Răscoala, Liviu Rebreanu

...................................................................................................
     III.

            Cum Grigore devenea prea sumbru, Predeleanu îl întrerupse glumeţ:
       - Da, Grigoriţă, dacă te-ai pripit? Cine-i de vină? Iacă, ţi-aş fi dat acuma o nevastă mai straşnică decât Tecla. Uite, pe dumneaei!
       Olga se roşi până-n vârful urechilor, dar izbucni totuşi în râs, ca să-şi ascundă încurcătura. Grigore o privi lung şi răspunse:
      - Evident, evident.... Cine ar fi bănuit că din ştrengăriţa de acum cinci ani are să iasă o domnişoară atât de nostimă?..... Regrete zadarnice, dragă Victore!
      - Nu te grăbi cu regretele, onorate domn! protestă Olga revenindu-şi. Întâi ar trebui să te întrebi dacă te-aş fi luat eu!.... Şi pentru că m-aţi pus în joc, ei bine, să vă spun:bărbatul meu va trebui să fie un tip vesel, elegant şi, mai presus de toate, dansator perfect.....Iată!.... Nu un ursuz ca dumneata!
       - Bravo! strigă Victor. Bine ca te-ai demascat, domnişoară! Vasăzică un dansator doreşti.... Poate să-ţi procurăm unul de la operetă, ce zici?
      Grigore o privea stăruitor, ca şi când gluma i-ar fi răscolit în suflet crâmpeiele de visuri ce s-au înăbuşit înainte de a se contura în forme. Olga i se părea completarea Teclei. Avea toate calităţile ei,  dar colorate mai viu şi, în ochii ei, sub scânteierile şăgalnice, parcă palpita o umbră sentimentală. Clătină din cap, să-şi alunge închipuirile, şi rosti domol:
     - Prea târziu........


            7.
        - Domnu Titu..... Ghici ce surpriză am să-ţi fac? zise doamna Alexandrescu misterios, oprindu-l în antreu. Nu ghiceşti?.... Atunci poftim încoace!
      Titu Herdelea tocmai se despărţise de Grigore Iuga după masa de la Predeleanu. Era, fireşte, în costumul cel bun, pimpant şi elegant ca un mire. Doamna Alexandrescu îl conduse în camera ei, unde aştepta o doamnă micuţă, foarte blondă şi mirată, drăgălaşă şi simpatică.
      - Uite! făcu doamna Alexandrescu, arătând-o triumfătoare.
     Tânărul îi sărută mâna ceremonios zicând:
      - Sunt fermecat, doamnă Mimi!
     - Cum ai cunoscut-o aşa dintr-o dată! se minună doamna Alexandrescu.
     - După frumuseţe şi încă după ceva! răspunse Titu.
     Mimi râse. Era măgulită de galanteria tânărului. Gânguri:
    - Mi-a spus mama că eşti poet. M-am convins acum şi eu.
     Îi ceru insistent, secondată de maică-sa, să explice şi restul. Tânărul Herdelea mărturisi că, scotocind prin lăzile din antreu, a dat peste un roman pe care nu-l cunoştea şi a vrut să-l citească. Doamna Alexandrescu îi permisese să examineze biblioteca ginerelui ei, numai să aşeze toate la loc cum au fost. Pe câteva file din carte a găsit o întrebare scrisă cu creionul: "Puişorule drag, mă iubeşti?" A înţeles că Mimi trebuie să fi făcut întrebarea viitorului ei soţ. După scris şi după întrebare, el a încercat să şi-o închipuiască şi a văzut-o în închipuire aşa cum e ea. Ba fiindcă în carte n-a găsit niciun răspuns la întrebarea aceea gingaşă, şi-a luat voie să răspundă el: "Te iubesc mult, puişorule drag!"
     - O, o! adevărat? făcu Mimi cu o surpriză plăcută. Vezi, eu nici nu-mi mai aduc aminte.
    - Asculta, domnu Titu, interveni doamna Alexandrescu. Sa nu te apuci sa faci curte lui Mimi, ca ginere-meu e  gelos foc si ar fi in stare cine stie ce sa faca.....
    - Fugi, mamica, nu mai ponegri asa pe Vasile, sa creaza domnul ca barbatul meu e un badaran!
     Titu se apara ca nu si-ar permite sa creaza nimic, adaugand ca sotul unei doamne atat de incantatoare n-ar fi de mirare sa faca si crima pentru ea. Afla apoi ca doctorul a fost mutat la Bucuresti intr-un post foarte bun, la primarie, ca au venit sa se intereze de locuinta, fiindca, peste vreo doua saptamani, el trebuie sa se prezinte la slujba si ca ea va ramane aici pentru cateva zile pana va gasi o casa potrivita....
    - Ti-am spus eu, domnu Titu, ca e un baiat foarte distins, zise doamna Alexandrescu. Daca n-ar fi asa de salbatic.... Adineauri a adus-o pe Mimi pana aici, a intrat doar sa zic bonjur si a sters-o... Stii dumneata de ce. I-am spus, adauga catre fiica-sa, ce-mi face din cauza bietului Jenica....
    Mimi schimba vorba. Titu ii veni in ajutor, oferindu-se sa o insoteasca, daca are nevoie, in cautarea unei case si regretand ca tocmai acuma, zilele acestea, trebuie sa plece si el la mosia unui prieten...
    Pe cand alta data nu stia cum sa fuga mai repede, acum de-abia se dadu dus. Mimi i se paru interesanta si ispititoare.
     "Ma tin de prostii in loc sa-mi vaz de necazurile mele! isi zise dupa ce se retrase in odaita lui. E draguta, nici vorba, dar acuma nu e momentul sa-mi pierd vremea cu aventuri d-astea."
    Nu putea sti cand va pleca cu Iuga. El i-a spus: doua-trei zile. Deci trebuie sa fie gata in orice clipa. In camera era frig si intuneric. Se facuse ceasurile sase. Intai sa se schimbe, sa nu-si strice degeaba hainele cele bune. Mare lucru e sa ai o haina cumsecade. Parca altfel te simti. Mai stapan pe tine si pe altii. Ce noroc ca s-a intamplat sa fie tocmai gatit cand a cunoscut pe fata gazdei. Tot Mimi ii umbla in cap. Destul! isi aduse aminte ca pingeaua de la gheata de purtare din dreapta s-a descusut putin. Tot n-are nicio treaba si e frig. Ia sa mearga la cizmar cu ea, inainte de a se strica mai rau.... Trecu, in capul gol, la Mendelson, in fundul curtii. Din antreu, a mai auzit ciripitul doamnei Mimi; inca nu plecase. Cunostea pe cizmar, de altfel, ca pe toti chiriasii ceilalti care, fiind toti saraci, alcatuiau un fel de familie mare, cam certareata si zgomotoasa. Mendelson ocupa doua camarute, amandoua spre curte. Una avea fereastra, cealalta usa de intrare. Atelierul era in colt, dupa usa. Aici ciocanea si cosea si bombanea toata ziua, ghemuit pe un scaunel cu trei picioare, batranul Mendelson, sfadindu-se cu muierea, ori dascalindu-si ucenicul, daca n-avea alaturi vreun musteriu cu care sa taifasuiasca. Desi impinise cincizeci de ani, niciun fir alb nu i se ivise inca in parul negru, stufos, vesnic incalcit ca si barba. Se falea ca a invata meseria de la Rapaport si ravnea din tot sufletul sa-i pice o comanda de incaltaminte noua, dar era multumit si cu reparatii, numai sa fie si sa iasa un ban. Titu il nimeri bocanind de zor la un pantof de dama.
        - Numai doua secunde sa ai rabdare, domnul Herdelea, zise cizmarul fara sa se opreasca din lucru. Doar sa ispravesc tocul doamnei Tanasescu, ca se duce diseara la teatru si, uite, asteapta domnul Tanasescu... Poftim, stai jos un minut!.... Misule, unde esti? Da un scaun domnului Herdelea!
      Titu dadu mana cu Misu si cu Tanasescu. Asezandu-se, mai vazu un militar, pe care insa nu-l cunostea, in coltul cel mai intunecos al camarutei.
      Dupa o mica pauza, refacandu-se parca atmosfera, Tanasescu vorbi cu glasu-i batranesc:
     - Daca-i pe desptate, domnu Misu, apoi s-o incepem de la inceput, ca asa se cuvine. Fa-i dumneata dreptate taranului, nu zic, dar mai intai nu lasa de batjocura pe cei care au slujit statul o viata intreaga, si nu l-au furat, si nici invarteli n-au facut, si au ajuns la batranete ca vai de pacatele lor!
       Tanasescu era iesit numai de un an la pensie si avea o nevasta cu douazeci si cinci de ani mai tanara ca dansul. Cum Misu nu spuse nici da, nici ba, continua aproape manios:
      - Sa nu ma silesti dumneata pe mine, care ti-am muncit pana m-ai stors ca pe o lamaie, sa ma injosesc la batranete, ca nu sade frumos si nu-i drept!
      Mendelson, socialist infocat, fost de cateva ori arestat si batut prin beciurile politiei, raspunse fara sa ridice ochii de la lucru:
      - Dreptatea nu costa nimic si de aceea n-are circulatie in comert!
      Misu, insa striga deodata cu imputare:
      - Domnule Tanasescu, daca dumneata te plangi si suferi de nedreptate, atunci gandeste-te ce trebuie sa fie la tara, unde nu patrunde nicio raza de nadejde!
     Pensionarul se supara de-a binelea.
     - Ba sa ma mai slabesti dumneata cu toparlanii dumitale, intelegi? Ca taranul are si de mancare, si de imbracat, si de odihna, slava Domnului! Nu ne tot luati pe noi cu taranii, ca noi stim prea bine ce-i la tara! Mai aveti grija si de cei oraseni, ca noi ducem greul, si suferim,, si ne chinuim, numai Dumnezeu stie!
     Regreta ca a fost cinstit in slujba si nu a strans avere, ca altii, sa nu-i mai pese de nimeni si de nimic in lume. Si o tinu asa, pana ce Mendelson ii intinse pantoful reparat si lustruit ca oglinda.
     - Cu mosu nu-i chip sa discuti obiectiv, ca el din chestia pensiei lui nu iese, observa Misu ironic, dupa plecarea lui Tanasescu. De altfel, functionarii si pensionarii sunt stalpii burgheziei noastre. De aceea isi inchipui ca statul numai de ei trebuie sa aiba grija si ca lor li se cuvine tot.... Dumitale iti plac starile astea, domnule Herdelea?
    Titu se simtea fericit si n-avea chef de controverse. Raspunse totusi ca sa zica si el ceva.
     - Eu nu cunosc indeajuns starile de aici si nu le pot judeca, dar stiu ca nedreptate e pretutindeni si sub diferite forme. Dincolo intr-un fel, aici altfel....
    - Dar in alte parti, oamenii lupta impotriva ei, se agita, tipa, pe cand noi o privim ca o stare normala! Asta e buba cea mare!
    - Uneori si lupta e inulita! murmura Herdelea, convins.
    - Iaca, asta e mai rea ca toate, domnule! Resemnarea asta! striga Misu. Credeam ca dumneavoastra, cei de dincolo, sunteti mai darzi pentru triumful dreptatii!
    Lampa de petrol ce atarna din tavan peste mescioara incarcata cu cuie de lemn, si calapoade, si scule lasa restul odaitei intr-o obscuritate in care si oamenii pareau siluete de umbre. Misu, subtirel si slabut, in picioare, gesticula violent, ca si cand s-ar fi luptat cu intunericul. Titu mai statuse de vorba si cu tanarul, si cu batranul, ii socotea revoltati din pricina mizeriei, ii intelegea si aproba, desi el, fire discreta, nu-si cheltuia durerile in cuvinte aspre, ci isi tortura cu ele numai sufletul lui.Apoi ştia de la Gavrilaş că Mendelson e deocheat la poliţia de siguranţă şi nu voia să facă cor cudânşii şi să aibă, poate, cine ştie ce încurcături.
      - Mişule, astâmpără-te, că eşti militar şi ai să dai de dracu! zise deodată bătrânul, speriat parcă de zelul fiului său.
      - Da ce, pentru că-s militar, n-am dreptul să-mi spun o părere cinstită? Lasă că peste zece zile am scăpat de armată, dar şi până atunci, ce, am să mă jenez de dumnealui? Ce, dumnealui nu e proletar, ca noi?
      - Ba ce mai proletar, domnule Mişu! făcu Titu şi mai în glumă, şi mai în serios. Atât de proletar că deocamdată tai frunze câinilor cu speranţa că voi găsi cândva de lucru!
     După o tăcere tulbure, Mişu urmă cu un glas mai potolit:
    - Măcar dreptul de-a ne tângui între noi să ni-l păstrăm, că altfel.... Ce zici, frate Petre?
    Întrebarea o puse militarului care, în colţul cel mai întunceos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de piatră! Surprins de întrebare, făcu un început de mişcare să se scoale în picioare, îşi luă seama şi se înţepeni mai tare pe loc. Răspunse gros, straniu, parcă din altă lume:
    - De.....
    Titu Herdelea întoarse capul spre el, uimit. În întuneric, desluşi o faţă osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi ochi aprinşi. Mâinile mari, noduroase, sprijineau capela pe genunchi, împreunate într-o crispare stângace, înfricoşate parcă să n-o turtească.
     - Dânsul mi-e camarad, explică Mişu. Am început miliţia în aceeaşi baterie şi am rămas prieteni. E băiat foarte de treabă. A ajuns căprar, uite tresa! Caporal Petre Petre! îl ştie tot regimentul.
     - Petre Petre, repetă Titu, adăugând în sine: "Ce nume!".
      Socotind că trebuie să-i adreseze un cuvânt, să nu-şi închipuie că se ţine mândru, zise:
     - Mi se pare că nu eşti bucureştean?
    - Nu, nu! făcu repede şi apăsat căprarul, ca şi când ar fi vrut să se apere de o ruşine. Sunt de la ţară, judeţul Argeş.
     -Aşa, da!.... Fireşte! Mi-am închipuit. Necunoscând încă bine geografia ţării, Titu căută să-şi rememoreze harta, să vază unde vine judeţul Argeş. Adăugă ezitând:
   - De pe lângă Piteşti?
    - Aproape de Piteşti, aprobă căprarul, înviorat. Comuna Amara. Pleci cu trenul de aici şi mergi la Costineşti, la Costineşti schimbi, iei pe cel de Roşiori şi apoi cobori în gara Burdea, iar de-acolo numaidecât eşti la Amara.
      Herdelea îşi amintea că şi Grigore Iuga a vorbit de Amara. Te pomeneşti că Petre Petre o fi chiar de pe moşiile Iuga. Îi stătu pe limbă să întrebe pe artilerist dacă a auzit de un boier Grigore Iuga. Îi fu ruşine de Mendelson, care ar putea crede că vrea să se laude cu cunoştinţe boiereşti.
     - Îţi pare bine că scapi de oaste? întrebă apoi într-o doară.
     - Rău nu mi-a fost nici la regiment, n-am ce mă plânge, zise Petre Petre domol şi grav. Dar, de, tot mai bine-i acasă, că, vedeţi dumneavoastră, omul de la ţară.....
     Se încurcă şi tăcu.
     - Desigur, continuă Titu, ca să-l scape din încurcătură. Tot omul trage la căsuţa lui, la pământul lui.... Ceva avere ai, pământ?
     - Ba pământ nu prea avem şi tare ne-ar trebui! răspunse căprarul cu lăcomie. Pe aici se tot aude că poate s-or îndura boierii şi....
     - Auzi, domnule Herdelea? strigă Mişu batjocoritor. Îţi place? La boieri e nădejdea lor! Să se îndure boierii!
      Petre Petre se uită mirat, neînţelegând de ce batjocoreşte Mişu. Şi zise liniştit, simplu:
     - D-apoi de la cine să tragem nădejdea, dacă nu de la boieri?..... De la cine n-are? Cine n-are uşor dă, că nu pierde nimic......
    - Atunci o să mai aşteptaţi mult şi bine! făcu Mişu cu dispreţ.
     - Om aştepta, ce să facem! mormăi Petre Petre, coborând ochii spre genunchi, la şapca pe care o mototolise cumplit.
     Plecând, Titu dădu mâna pe rând cu toţi. Mâna lui Petre era grea, şi aspră, şi reavănă ca pământul.



             CAPITOLUL II
                 PĂMÂNTURILE


              1.
           În gara Burdea, posomorâtă şi singuratică în mijlocul câmpiei, pe linia Costeşti-Roşiori, aştepta o brişcă galbenă, cunoscută, de la Amara. Când opri trenul, un băieţandru se repezi la vagonul în uşa căruia se arătase Grigore Iuga, strânse bagajele şi le duse la trăsură. Vizitiul Ichim, bătrân şi sfătos, ţina strâns din hăţuri pe cei doi telegari neastâmpăraţi, care-ţi rodeau zăbalele şi scormoneau cu copitele pietrişul.
         - Bine-aţi venit, conaşule!
         - Bine v-am găsit, Ichime! răspunse Grigore, suindu-se lângă tânărul Herdelea. Toate bune pe aici?
         - Toate, conaşule, şi sănătate!
         - Ei, dă-le drumul!
        Un ţâţâit energic, şi caii porniră atât de brusc, că băieţandrul de lângă vizitiu se îndoi de spate. Din doul gării, brişca, după câţiva paşi, coti pe drumul nepietruit care tăia câmpia curmeziş până la Curteanca. Drept înainte, în zarea plumburie, , satul se zugrăvea ca un muşuroi uriaş, crescut cu bălării. Pe de lături, de jur împrejur, miriştea arămie se întindea nesfârşită, tăcută şi netedă. Numai ici-colo poposeau cârduri de ciori, punctând cu pistrui negri obrazul pământului. Cerul, căptuşit cu nori tomnatici, apăsa greu şi parcă-şi afunda marginile în orizont. Rari copaci, aliniaţi perpendicular, însemnau şoseaua judeţeană ce leagă Costeşti de Roşiori.
      Când intrară în satul Curteanca, Grigore zise deodată lui Titu:
     - Aici e reşedinţa lui Popescu-Ciocoiul! De la gară venim tot pe moşia lui. Până acum câţiva ani a ţinut-o în arendă. Vezi ce bine a ştiut să lucreze dacă a reuşit să scoată pe stăpânul său din casă şi să se instaleze dânsul. Dar poate că proprietarul îşi merita soarta. Nu l-am pomenit niciodată pe moşie....
      Satul era numai câteva bordeie, în mijlocul cărora se înălţa conacul, o clădire informă cu un turn pătrat, vopsită toată în culoare sângelui şi înconjurată cu magazii diverse. Drumul spre Amara încrucişa şoseaua judeţeană în Curteanca, trecea pe lângă conac, spre marginea văii Teleormanului. malul cobora pieziş, ca o stâncă, vreo cinzeci de metri, până jos. Valea însăşi, largă mai bine de un kilometru, netedă ca-n palmă, cu pământul cel mai roditor, părea o nesfârşită panglică vrâstată cu grădini de zarzavat. Gârla încă nu se vedea nicăieri.
     - Opreşte, Ichime! strigă Iuga înainte de-a începe coborâşul. Şi adăugă către Titu, puţin înduioşat şi mişcat: Vreau să-ţi arăt pământurile noastre, şi care au fost, şi care au mai rămas. De aici se văd toate ca pe o hartă....
     Dincolo de valea Teleormanului, ce se afla acum la picioarele lor, pământul se încovoia prelung şi lin ca o spinare uriaşă.
    - Râul Teleorman e linia de hotar din partea asta, rosti Grigore, ridicându-se în trăsură, şi indicând cu mâna şerpuirea uşoară a văii. De la satul Ioneşti, care se vede colo, departe, în stânga, şi până jos de tot, în dreapta, unde se varsă într-însul Valea Câinelui, care ne hotărniceşte de partea cealaltă. Limba de pământ între aceste două gârle a fost odinioară domeniul Iuga. Azi, nici jumătate nu mai e al nostru. De altfel, limba era destul de respectabilă, peste douăzeci de mii de pogoane. Vezi un sat dincolo de gârlă drept înainte, chiar pe drumul nostru?.... E Babaroaga. Dincolo de Babaroaga mai e un sat, Glianu Nou... se zăreşte luciul de tinichea al turnului bisericii, colo, puţin mai sus, în grămădirea de copaci.... Aşa! Partea din stânga a drumului a fost cea dintâi înstrăinată din pământurile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. Acuma îi zice moşia Vlăduţa, fiindcă conacul se află în Vlăduţa. Proprietarul e azi unul Stănoiu, care nici nu stă în ţară: nu ştiu ce face prin Italia, se pare c-ar fi în diplomaţie. Moşia o ţine în arendă un colonel pensionar, Ştefănescu, om foarte de treabă, cu trei fete de măritat, pe care nu le poate urni cu niciun chip, deşi sunt drăguţe şi au câte ceva zestre. Tot restul a fost un singur trup până la moartea bunicului, când s-a împărţit între tata şi un frate al său, Teofil, care apoi şi-a vândut treptat toată partea lui. Odinioară, vasăzică nu tocmai aşa de mult, tot pământul ăsta se numea simplu Moşia Amara ori Moşia Iuga. Acuma Moşia Amara e numai vârful limbii, partea din jos - am să ţi-o arăt mai pe urmă mai pe de aproape. În dreapta satului Babaroaga, e moşia nevestei mele, două mii cinci sute de pogoane, şi ţine până la drumul ce se vede mai devale, între Găujani şi Bârlogu. Dincolo de proprietatea Nadinei, spre Valea Câinelui şi în jos până la satul Lespezi, e moşia Lespezi a cumnatului meu Gogu Ionescu, omul dumitale. Amândouă sunt arendate aceluiaşi grec, un anume Platamonu, încă de pe când le îngrijea tatăl lor. Un arendaş harnic şi priceput, bun platnic. Se îmbogăţeşte văzând cu ochii. Cu toate astea, sau poate din pricina asta, nu prea se bucură de simpatii. Drept este că nici lui nu-i prea pasă de simpatii şi îşi vede de treburile lui... Aşa! Pe urmă vine moşia Vaideei, de la Lespezi înainte, între Amara şi Valea Câinelui. Vreo două mii de pogoane. E proprietatea unei bănci din Bucureşti, dar o exploatează în arendă de mai mulţi ani un moldovean cumsecade, Cosma Buruiană, pripăşit prin părţilea astea el ştie cum. Aleargă., asudă, horobăieşte grozav şi fără folos, căci la plata fiecărui câştigu dă din colţ în colţ. Tata ţine mult la el şi-l laudă, desigur, pentru că e păgubaş..... ce mai rămâne între cele două gârle e al nostru. Adică afară de un colţ de vreo patru sute de pogoane împrejurul satului Izvoru,  chiar la confluenţa apelor, care ţine de domeniul Ghica. Fiindcă s-a ciopârţit aşa, acum ne-am apucat şi noi să ciopârţim măcar cu numele ceea ce mai avem: moşia Ruginoasa, moşia Amara, moşia Bârlogu, fiecare după satul lângă care se află. Am să te lămuresc mai bine când vom ajunge la Lespezi ca e tocmai pe spinare şi se vede tocmai la Izvoru, ba uneori şi până în judeţul Teleorman, care începe la numai câţiva kilometri din jos de Izvoru. Aidem, Ichime! O luăm peste Gliganu şi oprim niţel la Lespezi, sus.
          Înainte de a porni caii, Grigore mai strigă:
       - Stai! Stai! un minut!.... Să profit de ocazie şi să-ţi prezint pe vecinii din partea asta.  Poate să-i întâlneşti cât vei sta la noi şi barem să ştii de unde să-i iei!... Pe colonelul Ştefănescu ţi l-am spus. trecem deci la dreapta. La Găujani nu e nimeni. În satul următor, la Humele, are o moşie mică, foarte bine îngrijită şi un conac ca o bomboană generalul Dadarlat din Piteşti. Mai încolo, alături de şosea, pe dâmbul acela, se vede bine cătunul cu conacul, e moşia Goia, tot aşa, numai de câteva sute de pogoane, a lui  Ioniţă Rotompan, prieten bun cu tata, boier sadea, legat de pământ şi muncitor; are o fată măritată cu un magistrat la Roşiori. La Orodelu, mai la vale, în dreptul Izvorului, dincoace de gârlă, e proprietatea Perticari, cu un castel şi un parc care merită să fie văzute. Poate să şi mergem odată, să le vezi şi dumneata, dacă vom avea răgaz. Fireşte, moşia e arendată, castelul şi parcul însă sunt rezervate pentru proprietarii care vin destul de des să petreacă aici. Domeniul familiei Matei Ghica se întinde de la Izvoru până în judeţul Teleorman şi a exploatat în regie de un administrator care, în patru ani, şi-a chivernisit o moşioară proprie  la marginea Bucureştilor, oferind totuşi proprietarilor numai deficite peste deficite. Şi la Izvoru e un conac simpatic şi confortabil, air boierii stau aici de cum se desprimăvărează până toamna târziu. Noi însă nu suntem în relaţii cu dânşii, nu ştiu de ce, aşa am apucat... Gata, am isprăvit!.... Dă-i drumul, Ichime!
          Grigore se simţea în largul lui, vorbea şi explica cu mare volubilitate şi cu o plăcere care-i îndulcea glasul. Titu Herdelea privea, asculta, tăcea.
       Brişca porni în trapul reţinut al cailor pe drumul ce cobora într-o serpentină severă pe malul escarpat ca o faleză.
     - Aşa-s gârlele noastre pe aici, se grăbi Iuga, observând nedumerirea tovarăşului său din pricină că nu descoperea nicăieri urmele râului. Mai tot anul le treci cu piciorul, sau chiar seacă de tot, dar şi când se înfurie câteodată, cam primăvara, apoi se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. Furii d-astea grave totuşi se întâmplă rar. De aceea, cum vezi, nici măcar de o punte n-avem nevoie. Sus, la Ioneşti, pe şoseaua judeţeană, s-a făcut un pod pentru orice eventualitate, dar s-a rupt acum câţiva ani, nu l-a mai dres nimeni şi lumea trece tot pe lături, ca şi aici. Valea Câinelui însă, cu toate că e mai mică, e mai mânioasă, face mai multe stricăciuni, aproape în fiecare an, şi nici nu seacă niciodată!
       Trecură valea. Drumul continua drept ca o aţă, şi în puţine minute intrară în Babaroaga, un sat amărât, două uliţe încrucişate, nişte căscioare murdare, prin ogrăzi mulţi copii şi orătănii, ici-colo vreun ţăran pipernicit, iar pe un dâmbuleţ, mai afară, o bisericuţă de lemn ca o jucărie stricată. Titu Herdelea deschise gura să întrebe ceva, dar Iuga i-o luă înainte:
       - Aici odinioară au fost numai colibe pentru argaţii de pe domeniu. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e cum e....
     După ce ieşiră din Babaroaga, urmă:
     - Ai observat încrucişarea uliţelor în mijlocul satului?
     În stânga era drumul spre Ioneşti si, mai departe spre Costeşti, iar în dreapta, traversând moşia Nadinei, spre satul Bârlogu, al nostru, afară e o harabaie de casă, într-o margine, pe care ţăranii au botezat-o conac, deşi serveşte numai ca magazie, fiindcă arendaşul şade în Gliganu, iar nevastă-mea, înainte de-a se mărita, când a venit pe aici, de două sau trei ori, a tras la conacul din Lespezi, al fratelui ei, în orice caz mai prezentabil...
     Vreun sfert de ceas, în trapul cailor, brişca merse printre moşiile Vlăduţa, la stânga, şi Babaroaga, la dreapta. Priveliştea era monotonă. Aceeaşi câmpie, pleşuvă, pustie, cu pământul răscolit de brazde printre care firicelele de grâu de toamnă, abia răsărite, păreau nişte plăpânzi fulgi verzui pe un trup înfrigurat.
      - Uite, aici şade Platamonu, arendaşul moşiilor Nadinei şi a lui Gogu, zise iar Grigore când fură în satul Gliganu, arătând la stânga o curte mare, împrejmuită cu uluci, în mijlocul căreia, ascunse de coroanele veştede ale copacilor, se întrezăreau clădiri albe cu acoperişuri de ţiglă.
       Poarta era deschisă larg, tocmai atunci ieşea un bărbat cu faţa prăjită de soare, uscat, vioi şi energic, cu o pălărie veche, într-o haină scurtă de piele, cizme cu turecii moi şi înalţi.Când auzi clopoţeii şi vâzu brişca de la Amara, se opri pe podeţul dinainte porţii si salută ceremonios şe respectuos:
     - Să trăieşti, coane Grigoriţă!.... Bine te-ai întors, cu cu noroc!
      Iuga răspunse rece, ridicându-şi pălăria.
      - Arendaşul? sopti Titu cu ochii la omuleţul de pe podeţ. Grigore dădu din cap, iar când se mai depărtară puţin, murmură:
      - Nici mie nu mi-e simpatic, cu toate că nu mi-a făcut nimic. Apoi, cu glasul de mai înainte:
      - Uite, acuma sosim la altă răscruce, aproape de capul satului. Daci mergi drept înainte dai de moşia lui Gogu, iar mai încolo, trecând peste Valea Câinelui, ajungi îndată la Gliganu de Sus, şi ceva mai departe, în satul Rociu, care se află pe şoseaua Piteşti-Fierbinţi,  şi unde are o moşie frumoasă actualul nostru prefect, Boerescu. Drumul din stânga vine de la Şerbăneşti, adică satul până unde se întinde moşia lui Gogu. Noi însă acuma cotim la dreapta, spre Lespezi şi Amara. Proprietatea Nadinei ţine până în şoseaua pe care am apucat, iar la stânga continuă pământurile lui Gogu....
       Cam pe la mijlocul drumului, între Gliganu şi Lespezi, vizitiul opri, cum i se poruncise. De aici câmpia cobora lin până la împreunarea celor două văi. Vederea era mai largă, parcă s-ar mai fi curăţat aerul. Jos, spre miazăzi, se deschisese o fâşie de cer albastru.
       - Ei, acuma să-ţi mai arăt şi restul! zise Grigore. Iată, se zăreşte în stânga Valea Câinelui! Colo, în dreptul satului Lespezi, ăsta din faţa noastră, sfârşeşte moşia lui Gogu şi începe Vaideei. Dincolo de Lespezi se vede cum continuă şoseaua pe care vom ajunge în curând la Amara, satul celălalt, mai mare şi mai arătos. Linia şoselei prelungite până în Valea Câinelui însemnează marginea moşiei Vaideei. Tot ce se află la dreapta liniei ţine de noi până în cealaltă vale a Teleormanului, peste care am trecut.... Acuma, tot la dreapta, dar aici, aproape, cătunul cela cât un cuib e Bârlogu. Până acolo, adică până la drumul dintre Lespezi şi Bârlogu, merge moşia Nadinei şi apoi continuă până la Teleorman.Cum vezi, aproape am ocolit întreg domeniul nevestei mele....Intre Bârlogu si Amara, mult mai devale, se vede inca un sat - Ruginoasa, chiar in centrul proprietatii noastre. Acolo, avem acuma acareturile de capteneie si unelte mai bune. La orizont, se zareste si de aici satul Izvoru. Pata rosie e coperisul castelului  Ghiculestilor. Padurea aceea, la stanga Izvorului, e a noastra. Sunt vreo trei sute de pogoane. Atata s-a mai salvat. Cu un secol in urma, Amarase afla la marginea padurii care cuprindea toate locurile astea.... Uite, in stanga, pe Valea Cainelui, se vede si satul Vadeei! De acolo, drumul care albeste ca o panglica merge la Mozaceni. Mai incoace, dar peste garla, se vede foarte bine satul Cantacuzu. Mosia de peste trei mii de pogoane, se zice ca a fost candva a Cantacuzinestilor, dar azi e a unui capitan de la Pitesti, Lache Gradinaru..... De altfel, pe aici, ori incotro treci, numai mosii boieresti ai sa vezi. Colo e Buta, mai incolo Negrasi, pe urma Zidurile, pe urma Dumbraveni...
        In Lespezi, ii mai arata conacul lui Gogu, destul de intretinut, fiindca el mai vine din cand in cand, adus de nevasta-sa, cxariea ii place viata la tara, macar ca o variatie dupa petrecerile capitalei.
      Apoi ajunsera la Amara. Satul, mai mare, era coplesit de aceeasi saracie, cu aceleasi casute acoperite cu paie, aceleasi ograzi pline de balarii. Grigore insa atrase atentia lui Herdelea, cu o mandrie nedisimulata, asupra bisericii de piatra cu turnul poleit, ridicata de bunicul sau, si asupra scolii noi, cladita de tatatl sau, iar intr-o ulicioara, in stanga, ii arata si conacul mosiei Vaideei, in care locuia arendasul Cosma Buruiana si care fusese casa de argati inainte de a se faramita domeniul.
     - Stai, Ichime, sa ne dam jos, sa vaza boierul mai bine ce avem noi pe-aici! striga deodata Grigore, sarind din brisca, urmat de Titu. Voi luati-o inainte!
      Pe dreapta, incepea gardul de uluci oe sub zidire de caramida, cu stalpi patrati din loc in loc. Era conacul Iuga. In dosul imprejmuirii un sir de plopi batrani strajuiau ca un front de ostasi de garda. Printr-o poarta deschisa, se vedea ograda cu cladirile pentru logofeti, argati si alti slujitori, cu grajduri, cotete, hambare.... Mai incolo, dupa vreo suta de pasi, venea intrarea principala la casele boieresti. Poarta era inalta si larga, cu trei arcade de zid unite deasupra, intr-o cusca de porumbei. Intrand cu Titu, Grigore ii spuse cu o unda de tristete:
      - Acuma, ai sa vezi ce a fost in stare sa faca iubirea!
...................................................................................................................................................

   - Azi ce ai de gand sa faci?
   - Nimic!

   - Dar tot nimic ai facut si ieri.
  - Da, dar nu am terminat....... 

Răscoala, Liviu Rebreanu

...............................................................................................................................
      II.

      De la armean, s-a dus la Dumescu la banca, sa-i ceara sfat si ajutor. Era intr-o consfatuire grava si nu l-a putut vedea. I-a lasat un cuvant, poftindu-l la masa. Stia ca Dumescu nu discuta lucruri serioase decat la birou. Si-a inchipuit ca poate se va ivi totusi prilej favorabil sa pregatesca macar terenul. De accea l-a luat si pe Baloleanu. Acuma, tarziu, isi dadu seama ca toata combinatia, care i s-a parut foarte ingenioasa, a fost o nerozie. Daca ar fi fost intelept, vazand ca nu poate vorbi cu Dumescu la banca, ar fi asteptat linistit pana maine, ar fi mancat cu tanarul transilvanean si acuma ar dormi in loc sa se zvarcoleasca zadarnic.
     Cand a intrat in odaie, dupa ce s-a despratit de Titu Herdelea, a intalnit indata privirea Nadinei din fotografie. S-a infuriat. Si-a adus aminte ca din pricina ei (alta data ar fi zis: de dragul ei) a facut datoria la Banca Romana, putin inainte de surpriza ei cu cadoul. A crezut atunci ca refuzul ei de a sta la tara mai mult de douazeci si patru de ore ar fi numai din cauza ca i-e sila de "cocioaba fara gust si fara confort", cum spunea ea ca este conacul batranesc de la Amara. Ca sa o ademeneasca, s-a gandit sa cladeasca un castel demn de frumusetea ei. Batranul era mahnit ca vechiul conac, in care s-au nascut si au trait patru generatii de inaintasi, nu mai multumeste pe Grigore. Socotea planul lui drept inceputul destramarii. Constructia s-a inceput si s-a terminat cu banii imprumutati de la Banca Romana. Nadina a gasit foarte gentila atentia lui, a petrecut doua saptamani sa-si innaugureze castelul, apoi s-a intors, plictisita, la Bucuresti. Nimeni nu-i poate pretinde sa se inmormanteze de vie nici chiar intr-un cavou de lux. O fotografie, sora geamana cu cea de deasupra patului, numai cu rama ruralizata, potrivita locului, a ramas acolo ca sa-i tie de urat lui Grig. Si datoria la Banca Romana, din care nu s-a putut amortiza nici jumatate in cei trei ani trecuti de atunci.
       Pe Nadina a descoperit-o Miron Iuga pe cand Grigore era la Berlin. Tatal ei, Tudor Ionescu, cumparase mai demult de la Teofil, fratele lui Miron, cele doua mosii, Babaroaga si Lespezi, vecine cu Amara. Noul proprietar a venit, foarte prietenos, indata ce a iscalit actele, si a cerut lui Miron povete asupra mijloacelor de exploatare cat mai buna a pamanturilor. A fost un simplu pretext de cunostinta: nu-i trecuse lui niciodata prin minte sa-si bata capul cu muncirea mosiilor. Isi gasise arendas si se intelesese asupra venitului inainte chiar de a fi incheiat cumpararea. Miron a aflat mai tarziu ca Ionescu ar fi un bogatas de origine obscura, stabilit de putin timp in Bucuresti, unde achizitionase cateva case de raport. Asta a fost cu vreo douazeci de ani in urma. Apoi, de niste Pasti, acum cativa ani, a primit iar vizita vecinului, de asta data insotit de fiul sau Gogu si de Nadina. Intre cele doua odrasle era mare deosebire de varsta, feciorul putea sa aiba peste patruzeci de ani, fata cel mult douazeci. Tudor Ionescu i-a povestit ca a fost insurat de trei ori si ca Gogu e din prima casatorie, iar Nadina din a treia. Fiindca a schimbat arendasul, i-a adus si pe ei sa vaza proprietatile, mai ales ca ale lor vor fi, in curand, Babaroaga a Nadinei si Lespezi a lui Gogu. Deocamdata atat vrea sa le dea, cand se vor casatori, si cate o casa in Bucuresti. Ce mai are tot a lor va fi, parte dreapta, dar numai dupa moartea lui. "Mult n-au sa mai astepte, ca am batut saptezeci", a spus zambind fara regrete. Numai de nu s-ar savarsi inainte de a-i vedea asezati. Mai frica i-e de Gogu, ca atata a amanat insuratoarea pana ce i-a cam trecut vremea. Despre Nadina n-are nicio grija; o fata ca ea nu poate ramane nemaritata, pentru ca n-ar lasa-o petitorii. Miron Iuga s-a uitat atunci mai bine la ea si a raspuns ca da, asa e.... Pana peste vreo trei luni, cand s-a intors Grigore din Germania, batranul Iuga s-a gandit deseori la Nadina, viitoarea stapana a mosiei Babaroaga. Cat l-a mahnit pe el faramitarea si instrainarea pamanturilor parintesti si cum le-ar mai fi luat dansul daca Teofil n-ar fi pretins bani gheata! Cu limba de moarte se gandea sa dea in grija lui Grigore sa reintregeasca domeniul lui Iuga, daca Dumnezeu nu-l invrednici pe el insusi sa-si implineasca dorinta cea mai fierbinte.
         Grigore avea atunci douazeci si patru de ani. Plecase in Germania sa se specializeze serios in agronomie, dupa ce isi luase licenta in drept la Bucuresti, nu ca sa practice, si ca sa aiba titlu. A plecat pentru trei ani, maica-sa murit dupa primul si batranul i-a cerut sa ramaie acasa, sa dea dracului stiinta cea zadarnica. De-abia s-a invoit sa-l mai lase inca un an.
         S-a intors din strainatate cu capul plin de planuri indraznete si cu solutii sigure pentru toate greutatile. Batranul l-a ascultat de cateva ori fara sa se supere, cum se astepta Grigore.Isi zicea ca generozitatile astea sunt ale tineretii si baiatul se va cuminti cand se va izbi el insusi cu capul de pragul de sus. Ba in loc sa-i combata "teoriile", intr-o zi i-a spus ca s-ar bucura daca i-ar placea fata lui Tudor Ionescu. Grigore a inteles indata de ce s-ar bucura batranul, si i-a raspuns ca, in alegerea tovarasei de viata, nu se poate lasa condus de anumite utopii, caci trecutul nu s-ar mai intoarce, oricat am vrea noi sa-l intoarcem.
      - Tu sa vezi fata, utopiile le iau asupra mea, a zis Miron ironic.
     Cand a vazut-o, Grigore a uitat tot si i-a ramas mintea numai la ea. Luna pana s-a facut cununia, si apoi celelalte trei, cat au calatorit impreuna, singuri, in  Grecia, Italia si Spania, a cunoscut fericirea cea mai mare. Atunci Nadina a fost intr-adevar nevasta lui, numai si numai a lui. Asa a vrut el sa fie totdeauna; in sufletul si in gandurile ei sa nu existe nimeni si nimic afara de dansul. Suferea dfe o gelozie cu atat mai chinuitoare cu cat mai mult ii era rusine s-o marturiseasca. A incercat s-o ademeneasca la tara nu ca sa indrageasca ea pamantul, ci ca sa-si fereasca iubita de tentatiile orasului. Patru ani iubirea lui a indurat toate durerile, pana ce si-a destramat sperantele. Daca a consimtit el ca Nadina lui sa plece singura in strainatate a doua oara! SI, in trei luni, de cand e dusa, a primit de la ea exact trei scrisori si in toate trei ii cerea numai bani.....
     Cu becul electric aprins pe noptiera, Grigore privea umbrele imobile ce impestritau odaia ca niste amintiri impietrite. Din cand in cand, cu coada ochiului, se uita la Nadina, care suradea in rama, incantata de ea inasasi.
     - Cate ceasuri sa fie?.... Doua! murmura dansul amarat. La noua ma asteapta Dumescu si eu visez traz la Nadina!.... Doamne, Doamne, cat sunt de idiot!



             6.
          A doua zi, pana la pranz, Grigore a ispravit cu bine toate afacerile. (Dumescu a fost amabil, ca totdeauna, a scontat polita armeanului si a retinut pentru amortizarea datoriei numai cat i s-a oferit.) Trecu pe urma, sa zica buna ziua, pe la Victor Predeleanu, prietenul lui cel mai bun, unde fu oprit la masa. Se simtea ca acasa in familia Predeleanu.
       Era multumit ca scapase de grijile care azi-noapte capatasera proportii catrastofale. Insomnia nu e chinuitoare doar pentru ca iti scurteaza odihna, ci mai ales prin gandurile negre ce-ti inspira si care te infasoara intr-o retea tentaculara. In atmosfera calda de la Predeleanu, aducandu-si aminte cat l-au chinuit inchipuirile, zambi in sinesi, dar cu o umbra de tristete. Isi recunostea o slabiciune in ezitarile eterne care-i rasuceau nervii si-l impiedicau sa infrunte cu siguranta viata. Ca tatal sau, de pilda, sau cel putin ca Predeleanu.
        De-abia pe la cinci, cand ajunse acasa, isi aminti ca daduse intalnire pentru ora trei tanarului transilvanean. De unde sa-l mai ia acuma? Se simtea vinovat ca a jignit un om care poate a crezut intr-insul. Porunci servitorilor sa-l retie, daca ar reveni, sau barem sa-i afle adresa.
       Se duse apoi la matusa-sa, Mariuca, vaduva generalului Constantinescu, care nu l-ar fi iertat nici pe lumea cealalta daca ar fi auzit ca a umblat prin Bucuresti si pe ea a ocolit-o. Era o femeie plina de bunatate, primitoare, vesnic vesela si cunoscand toate cancanurile amoroase si militare din Romania. Grigore la ea a stat cat a fost student, iar batranul Iuga la ea tragea si acuma. Pnetru ca n-a vrut sa ramaie la cina, l-a pus sa-si dea cuvantul de onoare ca va veni negresit maine la dejun, cand vor fi singuri si are sa-i povesteasca o serie de lucruri extrem de importante.
    Ziua urmatoare se intampla sa fie duminica si Grigore se scula mai tarziu. Cocorand grabit sa plece, intalni la poarta pe Titu Herdelea, care, dupa o noapte de amaraciune se deceptie, revenise sa-si mai incerce norocul. Luara o noua intalnire pe dupa-masa, spre marele regret al mariucai, care n-a avut ragaz sa-i spuie lui Grig niciun sfert din cate ar fi dorit si ar fi trebuit. Ca sa repare uitarea de ieri, Grigore statu apoi cu Titu Herdelea pana seara, il pofti a doua zi sa-l ia la masa la familia Predeleanu (pe care i-a si vestit pe cand se intorcea de la matusa Mariuca), ii promise ca se va duce la Baloleanu sa se intereseze daca a facut vreun demers la "Universul" si, mai presus de toate, ii propuse sa fie oaspetele lui la mosie pentru vreo saptamana, doua sau oricate, pana cand i se va aranja ceva in Bucuresti, sa nu-si cheltuiasca degeaba banii pe aici.....
      Numai cand s-a vazut in casa Predeleanu s-a convins Titu Herdelea ca n-a visat si ca promisiunile lui Grigore sunt serioase.
       Si inainte, dar mai ales dupa-masa, Victor Predeleanu a tinut sa arate oaspetelui sau si prietenului Grigore tot ce avea mai de pret in biblioteca, socotind ca pe un poet trebuie sa-l intereseze editiile rare, cartile romanesti cu insemnari de demult sau feluritele hrisoave si documente vechi. Se bucura vazand emotia lui Titu si ar fi vrut sa-l de exemplu lui Grigore, care nu se prapadea deloc dupa comorile lui.
       Desi mare proprietar care-si iubea si cultiva cu pasiune pamanturile, Predeleanu isi avea resedinta in capitala. Pe domeniul sau Delga din Dolj, cuprinzand trei sate, realiza ceea ce Grigore ravnea si nu putea din pricina batranului. De altfel, si tatal lui Victor la fel s-a impotrivit. La Craiova, unde s-a nascut, a trait si a murit, a fost socotit printre oamenii cei mai bogati. Zgarcenia lui a ramas proverbiala. Numai dupa moartea batranului a putut angaja un administrator specialist, a introdus masini care sa micsoreze mana de lucru, a inceputîn sfârşit o exploatare mai modernă pe proprietăţile ce-i reveniseră lui. Mare parte a anului o petrecea şi el la ţară, iar în timpul muncilor nu se mişca de acolo săptămâni întregi. Cu ţăranii se purta corect, fără a se amesteca prea mult între ei. Făcea învoieli cum se obişnuiau primprejur, nici mai grele, dar nici mai uşoare. Le vânduse câteva sute de pogoane de pământ nu din nevoie, căci era dintre cei puţini proprietari care n-aveau niciun fel de datorie, ci din dorinţa de a-i emancipa şi, în acelaşi timp, de a se emancipa şi el de dânşii. Obişnuia să spuie că adevărat mulţumit va fi numai atunci când va fi scăpat de ţărani şi ţăranii de el.
          Mama lui Victor trăia şi locuia la Craiova împreună cu Elena, sora lui, măritată cu un profesor de liceu, tinerel, frumuşel, inteligent şi foarte sărac, pe care l-a luat din dragoste, dar numai după moartea bătrânului, care n-ar fi consimţit niciodată să-şi dea averea pe mâna unui calic. De altfel, şi Victor, când s-a însurat, a trebuit să cam forţeze mâna bătrânului, care ar fi dorit să-i aleagă o nevastă după placul lui, adică cu o zestre cel puţin egală. Tecla, însă, afară de nume şi frumuseţe, n-a avut avere. Era fiica preşedintelui Curţii de apel din Craiova, Nicolae Postelnicu, vlăstarul unei vechi familii boiereşti, sărăcit de tot.
        Cu toate că moştenise virtuţile economice ale tatălui său, inclusiv zgârcenia, lui Victor îi plăcea să se mândrească, mai mult decât chiar cu experienţele agricole, cu bilioteca lui şi cu colecţia de pictură ce şi-o înjghebase de câţiva ani şi pentru care nu se codea a cheltui, ba şi a risipi.
      - Lasă-l să mai răsufle, Victore, ca l-ai asasinat! zise într-un timp Grigore, care se întreţinea cu doamna Predeleanu şi cu sora ei.
     - Din fericire, am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărţilor frumoase, ca alţii! răspunse Predeleanu ironic.
     - Ca mine, adică! recunoscu Iuga dând din cap. Eu, ce-i drept, prefer alte frumuseţi, mai ales în casa voastră.....
     Titu Herdelea încercase să murmure o protestare, dar foarte timid, să nu facă cumva o gafă. Aceeaşi teamă a a avut-o mereu şi la timpul mesei, încât doamna Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surâs de aur, care să-i mai stingă emoţia.
       Înăltuţă, zveltă, de o feminitate mângâietoare, doamna Tecla Predeleanu răspândea atâta seninătate şi bunătate, că lumina şi locul pe unde trecea. Ochii ei albaştri-verzui păstrau o candoare feciorelnică. Deşi măritată de nouă ani, făcea impresia unei fete cuminţi, iar cei doi copilaşi ai ei, Mircea şi Ioana, voinici şi ştrengari, ar fi părut fraţi şi cu ea, dacă mândria şi dragostea de mamă n-ar fi strălucit atât de fierbinte în privirile ei.
     - Mulţumesc de compliment, dacă ai făcut aluzie la noi, interveni sora doamnei Predeleanu, cu o cochetărie familiară, dar nu primim, fiindcă....
     - Atunci, îl retrag în ce te priveşte pe dumneata şi-l ofer numai Teclei, căci ea cu siguranţă nu-l va refuza! întrerupse Grigore.
     - Aşa e, eu primesc orice, chiar şi complimente! zise doamna Predeleanu.
     Sora ei, Olga Postelnicu, avea douăzeci de ani şi era zglobie şi drăgălaşă ca o porumbiţă. Cu un veşnic surâs vesel pe buze, care-i şedea foarte bine, cu ochii negri, sclipitori de curiozitate şi adumbriţi de gene lungi,  cu nasul mic şi obraznic, cu obrajii bucălaţi si fragezi de copil, o răsfăţau şi părinţii ei, şi toţi câţi o cunoşteau. Puţin mai scundă ca Tecla, avea o supleţe felină, pe care o evidenţia mai ales când dansa. Îi plăcea să danseze mai mult ca orice. Idealul ei ar fi fost să se facă dansatoare.
       - Dar n-ai observat, Tecla, insistă Olga cu o încăpăţânare de copil, că a fost numai un pretext din partea lui ca să poată vorbi cu Victor iarăşi despre chestia ţărănească?
      Toată lumea râse. Într-adevăr, Grigore, cât au stat la masă, n-a vorbit decât despre moşii, arendaşi, ţărani şi învoieli, din ce în ce mai avântat, cu toate că nimeni nu-l contrazicea. Doamna Predeleanu îl conjură acuma să nu mai reînceapă. Chiar şi Titu găsi oportun să-l roage să mai lase în pace eterna chestie ţărănească care-l urmărea pretutindeni, ca o obsesie.
     - Pe dumnealor nu zic să le intereseze, că le-am plictisit de atâtea ori, spuse Grigore resemnat, dar dumneata, care eşti încă nou pe meleagurile noastre?
     - Voi prefera să mă iniţiez la faţa locului! replică tânărul Herdelea, profitând de ocazie să provoace o nouă confirmare a invitaţiei ce i-o făcuse Iuga.
     - De asta să fii sigur că nu scapi! strigă Grigore, adăugând către ceilalţi: îl iau cu mie la Amara să-mi ţie de urât şi nici nu-i mai dau drumul până ce nu va fi tobă de chestia ţărănească!
     Predeleanu, după ce îşi aşeză la loc comorile, spuse că tocmai şi ei se pregătesc să plece cu toţii la Delga, pentru vreo două săptămâni, sfârşind:
    - Cu ocazia asta, vol lăsa şi pe Olguţa acasă la ea, să nu se înstrăineze prea tare de Craiova noastră iubită!
    - O, dacă-ţi închipui că am să rămân la Craiova exact când începe sezonul la Bucureşti! se revoltă fata.
    De doi ani, de cand era socotita fata mare, Olga mai mult a stat in Bucuresti decat acasa.  Victor avea ambitia s-o marite el, cu un basbat care sa-i placa si lui. Fiind cam plin de sine, se gandea negresit la cineva care sa-i semene. De aceea ii si zicea mereu: "Daca vrei sa fii fericita, sa astepti pana ce-ti voi zice eu: acuma!" El insusi era brun, cu mustati fine, cu niste ochi putin bulbucati, in care lucea mai multa bunatate decat inteligenta.
       Apoi veni vorba despre Nadina. Întrebarea s-a pus convenţional, căci Nadina n-avea nicio simpatie pentru familia Predeleanu şi o frecventa numai la zile mari şi din pricina lui Grigore. De altfel, simţămintele erau reciproce. Dacă Nadina socotea pe Tacla o ipocrită fără înţelegere pentru viaţa mondenă, Tecla o găsea pe Nadina mai mult aventurieră. Ea cunoştea multe din câte circulau asupra doamnei Grigore Iuga şi ştia că sunt mai multe pe care nu le cunoştea şi nici nu dorea să le afle. Din toată familia, singură Olga admira pe Nadina,  dar numai în taină şi pentru că era o excelentă dansatoare, care găsea prilejul să danseze mereu.
        Grigore vorbea despre nevastă-sa pe un ton glumeţ, în care totuşi se simţea amărăciunea. Spunea că o vede aproape mai rar decât pe Olguţa şi că discută împreună mai cu seamă de afaceri; Nadina îşi administrează singură averea aşa de bine, că totdeauna are deficite pe care el, fireşte, trebuie să le acopere spre a-i dovedi că e soţul ei şi că o iubeşte. Speră că, zilele acestea, are să se întoarcă din străinătate, deoarece începe sezonul şi ea n-ar putea lipsi. Apoi brusc, cu alt glas, parcă şi-ar fi despicat inima:
      - Cât vă invidiez eu pe voi, dragii mei!.... Casa voastră e casa fericirii. Eu, care sunt un sentimental, uite aşa ceva am visat pentru căsnicia mea. Idealul meu de femeie a fost o fiinţă ca dumneata, Tecla! în adâncul sufletului meu.... Nu te superi, Victore?
         - Dimpotrivă, mă măguleşte! zise Predeleanu. Adică mai mult pe Tecla. Dar cum Tecla e a mea şi noi doi suntem unul.....
     Tecla surâdea. Iuga adăugă:
     - Da, aşa, cu surâsul dumitale, cu blândeţea dumitale, cu copilaşii dumitale...... Cum să nu te invidiez, Victore? Mai ales cand pe urmă mă uit la mine.......
......................................................................................................................

"Gânditul este una dintre cele mai dificile slujbe. Poate din acest motiv foarte puţini se angajează la el."
                     Henry Ford

Răscoala, Liviu Rebreanu

                I.

                SE MIŞCĂ ŢARA!

             Capitolul I. RĂSĂRITUL

      1.
     - Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e mai rău, şi prost, şi leneş!
      Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse chelia sfătoasă cu o batistă mare şi îşi smuci mustaţa groasă, pleoştită, din care câteva fire se încurcaseră, supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi cap rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.
       Se uită la tovarăşii săi de compartiment, văzu că nu i-a convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:
      - Domnul meu...... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău, cum îl categoriseşti dumneata!
       Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde. Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul cuvenit clasei întâi, biletele spre Bucureşti. Rogojinaru se însenină, ca şi când i-ar fi venit mântuirea:
      - Cum, şefule, sosirăm?! Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce zice....
     - Adineauri am lăsat Chitila, observă conductorul, schiţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului şi luând biletele de la ceilalţi călători.
       În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o mândrie ostentativă:
      - Poftim, şefule!.... În vremurile astea grele se mai cârpeşte omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă un creştin merge gratis cu trenul.....
      Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu degetele la cozoroc, milităreşte. Arendaşul, însă, cuprins subit de griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile pe care le răsfirase în compartiment, profitând că ceilalţi nu prea aveau bagaje.  Modreanu îşi luase de mult pe genunchi geamantanaşul de piele fină cu cartea de vizită scoasă în evidenţă.  Un căpitan de jandarmi, înalt, cu figura speriată, care se urcase numai la Găeşti, n-avea decât sabia şi o mapă,  iar tânărul brun, cu mustăţi mici, negre, retezate englezeşte, îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra compartimentului.
        Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. Directorul regreta că s-a coborât să discute cu un om atât de vulgar. Căpitanul urmărea ostenelile lui Rogojinaru cu o curiozitate plină de admiraţie. Tânărul, de când plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului, în care apăruse silueta capitalei. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table cu reclame pe stâlpi anume, ori pe calcane de case singuratice. Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. Roţile pocneau tot mai des peste încrusişări, treceau de pe o linie pe alta, cu o siguranţă maşinală. Pe urmă se iviră suburbiile murdare, case dărăpănate, uliţe desfundate, contrastând violent cu sclipirile ce vesteau mai încolo palatele.
         După ce umplu cu bagajele-i preţioase locurile libere de pe canapele, după ce scoase şi pe coridor vreo două coşuri, ce nu mai încăpuseră înauntru, arendaşul se ghemui cum putu pe o margine, lângă un geamantan, şi se adresă direct tânărului, care privea pe fereastră, reluând firul convorbirii de adineaori:
       - Şi uite-aşa, domnule, cum vă spuneam, cu ţăranii...Pe mine mă puteţi crede pe cuvânt şi fără greşeală,, că am o experienţă veche de tot în chestii de agricultură şi de ţărani. Sunt acuma de şaizeci de ani fără unul şi din ei vreo patruzeci tot la ţară i-am irosit şi între săteni. Am luat-o de jos, cum se cuvine, şi la treizeci de ani  ţineam cu arendă o moşioară cu peste cinci sute de pogoane în Teleorman. Iar de atunci mi-au mai trecut câteva şi mai măricele prin mână, aşa că îmi cunosc ţăranii cum nu cred să-i mai cunoască mult în ţara românească. Nu zic că toţi sunt ticăloşi, cum zic alţii, nu. Doamne fereşte, sunt creştin şi m-ar bate Dumnezeu. Dar mărturisesc cu mâna pe cruce: să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de ţăran, că ţăranul atunci te strânge de gât, când te doare mai tare!
     Băgă de seamă că nici măcar căpitanul nu-l mai asculta. Fiindcă tocmai şi trenul începuse să-şi încetinească goana, îşi aduse iar aminte de bagaje, se sculă să treacă în coridor, să fie mai aproape de ieşire, şi să poată prinde negreşit un hamal şi o trăsură. Din uşă se întoarse, însă, să-şi ia rămas bun. Întinse mâna lui Modreanu, cu care venise de la Craiova împreună, şi socotea că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin de s-ar întâmpla să aibă vreo nevoie la Interne. Deşi cu tânărul care se suise la Costeşti vorbise mai ăuţin şi nici nu i se recomandase, arendaşul chibzui că la despărţire trebuie să ştii cu cine ai călătorit şi deci îi spuse încrezător:
     - Îmi dai voie, domnule, sunt Ilie Rogojinaru.... Mi-a părut bine că am venit împreună, cu toate că nu ne-am prea lovit în păreri.
     Nu tocmai încântat, tânărul se ridică totuşi puţin şi, strângând mâna întinsă, răspunse:
     - Grigore Iuga.
     Arendaşul tresări, se îndreptă şi strigă:
     - Iuga?..... Iuga ai zis?......Te pomeneşti că eşti chiar feciorul domnului Miron Iuga de la Amara?
      - Te pomeneşti! surâse tânărul, intrigat puţin de entuziasmul patetic al arendaşului.
    - Fugi, nu ma nebuni!... D-apoi bine, boierule, eu cunosc pe conu Miron de cand eram copil, as putea zice, macar ca trebuie sa fim cam de aceeasi varsta! Ca doar acum vreo douazeci si cinci de ani am tinut o mosie numai la cateva poste de proprietatea dumneavoastra de la Amara. Ce mai face conu Miron? Bine, voinic, sanatos?.... Strasnic om, ce sa va spun! adauga el cu mandrie, intorcandu-se brusc spre capitanul de jandarmi si Modreanu, Stiti, boier sadea, nu d-astia de au umplut tara si targurile! Ei, bata-te sa te bata toate noroacele! urma apoi iar catre Iuga, clipind din ochi cu mare bucurie. Dar vad ca sosim.... Sa traiesti, cucoane, sa-ti traisca parintele, ca-i un om si jumatate!
     Ii scutura mana inca odata si, apucand un cosulet la care tinea mai mult, se repezi afara, in coridor, mormaind in treacat catre capitan: "Salut! Salut!". Modreanu cu geamantanasul in mana, asteptase nerabdator sa ispraveasca arendasul, ca sa poata iesi. Pentru ca nici el nu facuse cunostinta cu Iuga, dadu indiferent din cap si se strecura dupa Rogojinaru, care se infipsese chiar langa usa vagonului.
    - Cine-i individul, domnule Rogojinaru, ca te vazui prea multumit de cunostinta? intreba Modreanu, plecandu-se la urechea arendasului fiindca pufaitul locomotivei sub bolta garii innabusea vocile.
    - Ehei, iubitule! facu Rogojinaru cu mai mare respect parca decat adineaori in fata tanarului Iuga. Sapte mii de pogoane, prima calitate, in Arges, jos, aproape de Teleorman!.... Sapte mii, domnule Modreanu, intelegi? Si niste gospodari cum nu-s altii in toata Muntenia. Batranul nu ti-ar arenda un petic de pamant, mai bine sa-i tai mainile. Asa ceva mai rar, ce sa-ti spun.... Ei, te-am salutat, cucoane, ca vad ca ne-am oprit, si sa ne mai intalnim sanatosi!..... (Deschise portiera.) Aide, hamal, hamal!... Aici, baiete!..... N-auzi, bre? Ce, esti surd?..... Unde te uiti, zapacitule? Nu ma vezi? Ce, esti orb?..... Vino repede si ia astea!
       Locomotiva gafaia rar, extenuata. Printre respiratiile ei dominatoare, glasurile oamenilor ce coborau din vagoane si ale celor ce-i asteptau pe peron umpleau cuprinsul garii cu un zgomot aspru din care se ridicau, ici-colo, izbucniri de rasete, cate-o vorba vesela,  cate-o pupatura mai plescaita si mai ales tipetele staruitoare dupa hamali. Toata lumea era grabita, unii chiar fugeau, ca si cand i-ar fi alungat cineva din urma.
       Grigore Iuga ramasese linistit la locul sau, asteptand sa se dea jos cei ce se imbulzisera pe coridoare.Din geam, vazu pe Modreanu cum isi ferea geamantanasul de insistentele hamalilor, pe capitanul inalt cum, departandu-se, se uita speriat imprejur, parca ar fi cautat pe cineva, pe Rogojinaru, umeros si leganat, tinandu-se dupa omuletul impovarat cu geamantane si legaturi, dascalindu-l necontenit atat de energic, ca glasul lui parca domina tot vacarmul garii.
       In sfarsit, cand se mai potoli valmasagul, tanarul Iuga cobori si el, gasi anevoie o trasura si porunci sa-l duca in strada Argintari. Birjarul aouca pe Calea Grivitei, lata, murdara si galagoiasa, cu fel de fel de magazine, in fata carora vanzatorii se razboiau cu trecatorii sovaitori sa-oi faca negresit clienti, cu zeci de hoteluri, hanuri si ospatari, menite sa adaposteasca scump si prost pe calatorii pe care Gara de Nord ii varsa capitalei, mereu altii, si mereu mai multi. Pe trotoarele largi se vanzolea o lume pestrita intr-un amestec oriental: muncitori si functionari, apoi tarani umbland in grupuri ca niste oi speriate, servitoare in costume taranesti unguresti, soldati pirpirii, vagi domnisoare foarte fardate, tragand cu ochiul la toti barbatii, ucenici si elevi de liceu harjonindu-se si izbindu-se de oameni si de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopotei de alama, turci cu acadele....
        In vreme ce trasura alerga pe cuburile de granit, Grigore Iuga, ca totdeauna cand sosea de la tara in Bucuresti, privea furnicarul de oameni de pe strazile zgomotase cu un simtamant de sfiala. Dupa viata molcoma de la mosie, forfoteala aceasta il obosea si-l intrista, cel putin in primele momente, pana se reobisnuia cu ea.
     Pe bulevardul Coltei, aproape de intretaierea cu strada Argintari, unul din caii trasurii aluneca si cazu. Birjarul se repezi intai cu sudalmi, apoi cu biciul. Degeaba. Trebui sa sara de pe capra, sa dea drumul streangurilor..... CUm nu mai erau decat vreo suta de metri pana acasa, Grigore cobori, plati si continua drumul pe jos.
      A doua casa din strada Argintari era a lor, adica a ei, a nevestei lui. Grilajul de fier cu varfurile poleite avea o poarta monumentala la mijloc. In fata casei, o gradinita ingrijita, cu cateva ronduri de flori, cu poteci prundite. Cladirea insasi, cu etaj, aratoasa si inzorzonata, oprea atentia trecatorilor mai ales prin scara de marmora rosie aparat sus de o uriasa scoica de sticla lucitoare.


            2.
          Intrand pe poarta, Grigore Iuga vazu in capul scarii pe servitorii lui in conciliabul cu un domn strain.
      Feciorul, intr-o livrea putin groteasca (fantezia Nadinei), veni sa-l intampine, si-i raporta indata ca tanarul inaltut si blond e un domn din Ardeal, ca a mai fost pe-aici de cateva ori  si cauta pe conasul Gogu. Intre timp si strainul coborase treptele si se apropia de Iuga, iar cand servitorul pleca cu trusa stapanului, scoase palaria si spuse foarte incurcat:
     - Ma recomand: Titu Herdelea, poet....
     Grigore raspunse numai cu un zambet nehotarat, care pe tanarul Herdelea il zapaci mai rau. Lavaliera vanata cu picouri albe ii acoperea gulerul tare si inalt. Isi trecu palaria in mana stanga si incerca sa zambeasca si el fara a reusi. Dupa o pauza, care i se paru un secol, isi lua inima in dinti si, potrivindu-si palaria in cap cu bagade de seama, ca si cand n-ar fi fost sigur daca face bine sau nu ca se acopera, urma cu un glas invaluit de emotie:
     - Sa ma iertati, domnule, ca ma gasiti aici, dar am fost poftit sa trec negresit, inca de asta-vara, adica acum vreo doua luni, de catre domnul deputat Gogu Ionescu, la baile din Sangeorz, in Transilvania....
     - A, din Transilvania? murmura Grigore cu un interes care incuraja pe interlocutorul sau sa confirme mai apasat:
    - Da, ma rog, din Transilvania... As putea adauga ca sunt chiar putin neam cu domnul deputat, fiindca, nu stiu daca stiti, sora mea Laura, e maritata cu preotul George Pintea din Satmar, iar sora lui George e sotia domnului deputat Ionescu.
   - Asa? facu Iuga, mai inviorat, luandu-i mana si scuturandu-i-o.  Incantat!..... Si afla ca, atunci, esti si cu mine putin neam, cum ziceai, pentru ca nevasta mea e sora cu Gogu Ionescu.
    Titu Herdelea dadu din cap surazand. Cunostea relatiile casei. Venind deseori sa se intereseze de Gogu Ionescu, aflase de la servitori toate amanuntele si chiar mai multe decat ar fi vrut.
   Lui Grigore ii placu infatisarea modesta a tanarului si mai ales timiditatea lui, pe care zadarnic se silea sa o ascunda. El insusi era sau cel putin se socotea tot asa de dezarmant cand intamplarea il punea in situatii neasteptate. Il lua de bbat ca pe un vechi prieten, spunandu-i:
     - Fiindca ne-am intalnit aici, aidem pana sus sa stam putin de vorba!
    Titu rosi de bucurie.
     Urcara impreuna pana pe platforma de sub scoica, unde Grigore se opri sa-i lamureasca impartirea casei, sa nu-si inchipuiasca tanarul cumva ca el ar fi putut avea asemenea fantezii arhitecturale. Cladirea cuprindea doua case complet deosebite, care insa in loc sa aiba intrarile laterale separate si numai fatada comuna, aveau o singura intrare principala. Socrul lui Grigore, cand a facut casa, cu vreo zece ani in urma, a pretins cu orice pret o scara monumentala de marmora cu o scoica deasupra, cum avea si Nababul, desi palatul - asa-i zicea dansul - era destinat de zestre celor doua odrasle ale sale, cand se vor aseza, fiecare cu gospodaria lui proprie. Nadina, sotia lui Grigore, se si tanguia acuma si-i imputa batranului ca a construit casa indinadins ca locatarii sa se poata spiona reciproc si permanent.  Usa colosala, de stejar si fier impletit, daruind aparent casei o infatisare unitara, de fapt o despartea: aripa dreapta inchidea domeniul lui Gogu Ionescu, cea stanga, pe care o tinea larg deschisa feciorul,  introducea in apartamentele Nadinei.
      - Nevasta-mea e plecata in strainatate de vreo trei luni si casa e toata in naftalina, adauga Iuga, trecand cu musafirul sau din hol spre etaj, unde, intr-o camera de rezerva, i se improvizase un dormitor, ca sa aiba un refugiu cand vine in Bucuresti in lipsa Nadinei. De altfel, eu numai iarna sunt bucurestean, si inca si atunci cu intermitente; restul anului stau la tara si pentru ca trebuie, si pentru ca acolo ma simt mai bine. Nevasta-mea are oroare de tara, tocmai cum mie mi-e sila de oras. Dar ia sezi, te rog! Ma vei ierta daca eu, printre vorbe, am sa ma primenesc si sa ma curat putin.... E unu si jumatate! Si la trei am intalnire cu negustorul meu. Deabia va fi timp sa imbuc ceva, undeva, la repezeala....
     Titu Herdelea ii povesti apoi pe indelete cum a debarcat in capitala de aproape patru saptamani, cu mari sperante in spijinul lui Gogu Ionescu, care-i fagaduise ca-i va face rost sa intre la un ziar, ca astfel sa-si implineasca visul de-a imbratisa cariera scrisului, si cum a avut dureroasa surpriza de a nu-l gasi in tara. Mai grav e insa ca, pana una-alta, a cheluit peste o treime din putinii banisori, cu care a venit, ba i-e frica sa nu fie silit, tot asteptand zadarnic, sa nu cheltuiasca si bruna de rest inainte de a afla vreo ocupatie, si sa se pomeneasca intr-o buna zi vagabond printre straini.
      - N-as vrea sa-ti spulber iluziile, - zice Grigore aproape gata primenit, - dar bunul meu cumnat nu prea e omul in care sa-ti poti pune toate nadejdile. E foarte simpatic, e un suflet minunat, numai ca-i cam lasa-ma sa te las. Doar daca nevasta-sa s-ar tine de capul lui poate ca s-ar mai misca, fiindca ea singura are farmecul si darul de a-i stimula energia somnolenta.....
     Dupa o clipa de spaima, tanarul Herdelea spuse cu noua incredere:
    - Atunci tot as putea spera, caci cumnata-mea mi-a aratat mare simpatie cand ne-am intalnit, asta-vara....
    - Nici prea multa sa nu fie, surase Iuga. Gogu e gelos ca un turc si ar fi in stare sa te expulzeze din tara daca ar intra la banuiala ca....
    In visarile lui, Titu intrezarise o zi cand Eugenia, pe care la Sangeorz o vazuse de o rara frumusete, ii va cadea in brate, cucerita de versurile lui devenite celebre. Dar sa abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobandi avantaje i se parea atat de rusinos, ca se facu deodata palind pana-n varful urechilor. Grigore observa amaraciunea lui si se grabi sa-l potoleasca:
    - Esti naiv, amice, si tare ma tem ca n-ai sa te procopsesti la noi! Iti trebuie indrazneala, si cinism, si aroganta, daca vrei sa reusesti, cel putin pe vremurile astea. CIne umbla cu scrupturi feciorelnice e osandit mai inainte sa fie strivit de cei ce nu cunosc nici macar din numel astfel de semntimentalisme romantice!
       Gata de plecare si luandu-si servieta, adauga cu alt glas:
     - Ai luat masa?
     - Inca nu, balbai, surprins, Titu.
     - Daca-ti face placere, sa mergem sa mancam impreuna!
     Desi foarte magulit, tanarul raspunse ca el ia masa la o familie ardeleana si, fiindca n-a anuntat, oamenii la-r astepta nemancati cine stie pana cand, incat n-ar vrea sa.... Nu s-ar fi prapadit el de grija gazdelor, daca nu s-ar fi sfiit sa mearga cu Iuga la vreun restaurant mare, imbracat slabut, cum era acuma. Purta un costum cam costeliv, ca sa nu-si strice hainele cele bune pana ce va avea posibilitatea sa-si cumpere altele. De altfel si Grigore il poftise numai de forma, caci nu mai starui, ci adauga repede:
     - Fireste, fireste.... Cu toate astea as vrea sa ne mai vedem. Stii ce?... Luam masa impreuna diseara! Iti convine? Ai timpul si dumneata sa-ti vestesti gazda, voi fi si eu mai liber, mai linistit.... Atunci asa sa fie! Sa zicem, la Enache! Cunosti?.... In strada Academiei. La opt!.... Asa!


        3.
      Titu Herdelea alerga pe trotuar cu palaria putin pe o ureche si cu fata atat de stralucitoare de bucurie, ca oamenii intorceau capul dupa el, parc-ar fi fost beat.  Ii batea strasnic inima. Si balbaia:
     - In sfarsit, multumesc lui Dumnezeu!.....Ce om de treaba! Se cunoaste indata ca e boier.... In sfarsit mi se pare ca mi-a ajutat Dumnezeu....
     Prin strada Romana iesise in calea Victoriei. Coti acuma spre strada Verde, ca sa ajunga mai drept in Buzesti,  unde avea o camera mobilata si unde, in vecini, lua masa la familia Gavrilas.
     De bastina din Amaradia, Gavrilas se gasea in tara de vreo zece ani si era agent secret in politia capitalei, insarcinat cu controlul hotelurilor. Astfel, cand, intr-o dimineata, a descoperit in registul de calatori de la "Hotel English" numele Herdelea printre cei sositi in ultimele zile si cand a vazut mai ales ca a venit din Ardeal, a ghicit imediat ca trebuie sa fie feciorul lui Zaharia. Fara multa ezitare, a urcat in camera lui Titu si l-a sculat din somn sa-i ureze bun sosit si sa-i ofere serviciile lui prietenesti, ca sa nu fie jumulti ca toti strainii care pica in acest oras frumos, dar foarte stricat. In aceeasi zi i-a gasit o odaita buna si ieftina, chiar alaturi de locuinta lui, iar pe inserat l-a dus si l-a instalat. Pe urma l-a poftit sa cineze cu familia lui, sa-l cunoasca si nevasta-sa.
        In afara de sotii Gavrilas, din familie facea parte si domnisoara Marioara Radulescu, o fetita de vreo optsprezece ani, dragalasa si vioaie ca o veverita, eleva la scoala profesionala. Din pricina ei n-a putut Gavrilas sa-i propuie lui Titu sa locuiasca chiar la dansii. Doamna Gavrilas, maruntica, grasa si rosie, cu fata vesnic lucioasa, socotise totusi ca ar fi putut lua in gazda si pe Titu. Odaia in care sta Marioara avea doua paturi si tinerii s-ar fi invoit cum e mai bine, ca doar amandoi sunt cuminti. Gavrilas, insa s-a impotrivit, spunand ca asa ceva nu se cuvine si ar putea starni vorbe urate.... Peste cateva zile, pentru ca Titu nu se obisnuia cu mancarurile de pe aici, s-a inteles cu doamna Gavrilas sa-l primeasca si pe el la masa, platind o suma modesta si potrivita. Venind astfel zilnic in casa, Marioara i-a marturisit ca se simte slabuta la limba romana si ar avea nevoie de o meditatie serioasa. Galant, Titu s-a oferit sa o mediteze el gratuit, spre marea bucurie a doamnei Gavrilas, care o iubea ca pe copilul ei, si tinea mult sa-si treaca bine toate examenele. Prima lectie a inceput chiar in seara aceea, dupa cina, in odaia lui Titu, unde puteau fi mai linistit si nesuparati de nimeni. Prima lectie s-a prelungit pana la miezul noptii. Tanarul a explicat a doua zi doamnei Gavrilas, care fusese cam ingrijorata, ca a tinut-o mai mult, fiindca, intr-adevar, fata a fost foarte neglijata. Marioara insasi a recunoscut ca mai placute lectii ca Titu inca nimeni nu i-a dat, si ca ar fi bucuroasa, daca Titu ar putea sa o invete cat mai des, ca sa fie sigura de izbanda. Cand sosi acuma Titu Herdelea ii gasi la cafea.
         - Ti-am pus lingurile in brau, nenisorule! in intampina Gavrilas, pufnind rar dintr-o tigara rasucita de el insusi cu multa meticulozitate.
        - Numai fata asta-i de vina, domnu Titu, se scuza doamna Gavrilas, tragand cu ochiul spre Marioara care zambea siret. Ca zicea ca e moarta de foame si ea nu mai asteapta nici pe printul....
       Titu se simtea atat de fericit, ca trebuia sa se racoreasca. Se repezi deci la Marioara, o lua in brate si incepu s-o sarute pe gura, pe ochi, pe obraji, pana ce toata o ciufuli, ba-i mai rasturna si ceasca de cafea pe fata de masa, spalata si calcata de insasi doamna Gavrilas si pusa numai atunci intaia oara.
       - Na, apoi astea mie nu-mi plac, se supara Gavrilas, silindu-se sa-si apere propria-i cafeluta amenintara, in vreme ce doamna Gavrilas isi frangea mainile amutita, parc-ar fi asistat la un cataclism.
      Fata insa se arata magulita de explozia aceasta si primea vijelia de sarutari gangurind ca o turturica.
      - Victorie, domnule Gavrilas! racni in  cele din urma Titu, zvarlindu-si palaria pe pat cu gesturi de general triumfator.
     Si povesti pe nerasuflate cum a intalnit pe Grigore Iuga, ce-au vorbit, cum era gata-gata sa nu mai vie deloc la dejun si cum diseara va manca la Enache. Pozna cu rasturnarea cafelei si prapadirea fetei de masa, fu repede iertata si uitata. Gavrilas fusese cativa ani un fel de ajutor de administrator la o mosie de prin Vlasca, unde a facut si ceva gologani, incat avea mare respect de mosii si mosieri, singurele institutii solide din Romania, impotriva restului nutrind eterne nemutumiri, deoarece, in trei ani, de cand intrase in politie, n-aizbutit sa dobandeasca nicio avansare, desi ar fi meritat cu varf si indesat, fiind un functionar constiincios si cu mai mula carte decat altii, dar fara proptele la cei sfinti.
     - Daca ai putea sa te infingi administrator la mosia lui macar vreun an, doi, stiu ca ti-ar pune Dumnezeu mana-n cap si te-ai face om! observa Gavrilas, mai tarziu, ganditor si cu o privire de admiratie invidoasa spre Titu, care infuleca zdravan din tocana ardeleneasca pastrata calda. Gavrilas era tot atat de mic de statura ca si nevasta-sa, avea musteti groase si prea mari pentru chipul lui, fruntea foarte incretita si o roseata pe toata fata, parc-ar fi fost vopsit pentru o reprezentatie la circ.
      Urma o dezbatere ampla asupra perspectivelor tanarului. Se amesteca si doamna Gavrilas cu amintiri discrete despre administratorul din Vlasca. Numai Marioara tacea, pufnea din cand in cand spre Titu si-l bombarda cu cocoloase de paine, la care insa el nu lua seama, fiind acuma ocupat cu chestii serioase.
        Incetul cu incetul, totul entuziasmul proiectelor se potoli. Gavrilas, obisnuit, sa atipeasca dupa-amiaza cate-un ceas, incepu sa caste si apoi se intinse, oftand, pe pat. Marioara se carabani la scoala, iar doamna Gavrilas se apuca sa spele vasele. Pleca si Titu acasa la el, sa se pregatesca pentru masa de la Enache.
       Locuinta lui era chiar in corpul de case de alaturi. O poarta de lemna darapanata dadea intr-o curte lunga, murdara, cu sumedenie de camarute, toate inchiriate. Apartamnetul dinspre strada, doua odai cu antreu la mijloc, era tinut de doamna Elena Alexandrescu, femeie trecuta de patruzeci de ani, inca aratoasa, vaduva unui ofiter pe care ea il pomenea cand maior, cand colonel si care murise locotenent. In camera din fata, sedea doamna impreuna cu Jean Ionescu, copist la interne, tinerel si berbant. In antreu se gaseau numai doua lazi cu carti, biblioteca doctorului Vasile Popescu de la Pitesti, sotul fiicei doamnei Alexandrescu, Mimi. Odaia din fund, cu doua ferestruici spre curte, un pat de tabla, un lavabou, o masa rotunda, trei scaune, un dulap hodorogit si cateva fleacuri, botezate bilelouri de familie, era a lui Titu. In curte, mai incolo, statea un cizmar evreu, Mendelson, cu cinci copii, dintre care cel mare isi termina armata la artilerie, apoi un placintar bulgar cu dugheana in vecini, un croitor vaduv de curand cu patru copii mici, un pensionar cu sotie tanara, avand in gazda un student.....
       De cum pasi in curte, tanarul Herdelea auzi ciripiturile multumite ale doamnei Alexandrescu si intelese ca Jean trebuia sa fi plecat la birou.Usa dinspre antreu era larg deschisa, iar doamna de arnja in oglinda cu puful de pudra intr-io mana si batonul rosu in cealalta, ca o porumbita batrana si cocheta. 
      - Sarut mana, doamna Alexandrescu! striga Titu amabil ca totdeauna, scotand din buzunar cheia de la camre lui si potrivind-o in broasca.
     - Bonjour, bonjour, domnul..... raspunse gazda incantara de chiriasul ei, care se purta atat de cuviincios. De ce esti asa de grabit? Poftim incoace nitel, ca doar n-am sa te mananc, adauga apoi cu un glas de sirena ragusita, continuand operatia de pictura faciala, in vreme de Titu, din pragul camerei lui, dupa ce deschisese usa, isi arunca palaria pe masa. Sunt singura. Jenica, saracutul, s-a dus la minister.... Vino, vino, n-ai frica! Jenica nu-i gelos, cu toate ca ma adora.
     Isi aduse aminte de pat, vazu niste adancituri si se repezi sa le netezeasca, murmurand cu o satisfactie plina de mandrie:
     - Uite - asa-s barbatii neastamparati.... Parca poti scapa de insistentele lor?
    Titu se simti jenat si, ca sa schimbe vorba, se grabi sa-i spuie ca diseara va veni poate mai tarziu, pentru ca are sa petreaca la restaurantul  Enache cu un domn.
     - Ah, Enache,  ce delicios se mananca la Enache! suspina romantic doamna Alexandrescu. N-am mai fost insa, de cand traia raposatul, fie iertat....
     Se pierdu un rastimp in glorificarea bietului Mache, care s-a prapadit asa tanar. Ii arata o fotografie, sa-i dovedeasca ce frumos barbat a fost. Ii spuse ca numai gratie zestrei ei reglementare a putut marita pe Mimi, caci altfel, prin cate necazuri a trecut, nici n-ar fi avut cu ce s-o urneasca din casa. Pe urma, sfarsindu-si pictura, incepu sa-i istoriseasca pe larg cate certuri si aproape scandaluri a avut bietul Jenica din pricina ei cu parintii lui, care sunt niste oameni foarte bine, dar cu idei foarte invechite in unele privinte si n-au vrut sa-i admita in ruptul capului sa traisca cu ea, ci au umblat din rasputeri sa-l insoare cu o uratenie despre care ziceau ca ar fi o partida stralucita. Jenica insa, cat e dansul de dragul, altfel, are o fire voluntara si le-a declarat categoric ca mai degraba rupe cu toata familia orice relatie, decat sa se desparta de iubita lui, care, pe langa ca e o femeie superba, il si ingrijeste admirabil si-l iubeste cu adevarat. Si asa, batranii au fost siliti sa cedeze, insa astazi sunt buni prieteni si absolut intimi. De altmiteri, si ea a avut destule mizerii si mai are, din cauza lui Jenica, cu ginerele ei. Mimi n-ar zice nimic, fiindca ea stie cat a suferit sarmana maica-sa si s-a jertfit, si ca macar acuma are dreptul sa-si traiasca si ea traiul. Dar ginerele e baiat de la tara, cu moravuri de la patruzeci si opt, si i-a declarat verde ca el nu-i va mai trece pragul cat va fi cu Jenica, nedorind sa se gaseasca fata in fata cu peste ei. "Auzi, Jenica peste, el care e functionar si..." Ba a oprit si pe Mimi sa o vaza, asa ca draguta de ea, cand vine prin Bucuresti, trebuie sa se  intalneasca apropae pe furis cu mama ei, care a nascut-o si a crecut-o.
        - Of, Doamne, greu se mai plateste si putina fericire ce i-e scrisa omului! suspina sfarsind doamna Alexandrescu, cuprinsa de induiosare.
       Tanarul se zapaci de tot ascultand destainuirile atat de intime, mai ales cand luara o intorsatura trista. Se scula incet, gandindu-se ce-ai mai putea sa spuie ca sa-i stearga amaraciunea. Doamna Alexandrescu isi regasi singura voiciunea, pornindu-se sa-si laude fata, frumusetea ei, inteligenta ei, dragalasia ei si fagaduind lui Titu ca-l va prezenta negresit, ca sa o cunoasca si sa-si dea seama ce inseamna o fiinta intr-adevar adorabila... Neavand nicio treaba, doamna l-ar fi tinut la taifaspana noaptea, ca si alte dati. Titu ardea de nerabdare sa se pregateasca pentru intalnirea de diseara care poate sa insemneze o intorsatura in viata lui. Tocmai cibzuia cum sa se retraga fara sa o jigneasca cumva, cand auzi in curte o voce strigand:
      - Domnul Titu Herdelea!
      Cateva glasuri rasunara indata afara:
      - In fata, in fata!
     - E factorul, explica doamna Alexandrescu.
     Titu facu numai trei pasi pana in antreu, unde se si ivise factorul. Era o scrisoare de acasa. Saluta pe doamna Alexandrescu si intra in odaia lui, cuprins subit de emotie.
     Prima scrisoare de cand s-a asezat in Bucuresti..... Rupse plicul si sorbi cu infrigurare cele sase pagini de scris marunt in care doamna Herdelea, in stilul ei evanghelic, presart cu maxime morale si povete intelepte pentru "dragul mamei instraina", ii spunea toate cate s-au petrecut prin Amaradia dupa plecarea lui, de la moartea lui Ion Glanetasu si pana la logodna Ghighitei cu invatatorul Zagreanu.

      "Cununia insa vom face-o dupa Craciun, ca sa ne putem infatisa cu vrednicie. O sa le dam lor casa din Pripas, ca sa nu mai stea asa pustie si sa le poarte si lor noroc, cum ne-a purtat noua.... Ne-ar fi drag sa fii si tu la nunta, biata copila si acum plange gandind ca tu poate n-ai sa poti veni. Dar tu sa-ti vezi de soarta ta si sa cauti sa te chivernisesti cat mai bine si sa nu pierzi nadejdea in Dumnezeu, ca Dumnezeu nu lasa pe cei drepti si cu credinta. Trabuie sa ai rabdare multa, dragul mamei, ca pe acolo nu zboara pui fpripti si placinte calde, omul sa nu despreseze, ci sa lupte cu toate piedicile pana ce izbandeste cu ajutorul lui Dumnezeu.... Are sa inceapa in curand frigul si iarna, si nu stiu daca tu ai haine grosute. Sa iei seama si din cei dintai bani sa-ti cumperi ori, daca pe-acolo-s prea scumpe, sa trimiti bani, sa-ti faca Strulovici, ca-l stii ce frumos lucreaza, si ieftin...."
  
          Intr-un post-scriptum, Ghighi adauga ca ea nu se cununa, orice ar face batranii, daca nu vine si el la nunta, si-i mai spunea ca va merge negresit la balul studentilor, dar inca nu stie cu ce rochie, ca ea ar vrea sa-si faca una noua, mai ales ca e si logodita, si toti ochii vor fi pe ea.
       In alt post-scriptum, batranul Herdelea il indemna sa nu uite a scrie ceva pentru "Tribuna Bistritei", cum a fagaduit cand a plecat, caci directorul si acuma asteapta darile de seama pentru serbarile "Astrei". De asemenea sa-i trimta gazete din tara, sa vada si domnii nostri foi romanesti adevarate, iar cand va publica de ale lui, sa poata arata tuturor ce face feciorul lui in Romania.
       Titu reciti scrisoarea de cate ori, de parca ar fi vrut s-o invete pe dinafara. Completa din sufletul lui toate vestile. Se simtea din nou acasa, in Ardeal, in lumea unde fiece amanunt, oricand de neimportant, avea o rezonanta vie pentru intreaga lui fire. Sub farmecul amintirilor, cuprins de o nostalgie dureroasa, vru sa se apuse pe loc sa raspunda, ca si cum, numai astfel si-ar fi putut usura inima. Pe masa erau cateva carti aduse de acasa, biblioteca lui, apoi caiete cu insemnari, cu crampeie de poezii, cerneala, tocuri... Numai hartie de scrisori n-avea. Cautand un petic de hartie potrivita isi aduse aminte de Iuga, cobori in realitate si hotari sa amane raspunsul pana ce va putea comunica lucruri mai multe si poate mai bune.
       De altfel, de facuse ora sase si, deci, era momentul suprem sa se gateasca pentru diseara.  Mai cu seama ca trebuia sa-si aranjeze  unele mici lucruri, sa-si mai coasa cate ceva, sa-si lustruiasca ghetele, sa-si perie costumul negru de camgarn pe care nici nu prea l-a imbracat aici, incat s-ar putea duce cu el si la Palat. Voia sa fie foarte exact la intalnire, caci omul civilizat intai dupa exactitate se cunoaste. Mai bine sa astepte el cateva minute decat sa fie asteptat.


                   4.
           - Ai intarziat, prietene! zise Grigore Iuga zambind si intinzandu-i mana. Mi se pare ca te-ai bucurestenizat si dumneata?..... Dar ia loc colea, langa mine!..... Noi nu te-am asteptat, ca ne-a fost foarte foame.....
          Un chelner lua palaria si pardesiul lui Titu in vreme ce el, uluit, nu stia daca sa marturiseasca adevarul sau sa lase pe Iuga sa creada ca n-a fost exact la intalnire. Se pomeni murmurand cu un glas strain, confuz:
        - Ba eu sunt pe aici de mult, mi-am si azvarlit odata ochii inlauntru, iar pe urma m-am plimbat prin fata restaurantului tot asteptandu-va si ma si mir cum de nu v-am vazut cand ati intrat......
      - Nu te scuza, ca si noi am intarziat un sfert de ora! il intrerupse Grigore amical. Asa suntem noi romanii toi.... Dar sa cunosti pe prietenii mei!
      Facu prezentarile. Avocatul Baloleanu, desi numai cu cativa ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic, avea o barbuta cafenie tunsa energic si un inceput de chelie pe care o ascundea cu fire imprumut.  Ochii albastri-verzui ii sticleau inteligent si siret. Manca mult, se vaita ca bautura il baloneaza si nu se putea retine oricat medicii il prevenisera ca e predispus la obezitate. Il pasiona politica. Fusese deputat cand i-a fost partidul la putere, devenind sef de organizatie la Ialomita, unde avea, dobandita mai recent, o mosie de vreo sase sute de pogoane. Clientela putina, dar solida, ii asigura venituri considerabile, care ii dadeau faima de mare avocat, pe cand de fapt el nu pledadecat prea arareori si privea chiar cu putin dispret pe confratii de la bara, pe latratori, cum ii poreclise el in gluma. Totusi se bucura de trecere la Palatul de justitie, pentru ca era socotit om politic de viitor si facea multe servicii prin influenta lui la marimile zilei. Celalalt tovaras de masa, Constantin Dumescu, directorul Bancii Romane, cu ochelari de aur, span, parul blond-caramiziu, smead si putin adus de spinare, parca trupul i-ar fi fost prea lung, parea un taciturn. Era burlac si prieten bun cu tatal lui Grigore.
      Cei doi primira pe Titu fara entuziasm, ca si cand le-ar fi stricat atmosfera. Tanarul, dupa invitatia lui Iuga, se adanci in studiul listei de bucate, infricosat, necunoscand inca mancarile din tara si mai ales numirile lor. Ii era apoi necaz si nu se putea dumiri cum de n-a observat pe Grigore cand a sosit, incat acuma are sa creaza ca nu e om de cuvant, desi el a venit cu jumatate de ora mai inainte, numai ca sa nu intarzie, dar n-a indraznit sa intre si sa ocupe o masa.
     Dupa o scurta tacere, Baloleanu relua convorbirea intreupta de aparitia tanarului, zicand cu un aer de superioritate:
     - Asa, draga Grigorita, cum iti spuneam.... Problema taraneasca nu se poate rezolva fara sacrificii din partea celor ce stapanesc pamantul. Asta-i lege! Toate celelalte, toate consideratiile secundare sunt paliative. Taranul vrea pamant. Scurt. El atata stie  si asta il doare.
     - Iarta-ma, Alexandre, zise Iuga, calm, cu o lucire in ochi, care arata ca discutia ii framanta sufletul, dar asa cum o pui tu, problema devine un simplu pretext de propaganda electorala sau de demagogie ieftina si primejdioasa. A starni pofte e foarte usor. Mai greu e sa le si implinesti. Cum vrei tu sa ma convingi pe mine, proprietar, sa daruiesc taranilor pamantul  pe care-l muncesc, impreuna cu dansii din mosi-stramosi, cand in acelasi timp tuinsuti cumpreri mosii si.....
      Putin vexat, avocatul nu-i dadu ragaz sa continue:
     - Pardon, pardon! Sa punem lucrurile la punct! inainte de toate sa fim intelesi ca nu discutam chestia din punct de vedere particular, personal. Eu am vorbit facand abstractie ca tu, intamplator, esti mare proprietar sau ca eu, tot intamplator, fac politica. Suntem, mai presus de orice, oameni care cunoastem problema taraneasca si din carti, si din experienta, care ne interesam de ea cum se intereseaza toata lumea, fiindca de rezolvarea ei depinde soarta noastra si chiar viitorul tarii, nu-i asa? Vasazica o dezbatere academica. Sunt sigur, de altfel, ca, de-ar fi nevoie de sacrificii, conu Miron si cu tine ati fi care dintai sa faceti gestul....
     - Ba te inseli grozav, dragul meu! protesta Grigore. Tata n-ar consimti niciodata sa se desparta de mosia de care-l leaga un trecut de greutati si de mandrie. Pentru el pamantul inseamna viata insasi, ca si pentru taran, stii prea bine, ca ai fost pe la noi si cunosti situatia. Dar nici eu, cu toate ca nu ma simt atat de intransigent, n-as fi dispus sa fac cadouri, nu taranilor, care nu cer, ci demagogilor marunti de la orase, care vor sa-si creeze merite electorale agitand pe sub mana teorii pe care cei cu raspundere le repudiaza si pe care nici insisi agitatorii nu se gandesc sa le puie in practica!
     - Uite conservatorul! zambi Baloteanu catre Dumescu, apoi intorcandu-se iar la Iuga: Un moment, iubitule! Pentru ca adineauri m-ai pus in cauza pe mine, tin sa precizam lucrurile... Ei bine, crezi tu ca mica mea proprietate, castigata cu sudoarea unei munci cinstite de zece ani,  de inca si azi mai am datorii pe ea, crezi tu ca tocmai cele cateva biete sute de pogoane ale mele au sa rezolve problema? Si totusi, iata, declar aici solemn, desi sunt om sarac, ca intr-un caz de nevoie, eu pun la dispozitia tarii peticul meu de mosie, fara sa cracnesc! Esti multumit? Am fost clar?
      - Evident, cum sa n-o oferi statului, daca ai putut s-o arendezi indata ce-ai luat-o? facu Iuga apasat, fara a-si ascunde dispretul.
     Jignit si scandalizat ca s-a gasit cineva, ba inca un bun prieten, care sa-i pretinda lui, avocat de vaza si om politic, sa se infunde la tara, Baloteanu spuse ironic:
    - Doar n-am sa-mi ceri acuma, puiule, sa ma las de meseria mea pe care, de, o cunosc nitelus, ca sa ma apuc de agricultura?
    - Iti cer, daca vrei sa ai pamant! Cine are pamant sa-l munceasca si sa-l iubeasca, ori sa renunte! Tu, dragul meu, ai luat mosia ta de sub nasul satenilor care umblau s-o cumpere si s-o imparta intre ei. Te-ai dus, i-ai inlaturat, si a treia zi ti-ai trimis arendasul sa stoarca bani din ea pentru tine si pentru el. Pe de o parte impiedicati pe taran sa cumpere pamant cand se ofera prilejul, iar pe de alta parte ma indemnati pe mine, care asud alaturi de tarani, sa ma despart de mosie, s-o arunc, uite asa, ca pe un dinte stricat!
     - Ei, draga Grigorita, observa avocatul mai moale, sunt prea putini proprietari ca voi. marea, imensa majoritate a pierdut de mult contactul cu pamantul. O masura generala nu se poate lua dupa cei putini, ci dupa ceilalti.
     - De ce n-ai lua intai masuri fata de cei ce s-au instrainat fata de mosiile lor? De ce va ganditi numaidecat sa distrugeti o clasa sociala, poate cea mai loiala, cea care reprezinta bogatia de baza a tarii? A, fireste, n-au ramas multi proprietari la datorie.  A inceput sa le vie unora greu sa stea la tara, sa li se para dezonorant a munci pamantul sau chiar a munci in general.  Prefera sa traga venituri grase si sa el risipeasca in petreceri. Locul lor l-a luat arendasul, care stoarce arenda pentru boier si alta, mai buna, pentru el insusi. Atunci evident ca taranul geme, si se zvarcoleste, si ameninta, cand in surdina, cand fatis. In vreme ce eu, proprietar, muncind si economisind, de-abia scot din mosia mea cat sa pot trai onorabil, arendasul, vecinul meu, plateste zeci de mii de galbeni proprietarului si isi umple si el desagii. De unde diferenta? Din buzunarul arendasului sau din mizeria taranului?.... N-am dreptate, nea Costica? sfarsi Grigore, adresandu-se totodata lui Dumescu. Spune dumneata, am ori n-am dreptate?
       Directorul de banca sedea cu ochii in farfurie si asculta jenat, fiindca amandoi vorbeau tare, incat lumea de la mese dimprejur se uitau la ei. Intrebarea totusi il surprinse. Nu urmarise discutia decat superficial. Lui, om de cifre, dezbaterile la un pahar i se pareau futile, daca nu comice. O problema grava nu se limpezeste intre un snitel vienez si o placinta cu mere. Cel mult se incurca si mai rau. Inainte insa de a-i raspudne el, de la masa de alaturi interveni cineva cu un glas familiar:
      - Imi dati voie.....
     Toate capetele se intoarsera, mirate de amestecul unui strain in conversatia lor.
     - Sunt Ilie Rogojinaru si am avut fericirea sa ne cunoastem azi in tren cu domnul Iuga. 
     Arendasul era singur la masa. Venise mai tarziu si, vrand-nevrand a auzit discutia. Neturburat de mirarea lor, isi muta scaunul putin mai aproape si urma, parca i-ar fi cunoscut pe toti de cand lumea:
     - Numai pentru ca domnul Iuga spunea ca arendasii ar fi asa si pe dincolo.... Acu, nu ca sunt si eu arendas, dar cred ca dumnealui greseste vorbind de rau despre niste oameni care nu merita atata hula. Sa nu fie cu suparare, cucoane, dar iarasi nu ne lovim in pareri, zau asa! Arendasul nu e chiar o pacoste pe tara, cum ziceti dumneavoastra si cum scrie prin gazete. Nu, nu! Ca sa poata scoate arenda, plus un oarecare venit pentru ostenelile lui, arendasul trebuie sa munceasca de trei ori cat un proprietar. Taranul nu lucreaza nici mai mult, nici mai ieftin la arendas ca la boier, ba mai degraba dimpotriva. Iau martori chiar pe domnul Iuga sa va spuie cinstit daca invoielile cu arendasii vecini cu Amara sunt mai grele decat pe mosiile dumnealor. Arendasul insa, impins de nevoi, a facut economii la cheltuieli, a cultivat mai intens pamantul, a pus in circulatie terenuri care inainte erau parloaga, a introdus masini, in sfarsit, a ridicat nivelul exploatarii agricole. Toate astea nu valoreaza nimica? Or fi ei si arendasi ticalosi care asupresc taranii, cum sunt si printre proprietari, dar sa-i osandim asa, in bloc, fara circumstante usuratoare, nu e drept si nici bine!
       Grigore Iuga, enervat de interventia insolita a arendasului, raspunse apasat si dispretuitor:
      - O fi, stimate domn, dar daca nu apareau arendasii intre proprietari si tarani, azi n-am mai avea o chestie taraneasca in Romania! Nasterea arendasilor a impiedicat trecerea pamantului in mainile taranilor, cum ar fi fost natural si sanatos. Proprietarul care s-a saturat de mosie ar fi vandut-o satenilor daca nu se imbulzea arendasul, oferindu-i un venit mare si sigur, fara nicio munca si bataie de cap pentru dansul!
    - Asta se poate, admise Rogojinaru cu un suras candid. Se prea poate. Nu zic ba...Cu conditia ca taranul sa fi fost intr-adevar harnic si intreprinzator. Mie insa, care am o veche experienta in privinta asta, dati-mi voie sa raman convins ca arendasul a intervenit tocmai pentru ca taranul roman e lenes si nepasator, asteptand sa-i vie totul de-a gata da le boier sau, in vremea din urma, de la stat... Uite-asa, domnilor.... Scuzati-ma daca sunteti de alta parere, dar eu....
      Baloleanu avu un gest de consternare, fara a putea protesta. Grigore, abia stapanindu-si revolta, intrerupse vehement pe arendas:
     - Te-am auzit si in tren vorbind cum vorbisi acuma, onorate domn. Nu ti-am raspuns, fiindca mi se pare monstruos ca un om care traieste si se imbogateste din exploatarea taranului sa afirme totusi, cu atata insistenta, ca taranul e lenes. Dar chiar presupunand ca ar fi cum zici dumneata, imputarea sau ocara dumitale n-ar privi pe taranul nostru, ci pe cei ce l-au emancipat numai de forma si l-au lasat, in fapt, mai incatusat ca pe vremea robiei. In loc sa-i fi dat invatatura si educatie cetateneasca, a fost mentinut cu sila in intuneric. Nu ne-a trebuit taran-cetatean ci, taran-animal. Si acuma, culmea batjocurii, il mai si insultam ca e rau si trandav. ... A, intreaba-l pe dumnealui, continua aratand brusc pe Titu, care incremeni, ca-i ardelean, si a venit de curand incoace, intreaba-l daca taranul dumnealor e lenes si lipsit de initiativa! Si nu uita ca acolo romanul se afla sub jug strain! A avut insa conducatori cu tragere de inima, care l-au invatat si i-au deschis mintea, a avut pilde care l-au indreptat pe calea cea buna. Noi vorbim mereu despre tarani si ne multumim cu vorba goala si niciodata nu facem nimic cinstit si dezinteresat pentru ei!
       Avantul lui starni mici surasuri ironice primprejur. El insusi isi dadu seama ca a devenit patetic, ca tonul lui nu cadreaza cu locul, si tacu mai jenat chiar decat Dumescu, care incepuse sa dea semne de nerabdare. Rogojinaru, desi avea replica gata, ca sa nu mai invenineze lucrurile, se multumi sa mormaie ceva in farfuria lui.
     Doar Baloleanu, zice incet ca pentru masa lor:
     - Foarte just, draga Grigorita, foarte adevarat! Bietul taran nu stie decat sa rabde, pentru ca nimeni nu la- invatat altceva. Iar cand nu mai poate si-i ajunge cutitul la os, atunci e nastural sa izbucneasca in iures de foc si sange. Numai la noi se ,mai pomenesc, in plin secol de civilizatie occidentala,   rascoale de tarani exasperati, cand ici, cand colo, pentru ca numai la noi taranul nu gaseste nicaieri dreptate. pana ce avem sa ne trezim cu o catastrofa sa zguduie tara din temelii!
     Tot el insa, intelegand ca discutia s-a impotmolit, cauta sa schimbe fagasul. Aduse vorba despre recolta care ar fo fost destul de buna, dar nu se poate valorifica din pricina crizei financiare, apoi despre situatia guvernului, pe care el o socotea subreda, in speranta ca in curand va reveni la carma partidul lui. Trecand la politica externa, ajunse la fratii ardeleni si la Titu Herdelea. Acuma se mai inviora si Dumescu, nationalist fervent, care visa vesnic numai cucerirea Transilvaniei.Grigore le spuse ca tanarul Herdelea ar dori sa-si faca un rost in tara si Dumescu, fiind vorba de un ardelean, ii oferi indata un loc de functionarla banca lui, deocamdata modest, fireste, ramanand sa se vaza ulterior daca va merita mai mult. Iuga multumi refuzand: ce sa caute un poet la banca, afara, cel mult, de vreun imprumut de franci, fara girant, fara dobanda si fara termen de plata? Titu insusi tacuse, dar se bucura ca Grigore n-a primit. N-a trecut el Carpatii ca sa ajunga functionar la banca. Mai curand la vreun ziar ar fi sa i se gaseasca vreo intrebuintare, adauga Iuga. "Da, da, la vreun jurnal" repeta si tanarul cu insufletire. Baloleanu era bun prieten cu directorul "Universului", caruia ii castigase un proces dubios. Fagadui ca va interveni, numai Titu sa aiba grija sa-i reaminteasca, daca nu cumva ar uita.
      - Pe mine sa ma iertati acuma, zise pe urma avocatul, pregatindu-se de plecare. Mi-am lasat nevasta sa manance singura numai de dragul tau, Grigorita, ca nu te-am mai intalnit de un veac. Sper ca si tu sa-mi faci placerea de a veni intr-o zi sa dejunezi cu noi, sa te mai vaza si Melania mea, ca mereu vorbim de tine. Poftesti cand vrei tu, oricand, nici n-ai nevoie sa anunti, ca acasa.....
      Intre Grigore si Dumescu se incinse o controversa asupra notei, fiecare revendicand pentru sine obligatia de plata. Grigore iesi biruitor, numai amenintand cu o suparare eterna. In fata restaurantului se despartira. Iuga ramase cu Titu. Chiar atunci aparu in usa si Rogojinaru, cu o tigare de foi intre dinti, cu o umbrela straveche la subtioara.
     - Cucoane! zise dansul catre Grigore, cu glas dulce, parintesc. Dumneata esti tanar si te aprinzi iute, pe cand eu sunt batran si nu ma supar cu una, cu doua. Nu stiu cand ne-om mai intalni, dar sa sea Dumnezeu sa nu zici niciodata: " A avut dreptate afurisitul de Rogojinaru..." Noapte buna!
     Grigore Iuga il privi o clipa si nu raspunse nimic. Familiaritatea arendasului il sacaia. De altmiteri, se simtea obosit si, mai ales, plictisit. Discutia de la masa ii racaise nervii. Isi propusese de atatea ori sa nu mai vorbeasca despre lucrurile acestea si totusi mereu isi calca hotararea.
     Coborara in calea Victoriei fara a schimba un cuvant. Se pornise un vant aspru, prevestitor de ploaie rece. Norii se lasasera jos, aproape pana pe acoperisurile caselor. Cate un vartej de aer se rasucea pe strada, maturnad praful, ridicandu-l si aruncandu-l pe trotuare, intre picioarele rarilor trecatori. Grigore isi aduse iar aminte de Rogojinaru: "Vezi, el a presimtit schimbarea vremii si a venit cu umbrela...." O trasura venea in goana dinspre sosea cu un domn intre doua femei, hohotind de veselie, parca toata lumea ar fi fost a lor.
      Titu Herdelea pasea tacut si prudent.Vedea ca Iuga n-are chef de vorba si nu vroia sa-l supere. Isi facu in gand bilantul serii si cibzuia ca poate fi multumit.  Daca ar intra la "Universul", s-ar putea socoti angajat definitiv si bine. Nu e un ziar subtire, dar pare a fi solid si raspandit. Ar fi preferat "Adevarul", care e mai simpatic, mai opzant si mai intelectual. Pentru inceput e bine si asa. Numai sa nu uite avocatul sa vorbeasca cu directorul. Are sa treaca maine negresit pe la Baloleanu.... Adica nu, sa se consulte intai cu Iuga.
      Trebuia sa ia seama, sa nu faca vreo gafa, sa-l ofenseze si sa-l piarza. Cand i-a scos Dumnezeu in cale un om atat de extraordinar, nu mai conteaza cateva zile de asteptare....
       Prin piata Palatului regal i se paru totusi ca tacerea a fost prea lunga. Cumpanind despre ce i-ar putea vorbi, isi aminti cu cat interes a discutat Grigore despre nevoile taranesti. Ii zice deci, ezitand, parca i-ar fi pipait sufletul:
      - Nici n-am pomenit, atata ce se vorbeste pe aiciea despre tarani si mereu despre tarani. Toata lumea, pretutindeni, intruna: chestia taraneasca, problema taraneasca, sa facem asa, sa facem altfel.... De ce atata discutie? Pana si la mine in curte, toti chiriasii, cum se aduna la taifas, repede ajung la tarani, s-apoi da-i si da-i cu problema si cu chestia.... Barem un cizmar jidov si mai ales feciorul lui, care-i mare socialist, nu ma intalnesc odata sa nu-mi bata capul cu fel de fel de solutii si cu proorocirea ca, de nu se rezolva chestia taranilor, are sa vie revolutia sa faca praf si cenusa Bucurestii!
       Grigore tresari ca trezit dintr-o visare. In aceleasi clipe, aceeasi intrebare si-o pusese si el, cautandu-i raspunsul. Murumura cu privirea spre norii maniosi ce se valtoreau peste capetele lor:
     - Poate sa fie numai o moda trecatoare, dar poate sa fie o durere straveche, care apasa sufletele ca o palca nabusitoare. Cine stie?


                  5.
          Grigore Iuga se perpelea in pat fara somn. Rasfoiese gazetele de seara si nu retinuse nimic. Gandurile ii rataceau tulburi, neostoite, rascolind amintiri, amaraciuni, planuri, sperante si izgonind mereu linistea sufletului. Stinsese becul de pe noptiera de cateva ori si tot de atatea ori il reaprinsese, ba sa refaca un calcul salvator, ba sa controleze un pret al zilei, ba sa observe un amanunt pe fotografia Nadinei, care, din perete, deasupra patului, il urmarea cu ochi galesi. Pravalita, trei sferturi goala, pe o blana de urs, cu bratul rezemat pe capul fiarei, sanii ei mici parea incremeniti intr-un spasm voluptos, iar soldurile-i calde se alindau cu indemnuri, in vreme ce intreaga-i figura suradea, cu o candoare virginala si prefacuta. In rama grea, fotografia marita aproape natural era un cadou de ziua lui din partea ei. Atunci, cu trei ani in urma si numai un an dupa cununie, a mintit ca-l bucura cadoul ei, i-a multumit si a imbratisat-o, dar in sinesi a fost intristat si deceptionat. Avea pretentia, nemarturisita, sa-i apartie exclusiv lui macar goliciunea ei trupeasca. Il indigna inchipuirea ca sotia lui, dragostea lui cea mare, s-a putut arata astfel unui barbat strain, fie el chiar fotograful.
      Sosise in Bucuresti plin de incredere ca toate vor merge struna. A incasa rata a doua si ultima din pretul graului vandut si livrat, a aranja cu Dumescu, la Banca Romana, polita care ajunge luni la scadenta erau treburi ce se puteau lichida in doua ore. Dupa ce va ispravi afacerile, proiectase sa mai stea vreo doua-trei zile, sa se intalneasca cu prietenii, sa le reaminteasca prin prezenta ca traieste. Pe urma, inapoi la Amara cu restul de bani, care va fi suficient pentru nevoile curente pana la valorificarea porumbului. Era ordonat si meticulos. Cu atata se alesese in cei doi ani petrecuti in Germania. Isi intocmise programul de acasa in toate amanuntele. Polita cerealistului o avea in buzunar cu scadenta pentru maine. O considera aur curat. Semnatura celei mai importante firme de export de cereale din Romania se bucura de respect in toata Europa.
      In strada Bursei, primul punct din program, soarta a trimis o dunga brutala peste combinatiile lui. Seful firmei, un armean inalt, batran si rigid, l-a poftit in biroul sau particular, i-a oferit o cafea si o havana de contrabanda si l-a rugat confidential si staruitor sa-i ingaduie o amanre de o luna, una singura, pentru plata ratei. Grigore a incercat sa obiecteze ca e vorba de o polita, ca..... Au urmat explicatiile si considerentele. Timpuri exceptionale. Preturile au scazut brusc pe pietele straine in ultimele saptamani, aproape o prabusire. A cazut in balanta concurenta ruseasca, neasteptata; recolta muscalilor, de unde se anuntase compromisa, a iesit de o data arhiabundenta. Rusia e totdeauna cu surprize. Nu l-ar fi durut capul de asta. El, negustor prevazator, a facut toate aranjamentele in timp util. L-au nenorocit insa caile ferate, care n-au putut executa transporturile cand a trebuit. Apoi vapoarele care au stat, unele mai stau si azi, la Braila, de poamana, fiindca n-au avut ce sa incarce. Pierderile se ridica la peste treizeci la suta din valoarea marfii. Si, varf la toate, criza financiara, stupida, care s-a abatut asa din senin, a zdruncitat tot creditul si paralizeaza orice posibilitate de miscare.
      Grigore asculta si nu auzea. Precis era doar faptul ca nu va primi banii; restul erau vorbe. Ascultand isi zicea intruna ca, in ciudat tuturor explicatiilor, daca el ar refuza amanarea, armeanul totusi ar plati, caci n-ar putea lasa sa i se protesteze polita, si astfel sa-si ruineze toata intreprinderea. Refuzul insa ar insemna ruptura cu firma cu care tatal lui lucreaza de douazeci si ani si care de multe ori, in momente grele, le-a facut destule inlesniri.  Poate el sa-si ia raspunderea unui refuz? Sau, daca accepta amanarea cum sa aranjeze datoria de la Banca Romana, si cum sa se intoarca acasa cu mana goala? Nici n-a refuzat, nici n-a acceptat. Va raspunde maine dupa reflectiune matura.
...................................................................................................................................................