     Atunci ceilalţi Zei rămaşi în intuneric au fost tulburaţi şi deznădăjduiţi. Ce să facă ei, să aducă iarăşi lumina pe lume? S-au chibzuit în tot felul şi iată ce au hotarât: şi-au amintit ca Amaterasu era din fire curioasă - că de! doar era femeie  şi au pus pe o alta zeiţă să danseze în faţa peşterii unde se ascunsese Amaterasu; iar în jurul dănţuitoarei, ceilalţi Zei au început să cânte şi să râdă, ba au mai pus şi pe cocoşi să le dea ajutor.
     Când a auzit atâta zgomot, Amaterasu, curioasă, a crăpat niţel intrarea peşterii, ca sa vadă ce e. Zeii, care atâta aşteptau, i-au pus în faţă o oglindă şi i-au strigat:
     - Uită-te aici, la aceasta nouă zeiţă, mai frumoasă decât tine!
     Amaterasu, care vedea pentru prima oară o oglindă, nu şi-a închipuit că ceea ce privea ea acolo nu era decât chipul ei răsfătat în oglindă. Şi, din ce în ce mai curioasă să vadă cum dansează noua zeiţă, a ieşit afară.
     Atunci, un zeu voinic, care se aţinea la gura peşterii cu un bolovan cât toate zilele, a astupat repede intrarea, încât zeiţa, rămânând afară, n-a avut altceva de făcut decât să se întoarcă în odaia sa din Soare.
     Iar pe fratele ei zeii l-au pedepsit, de teamă să nu mai facă vreo pozna, dându-l afară din lumea zeilor.
     Bietul Susanoo, izgonit din Cer, a fost silit să se coboare pe pământ.

    Aci, pe când se plimba pe marginea unei ape mari zări pe un om bătrân şi o femeie bătrână, ţipând şi plângând şi îmbrăţisând pe fata lor.
    - Ce e? Ce va bociţi? întrebă Susanoo.
    - Uite, spuse moşul, am avut opt fete; da, vedeţi dumneavoastră, lângă coliba unde locuim e o baltă şi-n baltă şade un balaur grozav de mare.
    - Un balaur cu opt capete, zise baba.
    - Şi în fiecare an o dată, balaurul iese de acolo şi ne mănâncă câte un copil. Acu am mai ramas doar cu fata asta şi azi e ziua când balaurul trebuie sa iasă s-o inghită şi pe ea.
     Şi bieţii oameni se puseră iar pe plâns.
    - Nu vă fie frică, le spuse Susanoo. Eu pot să vă scap de fată. Uite ce sa faceţi: luati opt hârdaie mari, umpleţi-le cu rachiu tare, puneţi-le unul lângă altul, într-un loc, şi plecati de acolo.
    Oamenii aşa făcură. Şi abia isprăviră treaba, că şi zăriră dihania apropiindu-se. Era aşa de lungă, că de abia îşi târa corpul de opt dealuri şi opt văi.
    Acu balaurul avea el opt capete, dar avea şi opt nasuri, aşa că pe fiecare nas îl gadila mirosul tare de rachiu.
    Băgă câte un cap în câte un hârdău şi bău, şi bău, până ce se îmbătă mort, de i se bălăbaneau balaurului cele opt capete somnoroase, ameţite de băutură.
    Când adormi bine, Susanoo, care atâta aştepta, se repezi cu sabia sa şi îi tăie pe rând toate cele opt capete, iar pe urmă îi sfârtecă şi corpul în bucăţi.
    Dar când să-i taie coada, ce să vezi, lucru de mirare! Sabia i se frânse în două. Şi pentru că balaurul murise, de nu mai era nicio primejdie, se apropie mai bine sa caute în coada balaurului şi dădu de o sabie cum nu se poate mai frumoasă, împodobită cu pietre scumpe.
    Când văzură moşneagul şi baba dihania răpusă şi singura lor fiică ce le mai rămăsese, vie şi nevătămată, nu mai putură de fericire. Cu ei veni şi fata să-i mulţumească, şi cum era chipeşă şi mândră, Susanoo o îndrăgi şi se însură cu ea. Dar cu fata se purta foarte blând, nu cum făcuse cu soru-sa.
     Şi locuiră fericiţi la un loc cu părinţii fetei. Iar când, după mulţi ani, muri moşul şi baba, şi, mult mai târziu muri Susanoo cu nevasta-sa, sabia cu pietre pretioase rămase moştenire copiilor lor, şi pe urma nepoţilor şi strănepoţilor, şi tot aşa din tată în fiu, până ce ajunse în mâinile Mikadoului, împaratul Japoniei care o păstrează bine, ca pe cea mai scumpă comoară.

„Arta de a fi fericit îşi are secretul în priceperea de a extrage fericirea din lucrurile mici!” 
                                     Henry Ward Beecher

Povestea unui om leneş, Ion Creangă

           Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.

        Aşa era pe vremea aceea.
        Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
        - Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
        - Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
        - Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
        - I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
        - Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
        - Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
        - Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
        - Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
        - Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
        - Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
        Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
        - Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
        Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
        - Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
        Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
        Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
        Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
        Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

  "Nimic nu ne înşală mai mult decât propria noastră gândire."
                            Leonardo Da Vinci

Fortăreaţa digitală, Dan Brown

...................................................
                              IX.

                - Una nina? repetă Becker. Pelo rojo, azul y blanco. Cu părul roşu, alb şi albastru. 
     Bătrânul râse: 
     - Que fea. Ce urâtă! 
     Clătină din cap şi îşi reluă munca.

     David Becker rămase în mijlocul sălii pustii a aeroportului, întrebându-se ce urma să facă. Întreaga seară devenise o comedie a erorilor. În minte îi bubuiau cuvintele lui Strathmore: "Nu suna până ce nu ai inelul.” Îl cuprinsese o oboseală cumplită. Dacă Megan vânduse inelul şi urcase în acel avion, atunci inelul se putea afla acum la oricine. 
     Becker îşi închise ochii şi încercă să se concentreze. "Care-i următoarea mutare?” Decise să se gândească la asta un pic mai târziu. Deocamdată, avea nevoie de excursia mult amânată până la o toaletă.

                                                       Capitolul 64.

                      Susan stătea singură în liniştea abia luminată din Node 3. Sarcina pe care o avea de îndeplinit părea simplă: să acceseze computerul lui Hale, să localizeze cheia şi apoi să şteargă toate comunicările acestuia cu Tankado. Să nu rămânănicăieri vreun indiciu despre Fortăreaţa Digitală. 
     O încercau din nou temerile iniţiale legate de salvarea cheii de acces şi descifrarea Fortăreţei Digitale. Nu se simţea deloc bine să provoace destinul; până acum, avuseseră destul noroc. North Dakota apăruse miraculos chiar sub nasurile lor şi acum era prins în capcană. Singurul mare semn de întrebare era pus în dreptul lui David; el trebuia să găsească cealaltă cheie de acces. Susan spera din tot sufletul că David era pe calea cea bună. 
     Pătrunzând tot mai adânc în Node 3, încercă să-şi limpezească gândurile. I se părea bizar să nu se simtă în apele ei într-un spaţiu atât de familiar. În întuneric, totul în Node 3 părea extraterestru. Însă mai era ceva. Simţi cum un fior o scutură şi aruncă o privire în spate, spre uşile închise. "Douăzeci de minute”, se îmbărbătă ea în gând.
     Îndreptându-se către calculatorul lui Hale, sesiză un parfum ciudat, aspru, în aer – în mod clar, nu era unul dintre mirosurile obişnuite în Node 3. Se întrebă dacă nu cumva aparatul de de ionizare avea o defecţiune. Aroma îi era oarecum cunoscută, iar asta îi provocă un fior de nelinişte. Şi-l imagină pe Hale închis dedesubt, în imensa lui celulă plină de abur supraîncălzit. "Să fi dat el foc la ceva?” Privi spre gurile de aerisire din încăpere şi adulmecă aerul. Mirosul părea să provină de undeva din apropiere. 
     Se întoarse spre uşile cu grătar ale cămării. În acea secundă, recunoscu totul. "Mirosea a colonie... şi a sudoare.” 
     Se crispă, complet nepregătită pentru ceea ce văzu. Doi ochi se holbau la ea de dincolo de uşile cămării. Groaznicul adevăr avu nevoie doar de o fracţiune de secundă pentru a o lovi cu brutalitate. Greg Hale nu era închis la subsol, ci se afla în Node 3! Se strecurase cumva sus înainte ca Strathmore să închidă trapa.
     Fusese suficient de puternic pentru a deschide de unul singur uşile de acces înNode 3. 
    Susan auzise o dată că panica brută este paralizantă – acum ştia că nu era adevărat. În clipa în care creierul ei pricepu ce se întâmpla acolo, trupul i se şi puse în mişcare – repezindu-se înapoi prin întuneric, cu un singur gând: să fugă. 
     În spatele ei se auzi în acelaşi moment un zgomot puternic. Şezând tăcut pe aragaz, Hale îşi întinsese picioarele ca doi berbeci, împingând uşile de la cămară şi scoţându-le din balamale. Apoi porni în goană după ea, cu paşi mari. 
     Susan răsturnă o lampă în tentativa de a-i bloca drumul şi a-l împiedica. Simţi cum el sare fără probleme peste obstacol. Se apropia. 
     Avu sentimentul că se izbeşte de o bară de oţel când el îi încercui mijlocul cu braţul. Icni de durere şi rămase fără aer în plămâni. Braţele lui îi cuprinseră coastele. 
     Susan se opuse, începând să se zbată cu sălbăticie. Cumva, cotul ei reuşi să lovească un cartilaj. Hale îşi slăbi strânsoarea şi îşi duse palmele la nas. Căzu în genunchi, cu mâinile pe faţă. 
     - Nenorocito! urlă el de durere. 
     Susan zbură spre placa de presiune a uşii de acces, rugându-se inutil ca Strathmore să dea drumul la curent, astfel încât uşile să se deschidă. Dar nu putu decât să bată cu disperare în geam. 
     Hale se apropie ameninţător de ea, cu nasul plin de sânge. Într-o secundă, braţele lui o cuprinseră din nou, unul din ele prins ferm peste sânul ei stâng, celălalt peste mijloc. O smulse de lângă uşă. 
     Ea ţipă, cu mâna întinsă într-o tentativă inutilă de a-l opri. 
     Hale o trase înapoi. Catarama de la curea i se înfipse în coloană. Nu-i venea să creadă câtă putere zăcea în el. O târî după el, astfel încât pantofii îi căzură din picioare. Cu o mişcare ca de felină, o ridică pe sus şi o trânti pe podea, chiar lângă computerul lui. 
     Susan se trezi brusc pe spate, cu fusta ridicată peste şolduri. Nasturele de sus al bluzei se desfăcuse, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări ample în lumina albăstruie. Privi îngrozită cum Hale o ţintuieşte pe podea. Nu-i putea descifra intenţiile din privire, dar părea şi el speriat. Sau poate mânios? Individul îi măsură întreg trupul cu privirea, trezind în ea un nou val de spaimă. 
     Hale se aşeză temeinic peste mijlocul ei, uitându-se la ea cu o privire de gheaţă. 
     Prin mintea lui Susan defilară brusc toate cunoştinţele învăţate la cursurile de autoapărare. Încercă să lupte, dar corpul ei nu reacţionă. Era paralizată. Închise ochii. 
     "Oh, Doamne, te rog! Nu!"

                                                Capitolul 65.

                          Brinkerhoff măsura cu pasul biroul lui Midge.
     - NIMENI nu scurtcircuitează Mănuşa. E imposibil!
     - Greşit! i-o întoarse Midge. Tocmai am vorbit cu Jabba. Mi-a zis că anul trecut a instalat un comutator de şuntare. 
     Asistentul directorului părea neconvins: 
     - Eu n-am auzit de aşa ceva. 
     - Nimeni n-a auzit. A fost o chestie pe şest. 
     - Midge, argumentă Brinkerhoff, Jabba e maniac cu securitatea! N-ar fi instalat niciodată un comutator care să... 
     - Strathmore l-a pus s-o facă, îl întrerupse ea. 
     Brinkerhoff aproape că auzea cum se mişcau rotiţele în creierul ei. 
     - Îţi aminteşti anul trecut, reluă ea, când Strathmore se ocupa de cercul ăla de terorişti antisemiţi din California? 
     Brinkerhoff dădu din cap. Fusese una dintre marile lovituri ale lui Strathmore. Folosind TRANSLTR ca să decripteze un mesaj interceptat, comandantul dezvăluise un complot care viza bombardarea unei şcoli israeliene din Los Angeles. Decriptase mesajul teroriştilor cu douăsprezece minute înainte de explozia bombei şi astfel, folosindu-se de o reţea de telefoane de urgenţă, salvase vieţile a trei sute de şcolari. 
     - Ia fii atent, continuă Midge, coborându-şi vocea. Jabba a zis atunci că Strathmore interceptase codul teroriştilor cu şase ore înainte de explozia bombei. 
     Brinkerhoff rămase cu gura căscată: 
     - Dar... atunci de ce a aşteptat... 
     - Pentru că nu a reuşit să decripteze mesajul prin TRANSLTR. A încercat, dar Mănuşa îl tot rejecta. Era un mesaj criptat cu un nou algoritm de cheie publică pe care filtrele nu îl mai întâlniseră. I-au trebuit lui Jabba aproape şase ore ca să rezolve problema. 
     Brinkerhoff o privea uluit. 
     - Pe Strathmore l-au apucat toţi dracii. L-a obligat pe Jabba să instaleze un scurtcircuit în caz că se întâmpla din nou. 
     - Iisuse, şuieră Brinkerhoff. Habar n-aveam. Ochii i se îngustară. Şi unde vrei să ajungi cu asta? 
     - Cred că astăzi Strathmore s-a folosit de comutator... pentru a procesa un fişier respins de Mănuşă. 
     - Şi ce? Doar pentru aşa ceva e comutatorul ăla, nu? 
     Midge clătină din cap: 
     - Nu şi dacă fişierul în cauză e un virus. 
     Brinkerhoff sări ca ars: 
     - Un virus? Cine a pomenit ceva de un virus? 
     - E singura explicaţie, rosti ea cu calm. Jabba a zis că un virus e singurul lucru din cauza căruia TRANSLTR ar funcţiona atât de greu, aşa că... 
     - Stai o clipă! ţâşni Brinkerhoff, făcându-i semn să se oprească. Strathmore a spus că totul e în regulă! 
     - Minte.
     - Vrei să spui că Strathmore a dat intenţionat drumul unui virus în TRANSLTR? 
     - Nu, îl corectă ea. Nu cred că el ştia că e vorba despre un virus. Cred că a fost tras pe sfoară.
     Brinkerhoff rămăsese fără grai. Era clar că Midge Milken o luase razna. 
     - Asta explică multe, insistă ea. Mai ales, ce a căutat el aici toată noaptea. 
     - A vrut să planteze viruşi în propriul computer? 
     - Nu, replică Midge, iritată. A încercat să-şi acopere propriile greşeli! Iar acum nu mai poate opri TRANSLTR şi repune în funcţiune energia pentru că virusul a blocat toate procesoarele! 
     Brinkerhoff dădu ochii peste cap. Midge o mai luase pe arătură în trecut, dar niciodată în halul ăsta. Încercă să o calmeze: 
     - Jabba nu pare prea preocupat. 
     - Jabba e un netot, îi şuieră ea. 
     Brinkerhoff păru surprins. Nimeni nu-l mai făcuse pe Jabba netot – poate porc, dar niciodată netot. 
     - Ai mai multă încredere în intuiţia ta feminină decât în experienţa lui Jabba? 
     Ea îl privi cu asprime.
     Brinkerhoff ridică palmele în semn că se predă: 
     - Nu contează. Îmi retrag cuvintele. Nu avea nevoie să i se reamintească de capacitatea ei neîntrecută de a presimţi dezastrele. Midge, o imploră el, ştiu că îl urăşti pe Strathmore, dar... 
     - Aici nu e vorba de Strathmore! ripostă ea cu duritate. Primul lucru de care avem nevoie este o confirmare că Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa. După aceea îl sunăm pe director. 
     - Minunat, gemu Brinkerhoff. Îl sun pe Strathmore şi îi cer să ne trimită o declaraţie scrisă. 
     - Nu, i-o tăie ea, ignorând sarcasmul lui. Strathmore ne-a minţit deja o dată astăzi. Se uită în sus, cercetând privirea lui. Ai cheile de la biroul lui Fontaine? 
     - Bineînţeles. Doar sunt asistentul lui personal! 
     - Am nevoie de ele. 
     Brinkerhoff făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă: 
     - Midge, orice ai face tu, eu n-am de gând să te las în biroul lui Fontaine. 
     - Trebuie! tună ea. Se răsuci şi începu să apese tastele Fratelui cel Mare. Acum cer o listă de aşteptare de la TRANSLTR. Dacă Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o să se vadă pe hârtia de la imprimantă. 
     - Şi ce are asta de-a face cu biroul lui Fontaine? 
     Ea se răsuci şi îl privi chiorâş: 
     - Lista de aşteptare apare numai pe imprimanta lui Fontaine. Doar ştii asta! 
     - Dar e confidenţial, Midge! 
     - E o urgenţă. Trebuie să văd lista aia. 
     Brinkerhoff îşi lăsă palmele pe umerii ei: 
     - Midge, te rog să te calmezi. Ştii că nu pot... 
     Ea pufăi cu putere şi se întoarse la tastatura ei: 
     - Dau comandă de tipărire la lista de aşteptare. O să intru acolo, o iau şi ies. Şi acum, dă-mi cheile. 
     - Midge... 
     Ea sfârşi de tastat şi se întoarse spre el: 
     - Chad, raportul se tipăreşte în treizeci de secunde. Uite cum facem. Tu îmi dai cheia. Dacă Strathmore a apăsat pe comutator, chemăm băieţii de la securitate. Dacă mă înşel, plec, şi tu poţi ă te duci şi s-o mânjeşti cu marmeladă pe Carmen Huerta pe tot corpul. Îi aruncă o privire răutăcioasă şi întinse mâna după chei. Aştept.
    Brinkerhoff gemu, regretând că o chemase înapoi să verifice raportul de la Crypto. Se uită la mâna ei întinsă. 
     - Vorbim despre informaţii confidenţiale din interiorul biroului personal al directorului. Ai vreo idee ce ni se întâmplă dacă suntem prinşi? 
    - Directorul e în America de Sud. 
    - Îmi pare rău. Pur şi simplu, nu pot. 
    Brinkerhoff îşi încrucişă braţele şi ieşi din încăpere. 
     Midge rămase cu privirea aţintită după el. În ochi îi mocnea ura: 
    - Ba da, ai să vezi cum poţi, şopti ea. 
     Se întoarse la Fratele cel Mare şi apelă arhivele video. 
     "Lui Midge o să-i treacă”, îşi spuse Brinkerhoff, aşezându-se la biroul lui şi începând să treacă în revistă celelalte rapoarte. Doar nimeni nu aştepta ca el sădea cheile directorului ori de câte ori Midge devenea paranoică. 
     Tocmai începuse să inspecteze cifrele COMSEC, când gândurile îi fură întrerupte de nişte voci din încăperea alăturată. Lăsă jos hârtiile şi porni spre uşă. 
     Încăperea principală era cufundată în întuneric – cu excepţia unui fir de lumină cenuşie dinspre uşa pe jumătate deschisă a lui Midge. Brinkerhoff ascultă. Vocile continuau dialogul. Păreau entuziasmate. 
    - Midge? 
     Nici un răspuns. 
     Porni prin întuneric spre camera lui Midge. Vocile îi erau vag cunoscute. Împinse uşa. Camera era pustie, iar locul lui Midge, gol. Sunetul venea de sus. Brinkerhoff privi spre peretele de monitoare video şi simţi brusc că i se face rău. Pe fiecare dintre cele douăsprezece ecrane rulau aceleaşi imagini – un soi de balet dirijat în mod pervers. Brinkerhoff se sprijini de spătarul scaunului şi privi îngrozit. 
     - Chad? se auzi în spatele lui. 
     Se întoarse şi miji ochii în întuneric. Midge se afla în faţa uşilor duble ale biroului directorului, dincolo de zona de secretariat. Ţinea palma întinsă: 
     - Cheia, Chad.Brinkerhoff se înroşi. Se întoarse spre monitoare. Încercă să stingă imaginile de deasupra capului, însă fără folos. Era pretutindeni, gemând de plăcere şi mângâind pofticios sânii mici şi acoperiţi cu miere ai lui Carmen Huerta.

                                            Capitolul 66.

                         Becker traversă sala spre toalete şi descoperi că uşa pe care scria "CABALLEROS" era blocată de o bară portocalie şi de un cărucior umplut cu detergenţi şi cârpe. Se uită la cealaltă uşă. "DAMAS". Trecu alături şi bătu în uşă cu putere.
     - Hola? întrebă el tare,  întredeschizând uşa de la toaleta femeilor. Con permiso? 
    Tăcere.
    Intră.
    Toaleta era tipică pentru instituţiile spaniole – perfect pătrată, faianţă albă, un bec cu incandescenţă deasupra. Ca de obicei, se vedeau un separeu şi un pisoar. N-avea importanţă că pisoarele nu se foloseau în toaletele pentru femei – amplasarea lor acolo îi scutea pe constructori de cheltuiala unui al doilea separeu. 
    Becker se uită cu dezgust prin toaletă. Era cumplit de murdară. Chiuveta era înecată cu o apă noroioasă şi maronie. Pe jos fuseseră aruncate bucăţi de hârtie igienică murdare. Podeaua era umedă. Vechiul uscător electric de pe perete era mânjit cu amprente verzui. 
     Se opri în faţa oglinzii şi oftă. Ochii care de obicei îl priveau din oglindă cu o expresie limpede erau ceţoşi în noaptea asta. "Oare de câte ore mă învârt în gol pe aici?”, se întrebă el. Îi era cumplit de greu să facă un calcul. Din obişnuinţă profesorală, îşi aranjă nodul cravatei Windsor în dreptul gulerului. Apoi se întoarse spre pisoarul din spatele lui. 
    Stând acolo se întrebă dacă Susan ajunsese oare acasă. "Unde se putea duce? La Stone Manor fără mine?” 
    - Hei! rosti mânioasă o voce de femeie în spatele lui. 
    Becker sări ca ars.
    - Eu..., îngăimă el, grăbindu-se să se închidă la şliţ. Îmi cer scuze... eu... 
    Se întoarse spre fata care tocmai intrase. Era o tânără sofisticată, parcă tocmai desprinsă din paginile revistei Seventeen. Purta pantaloni clasici şi o bluză albă fără mâneci. În mână ţinea un rucsăcel roşu L.L. Bean. Părul blond părea proaspăt uscat. 
     - Îmi cer scuze, repetă Becker, luptându-se cu catarama curelei de la pantaloni. Toaleta bărbaţilor era... În fine... eu plec. 
    - Obsedat nenorocit! 
    Înjurătura părea nepotrivită venind de pe buzele ei – ca o apă plină de mizerii curgând printr-un filtru strălucitor. Studiind-o însă, Becker văzu că filtrul nu era chiar atât de strălucitor ca la prima impresie. Ochii fetei erau încercănaţi şi injectaţi, iar braţul stâng era umflat. Sub iritaţia roşiatică, pielea era violacee. 
    "Iisuse”, îşi zise Becker. "Droguri intravenoase. Cine ar fi ghicit?” 
    - Ieşi afară! urlă ea. Ieşi afară! 
    Pe moment, uită totul despre inel, NSA şi toate problemele. O compătimea pe acea tânără. Probabil că părinţii ei o trimiseseră aici pentru un program pregătitor, cu un card VISA în buzunar – iar ea sfârşise singură într-o toaletă, în miezul nopţii, injectându-şi droguri. 
    - Ţi-e bine? întrebă Becker, trăgându-se cu spatele spre uşă. 
    - N-am nimic, răspunse ea cu o voce arogantă. Poţi pleca acum! 
    Becker se întoarse să iasă. Aruncă o ultimă privire spre antebraţul ei. "Nu poţi face nimic, David. Las-o în pace.” 
    - Acum! se repezi ea. 
    Becker dădu din cap şi îi aruncă un ultim zâmbet trist:
    - Ai grijă.

                                                         Capitolul 67.

                            - Susan? gâfâi Hale, cu faţa lipită de faţa ei.
     Şedea cu toată greutatea corpului este mijlocul ei, cu picioarele de o parte şi de cealaltă. Prin materialul subţire al fustei, noada lui o apăsa dureros peste pubis. Din nasul lui se scurgea sânge care se împrăştia peste bluza ei. Îi venea săvomite. Mâinile lui erau deja la pieptul ei. 
    Nu simţea nimic. "Oare mă atinge?” Îi trebui o secundă întreagă ca să priceapă că Hale îi închidea nasturele desfăcut şi o aranja. 
    - Susan, repetă Hale, gâfâind. Trebuie să mă scoţi de aici. 
    Mintea ei plutea în ceaţă. Nimic nu mai avea sens. 
    - Susan, trebuie să mă ajuţi! Strathmore l-a ucis pe Chartrukian! Eu am văzut! 
    Abia după câteva clipe înţelese cuvintele lui. "Strathmore l-a ucis pe Chartrukian?” Era clar că Hale habar n-avea că ea îl zărise acolo jos. 
    - Strathmore ştie că l-am văzut! Mă va omorî şi pe mine! 
    Dacă nu i-ar fi fost atât de frică, i-ar fi râs în faţă. Recunoscu mentalitatea de Divide et impera a unui fost puşcaş marin. Inventează minciuni şi asmute-ţi vrăjmaşii unul împotriva celuilalt. 
    - E adevărat! urlă el. Trebuie să sunăm după ajutor! Cred că suntem amândoi în pericol! 
    Susan nu credea o iotă din vorbele lui. 
    Îl dureau deja picioarele, aşa că Hale îşi deplasă puţin greutatea corpului. Deschise din nou gura ca să vorbească, dar nu mai apucă. 
    În clipa în care el se ridicase, Susan simţise cum îi revine sângele în picioare. Înainte de a conştientiza ce face, îl lovi tare cu genunchiul stâng în boaşe. Simţi clar cum rotula ei sfărâmă micul sac de ţesut dintre picioarele lui.

     Hale scheună agonizant de durere şi se înmuie instantaneu. Se rostogoli pe o parte, încleştându-şi mâinile pe şliţ. Susan reuşi să iasă de sub greutatea trupului lui. Se îndreptă împleticindu-se spre uşi, ştiind că nu va avea niciodată puterea să le deschidă singură. 
    Luând pe loc o decizie, se postă în spatele mesei lungi de conferinţe din lemn dearţar şi îşi înfipse bine piciorul în covor. Din fericire, masa era pe rotile. Porni cu toată forţa ei spre peretele de sticlă, împingând masa în faţă. Rotilele erau solide, astfel încât masa se rostogolea uşor. La jumătatea distanţei, Susan alerga deja. 
    Cu un metru şi jumătate înainte de a atinge peretele de sticlă, împinse mai tare şi dădu drumul mesei. Se trase apoi într-o parte şi îşi acoperi ochii. După un pârâit îngrozitor, peretele explodă în mii de aşchii de sticlă. Sunetele familiare din Crypto îşi făcură loc în Node 3 pentru prima dată de la construcţia încăperii. 
    Susan îşi luă mâinile de la ochi. Putea vedea masa dincolo, prin gaura creată în zid. Continua să ruleze. Făcu cercuri din ce în ce mai largi prin Crypto şi în cele din urmă dispăru în întuneric.
    Susan îşi încălţă din nou pantofii ei Ferragamo, aruncă o ultimă privire spre Greg Hale, care continua să se zvârcolească, şi trecu peste marea de sticlă spartă, în Crypto.

                                     Capitolul 68.

                     - Nu-i aşa că a fost uşor? întrebă Midge când Brinkerhoff îi dădu cheile de la biroul lui Fontaine. 
     - O să şterg imaginile înainte de a pleca, promise ea. Doar dacă tu şi nevastă-ta nu vreţi caseta pentru colecţia voastră privată. 
     - Ia naibii lista aia, mârâi Brinkerhoff. Şi pe urmă şterge-o! 
    - Si, senor, chicoti Midge cu accent portorican. 
    Îi făcu un semn jucăuş cu ochiul şi porni spre uşile duble ale biroului directorului. 
    Biroul privat al lui Leland Fontaine nu semăna cu nicio altă încăpere din aripa managerială. Nu existau tablouri, scaune sculptate, plante decorative sau orologii vechi. Spaţiul fusese amenajat pentru o maximă eficienţă. Biroul acoperit cu geam gros şi scaunul din piele neagră se găseau chiar în faţa ferestrei enorme. În colţ erau trei fişiere cu dosare, lângă o măsuţă cu o cafetieră. Peste Fort Meade răsărise Luna, iar lumina ei blândă accentua aspectul spartan al camerei. 
    "Ce naiba fac eu aici?”, se întrebă Brinkerhoff. 
    Midge se îndreptă spre imprimantă şi luă lista tipărită. Miji ochii în întuneric: 
    - Nu pot citi datele, se plânse ea. Aprinde lumina. 
    - O citeşti afară. Acum, hai de aici. 
    Numai că Midge părea să se simtă foarte bine, aşa că se mai jucă puţin cu Brinkerhoff, ducându-se la fereastră şi înclinând hârtia ca să citească mai bine. 
    - Midge...
    Însă ea continuă să citească. 
    Brinkerhoff se agită neliniştit în cadrul uşii.
    - Midge... hai de aici. Sunt camerele private ale directorului. 
    - E aici, pe undeva, mormăi ea, studiind lista. Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o ştiu. 
    Se apropie şi mai mult de fereastră. 
    Brinkerhoff începu să asude. Midge continua să citească. 
    După câteva clipe, ea scoase un icnet: 
    - Ştiam eu! Strathmore a făcut-o! Chiar a făcut-o! Idiotul! Ridică hârtia şi o scutură. A scurtcircuitat Mănuşa! Uită-te şi tu! 
     Brinkerhoff se holbă prostit o clipă, apoi traversă în fugă biroul directorului. Se înghesui la fereastră lângă Midge. Ea îi indică sfârşitul listei. 
    Brinkerhoff citi neîncrezător: 
    - Ce...?
    Hârtia conţinea o listă cu fişierele care intraseră în TRANSLTR în ultimele treizeci şi şase de ore. După fiecare fişier se vedea un cod de patru caractere eliberat de Mănuşă. În orice caz, ultimul fişier de pe foaie nu dispunea de un asemenea cod. În dreptul lui scria simplu: "COMUTARE MANUALĂ.” 
     "Iisuse”, îşi zise Brinkerhoff. "Midge a dat din nou lovitura.” 
     - Idiotul! Ia priveşte aici! Mănuşa a respins de două ori fişierul! Şiruri mutante! Şi el totuşi a comutat pe manual! La ce dracu’ s-a gândit? 
     Brinkerhoff simţi că i se înmoaie picioarele. Se întrebă de ce Midge avea întotdeauna dreptate. Nici unul dintre ei nu observă imaginea reflectată în geamul ferestrei. În deschizătura uşii se afla o siluetă masivă. 
    - Doamne, icni Brinkerhoff. Crezi că avem un virus? 
    Midge oftă:
    - Nu poate fi altceva. 
    - S-ar putea ca asta să nu fie treaba voastră! bubui o voce profundă din spatele lor. 
    Midge se lovi cu capul de fereastră. Brinkerhoff se împiedică de scaunul directorului şi se răsuci în direcţia vocii. Recunoscu imediat silueta: 
    - Domnule director! icni el. Goni spre şeful lui şi îi întinse mâna. Bine aţi venit acasă, domnule. 
    Silueta masivă nu îl luă în seamă. 
    - C-credeam, îngăimă asistentul, retrăgându-şi mâna, credeam că sunteţi în America de Sud. 
    Leland Fontaine îşi privi cu asprime subalternul. Ochii lui aruncau săgeţi: 
    - Da... şi acum m-am întors.

                                                       Capitolul 69.

                        - Hei, mister!
    Becker traversa sala către un şir de telefoane cu plată. Se opri şi se întoarse. Spre el venea chiar fata din toaletă. Îi făcu semn s-o aştepte. 
    - Mister, staţi aşa!
    "Ce mai e acum?”, gândi Becker. "Vrea să mă acuze de încălcarea intimităţii?"
    Fata îşi căra rucsacul după ea. Când ajunse lângă el, era toată un zâmbet. 
    - Îmi cer scuze că am ţipat la dumneavoastră. M-aţi cam speriat. 
    - Nicio problemă, o asigură el, cumva nedumerit. Mă găseam într-un loc nepotrivit. 
    - Vi se va părea o nebunie, zise ea, clipind galeş, dar nu cumva aveţi nişte bani de împrumut?
    Becker o privi surprins: 
    - Bani pentru ce?
    "Nu-ţi plătesc eu drogurile, dacă asta îmi ceri.” 
    - Încerc să ajung acasă, răspunse blonda. Mă puteţi ajuta? 
    - Ai pierdut cursa? 
    Ea încuviinţă:
    - Mi-am pierdut biletul. Nu m-au lăsat să urc la bord. Ăştia de la liniile aeriene pot fi nişte mari ticăloşi. N-am bani să-mi cumpăr altul. 
    - Unde sunt părinţii tăi? 
    - În State.
    - Nu poţi să dai de ei? 
    - Nţţ. Am încercat deja. Cred că îşi fac week-end-ul pe iahtul cuiva. 
    Becker inspectă hainele scumpe ale fetei. 
    - N-ai un card de credit? 
    - Ba da, dar mi l-a anulat tata. Crede că iau droguri. 
    - Iei droguri? întrebă sec Becker, uitându-se la antebraţul ei umflat. 
    Fata îl privi cu indignare:
    - Bineînţeles că nu! 
    Clipi cu inocenţă din gene, dându-i lui Becker impresia că e tras pe sfoară. 
    - Haideţi, se rugă ea. Păreţi un tip bogat. Nu-mi puteţi da ceva biştari să mă duc acasă? Vi-i pot trimite înapoi mai târziu. 
    Becker bănuia că, indiferent ce sumă i-ar fi dat, banii ar fi ajuns în labele vreunui traficant de droguri din Triana. 
    - În primul rând, zise el, nu sunt un tip bogat, sunt profesor. Îţi spun însă ce-am să fac... "Îţi demasc cacealmaua, asta fac.” Ce-ar fi să-ţi cumpăr eu biletul? 
    Blonda îl privi şocată. 
    - Aţi face asta? îngăimă ea, cu ochii plini de speranţă. Mi-aţi cumpăra un bilet până acasă? Oh, Doamne, îţi mulţumesc! 
    Becker rămăsese fără grai. Părea că judecase greşit situaţia. 
    Fata îşi aruncă braţele în jurul lui. 
    - A fost o vară de rahat, izbucni ea, aproape înecându-se în lacrimi. Oh, vă mulţumesc! Trebuie să plec de aici! 
    Becker îi întoarse îmbrăţişarea pe jumătate. Fata îi dădu drumul, iar el îi privi iarăşi antebraţul. 
    Ea îi văzu privirea: 
    - Oribil, nu? 
    Becker dădu din cap: 
    - Parcă ziceai că nu iei droguri. 
    Fata izbucni în râs: 
    - E un tatuaj! Mi-am râcâit jumătate din piele încercând s-o şterg. Cerneala pătează. 
    Becker privi mai îndeaproape. În lumina fluorescentă, zări conturul uşor al unui înscris dedesubtul umflăturii roşietice de pe antebraţ – cuvinte scrijelite în carne. 
    - Dar... dar ochii tăi..., zise Becker, simţindu-se un idiot. Sunt roşii! 
    Ea râse din nou: 
    - Am plâns. V-am spus că am pierdut avionul. 
    Becker se uită din nou la cuvintele de pe braţ. 
    Fata se încruntă, stingherită: 
    - Ah, încă se mai poate citi, nu? 
    Becker se aplecă mai mult. Era lizibil. Mesajul era limpede precum cristalul. Citind cele patru cuvinte, prin faţa ochilor i se perindară ultimele douăsprezece ore.
    David se trezi înapoi n camera din Hotelul Alfonso al XIII-lea. Germanul obez îşi atingea braţul şi vorbea într-o engleză stricată: "Fock off and die.” 
    - Vă e bine? îl întrebă fata, privindu-l. 
   Acesta nu-şi mai lua privirea de la braţul ei. Era ameţit. Cele patru cuvinte mânjite pe carnea fetei duceau cu ele un mesaj simplu: Fuck off and die. 
    Blonda se uită la braţul ei, stânjenită: 
    - Un prieten mi l-a scris... o tâmpenie, nu? 
    Becker nu putea scoate o vorbă. "Fock off und die.” Nu-i venea să creadă. Neamţul nu-l insultase, ci încercase să-l ajute. Îşi înălţă privirea spre chipul fetei. În lumina fluorescentă a sălii, se puteau zări urme de vopsea roşie şi albastră în părul ei blond. 
    - T-t-tu..., îngăimă el, holbându-se la urechile ei. Nu cumva porţi nişte cercei? 
    Fata îl privi ciudat. Pescui un obiect mic din buzunar şi i-l întinse. Becker se uită ţintă la craniul micuţ din palma ei. 
    - Cercei cu clipsuri? murmură el. 
    - Da, la naiba, răspunse fata. Mi-e o frică de moarte de ace.

                                             Capitolul 70.

                         David Becker stătea în sala pustie i simţea cum îi cedează picioarele. O privi pe fata din faţa lui şi înţelese că ajunsese la capătul căutărilor. Tânăra îşi spălase părul şi îşi schimbase hainele, poate în speranţa că aşa putea vinde mai bine inelul, însă nu apucase să se îmbarce pentru New York. 
     Becker se forţă să-şi păstreze sângele rece. Călătoria asta absurdă era pe punctul de a se încheia. Se uită la degetele fetei. Erau goale. Privi apoi spre rucsac. "Acolo e”, îşi zise. "Trebuie să fie acolo!” 
    Zâmbi, abia ascunzându-şi emoţiile:
    - O să ţi se pară o nebunie, zise el, dar cred că ai ceva de care am eu nevoie. 
    - Oh? 
    Megan păru brusc nesigură. 
    Becker întinse mâna după portofel. 
    - Bineînţeles că aş fi fericit să te plătesc: 
    Se uită în jos şi începu să răsfoiască printre bancnote. 
    Uitându-se cum numără banii, Megan scoase un icnet de uimire, probabil înţelegându-i greşit intenţia. Aruncă o privire înfricoşată spre uşa batantă... măsurând distanţa. Erau cam cincizeci de metri. 
    - Îţi dau suficienţi bani să-ţi cumperi bilet dacă... 
    - N-o spuneţi, îl întrerupse Megan, oferindu-i un zâmbet forţat. Cred că ştiu exact ce vreţi. 
    Se aplecă şi începu să scotocească prin rucsac. 
    Becker simţi o undă de speranţă. "Îl are cu ea!” "Are inelul!” Habar n-avea cum îşi dăduse ea seama ce voia el, dar era prea obosit ca să-i mai pese. Muşchii i se relaxară. Se imagină înmânând inelul directorului adjunct al NSA. După aceea el şi Susan aveau să se întindă e patul cu baldachin de la Stone Manor şi să recupereze timpul pierdut. 
    Fata găsi în sfârşit ce căuta. Spray-ul PepperGuard reprezenta alternativa ecologică la spray-ul paralizant Mace, fiind alcătuit dintr-un amestec puternic de praf de ardei iute mexican şi praf de chili. Cu o mişcare îndemânatică, se roti şi trase un jet de amestec drept în ochii lui Becker. După aceea înşfăcă rucsacul şi o luă la fugă spre uşă. Când privi înapoi, David Becker zăcea pe podea, zvârcolindu-se de durere şi ţinându-şi mâinile la faţă.

                                        Capitolul 71.

                      Tokugen Numataka îşi aprinse al patrulea trabuc şi continuă să se plimbe ca un leu în cuşcă. Apucă telefonul şi apelă operatoarea de la centrală. 
    - Vreo veste cu numărul ăla? se repezi el înainte ca femeia să scoată vreo vorbă. 
    - Nimic încă, domnule. Durează mai mult decât ne aşteptam – apelul a venit de pe un celular. 
    "Un celular”, se amuză Numataka în sinea lui. "Se potriveşte.” Din fericire pentru economia japoneză, americanii aveau un apetit insaţiabil pentru gadget-uri electronice. 
    - Staţia de emisie, adăugă operatoarea, e în zona de cod 202. Însă deocamdată nu avem numărul. 
    - 202? Unde vine asta? 
    "Oare unde se ascunde misteriosul North Dakota în vasta întindere americană?” 
    - Undeva în apropiere de Washington, D.C., domnule. 
    Numataka îşi arcui sprâncenele: 
    - Sună-mă imediat ce obţii numărul.

                                   Capitolul 72.

                    Susan se împletici de-a lungul podelei întunecate din Crypto, către pasarela care ducea la biroul lui Strathmore: locul cel mai îndepărtat de Hale în interiorul complexului blocat. 
     Când ajunse în capătul pasarelei de acces, descoperi că uşa de la biroul comandantului e deschisă. Pana de curent scosese din uz broasca electronică. Năvăli înăuntru. 
    - Comandante? Singura lumină dinăuntru provenea de la ecranele computerului lui Strathmore. Comandante! strigă ea mai tare. Comandante! 
     Brusc, îşi aminti că el se afla în laboratorul Sys-Sec. Începu să rătăcească aiurea în biroul gol, cu gândul la clipele de groază prin care trecuse. Trebuia să iasă din Crypto. Sosise clipa să treacă la acţiune, cu sau fără Fortăreaţa Digitală. Era momentul să închidă TRANSLTR şi să evadeze de acolo. Se uită la ecranele luminate, apoi se îndreptă spre biroul şefului. Se aşeză în faţa tastaturii. Opreşte TRANSLTR! Acum, că se găsea la terminalul autorizat, sarcina părea simplă. Apelă fereastra de comandă potrivită şi tastă: 
     "ANULEAZĂ RULAREA” 
    Degetul i se opri o clipă deasupra tastei ENTER. 
    - Susan! răcni o voce dinspre uşă. 
    Se întoarse înspăimântată, crezând că e Hale. Nu era el, ci Strathmore. Comandantul respira anevoie, era palid şi avea un aer ciudat în lumina emisă de ecrane.
    - Ce dracu’ se întâmplă? 
    - Co-co-com... mandante! icni Susan. Hale este în Node 3! Tocmai m-a atacat! 
    - Ce? Imposibil! Hale e închis în... 
    - Nu, nu e! E liber! Trebuie să chemăm securitatea aici şi acum! Opresc TRANSLTR! 
    Şi dădu să se întoarcă spre tastatură. 
    - Nu atinge nimic! 
    Strathmore se repezi la terminal şi îi dădu mâna la o parte. 
    Susan se făcu mică, uluită. Se holbă la comandant; era pentru a doua oară în acea zi că nu-l recunoştea. Se simţi brusc singură. 
    Strathmore văzu sângele de pe cămaşa lui Susan şi îşi regretă imediat ieşirea: 
    - Iisuse, Susan! Ţi-e bine? 
    Ea nu îi răspunse.Comandantul îşi dori să nu fi sărit pentru atâta lucru la ea. Avea nervii întinşi la maximum. Mersese prea departe. Avea anumite probleme pe suflet, despre care Susan Fletcher nu ştia nimic, probleme pe care el nu i le dezvăluise şi se ruga să nu fie niciodată nevoit să o facă. 
    - Îmi cer scuze, zise el cu o voce moale. Spune-mi ce s-a întâmplat. 
    Ea îşi întoarse faţa: 
    - Nu contează. Nu e sângele meu. Doar scoateţi-mă de aici. 
    - Eşti rănită? 
    Strathmore îşi lăsă o mână pe umărul ei. Susan se ghemui. El îşi luă braţul şi întoarse privirea. Când se uită din nou la chipul ei, văzu că avea ochii aţintiţi peste umărul lui, la ceva de pe perete.Acolo, în întuneric, licărea puternic o tastatură mică. Strathmore urmări direcţia privirii ei şi se încruntă. Sperase ca Susan să nu observe panoul de control sclipitor. Tastatura iluminată controla accesul în liftul lui personal. Strathmore şi oaspeţii lui din sferele înalte ale puterii îl foloseau ca să vină şi săplece din Crypto fără ca restul personalului să ştie. Liftul cobora la cincisprezece metri sub domul Crypto, după care se deplasa lateral o sută şi ceva de metri printr-un tunel subteran blindat, până la nivelul subsolurilor din complexul principal NSA. Liftul era alimentat cu energie din complexul principal. Ca atare, era perfect funcţional, în ciuda penei de curent din Crypto. 
    Strathmore ştiuse tot timpul că liftul e operaţional, însă nu scosese o vorbuliţă despre el, nici chiar atunci când Susan încercase disperată să folosească ieşirea principală. Nu-şi putea permite s-o lase să scape – cel puţin, nu încă. Strathmore se întrebă acum cât de multe trebuia să-i povestească pentru a o convinge să rămână. 
    Susan îl împinse şi se repezi la perete. Apăsă furioasă pe butoanele luminate. 
    - Vă rog, îl imploră ea. 
    Însă uşa rămase închisă. 
    - Susan, rosti Strathmore cu calm, uşa are nevoie de o parolă. 
    - O parolă? repetă ea furioasă. 
    Privi mânioasă butoanele de control. Sub tastatura principală se găsea o a doua tastatură – una mai mică, cu butoane minuscule. Pe fiecare buton era inscripţionată o literă a alfabetului. Susan se întoarse spre comandant. 
    - Care e parola? 
    Strathmore se gândi o clipă, apoi oftă din rărunchi: 
    - Stai jos, Susan. 
    Ea îl privi neîncrezătoare. 
    - Stai jos, repetă comandantul cu voce fermă. 
    - Daţi-mi drumul! ţipă Susan, privind temătoare spre uşa deschisă a biroului. 
    Strathmore o cântări din priviri şi îi evaluă starea de panică. Cu calm, se apropie de uşă. Păşi afară pe platformă şi miji ochii în întuneric. Hale nu se zărea pe nicăieri. Se întoarse în birou şi închise uşa după el. După aceea proptiun scaun de ea, ca s-o menţină cât de cât închisă, se duse la birou şi scoase ceva dintr-un sertar. În lumina palidă a ecranelor, Susan zări ce ţinea el în mână şi se albi într-o fracţiune de secundă. Era o armă. 
    Strathmore trase două scaune în mijlocul încăperii. Le roti astfel încât să fíe cu faţa spre uşa închisă. După aceea se aşeză pe unul din ele. Ridică pistolul Beretta semiautomat şi ţinti cu mână sigură spre uşa uşor întredeschisă. Dupăo clipă, lăsă la loc pistolul în poală. Vorbi solemn: 
    - Susan, aici suntem în siguranţă. Trebuie să discutăm. Dacă Greg Hale apare peacea uşă... 
    Lăsă cuvintele să atârne în aer. 
    Susan rămăsese fără grai. 
    Strathmore o privi în lumina difuză din birou. Îi indică scaunul de lângă el: 
    - Stai jos. Trebuie să îţi spun ceva. Ea nu se mişcă. După ce termin, continuă el, îţi dau parola de acces la lift. Vei putea decide dacă pleci sau rămâi. 
    Se lăsă o lungă tăcere. Ca într-un vis, Susan traversă biroul şi se aşeză alături de Strathmore. 
    - Susan, începu el, n-am fost complet sincer cu tine.

                                                        Capitolul 73.

                                   David Becker avea senzaţia că faţa îi fusese înmuiată în terebentină şi i se dăduse foc. Se rostogoli pe podea şi scânci de durere, zărind ca prin ceaţă cum fata se îndreaptă spre uşile batante. Alerga cu salturi mici şi îngrozite, trăgându-şi rucsacul după ea, pe pardoseală. Încercă să se ridice în picioare, dar îi era imposibil. Parcă fusese orbit de o ceaţă roşie de foc. "Fata n-are voie să dispară!” 
     Încercă să o strige, dar în plămâni nu îi mai rămăsese pic de aer, ci doar o durere sfâşietoare: 
    - Nu! 
    Strigătul lui semăna cu o tuse. Abia reuşise să treacă de buze. 
    Becker ştia că în secunda în care fata ieşea pe uşă, n-avea s-o mai vadă niciodată. Încercă să strige din nou, însă gâtul îl ardea ca un rug. 
    Fata aproape că ajunsese la uşile batante. Becker se ridică în picioare clătinându-se, căutând cu disperare aerul. Porni după ea împleticindu-se. Fata intră în despărţitura uşilor batante, continuând să tragă rucsacul după ea. Cu douăzeci de metri în spate, Becker se poticnea orbit către aceeaşi uşă. 
    - Stai! horcăi el. Stai! 
    Fata împinse cu furie în uşă. Aceasta începu să se rotească, după care se opri. Blonda se răsuci îngrozită şi văzu rucsacul blocat în deschizătură. Îngenunche şi trase furioasă de el, ca să-l elibereze. 
    Profesorul încercă să se concentreze asupra materialului care ieşea prin deschizătură. Nu putea zări altceva decât peticul roşu de nailon. Zbură către el,cu braţele întinse în faţă. 
     Căzând spre uşă, cu mâinile la doar câţiva centimetri de ea, Becker văzu cum bucata de material alunecă în deschizătură şi dispare. Degetele lui prinseră doar aer când uşa se puse în mişcare. Fata şi rucsacul ei se rostogoliră pe pardoseală. 
    - Megan! scânci Becker, atingând podeaua. 
    Orbitele îi erau săgetate de ace albe şi fierbinţi. Vederea i se stinse şi un nou val de greaţă îl cuprinse. În bezna din faţa ochilor răsuna doar propria sa voce. Megan! 
    Habar n-avea cât zăcuse aşa înainte de a conştientiza zumzetul uşor al lămpilor fluorescente de deasupra capului. Orice altceva în jurul lui era nemişcat. De undeva, din mijlocul nemişcării, se auzea o voce. Cineva îl striga. Încercă să-şi ridice capul de pe podea. Universul din jur era plin de ape. "Din nou acea voce.” 
    Miji ochii şi zări o siluetă la douăzeci de metri distanţă. 
    - Mister? 
    Becker recunoscu vocea. 
    Era fata. Stătea în picioare în dreptul altei intrări şi strângea rucsacul la piept. Părea mai înspăimântată acum, decât înainte. 
    - Mister? întrebă ea, cu voce tremurândă. Nu v-am spus niciodată cum mă cheamă. De unde mi-aţi ştiut numele?

                                        Capitolul 74.

                     Directorul Leland Fontaine era un munte de om. La şaizeci şi trei de ani avea o tunsoare de-a dreptul militărească şi o ţinută extrem de rigidă. Când era nervos, adică mai tot timpul, ochii i se făceau negri ca smoala. Avansase în carieră prin muncă, planificare şi respectul pe care şi-l câştigase în faţa predecesorilor. Era primul director afro-american al Agenţiei Naţionale de Securitate, dar nimeni nu îndrăznea să menţioneze acest aspect. Politica impusă de Fontaine nu ţinea cont de culoarea pielii, iar personalul Agenţiei o respecta cu stricteţe. 
    Fontaine îi ţinu pe Midge şi pe Brinkerhoff  în picioare cât parcurse ritualul tăcut al preparării unei căni de cafea guatemaleză. După aceea se aşeză la birou, continuând să-i ţină în picioare, şi începu să-i interogheze ca pe nişte şcolari prinşi în cancelaria profesorilor. 
    Midge fu cea care îi răspunse la întrebări – explicând seria de evenimente neobişnuite ce condusese la decizia lor de a intra în biroul lui Fontaine. 
    - Un virus? întrebă directorul cu răceală. Voi doi credeţi că avem un virus? 
    Brinkerhoff se strâmbă: 
    - Da, domnule, răspunse ferm Midge. 
    - Pentru că Strathmore a trecut peste Mănuşă? 
    Fontaine măsură cu privirea hârtia de imprimantă din faţa lui. 
    - Da, răspunse ea. Şi pentru că e un fişier care n-a fost spart de mai bine de douăzeci de ore! 
    Fontaine pufni: 
    - Aşa spun datele tale.
    Midge vru să protesteze, dar îşi înghiţi vorbele. În loc de asta, decise să atace altfel: 
    - Crypto e în beznă. 
    Fontaine ridică privirea, aparent surprins. 
    Midge îşi întări afirmaţia, dând scurt din cap. 
    - A căzut curentul. Jabba credea că poate... 
    - L-ai sunat pe Jabba? 
    - Da, domnule, am... 
    - Jabba? exclamă furios Fontaine, ridicându-se. De ce dracu’ nu l-ai sunat pe Strathmore? 
    - Am făcut-o! se apără Midge. A zis că totul e în regulă. 
    Directorul rămase în picioare, respirând zgomotos: 
    - Atunci n-avem motive să ne îndoim de el. Vocea lui suna a sentinţă. Fontaine luă o gură de cafea. Şi acum vă rog să mă scuzaţi, dar am de lucru. 
    Midge căscă gura mare: 
    - Poftim? 
    Brinkerhoff se îndrepta deja spre uşă, însă Midge părea zidită în acel loc. 
    - Ţi-am urat noapte bună, domnişoară Milken, repetă Fontaine. Eşti liberă. 
    - Dar... dar, domnule, îngăimă ea, eu... eu trebuie să protestez. Cred că... 
    - Protestezi? tună directorul. Îşi lăsă cafeaua jos. Eu protestez! Protestez împotriva prezenţei tale în biroul meu. Protestez împotriva insinuărilor tale că directorul adjunct al acestei agenţii minte. Protestez... 
    - Avem un virus, domnule! Instinctul meu spune că... 
    - Ei bine, instinctul tău greşeşte, domnişoară Milken! Se înşală pentru prima dată! 
    Midge se repezi:
    - Dar, domnule! Comandantul Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa! 
    Fontaine porni spre ea, abia stăpânindu-şi furia: 
    - Asta cade în sarcina lui! Pe tine te plătesc să urmăreşti analiştii şi angajaţii de serviciu – nu să-l spionezi pe directorul adjunct! Dacă n-ar fi fost el, spărgeam şi astăzi coduri cu creionul şi hârtia! Acum pleacă! Se întoarse spre Brinkerhoff, care tremura ca varga în uşă, alb la faţă. Plecaţi amândoi! 
    - Cu tot respectul, domnule, presă Midge, aş vrea să recomand trimiterea unei echipe Sys-Sec în Crypto doar pentru a ne asigura... 
    - Nu vom face aşa ceva!
    După o clipă de tăcere încordată, Midge dădu din cap: 
    - Foarte bine. Noapte bună. 
    Se răsuci pe călcâie şi plecă. Trecând pe lângă Brinkerhoff, acesta văzu în ochii ei că femeia n-avea de gând să se resemneze – cel puţin nu înainte ca bănuielile ei să capete un răspuns adecvat. 
    Brinkerhoff se uită la impozantul lui şef, care pufnea în spatele biroului. Nu mai era omul pe care îl cunoştea el. Cel pe care îl ştia era un maniac al detaliilor şi al pachetelor ambalate elegant. Încuraja întotdeauna personalul să examineze şi să clarifice orice neclarităţi din procedurile zilnice, indiferent cât de urgente erau ele. Şi totuşi, iată-l acum, un om care le cerea să întoarcă spatele unei serii foarte ciudate de coincidenţe. 
    Era clar că directorul ascunde ceva, dar Brinkerhoff era plătit să asiste, nu să investigheze. Fontaine dovedise în nenumărate rânduri că se gândea la binele tuturor; dacă a-i fi asistent însemna acum să pretindă că nu vede nimic, atunci asta era. Din nefericire, Midge era plătită să pună întrebări, iar Brinkerhoff se temea că ea se îndrepta acum spre Crypto ca să-şi câştige salariul.
    "E timpul s-o şterg”, îşi zise el, întorcându-se spre uşă. 
    - Chad! tună Fontaine din spatele lui. Zărise şi el privirea din ochii lui Midge. Să n-o laşi să iasă din această aripă! 
    Brinkerhoff dădu din cap şi porni în fugă după Midge.

    Fontaine oftă şi îşi sprijini capul în palme. Îşi simţea ochii grei. Călătoria spre casă fusese lungă şi neaşteptată. Ultima lună fusese una plină de speranţe pentru Leland Fontaine. În NSA se petreceau chiar acum lucruri care aveau să schimbe istoria. Ca o ironie, directorul Fontaine aflase despre ele doar din întâmplare. 
    Cu trei luni înainte, Fontaine auzise că soţia comandantului Strathmore avea de gând să divorţeze. Totodată, la urechi îi ajunseseră tot felul de rapoarte conform cărora Strathmore muncea peste măsură de mult şi era pe punctul de a ceda sub presiune. În ciuda divergenţelor, Fontaine nutrise întotdeauna un respect profund pentru directorul adjunct. Strathmore era o minte strălucită, poate cea mai bună din NSA. În acelaşi timp, de la eşecul Skipjack, omul lucrase sub un stres enorm. Iar asta îl neliniştea pe Fontaine. Comandantul deţinea o mulţime de chei secrete în NSA, iar el avea o Agenţie de protejat. 
    Fontaine avea nevoie de cineva care să-l supravegheze pe Strathmore şi care să se asigure că omul era sută la sută sigur, însă sarcina nu era deloc uşoară. Comandantul era un om puternic şi mândru. Fontaine trebuia să găsească o modalitate de a-l verifica fără să-i submineze acestuia autoritatea sau încrederea de sine. 
    Din respect pentru Strathmore, directorul decisese să se ocupe personal de problemă. Instalase un dispozitiv aproape invizibil în contul din Crypto al comandantului, prin care îi verifica acestuia mesajele electronice, corespondenţa, totul. Dacă Strathmore ajungea pe punctul de a ceda nervos, Fontaine ar fi aflat asta din modul lui de lucru. În loc să găsească semnale ale unei căderi nervoase, Fontaine descoperise că omul lucra la una dintre cele mai incredibile strategii de spionaj din lume. Nu era de mirare că Strathmore muncea pe rupte; dacă îşi punea planul în aplicare, s-ar fi revanşat de o sută de ori pentru eşecul Skipjack. 
    Fontaine trăsese concluzia că Strathmore n-avea nimic, chiar dacă muncea la 110% capacitate. Era la fel de modest, de inteligent şi de patriot ca întotdeauna. Cel mai bun lucru pe care directorul îl avea de făcut era să stea deoparte şi să-l urmărească pe comandant ducându-şi ideea până la capăt. Strathmore întocmise un plan... un plan pe care Fontaine n-avea nici cea mai mică intenţie să-l întrerupă.

                                             Capitolul 75.

                        Strathmore atinse pistolul din poală. Se străduia să gândească limpede, chiar dacă sângele îi fierbea în vine. Îl îmbolnăvea faptul că Greg Hale îşi pusese labele pe Susan Fletcher, dar şi mai tare îl irita adevărul că totul era din vina lui. El o trimisese pe Susan în Node 3. Strathmore avea prea multă experienţă ca să nu-şi alunge emoţiile, astfel încât să nu piardă nicio clipă controlul asupra Fortăreţei Digitale. Era directorul adjunct al Agenţiei Naţionale de Securitate, iar misiunea lui de azi era mai importantă decât oricare alta din trecut. 
    Încercă să se relaxeze. 
    - Susan, rosti el cu voce limpede şi hotărâtă. Ai şters mesajele lui Hale? 
    - Nu, răspunse ea, confuză. 
    - Ai cheia de acces? 
    Ea clătină din cap. 
    Strathmore se încruntă şi îşi muşcă buza. Mintea îi lucra cu febrilitate. Avea însă o dilemă. Putea introduce cu uşurinţă parola liftului, şi atunci Susan ar fi plecat. Însă avea nevoie de ea aici. Avea nevoie de ajutorul ei ca să găsească cheia de acces a lui Hale. Strathmore nu-i spusese încă, dar găsirea acelei chei însemna cu mult mai mult decât o simplă chestiune academică – era o necesitate absolută. Strathmore bănuia că ar fi putut rula el însuşi programul de căutare nonconformă, dar întâmpinase deja probleme cu programul ei spion. 
     N-avea de gând să rişte din nou. 
    - Susan! oftă el cu putere. Aş vrea să mă ajuţi cu cheia de acces a lui Hale. 
    - Ce?? sări Susan, aruncând flăcări din ochi. 
    Strathmore se luptă cu impulsul de a sări şi el în picioare o dată cu ea.
    Cunoştea multe despre negocieri - şi poziţia de forţă era întotdeauna cea şezând. Spera ca ea să îi urmeze exemplul. Nu se întâmplă aşa. 
    - Susan, stai jos. 
    Ea îl ignoră. 
    - Stai jos. 
    Era un ordin. 
    Susan rămase în picioare. 
    - Comandante, dacă vă mai arde de verificarea algoritmului lui Tankado, vă puteţi descurca singur. Eu una vreau să plec. 
    Strathmore trase aer adânc în piept. Era clar că femeia avea nevoie de o explicaţie. "Chiar merită una”, îşi zise el, şi se hotărî. Susan Fletcher avea să afle totul. Se rugă să nu fi luat o decizie greşită. 
    - Susan, începu el, nu trebuia să se ajungă aici. Îşi trecu mâna prin păr. Sunt unele lucruri pe care nu ţi le-am spus. Uneori, un om în poziţia mea... Comandantul ezită, ca şi cum avea o confesiune dureroasă de făcut. Uneori, un om în poziţia mea este forţat să mintă oamenii pe care îi iubeşte. Astăzi a fost o astfel de situaţie. O privi trist. N-am plănuit niciodată să ajung la momentul în care să îţi dezvălui... ţie... sau oricui, ceea ce am să-ţi spun acum. 
    Susan simţi un fior de frig cuprinzând-o. Comandantul avea o expresie a naibii de serioasă pe chip. În mod evident, existau amănunte din agenda lui de care ea habar n-avea. Se aşeză.
    Urmă o lungă pauză, cât timp Strathmore se uită fix la tavan, adunându-şi gândurile. 
    - Susan, zise el într-un târziu, cu voce tremurândă, eu n-am familie. Îşi întoarse privirea spre ea. Nu am o căsnicie despre care să pot vorbi. Viaţa mea a însemnat dragostea pentru această ţară. Viaţa mea a însemnat munca mea de aici, din NSA. 
    Susan ascultă în tăcere. 
    - Aşa cum poate ai ghicit, continuă el, plănuiam să mă retrag în curând. Vreau să mă retrag însă cu capul sus. Vreau să mă retrag ştiind că las ceva în urma mea. 
    - Dar aţi lăsat ceva, spuse ea. Aţi construit TRANSLTR. 
    Strathmore nu dădu semne că ar fi auzit-o. 
    - În ultimii ani, munca noastră de aici, din NSA, a devenit tot mai grea. Ne-am confruntat cu inamici despre care nu mi-am imaginat niciodată că ne vor provoca. Mă refer aici la propriii noştri cetăţeni. La avocaţi, la fanaticii drepturilor civile, la EFF – cu toţii au jucat un rol, dar lucrurile sunt mult mai dramatice. E vorba de popor. Poporul şi-a pierdut încrederea. A devenit paranoic.A văzut brusc inamicul în noi. Oamenii ca tine şi ca mine, oamenii care slujesc cu tot sufletul interesele naţiunii, noi toţi ne trezim că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a ne sluji patria. Nu mai suntem, pentru ei, păstrători ai păcii. Brusc, ne place doar să tragem cu ochiul, să ascultăm pe la uşi, să violăm drepturile sfinte ale omului. Strathmore oftă din rărunchi. Din nefericire, există mulţi naivi în lume, oameni care nu-şi pot imagina ororile cărora ar trebui să le facă faţă dacă n-am interveni noi. Cred cu adevărat că depinde de noi să-i salvăm de propria ignoranţă.
    Susan aştepta concluzia.
    Comandantul se uită îngândurat la podea, apoi îşi ridică privirea. 
    - Susan, ascultă-mă bine, zise el, zâmbindu-i cu căldură. O să încerci să mă opreşti, dar vreau să mă asculţi bine înainte. Am descifrat mesajele lui Tankadode circa două luni. Aşa cum îţi poţi imagina, am fost şocat când am citit primele lui misive către North Dakota, despre un algoritm impenetrabil botezat Fortăreaţa Digitală. N-am crezut că aşa ceva e posibil. Însă de fiecare dată când Tankado trimitea un nou mesaj, acesta părea din ce în ce mai convingător. Când am citit că a folosit şiruri mutante pentru a scrie o cheie de acces rotativă, mi-am dat seama că el se afla cu ani-lumină înaintea noastră; era o abordare pe care nimeni de aici n-o încercase. 
    - Şi de ce s-o fi încercat? îl întrebă Susan. Nu prea ar fi avut sens. 
    Strathmore se ridică şi începu să se plimbe, aruncând câte o privire asupra uşii. 
    - Acum câteva săptămâni, când am auzit de licitaţia pentru Fortăreaţa Digitală, am acceptat în sfârşit faptul că Tankado vorbea serios. Ştiam că, dacă vinde algoritmul unei companii japoneze, noi suntem terminaţi, aşa că m-am gândit la diverse căi de a-l opri. Am luat în calcul asasinarea lui, dar am fi fost primii arătaţi cu degetul, ca urmare a publicităţii din jurul algoritmului şi a pretenţiilor lui legate de TRANSLTR. Atunci mi-a venit ideea. Se întoarse spre Susan. Mi-am dat seama că Fortăreaţa Digitală nu trebuie oprită. 
    Susan îl privi pierdută. 
    - Brusc am văzut în Fortăreaţa Digitală şansa pe care o ai doar o dată în viaţă. Cu câteva schimbări, Fortăreaţa Digitală putea lucra în favoarea noastră, în loc să lucreze împotriva noastră. 
    Susan nu mai auzise o asemenea absurditate. Fortăreaţa Digitală era un algoritm impenetrabil; avea să-i distrugă. 
    - Dacă, reluă Strathmore, dacă aş putea efectua doar câteva mici modificări în algoritm... Înainte ca el să devină public...Îi făcu şmechereşte cu ochiul. 
    Nu avu nevoie decât de o fracţiune de secundă. 
    Strathmore zări uimirea în privirea subalternei lui. Continuă, emoţionat, să-şi explice planul: 
    - Dacă aş pune mâna pe cheia de acces, aş intra în copia Fortăreţei şi aş insera o modificare. 
    - O poartă ascunsă, zise Susan, uitând că şeful ei o minţise. Simţea un val de adrenalină în tot corpul. Exact ca şi cu Skipjack. 
    Strathmore încuviinţă. 
    - Atunci am putea înlocui fişierul gratuit al lui Tankado de pe Internet cu versiunea noastră modificată. Pentru că Fortăreaţa Digitală e un algoritm japonez, nimeni nu va bănui că NSA are vreun amestec. Nu trebuie decât să efectuăm schimbarea. 
    Susan înţelese că planul era mai mult decât ingenios. Era pur şi simplu... Strathmore. El plănuia să intermedieze eliberarea unui algoritm pe care NSA să-l poată sparge. 
    - Acces complet, zise Strathmore. Fortăreaţa Digitală va deveni peste noapte standardul de criptare.
    - Peste noapte? se miră Susan. Cum realizaţi asta? Chiar dacă Fortăreaţa Digitală ar deveni disponibilă pretutindeni gratuit, cei mai mulţi utilizatori de computere vor rămâne la vechile lor algoritmuri din comoditate. De ce ar trece la Fortăreaţa Digitală? 
    Strathmore zâmbi: 
    - Simplu. Vom avea o scurgere de informaţii. Toată lumea va afla despre TRANSLTR. 
    Susan căscă gura de uimire. 
    - E foarte simplu, Susan, lăsăm adevărul să iasă la lumină. Spunem întregii lumi că NSA dispune de un computer care poate descifra orice algoritm, cu excepţia Fortăreţei Digitale. 
    Susan era uluită: 
    - Aşa că toată lumea va sări să ia Fortăreaţa Digitală... dar nimeni nu va şti că noi o putem sparge! 
    Strathmore dădu din cap: 
    - Exact. Urmă o lungă pauză. Îmi cer scuze că te-am minţit. Încercarea de a rescrie Fortăreaţa Digitală e o chestie cam riscantă, şi n-am vrut să te implic şi pe tine. 
    - Eu... înţeleg, replică ea încet, încă uluită de strălucita idee. Vă pricepeţi să minţiţi. 
    Strathmore chicoti: 
    - Anii de practică. Minciuna era singura cale de a te ţine în afara buclei. 
    Susan dădu din cap: 
    - Şi cât de mare e bucla asta? 
    - Te uiţi la ea. 
    Susan zâmbi pentru prima dată în ultima oră: 
    - Mă temeam că o să spuneţi asta. 
    El înălţă din umeri: 
    - De îndată ce Fortăreaţa Digitală va fi la locul ei, o să-l informez pe director. 
    Susan era impresionată. Planul lui Strathmore era o lovitură de spionaj global de o anvergură nemaiîntâlnită până atunci. Iar el încerca toate astea de unul singur. Părea chiar că are şanse de succes. Cheia de acces era jos, Tankado murise, iar partenerul acestuia fusese localizat. 
    Susan se opri. 
    "Tankado murise.” Ce convenabil suna. Se gândi la toate minciunile pe care i le turnase Strathmore şi simţi un fior de gheaţă. Privi neliniştită spre comandant: 
    - L-aţi ucis pe Ensei Tankado? 
    Strathmore păru surprins. Clătină din cap. 
    - Bineînţeles că nu. Nu era nevoie să-l omor. De fapt, aş fi preferat să fie viu. Moartea lui poate arunca suspiciuni asupra Fortăreţei Digitale. Voiam ca această schimbare să se petreacă pe cât posibil paşnic şi fără bănuieli. Planul original era să efectuez schimbarea şi să-l las pe Tankado să-şi vândă cheia. 
    Susan trebuia să recunoască faptul că avea logică. Tankado n-ar fi avut niciun motiv să suspecteze că algoritmul de pe Internet nu era originalul. Nimeni nu avea acces la el, cu excepţia lui şi a lui North Dakota. N-ar fi aflat niciodată despre poarta secretă dacă nu s-ar fi apucat să studieze programul după eliberarea lui în spaţiu. Probabil că muncise atât de mult la Fortăreaţă, încât n-ar mai fi avut chef să-l studieze din nou. 
     Susan se lăsă absorbită de cele aflate. Înţelegea brusc nevoia comandantului de intimitate în Crypto. Sarcina lui îi consuma tot timpul şi era delicată – scrierea unei porţi ascunse de acces într-un algoritm complex şi efectuarea unei schimbări nedetectabile pe Internet. Secretul era de o importanţă covârşitoare. O simplă sugestie că Fortăreaţa Digitală fusese modificată ar fi dus la ruina planului lui Strathmore. 
    De-abia acum pricepu ea de ce el decisese să lase TRANSLTR să ruleze. "Dacă Fortăreaţa Digitală devenea noul copilaş al NSA, atunci Strathmore voia să se asigure că e impenetrabil!” 
    - Încă mai vrei să pleci? o întrebă el. 
    Susan ridică privirea. Cumva, stând acolo în întuneric alături de Trevor Strathmore, teama ei se evaporase. Rescrierea Fortăreţei Digitale însemna o şansă de a face istorie, o şansă de a face incredibil de mult bine, iar Strathmoreavea nevoie de ajutorul ei. Susan se chinui să schiţeze un zâmbet: 
     - Care-i următoarea noastră mutare? 
    Strathmore radia de bucurie. Se întinse şi îşi puse o mână pe umărul ei. 
    - Mulţumesc. Zâmbi şi apoi trecu la treabă. Mergem jos împreună. Îşi apucă pistolul. Tu cauţi în computerul lui Hale. Eu te acopăr. 
    Susan simţi că i se face pielea de găină la gândul de a coborî. 
    - Nu putem aştepta ca David să sune când are copia lui Tankado? 
    Strathmore clătină din cap: 
    - Cu cât facem schimbarea mai repede, cu atât mai bine. Nu avem nicio garanţie că David va găsi vreodată cealaltă copie. Dacă, din cine ştie ce cauză, inelul cade în mâini nepotrivite acolo, prefer să se întâmple când noi vom fi efectuat deja schimbarea. Aşa, cel care ar căpăta cheia va descărca varianta noastră de algoritm. Strathmore atinse pistolul şi se ridică. Trebuie să mergem după cheia lui Hale. 
    Comandantul nu se înşela. Aveau nevoie de cheia de acces a lui Hale. Şi aveau nevoie de ea acum. 
    Când se ridică, Susan îşi simţi picioarele de parcă ar fi fost de gelatină. Îşi dori să-l fi lovit mai tare pe Hale. Se uită la arma lui Strathmore şi i se făcu brusc rău. 
    - Chiar l-aţi împuşca pe Greg Hale? 
    - Nu, răspunse Strathmore încruntându-se şi pornind spre uşă. Dar să sperăm că el nu ştie asta.

                                                    Capitolul 76.

                       În faţa aeroportului din Sevilla, un taxi aştepta cu aparatul de taxat mergând. Pasagerul cu ochelari cu ramă de metal privea atent prin geamurile sălii de aşteptare prost luminate. Ştia că ajunsese la ţanc.
    Vedea o blondă. Îl ajuta pe David Becker să se aşeze pe un scaun. Becker păreacă suferă. "Încă nu ştie ce e suferinţa”, îşi zise omul cu ochelari. Fata scoase unobiect mic din buzunar şi i-l întinse. Becker îl luă şi îl studie în lumina chioară, după care şi-l strecură pe deget. Scoase un teanc de bancnote din buzunar şi i-l dădu fetei. Cei doi mai discutară câteva minute, după care fata îl îmbrăţişă, îi făcu semn de adio, îşi puse rucsacul pe umăr şi porni să traverseze sala. 
    "În sfârşit”, îşi zise omul din taxi. "În sfârşit.”

                                                   Capitolul 77.

                          Strathmore ieşi din birou pe platformă, cu arma înainte. Susan îl urmă la mică distanţă, întrebându-se dacă Hale mai era în Node 3. 
    Lumina din spate, emisă de monitoarele lui Strathmore, făcea ca trupurile lor să arunce umbre bizare pe platforma cu grătar. Susan se apropie şi mai mult de comandant. 
    Pe măsură ce se depărtară de uşă, lumina se diminuă tot mai mult, până ce se treziră în întuneric. Singura lumină din Crypto provenea de la stelele de deasupra domului şi de la licărul uşor albăstriu din spatele ferestrei sparte din Node 3. 
    Strathmore înaintă încet, căutând locul unde începea scara îngustă. Transferă arma în mâna stingă, cu dreapta căutând balustrada. Avea nevoie de mâna dreaptă mai degrabă pentru sprijin, decât pentru folosirea pistolului, domeniu în care era suficient de amator ca să nu mai conteze cu ce mână trage. O cădere abruptă pe scări putea însemna invaliditate pe viaţă, iar visele lui Strathmore legate de pensionare nu includeau şi un scaun de handicapat. 
     Orbită de bezna din Crypto, Susan începu să coboare cu o mână pe umărul lui Strathmore. Abia dacă zărea silueta comandantului, chiar şi de la câteva zeci de centimetri. La fiecare treaptă coborâtă, îşi târşâia călcâiele căutând marginea treptei. 
     Susan începu să aibă îndoieli cu privire la oportunitatea unei vizite în Node 3 pentru a lua cheia de acces a lui Hale. Comandantul insistase că Hale nu va avea curajul să se atingă de ei, însă ea nu era atât de convinsă. Hale era disperat, căci avea la dispoziţie doar două opţiuni: să evadeze din Crypto sau să ajungă la închisoare. 
    O voce interioară o tot avertiza că ar fi trebuit să aştepte apelul lui David şi să utilizeze cheia lui de acces, însă ştia prea bine că nu exista nicio garanţie că el avea să o găsească vreodată. Se întrebă de ce lui David îi lua atât de mult timp. Se strădui să nu-şi mai facă atâtea probleme şi merse mai departe. 
    Strathmore coborî în tăcere. N-avea nici un rost să-l atenţioneze pe Hale că sosesc şi ei doi. Apropiindu-se de capăt, încetini şi mai mult, bâjbâind în jur pentru ultimul pas. Tocul pantofului atinse placa de ceramică neagră. Susan îl simţi încordându-se şi mai tare. Intraseră în zona periculoasă. Hale putea fi oriunde.Undeva la distanţă, ascunsă în spatele TRANSLTR, se găsea destinaţia lor – Node 3. Susan se rugă ca Hale să fie tot acolo, rostogolindu-se de durere pe podea, ca un câine ce era.
..................................................