La un pas de paradis, Dean Koontz

..................................................................................
                                          7-20

                    În loc să iasă pe hol, Leilani renunță să se mai țină de ușă și intră împleticindu-se înapoi în dormitor. De frică, dar și de furie nici nu mai era în stare să se țină pe picioare; sentimentul unei mari nedreptăți o făcea să se cutremure de indignare și să-și piardă echilibrul.

    - Animăluțul ăsta alunecos nu-ți face niciun rău, Leilani. Nu vrea decât un pic de tandrețe, atâta tot, spuse Sinsemilla, cu un zâmbet straniu.

    Veninos sau nu, șarpele se repezise la fața lui Leilani, la fața ei, adică lucrul cel mai frumos pe care îl avea ea, fiindcă în realitate știa că nu va ajunge niciodată să aibă niște sâni formidabili, cum se împăunase în fața lui Micky.
    Șarpele se repezise la fața ei, iar pe ea n-o interesa nici cât negru sub unghie dacă era veninos sau nu, din moment ce, oricum i-ar fi schimbat viața dacă și-ar fi înfipt colții ăia în obrazul sau în nasul ei.
    Vipera continua să stea încolăcită sub pervaz. Avea ochii luminoși și balansa capul, de parcă ar fi auzit o muzică lină cântată la flaut de un îmblânzitor de șerpi.
    - Bang! Țuști!
    Sinsemilla redusese anecdota la aceste două onomatopee, care o amuzau însă la fel de mult, făcând-o să țopăie pe pat, ca o puștoaică zburdalnică.
    Legănându-se și șchiopătând vizibil, Leilani se îndreptă spre debara, până la care însă mai avea de ocolit patul, care o despărțea de șarpele de sub pervaz. Era convinsă că, în ptima clipă de neatenție, vipera alunecoasă se va furișa spre ea, pe sub pat.
    - Scumpete, scumpete, spunea Sinsemilla. Uite, uite aici. Scumpete, vezi? Uită-te aici! insista ea, întinzând mâna ca să-i arate ceva. Vezi, scumpete, vezi că nu-i nimic.
    Cum să se încumete să arunce o privire spre maică-sa, când șarpele putea să atace în orice moment?! Dar nici s-o ingnore pe Sinsemilla nu putea, așa cum nu poți ignora un asteroid de mărimea Texasului, să zicem, despre care știi sigur că se va lovi de Pământ vineri la prânz!
    Sinsemilla desfăcu pumnul stâng, în care avea un ghemotoc de șervețel îmbibat de sânge. Hârtia îi scăpă din mână; în palmă se vedeau două răni mici.
    - Sărăcuța de ea m-a mușcat, când s-a oprit curentul.
    Cele două împunsături din palma Sinsemillei făcuseră crustă și nu mai sângerau.
    - Am prins-o strâns de tot, continuă Sinsemilla, dar se contorsiona înfiorător. N-a fost ușor să-i scot colții din mine. Dacă mi-aș fi tras mâna brusc, riscam să-mi sfâșii toată pielea, dar și să-i fac rău bietei vipere.
    Cele două înțepături gemene, semănau cu mușcătura unui vampir.
    - Pe urmă, am ținut-o în brațe pe mititica de ea, multă vreme, pe întuneric, uite-așa, amândouă aici pe pat, iar după un timp a încetat să se mai zbată. Între noi două s-a stabilit o legătură, scumpete, da, între mine și viperă. A fost ceva extraordinar, nici nu-ți poți închipui! În viața mea n-am simțit ceva mai minunat, pe cuvânt!
    Inima lui Leilani bătea nebunește, poticninindu-se aritmic.
    Într-o stranie complicitate cu vietatea primejdioasă de sub geam, ușa de la debara se înțepenise, încăpățânându-se să nu se deschidă. Mârârind neputincioasă, Leilani reuși s-o zgâlțâie din țâțâni, urnind-o din loc.
    - Mititca de ea are numai colți, nu însă și venin! Să nu faci pipi pe tine, fiindcă nu ne putem permite să folosim prea des mașina de spălat, din cauza restricțiilor la curentul electric.
    La fel ca în debaraua din camera lui Leilani, nici aici nu exista decât o singură bară metalică transversală, de care atârnau doar câteva bluze și cămăși.
    Leilani se uită spre podea. Șarpele dispăruse.
    Ravagiile unei mușcături de viperă pot însemna mult mai mult decât o rană superficială. Nervii au și ei de suferit. Unii mușchi faciali pot rămâne paralizați pentru totdeauna,gura ți se schimonosește, alterându-ți trăsăturile.
    Scoase tija metalică din suporții pereților laterali. Umerașele alunecară pe jos, cu haine cu tot.
    Văzând această măciucă improvizată, Sinsemilla izbucni în râs. Uitând de mușcăturile din palmă, bătea din mâini încântată de distracția ce se anunța.
    Leilani ar fi preferat o lopată sau o cazma. În fine, decât nimic era bună și țeava asta lungă.
    Apucând bara  cu mâna dreaptă, ca pe un toiag, se folosi de ea ca să-și păstreze echilibrul în timp ce se deplasa șonticăind spre pat.
    Fluturând din mâini ca un cântăreț de muzică gospel, care slăvește cerul cu suite întregi de aleluia, Sinsemilla spuse:
    - Oh, Lani, scumpete, dacă te-ai vedea cum arăți! Parcă ai fi Sfântul Patrick, la vânătoare de șerpi!
    Șchiopătând prudent de-a lungul patului, Leilani își impunea să fie calmă, să își păstreze cumpătul.
    Dar Leilani nu era în stare să judece limpede. Din cauza fricii și a furiei, nu-și putea controla mișcările.
    Dacă vipera s-ar fi repezit la fața ei, putea s-o muște de ochi și s-o lase pe jumătate oarbă.
    Se pocni de colțul tăbliei patului, împiedicându-se, dar se redresă imediat; se simțea proastă, neîndemânatică, de parcă ar fi fost Fata din Castelul Frankenstein, căreia nu-i mai lipseau decât șuruburile de la gât.
    Nu-și mai dorea decât să nu piardă ceea ce o făcea să pară normală și să rămână întreagă.
    Când ocoli patul prin capătul dinspre picioarele acestuia, văzu teroarea numită „animal de casă” acolo unde o lăsase, stivuită sub formă de colaci solzoși sub fereastră. Capul malefic se ridică. Era în stare de alertă.
    - Oh, scumpete, Lani, ar trebui să filmez scena asta, mormăi Sinsemilla. Am scoate bani buni pe casetă, la TV - la emisiunea cu secvențe comice primite de la telespectatori.
    Fața. Ochii. Ce mult riscase!
     - Pleacă de-aici, fugi!
    Degeaba, tot ar aduce-o înapoi.
    Și unde ar fi șarpele? Undeva, oriunde, pretutindeni, la pândă. Și dacă maică-sa lua reptila în mașină, când porneau iarăși cu rulota la drum?
    Ținând cu amândouă mâinile țeava îndreptată în față, Leilani se întreba până la ce distanță putea să sară prin aer un șarpe, când se descolăcea ca un arc din poziția de repaus.
    - Mai bine fugi, șerpișorule, fugi că vine Lani-reaua! se prostea Sinsemilla, hilizindu-se.
    Cum orice ezitare putea să-i înfrângă complet voința, Leilani știa că trebuia să acționeze imediat, cât timp era dominatăă de frică și furie.
    Împungând cu lancea ei improvizată spre ținta încolăcită de sub pervaz, Leilani se miră singură auzindu-și țipătul sugrumat, ce izvora din disperare și furie, deopotrivă.
    Reuși să imobilizeze șarpele lângă perete, dar numai pentru două-trei secunde, după care adversarul ei sinuos scăpă din încercuire.
    - Fugi, mititico, fugi, fugi!
    Împungând înainte, Leilani plesni lighioana, o strivi de perete, împingându-se în ea cu toată forța, încercând s-o distrugă, s-o taie în două, dar din nou vipera scăpă. Era greu s-o ucidă, de parcă ar fi fost doar un șarpe de fum, greu de țintuit, de parcă ar fi fost adevărul despre soarta fratelui ei.
    Așa că nu-i rămânea decât să împungă, să împungă cu disperare.
    În timp ce șarpele se fofila pe lângă perete, intrând sub comoda cu sertare, Sinsemilla sălta pe pat:
    - Ohoho, acum să vezi bucluc, bucluc scris cu majuscule ca Ș-A-R-P-E! Vipera mică s-a pitit și de supărare face o criză sâsâitoare și caută să se răzbune!
    Leilani spera să vadă pete se sânge pe perete - ori dacă șerpii n-au sânge în ei, măcar o mânjeală, o pată, ceva care să demonstreze că dihania se alesese cu niște răni fatale. Degeaba, nici urmă de sânge, puroi veninos sau zeamă de șarpe.
    Lui Leilani îi transpiraseră palmele pe oțelul lustruit, dar asta nu însemna că nu împunsese și nu apăsase în șarpe cu suficientă forță, încât să-l rănească.
    Comoda cu sertare era lipită de perete, sprijinindu-se pe patru picioare butucănoase. De la rama inferioară până la podea rămânea un spațiu de circa opt centimetri.
    Acolo, dedesubt, pe undeva era și șarpele. Dacă își ținea răsuflarea, Leilani auzea sâsâitul furios. Fundul ultimului sertar amplifica sunetul în spațiul acela îngust.
    Cel mai bine era să profite acum de stupoarea lighioanei, ca să termine odată cu ea. Se trase mai înapoi și, cu destulă greutate, se lăsă în genunchi. Aplecându-se în față, cu capul întors pe o parte, se lipi cu obrazul drept de preșul soios.
    Dacă Moartea ar avea buzunare la mantie, sigur acestea ar mirosi ca și covorul împuțit de pe jos.
    - Oh, ce frumos sâsâie mintea viperei în vreme ce își urzește planul, pregătindu-se să ucidă!
    Lumina filtrată prin mătase, roșie ca bluza de gală a Sinsemillei, nu avea putere să alunge umbrele de sub comodă.
    Leilani gâfâia, nu din cauza efortului - nu se obosise chiar așa de mult - ci fiindcă era îngrijorată, speriată, terorizată.
    Cu fața la circa doi metri de vizuina improvizată a reptilei, Leilani respira rapid, zgomotos, pe gură, iar pe limbă simțea cum putoarea din covor îi făcea greață.
    Sub comoda cu sertare, umbrele se răsuceau așa cum fac toate umbrele, atunci când te uiți fix la ele, însă lumina în nuanța rujului de buze nu săruta decât o singură siluetă din toate formele acelea fantomatice schimbătoare. Curbele de solzi reflectau difuz strălucirea roșiatică, sclipind vag ca niște rubine încețoșate.
    - Șerpișorul urzește planul cum s-o înhațe pe Leilani, lingându-se pe buze de plăcere și întrebându-se ce gust o avea Leilani.
    Șarpele se cuibări lângă perete, sub comodă, cam la mijlocul intervalului dintre părțile laterale ale acesteia.
    Ridicându-se în genunchi, Leilani apucă țeava cu ambele mâini și începu să izbească puternic cu ea sub mobilă, vrând să-i vină de hac șarpelui.
    Și a lovit, a lovit, a lovit cu furie, jupuindu-și încheieturile degetelor din cauza frecării de covor; iar lighioana se zbătea, pocnindu-se cu corpul ei fliexibil de fundul ultimului sertar.
    Pe pat, Sinsemilla se purta ca un suporter pe stadion la meci, încurajând pe unul dintre combatanți, huiduindu-l pe celălalt. Și, cu toate că Leilani nu mai reușea să priceapă nimic din cuvintele mamei sale, intuia că simpatia acesteia se îndrepta spre reptilă.
    În cele din urmă, se opri din atac. Oricum, șarpele murise. Îl omorâse deja de o bucată de timp. Sub comoda cu sertare, nimic nu se mai zbătea, nimic nu mai sâsâia.
    Deși își dăduse seama că lighioana era moartă, Leilani continuase să lovească în ea cu disperare. Își pierduse controlul de sine. Cu cine semăna deja? Vorba proverbului, așchia nu sare departe de trunchi.
    Cu fruntea asudată și corpul lipicios de transpirație, Leilani simțea mirosul acru al sudorii care îi ieșea din piele. În genunchi, cu umerii adunați spre piept, cu capul aplecat, cu părul atârnându-i umed și încâlcit peste față, cu mâinile încleștate și acum de furie pe țeava de metal, Leilani știa că semăna cu varianta feminină a lui Quasimodo.
    Până acum, Leilani nu își dăduse seama că și în mintea ei exista un cuib pentru șerpii fricii și ai furiei; nu știuse că inima ei putea lua foc de la mușcătura lor subită, umplându-i trupul de frenezii demente, scăpate de sub control.
    Ca un gargui, spânzurând de deasupra, Sinsemilla se aplecase peste tăblia patului; avea fața în umbră, dar în jurul capului lumina roșie forma un fel de halo, iar ochii îi sclipeau de emoție:
    - Mititca de ea, viperă mică și încăpățânată!
    Leilani nu pricepu nimic din ce spunea maică-sa, dar din fericire văzu în ce direcție se uitau ochii ei. Nu priveau spre ea, fiica ei, ci spre capătul măciucii improvizate, cel aflat spre Leilani, imediat lângă locul pe care erau încleștate mâinile ei.
    Țeava tubulară de oțel era goală pe dinăuntru, cu un diametru de vreo cinci centimetri.
    Șarpele, care de fapt nu murise, se refugiase în țeavă, când Leilani renunțase să mai lovească sub comodă. Pe dinăuntrul țevii, se târâse nevăzut de sub comodă până lângă Leilani, unde acum se mișca încet pe podea, fie pentru că era rănit, fie din viclenie. Oricum, nici nu conta.
    În clipa în care trupul reptilei ieși complet din țeavă, Leilani o prinse de coadă. Știa și ea că șerpii trebuie prinși de porțiunea aflată imediat sub cap, pentru a le imobiliza fălcile,însă grija pentru unica ei mână validă o făcu se aleagă celălalt capăt.
    Ce lipicios era, lipicios și ud, dar încă suficient de vioi încât să se zbată disperat ca să scape.
    Înainte ca șarpele să se repeadă la mâna ei și s-o muște, Leilani țâșni în picioare, mai repede decât reușise vreodată din cauza protezei și, mânuind corpul viperei ca pe un lasou, izbi cu ea de două ori în comodă.
    La prima aruncare, colții dezgoliți ratară fața Sinsemillei cu numai câțiva centimetri, iar, apoi, la cea de-a treia, șarpele se izbi cu capul de mobilă, încremenind pe veci.
    Șarpele mort îi alunecă lui Leilani din mână, încolăcindu-se inert și inofensiv pe podea.
    Sinsemilla amuțise, fie din cauza acestui deznodământ, fie datorită spectacolului în sine.
    Deși ar fi putut foarte bine să întoarcă spatele cadavrului plin de solzi, Leilani știa că nu la fel de ușor putea scăpa și de imaginea mentală a propriei ființe cuprinse de o furie ucigașă, gâfâind sălbatic. Era conștientă de fapt că filmul odios al comportării ei dinainte avea s-o obsedeze toată viața.
    Inima continua să-i bubuie în piept.
    Dar nu voia să plângă. Nu aici. Nu acum. Nici frica, nici furia, nici măcar această revelație despre caracterul ei nu-i puteau stoarce lacrimi aici, in fața mamei sale. Lumea asta nu era chiar atât de mizerabilă, încât s-o constrângă să-i arate Sinsemillei cât era de vulnerabilă.
    Pe hol, începu să tremure violent; dinţii îi clănţăneau în gură, coatele i se loveau de coaste, însă îşi încordă piciorul valid şi continuă să meargă.
    Când ajunse la baie, o auzi pe maică-sa mişcându-se în dormitor. Întoarse capul, exact când o zvâcnire de lumină glacială umplea cadrul uşii. Bliţul aparatului de fotografiat.
    Şarpele nu zăcea mort la marginea drumului, ca să merite să fie pozat, aşa cum fac excursioniştii, dar se părea că artista din Sinsemilla se simţise inspirată de graţia sinistră a cadavrului şerpuit, întinse pe zdreanţa portocalie de pe jos.
    Încă un bliţ.
    Leilani intră în baie, aprinse lumina şi porni ventilatorul. Închise uşa, izolându-se de maică-sa.
    Dădu drumul la duş, dar nu se dezbrăcă. Astupă însă veceul cu capacul colacului şi se aşeză pe el.
    Folosind drept zgomot de fond zumzăitul ventilatorului şi susurul apei de la robinet, făcu acum ceea ce nu făcuse niciodată de faţă cu maică-sa sau cu Preston.
    Începu să plângă.

                                                                22.

                                  Oricât de gustos şi răcoritpr era sucul de portocale lipăit dintr-un pantof, Old Yeller renunţă să mai bea când sirena începu să urle,ca o alarmă antiaeriană, imediat în spatele furgonetei-rulotă.
    Îngrijorarea lui Curtis se transferă şi asupra ei: îl urmăreşte atentă, cu urechile ciulite, cu trupul încordat, gata să răspundă la comenzi.
    Furgoneta începe să încetinească, în momentul în care şoferul se uită în oglinzile laterale. Până şi ucigaşii în serie, care colecţionează nostalgic în noptiere dinţii victimelor, trag pe dreapta, fără ezitare, când sunt somaţi de forţele de ordine.
    Câdn echipajul de poliţie trece ca glonţul pe lângă ei, pierzându-se în noapte, furgoneta ia din nou viteză, dar Old Yeller nu se întoarce la sucul ei de portocale. Atâta timp cât Curtis este neliniştit, căţeaua rămâne şi ea în stare de alertă.
    Aşezându-se iarăşi pe marginea patului, Curtis scoate banii din buzunarele pantalonilor. Netezeşte bancnotele şi le sortează. Operaţiunea nu-i ia prea mult timp. Îşi inventariază averea. Nu prea are ce inventaria.
    Cu resursele sale anemice, slabă speranţă ca băiatul să poată trece de autorităţile locale. E limpede că tipii ăştia nu-şi vor vinde ţara şi onoarea pentru câteva bancnote mototolite de cinci dolari. Aşa că bagă banii la loc în buzunare.
    Şoferul nu frânează, dar ridică piciorul de pe acceleraţie, iar viteza furgonetei scade constant. Asta nu-i bine. Nu-i bine deloc. Cei doi din faţă abia au plecat din parcare; doar nu s-or gândi să oprească iarăşi?! Probabil că e o coloană de maşini în faţă.
    - Bravo, căţeaua! îi spune el lui Old Yelle, vrând s-o încurajeze şi s-o pregătească pentru neprevăzului ce va urma. Bravo, căţeaua! Aşa, stai cuminte!
    Cum viteza maşinii scade continuu, iar şoferul frânează chiar de câteva ori, Curtis se duce la fereastra dormitorului. Căţeaua vine după el. Curtis deschide un geam şi simte adierea vântului cald. Se apleacă afară, peste pervaz, şi priveşte spre cabina furgonetei.
    În întunericul nopţii, se disting luminile roşii de la frânele a zeci de automobile, drept în faţă, pe cele trei benzi de circulaţie. La peste jumătate de kilometru, în vârful unei pante, traficul s-a oprit complet.
    În timp ce furgoneta încetineşte constant, Curtis închide fereastra şi se postează la uşa dormitorului. Căţeaua credincioasă stă lângă el.
    - Bravo, căţeaua cuminte!
    Când furgoneta frânează şi se opreşte de tot, Curtis stinge lumina din dormitor. Aşteaptă pe întuneric.
    Mai mult ca sigur, proprietarii furgonetei vor rămâne în cabină o vreme. Vor studia blocajul rutier, punând la cale strategii în eventualitatea unei percheziţii a vehicului.
    În orice moment, se putea întâmpla ca unul dintre ei să se retragă aici, în dormitor. Dacă o inspecţie din partea autorităţilor părea iminentă, atunci era foarte posibil ca aceşti doi maniaci obsedaţi de dinţi să încerce să se descotorosească de suvenirurile sinistre şi incriminatoare, colecţionate cu atâta pasiune.
    Pe lângă avantajul de a-i lua prin surprindere, băiatul o avea pe Old Yeller. Iar căţeaua aceasta avea colţi, fireşte. Şi Curtis avea dinţi, deşi ai lui nu erau la fel de mari şi de ascuţiţi ca ai câinelui şi, spre deosebire de tovarăşa lui patrupedă, el nu se simţea tentat să se folosească de ei.
    Nu-i deloc convins că maică-sa ar fi mândră de el, dacă ar ști că fiul ei și-a câștigat libertatea mușcând. Slavă Domnului, așadar, că o avea pe surioara lui canină.
    - Bravo, cățeaua cuminte!
    După ce staționă vreo două minute, furgoneta înaintă câțiva metri, oprindu-se din nou. Curtis profită de mișcarea vehiculului ca să întredeschidă ușa de la dormitor. Clanța scârțâie un pic, la fel și balamalele, iar ușa se întredeschide spre exterior.
    Se uită prin crăpătura de vreo doi centimetri și studiază baia, care desparte dormitorul de bucătărie, salonaș și cabina șoferului. Ușa din celălalt capăt al băii este deschisă pe jumătate, lăsând să pătrundă lumina dinspre cabina mașinii. Dar băiatul nu reușește să vadă mare lucru din ceea ce se află acolo.
    Apropiindu-se mai mult decât ar fi vrut Curtis, cățeaua se împinge în picioarele lui și își vâră trufa în crăpătura dintre perete și ușă. O aude cum adulmecă.
    Grație mirosului excepțional cu care a înzestrat-o natura, Old Yeller adună mai multe informații decât îi aduc băiatului cele cinci simțuri ale sale la un loc. Așa că e preferabil să n-o dea la o parte.
    Nu trebuie să uite nicio clipă că o relație reușită dintre băiat și câine se bazează pe un respect reciproc.
    Cățeaua dă din coadă, frecându-se de picioarele lui Curtis, fie pentru că a prins vreun miros apetisant, fie pentru că îi împărtășește părerea despre cerința fundamentală a prieteniei dintre un băiat și un câine.
   Brusc, un bărbat intră în baie venind dinspre cabina furgonetei.
    Luat prin surprindere, Curtis e cât pe-aici să închidă ușa de la dormitor. Își dă seama însă la timp, că deschizătura aceea de nici doi centimetri nu ar putea atrage atenția bărbatului, așa cum s-ar întâmpla dacă ar mișca ușa.
    Băiatul se așteaptă ca tipul să vină drept în dormitor, așa că se și pregătește deja să folosească ușa pe post de berbec, ca să-l trântească la pământ pe acest criminal. Pe urmă, el și câinelevor fugi mâncând pământul.
    Ei bine, nu se întâmplă așa. Bărbatul se duce la chiuveta din baie și aprinde o mică lampă de deasupra, după care începe să se studieze în oglindă.
    Old Yeller rămâne la ușă, cu nasul în deschizătura acesteia, dar nu mai pufăie zgomotos. A inrat „în calndestinitate”, deși continuă să mai miște ușor din coadă.
    Deși speriat, Curtis este și un pic intrigat. E fascinant să te poți uita pe furiș la niște oameni aflați în casa lor, fie ea și pe roți, cum e această rulotă.
    Bărbatul mijește ochii, strâmbându-se în oglindă. Se freacă bine cu degetul în colțul gurii, se strâmbă iarăși, după care pare mulțumit. În fine, își netezește cu palmele părul spre tâmple.
    Zâmbind spre propria imagine, necunoscutul spune:
    - Tom Cruise, păzea! Vern Tuttle e șeful.
    Curtis habar n-are cine e Vern Turtle, însă Tom Cruise, desigur, e actor, star de cinema. E surprins și impresionat că omul acesta îl cunoaște pe Tom Cruise.
    Continuând să se studieze în oglindă, străinul se scobește cu unghia între doi dinți. Cercetează atent ce are acum pe deget, se încruntă, se uită mai bine și, în final, aruncă restul în chiuvetă.
    Curtis se înfioară. Imaginația lui înfierbântată asociază gestul bărbatului cu nenumărate posibilități cutremurătoare, toate având legătură cu binecunoscutul fapt că majoritatea ucigașilor în serie sunt și canibali.
    În mod ciudat însă, aici în beznă, cu nasul în crăpătura dintre ușă și zid, Old Yeller continuă să dea din coadă. Groaza lui Curtis față de acest monstru uman nu a cuprins-o și pe ea.
    Posibilul canibal stinge lumina de la chiuvetă, se întoarce în loc și traversează sala de baie spre micul spațiu închis, rezervat toaletei. Intră, aprinde lumina și trage ușa după el.
    Mama băiatului obișnuia să spună că o ocazie irosită nu e numai o șansă pierdută, ci și o rană în viitorul tău.
    Când unul dintre ucigași se ocupă de necesitățile lui fiziologice, iar celălalt stă în cabina furgonetei, ți se oferă o ocazie pe care doar un băiat neascultător, care nu ține seama de sfaturile mamei sale, ar fi în stare să o rateze.
    Curtis deschide complet ușa de la dormitor.
    - Hai, fetițo, ia-o înainte.
    Dând din coadă, cățeaua intră în baie și se duce drept spre micul veceu.
    - Nu, nu-i voie, nu, nu! Vino-aici!
    Old Yeller schimbă direcția și iese din baie, intrând în bucătărie.
    Pășind în urma câinelui, Curtis se uită spre cabina din față; femeia stă la volan, privind concentrată la șirul de mașini care blochează autostrada.
    Curtis răsuflă ușurat, constatând că partenera ucigașului este incomodată în mișcări de centura de siguranță care o leagă de scaunul șoferului. Prin urmare, nu va putea să se dezlege de-acolo suficient de repede încât să-i blocheze ieșirea.
    E cu spatele la Curtis, dar când acesta se apropie de ea observă că are aproximativ vârsta bărbatului. Părul ei tuns foarte scurt strălucește, nefiresc de alb.
    Când câinele ajunge la ieșire, iar Curtis întinde mâna spre mânerul portierei, femeia îi simte. Mânca ceva, iar când ridică privirea, mestecând, așteptându-se să-l vadă pe bărbat, tresare surprinsă să dea cu ochii pentru un băiat și un câine.
    De uimire, încremenește cu mâncarea în gură și cu mâna în aer, iar în mâna aceea are o ureche de om.
    Curtis urlă, incapabil să se stăpânească nici atunci când își dă seama că „mâncarea” din mâna femeii nu e o ureche de om, ci o felie mare de cartof prăjit.
    Portiera nu vrea să se deschidă. Mânerul nu se clintește. Băiatul apasă, se împinge, apasă tare. Nimic.
    Portiera e încuiată, da, precis, e încuiată.
    De pe scaunul șoferului, femeia își mai revine din sperietură și spune ceva, dar Curtis nu deslușește sensul cuvintelor care răzbat printre urletele lui.
    Ucigașa desface centura de siguranță și vrea să se ridice.
    Vai, Doamne, nu există decât o portieră, iar afurisita de ea e încuiată!
    Feroce cum n-a fost niciodată până acum, Old Yeller se repede la femeie. Mârâind, scuipând parcă spune:
    - Dinți? Vrei dinți? Poftim, dinți, atunci! Vezi cum ți se par colții mei, babă spurcată ce ești!
    Cățeaua nu se apropie atât de mult încât să muște, însă reacția ei e suficient de convingătoare: femeia renunță imediat la ideea de a se ridica de pe scaun. Se chircește toată de frică, iar fața i se schimonosește de groază, cum li se întâmplase, probabil, și nenumăratelor ei victime pe care le ucisese fără milă.
    Smuncit încolo și încoace, mânerul nu cedează, dar tras spre interior, funcționează. Portiera se deschide. Prin urmare, mecanismul nu fusese vrăjit, cum crezuse el, ci frica îl făcuse pe băiat să nu mai judece limpede.
    Rușinat de această descoperire și incapabil încă să își înăbușe panica, Curtis deschide brusc portiera, se repede pe trepte în jos și, când aterizează împleticit pe asfalt, se lovește de o mașină care staționa și ea pe banda de lângă furgonetă.
   Curtis se trage de lângă mașină și se întoarce pe loc, exact în momentul în care Old Yeller, fără să mai latre sălbatic, sare jos din furgonetă. Cu mustățile răsfrânte, de parcă ar râde, și dând din coadă, conștientă că ea era eroina zilei, cățeaua mândră o ia spre stânga, cu pași sprinteni.
    Câinele merge paralel cu linia întreruptă care desparte cele două benzi de circulație, iar băiatul îi urmează exemplul. Nu mai urlă, dar e speriat în continuare, așa că, deocamdată, preferă să se lase condus de brava lui tovarășă.
    Întoarce capul spre o mare strălucitoare de faruri și vede cum femeia cu părul alb se uită la el prin parbrizul furgonetei. S-a ridicat pe jumătate din scaun, aplecându-se peste volan, ca să vadă afară mai bine.
    Unii automobiliști, dându-și seama că staționarea în coloana de mașini se va prelungi, au oprit motorul și au coborât ca să se mai dezmorțească/
    Oamenii aceștia formează un zid prin care Curtis și Old Yeller vor trebui să treacă.
    În cele din urmă, Curtis este oprit de un bărbat înalt, pământiu la față și veșnic încruntat, ca unul care suferă permanent de constipație. Între o camionetă Ford și un Cadillac roșu, se postează în fața băiatului și îi pune mâna pe piept:
    - Hei, puștiule, ia stai așa, încotro, mă rog?
    - Ucigași în serie, gâfâie Curtis, arătând spre furgoneta-rulotă, care se afla la o distanță de peste douăzeci de vehicule în spate. Acolo, în mașina aia marca Winchaser, au bucăți de om în dormitor.
    Descumpănit, omul își trage mâna cu care îl ținea locului pe băiat, și se încruntă și mai urât, dornic să afle amănunte despre casa aia de groază pe patru roți.
    Curtis o ia la fugă deși își dă seama că Old Yeller îl duce cumva spre vest. Mai e încă o distanță bună până la blocajul rutier aflat undeva sus, în vârful pantei, dar nu în această direcție ar trebui ei să meargă.
    Mai încolo, între un Chevrolet și un Volkswagen, un tip pistruiat și cu o claie de păr roșu, ca un clovn, îl înhață pe Curtis de cămașă, gata să-l ia pe sus:
    - Hei, hei, hei! De cine fugi tu așa, băiete?
    Intuind că individul acesta nu se va lăsa impresionat de sperietura cu ucigașii în serie - ba nici chiar de o grozăvie mai mare - Curtis recurge la scuza pe care camionagiul Burt Hooper, acolo, în restaurantul Donellei, o găsise pentru el adineauri. Nu prea înțelege semnificația acelei expresii, dar știe că a avut câștig de cauză o dată, așa că încearcă și acum.
    - Nu mă simt bine, domnule.
    - Ei, drace, nici nu mă mir, să știi, declară roșcovanul, ținând zdravăn în continuare de poalele cămășii lui Curtis. Ce-ai făcut, băiete? Ai furat ceva?
    Cățeaua se repede drept la șortul lui. Fără să latre, fără să mârâie, așa, din senin, fără niciun fel de animozitate vizibilă; aproape în joacă, Old Yeller sare în față, își înfige colții în șort și trage-trage, mai să-l răstoarne pe bietul roșcovan.
    Tipul țipă, nu se mai agață de cămașa lui Curtis, dar Old Yeller tot nu renunță la șort, trăgând de el în jos, până ce bărbatul ajunge cu pantalonii în vine, rămânând numai în chiloți. Dă cu piciorul în cățea, dar îl cam incomodează șortul; nu nimerește cu talpa în blană, dar fără să vrea rămâne fără o sanda.
    Numaidecât, câinele își scoate colții din șort și și-i înfinge în sandala scăpată din piciorul omului. Așa că, veselă, cu sandala în bot, pornește spre vest, de-a lungul liniei întrerupte, flancată de automobiliști așezați nervoși la volanul mașinilor lor supraîncălzite.
    Old Yeller continuă să meargă în direcția greșită, dar Curtis nu are încotro, aleargă în urma ei, fiindcă oricum nu se mai poate întoarce acolo, mai ales după incidentele pățite recent pe drum, și nici spre est nu o poate lua, întrucât e foarte posibil ca poliția să fi blocat traficul și în această direcție.
    Singura lor speranță se află în imensitatea deșertului.
    În față, Old Yeller lasă să-i cadă sandala din bot și cotește la dreapta, printre cele două vehicule oprite. Curtis se ține după ea. Cățelușa zăbovește pe marginea drumului, așteptând să vină și băiatul.
    Pe urmă, fără să se sinchisească de riscul de a fi prinsă sau mușcată de vreun șarpe, fericită la gândul că putea explora un teren necunoscut, ridică coada ca o flamură victorioasă.
    Old Yeller conduce plutonul, în jos, pe dâmbul lin care coboară din autostradă.

                                                       23.

                              Așezat în fotoliu, Noah Farrel continua să vorbească. Sporovăia de-atâta timp, încât nu se mai auzea parcă.
    Pe pat, complet nemișcată sub cuvertură, Laura era tot cataleptică, ghemuită în poziție fetală.
    După o vreme mintea lui Noah fu năpădită din nou de gânduri nedorite. Cuvintele riscau să se reverse iarăși din el, dar de data asta sub forma unor crize de furie, de ură și milă față de propria lui persoană. Or, dacă aceste cuvinte ar fi străpuns prin temnița creierului bolnav în care Laura își ispășea sentința pe viață, n-ar fi luminat nicidecum întunecimea aceea lăuntrică.
    Se duse spre pat, se aplecă spre sora lui și o sărută pe obrazul ud. Dacă i-ar fi fost sete și, în loc de apă, i s-ar fi dat oțet, tot nu i s-ar fi părut așa de amar ca șuvoiul constant al lacrimilor ei.
    Pe hol, se întâlni cu o asistentă medicală care împingea un căriucior din oțel inxodabil; o brunetă minionă cu ten trandafiriu și ochișorii albaștri, vioi, ca la blondele nordice.
    Zâmbetul ei molipsitor l-ar fi făcut poate și pe Noah să surâdă, dacă vizita deprimantă la Laura nu l-ar fi imunzat împotrica oricărei stări de bună dispoziție.
    Pe asistentă o chema Wendy Quail. Se angajase de curând acolo. O mai văzuse o singură dată, dar în privința numelor avea o memorie de polițai.
    - E rău? întrebă ea, privind spre camera Laurei.
    - Da, destul de rău, recunoscu el.
    - Toată ziua a fost cătrănită, zise Wendy.
    Cuvântul „cătrănită” i se părea atât de inadecvat pentru a descrie profunzimea suferinței Laurei, încât Noah fu cât pe-aici să izbucnească în râs, chiar dacă mai înainte nu fusese în stare nici să surâdă măcar.
    Wendy oftă.
    - Toți le-avem pe-ale noastre.
    - Cum adică?
    - Da, toți avem necazurile noastre. Diferența derivă din faptul că pentru unii necazurile vin unul câte unul, pe rând, în timp ce pentru alții vin toate deodată, grămadă, cum a pățit și sora dumitale. Dar pentru toate necazurile din lume nu există decât un singur remediu, conchise Wendy, pe un ton sentențios.
    Deși nu mai avea voie să poarte insigna de polițist,, Noah rămăsese cu reflexele de bun copoi, suspiciunea fiind una dintre trăsăturile lui fundamentale.
    - Ce remediu? se interesă el, amintindu-și fără să vrea de derbedeul de la „Cercul prietenilor”, cu șarpele tatuat pe braț și cu platitudinile acelea înscrise pe tricou.
    - Înghețată, bineînțeles.
    Și, cu un gest teatral, luă capacul de pe lada frigorifică montată pe cărucior. Înăuntru, pe compartimente, se vedeau delicioasele sortimente de înghețată cu vanilie, cu ciocolată, cu nucă de cocos sau cu fructe.
    Wendy le oferea pacienților suferinzi o mică atenție înainte de culcare.
    Sesizând duritatea expresiei întipărite pe chipul lui Noah, tânăra spuse:
    - Dar dumneata ce te-ai fi așteptat să spun?
    - Dragostea e remediul, asta credeam că vei spune.
    Chipul ei ștrengăresc și drăgălaș nu era făcut pentru zâmbete ironice, dar Wendy se strădui totuși să abordeze un astfel de surâs:
    - Judecând după bărbații de care m-am îndrăgostit până acum, înghețata s-a dovedit imbatabilă de fiecare dată.
    În sfârșit, zâmbea și el.
    - Oare Laura ar vrea o înghețată?
    - Nu e în stare să mănânce nimic deocamdată. Poate dacă aș ajuta-o să se așeze pe un scaun și i-aș da eu cu lingurița...
    - Nu, nu, domnule Farrel. Mă duc să distribui înghețata asta la ceilalți pacienți și pe urmă o să văd dacă nu vrea și ea o porție. Și, dacă vrea, am să-i dau eu să mănânce. Îmi place să am grijă de ea. Îmi place să am grijă de toate aceste persoane speciale... fiindcă asta e, de fapt, înghețata mea.
    Mult mai departe pe coridor, aproape de ieșirea din sanatoriu, ușa camerei lui Richard Velnod era deschisă.
    Rickster, eliberatorul gărgărițelor și al șoarecilor, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat cu o pijama galbenă, și își savura înghețata, privind afară pe fereastră.
    - Sigur o să visezi frumos la noapte, dacă mănânci bunătatea asta dulce acum, îi spuse Noah.
    - Știi ce poate fi cu adevărat bun? replică Rickster, vorbind parcă și mai tărăgănat decât de obicei. Când e duminică miercurea, răspunse tot el.
    La început, Noah nu se dumeri la ce se referea interlocutorul lui.
    - Azi e miercuri, parcă, îl lămuri Rickster, dând din cap spre înghețata din mână.
    - Oh, da. Ceva bun când nici nu te-aștepți, de fapt. Și atunci ți se pare și mai bun. Ai dreptate. Trăiască înghețata de miercuri!
    - Ce faci? Te eliberezi?
    - Da, da, plec.
    Cu un aer ușor nostalgic, Rickster ținu să remarce cât de bine e să te poți „elibera”, ori de câte ori vrei să pleci de undeva, considerând că era ceva mai bun chiar decât înghețata pe care o capeți miercurea.
    Ieșind din „Căminul celor singuratici și uitați de mult”, Noah inspira adânc aerul cald al nopții. În drum spre mașină - tot o rablă de Chevrolet - încercă să-și calmeze nervii.
    Suspiciunea manifestată față de remarcele lui Wendy Quail fusese neîntemeiată. Laura era în siguranță.
    În zilele care urmau, dacă vreunul dintre membrii „Cercului prietenilor” congresmanului Sharmer avea chef să-și scoată pârleala, pe Noah îl va lua în colimator, nu pe sora lui.

                                                        24.

                           Când te speli pe dinți cu periuța goală, efectul nu-i prea grozav pentru dantură, dar nici să îți strici cu pastă de dinți gustul bun de cocteil, înainte de culcare, nu-i o soluție prea inspirată.
    Periindu-și bine dinții doar cu apă, Micky se retrase în odăița ei, pe care o dotase deja cu un păhărel de plastic și o frapieră cu gheață. În sertarul de jos al comodei avea o rezervă de vodcă ieftină cu aromă de lămâie.
    Sub un tricou galben, pitise o sticlă nedesfăcută, alături de una pe jumătate plină. Micky nu ascundea băutura ca să n-o găsească Geneva; mătușa-sa știa că nepoatei sale îi plăcea să bea o tărie înainte de culcare și că, oricum, așa se întâmpla de obicei, indiferent dacă-i convenea ei sau nu.
    Micky ținea vodca sub tricou, fiindcă nu voia s-o vadă acolo de fiecare dată când deschidea sertarul ca să caute ceva.
    De când se mutase la Geneva, cu o săptămână în urmă, nu se îmbătase decât o singură dată, iar în două din cele șapte zile ale săptămânii nici nu pusese gura pe alcool.
    Nu voia să întreacă măsura în seara asta, ci doar să se „amorțească” suficient, cât să nu-i mai pese de fetițe scumpe și neajutorate - cum era cea din curtea de-alturi sau cum fusese și ea până nu de mult.
    După ce se dezbrăcă, rămânând doar în chiloți și sutien, se instală în vârful patului, sorbind vodca rece cu lămâie în bezna caniculară din cameră.
    Dincolo de fereastra deschisă, noaptea zăcea fără suflare.
    De pe autostradă, se propaga zumzetul traficului auto, care nu contenea la nicio oră.
    Ciocănitul ușor la ușă nu-i făcu nicio plăcere, dar Micky spuse:
    - Intră!
    Geneva lăsă ușa întredeschisă și veni să se așeze pe pat, lângă nepoata ei.
    Lumina difuză de la lampa montată pe hol nu reușea să împrăștie întunericul din cameră.
    Deși ar fi putut profita de obscuritatea de cameră ca să-și ascundă starea de spirit, Geneva preferă franchețea, holbându-se de-a dreptul la sticla de pe comodă.
    Sticla, în mod straniu, atrăgea lumina; vodca sclipea ca argintul viu.
    În cele din urmă, Geneva întrebă:
    - Ce-o să facem?
    - Nu știu.
    - Nici eu. Dar nu putem sta cu brațele încrucișate și să nu facem nimic.
    - Nu, nu putem. Trebuie să mă mai gândesc.
    - Încerc și eu, spuse Geneva, dar mintea mi se rotește în jurul ideii, astfel încât am senzația că o să-mi zboare ceva din cap. E o fetiță așa de dulce.
    - Dar e și tenace. Își cunoaște puterile.
    - Oh, șoricelule, ce-o fi fost în mintea mea când am lăsat-o pe copila asta să se ducă înapoi acolo?
    Geneva nu-i mai spusese „șoricelule” de cel puțin cincisprezece ani.
    Când auzi acest nume de alint, Micky simți că i se pune un nod în gât și nu mai poate înghiți vodca din gură. După câteva clipe de ezitare, se încumetă să vorbească:
    - Ar fi venit, oricum, s-o ia, tanti Gen. Nu putem face nimic în seara asta.
    - Sunt adevărate, nu-i așa, toate grozăviile pe care ni le-a povestit? Nu e ca la mine cu Alec Baldwin la New Orleans.
    - Da, sunt adevărate, așa e.
    După un timp, Geneva spuse:
    - Leilani nu e singurul copil la care  m-am referit adineauri.
    - Știu.
    - Unele lucruri s-ar spus în seara asta, la altele s-a făcut doar aluzie.
    - Mai bine nici nu le auzeai.
    - Mai bine le auzeam atunci, odinioară, când te-aș fi putut ajuta.
    - Asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, tanti Gen.
    Zumzetul traficului rutier semăna acum cu bâzâitul înăbușit al unor insecte.
    - Am văzut-o pe maică-ta cum a schimbat atâția bărbați, de-a lungul anilor. Așa a fost ea întotdeauna... neastâmpărată. Știu că n-ai trăit într-o ambianță benefică.
    - Lasă, tanti Gen, nu te mai gândi. Ia exemplu de la mine. Eu am renunțat să mă mai gândesc la ce-a fost.
    - Ba nu-i adevărat. N-ai renunțat deloc.
    - OK, fie, poate că n-am renunțat, recunoscu ea, cu un râs sec. Dar am încercat să înec totul în vodcă, adăugă Micky, sorbind din pahar, dar nereușind să scape de gustul acestei mărturisiri.
    - Unii dintre prietenii mamei tale....
..................................................................................

        „Nu-ți pierde timpul bătând într-un perete, sperând că îl vei transforma într-o ușă.”
                               Coco Chanel

La un pas de paradis, Dean Koontz

.......................................................................
                                     6-20


                  Curtis nu vede unde s-ar putea ascunde din calea acestui tăvălug; nici nu mai are timp să fugă, de altfel.
    Oamenii care au fugit din restaurant par să fi ajuns la aceeași concluzie sumbră ca și Curtis. Cu excepția câtorva, toți încremenesc locului când văd camionul scăpat de sub control; dezastrul pare iminent.
    Motorul uruie, claxoanele urlă, farurile clipesc ca niște ochi furioși de balaur, în timp ce camionul se năpustește pe culoarul gol din benzinărie, printre pompele de alimentare. Oamenii de la pompe fug din calea bolidului.
    Scârțâitul frânelor apăsate așa de târziu demonstrează că șoferul nu e la cheremul bolidului scăpat de sub control, ci beat criță sau nebun de legat. Pneurile stârnesc brusc nori de fum străveziu, poticnindu-se parcă în asfalt.
    Autocamionul se leagănă, pare gata să cadă în bot și să se rostogolească. Un vacarm cumplit izbucnește din frâne, iar pneurile maltratate scârțâie ascuțit, în momentul în care șoferul apasă de mai multe ori pedala, în loc s-a calce lung.
   O bucată de anvelopă, ca un aligator, se desprinde de pe o roată și lovește pavajul, pocnind ca un bici. Câinele se sperie, Curtis la fel.
    Trailerul pare ciudat construit, având două uși mari montate lateral și nu în spate. La o secundă după ce autocamionul s-a oprit complet, ușile se deschid, iar niște bărbați în combinezoane de luptă sar afară; aceștia nu se clatină pe picioară, nedumeriți, cum te-ai fi așteptat, ci își găsesc imediat echilibrul și direcția, de parcă până atunci ar fi călătorit într-un vehicul plin cu ouă aduse intacte la destinație.
    Cel puțin treizeci de bărbați, îmbrăcați în negru, coboară din trailer: un pluton întreg de forțe speciale. Coifuri negre strălucitoare; scuturi antișoc pentru față, cu microfoane încastrate pentru a asigura o permanentă coordonare strategică a întregului efectiv. Veste antiglonț, centuri speciale dotate cu muniție de rezervă, grenade, cătușe, tuburi cu spray paralizant. La brâu, agenții poartă pistoale automate, însă în mâini au acum niște arme mult mai puternice.
    Au venit aici să bată lumea.
    Poate și pe Curtis, printre alții.
    Din cel puțin zece filme pe care le-a văzut, Curtis știe că Biroul Federal dispune de resursele necesare pentru a organiza o asemenea operație, indiferent de lc - adică atât în pustiurile rurale din Utah, cât și în aglomerația din Manhattan - dar nu în cinci minute de la declanșarea alarmei.
    E limpede că FBI era deja pe urmele hăitașilor care îl hărțuiseră pe Curtis și pe ai lui. Ceea ce înseamnă că FBI știe toată povestea; și că, deși inițial, probabil, au avut ceva dubii în privința veridicității faptelor, probele adunate i-au edificat complet.
    Dacă Biroul Federal știe care este ținta acțiunii celor doi cowboys și dacă, de asemenea, și-a dat seama că mai sunt mulți alții care bântuie Vestul american în strânsă conlucrare cu aceiași cowboys, atunci nu se poate ca acești agenți FBI să nu cunoască identitatea prăzii lor: un băiețel pe nume Curtis. Stând aici în picioare, perfect la vedere, poate la nici zece metri de ei, sub un felinar.
    Ce e el, de fapt? O victimă neajutorată?
    De teamă, Curtis prinsese parcă rădăcini în asflatul negricios, devenind temporar de neclintit, ca un stejar adânc înțepenit în pământ; se așteaptă din clipă în clipă să fie ciuruit de gloanțe sau să fie întâi împroșcat cu spray paralizant, ciomăgit, încătușat și dus la interogatoriu, pentru ca, apoi, când vor avea chef călăii lui, să devină ținta focurilor lor de armă.
    Nici vorbă însă de așa ceva. Deși aproape toți membrii forțelor speciale l-au văzut, niciunul nu zăbovește cu privirea asupra lui. În doar câteva secunde de când au debarcat furtunos din camion, se încolonează și pornesc în fugă spre restaurant și spre intrarea în motel.
    Prin urmare, se pare că nici ei nu știu chiar tot. Până și Biroul Federal mai face greșeli.
    Masa de clienți fugiți din local a încremenit, văzând sosirea intempestivă a acestor forțe speciale redutabile. Acum, tot ca un întreg omogen, se pun în mișcare, împrăștiindu-se spre vehicule, dornici să dispară cât mai repede din zona de luptă.
    În toate părțile, în jurul lui Curtis, sistemul electronic de închidere centralizată deblochează portierele automobilelor, care piuie pe diferite tonuri, aidoma unor jucării de cauciuc apăsate aproape simultan.
    Old Yeller reacționează instantaneu fie din cauza acestei serenade de țiuturi, fie pur și simplu instinctiv, simțind că e momentul s-o șteargă din loc. Parcarea a devenit o zonă fierbinte; e bine să plece amândoi spre ținuturi mai pașnice și mai răcoroase.
    Prin urmare, cățelușa face o piruietă pe toate cele patru picioare, cu multă grație totuși, după care o zbughește prin fața unei mașini Honda din apropiere și se face nevăzută.
    Cum ori de câte ori se ținuse după cățea nu pățise niciodată nimic, Curtis începe să alerge și o prinde din urmă lângă o furgonetă-rulotă, exact în momentul în care vehiculul începe să piuie, iar farurile clipesc des și repetat.
    Imediat, câinele se oprește, iar Curtis la fel. Se uită unul la celălalt, apoi la portieră, din nou unul la celălalt. Proprietarii rulotei n-au apărut încă, dar sunt, probabil, prin apropiere, din moment ce au putut descuia portiera folosind telecomanda.
    N-o fi furgoneta asta soluția ideală de transport, dar Curtis știe că n-are de ales: nu va găsi nicăieri limuzina visurilor lui și nici covorul fermecat din poveste, cu care să-și ia zborul de-acolo.
    În plus,nici nu mai are timp de pierdut. E foarte posibil ca membrii trupelor speciale, sosiți la fața locului, să afle de la colegii lor, aflați deja în restaurant, că un puști este prada urmărită de cei doi cowboys, și să-și amintească, totodată, că au văzut mai devreme un băiat în parcare, ținând în mâini un bidon cu suc de portocale și un pachet cu crenvuști, iar alături un câine.
    Și atunci să vezi bucluc.
    Curtis deschide portiera case-rulotă, cățeaua sare pe lângă el, sus pe cele două trepte și pe urmă drept înăuntru. Urcă și el, închide portiera la loc, având grijă să stea suficient de aplecat, încât să nu poată fi văzut pe geam, de-afară.
    Totul e cufundat în întuneric, dar pe geamuri și prin hublouri pătrunde suficientă lumină gălbuie, astfel încât Curtis se poate deplasa fără probleme spre partea din spate a rulotei, deși e nevoit să bâjbâie cu mâinile întinse în față, ca să evite diversele obstacole.
    Dincolo de bucătărioară și nișa pentru dejun se află un fel de baie-spălătorie. Gâfâitul câinelui răsună cavernos în acest spațiu închis.
    Este exclus să se ascundă în toaleta minusculă. Proprietarii rulotei tocmai au ieșit din restaurant și, mai mult ca sigur, unul dintre ei, cel puțin, o să vrea să meargă la toaletă, imediat ce vor pleca din parcare.
    Curtis înaintează repede, pipăind cu mâinile în jur: chiuveta de la bucătărie, mașina de spălat vase, uscătorul, până la o ușă înaltă și îngustă. O debara adâncă, înțesată, probabil, de obiecte înghesuite alandala. Ideia i se confirmă când deschide un pic ușa; în clipa următoare, o trântește la loc, de teamă ca avalanșa dinăuntru să nu se rostogolească afară.
    În partea din față a vehicului, portiera se deschide. Se aud voci agitate. Își fac apariția un bărbat și o femeie.
    Pași tropăie pe treptele de la intrare, iar podeaua scârțâie sub greutatea trupurilor. Lumina se aprinde în sufragerie, revărsându-se ceva mai pală până spre locul unde se află Curtis.
    Ușa de la baie s-a închis singură pe jumătate, așa că băiatul nu-i poate vedea pe cei doi. Dar nici ei n-au cum să-l vadă. Deocamdată.
    Înainte ca vreunul dintre cei doi să vină aici să-și facă nevoile, Curtis deschide ultima ușă și pășește într-un spațiu mai întunecat decât baia slab luminată. În stânga lui, două ferestre dreptunghiulare licăresc stins, aidoma unor ecrane de televizoare care tocmai au fost scoase din priză.
    Dincolo, în partea din față, glasurile celor doi se înfierbântă, se aud deja mai tare. Pornește motorul. Prioritatea nu e, se pare, vizita la toaleta din spatele rulotei, ci necesitatea de a spăla putina cât mai repede, pentru a scăpa de glonațele din parcare.
    Fără să mai gâfâie, cățeaua se strecoară pe lângă Curtis, frecându-se de piciorul lui. Fără îndoială, simțurile ei au detectat absența oricărui pericol în încăperea întunecată.
    Băiatul pășește pragul și închide încet ușa.
    Punând jos sucul și crenvuștii, șoptește „Bravo, cățeaua”, sperând ca Old Yeller să priceapă că n-are voie să mănânce cârnații.
    Pipăind, găsește întrerupătorul, aprinde lumina, dar o stinge aproape imediat: a vrut doar să studieze terenul.
    Camera e mică. Un pat mare dublu, noptiere lipite de tăblie, un televizor pus în colț pe un dulăpior. Două uși glisante cu oglinzi ascund, probabi, interiorul unui șifonier plin de haine, unde n-au cum să încapă un băiat și un câine.
    Firește, aceasta e o căsuță pe roți, nu un palat: de aceea, nu există ascunzători, coridoare secrete, beciuri adânci și turnuri înalte.
    A știut la ce se expune când a intrat aici. Nu și-a dat seama totuși că furgoneta-rulotă nu e prevăzută cu o ușă la spate. Prin urmare, nu poate ieși de-aici decât tot pe unde a intrat sau, evident, pe fereastră.
    Sigur, ar fi complicat să scoată cățeaua pe fereastră, așa că mai bine renunță la idee. În plus, n-o fi ea Old Yelles mare cât un dog german, dar nici nu e minusculă ca un chihuahua, ca s-o poată vârî în buzunarul de la piept și să sară cu ea pe fereastră, ca un supererou.
    Pe întuneric, în timp ce furgoneta se urnește din loc, Curtis se așază pe pat, pipăind în jur; nu există niciun fel de cadru, ci doar un postament din lemn masiv bine ancorat de podea, peste care e așezată direct salteaua. Prin urmare, sub patul acesta nu s-ar putea ascunde nici măcar o stafie imaterială.
    Furgoneta claxonează insistent. De fapt, afară e un adevărat concert de claxoane.
    Peste urletul claxoanelor, scârșnetul pneurilor și scârțâitul frânelor, urechile băiatui mai percep un sunet ritmic și vioi, mai întâi, stins, apoi, mai puternic, aidoma șfichiuitului unei săbii care spintecă aerul; și, pe urmă, un alt sunet, ca un fel de lovitură combinată cu un tropăit, asemenea unei lame care retează felii în noapte. Lame, într-adevăr, dar nu de cuțite, ci elice de elicopter.
    Curtis găsește încuietoarea ferestrei și deschise un geam. Scoate capul afară, își sucește gâtul privind în sus, ca să vadă de unde vine zgmotul. Un val de aer cald și uscat îi trece peste obraji și îi răvșește părul.
   Curtis nu vede pe cel alte lumini decât cele ale astrului nopții, însă elicopterul se aude din ce în ce mai tare, de la o secundă la alta; parcă deja smulge bucăți mari din aer, ca un topor înfipt adânc în lemn.
    Și - vââjjjbuuummm! - „mixerul” e chiar aici, trece pe deasupra furgonetei, poate la nici trei metri mai sus de Curtis, poate chiar mai aproape.
    Nu e un elicopter de la monitorizarea traficului, nu e niciun aparat de zbor de la o televiziune de știri și nici măcar vreo aeronavă de protocol de la vreo mare companie, ci un aeroplan uriaș, negru și perfect blindat.
    Aeronava zboară zumzăind pe deasupra lor, spre complexul de clădiri; în urma lui, furgoneta accelerează. Șoferul se comportă acum ca toți ceilalți din jur, gonind nebunește spre autostradă.
    - Fugi, fugi, fugi! în îndeamnă Curtis. Mișcarea e salvarea, cine fuge departe ajunge, iar libertatea înseamnă identitate: Curtis Hammond va scăpa nevătămat. Fugi, fugi, fugi!

                                                    19.

                            Când s-a ridicat de la masă, pregătindu-se să plece din bucătăria Genevei, lui Leilani i se făcuse rușine; deși suficient de onestă încât să recunoască acest lucru, era tentată să ignore intenționat adevărata cauză a acestui sentiment.
    Vorbise cu gura plină, înfulecând a doua porție de plăcintă. Bun, de acord, ai toate motivele să-ți fie jenă, când dai dovadă de proastă creștere la masă și te îndopi cu lăcomie, dar de aici și până a-ți fi rușine e o cale destul de lungă, asta dacă nu faci parte din categoria persoanelor care își plâng singure de milă.
    Micky și doamna D încercară să o convingă pe Leilani să mai rămână. Se temeau pentru ea. Își făceau griji la gândul că maică-sa ar putea s-o taie bucăți în miez de noapte și s-o bage la cuptor pentru cina de mâine - deși, bineînțeles, nu și-au formulat neliniștea în niște termeni atât de plastici.
    Leilani le asigură, așa cum mai făcuse deja, că maică-sa nu era periculoasă decât pentru ea însăși.
    Doamna D și Micky erau îngrijorate și din cauza doctorului Doom. Cazul lui era mai grav decât al bietei Sinsemilla, fiindcă el dispunea de rezervoare întregi de pasiune pentru a-și alimenta fascinația față de moarte.
    Doctorul Doom avea și niște reguli de viață, niște standarde pe care nu voia să le nesocotească, la fel ca niște ritualuri care trebuiau îndeplinite cu stictețe în toate problemele capitale ale existenței.
    Întrucât se angajase să o vindece pe Leilani într-un fel sau altul, înainte ca aceasta să îmlinească zece ani, însemna că până atunci fetița nu era în pericol; în acel moment însă, Preston o va „tămădui” mai rapid și cu efecte mul mai puțin spectaluoase decât cele folosite de extratereștri.
    Dar, a o sufoca punându-i o pernă pe cap sau a-i administra o injecție letală înainte de aninversarea ei, ar însemna pentru Preston să-și încalce codul etic, iar, pentru el normele etice erau ceva la fel de sfânt ca și credința pentru cel mai cucernic preot.
    Ieșind din bucătăria Genevei, lui Leilani îi părea rău că se despărțea de Micky și de doamnaD, care își făceau atâtea griji pentru ea. Îi plăcea să aducă zâmbetul pe buzele oamenilor.
    În seara asta, din păcare, prevalase, probabi, compasiunea și nu încântarea, în inimile interlocutoarelor ei.
    Dar nu de-aici izvora sentimentul acela de rușine. Simțea totuși că se apropia de adevăr, așa că, vrând să se joace un pic; în vreme ce traversa curtea din spate, unde era întuneric; își imagină prostește că tentaculele cu ghimpi ale tufei de trandafiri fără flori ar fi brațele unui vampir amenințător, așa că făcu semnul crucii ca să alunge primejdia.
    Leilani aruncă o privire spre rulota Genevei, vrând să vadă dacă numărul ei poznaș fusese apreciat cum se cuvine. Mai bine s-ar fi abținut! Micky stătea în picioare, jos, lângă trepte, iar doamna D ceva mai sus, în pragul ușii, dar amândouă aveau un aer îngrijorat. Mai rău chiar, sumbru. Poate chiar lugubru.
    Leilani nu mai întoarse capul a doua oară. Se concentră, în schimb, asupra mersului, încercând să pășească natural și grațios, ceea ce, surprinzător, îi reușea pe distanțe foarte mici.
    Micky și doamna D erau niște persoane tare drăguțe și afectuoase, dar împărtășindu-le și lor toate acele amănunte din viața ei, Leilani le făcuse un deserviciu mai groaznic decât dacă ar fi intrat în rulota lor cu un camion plin de bălegat, pe care l-ar fi vărsat acolo.
    Povestea lui Leilani era hidoasă și trist, iar ele, de fapt, nici nu aveau cum s-o ajute.
    Leilani știa mai bine decât oricine că era prinsă într-o capcană pe care nimeni nu avea forța să o desfacă, iar șansa de a scăpa, fie ea cât de slabă, presupunea renunțarea la piciorul captiv și abandonarea capcanei - metaforic vorbind - până la ziua ei de naștere.
    Așadar, dezgolindu-și sufletul în fața lor nu realizare nimic, ci dimpotrivă le „îngropase” sub un morman puturos de vești proaste de care ele meritau să fie cruțate.
    Ajungând la treptele pe care Sinsemilla le urcare după dansul ei selenar, Leilani se simți tentată să mai arunce o privire spre rulota Genevei.
    Preferă însă să se abțină. Știa că se uitau, în continuare la ea, or, fluturând veselă cu mâna spre ele, tot nu ar fi izbutit să le ridice moralul.
    Sinsemilla lăsase deschisă ușa bucătăriei. Leilani intră.
    Pe durata scurtei plimbări până aici, se remediase și pana de curent. Ceasul de pe perete clipea, dar afișa o oră greșită.
    Doctorul Doom ieșise în oraș - la un film sau la restaurant. Ori se dusese să omoare pe careva.
    Într-o bună zi, o victimă potențială, insensibilă la farmecul sec al lui Preston și la compasiunea lui onctuoasă, îi va face doctorului o surpriză. Nu era nevoie de prea multă forță fizică pentru a apăsa pe un trăgaci.
    Norocul o ocolise întotdeauna pe Leilani, așa că nu avea de ce spera că aceasta ar putea fi seara când Preston se va alege cu o doză letală din propria-i otravă. Se va întoarce acasă, mai devreme sau mai târziu, mirosind a moarte, indiferent de felul acesteia.
    Din bucătărie vedea până în sufragerie și în living, unde lumina era aprinsă. Maică-sa nu o zărea pe nicăieri, dar asta nu însemna că nu exista La ora asta, biata Sinsemilla era, pesemne, atât de drogată, încât cel mai probabil stătea ascunsă prin dosul vreunei canapele sau ghemuită în poziție fetală prin vreun dulap.
    Sinsemilla nu era în living.
    Debaraua plasată imediat în vestibulul de la intrare constituia un refugiu ideal împotriva spiridușilor dezlănțuiți uneori de prea multe droguri ingerate. Dacă Sinsemilla se adăpostise aici, spiridușii imaginari o devoraseră, probabil, complet, fiindcă înăuntru nu erau decât obișnuitele umerașe din sârmă pentru haine, care se bălăngăneau din cauza curenților de aer, ori de câte ori Leilani deschidea ușa.
    Nu-i plăcea deloc când trebuia s-o caute așa pe maică-sa, fiindcă niciodată nu se știa în ce hal o putea găsi!
    Uneori scumpa mater i se arăta în mijlocul unei mizerii ce trebuia curățată. Or, Leilani nu suporta mizeriile. I se părea îngrozitoare perspectiva de a șterge urina și urmele de vomă și, dacă ar mai fi adăugat și de la ea două porții cvasidigerate de plăcintă, aceasta ar fi însemnat culmea dezastrului..
    Deși respingea ideea de sinucidere, Sinsemilla rămânea adepta automutilării moderate. Acționa nu mai des de o dată pe lună: steriliza întotdeauna bisturiul la flacăra unei lumânări, își dezinfectapielea cu spirt și făcea fiecare incizie doar după o lungă chibzuință.
    Rugându-se în gând să nu dea peste ceva mai scârbos chiar decât voma, Leilani își luă inima în dinți și porni spre baie. În spațiul acesta îngust și cu miros de mucegai nu era nimeni însă, și nu găsi nici mai multă mizerie decât fusese atunci când se mutaseră în rulotă.
    Mai rămâneau două  uși, ambele închise. Pe partea dreaptă, se afla dormitorul minuscul repartizat lui Leilani. Drept în față, era camera unde dormeau maică-sa și Preston.
    Era foarte posibil ca Sinsemilla să fie în camera fiicei ei, la fel cum putea fi în oricare altă parte. NU avea niciun fel de respect față de spațiul privat al celorlalte persoane și nu pretindea niciodată respect față de spațiul ei, poate și fiindcă drogurile îi creau iluzia unei imense pustietăți, unde se putea bucura de singurătatea binecuvântată, ori de câte ori simțea nevoia.
    O dungă subțire de lumină orna covorul de sub ușa din față. Nicio lumină însă nu se vedea pe sub ușa din dreapta.
    Dar nici asta nu însemna ceva. Sinsemillei îi plăcea să stea singură în întuneric, uneori, încercând să comunice cu lumea spiritelor, alteori, vorbind singură.
    Leilani ciuli urechile. Liniștea lipsită de orice ticăit a unui univers în care ceasurile se opriseră stăpânea casa în continuare. Când sângerezi nu se aude niciun zgomot, desigur.
    În ciuda tendinței de a nu avea rețineri în nicio privință, Sinsemilla își limitase până acum doar la brațul stâng talentul de a mânui artistic bisturiul.
    „Pleacă din casă. Culcă-te în curte. Lasă-l pe doctorul Doom să curețe mizeria, dacă e cazul.”
    Totuși, dacă se refugia în curte însemna că fugea de răspundere. Exact la fel ar fi făcut și Sinsemilla într-o situație similară.
    Leilani deschise ușa de la camera ei și aprinse, lumina. În măsura în care făceai abstracție de uzura cuverturii, patul era frumos aranjat, așa cum îl lăsase ea. Lucrurile ei, puține câte erau, păreau la locul lor. Circul Sinsemilla nu-și desfășurase activitatea aici.
    Mai rămânea o ușă.
    Își șterse palmele de tricou, fiindcă le simțea transpirate.
    Leilani avea palmele umede în continuare. Și le șterse din nou. În ciuda caniculei de august, mâinile ei erau reci. Simți un gust amar, poate de la ceapa din salata Genevei, și își lipi limba de cerul gurii.
    În momente de acest fel, încerca să-și imagineze că ar fi Sigourney Weaver, jucând rolul lui Ripley din Aliens. Ai palmele cleioase, sigur, ai mâinile reci, bineînțeles, simți că ți s-a uscat gura,dar trebuie să strângi din dinți, trebuie să-ți aduni curajul, să deschizi ușa aia nenorocită, să intri acolo, unde e bestia, și să faci ceea ce trebuie făcut.
    Își șterse palmele de șort.
    Majoritatea persoanelor care se automutilează sunt profund introvertite. Foarte puține pot primi diagnosticul de narcisism, acesta fiind și cazul Sinsemillei.
    Mama, dacă era veselă, repeta adesea o incantație entuziastă compusă chiar de ea:
    - Sunt o pisică șireată, sunt o briză de vară, sunt o pasăre în zbor, sunt soarele, sunt marea, sunt eu!
    După trei pași silențioși, în ciuda protezei metalice, Leilani ajunse la ușă. Lipi urechea de lemn. Niciun gzomot din cealaltă parte.
    Ripley, de obicei, avea un revolver și un aruncător de flăcări.
    Ce bine i-ar prinde acum să poată confunda realitatea cu filmul, cum făcea doamna D. Amintindu-și cum ieșise biruitoare asupra reginei alien care se oua, Geneva s-ar năpusti în ușă, fără ezitare, și ar da buzna înăuntru.
    Se șterse pe palme. Nu-i bine să-ți alunece mâinile în asemenea situații.
    Leilani ciocăni la ușa dormitorului. Spre deosebire de maică-sa, ea respecta dreptul celorlalți la intimitate.
    Sinsemilla nu răspunse.
    Poate că draga mater se simțea minunat, în ciuda spectacolului pe care-l dăduse în curte. Poate că dormea liniștită și trebuia lăsată să se bucure
    Mda, dar dacă era într-o stare gravă?! Dacă acum s-ar dovedi cât de util e să te pricepi la tehnicile de resuscitare cardiacă sau cât de important e să chemi imediat ambulanța?!
    Ciocăni din nou.
    Nu știa dacă să răsufle ușurată sau să-și facă și mai multe griji, atunci când mama ei strigă dinăuntru, cu o dicție de personaj shakespearian:
    - Rogu-te, spune-mi tu care bați la ușa mea cine ești oare?
    În câteva rânduri, când Sinsemilla mai vădise astfel de toane teatrale, Leilani se pretase la jocul ei, vorbin cu arhaisme și gesticulând exagerat, în speranța că s-ar putea apropia cât de cât de ea, ca o fiică de mama ei.
    De fiecare dată însă ideea asta se dovedise neinspirată. Biata Sinsemilla nu accepta să devii și tu unul dintre personajele dramei; menirea ta era să admiri interpretarea ei, fiindcă spectacolul fuusese scris doar pentru ea.
    Prin urmare, fetița spuse:
    - Sunt eu. Ce faci?
    - Intră, intră, domniță Leilani. Și vino fuga aici, la regina ta!
    Hait! Treaba părea mai complicată decât varianta cu sânge și mutilare.
   Dormitorul principal, la fel ca toate celelalte încăperi din rulotă, era ca o cocină.
    Sinsemilla ședea pe pat, peste cuvertura din poliester verde-praz, rezemată pe un maldăr de perne. Purta neglijeul lungu, cu broderii pe poale, pe care îl cumpărase cu o lună în urmă la un talcioc de lângă Albuquerque, New Mexico, când se duseseră să exploreze enigmele extraterestre de la Roswell.
    - Ce spui tu, domniță, în prezența Cleopatrei?
    După ce făcu doi pași în cameră, Leilani se opri și, renunțând să-i atragă atenția Sinsemillei că o regină egipteană de acum peste două mii de ani nu avea cum să se comporte ca pe timpul cavalerilor Mesei Rotunde, spuse:
    - Aveam de gând să mă culc, dar voiam să văd ce mai faci.
    Fluturând din mână ca s-o cheme pe Leilani mai aproape, Sinsemilla zise:
     - Vino încoace, țărăncuțo, și las-o pe regina ta să te învețe ce înseamnă frumusețile Raiului.
    Leilani nu pricepea nimic din vorbele mamei sale. Știa însă din experiență că metoda cea mai înțeleaptă era să facă pe proasta.
    Mai făcu un pas, nu din obligație sau din curiozitate, ci fiindcă, dacă ar fi plecată din cameră prea repede, putea fi acuzată de proastă creștere.
    Sinsemilla nu le impunea copiilor ei reguli sau norme de comportare, ci le lăsa libertatea ce decurgea chiar din indiferența ei; însă devenea susceptibilă când simțea că indiferenței ei i se răspundea cu aceeași monedă și nu admitea să fie tratată cu răceală.
    Ridicându-se de pe pernă și aplecându-se ușor în față, biata Sinsemilla-Cleopatra rosti pe un ton insistent, ce ținea loc de poruncă dură:
    - Haide, fetișcano, vino, vino! Uită-te ce frumusețe avem aici! Îți doresc să fii și tu la fel de perfectă!
    Pe pat, se afla un recipient rotund, ca un fel de cutie pentru pălării, cu capacul de culoare roșie așezat alături.
    Sinsemilla fusese la cumpărături, ceva mai devreme, după-amiază. Preston era generos cu ea, dându-i bani pentru droguri și găteli.
    Poate chiar își luase o pălărie, știut fiind că atunci când voia să se facă frumoasă îi plăceau la nebunie beretele, băștile, șepcuțele, dar și pălăriile cu boruri mari, turbanele și alte asemenea podoabe capilare.
    - Nu mai pregeta, copilo! porunci regina. Vino imediat aici și privește această comoară paradisiacă.
    Era limpede că întrevederea cu Maiestatea sa nu putea să ia sfârșit, până când noua pălărie - sau ce-o fi fost acolo în cutie - nu avea să fie admirată cum se cuvenea.
    Înăbușindu-și un oftat, Leilani se apropie de pat.
    Observă că pe pereții cutiei, de jur împrejur. se aflau două șiruri de găurele. Deși, inițial, crezu că era vorba doar de un efect ornamental, Leilani înțelese repede rostul orificiilor, când văzu ce fusese transportat în ambalaj.
    Pe cuvertură, între cutie și Sinsemilla, capodopera paradisiacă se încolăcea lasciv: verde ca smaraldul, cu nuanțe cafenii și cu filigran de galben-crom. Trupul sinuos, capul turtit, ochii negri strălucitori și o limbă ce zvâcnea pe neașteptate.
    Șarpele întoarse capul ca să își inspecteze noua admiratoare și, din senin, se repezi la Leilani, cu iuțeala unui curent electric transmis dintr-un arc între doi poli încărcați.

                                                          20.

                                       În rulota de pe autostrada care ducea spre sud-vest, căre Nevada, Curtis și câinele ședeau pe pat, în întuneric, și mâncau crenvuști. Deveniseră foarte atașațo unul de celălalt, așa că, în ciuda beznei din jur, nu exista niciun pericol ca Old Yeller să confunde degetele băiatului cu vreo bucată din care ar fi vrut să se înfrupte. Între ei se stabilise o legătură de frate și soră. N-o lăsă să mănâne prea mulți crenvuști, de teamă să nu i se facă rău.
    Știind că în cazul lui nu se punea problema supraalimentării, băiatul consumă restul de cârnați, atunci când constată că Old Yeller ar putea rgurgita de la prea multă mâncare introdusă brusc în stomacul până atunci gol. Ca să poată fi „Curtis Hammond” are nevoie de multă energie.
    Ce cantitate uluitoare de energie i-o trebui probabil și Donellei, chelnerița cu forme minunate și o inimă pe măsură.
    Amintindu-și de Donella, începe să-și facă griji pentru soarta ei. Ce s-o fi întâmplat cu ea în ploaia aceea de gloanțe? Silueta ei fantastică reprezintă o țintă ușoară, dar, totodată, prin masivitatea ei e mai greu de ucis decât oamenii obișnuiți.
    În pare rău că nu s-a întors acolo, ca s-o salveze vitejește. Ce-i drept, e doar un băiețel fără prea multă experiență, pe când ea e o persoană adultă și extraordinar de deșteaptă. Nu contează, însă el tot regretă că nu i-a demonstrat cât e de curajos.
    Niște elice de elicopter uruie iarăși în noapte. Curtis tresare, așteptându-se ca o rafală de gloanțe să ciuruiască rulota sau tropăitul trupelor speciale să zgâlțâie acoperișul furgonetei, iar dintr-un megafon să răsune ordinul de a se preda imediat. Vâjâitul paletelor devine asurzitor, dar pe urmă scade și dispare cu totul.
    Judecând după zgomot, se pare că aeronava se îndreaptă spre sud-vest, de-a lungul autostrăzii. Asta nu e bine deloc.
    Terminând de mâncat crenvuștii, Curtis bea suc de portocale din sticla de plastic, dar își dă seama că și lui Old Yeller îi e sete.
    Amintindu-și de mizeria care se făcuse în Explorer, când încercase să-i dea câinelui să bea direct dintr-o sticlă de apă, se hotărăște să caute un castron sau ceva asemănător, în care să toarne lichidul.
    Curtis se dă jos din pat. Pipăie peretele pe lângă ușă, și găsește întrerupătorul.
    Obișnuit cu întunericul, simte inițial că lumina îl orbește. Vederea câinelui, în schimb, se adaptează imediat. După ce stătuse lungită până atunci pe pat, acum, se ridică în picioare, urmărind cu curiozitate mișcările lui Curtis și dând din coadă de nerăbdare.
    Dormitorul e mic, așa că nu există aici vase ornamentale care să-i poată fi de folos.
    Scotocind prin sertarele comodei, se simte ca un pervers. Nu știe el exact ce fac perverșii, însă intuiește că a-ți vârî nasul pe furiș în lenjeria altor persoane este un semn clar de perversiune.
    Roșu la față de jenă și neîndrăznind să se mai uite nici la Old Yeller măcar, băiatul renunță să mai caute în comodă și se concentrează asupra sertarului de sus al noptierei de alături.
    Înăuntru, printre alte lucruri care lui i se par inutile, găsește două borcane din plastic alb, fiecare cu un diametru de vreo zece centimentri și o înălțime cam de opt. Deși sunt cam mici, oricare dintre ele ar fi bun ca farfurioară pentru câine; n-ar rămâne decât s-o umple cu lichid de mai multe ori.
    Pe capacul unuia dintre cele două borcane, cineva a lipit o etichetă pe care scrie „rezervă”. În opinia lui Curtis, înseamnă că borcanul acesta nu le este de prea mare trebuință proprietarilor rulotei, așa că decide să și-l însușească, sperând ca lipsa obiectului să nu-i deranjeze prea mult pe cei doi.
    Deșurubează capacul, iar când îl scoate rămâne îngrozit văzând dinții dinăuntru, care rânjesc la el, cu tot cu niște gingii roz, dar, ce-i drept, fără vreo urmă de sânge.
    Simțind că i se taie răsuflarea de spaimă, aruncă borcanul înăuntru, unde îl găsise, și se trage de lângă noptieră. Parcă și aude cum dinții clănțăne în sertar, deciși să roadă tot și să iasă la suprafață.
    Deși n-are prea mulți ani, e suficient de informat în privința laturii sumbre a naturii umane, încât să înțeleagă perfect ce a văzut în borcanul acela.
    - Ucigași în serie, îi șoptește el lui Old Yeller. Ucigași în serie!
    Degeaba, cățeaua n-are cum să priceapă sensul acestei sintagme prea complicate. Îi lipsesc referințe culturale pentru asta. Încetează să mai dea din coadă, dar numai fiindcă simte frământarea celui care i-a devenit ca un frate.
    Curtis știe că trebuie, în continuare, să găsească un vas în care să toarne niște suc de portocale, dar în niciun caz nu va mai căuta în alte sertare de la noptieră. Exclus.
    Numai dulapul a rămas neexplorat.
    Filmele și cărțile avertizează că dulapurile sunt problematice. Există riscul să găsești într-un dulap cele mai oribile lucruri care ți se pot arăta într-un coșmar.
    Se holbează la imaginea sa într-una dintre ușile cu oglindă și nu-i deloc mândru de ceea ce vede. E palid la față, cu ochii mari și sticloși de frică. Poziția copilului năpădit de spaimă: corpul încordat, umerii aduși în față, capul vârât între clavicule și cumva aplecat în jos, ca și cum s-ar aștepta să-l lovească cineva.
    Old Yeller își îndreaptă atenția de la Curtis la dulap. Scoate un mârâit înfundat.
    Dacă îl pândește acolo ceva și mai hidos? Mai scârbos și mai înspăimântător decât dinții aceia?!
    În fine, e posibil și ca brusca neliniște a câinelui să nu aibă nimic de-a face cu conținutul șifonierului cu oglinzi. Poate că s-a molipsit doar de la starea sufletească a băiatului.
    Ușa dulapului zăngăne. Poate că doar vibrează, din cauza drumului.
    Decis să fie la înălțimea așteptărilor mamei sale, amintindu-și de remușcările pricinuite de faptul că nu fusese în stare s-o salveze pe Donella, hotărât să găsească un castron din care să-i dea să bea câinelui însetat, băiatul apucă strâns mânerul uneia dintre ușile glisante.
    Trage adânc aer în piept, își încleștează dinții și deschide dulapul.
    În momentul în care propria-i imagine alunecă lateral și băiatul dă cu ochii de interiorul șifonierului, oftează ușurat constatând că pe unicul raft lung dinăuntru nu se află borcane cu globi oculari puși la păstrare.
    Precaut, dar ceva mai liniștit, se lasă în genunchi, ca să caute în dulap vreun obiect pe care să-l poată folosi pe post de castron. Nu găsește decât pantofi de bărbați și de damă, dar răsuflă ușurat la gândul că încălțămintea aceasta nu e dotată cu niște picioare secționate.
    Alege un pantof bărbătesc, dintr-o pereche care pare absolut nouă, îl pune pe jos lângă pat și îl umple cu suc de portocale turnat din bidonul de plastic.
    În mod normal n-ar îndrăzni să distrugă lucrul altcuiva. Numai că ucigașii în serie nu merită respectul care li se cuvine cetățenilor cuviincioși.
    Old Yeller sare din pat și lipăie încântat lichidul delicios. Nu ezită și nici nu se oprește să analizeze gustul - de parcă toată viața ei n-ar fi băut decât suc de portocale.
    Nu e exclus, desigur, ca predecesorul lui, Curtis Hammond cel adevărat, să o mai fi lăsat și el să bea suc de portocale. Actualul Curtis Hammond totuși bănuiește că legătura dintre cățea și el se cimentează din ce în ce mai mult și că, de fapt, Old Yeller recunoaște gustul sucului, tocmai fiindcă băiatul a băut din el mai înainte.
    Umple la loc pantoful, pune jos bidonul cu suc și se așază pe marginea patului, ca să se uite la câine cum bea.
    - O să-ți port de grijă! promite el.
    E mulțumit de felul în care se comportă, în ciuda fricii. E mulțumit și de potențialul lui.
    O sirenă se aude în depărtare - pompierii, salvarea, poliția sau vreun șofer teribilist. Cel mai probabil, din păcate, poliția.
    Old Yeller ridică privirea; sucul i se prelinge peste mustăți.
    Țiuitul sirenei devine tot mai puternic, auzindu-se în spatele furgonetei-rulotă.

                                                            21.

                                  Cu fălcile larg căscate, arătându-și colții din spate în toată arcuirea lor afurisită și împungând aerul cu limba despicată la vârf, șarpele înoată prin aer cu agilitatea unui țipar prin apă, dar mai iute decât orice țipar, ca un foc de artificii exploziv lansat spre fața lui Leilani.
    Deși fetița se ferise la timp, e posibil și ca vipera să fi rata ținta, fiindcă dacă ar fi fost doar acea reacție instinctivă, reptila tot ar fi mușcat-o. Când șarpele se repezi pe lângă urechea ei stângă, lui Leilani i se păru că aude un sâsâit subțire; oricum, cert era că totuși simțise pe obraz zbaterea solzilor uscați.
    Mângâierea aceea sinistră o înfioră de groază, de parcă reptila odioasă i s-ar fi strecurat pe sub tricou.
    În clipa în care auzi sau i se păru că aude sâsâitul viperei, Leilani pivotă pe piciorul proteză, răsucindu-se într-o parte la timp pentru a vedea cum „comoara paradisiacă” descrie un lung arc spre podea.
    Șarpele nu era mare, o jumătate de metru sau cel mult un metru, și gros cam cât arătătorul unui bărbat, dar când se lovi de podea și se rostogoli, frângându-se cu furie, de parcă și-ar fi confundat încolăcirile cu cele ale unui animal de pradă, păru la fel de fioros ca orice piton masiv sau șarpe cu clopoței.
   După acest scurt moment de frenezie, vipera se descolăci și alunecă peste carpeta jerpelită, ca un fir iute de apă care se scurge printr-un mic șanț. Ajunsă sub pervaz, se încolăci iarăși și ridică semeț capul ca să evalueze situația și să vadă ce mai putea ataca.
    Pășind în față cu piciorul valid, trăgând după ea piciorul stâng, fără grația mult studiată, fără nicio urmă de demnitate, Leilani ieși poticnindu-se spre hol, încercând să-și păstreze echilibrul și sprijinindu-se cu mâna de tocul ușii.
    Trebuia să scape de șarpele acela periculos. Să ajungă la ea în dormitor. Să baricadeze ușa, ca să nu poată intra maică-sa.
    Sinsemilla se amuza copios. Râdea în hohote:
    - Nu e veninos, prostuțo! E un șarpe domesticit. Ha-ha-ha, dacă ai vedea ce mutră ai!
    Inima lui Leilani pompa, cu putere, aer în plămâni, astfel încât răsuflarea ei se auzea tare și sacadat.
    Ajunsă în pragul ușii, cu mâna încleștată pe clanță, aruncă o privire în spate ca să vadă dacă o urmărea șarpele. Vipera rămăsese încolăcită sub fereastră.
    În genunchi pe saltea, maică-sa sălta ca o școlăriță, foarte încântată de festa pe care i-o jucase lui Leilani.
    - Vai, ce naivă ești! Nu vezi că-i doar o mică vietate alunecoasă și inofensivă?!
    Dar ce să facă? se întreba Leilani. Dacă fugea în camera ei și bloca ușa, tot nu ar fi în siguranță, fiindcă mai devreme sau mai târziu va trebui să iasă - ca să mănânce sau să se ducă la baie.
    Urmau să mai rămână aici câteva zile, iar dacă dihania era lăsată liberă prin casă însemna că te puteai trezi cu ea oriunde; și în timp ce ea ar fi ieșit din cameră ca să se ducă la toaletă, ori să-și ia ceva de mâncare, vipera ar fi putut să se strecoare în cameră, târându-se prin spațiul larg de sub ușă. Sau ar fi putut s-o aducă acolo Sinsemilla.
    Și atunci vipera se putea vârî sub patul lui Leilani, ba chiar în patul ei. Prin urmare, Leilani nu mai avea unde să se izoleze sau unde să-și afle liniștea.
    Sărind pe pat și hilizindu-se încântată, Sinsemilla retrăia momentul care ei i se păruse atât de cominc:
    - Șarpele bang prin aer, iar Leilani țuști la o parte, aproape zburând și ea, după care o tulește pe ușă ca un cangur beat!
......................................................................

La un pas de paradis, Dean Koontz

..........................................................................
                                    5-20

                   - Mai bine zis peste câteva zile, spuse Leilani. Apropo, nu vi se pare uimitor cât de des apar zvonurile despre piticaniile astea cenușii și ciudate care își fac praf limuzinele intergalactice?! Dacă ar ajunge vreodată să cucerească Pământul, nu cred că am avea de ce să ne facem prea multe griji.

    Micky crezuse că, povestind toate astea, fetița se va destinse până la urmă, dar constata că, pe măsură ce continua să ocolească subiectul legat de soarta fratelui ei, Leilani devenea tot mai încordată.

    - Ok, care-i treaba, de fapt? Ce legătură există între toate chestiile astea despre OZN și Lukipedia?
    După o ușoară ezitare, Leilanu spuse:
    - Doctorul Doom zice că a avut o viziune, în care se făcea că eu și frate-meu vom fi vindecați de extratereștri.
    - Vindecați?!
    Micky nu considera că diformitățile fetiței erau o boală sau o infirmitate. Văzând la Leilani atâta siguranță de sine, istețime și spirit răzvrătit, îți venea greu, de fapt, să concepi că era o persoană handicapată, chiar dacă mâna ei stângă, pusă pe masă, arăta atât de neputincioasă, până și acum, în lumina slabă a celor trei lumânări.
    - Luki s-a născut cu o malformație urâtă la bazin, articulații defectuoase ale șoldurilor, ca la jucăriile stricate, femurul drept mai scurt decât stângul și niște oase lipite la piciorul drept. Teoria Sinsemillei este că, din cauza halucinogenelor luate de ea în timpul sarcinii, copilul a ieșit înzestrat cu puteri supranaturale.
    Arșița nopții n-avea forța să topească toată gheața din oasele lui Micky. Își amintea obsedant de femeia în neglijeul vaporos, cu fața schimonosită de furie și rânjind cu dinții pătați de umbrele razelor lunii.
    - Ce părere ai de teoria asta, doamnă D? întrebă Leilani, cu o gravitate ce denota o furie multă vreme înăbușită, și nu pe tonul ei glumeț obișnuit.
    - Nasoală, spuse mătușa Gen.
    Leilani zâmbi strâmb.
    - Da, nasoală. Încă mai așteptăm ziua când voi putea prezice numerele care vor ieși câștigătoare la loto săptămâna viitoare, când voi putea declanșa incendii doar cu puterea minții sau când mă voi teleporta la Paris, ca să iau masa de prânz.
    - Unele dintre problemele fratelui tău... Mie mi se pare că măcar o parte din ele s-ar fi putut remedia prin operații.
    - Oh, mama e mult prea deșteaptă ca să pună vreo bază în medicina apuseană. S-a bizuit pe armonia sferelor, incantații, leacuri homeopate și pe o mulțime de cataplasme, care ar fi putut concura la miros cu cele mai oribile miasme din canalele Calcuttei.
    Micky terminase și a doua ceașcă de cafea. Nici nu-și amintea când o băuse. Se ridică în picioare, ca să-și mai toarne o porție.
    Avea o senzație de neputință și simțea nevoia să facă ceva tot timpul cu mâinile, fiindcă, dacă nu și le ținea ocupate, exista riscul să  o apuce o criză de nervi. Îi venea să bată pe cineva, de dragul lui Leilani, să se răcorească bine pocnind pe careva, dar aici nu avea pe cine. Dar, și dacă se ducea alături să-i bage mințile în cap Sinsemillei, asta presupunând, evident, că nebuna nu ar omorî-o, tot n-ar putea ameliora situația fetiței, ba dimpotrivă, n-ar reuși decât să agraveze lucrurile.
    În picioare, lângă bufet, unde era întuneric, Micky își turna cafea bârjbâind ca orbii.
    - Prin urmare, dementul ăsta vă târăște pe tine și pe Luki cu mașina peste tot, în căutarea unor extratereștri cu forțe tămăduitoare, zise Micky.
    - Cu „tehnologie tămăduitoare”, o corectă Leilani. Ăsta e planul în baza căruia am acționat cu toții de patru ani încoace.
    - Leilani, scumpete dulce, nu trebuie să te mai întorci acolo, decretă Geneva. Noi n-o să te lăsăm să te mai duci înapoi la ei. Nu-i așa, Micky?
    Poate singurul lucru bun legat de furia care făcuse scrum viața lui Micky era faptul că și toate iluziile ei dispăruseră în același fel. Ea nu avea fantezii inspirate din filme sau din alte curse. Mătușa Gen putea, eventual, să-și imagineze că ar fi Ingrid Bergman și că ar avea capacitatea să salveze un copil sărman abandonat, pândit de primejdii, și asta doar arborând un zâmbet fascinant sau recurgând la un dispreț princiar, pe când Micky își dădea seama că se aflau într-o situație fără ieșire.
   Pe de altă parte, dacă deznădejdea reprezenta singurul rezultat, poate că mistuirea iluziilor nu era totuși chiar atât de dezirabilă.
    Micky se așeză din nou la masă.
    - Unde s-a produs dispariția lui Lukipela?
    Leilani își îndreptă privirea spre fereastra bucătăriei, însă s-ar fi zis că, de fapt, contempla ceva aflat departe, deopotrivă în timp și în spațiu, dincolo de întunericul care coborâse între timp.
    - În Montana. În locul acela din munți.
    - Când asta?
    - Acum nouă luni. Pe 19 noiembrie. Ziua lui Luki era pe 20. Atunci, ar fi împlinit zece ani. În viziunea doctorului-catastrofă, vindecarea noastră de către extratereștri se producea înainte ca noi să fi trecut pragul vârstei de zece ani. Eu și Luki urma să devenim „normali” până să atingem vârsta de zece ani, așa i-a promis el Sinsemillei.
    - „Lumini stranii pe cer”, cită Miky, „raze verzuir care te trag din pantofi, sus de tot până la navva-matrice”.
    - Eu, una, n-am văzut așa ceva. Dar mi s-a spus că exact asta i s-a întâmplat lui Luki.
    - Ți s-a spus?! se miră Gen. Despre cine e vorba, dragă?
    - De așa-zisul taică-meu. În ziua aceea, după-amiaza târziu, a parcat rulota undeva lângă șosea. Nu era un teren de campare. Nici măcar un popas în toată regula, unde să găsești niște dușuri sau măcar mese pentru picnic. Era pur și simplu un fel de tăpșan la marginea drumului. Cu păduri de jur împrejur. A zis că vom merge într-o parcare pentru rulote abia mai târziu. Voia întâi să ne ducem în locul acela special, la vreo trei kilometri mai încolo, unde un tip pe nume Carver sau Carter parcă, susținea că fusese răpit de niște calamari roșii de pe Jupiter sau cam așa ceva. Am crezut că o să ne târască pe toți până acolo, ca de obicei, dar după ce a detașat de rulotă automobilul mic pe care îl remorcăm în permanență, a spus că îl ia doar pe Luki cu el.
    Fetița tăcu.
    Micky nu insistă să afle mai multe detalii. Simțea nevoia să știe ce se întâmplase în continuare, dar într-un fel  parcă nu voia totuși să afle.
    După un timp, Leilani întoarse privirile spre Micky, abandonând imaginile acelui noiembrie din trecut.
    - Mi-am dat seama de-atunci ce se petrecea. Am vrut să merg cu ei, dar Preston nu m-a lăsat. Iar Sinsemilla... m-a reținut cu forța.
    O nălucă traversă în fugă memoria fetiței, un duh plăpând ca o jucărie stricată, șonticăind cu un picior mai lung decât celălalt. Micky zărea parcă aievea silueta acestei apariții în ochii albaștri ai fetei.
    - Țin minte cum Lukipela s-a dus la mașină, șchiopătând, cu pantoful lui ortopedic cu talpă groasă, cu piciorul țeapăn și legănându-și ciudat bazinul, cum făcea de fiecare dată când pășea. Și pe urmă... când au demara.... Lukipela s-a uitat înapoi spre mine. Nu-i vedeam fața clar, din cauza geamului murdar. Mi s-a părut că îmi făcea cu mâna.

                                                         14.

                            Instalat fericit la masă, pe taburetul lui, prostovanul de Burt Hooper știe despre el că e un camionagiu, care mănâncă pui cu crochete de cartofi, însă habar n-ar că e leit Forest Gump, bun la suflet, dar, oricum, un gogoman. Bine intenționat, domnul Hooper arată spre coridorul care duce la toalete.
    Cei doi cowboys pornesc în același timp spre Curtis.
    Donella strigă după ei, dar nici măcar ea, în pofida dimensiunilor ei impunătoare, nu-i poate opri doar cu vorba.
    În dreapta lui Curtis, se găsește o ușă pivotantă, cu o inserție ovală din sticlă. Hubloul acesta este plasat prea sus ca să poată vedea prin el, așa că împinge ușa ca să treacă, fără să știe ce se află dincolo.
    A ajuns într-o bucătărie de restaurant, pardosită cu plăci de gresie albă. Șirurile de mașini de gătit, cuptoare, frigidere, ciuvete și mese de pregătit mâncarea, toate din oțel inoxidabl, strălucitoare și bine frecate formează un labirint de coridoare prin care un băiețel poate foarte bine scăpa, furișându-se în grabă, ghemuit.
    Nu toate mâncărurile servite în restaurant sunt pregătite de către cei doi bucătari din sala de mese. În bucătărie lucrează multe persoane, toate ocupate până peste cap. Nimeni nu pare să-i dea atenție lui Curtis când intră acolo.
    De la un cuptor la altul, pe lângă o plită de gătit mai lungă, pe lângă un șir de tigăi adânci pline de ulei încins care sfârâie, ocolind capătul unei mese alungite pentru pregătit mâncarea, Curtis se strecoară repede într-o nișă îngustă, care are pe jos niște preșuri de cauciuc nu prea bine fixate.
    Se ghemuiește pe vine, sperând că a reușit să se facă nevăzut până să apară cei doi cowboys. Încearcă să nu se ciocnească de bucătari, ocolindu-i ba prin stânga, ba prin dreapta. Degeaba, însă, de data asta nu mai trece neobservat.
    - Hei, puștiule!
    - Ce cauți aici, băiete?!
    - Ia, bagă de seamă, bagă de seamă!
    Tocmai intră în următoarea nișă, afundându-se și mai mult în bucătăria uriașă, când îi auzi pe cei doi cowboys, care se apropie. Da, ei sunt, nu încape nicio îndoială. Aroganți și setoși de sânge ca niște ofițeri din Gestapo, se năpustesc pe ușa batantă, tropăind cu cizmele pe pardoseala de gresie.
    Ca reacție la apariția celor doi, bucătarii amuțesc și încremenesc pentru o clipă ca  niște marionete. Nimeni nu întreabă cine sunt acești intruși fioroși, nimeni nu îndrăznește să mai atingă vreo oală, de teamă să nu atragă atenția, poate fiindcă toți se tem că ar putea fi vorba de niște agenți federali de la serviciul de imigrații, veniți special să facă o razie în căutarea unor străini intrați ilegal în țară.
    Dar, datorită prezenți celor doi intruși, Curtis are acum aliați.
    În timp ce băiatul ghemuit pe vine înaintează în salturi prin bucătărie, bucătarii, spălătorii de vase se dau la o parte din calea lui, îl lasă să treacă, fac un paravan din trupurile lor, ca să-l ascundă de privirile celor doi cowboys și îl dirijează cu gesturi discrete spre ceea ce puștiul presupune că este o ieșire de serviciu.
    E speriat rău, simte din plin gustul amar al morții care stă la pândă, toracele i s-a chircit de tot, iar fiecare răsuflare a devenit un chin, inima îi bate ca o ciocănitoare furioasă, dar cu toate astea simte aromele delicioase de pui la rotisor, friptură la cuptor și cartofi prăjiți. Frica nu-i anihilează complet foamea și, în ciuda salivei amare, apetitul i-a rămas intact.
    Zgomotele din urma lui îi indică faptul că asasinii încearcă să-l înhațe. Se aud glasuri supărate, când bucătarii își dau seama că acești doi cowboys nu dețin autorizațiile necesare pentru a le verifica actele și protestează împotriva prezenței lor acolo.
    La o masă plină cu teancuri de farfurii curate, Curtis se oprește și, rămânând tot pe vine, îndrăznește să ridice capul. Trage cu ochiul printre două vrafuri de farfurii și îl vede pe unul dintre urmăritori cam la vreo cinci metri distanță.
    Urmăritorul e chipeș, cu o față aproape prietenoasă. Dacă, în loc să-i scapere ochii de furie, s-ar apuca brusc să zâmbească și ar deveni amabil, n-ar fi exclus ca bucătarii să treacă de partea lui și să-l ajute să-și captureze prada.
    Dar, deși uneori se lasă amăgit de aparențe, Curtis e suficient de perspicace, încât să-și dea seama că omul acesta emană prin toți porii toxinele ucigașe care i-au viciat creierul.
    În timp ce înaintează pe culoarul unde se pregătesc salatele, străinul privește în stânga, în dreapta, împingând la o parte pe bărbații și femeile care îi stau în drum, de parcă ar fi niște piese de mobilier. Complicele nu se vede imediat în spatele lui; probabil că a luat-o pe altă parte.
    Pe jumătate ghemuit, clătinându-se dintr-o parte în cealaltă și balansând din brațe ca să-și păstreze echilibrul, așa cum fac maimuțele când fug speriate, băiatul ocolește prin capăt o masă lungă și se întâlnește cu un bucătar, care își plimbă privirile prin bucătăria imensă, urmărind mișcările hăitașilor. Bucătarul în uniformă albă e un înger, probabil, din moment ce ține în mână un pachet cu crenvuști proaspeți.
    O bubuitură zgâlțâie încăperea, făcând să zdrăngăne vesela. Cineva se năpustește prin ușile batante, venind de pe holul care duce la toalete, pe urmele celor doi cowboys.
    Alți pași grăbiți răsună greoi pe pardoseala cu gresie. Glasuri. Pe urmă, strigăte:
    - FBI! FBI! Stai, stai, stai!
    Curtis pune mâna pe crenvuști.
    Surprins, bărbatul dă drumul pachetului.
    Bucuros de comoara lui gastronomică, Curtis o zbughește pe lângă bucătar spre libertate și o cină improvizată, surprins de sosirea agenților FBI, dar nicidecum liniștit de această turnură neașteptată a evenimentelor.
    „Când plouă, toarnă cu găleata”, așa spunea maică-sa. „Dar când vin inundațiile, noi nu intrăm în panică, nu-i așa, băiete?” Iar el știa întotdeauna  răspunsul la această întrebare mai mult retorică: „Nu, noi nu intrăm niciodată în panică”. Iar ea obișnuia să mai adauge: „Și de ce nu intrăm în panică în timpul inundațiilor?!” La care el zicea: „N-avem timp de asta, fiindcă trebuie să înotăm!”
    În spatele lui, în altă parte a bucătăriei, niște farfurii cad și se sparg, iar o oală de supă sau vreo cratiță, se răstoarnă pe pardoseală.
    Pe urmă, se aud focuri de armă.

                                                    15.

                                  Cafeaua fiersese prea mult și devenise cam amară. Ajunsă la a treia ceașcă, pe Miky n-o mai deranja gustul pe care-l căpătase lichidul. De fapt, povestea lui Leilani răscolise în Micky o profundă amărăciune, care își găsea un corespondent perfect în aroma cafelei.
    - Prin urmare, tu nu crezi că pe Lukipela l-au luat extratereștrii, îi zise Geneva fetiței.
    - Nu, dar mă prefac, zise Leilani încetișor. De față cu doctorul Doom, simulez că dau crezare poveștii lui, că aștept cu nerăbdare ziua când Luki va veni înapoi la noi - poate peste un an, peste doi - vindecat la trup. E mai prudent așa.
    Micky era cât pe-aci să întrebe dacă Sinsemilla credea că extratereștrii îl răpiseră pe Luki. Dar, pe urmă, își dădu seama că femeia pe care o întâlnise mai devreme avea toate motivele să accepte cu ușurință o asemenea poveste.
    Leilani luă prima îmbucătură din a doua porție de plăcintă. Mesteca tacticos, prea mult poate, având în vedere cât de coaptă era umplutura de mere rase, și privea lung la farfurie, nedumerită parcă de gustul schimbat al desertului.
    - Dar ce motiv ar avea omul ăsta să omoare un copil nevinovat? întrebă Geneva.
    - Asta face el. La fel cum poștașul distribuie corespondența, spuse Leilani, ridicând din umeri. Citește despre el și o să te lămurești.
    - Dar nu te-ai dus la poliție, remarcă Micky.
    - Cine? Eu, un copil?
    - Polițiștii țin seama de ceea ce spun copiii, interveni Geneva.
    Micky știa din experiență că nu puteai pune bază pe așa ceva.
    - Oricum, indiferent dacă poliția te-ar crede sau nu, cert e că n-ar înghiți povestea tatălui vitreg despre vindecări de pe alte planete.
    - Nici pomeneală să le spună el așa ceva. Tipul susține că extratereștrilor nu le place să li se facă publicitate. Și asta nu fiindcă ar fi modești. Doctorul Doom zice că, dacă povestim cuiva despre ei, n-o să-l mai aducă pe Luki înapoi niciodată. Prin urmare, n-avem voie să vorbim despre extratereștri decât între noi. Sinsemilla respectă această interdicție.
    - Dar, dacă ar trebui să explice unde a dispărut Luki, ce-ar spune? întrebă Geneva.
    - În primul rând, nimeni n-ar avea cum să remarce sau să se gândească să întrebe așa ceva. Suntem veșnic în mișcare, cutreierând toată țara. Nu avem niște vecini permanenți și nici prieteni, cu excepția oamenilor cu care facem cunoștință întâmplător, bunăoară, când ne oprim seara în vreun camping, pentru ca, apoi, să nu ne mai întâlnim niciodată cu ei. De mult de tot, Sinsemilla a rupt orice relația cu rudele ei. Asta a fost înainte să mă nasc eu. N-am cunoscut pe nimeni din familia ei, nici măcar nu știu pe unde locuiesc rudele ei. Nu vorbește niciodată despre ele; doar din când în când nu se poate abține să nu remarce că erau niște indivizi intoleranți și gomoși - deși, cum bănuiți, probabil, ea folosește un limbaj mult mai colorat.
    Fetița duse cu furculița la gură încă o bucată de plăcintă, mestecând din nou cu aceeași expresie de stoicism, de parcă ar fi mâncat conopidă, nu cu scârbă, ci cu indiferență.
    - Bun, dar dacă poliția întreabă de Luki... începu Geneva.
    - Nu contează. Vor zice că n-a existat niciodată, fabulez eu, ca atunci când îți născocești prieteni de joacă imaginari.
    - Dar nu se poate, dragă, i-ar prinde cu minciuna.
    - Ei, ba bine că nu, se poate foarte bine. Și până să apară doctorul Doom, Sinsemilla se muta de colo-colo. A fost cu mai mulți bărbați, în perioada aceea; unii se drogau, alții vindeau droguri, dar toți alergau după chilipiruri, toți se mutau dintr-un loc în altul, fiindcă, dacă n-o făceau, riscau ca poliția locală să-i bage la zdup. În fine, cine știe pe unde or mai fi acum tipii ăștia sau dacă și-ar mai aminti veunul de Luki - or dacă ar mai admite măcar că l-au cunoscut.
    - Certificatele de naștere, sugeră Micky. Acestea ar constitui o dovadă. Unde te-ai născut? Luki unde s-a născut?
    Încă o îmbucătură de plăcintă înghițită cu un aer posomorât.
    - Nu știu, zise Leilani.
    - Nu știi unde te-ai născut?
    - Sinsemilla zice că ursitoarele nu au cum să te găsească și să-ți taie firul vieții, dacă nu știu unde te-ai născut, dar n-au cum să afle asta, dacă nici tu nu vei pomeni vreodată numele locului, așa că atunci vei trăi veșnic. Zice că noi ne-am născut acasă, dar nu știu unde anume. În cel mai bun caz... poate cu o moașă. Aș rămâne absolut stupefiată, dacă aș afla că nașterile noastre au fost înregistrate vreodată undeva.
    Cafeaua amară se răcise. Micky sorbea totuși din ea, ca și cum s-ar fi temut că, dacă n-o bea, ar fi adus coniacul și l-ar fi băut, indiferent de obiecțiile lui Leilani. Alcoolul nu-i potolea niciodată furia. Numai mânia o mai făcea să meargă înainte, așa că până de curând nici nu voie să renunțe la ea.
    - Știi numele tatălui tău, spuse Geneva, încrezătoare. Dacă l-ai putea găsi...
    - Nu sunt sigură că eu și Lukipela avem același tată. Sinsemilla nu ne-a spus niciodată. Poate nu știe nici ea. Luki și cu mine avem același nume de familie, dar asta nu înseamnă nimic, fiindcă nu ăsta e numele tatălui nostru. Nu ne-a spus niciodată cum îl chema.
    Micky se cutremură când îi reveniră în minte ochii furibunzi ai Sinsemillei, cu mult alb în jurul pupilelor, ca doi aștri lunari din alte galaxii.
    - Ea îi zice simplu „Klonk”, susținând că ăsta e zgomotul care se auzea dacă ciocăneai cu degetul în țeasta lui. Îl urăște enorm și poate de-aceea ne urăște un pic și pe noi - pe mine și pe Luki. Iar pe Luki mai mult decât pe mine,  nu știu de ce.
    În ciuda lucrurilor pe care le știa despre Sinsemilla Maddoc, Geneva nu suporta această acuzație împotriva femeii.
    - Leilani, scumpete dulce, și așa profund tulburată psihic cum e, ea tot mama ta rămâne, iar în felul ei te iubește foarte mult.
    Mătușa Gen nu avea copii, dar nu fiindcă așa voise ea. Dragostea pe care nu avusese niciodată ocazia să o dăruiască unei fiice sau unui fiu își păstrase intact tot potențialul, devenind un mare rezervor afectiv, din care sentimentele ei se revărsau acum asupra tuturor ființelor pe care le întâlnea.
    - Nicio mamă nu-și detestă copilul, draga mea. Nicio mamă, crede-mă.
    Nu era prima oară când Micky regreta căGeneva nu era mama ei. Cât de diferită ar fi fost viața ei - complet lipsită de furie și de impulsuri autodistructive.
    - Unul dintre motivele care mă determină să cred că îl urăște pe Luki mai mult decât pe mine este numele pe care i l-a dat, insistă Leilani. Zice că mie mi-a spus Leilani, adică „floare cerească”, fiindcă poate așa.... lumea nu va mai vedea în mine doar o infirmă jalnică. La biata Sinsemilla, asta înseamnă culmea grijii materne. Dar tot ea zice că a știut cum va fi Luki, încă dinainte de a-l aduce pe lume. În havaiană, Lukipela înseamnă Lucifer.
    Geneva părea atât de îngrozită, încât n-ar fi fost de mirare dacă ar fi adus la masă coniacul care o tot tentase pe Micky, dar de data asta pentru sine, ca să-și ridice moralul.
    - Niște fotografii, sugeră Micky. Poze cu tine și cu Luki. În felul acesta s-ar demonstra că n-a fost doar fratele tău imaginar.
    - Au distrus toate fotografiile cu el. Pentru că, atunci când va veni înapoi cu extratereștrii, va fi perfect din punct de vedere fizic. Cine l-ar vedea în poze așa plin de diformități și-ar da seama imediat că numai niște ființe de pe altă planetă ar fi putut să-l vindece. Acum, doar în gând mai pot vedea chipul lui. N-am să uit nicicând cum arăta, insistă fetița, cu un glas mai blând, dar și mai pătrunzător totodată, așa cum aerul își face loc acolo unde apa nu ajunge. Nu se poate să fi fost pe pământul ăsta și să fi suferit, așa cum a suferit el, ca, apoi, să dispară complet, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Nu e drept așa ceva. Fir-ar să fie, nu e drept deloc! Cineva are datoria să țină minte, pricepeți?! Cineva.
    Dându-și seama de grozăvia situației în care se afla fetița, Geneva amuțise consternată, cuprinsă de un fel de paralizie emoțională trecătoare. Toată viața ei, până acum, Geneva Davis găsise întotdeauna cuvintele de consolare potrivite pentru orice împrejurare, știuse când să le aline semenilor rănile inimii, cu o mângâiere duioasă pe păr, sau când să le alunge teama, cu o sărutare tandră pe frunte.
    Cu un aer solemn, Micky termină și a doua porție de plăcintă, mâncând parcă nu pentru a-și satisface propria nevoie sau dorință, ci de dragul celui care nu putea fi prezent acolo, la masă, mâncând parcă în numele lui Luki, un frate căruia îi plăcuse, probabil, plăcinta cu mere și a cărui memorie trebuia alimentată pe parcursul lungii lui absențe.

                                                   16.

                              Împușcături, dar și cârnați. Vânători periculoși, dar haosul oferă acoperire.
    Curtis speră că nu va trebui să tragă nimănui un șut în organele sexuale, ceea ce nu înseamnă că nu e pregătit să facă tot ce este necesar pentru a supraviețui.
    Din fire, el e o persoană mai degrabă visătoare decât calculată, mai mult poet decât războinic, deși se impune să aibă o atitudine ori poetică, ori războinică atunci când strânge la piept pachetul cu cârnați.
    Ocolind și trecând pe sub alte mese de gătit, pe lângă bufete înalte cu rafturi pline de vrafuri de farfurii, pitindu-se în dosul imensității aparatelor culinare, Curtis se deplasează constant spre capătul bucătărie.
    Niciunul dintre angajați nu se mai oferă să-l dirijeze. Acum, ei sunt preocupați să se ferească, să se târască pe burtă ca soldații prin tranșee și să îngâne rugăciuni, fiecare dintre ei fiind hotărât să-și păzească fundul prețios pe care mămica i l-a pudrat cândva drăgăstos cu talc.
    Curtis aude cum gloanțe de plumb ricoșează șuierând sau țiuind în contact cu capacele aragazelor sau cu alte suprafețe metalice, înfingându-se în lemn sau tencuială. Vesela împușcată explodează într-un vacarm infernal; sub ploaia de gloanțe, rafturile metalice sună discordant; dintr-o instalație frigorifică distrusă, agentul de răcire se evaporă rapid ca o ceață toxică, fluierând aidoma unor spectatori nemulțumiți de concertul unor muzicieni netalentați; poate că, la urma urmei, chiar va redeveni poetic, în mijlocul unui asemenea tărăboi.
    Agenții federali nu obișnuiesc să înceapă tratativele prin focuri de armă, ceea ce înseamnă că tot cei doi cowboys au deschis ostilitățle.
    Lucrurile au luat o turnură uimitoare, dar tămbălăul din jur îl împiedică pe Curtis să înțeleagă pe deplin ce se întâmplă, de fapt. Dacă autoritățile federale au detectat prezența forțelor ostile care îl urmăresc pe băiatul orfan, înseamnă că au luat act și de existența băiatului, iar dacă i-au recunoscut pe urmăritori, nu se poate să nu-l recunoască și pe băiat.
    Curtis avusese senzația că e urmărit de un pluton întreg. Dar dacă o fi un regiment, poate? Iar dușmanii dușmanilor lui nu sunt întotdeauna prietenii lui, categoric nu, în cazul acesta.
    Trece de marginea unei alte niște și dă peste un angajat așezat pe podea, ghemuit într-un colț, la capătul unui șir de bufete. Bucătarul pare paralizat de frică.
    Într-un colț al bucătăriei, urlă un bărbat. Poate că a fost împușcat. Curtis n-a mai auzit niciodată țipătul unei victime lovite de gloanțe. E ca un răcnet hidos de agonie. A mai auzit urlete din-astea și înainte, prea des chiar. Greu de crezut că o rană de glonț poate declanșa asemenea zbierete îngrozitoare.
    Urletele înfiorătoare acționează asupra sângelui băiatului ca oțelul asupra laptelui și, deși o rafală bubuitoare de împușcături pune capăt țipetelor, băiatului tot îi îngheață sângele în vine. I-a pierit cheful și de crenvuști dar tot îi strânge în mână cu îndârjire, știind din experiență că, și după greața provocată de frică, tot te apucă foamea.
    În plus, el n-are voie să uite de Old Yeller. „Cățel cuminte! Vin acum, cățel mic și scump.”
    Îi țiuie urechile de la lungile rafale de împușcături. Acum însă când vacarmul a încetat, Curtis aude oameni țipând - doi bărbați înjură, iar o femeie murmură rugăciune după rugăciune. Tonul glasurilor lor sugerează că lupta nu s-a terminat și că, poate, nici nu va fi scurtă; nici urmă de calm în vocile lor - doar spaimă, teroare, prudență.
    Când se apropie de capătul bucătăriei, vede câțiva angajați care se îmbulzesc să iasă pe ușă.
    Întâi, se gândește să meargă după ei, dar pe urmă observă că intră toți într-un răcitor încastrat în zidărie, cu intenția, probabil, de a închide bine ușa izolată din fier. Un bun refugiu contra gloanțelor.
    Dar Curtis nu vrea un refugiu, ci o ieșire pe unde să fugă. Repede de tot.
    Încă o ușă. Dincolo se află o cămară mică, iar în celălalt capăt o ușă. Înăuntru, pe ambele laturi, rafturi metalice perforate, pe care sunt depozitate bidoane din plastic pline cu suc de portocale, suc de mere, lapte, dar și cartoane cu ouă, calupuri cu brânză...
    Înșfacă mânerul unui bidon cu suc de portocale, propunându-și să nu uite să revină într-o bună zi în Utah - presupunând că reușește acum să scape teafăr de-aici - ca să aducă înapoi recipientul, dar și crenvuștii. Deși e sincer în intenția de a plăti pentru ceea ce ia acum, tot se simte ca un hoț.
    Punându-și toate speranțele în ușa din capăt, Curtis descoperă că aceasta se deschide spre o încăpere mai mare, unde, fiind mai cald, sunt depozitate produse care nu au nevoie să stea la rece; cutii cu șervețele de masă, hârtie igienică, detergenți lichizi, ceară de parchet.
    În mod logic, magazia aceasta ar trebui să dea spre o rampă de încărcare sau spre o parcare; într-adevăr, de partea cealaltă a următoarei uși presupunerea lui se confirmă. O adiere caldă, fără arome culinare și fără miros de gloanțe îl întâmpină zglobiu, ca un câine jucăuș, și îi răvășește părul.
    O ia la dreapta pe rampa aproape întunecată și, dintr-un salt, ajunge în capăt. Coboară patru trepte de piatră și nimerește într-o parcare mai slab luminată decât cele pe care le-a văzut înainte.
    Probabil că majoritatea vehiculelor de aici aparțin angajaților de la restaurant, stația de benzină, motel și magazine.
    Ținând într-o mână bidonul cu suc delicios, iar în cealaltă pachetul cu crenvuști, Curtis o zbughește printre două automobile, dorind cu disperare să dispară de-acolo înainte ca toți urmăritorii să tabere deodată asupra lui.
    În momentul în care se contopește cu umbrele dintre vehicule, aude strigăte, tropăituri - brusc atât de aproape.
    Se răsucește brusc, cu fața spre direcția din care a venit, gata să-l împroaște cu sucul din bidon pe primul agresor care ar apărea. Crenvuștii nu-s buni pe post de armă. Instrucțiunile de autoapărare primite de la mama lui nu s-au referit niciodată la cârnați. Așa că, în afară de suc, nu-i rămâne decât să tragă șuturi în organele sexuale.
    Doi, trei, cinci bărbați țâșnesc prin fața mașinilor parcate paralel, ca o haită formidabilă de specimene voalate, toți purtând ori veste negre, ori hanorace negre, cu literele FBI strălucind albe pe piept și pe spate. Doi au puști, ceilalți pistoale.
    Sunt atât de concentrați la ieșirea din spate a restaurantului, încât, trecând prin dreptul lui Curtis, niciunul nu-l observă.
    Băiatul scapă neatins și rămâne în posesia periculosului bidon cu suc și a inofensivilor crenvuști. Inspirând adânc aerul fierbinte al deșertului și scoțându-l afară mai cald decât îl absorbise, băiatul se îndreaptă spre vest, folosind vehiculele angajaților pe post de paravan. Nu prea știe încotro s-o apuce, însă abia așteaptă să se îndepărteze de acest complex de clădiri.
    Ocolește prin spate o camionetă Dodge, intrând repede pe un alt culoar, iar aici îl așteaptă cățeaua credincioasă, o formă neagră stropită cu niște spirale albe. E în alertă, cu urechile ciulite, nu fiindcă a adulmecat mirosul de crenvuști, ci pentru că simte primejdia în care se află stăpânul.
    - Bravo, cățea cuminte. Hai să plecăm de-aici!
    Cățeaua se rotește și-o ia din loc, nu alergând, ci la pas, ca să rămână lângă băiat. Bizuindu-se pe simțurile ei fine și știind că nu-l va conduce spre posibili complici ai celor doi cowboys și nici spre alți agenți federali înarmați până în dinți, Curtis se lasă călăuzit de ea.

                                                      17.

                                 Tuturor, cu excepția lui Noah Farrel, „Căminul celor singuratici și uitați de mult”, le era cunoscut sub denumirea de Sanatoriul „Cielo Vista”. Numele așezământului sugera o perspectivă paradisiacă, dar oferea în schimb doar un colț de purgatoriu.
    Nu prea știa de ce, în mintea lui, dăduse acestei instituții un nume cu niște conotații atât de emoționale. Viața, în general, îl lecuise de orice sentimentalism, deși nu putea nega faptul că avea și acum o oarecare disponibilitate spre romantism.
    Asta nu însemna totuși că azilul amintit ar fi fost cumva „romantic”, abstracție făcând poate de arhitectura cu influențe spaniole și aleile cu bolți umbrite de buganvilea. În ciuda acestor arbuști plăcuți, nimeni nu s-ar fi gândit să vină aici în căutare de iubiri și aventuri cavalerești.
    Azilul era un așezământ privat, cu un personal devotat și prietenos. Noah aprecia profesionalismul angajaților, însă zâmbetele și saluturile lor i se păreau false, nu fiindcă s-ar fi îndoit de sinceritatea lor, ci pentru că și lui îi venea greu să arboreze un surâs sincer în acest loc și pentru că îl copleșea un asemenea sentiment de vinovăție, încât se simțea incapabil să exteriorizeze vreo emoție.
    În holul principal de la parter, dincolo de biroul asistentelor, Noah se întâlni cu Richard Velnod.
    Richard prefera să i se spună Rickster, cum îl poreclise afectuos tatăl lui.
    Rickster mergea, târșâindu-și picioarele și zâmbind visător, ca și cum Moș Ene i-ar fi trecut pe la gene, îmbiindu-l la somn. Înfățișarea lui - gâtul gros, umerii mari și rotunzi, brațele și picioarele scurte - te ducea cu gândul la niște personaje de basm, făpturi cuminți și inofensive care nu vor răul nimănui.
    Mulți oameni, când văd o persoană grav afectată de sindromul Down, au sentimente de milă, jenă, neliniște. Noah însă de fiecare dată când îl vedea pe acest băiat care, deși avea douăzeci și șase de ani, într-un fel tot băiat rămânea pentru totdeauna, conștientiza foarte clar că imperfecțiunea constituia un numitor comun în această lume și se bucura, totodată, că era capabil să-și îndrepte defectele, dacă dorea acest lucru.
    - Oare buburuzelor le place pe întuneric? întrebă Rickster.
    - Există vreo buburuză pe-aici?! se miră Noah.
    Rickster ținea palmele făcute căuș și lipite, ca și cum ar fi ascuns în ele vreo comoară pe care se pregătea să o aducă prinos în fața unui tron sau altar.
    Când Noah se înclină mai aproape ca să arunci o privire, Rickster desfăcu mâinile, șovăitor. În scobitura mâinii, de dedesubt, se târa o buburuză, cu carapacea roșie ca o mărgea lustruită.
    - Ar vrea să zboare un pic, remarcă Rickster, închizând la loc căușul palmelor. O să-i dau drumul, continuă el, aruncând o privire pe fereastră spre noaptea care tocmai se lăsase. I-o fi frică. Voiam să zic afară, în întuneric.
   - Mă pricep la buburuze, spuse Noah. Le place noaptea tare mult.
    - Zău?! Cerul se pierde în beznă și totul capătă dimensiuni uriașe. N-aș vrea să-i fie frică.
    Trăsăturile blânde ale lui Rickster, la fel ca și ochii lui serioși exprimau o bunătate naturală, pe care nu avusese nevoie s-o învețe de la nimeni, precum și o inocență incoruptibilă, care te făceau să nu iei în derâdere grija lui față de insectă.
    - Știi, buburuzele se tem rău de păsări.
    - Fiindcă păsările mănâncă mulți gândăcei.
    - Exact, așa e. Dar o mulțime de păsări se duc noaptea la culcare și nu mai ies decât dimineața. Buburuza ta nu poate păți nimic pe întuneric.
    Cu fruntea teșită, nasul turtit și trăsăturile colțuroase, chipul lui Rickster părea mai potrivit pentru expresii morocănoase, dar de data asta un zâmbet larg și frumos îi lumină toată fața.
    - Știi, eu nu țin captivă nicio vietate!
    - Știu.
    Muște, furnici, fluturi de noapte, obosiți după ce s-au lovit îndelung de geam, păianjeni urzitori, gâze speriate - toate astea și multe altele fuseseră salvate de acest om-copil, care le scosese din Cielo Vista și le redase libertatea.
    Odată, când un șoarece infractor mișuna din cameră în cameră și pe coridoare, scăpând de potera comică formată din portari și asistente medicale, Rickster a îngenuncheat și a întins mâna spre el. Simțind parcă spiritul renăscut al Sfântului Francisc, fugarul speriat a zbughit-o drept în palma lui, sus pe brațul lui, oprindu-se, în final, pe umărul lui aplecat. Spre încântarea personalului medical și a pacienților, în aplauzele tuturor, a ieșit afară și i-a dat drumul vietății tremurânde pe pajiștea din spatele clădirii.
    Fiind neîndoielnic un șoricel de casă, care prefera viața la gura sobei și nu cursele pe câmp, mai mult ca sigur, că bietul animal a stat pitit printre flori doar ca să-i treacă spaima. Iar, pe înserate, s-a fofilat, probabil înapoi, în clădirea azilului, unde era cald și nu-l pândea nicio pisică.
    Aceste acte salvatoare îi întăreau lui Noah convingerea că, pentru Rickster, statutul de pacient internat la Cielo Vista, în ciuda grijii manifestate de personalul medical și a confortului oferit, reprezenta o situație nefirească pentru orice formă de viață.
    Până la vârsta de șaisprezece ani, băiatul trăise în lumea de-afară, cu mama și tatăl lui. Dar părinții lui muriseră într-un accident de mașină, provocat de un șofer beat pe Pacific Coast Highway; la numai zece minute distanță de casă, bieții oameni se treziseră mai aproape însă de paradis.
   Unchiul lui Rickster, executorul testamentar, era și tutorele băiatului. Deoarece reprezenta o povară jenantă pentru rudele lui, Rickster a fost expediat la Cielo Vista. A ajuns aici sfios, speriat, docil. După o săptămână a deveni binefăcătorul gărgărițelor, eliberatorul șoriceilor.
    - Am mai dat drumul unei buburuze o dată, poate de două ori chiar, dar asta s-a întâmplat ziua, pe lumină.
    Bănuind că lui Rickster îi era, poate, cam frică de întuneric, Noah zise:
    - Vrei s-o duc eu afară și să-i dau drumul?
    - Nu, mersi. Vreau să văd eu cum pleacă.  O s-o pun pe trandafiri. O să-i placă tare mult.
    Cu mâinile făcute căuș și lipite de piept, într-un gest protector, porni târșâind picioarele spre hol și ușa din față.
    Noah își simțea și el picioarele ca de plumb, dar făcu efortul să nu și le târșâie pe porțiunea de culoar cât mai avea de mers până la camera Laurei.
    Ca și cum abia atunci și-ar fi adus aminte că voia să-i spună ceva, eliberatorul de buburuze strigă:
    - Laura nu e azi aici. S-a dus pe-acolo unde se duce ea.
    - Unde, adică? se miră Noah, oprindu-se.
    Fără să privească înapoi, băiatul spuse:
    - În locul acela trist.
    În capătul culoarului camera ei era mică, dar nu înghesuită; nimic dinăuntru nu-ți sugera că te afli într-un spital sau sanatoriu.
    Singura lumină venea de la una dintre veiozele de pe noptierele care flancau unicul pat din cameră. Laura nu participa la programul comun al celorlalți pacienți și, deoarece era incapabilă să întrețină relații cu alți oameni, nu avea nici colege de cameră.
    Desculță, îmbrăcată cu niște pantaloni albi de bumbac și o bluză roz, ședea lungită pe pat, peste cuvertura mototolită, cu capul pe pernă, cu spatele la ușă și la veioză, cu fața într-un con de umbră. Nu se mișcă deloc când intră el și nici nu dădu vreun semn că sesizase prezența lui, deși Noah trecuse de cealaltă parte a patului și privea în jos spre ea.
    Unica lui soră, acum de douăzeci și nouă de ani, avea să rămână pentru totdeauna un copil în inima lui. Nenorocirea survenise când fata avea doisprezece ani. Până atunci, fusese ca o rază de lumină, singura strălucire într-o familie care, altminteri, trăia în umbră și se hrănea din obscuritate.
    Frumoasă la doisprezece ani, frumoasă întrucâtva și acum, stătea întinsă pe partea stângă, expunând privirilor doar profilul de pe partea dreaptă, cea nemarcată de violența care îi schimbase viața. Jumătatea ascunsă a feței, îndesată în pernă, era emisfera nevăzută, unde funiile cicatricilor exterioare mențineau întreagă structura osoasă.
    Deși nici cel mai priceput chirurg plastic nu ar mai fi reușit să-i redea frumusețea, o mare parte din grozăvia hidoșeniei ar fi putut totuși dispărea de pe fața ei mutilată, scoțând la iveală un chip cu trăsături comune. Cu toate acestea, societățile de asigurare refuză să achite costul operațiilor estetice scumpe, atunci când pacientul a suferit și leziuni grave pe creier, care spulberăă orice speranță de a mai duce o viață normală.
    Așa cum îl prevenise și Rickster, Laura se izolase într-unul dintre locurile ei tainice. Uitând de tot ceea ce o înconjura, privea fascinată într-o altă lume plămădită din amintiri sau fantezie, ca și cum ar fi contemplat o piesă de teatru jucată pentru un singur spectator.
    Noah îi rosti numele, dar, așa cum se aștepta, Laura nu reacționă. O mângâie pe frunte. Niciun fel de tresărire și nicio clipire.
    Nu vorbea decât arareori și nu-l recunoștea niciodată pe Noah. Chiar dacă mai ținea minte câte ceva din perioada când fusese sănătoasă, amintirile acestea difuze erau împrăștiate peste peisajul sumbru al minții ei în niște fărâme atât de minuscule, încât nu mai avea cum să le recompună la loc, la fel cum nici bucățele de scoici sparte, numai pot fi lipite într-un întreg, oricât ai încerca.
    Oricât de greu i-ar fi fost s-o vegheze când se afla în această transă de disperare, Noah era mulțumit totuși că sora lui nu se refugiase pe un tărâm și mai tulburător, unde se rătăcea uneori. În locul acela mai neospitalier chiar, ochii ei secați de lacrimi se umpleau de groază, iar frica altera jumătatea frumoasă a feței ei.
    - Cu banii câștigați pe cazul ăsta, putem plăti încă șase luni de sanatoriu, îi spuse Noah. Așa că, acum, avem acoperită prima jumătate a anului următor.
    A-i asigura Laurei cele necesare era motivul pentru care muncea, motivul pentru care locuia într-un apartament cu chirie mică, motivul pentru care o rablă de mașină, nu călătorea niciodată și își cumpăra haine de la angrosiști. A-i asigura Laurei cele necesare era însăși rațiunea sa de a fi.
    Dacă s-ar fi purtat ca o persoană responsabilă, atunci, demult, când ea avea doisprezece ani, iar el șaisprezece, dacă ar fi avut curajul să se revolte împotriva familiei lor mizerabile și ar fi făcut ce trebuia, nu s-ar mai fi întâmplat ca sora lui să fie snopită în bătaie, rămânând mai mult moartă decât vie. Iar viața ei n-ar mai fi acum un lung șir de vise și coșmaruri cu ochii deschiși, punctate de scurte intervale de placiditate consternată.
    - Ți-ar plăcea și ție Constance Tavenall, spuse el. Dacă ai fi avut șansa să crești mare, cred că ai fi semănat foarte mult cu ea.
    Când venea în vizită la Laura, vorbea îndelung cu ea. Indiferent dacă era într-o transă ca aceasta sau în stare de veghe, Laura nu reacționa niciodată; s-ar fi zis că nu înțelegea nicio frază din monologul lui. Dar el continua să dea din gură, până ce nu-i mai venea în minte ce să spună și simțea că i se uscase gâtul de tot.
    Pentru a suporta povara existenței de zi cu zi și a putea respira în continuare sub greutatea fiecărei nopți, Noah Farrel nădăjduia că, ajutând-o, astfel, pe Laura, își ispășea greșelile. Speranța iertării păcatelor era singura hrană a sufletului său, iar posibilitatea mântuirii i se deschidea ca o oază în deșertul inimii.
    Richard Velnod nu se putea elibera pe sine, dar măcar putea reda libertatea unor vietăți - șoareci și fluturi de noapte.
    Noah nu se putea elibera pe sine, nici pe sora lui, dar își găsea mulțumirea măcar în faptul că vocea lui, ca o cârpă care șterge praful de pe un geam, ar putea reprezenta o rază de lumină în întunericul unde sălășuia ea.

                                                         18.

                           Băiatul părăsi în fugă parcarea pentru personalul complexului, expunându-se pericolului reprezentat de acel vast spațiu asfaltat; în timp ce ocolește locul destinat camioanelor și intră în cel rezervat doar automobilelor mici, băiatului i se pare că aude împușcături sporadice.
    La ferestrele motelului cu două etaje, majoritatea draperiilor au fost trase la o parte. Curioși, locatarii îngrijorați se zgâiesc afară, încercând să descopere sursa vacarmului.
    Deodată, zornăitul armelor și panica clienților devin principalele cauze ale tămbăului. Răgete cumplite sfâșie văzduhul nopții.
    Claxonând frenetic ca să-și facă loc, un camion cu remorcă se năpustește pe rampa de ieșire de pe autostradă, drept spre benzinărie. Șoferul aprinde și farurile, pentru a semnaliza că vehiculul masiv i-a scăpat de control.
    În unele dintre rezervoarele uriașe ale stației de alimentare se află motorină, un combustibil care ia foc repede, dar nu explodează așa ușor; alte rezervoare însă conțin benzină, altfel spus, un bilet sigur spre apocalipsă.
    Dacă s-ar întâmpla ca bolidul acesta uriaș să se izbească de pompe și să le spulbere ca pe niște popice, exloziile care s-ar declanșa ar convinge populația pe o rază de cincisprezece kilometri că Dumnezeu Atotputernic, în varianta sa mai aspră din Vechiul Testament, s-a săturat de păcatele oamenilor și își strivește creaturile sub gigantice tălpi de foc.
..........................................................................

       „Mulțimirile mici sunt fericiri adevărate. Numai când eşti însetat, fiecare picătură de apă face mai mult decât un diamant.”
                             George Topârceanu