Un Crăciun fericit, Cathy Lamb

 ......................................................

2-3

 

            Am visat iar accidentul.

   Zgomotul metalic, focul, mirosurile acide, bezna aceea adâncă, chicotitul surorii mele, durerea sfâșietoare. L-am văzut alergând spre mine; era parcă în ceață. I-am văzut mâinile întinzându-se spre mine.

   Întunericul m-a învăluit, m-a absorbit. Ultima imagine pe care am văzut-o era cea a ochilor lui.

 

   - Am scris în jurnalul gratitudinii că sunt bucuroasă că n-a trebuit să fac tornada cu bărbatu-meu.

   Katie își suflă în sus bretonul care-i cădea în ochi. Nu-i de mirare că-i așa slabă. Patru copii și un soț care o fugărea prin casă.

   - Am hotărât de comun acord să ne oprim la un uragan. Mult mai ușor și, în plus, am putut să port trenciul de ploaie. Oare cât de populare sunt jocurile astea meteo în pat, pentru restul femeilor?

   - Nici nu știu ce să zic, Katie, i-am zis eu. Uraganul? Tornada? Să-ndrăznesc să-ntreb despre ce vorbești?

   - Eu habar n-am, Katie, n-am de unde să știu, spuse Hannah.

   Pe tricoul ei scria: E=MC la pătrat.

   - Din nu știu ce motive obscure, membrii sexului opus nu mă consideră atractivă. Eu cred sincer că aș fi bună la uragan și la tornadă, atâta timp cât pot atașa o ecuație matematică de ele.

   Își împinse ochelarii pe nas.

   - Cu toate astea, nu există ecuații demonstrabile pentru emoțiile umane. Este de-a dreptul uimitor.

   Vicki își scutură coada de păr castaniu în care se amestecau fire cenușii și spuse:

   - Eu am scris în jurnalul gratitudinii că sunt recunoscătoare pentru caii pe care îi am. Rapizi și neînfricați. În plus, mi-a mai venit un ajutor la fermă. Tipul arată beton. Dacă va trece toată ziua prin fața ferestrei mele, încoace și-ncolo, gata, și-a câștigat salariul.

   - Eu am scris în jurnalul gratitudinii că sunt recunoscătoare că am reușit să memorez 25 de numere prime, zise Hannah. Și m-am hotărât să merg în Sacramento, la o conferință de matematică. Ziua întreagă, de dimineața până seara, numai matematică. Va fi călătoria vieții mele.

   Se lăsă un moment de tăcere.

   - Uneori nu prea te înțeleg, Hannah, zise Katie cu o expresie nedumerită pe față.

   Am fost întrerupte de Barry Lynn, care se urcase pe un scaun și arăta cu degetul spre bradul ei de Crăciun. Acesta era decorat cu luminițe albe și ornamente în formă de halbe și de pahare de vin. Se adunaseră deja o grămadă de cadouri și biciclete.

   - Oameni buni, mai aveți doar câteva săptămâni ca să-mi aduceți jucării. Copiii au nevoie de ele. Trebuie să le oferim un Crăciun. Aduceți cadourile și bicicletele, că altfel vă treziți cu interdicție în bar.

   Am ridicat în aer halbele cu bere. Eu și Cele Trei Înțelepte aduseserăm deja 4 biciclete și un morman de jucării.

   - Și cum zici că e să fii directoarea Seriei de Concerte de Crăciun din Telena? mă întrebă Vicki.

   - Cred că o să mă înnebunească povestea asta. Probabil că o să mi se spargă totul în cap înainte măcar să-mi dau seama ce se întâmplă. Avem nevoie de oameni care să poată cânta, să poată dansa și să știe cum să mânuiască un instrument muzical. Apoi avem nevoie de oameni pentru piesele de teatru. Pe voi 3 am să vă înscriu din oficiu la secțiunea de scheciuri.

   - Noi? Eu n-am mai jucat într-o piesă de pe vremea când eram în clasa a patra, zise Vicki. Am jucat rolul unui șerif, iar la sfârșit, am tras cu pistolul în tavan. Învățătoarea mea, doamna Phillips, mi-a spus: „Adu-ți aminte, Vicki, să-ți închei rolul cu un bang!” Eu am crezut că se referea la pistolul meu. Cu asta am captat atenția publicului.

   - Ei bine, o să ieși iar în luminile rampei, i-am zis eu. Dar de data asta, fără împușcături.

   - Despre ce va fi scheciul nostru? întrebă Hannah.

   - O să vă dați voi singure seama. Am încredere în Cele Trei Înțelepte.

   Rămaseră cu gura căscată la mine și apoi, încet, Hannah încuviință din cap.

   - E vreo regulă? Vreo formulă?

   - Reguli? am ponderat-o eu. Păi, e un concert de Crăciun, așa că scheciul vostru va trebui să aibă cumva legătură cu asta. Și nu se acceptă cuvinte murdare.

   - Cred că am o idee, șopti Katie, apoi chicoti.

   Privi în gol. Pufni. Râse.

   - Gata, știu.

   - Bun.

   - Bine, înscrie-ne. O facem.

   - Bun, păi atunci avem măcar un act, am zis eu.

   Katie râse în hohote zguduindu-se.

   - Da, într-adevăr. Va fi un act. O să le invit pe fetele mele de la studiul Bibliei, să fie și ele de față. Au un simț al umorului destul de aparte, așa că o să le placă.

   Se apropie de Vicki și de Hannah și începu să le șoptească ceva.

   Continuară să vorbească în șoaptă. Chicotiră. Pufniră. Izbucniră în râs.

   - Hei! am protestat eu. Sunt chiar lângă voi, doamnelor! Alo!

   Hannah șuieră:

   - Avem nevoie și de mate care să inspire tinerii să devină matematicieni - cea mai tare ocupație din lume.

   - O să adori scheciul nostru de Crăciun, scumpo, zise Vicki. Noi, Cele Trei Înțelepte, știm exact ce să facem.

 

   Nu aveam nici cea mai mică intenție să merg cu Logan la călărie. Nici cea mai mică intenție. Aveam de gând să-l refuz când ajungea la ușa mea.

   Luni m-am uitat la ceas - era 11.30, apoi s-a făcut 12.00, apoi 12.30. Mi-am făcut un duș, mi-am spălat părul. Nu pentru Logan, ci pentru mine însămi; mi-am pus cei mai drăguți blugi pe care-i aveam, cel mai tare pulover, nu pentru Logan, pentru mine, am adăugat o urmă de fard, nu pentru Logan, ci pentru mine.

   Când soneria a sunat la ora 13.00, eram fericită că arătam așa de drăguță, pentru mine. Am ignorat tremurul mâinilor și senzația de fierbințeală din acele zone secrete, speciale.

   Când am deschis ușa, el mi-a zâmbit și mi-a întins un buchet de flori în ton cu Crăciunul - trandafiri roșii, crini albi, floarea miresei și frunze verzi.

   - Meredith, spre că te-ai răzgândit și vii cu mine să călărim.

   - Nu.

   Am mirosit florile, nu m-am putut abține. Am încercat din răsputeri să nu izbucnesc în plâns. Nici nu mai țineam minte de când primisem ultima dată flori...

   - Trei ore, cu totul, nu mai mult.

   - Nu.

   Mi-am reamintit că omul ăsta imens, cu ochi ageri, de smarald, putea să-mi cauzeze o adevărată calamitate la nivel cardiac.

   - Va trebui să mă iei de-aici cu forța, ca să merg cu tine la călărie.

   Făcu un pas spre mine și înainte să realizez ce face, m-a luat pe sus în brațe. A fost cât pe ce să scap buchetul de flori.

   - La naiba! Ce faci?

   - Mi-ar plăcea să merg cu tine la călărie, Meredith, dar n-o să te iau cu forța, așa că putem sta aici o vreme, să mai vorbim de una de alta. Eu stau bine. Tu?

   - Lasă-mă jos!

   Vocea mea era ascuțită.

   - N-o să vorbim, n-o să călărim, nu ai de ce să-mi oferi flori de Crăciun așa, pe nepusă masă, și să mă iei în brațe, pe sus...

   M-am oprit. Oare cât de stupid era tot ce scoteam pe gură?

   - Bine, atunci hai să vorbim.

   - Să vorbim? Sunt la tine în brațe. Nu pot vorbi, nu pot nici măcar gândi.

   Logan rânji la mine. M-am gândit la brioșe, nu știu de ce. Decorate în roz și albastru. Îmi venea să le ling.

   Trei doamne mai în vârstă, toate vecine cu mine, se holbau la noi din celălalt capăt al aleii. Am auzit-o pe una dintre ele spunând:

   - Ăla e Logan Taylor. A salvat-o pe Meredith serile trecute în barul lui Barry Lynn. A venit acasă de Crăciun. Are șolduri frumoase, nu-i așa?

   - Da. Ferme. Nu-s prea slabe. De-ajuns cât să ai ce apuca, adăugă tovarășa ei.

   - Sherman al meu a avut șolduri frumoase. Mi-e dor de șoldurile lui. De el nu mi-e dor. Era o combinație între o șopârlă și un diavol, zise a treia doamnă.

   N-am stat să cuget prea mult pe marginea acestei declarații derutante.

   - Te rog, Logan, am șoptit eu, furioasă. Pune-mă jos. Vecinii o să înceapă să bârfească...

   - Tinere, ce intenții ai? se interesă una dintre doamne.

   - Intenția mea pe ziua de azi este s-o iau pe Meredith la o partidă de călărie.

   - Uau, Sfinte Sisoe! Ce romantic!

   - Du-te, Meredith, du-te! Profută cât mai ai timp; ia ce ți se dă atât cât ți se dă!

   Am rămas cu gura deschisă. Oare așa o să ajung și eu când o să-mbătrânesc? O să mă gândesc încă la... chestia aia!

   - Meredith, dacă nu accepți, o să merg eu în locul tău. Sunt o adevărată leoaică.

   Femeile continuară să se distreze, în timp ce eu i-am zis lui Logan printre dinți:

   - Pune-mă jos, uriașule uriaș. Dă-mi drumul, mistreț încăpățânat ce ești.

   - Meredith, putem sta aici toată ziua, rosti Logan tărăgănat. Crede-mă, nu cântărești mai mult decât o lopată plină cu fulgi, ar trebui să mănânci mai mult. Eu cred că ar fi mai simplu dacă ai accepta să mergem să călărim.

   Fața mea era la câțiva centimetri de a lui. Am observat cum vântul îi ciufulea firele de păr, buzele pline, ochii lui amuzați.

   - Bine, am șoptit eu, știind, știind, că inima mea va fi frântă. O să te călăresc de data asta.

   Mi-am închis ochii strâns.

   - Am vrut să zic că o să călăresc cu tine de data asta.

   Ochii lui, pe bune, străluciră din nou. Buzele i se arcuiră. Pentru o fracțiune de secundă, mă ținu mai aproape de el, apoi mă lăsă ușor jos.

   - Mulțumesc, doamnelor, zise el, făcându-le cu mâna. Meredith a fost de acord cu mine că cel mai bun lucru pe care-l poate face în după-amiaza asta este să meargă la călărie.

   - Cum se face că Meredith se alege cu toată distracția? Se pare că de asta au parte numai cei tineri!

   - Mie tot mi-ar plăcea să te călăresc, tinere. Va trebui să-mi iau bastonul cu mine... Te deranjează bastoanele?

   - Poți să-mi călărești caii oricând...

   Mi-am dat ochii peste cap și am trântit ușa. Am urcat zgomotos în dormitorul meu, ca să-mi iau o jachetă și pălăria mea gri cu fundă neagră. M-am prefăcut că florile de Crăciun pe care mi le-a adus Logan nu erau atât de seducătoare și de frumoase și că el nu era seducător și frumos.

 

   - E rândul tău, cowboy macho, spune-mi mai multe despre tine.

   Logan își apropie calul de al meu. Animalele gâfâiau, la fel ca și noi, după un galop în care străbătusem proprietatea lui de la un capăt la altul. A fost atât de distractiv, încât nu mă mai puteam opri din râs. Am râs cum n-o mai făcusem de foarte, foarte mult timp.

   - Sunt un om din Montana.

   Zâmbi.

   - Și?

   - Un om de afaceri.

   - Ah. Ești misterios.

   - Deloc. O să-ți zic tot ce vrei să afli - sau poate scap dacă îți spun doar că sunt pescar profesionist?

   - Ai putea încerca, dar știu deja asta. Ai avut o sclipire în ochi când te-am întrebat despre undițele de pescuit de la cabană.

   Logan avea o cabană de lemn, pe un deal, la vreo 15 minute de Telena. Am știut imediat că noaptea avea parte de o priveliște magică, asupra orășelului. Chiar și ziua, împrejurimile îți luau răsuflarea - în jos, se zărea localitatea, iar de jur împrejur se ridicau munții Elk Horn.

   Termenul „cabană” n-ar trebui luat ca atare în cazul ăsta. Casa lui era imensă, cu acoperiș ascuțit și tavane înalte. Lemnul era de o nuanță aurie în interior, lăsând impresia că pereții strălucesc. Bucătăria modernă era utilată cu cele mai noi accesorii. Avea și un loc de luat masa, o cameră grozavă și o terasă. Am luat micul dejun acolo.
   Logan a comandat mâncarea de la restaurantul grecesc; era restaurantul meu preferat, iar micul dejun s-a dovedit a fi un deliciu.

   La etaj, se aflau 3 dormitoare; cel matrimonial avea fereastra spre vest. Logan mi-a explicat:

   - Așa pot savura toate apusurile de soare pe care le-am ratat până acum în viață, din cauză că n-am făcut altceva decât să muncesc.

   Aproape că m-am înecat când l-am auzit. Eu aveam o chestie, un soi de pasiune profundă pentru apusurile de soare. Sunt diferite de la seară la seară, cu totul și cu totul diferite, ca niște cadouri, iar eu îmi doresc să-l văd pe fiecare în parte.

   Am ieșit repede din dormitor, atât de repede că Logan a râs de mine.

   Mi-l imaginasem dormind în patul ăla, gol, și, din nu știu ce motiv bizar, am vizualizat o farfurie cu prăjituri de lămâie pe noptieră și un apus spectaculos inundând camera în flăcări aurii și roz.

   - Ție îți place să pescuiești la muscă, Meredith?

   Stătea relaxat în șa, se vedea de la o poștă că petrecuse mult timp călărind, ca și mine de altfel.

   Oare să-i spun? Oare asta ne-ar lega prea mult?

   - Ai pescuit vreodată așa? insistă el.

   Stabiliserăm deja că ne plăcea amândurora să gonim în galop în spațiile larg deschise.

   - E o experiență minunată. Absolut frumos, continuă el.

   Amândurora ne plăceau apusurile de soare. Niciunuia dintre noi nu-i plăceau aricii de mare turmentați.

   - Cred că ți-ar plăcea.

   Amândoi purtam cizme de cowboy.

   - Logan, am zis întorcându-mă spre el, eu trăiesc pentru pescuitul pe râu. Trăiesc pentru așa ceva.

   Mă rog, bărbații nu ar trebui să se entuziasmeze prea mult când văd o femeie pescuind la muscă. Reacția lui a fost puțin cam carnală, dar nu-și putu reține zâmbetul larg.

   Se uită rapid în sus, spre cer, și zise:

   - Doamne, îți mulțumesc.

   Eu, pe de altă parte, am început să tremur.

   „Și el era pasionat de pescuitul pe râu!”

   Caii noștri începură să necheze ușor unul către celălalt. Câteva secunde, el nu spuse nimic. Știam că e starea aceea de beatitudine pe care numai pescuitul pe râu ți-o poate da. Eram la fel ca el.

   Vântul îi răvăși părul șaten. Avea genul de ten pe care îl capeți când petreci prea mult timp pe afară, ceea ce-l făcea să arate ca un bărbat, și nu ca un băiat drăguț.

   - Meredith, povestește-mi cum ai ajuns să-ți placă pescuitul pe râu?

   Păi, mai întâi de toate, mi-a plăcut pentru că nu eram nevoită să-mi petrec timpul cu soră-mea. Oare pot spune așa ceva acum, când relația e abia la început? Nu, ar suna ca și când aș fi o nebună de-aia rea, care nu poate să ierte.

   - Mi-a plăcut pentru că în momentele acelea, mama și tata erau doar ai mei.

   Ăsta era adevărul gol-goluț. Surorii mele nu-i plăcea pescuitul, așa că ea, cu tot cu crizele ei de isterie și schimbările bruște de dispoziție, nu venea cu noi.

   - Obișnuiam să ne trezim devreme și să vâslim în jos pe râurile Missouri sau Smith.

   - Am fost de multe ori pe ambele râuri de care zici tu.

   - Toți pescarii cu experiență au trecut pe acolo, i-am răspuns, împingându-mi pe spate pălăria cenușie de cowboy.

   Logan era un tip care practica pescuitul pe râuri. Normal că a fost pe râurile alea și probabil că și pe multe altele.

   - Ce altceva ți-a mai plăcut la genul ăsta de pescuit?

   - Mi-a plăcut să ies afară cu ai mei, apa, sălbăticia din jurul meu, viața văzută de aproape, nu din spatele unui geam. Normal, mi-a plăcut să prind peștele, provocarea, tehnica, dar mai mult decât orice altceva, mi-a plăcut liniștea. Mi-a plăcut să mă aflu în mijlocul naturii, în mijlocul splendorii ei. Încă îmi place asta. Mama îmi spunea mereu: „Râurile sunt un dar, Meredith. Pescuitul la muscă pe râuri este un dar. Așa cum e un dar faptul că eu prind întotdeauna mai mulți pești decât prinde tatăl tău.”

   Logan începu să râdă.

   - Iar tatăl meu zicea că, atunci când pescuiești într-un râu, e ca și când ai fi cu un picior în paradis. Așa că, după cum vezi, dragostea pentru pescuitul pe râu, în cazul meu, este genetică.

   Incredibil, dar Logan începu să-mi pună întrebări despre părinții mei și despre copilăria mea în Telena, ascultând cu atenție fiecare cuvânt pe care-l rosteam. Spun „incredibil” pentru că, din proprie experiență, știu că bărbații pun femeilor o întrebare, două, la capitolul ăsta, de parcă ar fi o chestie pe care vor să o bifeze pe lista lor, după care se cufundă iarăși în povești despre ei înșiși, sunt dependenți de propriile vieți, îndrăgostiți iremediabil de sunetul vocii lor.

   Logan mă întrebă despre sora mea.

   - Putem vorbi altă dată despre ea?

   El aprobă din cap.

   - Sigur.

   Era un tip inteligent. Îi spusesem mai devreme că puștii ei trăiesc la mine, deși aveam senzația că știa deja lucrul ăsta. Era clar că nu era ceva în regulă în privința asta, dar nu a insistat.

   - Dar tu cum ai ajuns să fii pasionat de pescuitul pe râuri? l-am întrebat eu, la rândul meu.

   - Am avut un antrenor - Bill Rotowski se numea - care m-a înscris la toate activitățile sportive oferite de școala noastră. Fotbal, baschet, alergări, lupte. Cred că a văzut ce viață duceam acasă, cum mama se lupta să mă susțină financiar, a văzut partea mea rebelă, atitudinea pe care o aveam împotriva oricărui soi de autoritate - iar mie mi-a prins bine. Când eram mai mic, domnul Rotowski mă lua uneori cu el la pescuit. Fiul său, Caleb, care este încă cel mai bun prieten al meu, ne însoțea întotdeauna. Treceau pe la mine dis-de-dimineață și mă luau cu mașina. Doamna Rotowski ne pregătea mereu prânzul, făcea gustări pentru noi și punea totul într-un coș de răchită. Dar partea cea mai bună din excursiile astea era că simțeam că aparțin de cineva. Făceam parte din familie. Domnul Rotowski era o figură paternă pentru mine, iar Caleb îmi era ca un frate. Coșul ăla de răchită era un soi de microcosmos în care vedeam materializat tot ceea ce credeam eu că înseamnă dragostea familială.

   O pală de vânt se iscă și ne înfioră. M-am cuibărit mai bine în haină. Aș fi vrut să mă cuibăresc în haina lui, de fapt, și să-l îmbrățișez. Era atât de greu să întrezăresc puștiul rănit și singuratic în bărbatul din fața mea, dar știam că era acolo, în el, și m-a durut să-l știu așa.

   M-am gândit la Sarah și la Jacob, cât de pierduți se simțeau, cât de însingurați erau din cauza unei mame care nu se purtase niciodată ca o mamă.

   - Îmi pare rău, Logan, i-am zis. Îmi pare rău că ai avut o copilărie care a fost o... luptă, o provocare.

   - Nu ți-am povestit asta ca să mă compătimești, Meredith; ți-am spus pentru că voiam să știi cum a fost. Am vrut să știi ce se ascunde în spatele pasiunii mele pentru pescuit. Dacă aș fi avut altă copilărie, cu mai puține probleme, cu mai puține traume, n-aș fi ajuns unde sunt azi. Înțeleg oamenii mai bine după experiențele prin care am trecut. Știu cum e să fii sărac. Știu cum este să fii speriat. Știu cum oamenii se pot metamorfoza în ceva ce nu sunt cu adevărat, atunci când sunt la ananghie. Pentru mine, râul a fost marele catalizator. Ești doar tu, natura și peștele.

   - Pescuitul pe râu nu e doar pescuit și atât, nu-i așa? am adăugat eu.

   Îmi zâmbi înapoi și, pentru o secundă, mi-am dat seama că toată mânia pe care o strânsesem în mine de-a lungul anilor, de la accident încoace, dispăruse. Cel puțin, pe moment.

   - Ai dreptate. Pescuitul pe râu nu este doar pescuit. Dar eu tot nu-mi pot explica fiorul pe care-l simt de fiecare dată când se prinde un pește în cârlig.

   Am râs.

   - Nu se compară nu nimic, nu-i așa? Cu nimic.

   - Ei, ar mai fi ceva asemănător, doar că-i mai plăcut decât asta.

   - Da. Ce?

   - Să te îndrăgostești.

   Am înghițit în sec cu greutate. Da, asta era mai plăcut. M-am uitat pe furiș la Logan. El îmi zâmbi.

   - Deci, chiar dacă arăți așa macho și masculin și transpiri testosteron prin fiecare por, cred că ai o parte romantică în tine, nu-i așa? am întrebat eu.

   - Acum îmi știi secretul.

   - O ascunzi.

   - Mda. Chiar ascund partea asta. Doar ție ți-o arăt. Numai ție.

   - Mulțumesc, Logan, apreciez.

   - Chiar așa să faci.

   Am simțit cum inima îmi saltă în piept.

   - Vrei să ne luăm la întrecere? mă întrebă el.

   Voiam. Trebuia, altfel mă aplecam și-l sărutam pe bărbatul ăsta din Montana.

   Mi-am mânat calul - acesta porni într-un galop dezlănțuit, la fel și calul lui Logan.

   Am câștigat eu.

 

Capitolul 5

 

   În acea noapte, singură în pat, ghemuită sub plapuma mea galbenă, am admirat ieslea pe care o aranjasem sus, pe dulap.

   O scoteam în fiecare an de Crăciun, imediat după Ziua Recunoștinței, la fel cum obișnuiau să facă și părinții mei. Bunica mea, prima proprietară a ieslei, obișnuia să-mi spună, adeseori cu un pahar de whisky într-o mână și cu un trabuc în cealaltă: „Cadourile sunt grozave, dar nu uita care este cel mai mare cadou”. Apoi îl săruta pe pruncul Iisus.

   Ieslea avusese și zile mai bune la viața ei, dar la fel se întâmplase și cu grajdul în care se născuse Iisus, așa că îmi imaginam că era autentică. Avea fân fals, un acoperiș în vârful căruia era prinsă o stea, iar peretele din spate era vopsit în albastru. Unul dintre cei 3 crai de la Răsărit rămăsese fără cap. Un miel nu mai avea un picior. Chipul toboșarului era aproape în întregime șters - nu știu cum se întâmplase una ca asta. Dar Iisus, Maria și Iosif erau în stare bună.

   Atunci m-am gândit la bunica mea, care murise demult. Ce gândea ea despre dragoste? „Iubește mult, scumpete. Iubește omul care trebuie iubit. Iubește dragostea.” Apoi mă săruta și-mi spunea: „Și să nu uiți de dormitor. Ăsta-i locul preferat al oricărui bărbat.”

   M-am gândit la Logan, în patul meu galben. Am suspinat.

   Cu toate aceste imagini ispititoare dansându-mi prin cap, m-am gândit la situația imposibilă în care mă aflam. Logan are o casă aici. O să tot vină și-o să plece din Telena. Eu trăiesc aici tot timpul, așa că nu-mi permit să am o relație cu el, pentru ca apoi, după ce mă va cunoaște mai bine, să fiu respinsă și să sfârșesc ca o epavă, distrusă emoțional. Ba mai mult, voi fi nevoită să-l văd mereu și să mă prefac că totul e în regulă.

   Nu pot să fac așa ceva.

   M-am cuprins cu brațele și am început să mă legăn. Partea proastă atunci când îmbătrânești, ca femeie, și îți pierzi toată inocența și naivitatea, este tocmai acest fapt. Știi deja că lucrurile nu vor merge. Știi ce te așteaptă când vine vorba de suferință. Știi că inima ta o să fie zdrobită.

   Și știi, atunci când întâlnești un bărbat ca Logan, cu care te simți conectată la toate nivelurile, că el e cel care îți va face asta.

   El e cel în urma căruia te vei băga sub pătură, plângând zile în șir, suflându-ți nasul în șervețele, cu fața roși și umflată, în timp ce iei în calcul să te călugărești undeva la țară, în Iowa.

   N-o pot face.

   N-o voi face.

   Ar fi trebuit s-o pot face. Am simțit furia teribilă clocotindu-mi din nou prin vene.

 

   - Trebuie să ne punem la punct numerele pentru concert, le-am spus membrilor Seriei de Concerte de Crăciun din Telena, a doua zi.

   Adusesem cu mine o plăcintă Isterie-de-Ciocolată-fără-Făină.

   - Asta-i o delicatesă, zise Norm. O bucățică senzorială din paradis.

   - Pe toți sfinții, are gust de poveste de dragoste! oftă Becky Nutt.

   - Pe toate tunurile din lume, asta-i cea mai bună plăcintă pe care am gustat-o vreodată.

   - Uitați ce cred eu, am zis și m-am aplecat înainte. Avem nevoie de ceva nou, de ceva diferit...

   Au scuturat din cap în semn de aprobare.

   - Avem nevoie de un concert plin de energie, originalitate, geniu. Trebuie să facem publicul să râdă, să cânte și, cel mai important, să-și amintească de semnificația Crăciunului. Avem o economie teribil de proastă în zona asta, dar dacă reușim să aducem în sală oameni de peste tot, vom înviora viața financiară a afacerilor din Telena, iar profitul va merge spre renovarea secției de pediatrie a spitalului.

   - Nu putem face ce a făcut tiranul Ava anul trecut, zise Barry Lynn.

   - A ales doar câțiva inși pentru concert! A exclus atâția oameni!

   - Așa e. Oameni care au participat la concert ani de-a rândul au fost dați afară, ca să aibă ea pe scenă un cor perfect și plictisitor.

   - I-a jignit dându-i afară.

   M-am gândit la Telena, la oamenii pe care îi știam de când eram mică, la cei pe care îi cunoșteam acum. M-am gândit la cei care veneau și plecau din pensiunea mea, zi de zi.

   - Știu, am șoptit, în timp ce ideea se forma în mintea mea, prinzând contur cu fiecare secundă care trecea. Cred că știu... Cum vi se pare să...

 

   - Am scris în jurnalul gratitudinii că sunt recunoscătoare că soțul meu pleacă o săptămână de acasă, zise Katie. Mi-a cumpărat un costum de Crăciuniță, cu un tanga roșu și o fustă scurtă, înfoiată, cu blăniță albă pe margini. Bluza e fără spate și are un decolteu în formă de V atât de adânc, încât îmi ajunge până-n talie.

   M-am pregătit să iau o gură de bere.

   - Nici nu știu ce să-ți zic, Katie.

   Am observat că brăduțul din barul lui Barry Lynn avea o grămadă de cadouri sub crengile sale. Evident, ajutase mult și bannerul pe care scria mare DACĂ NU-ȚI ADUCI CONTRIBUȚIA LA MARATONUL JUCĂRIILOR, ATUNCI AI INTERDICȚIE ÎN BAR.

   - În jurnalul gratitudinii am scris că sunt recunoscătoare pentru faptul că nu mă rătăcesc niciodată atunci când îmi mân cirezile pe timp de viscol. Dumnezeu mi-a dat un sistem GPS în creier.

   Vicki își lovi ușor capul cu palma.

   - Eu sunt recunoscătoare că Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ matematica și că am primit în sfârșit culegerea de algebră. Abia aștept să încep să lucrez din ea! O păstrez pentru vineri seara, zise Hannah.

   Își strânse buclele castanii la spate. Era atât de entuziasmată!

   - Sunt sigură că elevii mei vor fi la fel de încântați. Am început să am orgasme când vine vorba de mate, ecuații, fizică cuantică..

   Se lăsă o tăcere de mormânt.

   - Hannah, eu uneori nu te înțeleg, mărturisi Katie, dezorientată.

   - Meredith, tu ce ai scris în jurnalul gratitudinii? întrebă Vicki.

   - Am scris că sunt recunoscătoare pentru...

   Eram recunoscătoare pentru că nu mă aruncasem încă în brațele lui Logan, că nu smulsesem cămașa de pe el, cu tot cu nasturi, că nu-i scosesem cureaua și pantalonii, în fine, că nu sărisem pe el. Aș fi putut atât de ușor să mă distrez cu el, indiferent cât dura aventura, după care aș fi trăit bine mersi din amintiri, pentru tot restul vieții.

   - Am scris că sunt recunoscătoare pentru voi 3.

   Era adevărat; trebuie să fii recunoscătoare pentru prietenele tale.

   Vicki își trase nasul. Hannah îmi prinse mâna într-a ei.

   - E atât de dulce din partea ta să scrii asta, zise Katie, lăcrimând. Eu nu știu ce m-aș face fără voi. Stau toată ziua cu 4 copii gălăgioși, după care apare Domnul Viață Amoroasă Ingenioasă și intru în tura a doua, și de obicei mai am și pasaje de Biblie de studiat... Oare altor femei le place să poarte măști de vampir în pat, cu soții lor? Dinții ăia de plastic sunt atât de deranjanți!

 

   Jacob a avut o zi liberă de la școală și a cântat melodiile lui obsedante și emoționante în salon, în timp ce eu Martha și Mary le-am servit micul dejun musafirilor rămași peste noapte. Nu aveam niciun musafir morocănos, niciunul ciudat. Pe lângă ei, venise și gașca de clienți obișnuiți, din zonă.

   În timp ce le turnam cafea profesorilor și amicului lor din Nigeria, Chinaza, tot profesor și el, l-am auzit pe acesta din urmă povestind cât de mult îi place să cânte la tobe.

   - De cât timp cânți? l-am întrebat.

   - De mult, de când eram copil. La noi în sat toți cântăm la tobe.

   - Familia ta locuiește încă în Nigeria? m-am interesat eu.

   Căpătă o expresie tristă.

   - O parte. Prea mulți dintre ei s-au dus. Mătușa mea totuși trăiește în Franța, tata și soția lui, în Germania. Eu, aici.

   Am rămas tăcuți o vreme. Eram impresionată de durerea lui, așa cum mi se întâmplă de multe ori cu oamenii din jurul meu. Apoi însă, mi-a venit o idee.

   - Ți-ar plăcea să cânți la tobă la Concertele de Crăciun pe care le pregătim?

   După zâmbetul larg care-i lumină brusc fața, mi-am dat seama că va accepta.

   - Aduc satul meu din Nigeria aici, în Montana, pentru noii mei prieteni, noua mea casă.

   Mă bătu ușor pe mână și continuă:

   - Da, cânt la tobe pentru tine de Crăciun. Mulțumesc. Acum pot dărui și eu ceva.

   Nu i-am cruțat nici pe profesori:

   - Stan, am auzit că tu cânți la xilofon.

   - Da, e adevărat. Bunicul meu m-a învățat.

   - Bun. Te înscriu să cânți la Concertele de Crăciun din Telena.

   - Eu? Într-un concert de Crăciun?

   - Da, tu. Poți să începi să exersezi. Iar tu, Terry, ai o voce gravă și profundă. Tu vei fi povestitorul.

   Terry - cel cu vocea gravă și profundă - păru foarte surprins și foarte bucuros.

   - Ești sigură? Povestitorul! Întotdeauna mi-am dorit să fiu povestitor. Iuhu! Mulțumesc, Meredith!

   - Pentru puțin. Repetițiile încep chiar acum.

   Salutată cu chiote de veselie de către noul meu toboșar și formația lui, am pornit spre bucătărie. În drum, am fost oprită de Charlie, unul dintre Cei Bătrâni, care mi-a zis:

   - Pe toate cele sfinte, Meredith, dacă ar fi să mor azi și să-mi întâlnesc creatorul, cu tot cu corurile de îngeri pe fundal, aș fi fericit pentru că am apucat să gust din cocktailul tău de Crab-Dat-Naibii și este absolut delicios! Delicios!

   M-am uitat înspre Cei Bătrâni. Ei s-au uitat de asemenea spre mine. Davis a numărat 1, 2, 3 și-apoi au strigat toți:

   - Meredith Fericita!

   - Foarte amuzant. Domnilor, cântați cumva colinde de Crăciun?

   Ceva mai târziu m-am uitat pe fereastră, de-a lungul străzii înzăpezite. Cine din orașul ăsta mai avea talent, ca să-l pot urca pe scenă pentru spectacolul de Crăciun?

   Prietena mea din liceu, Martha Shan, avea un studio de dans și toată lumea adoră să vadă copii mici în costume... O să-i rog pe prietenii mei artiști, Claudia și Tim, să-mi picteze ceva în spiritul sărbătorilor, poate reușesc să fac o proiecție cu lucrările lor în fundal, în timpul concertului... Corurile de la diferite biserici, școli... Ranna May, cu siguranță...

   - Crezi că-i normal să ai poftă de avocado cu cereale când ești gravidă? mă întrebă Mary. Pentru că eu am poftă de așa ceva. Ai niște avocado pe-aici?

 

   - Bună seara.

   Logan. Chiar în spatele meu.

   Priveam fix bradul de Crăciun imens din piața centrală a orășelului, în care în curând aveau să se aprindă sute de luminițe colorate. Am simțit că mă topesc și devin o băltoacă de caramel cald.

   La momentul respectiv, câțiva preșcolari cântau colinde chiar lângă bradul de Crăciun. Publicul era destul de numeros. Una dintre fetițe din cor se scobea în nas și apoi cerceta prada pescuită, lăsând senzația că dă cu tifla audienței. Alt puști se întorsese cu spatele spre noi și își mișca fundul în ritmul muzicii. Alta - întâmplător, puștoaica era chiar una dintre fetele lui Katie - își tot ridica poala rochiței de catifea peste cap și apoi, după ce-și arăta chiloțeii, le trăgea iar în jos.

   Maică-sa, Katie, stătea chiar lângă mine, murmurând întruna:

   - Oh, sfinte Dumnezeule! Oh, sfinte Dumnezeule! Fă ceva! șuieră ea către soțul ei aflat lângă ea.

   Era un tip bun și iubitor. Încercă să-i facă semn fiicei lor, să nu-și mai ridice așa rochița, în văzul tuturor.

   Gestul lui nu avu efectul scontat. Fetița își ridică sus, sus de tot rochița și începu să o fluture spre părinții ei, în semn de salut.

   - Doamne mare ți-e puterea! oftă Katie. Și a trebuit să-și pună chiloții cu Spiderman ai lui frate-său, nu-i așa?

   - Bună, Logan.

   Vocea mea sunase pițigăiat. Am încercat să respir, n-am reușit așa că am decis să mă prefac cât mai serioasă.

   - Logan.

   - Meredith, zise el.

   Era prea aproape de mine, mă făcea să mă simt mică în comparație cu pieptul lui uriaș.

   - Îmi pare bine să te revăd.

   - Și mie-mi pare bine să te revăd.

   A naibii voce pițigăiată! Dar cum să vorbesc când eu mi-l imaginam pe Logan pescuind în râu alături de mine, în timp ce în jurul nostru pluteau ușor platouri argintii pe care tronau torturi de nuntă? Am scuturat din cap. Torturi de nuntă! Asta de unde mi-o fi venit?

   - Unde sunt Sarah și Jacob?

   - Acasă. I-am invitat, dar...

   - N-au vrut să vină?

   Am clătinat din cap. Nu. Sarah nu a vrut să meargă spunând că „Fetele nu mă plac. Larissa a făcut un desen cu mine, cu un fard negru ce-mi acoperea ochii de tot. Toată lumea a râs. Mă strigă față-de raton.” Se prefăcea că nu-i pasă, dar a fugit repede pe scări, aprinzând în viteză lumina din camera ei și trântind ușa în urma sa.

   - Jacob, vrei să vii la ceremonia de aprindere a luminilor din brad? îl întrebasem eu.

   Cântase absent câteva acorduri din Bach, la pian, apoi spusese:

   - Nu. A sunat cumva mama azi?

   Când îi răspunsesem că nu, se întorsese spre pian și începuse să cânte furios Bach, dar apucasem să-i zăresc lacrimile.

   Telena era cuprinsă de febra Crăciunului și avea toate accesoriile pregătite. Strada principală fusese decorată cu ghirlande, ornamentată din belșug cu luminițe verzi și roșii, înșirate în arc deasupra carosabilului. Copacii erau acoperiți cu plase de luminițe albe și fiecare felinar era împodobit cu beteală.

   Deodată, Logan izbucni în râs și imediat am știut că o văzuse pe fetița căreia nu-i păsa de mulțime.

   - Ce zici dac-am merge să cinăm undeva după asta? mă întrebă el.

   - Nu.

   Am simțit imediat cum crește tensiunea între noi.

   - De ce nu?

   De ce nu? Pentru că deja simțeam prea multe pentru bărbatul ăsta, iar situația asta nu ducea decât la suferință, iar eu tocmai asta voiam să evit.

   - Eu... ăăă... trebuie să ajungă acasă... știi, am de împachetat cadouri.

   - Să împachetezi cadouri, repetă el, prelung și grav. Ah. Păi, da, mai sunt doar câteva săptămâni până la Crăciun, sigur, e bine să începi de pe acum.

   - Da. Este.

   - Ce zici dacă am merge să luăm cina și apoi te ajut eu să împachetezi cadourile?

   - Nu.

   M-am întors astfel încât să-l pot privi în față. Am încercat să-i vorbesc încet pentru că Cele Trei Înțelepte - Katie, Hannah și Vicki - trăgeau cu urechea fără rușine.

   - Logan, nu vreau o întâlnire... Ți-am spus deja... Nu am timp pentru așa ceva.

   - Bine, dacă nu vrei să-i zici întâlnire, atunci hai să-i zicem cină.

   - N-o să meargă...

   - Vă rog, toată lumea să o aplaudați pe...

   Norm se suise pe scenă și își articula ceremonios cuvintele.

   - ...următoarea directoare a Seriei de Concerte de Crăciun din Telena, Meredith Fericita Ghirlandaio!

   Pfu! Pentru prima dată în viața mea, m-am bucurat să-mi aud numele anunțat la microfon. Am urcat pe scenă, în timp ce mulțimea aplauda și striga și aclama, și m-am așezat chiar în fața fetiței lui Katie. I-am făcut un semn discret cu mâna, iar ea și-a lăsat imediat poalele rochiței în jos, acoperindu-l pe Spiderman. Știam deja că Katie îmi va fi recunoscătoare pentru tot restul vieții.

   Mi-am continuat discursul zâmbind, iar la sfârșit primarul mi-a dat o pălărie de cowboy cu un Moș Crăciun prins de borul ei.

   - Știe cum să poarte chestiile astea, nu-i așa, fraților? Cele mai tari pălării de cowboy din Montana. Cu toții știm asta; mă rog, poate nu chiar toți. Avem un nou-venit în oraș, mulți dintre voi îl cunosc deja, sosit din Copper - Logan Taylor. Bine ai venit, Logan! Ne bucurăm să te avem alături de noi. Fraților, el este cel care a salvat-o pe Meredith în barul lui Barry Lynn. Un adevărat gentleman.

   Eu nu voiam altceva decât să mă dizolv, să dispar, să mă ascund undeva.

   Logan zâmbi spre mine, în timp ce oamenii îl băteau prietenește pe umăr, îl aplaudau și-l aclamau.

   Luminițele din bradul de Crăciun se aprinseră și toată lumea exclamă - uaaau! și aaaaah! - și, uite-așa, am trecut toți, oficial, în sezonul de Crăciun.

   La scurt timp, luam cina - neoficial - cu Logan. Nici nu știu cum m-a dus la restaurant.

   Acest bărbat e atât de convingător, încât nu știu de ce se mai obosește să folosească momeală în undiță. Pun pariu că ar putea la fel de bine să roage peștii să sară frumos pe mal, iar ei ar face-o, ascultători... 

 

   - Așadar, Meredith, n-ai mai fost căsătorită până acum?

   Am scăpat din mână prăjiturica în formă de clopoțel și am încercat, încă o dată, să nu mi-l imaginez pe Logan sărutându-mă în fața casei lui imense din turtă dulce, frumos ornamentată. Uf. Ciudată mai sunt.

   - Nu, n-am fost căsătorită niciodată. Mă mir că nu ți-a spus nimeni chestia asta; pari să fii la curent cu tot restul vieții mele. Nu m-aș mira dacă ai ști ce circumferință am la cap, ce nota am avut în liceu și cine-i starul rock care-mi place mie cel mai mult.

   Zâmbi în lumina slabă a lumânărilor care pâlpâiau pe masa noastră.

   - Bine, mi s-a spus că n-ai mai fost căsătorită, dar am vrut să-mi confirmi.

   Am ridicat ceașca de cafea din fața mea și mi-am dat după ureche șuvița de păr alb. Îmi place când servesc cafeaua în căni de ceramică albe, la fel cum fac eu la pensiunea mea B&B, și-mi place să adaug lapte rece dintr-un urcior mic, argintiu.

   - Consideră informația confirmată. Eu încă încerc să-mi dau seama ce caut în restaurantul ăsta, cu tine, mâncând tot soiul de aperitive care mai de care mai delicioase și plăcințele de lămâie și bezele. Ești iscusit, Logan. Cum se face că te las să te joci așa cu mine?

   - Nu mă joc cu tine. Atâta doar că te-am convins că o cină luată în seara asta cu mine ar fi un bun început pentru sezonul Crăciunului. Ho ho ho!

   Mi-am dat ochii peste cap.

   - Ai vrut vreodată să te măriți?

   - Nu.

   Mi-am alungat gândurile departe de el și de perspectiva de a fi căsătorită cu el, de a mă trezi în fiecare dimineață lângă el, de a pregăti amândoi clătite cu gem de căpșuni, de a ne săruta, de a ieși împreună la pescuit pe râuri, de a merge cu o canoe, de a ne îmbrățișa, de a râde, de a călători, de a petrece timp cu copiii, mergând cu ei la filme, de a face dragoste, de a ne săruta din nou... și apoi durerea lovi. Puternic, rapid, gata să mă despice în două, urmată de furia că nu puteam avea toate astea, pentru că mi se răpise posibilitatea de a alege o astfel de viață.

   - Nu? De ce nu?

   - Pentru că sunt bine așa cum sunt, de una singură. Sunt prea independentă. Pot să conduc singură un tractor, pot să presez fânul și să-l transform în balot, pot să îmblânzesc un cal și pot trage cu arma. Am propria afacere, am 2 copii cu diverse probleme, iar concertul pe care-l pregătesc acum mă poate aduce în stadiul în care aș bea o cantitate destul de mare de scotch, dar nu, nu simt nevoia să adaug un soț în toată amestecătura asta de groază.

   Mda. Sunt bine pe cont propriu. Cu excepția momentelor când simt că singurătatea mă va ucide; atunci nu mai sunt așa de bine. Nu sunt atât de bine nici în nopțile în care mă copleșesc grijile și am nevoie de cineva care să mă țină de mână.

   - Tu chiar ești bine pe cont propriu, zise Logan.

   De ce trebuia ca lumina lumânărilor să scoată în evidență toate trăsăturile sexy de pe chipul lui Logan?

   - Ești o femeie grozavă, Meredith. Foarte capabilă și puternică, și inteligentă. Îmi amintești de un armăsar neîmblânzit, de Munții Stâncoși, de fulgere. Și de prăjitura roz.

   - Prăjitura roz?

   Asta era una din prăjiturile mele favorite. Am rezistat tentației de a-mi lovi călcâiele cizmelor unul de celălalt.

   - Da, e preferata mea. E delicioasă, de neuitat, dulce, feminină... într-un cuvânt, tu.

   - Flirtezi la greu.

   Am încercat să am un ton cât mai sec, în timp ce mă chinuiam să mai iau o gură de cafea. Mâinile îmi tremurau. Am pus cana jos. Pe farfurie mai era o prăjitură în formă de norocel. Poate ar trebui s-o mănânc.

   El râse.

   - Meredith, dacă m-ai cunoaște măcar puțin, ți-ai da seama cât de mult greșești.

   - Nu flirtezi?

   Se uită fix în ochii mei.

   - Nu. Nu flirtez. Habar n-am cum să flirtez; nici măcar nu încerc. Dacă ți s-a părut că am flirtat fiindcă te-am comparat cu o prăjitură, atunci află că asta nu a fost intenția mea. Îți spun adevărul, cowboy.

   - Ceva îmi spune că în trecut n-ai avut nevoie de flirt ca să ieși cu femeile.

   - Cam tot ce-am făcut până acum în viața mea s-a rezumat la muncă. Nu flirtez. Cu excepția ta. Cu tine chiar încerc să flirtez.

   M-am înroșit toată.

   - Serios?

   - Mda. Funcționează?

   - Păi... ăăă... da... nu... nu, da...

   Modul lui de a flirta mă tulbura.

   - Nu fac o treabă prea bună. Nici măcar nu te-ai prins că flirtez cu tine.

   Eram o femeie dură pe vremuri. Ce s-o fi întâmplat cu mine? Puteam să mă descurc cu unul ca Logan!

   - Data viitoare când ai de gând să flirtezi, anunță-mă. Pune un banner deasupra sau ceva de genul ăsta, ca să nu mă prinzi cu garda jos.

   Luă un creion de pe masă și scrise pe șervețel: „Meredith, flirtez cu tine”.

   Am început să râd. Nu mă puteam abține.

   Încercă să deseneze o floare; floarea arăta de parcă ar fi fost sugrumată de un păianjen negru.

   - Drăguță floare. Arată de parcă a fost strangulată de un păianjen negru.

   El desenă câteva picioare negre ce ieșeau dintr-o pată neagră, apoi renunță.

   - Am încercat. Deci, niciun soț pentru tine. Niciodată?

   - Nu. Da. Nu. Fără soț.

   Am oftat în sinea mea auzindu-mi cuvintele bâlbâite.

   - N-am nici cea mai mică dorință să am un soț.

   Ne-am zâmbit unul altuia, privindu-ne în ochi.

   - Nici nu m-am gândit că ar fi vreo problemă din partea ta.

   Am încercat să nu mă cutremur, dar m-am cutremurat oricum. Omul ăsta îmi dădea fiori. Într-un fel bun și, în același timp, într-un fel trist, care-mi zguduia rațiunea, pentru că știam că nu am să permit acestei relații să evolueze în niciun fel. Nu va fi nimic după seara asta. Seara asta va fi tot.

   - Tu ai fost căsătorit? l-am întrebat. Copii?

   Deja îmi displăcea profund fosta nevastă. Gelozia mă lovi din plin, ca un elf verde și turbat.

   - Nu, n-am mai fost căsătorit. Cât despre copii, te asigur că, dacă i-aș fi avut, ar fi fost cu mine acum. Din păcate, nu am niciun copil.

   M-a impresionat expresia de pe chipul lui. Părea sincer, profund întristat.

   - Vrei copii?

   Dădu din cap în semn că da.

   - Vreau. Fără îndoială. Cinci ar fi un număr bun. Vreau o familie.

   - Deci testezi piața să-ți găsești o nevastă.

   Aveam chef să o invit pe Viitoarea Nevastă Necunoscută la un meci de kickbox, în care aș fi pus-o la pământ eu însămi. Iar ea mi-ar fi cerșit milă.

   - N-aș spune că testez piața. Nu suport cumpărăturile. Pentru mine iadul s-ar materializa într-un mall imens în care aș proba haine la infinit și aș cumpăra diverse chestii.

   M-am prefăcut brusc interesată de cafeaua mea și de prăjiturile de Crăciun. Lângă prăjitura în formă de ren, era una în formă de coroniță de Crăciun.

   - De ce vrei să te însori?

   O uram pe Viitoarea Nevastă!

   - Vreau să trăiesc pentru totdeauna cu cea mai bună prietenă a mea.

   - Ei, asta chiar e înduioșător.

   Am încercat să nu fiu prea sarcastică.

   - Dacă ar fi să trăiesc cu cel mai bun prieten, atunci aș trăi cu Vicki, Hannah și Katie. Vicki ne-ar pune pe toate să legăm vitele, Hannah ne-ar duce la petreceri de mate, iar Katie ne-ar pune să cutreierăm prin dormitor îmbrăcate în diverse costumații.

   El izbucni în râs.

   - Meredith, ești al naibii de amuzantă.

   - Răspunde la întrebare, omule.

   - Vreau să mă însor pentru că sunt convins că-mi pot clădi o viață fericită alături de o femeie pe care s-o iubesc mai mult decât propria-mi viață. Vreau să fiu cu cineva cu care să pot vorbi, cu care să râd, cu care să visez, cu care să am copii și să întemeiez o familie, pe care, mai apoi, s-o întregesc cu nepoți. Vreau să călăresc alături de ea pe caii de la fermă.

   El zâmbi, iar eu am simțit cum mă învăluie vârtejul întunecat al regretului.

   - Vreau să iau cina cu ea pe terasă, să luăm micul dejun împreună și să ne bem cafeaua fierbinte de dimineață. Apropo, Meredith, știu să fac o cafea absolut remarcabilă. Vreau să călătoresc alături de ea, să cutreierăm împreună lumea-n lung și-n lat și să avem împreună tot felul de experiențe. Nu vreau să fiu singur pentru tot restul vieții mele. Tu?

   Nu, nici eu nu voiam așa ceva. Dar, în același timp, nici nu-mi doream să trăiesc în apropierea lui Logan și a Viitoarei lui Neveste Necunoscute, pe care aveam s-o fac bucăți la kickbox și pe care o uram din toată ființa mea, până la rădăcinile molarilor mei.

   - Eu, una, nu mă simt singură. Sunt apropiată de părinții mei. Sunt apropiată de Jacob și Sarah, cu toate că Sarah crede că sunt o idioată. În plus, am prieteni. Un bărbat n-ar face altceva decât să adauge stres și să-mi complice viața.

   - Nici nu-ți place să vorbești despre căsătorie nu-i așa? mă întrebă el.

   „Nu atunci când e vorba de căsătoria ta.”

   - Nu. Mai degrabă aș curăța dinții unui rechin cu ață dentară.

   El râse iar, un râs plin și seducător, deși știam că nu e conștient de faptul că are un râs plin și seducător.

   - De ce?

   - Pentru că nu e pe lista mea de chestii pe care să vreau să le fac. Nu cred că aș fi fericită dacă m-aș căsători. E prea complicat, e dificil... Viața mea e complicată, dificilă. O harababură.

   Oh, și încă ce harababură!

   - Viața e complicată. Este o harababură. Uneori e dificilă, tragică, îți frânge inima, dar chiar și așa, eu aș prefera să trec prin toate complicațiile, harababura și tragedia asta, alături de o femeie pe care s-o iubesc, cineva pe care să mă pot baza. O femeie pe care s-o pot lua de mână și s-o duc în vârful dealului unde să ne așezăm la picnic, chiar dacă amândoi plângem din cauza vreunui necaz. Sunt însă destul de realist asupra unui singur aspect. Știu că mariajul nu poate fi perfect. Înțeleg asta.

   Nu, n-avea cum să fie perfect. Viața își ia asigurări în privința asta.

   Am mâncat capul Crăciuniței, apoi am aruncat o privire spre umerii imenși ai lui Logan, spre ochii lui pătrunzători care emanau putere, spre floarea amuzantă pe care o desenase. Nu, mariajul nu era ceva perfect, dar cu Logan, ei bine, cu el, lucrurile ar fi putut tinde spre perfecțiune.

   Slăbănoaga blondă cu care se va însura o să fie o norocoasă. Probabil că va fi foarte supărat pe mine când o voi lăsa lată, cu figurile mele de kickbox.

   Am mâncat picioarele Crăciuniței. Apoi i-am mâncat fundul.

 

Capitolul 6

 

   În acea seară, târziu, după ce mi-am făcut un ceai de mentă, m-am plimbat pe hol, și m-am uitat în sus, la brăduțul de Crăciun dedicat muzicii. În colț, în spatele pianului, am observat că tapetul începuse să se desprindă. Mi-am pus cana de ceai pe masa veche, m-am aplecat și am studiat cu atenție locul.

   Nu era doar un strat de tapet. Pe măsură ce desprindeam cu grijă straturile, unul de celălalt, am început să le număr. Era 6 în total.

   Fiecare tapet era diferit, pus în epoci diferite. Înflorat, în dungi, colorat, de care voiai. Fiecare tapet era diferit, fiecare fusese ales de o femeie diferită, într-o perioadă de timp diferită. Oare ce se întâmpla în viețile lor la vremea aceea? Oare se mutaseră de bunăvoie în casa asta? Să fi fost vreuna dintre ele mireasă din timpul războiului? Oare o alta s-o fi căsătorit de tânără, iar apoi regretase? Oare una dintre femeie o fi fost îndrăgostită nebunește de soțul ei sau iubea pe altcineva? Prin ce greutăți or fi trecut? Aveau copii? Oare inimile lor fuseseră frânte vreodată? Erau fericite de felul în care se așezaseră viețile lor? Ce-ar fi schimbat la ele dacă ar fi putut?

   Toate gândurile astea, de la un tapet. Nu aveam nevoie de pereți să-mi vorbească.

   Auzeam foșnetul fustelor lungi în bucătărie. M-am dus acolo, cu ceașca de ceai goală. Nu. Nu era nimeni în bucătărie. Am râs de una singură și m-am dus la culcare, dar nu înainte de a le striga:

   - Da` știu că ați ales un tapet frumos, nu glumă!

 

   - Cel mai rău e că nimeni nu se așază lângă mine la masă. Nimeni.

   Am simțit că mă despic în două de durere. M-am întins peste masă și i-am acoperit mânuțele cu mâinile mele. Nici măcar Tartele-Uau!-de-Caramel-cu-Nucă, pe care le făcusem special pentru el, nu reușeau să îndulcească situația.

   - Mda, și eu am parte de distracție, spuse Sarah. O gașcă de fete de la școală, știi genul de tipe cu popularitate - zise ea desenând în aer semnele citării - au spus tuturor că sunt o Lolita modernă, de parcă le-aș fi sedus tații sau ceva de genul ăsta. De ce mă urăsc?

   - Eu încerc să merg mai încet către cantină, zise Jacob, pentru ca majoritatea copiilor să termine de mâncat până ajung eu acolo. Apoi găsesc o masă la care stau doar câțiva puști, dar nu mă așez aproape de ei ca să nu-mi spună să mă car de-acolo, ca un tocilar ce sunt. Dar nu mă așez nici prea departe, ca nu cumva să se prindă toată lumea din cantină ca n-am niciun prieten.

   - Eu deja am trecut de faza asta, zise Sarah, pe un ton disprețuitor, deși i-am zărit lacrimi în ochi. De fiecare dată când trec pe lângă o „fată populară”, mă strigă în toate felurile sau mă lovește în treacăt cu umărul, ori se oprește din ceea ce face în acel moment și se holbează la mine.

   Am încercat să nu plâng. Uneori, copiii se poartă groaznic unii cu ceilalți.

   - În timpul orelor, stau în banca mea și-mi văd de treabă, încerc să par cât mai ocupat în momentele în care profii îi lasă pe copii să vorbească între ei, zise Jacob. Toți vorbesc între ei, dar nimeni nu vorbește cu mine. Sunt invizibil.

   - Pe mine mă tratează de parcă aș avea lepră sau cam așa ceva.

   Mai târziu, după ce ne-am vărsat toți 3 amarul într-un joc furios de scrabble, m-am sprijinit de masă și am plâns până mi s-au umflat ochii.

   Oare câte mame care au trăit în casa asta au plâns în bucătăria asta pentru copiii lor, pe care îi iubeau din tot sufletul, și pe care nu-i puteau proteja de răutatea lumii?

   Toate, mi-am răspuns singură. Toate.

 

   Repetițiile aveau loc chiar în sala unde urma să aibă loc concertul și, dat fiind că aveam atât de puțin timp la dispoziție, durau foarte mult.

   În prima seară am lucrat la un set de fragmente, cu grupul de oameni care urmau să le interpreteze. Erau o grămadă de inși de toate vârstele, pe care îi adunasem de prin diverse biserici și școli.

   A doua seară, am lucrat la al doilea set. A treia seară, am repetat toți, împreună.

   Rezultatul a fost un dezastru total în care se combinau dezorganizarea, zgomotul și haosul.

   - Ei, mătușă Meredith, când toată povestea asta se va termina, o să ai aceeași problemă ca mine, zise Jacob, bătându-mă afectuos pe mână. Nimeni n-o să mai vrea să stea cu tine la masă.

   - Mda, zise Sarah, spărgând un balon din gumă de mestecat. Mai mult ca sigur n-o să fii în grupul fetelor populare. Ei bine, așa e, nimeni din familia noastră nu face parte din grupul popular.

   Mi-am dat ochii peste cap, i-am aranjat lui Sarah tricoul prea scurt, apoi mi-am îmbrățișat copiii înainte ca ei să plece.

   Martha îmi făcu semn cu mâna și porni spre mine. Fusese de acord să se ocupe de decorul dela Centrul Comunitar. Dintr-un șnur, bandă adezivă și ramuri de brad, femeia asta putea să creeze lucruri demne de un muzeu.

   - Bun, Meredith, zise ea, consultându-și foile prinse de un clipboard. O să avem o cruce în mijlocul scenei, una înaltă, cât mai naturală. O să folosim cutii albe, tifon alb, pânză albă și bumbac pentru zăpadă. O să avem lumini albe, strălucitoare, ornamente gigantice, strălucitoare, agățate de tavan și mulți brazi de Crăciun... Oh, uite cine-i aici! Logan, mulțumesc că ai venit.

   M-am întors repede pe călcâie și m-am trezit cu el chiar în fața mea.

   Bărbatul care nu-mi ieșea din minte, care mă făcea să tremur și să plutesc, și-n urma căruia rămâneam înfierbântată și jenată.

   - Meredith, Logan poate face orice cu un ciocan și-o drujbă.

   Se înroși toată.

   - Știi ce vreau să zic! Am discutat cu el când a trecut pe la pensiune și am stabilit că o să ne ajute cu decorul. Trebuie doar să-i spui ce anume ai în gând. Poate să facă totul cu drujba lui! Și are și ditamai burghiul!

   Se înroși și mai tare.

   - Știi ce vreau să zic!

   - Salut, frum...

   M-am abținut. Mi-am dres glasul.

   - Salut, Logan.

   Purta o geacă neagră, blugi, cizme de cowboy. Rânji la mine.

   Am simțit cum mă înroșesc.

   Îmi făcu semn cu ochiul.

   M-am înroșit și mai tare.

   Pe vremuri eram o dură! Nu roșeam.

   „Oare ce se întâmpla cu mine?”

   Întinse brațul să dea mâna cu mine, de parcă atunci ne întâlneam prima oară. I-am dat mâna, sperând să nu bage de seamă tremurul. Vezi? Asta face omul ăsta din mine.

   Îmi ținu mâna strâns. Mâna mea tremura. El îmi făcu iar cu ochiul.

   Știa. La naiba, știa.

   Eram atât de jenată, încât îmi venea să ies afară, să încalec pe un cal și s-o iau la galop.

   Până-n Oregon.

   - Deci, Logan, ce vânt te aduce pe aici? În Telena? În Oregon?

   Am încercat să mă îndepărtez puțin de el.

   Toată lumea care fusese prezentă la repetiții plecase. Noi rămăseserăm așezați la masă. Voia să discutăm detaliile decorului de pe scenă, deși aveam vaga bănuială că știa exact ce trebuie făcută. Eu am presupus că se va așeza în fața mea, de cealaltă parte a mesei.

   Ei bine, nu. Acest cowboy pe umerii căruia puteau dansa lejer o sută de mii de îngerași se așeză chiar lângă mine. M-am tras într-o parte. Îi simțeam mirosul. Mirosea ca vântul din Montana, a mentă, și a brazi, și a râuri liniștite de munte, în care se poate pescui.

   - Sunt aici datorită Crăciunului.

   - Datorită Crăciunului?

   - Da.

   Bătu darabana în masă.

   - Anul trecut, cam pe vremea asta, mă aflam la o întâlnire, în Los Angeles. Tocmai achiziționam o afacere. Era o firmă de inginerie, care avea să fie complementară afacerii mele de construcții din California. În fine, întâlnirea se lungea, iar discuțiile începuseră să se cam încingă. La un moment dat, am avut senzația că nu mă mai aflu acolo. De ani în șir eram numai pe drumuri, aveam cutii așezate una peste alta într-o casă în care abia dacă apucam să intru, nu mai avusesem o vacanță de nu mai știam când și dormeam cam 6 ore pe noapte. Îmi amintesc că m-am uitat în jurul meu prin cameră, la toți acei oameni puternici, grozavi, pe care îi angajasem. Erau la fel ca mine. Motivați, neobosiți, ambițioși. În fine, am pus punct întâlnirii și toată lumea a plecat acasă. Am mers cu mașina până la plajă și m-am plimbat de-a lungul debarcaderului. Îmi amintesc că m-am gândit atunci cât de frumos e oceanul, iar asta m-a dus cu gândul la apă, apoi la pescuit și, în fine, la Montana.

   - Și?

   O vreme, nu spuse nimic. Își trecu mâna prin părul des, apoi își aținti ochii strălucitori asupra mea.

   - Și mi-am dat seama că realizasem ceea ce îmi propusesem să realizez.

   - Și anume?

   - Stabilitate financiară.

   Am încuviințat din cap. Și eu îmi dorisem stabilitate financiară. Când investisem toți banii pe care-i economisisem în New York într-o singură afacere, mă speriasem de moarte.

   - Și acum eram gata să plec acasă. Știi că am crescut în sărăcie, Meredith, iar când ești sărac, sentimentul de disperare, de nepotrivire, frica și lupta... toate astea nu te părăsesc niciodată. Niciodată. Mama mea era forțată să lucreze tot timpul, asta pentru că tatăl meu - care nu a fost bărbat în nicio privință - a decis că avea să-i fie mai bine dacă se cară să vadă lumea decât dacă stă acasă și are grijă de soția și de fiul lui. Mama lucra pentru companie de minerit, în birouri, apoi 3 nopți pe săptămână lucra ca ospătăriță. Eu am început să lucrez de la 9 ani. Livram ziare la ușile oamenilor, vara tundeam gazonul și, înainte să intru la facultate, am lucrat în mină. Era o muncă grea, periculoasă. Mi-am privit mama luptându-se din greu și am decis, încă de la o vârstă fragedă, că n-am să accept niciodată să mă caut prin buzunare de mărunțiș pentru mâncare, că n-am să plâng de disperare când mi se va strica mașina și că n-o să-mi fac griji cum să-mi plătesc asigurarea medicală. Și așa a fost. Financiar, am fost mereu pe punctul de a mă prăbuși în gol. Odată, chiar s-a întâmplat să fim faliți, pentru că mama a făcut pneumonie, n-a putut merge la slujbă și uite așa am pierdut casa. Știam că nu vreau să-mi trăiesc viața așa. Trebuia să fac bani. Nu exista altă cale.

   Își trase înapoi umerii uriași.

   - O grămadă de oameni care au afaceri profitabile și care fac bani au avut parte cam de aceeași copilărie pe care am avut-o și eu. Nu putem, sub nicio formă, să ajungem înapoi de unde am pornit. Așa că ne chinuim să creăm ceea ce n-am avut și ceea ce ne-am dorit cu disperare să avem; și nu ne găsim liniștea până nu obținem toate astea.

   Am încuviințat din cap.

   - Dar prețul pe care l-am plătit pentru siguranța financiară este că n-am o viață personală despre care să pot vorbi. N-am făcut altceva decât să muncesc. Și cu toate astea, mi-am dorit întotdeauna o familie. Mama a murit când eu aveam 25 de ani. Era singură la părinți, așa că n-am mai avut pe nimeni. După seara aceea în Los Angeles, timp de vreo 6 luni, m-am tot gândit cum stau lucrurile. Și, cu fiecare zi care trecea, eram din ce în ce mai convins că trebuie să mă întorc în Montana și să-mi clădesc o viață aici. Încă lucrez, dar între timp am promovat oameni din personalul meu, pe alții i-am restructurat și am de gând să continui așa.

   - Cum a decurs mutatul? l-am întrebat.

   Se aplecă spre mine. Umerii ni se atingeau, iar el zâmbea ușor.

   - Mai bine decât mi-am imaginat.

   - Dar nu-ți lipsesc momentele în care închei o înțelegere, atmosfera din mediul de afaceri, oamenii?

   El clătină din cap.

   - Îmi lipsesc oamenii cu care am lucrat și care au fost alături de mine ani în șir. Dar încă vorbim, ne scriem e-mailuri. Mă amenință că se vor muta toți în Montana, la mine acasă, și vor petrece toată ziua la pescuit, dar le-am spus că nu pot face asta pentru că am nevoie de cineva care să conducă afacerea. Cât despre celelalte aspecte ale afacerilor? Călătoriile, intensitatea, politicile, lucrul cu oameni de tot soiul, care mai de care mai dificili - nu, astea nu-mi lipsesc. De fapt, cu cât petrec mai mult timp aici, cu atât mă simt mai viu. Parcă aș fi fost pe jumătate mort ani de-a rândul, îngropat în muncă.

   - Deci, ai venit aici ca să rămâi.

   El îmi zâmbi.

   - Da, Meredith, am venit aici ca să rămân. Reîntoarcerea asta a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată în viața mea.

   Privirea lui se plimbă peste chipul meu, peste trupul meu, într-un fel atât de provocator, încât am simțit fiecare nerv din mine strigându-mi să am grijă.

   - Aveam nevoie să întâlnesc pe cineva cu o șuviță albă în păr.

 

   În acea noapte, am visat iar accidentul.

 

   În vis, îi vedeam ochii, dar era întuneric, iar în mintea mea se lăsa întunericul. I-am auzit vocea, slab, și l-am privit făcând ceva la corpul meu, în timp ce eu pluteam deasupra. L-am auzit țipând la mine și apoi, în vis, mă stingeam.

 

   M-am trezit tresărind. M-am ridicat în capul oaselor, gâfâind.

   Mai târziu, mi s-a spus că motociclistul mi-a dat primul ajutor. Un alt motociclist, prieten cu părinții mei, s-a repezit după un telefon, să cheme ambulanța, care, de altfel, a sosit în câteva minute, urmată de părinții mei. Când au sosit ei, motociclistul reușise deja să mă stabilizeze, iar eu respiram singură, din nou, deși eram în stare de inconștiență.

   Mai apoi, părinții mi-au spus că i-au mulțumit, dar că au fost atât de panicați, atât de isterici în momentul în care și-au văzut fiica zăcând pe carosabil într-o baltă de sânge, încât au uitat să-l întrebe cum îl cheamă.

   - Spre rușinea mea eternă, nu am aflat numele acelui tânăr, se văicărise tata.

   - L-am căutat în raportul întocmit de poliție, dar nici acolo nu apare numele lui, spuse mama. A fost îngerul tău păzitor, Meredith. Îngerul tău. Cel puțin, acum știi sigur că ai unul.

   Tata mă sărutase, apoi mama.

   - Meredith, te iubim atât de mult! Ce-ai zice de niște ceai cu biscuiți? Ție îți plac biscuiții.

   - Are nevoie de pizza calzone! anunțase tata. Cu toții suntem nebuni după pizza calzone făcută de mine!

   M-am uitat pe fereastră, spre catedrală, în bezna de afară. În curte, preoții așezaseră o grămadă de ornamente în formă de reni luminoși, iar în mijloc trona o cruce imensă, ale cărei luminițe erau aprinse, celebrând miracolul nașterii lui Hristos.

   Am oftat adânc. Anul acesta, de Crăciun, aveam și eu nevoie de un miracol.

 

 Capitolul 7

 

   Am continuat să caut mai multe numere pentru concert.

   Maly, o bucătăreasă venită tocmai din Cambodgia și stabilită la noi în oraș, făcea în fiecare an de Crăciun o casă imensă din turtă dulce pe care o expunea în vitrina restaurantului ei. A fost de acord să decoreze o astfel de casă direct pe scenă, în timp ce corul avea să cânte. Urma să o filmăm cu o cameră video și să proiectăm imaginile pe un ecran imens, în timp ce ea va decora și va aranja turta dulce, transformând-o într-o casă a Moșului magică, fantastică și delicioasă.

   - Te vrei la mine să apar în spectacolul tău Crăciun? întrebă Maly, în timp ce-și savura ceaiul în restaurantul ei.

   - Maly, sigur că vreau.

   - Eu onorată.

   - Noi suntem onorați.

   Am mai vorbit puțin despre sărbători, despre cadouri și altele, și apoi vocea ei deveni îndrăzneață în timp ce-mi spunea:

   - Meredith, familia mea, noi am venit aici din Cambodgia, cu bărcile. Stat mai întâi în lagăr. Abia dacă avut ce mânca. Soțul meu murit, îmbolnăvit. Eu luat cei 3 fii ai mei, încă mici, în barcă. Prima barcă scufundat. Noi salvați, întorși în lagăr. A doua oară, noi în barcă, noi plătit la pirați să nu facă rău, barca nu scufundat și noi ajuns aici. Fără război. Fără lagăr. Fără bombe. Fără poliție să sperie.

   Clătină din cap. Nu am putut să nu observ că i se umpluseră ochii de lacrimi.

   - Noi muncit din greu. Noi avem restaurant. Fiii mers la facultate, toți doctori. Ajută pe alții. Acum voi rugați să facem casă de Crăciun în concertul de Crăciun din Montana. Ciudată, viața. Și tristă. Așa viața, nu? Ciudată, tristă, fericită. Da, eu fericită să fac casa de Crăciun. Meredith, eu mulțumesc ție.

   - Mulțumesc și eu, Maly. Abia aștept să o văd.

   - Da, și eu.

   Ne-am cuprins mâinile în spațiul dintre ceștile noastre, așezate pe masă.

 

   Am descoperit un alt număr în sala mea de mese, când am stat cu Norm și Howard de vorbă, în dimineața următoare, după ce plecaseră toți.

   - Eu din greșeală l-am împușcat pe fratele meu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spuse Norm pe un ton meditativ.

   - Serios? l-am întrebat eu.

   Încuviințară amândoi din cap.

   - După Bătălia de la Bulge, am petrecut un Crăciun în închisoare - am fost prizonier de război, Meredith, îmi povesti Howard. Am fost băgați toți într-un vagon cu care se transportau vitele, fără ferestre, și ne-au dus într-un lagăr. La un moment dat, am auzit motorul unui avion. Câteva secunde mai târziu, am fost bombardați. Ne-am aruncat toți la podea, în timp ce trenul mergea mai departe.

   - Mai târziu, am comparat cu Howard datele zilelor și locurilor, continuă Norm povestea. Eu eram pilot de luptă. Ne-am dat seama că eu am fost cel care a bombardat vagonul lui. Evident, nu aveam nici cea mai vagă idee că acolo se aflau oameni, ba mai mult, că erau soldați americani, prizonieri de război, altfel ordinul nu ar fi fost dat.

   Chipul lui Norm se întunecă.

   - Încercam să scoatem din funcțiune șinele de cale ferată.

   - Apoi eu am devenit oaspetele nemților, zise Howard. N-a fost prea plăcut. Vezi cicatricea asta? Și pe-asta? Pe astea - plus încă vreo câteva de pe trupul ăsta bătrân - le-am căpătat ca prizonier de război în acel lagăr. Când au venit americanii și ne-au salvat, nu aveam nici 50 de kilograme și eram bolnav. Dar îmi amintesc și acum Crăciunul petrecut acolo.

   Zâmbi, dar zâmbetul lui avea în el ceva trist.

   - Am cântat colinde de Crăciun. O parte din soldați doar fredonau - erau prea grav răniți, prea slăbiți ca să cânte. Alții nu au cântat deloc; poate că nu voiau să-și amintească de locurile în care ar fi trebuit să fie și nu erau. Câțiva însă au cântat cât i-au ținut plămânii. Bătrânul Petey, un puști din Arkansas, a cântat cât a putut de tare. Avea 19 ani. Mai târziu, mi-a zis că a cântat așa ca să poată auzi vocea unchiului său în propria lui voce. Un altul care a cântat a fost Dirk, din Texas. Mi-a spus că a făcut-o pentru că avea încredere în speranță, iar Crăciunul e plin de speranță. Un al treilea bărbat, Paul, din Georgia, mi-a spus că a cântat pentru Iisus și pentru că era recunoscător. L-am întrebat atunci: „De ce ești recunoscător? Uite și tu unde am ajuns. Fără mâncare. Fără apă potabilă. Suntem prizonieri.” Iar el mi-a răspuns: „Cânt pentru că sunt în viață, mulțumesc, Iisuse, pentru asta, de-aia cânt, și pentru că sunt mândru de noi. Sunt mândru de soldații americani.” Apoi, mi-a tras una în umăr: „Băi, Howard, mă bucur că și tu ești în viață, chiar dacă sforăi mai ceva ca omul peșterilor.” Eu cu Paul și Norm, aici de față, suntem încă buni prieteni. Ne vedem o dată pe an. Și de fiecare dată îmi spune: „Sunt recunoscător că sunt în viață, dar și mai recunoscător sunt că voi doi sunteți în viață. Mulțumesc, Iisuse, și Crăciun fericit!” Înțelegi ce zic, Meredith?

   - Înțeleg, Norm, înțeleg. Iar tu și fratele tău o să spuneți din nou povestea asta pe scena concertului de Crăciun.

   Mi-am șters lacrimile de pe obraji.

   - Pe bune?

   - Da. Până la colinda Noapte liniștită. Nu accept un refuz.

   Le-am întins apoi o farfurie cu prăjiturele Divinitatea Roz.

   Howard înșfăcă vreo 5 și-mi făcu semn cu ochiul.

   - Când ești bătrân, nu-ți mai faci probleme legat de ce trebuie și ce nu trebuie să mănânci.

   Norm luă vreo 6.

   - Sunt delicioase, Meredith Fericita. Viața mea e atât de bună de când te-ai mutat înapoi în Telena!

 

   Hannah mi-a mai făcut rost de un moment pentru concert și cu asta am încheiat căutarea.

   - Mai ai nevoie de oameni pentru concert?

   - Da, dacă ai ceva bun.

   - Întreabă-l pe Simon.

   - Simon?

   Simon, nervosul, cel cu mâinile tremurânde, cel cu mărul tăiat în 5 felii și alte obsesii?

   - Da, Simon. Când s-a mutat aici, m-am dus și am făcut cunoștință cu el. Numele lui mi se părea cunoscut, așa că l-am căutat pe internet.

   Hannah părea destul de mulțumită de isprava ei.

   - Matematica și muzica merg mână-n mână. Sunt similare.

   - Deci, cine-i tipul?

   Hannah fredonă una dintre melodiile mele clasice favorite.

   - Ăsta este el.

   - Cine?

   - Este Simon Baumgartner. Violonistul de renume internațional din Boston. A făcut o cădere nervoasă. A renunțat să mai cânte la vioară și a dispărut.

   - Și a reapărut aici, în Telena, am continuat eu, gânditoare. Excelent. Cred că acest concert este exact ce a comandat Moș Crăciun pentru el.

   - Pot să aud sunetul matematicii în muzica lui.

   Mi-am dat ochii peste cap.

   - Tu auzi matematica și-n rafalele vântului...

   - Știi, acum că zici...

 

   Ultimele două săptămâni au zburat pe lângă mine, căci am avut extrem de mult de lucru.

   Patru dintre camerele mele erau acum ocupate de turiști, fie singuri, fie în cupluri; toți musafirii erau veseli și relaxați, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Din când în când, mă mai aleg și cu câte unul care aduce mai degrabă cu un Frankenstein furios și, nu se știe cum, eu sunt vinovată că viețile lor au ajuns o ruină.

   Odată, o femeie s-a plâns de două ori de omleta pe care i-am făcut-o. Mi-a zis că-i prea prăjită. De două ori. Nimeni nu se plânge de ouăle pe care le fac eu, pentru că sunt de-a dreptul fenomenale. A treia oară când s-a plâns, am spart 4 ouă într-un pahar și i le-am trântit pe masă.

   - Astea sunt destul de neprăjite? am întrebat-o eu.

   Altă dată, am avut de-a face cu un tip pe care-l părăsise nevasta. Nu era greu să vezi asta. Era gata să abereze la infinit pe tema asta, către oricine era dispus să afle mai multe despre vrăjitoare de nevastă-sa. Davis a numărat, iar Cei Bătrâni au strigat într-un glas:

   - Meredith Fericita!

   Atunci mi-am făcut intrarea în sala de mese, cu un platou pe care scrisesem mare, cu litere făcute din stafide: TACI DIN GURĂ! Tipul a tăcut.

   În restul timpului am fost ocupată cu treburile de la pensiune, cu repetițiile pentru concert, cu extrasul de cont care îmi dădea bătăi de cap și cu imensul sentiment de responsabilitate față de orașul Telena, aflat la ananghie, pentru a-și îmbunătăți situația economică, Telena avea nevoie de un spectacol de Crăciun care să aibă succes. Chestia asta mă îmbolnăvea de-a dreptul.

   În plus, Sarah mi-a spus:

   - Mătușă Meredith, nu mă poți controla. Am dreptul să fac alegeri. Știi, nu ești mama mea. Ești mătușa mea. Eu sunt adultă, pot să iau propriile mele decizii, iar tu nu ai dreptul să-mi distrugi viața.

   Ceva mai târziu, a venit și Jacob să-mi spună:

   - Câți ani trebuie să ai ca să te poți lăsa definitiv de școală, pentru că eu, unul, mă gândeam s-o abandonez.

   Eram epuizată și abia mai reușeam să adorm.

   Cu excepția momentelor când mă gândeam la Logan.

   Simțeam că iau foc de fiecare dată când îmi venea în minte.

   Curând, totul va lua sfârșit. Înainte ca lucrurile să scape de sub control.

   Am să pun capăt acestei povești și cu asta, basta.

   Când își va găsi Viitoarea Nevastă, eu am să mă mut în Antarctica, să nu cumva să-mi exersez figurile de kickbox pe fața ei.

 

   - Mergem la pescuit.

   - Ce, acum?

   - Acum.

   Logan îmi zâmbi, apoi deveni serios.

   - Vremea s-a îndreptat în sfârșit, drumurile nu au cum să înghețe și în plus, draga mea, muncești până la extenuare. Mă apucă oboseala numai când mă uit la tine. Dă-mi voie să te iau la pescuit măcar pentru câteva ore. Am deja prânzul în mașină; am adus și prăjitură roz și bere. Suntem gata de drum.

   I-am umplut iar cana de cafea. Venea să ia micul dejun aici, 3 dimineți pe săptămână. Marry și Martha îl serveau cu rândul, pentru că lăsa „cel mai mare bacșiș din Montana”.

   - Nu pot, sunt prea ocupată.

   Am pus jos bolul de cafea. Voiam cu disperare să merg. Eram întruchiparea stresului.

   - Hai, draga mea, zise el, cu o voce moale. Lasă-mă să te ajut. Vreau să te ajut.

   Brusc, am avut o viziune cu tot soiul de acadele ieșind din vesta lui de pescar.

   Nu mi-a venit să cred când m-am trezit că dau din cap aprobator.

 

   - Și când te-ai hotărât să te faci bucătăreasă, Meredith? mă întrebă Logan în timp ce stăteam amândoi în apa rece ca gheața a râului Missouri, îmbrăcați în pantaloni și veste de pescuit, cu cizme și ținând în mâini cele mai importante obiecte din lume: undițele. A fost un moment anume când ai luat hotărârea asta? Sau te-ai hotărât încă din copilărie?

   - Am vrut să fiu artist, dar nu am avut niciun fel de talent. Nici unul. Tatălui meu îi plăcea să gătească specialități italienești pentru cină, iar mamei îi plăcea să pregătească un mic dejun italienesc. M-am alăturat lor și uite așa s-a născut în mine dragostea pentru gătit. Cred că a fost o combinație din sos de tomate, usturoi, sărățele și croasante. Am terminat liceul, am dat la facultate, am terminat-o în 3 ani, după care m-am înscris la școala culinară din New York și am rămas acolo.

   Am lăsat deoparte sute de detalii pe care nu voiam și nici n-aș fi suportat să le împărtășesc cu el.

   - Și ți-a plăcut la nebunie.

   - Da, mi-a plăcut. Puteam să transform mâncarea în artă.

   Și ador să pescuiesc în râurile de munte. E ceva magic în pescuitul în râurile de munte, chiar și pe cel mai crunt ger.

   - Mâncarea ta chiar arată ca o operă de artă, Meredith.

   - Ah, mulțumesc.

   La naiba, complimentul lui m-a făcut să roșesc. Am roșit.

   - Dar eu cred că mâncarea trebuie să aibă și o tentă amuzantă, să încălzească și inima, nu doar stomacul.

   - Presupun că de aceea, la micul dejun, Ming a căpătat ouă ochiuri cu bacon așezate în forma unui chip zâmbitor, iar Torey Higadishi a primit 3 păhărele de tequila cu suc de portocale.

   - Da, asta pentru că odată Torey mi-a spus că trebuie să vadă de 3 ori pe zi răsăritul soarelui ca să fie fericit. Așa că sucul de portocale este soarele pe care i-l ofer eu.

   Ochii lui Logan se îmblânziră.

   - Ăsta e un gest incredibil de frumos, Meredith.

   - Vreau ca oamenii să se simtă băgați în seamă atunci când vin la mine la motel. Vreau să-i aud râzând. Vreau să-și savureze mâncarea într-un loc unde se simt în largul lor, iar cei care-i servesc să le știe numele și ce le place.

   - Pariez că Sarah și Jacob apreciază și ei acest lucru.

   M-am gândit la Sarah, luptându-se singură la școală, plină de mânie, și la Jacob, având de-a face cu aceleași emoții distructive pe care le avea și mama lor, și am simțit din nou furia aceea ascuțită săgetându-mi stomacul.

   - Presupun că așa e. Dar e nevoie de ceva mai mult decât de mâncare pentru a ușura inima unui copil aflat la ananghie.

   - Te superi dacă îmi povestești despre asta? Aș vrea să știu. Mă pot raporta la Sarah și Jacob, din mai multe puncte de vedere.

   Am aruncat iar momeala, sperând să prind ceva, apoi i-am spus povestea, încercând să țin ascunsă furia care clocotea în mine.

   - Ai renunțat la viața ta în New York ca să crești copiii, Meredith. A fost un act altruist, eroic.

   - Ba nu, n-a fost așa. Îmi pare rău să-ți spun asta, dar nu am fost în totalitate altruistă în legătură cu asta. Aș vrea să-ți pot spune că am părăsit New Yorkul zâmbind și țopăind de bucurie, dar ar însemna să te mint.

   Râul strălucea în jurul nostru, iar deasupra cerul era de un albastru pur.

   - Îmi plăcea viața de acolo. Îmi plăcea slujba, atmosfera. Dar uneori mă simțeam singură.

   Mi-am ținut respirația.

   - Nu trebuia să zic asta.

   - De ce nu? Ești sinceră.

   „Pentru că mă face să devin prea vulnerabilă.”

   - Am fost furioasă pe soră-mea; uneori, încă mai sunt. Am fost nevoită să îmi mai schimb o dată viața când ea a...

   Am tăcut.

   - Nu pot vorbi despre asta. Oricum, am venit pentru că îi iubesc foarte mult pe copii și pentru că nu am vrut să-i cresc în New York.

   - Ei cum o duc?

   - Sunt...

   Am înghițit cu greutate.

   - Sunt bine.

   Am înghițit din nou.

   - De fapt, nu sunt prea... bine.

   - Ești îngrijorată, văd asta. Povestește-mi mai departe.

   Își îndreptă întreaga atenție spre mine.

   Îngrijorată? Îngrijorată? Eram cuprinsă de panică din cauza comportamentului lui Sarah, din cauza atitudinii ei, din cauza felului ei rebel de a fi. Îmi venea rău când mă gândeam cum era ostracizată biata copilă la școală. Avea o mamă care o abandonase și era atacată la școală. Iar Jacob? Era închis în el aproape cu totul, deprimat, cânta obsesiv la pian și nu zâmbea niciodată. Mă omora gândul că mănâncă de unul singur la școală, iar toți ceilalți puști îl ignoră și îl jignesc, aruncându-i cuvinte urâte, distrugându-i respectul de sine.

   - Nu cred că pot vorbi despre asta. Stai puțin, eu sunt... Eu nu știu ce să fac... Încerc... Sarah este... Jacob este...

   M-am înecat în lacrimi, gândindu-mă la acești 2 copii dulci.

   - Nu-mi vine să cred că plâ-plâ-plâng...

   - E-n regulă, Meredith, dă frâu lacrimilor. Plânsul e bun. Ești îngrijorată din cauza copiilor. Înțeleg. Și eu aș fi, în locul tău. Spune-mi ce se întâmplă. Te rog. Vreau să aud. Poate îmi stă în putere să te ajut.

   Nu știu de ce, dar, după ce am mai aruncat o dată undița în apele râului, de data asta reușind o aruncare destul de jalnică, cu lacrimile curându-mi șiroaie pe obraji și rostogolindu-se mai departe, pe vesta mea de pescar, m-am mai uitat o dată în ochii lui verzi, plini de compasiune, pentru a mă asigura că într-adevăr vrea să audă ce am să-i spun, după care am izbucnit asemenea unui torent uman.

   Printre suspine, mi-am spus povestea, în timp ce lacrimile mele aterizau în apele înghețate ale râului. Am încheiat bocind în brațele lui Logan; ne țineam undițele în sus, cu brațele înfășurate unul în jurul celuilalt, vestă de pescar lângă vestă de pescar.

   Nu știu prea multe despre meseria de părinte, dar un lucru știu sigur: îngrijorarea pentru copiii tăi care suferă, care sunt singuri sau rătăciți sau care intră în situații periculoase o poate îngenunchea chiar și pe cea mai puternică femeie-cowboy-pescar din lume.

   Vezi? Pescuitul în râurile de munte nu ține doar de pescuit.

 

   În timpul repetițiilor care au urmat, a început să se întâmple ceva interesant.

   O femeie pe nume Liberty Hall, o avocată din Telena, a hotărât că, în timpul fiecărei repetiții, ar trebui să se facă o masă în spiritul Crăciunului, pe care să se pună ce se găsește la îndemână de mâncare. I-a organizat pe toți cei care participau la concert și fiecare a adus ce a avut - cină, aperitive, deserturi specifice sărbătorilor, băuturi fără alcool și așa mai departe.

   Astfel că în fiecare seară, am muncit din greu, am făcut repetiția, după care am trecut la ceea ce mulți numeau „partea lor preferată” și mâncam împreună cu toții.

   Într-o seară, după ce am luat cina, Liberty a venit la mine și mi-a spus:

   - Știi, Meredith, în viața mea nu am fost mai fericită ca acum că trăiesc în Telena. Am reușit să cunosc atâția oameni, să le aud poveștile, oameni pe care nu i-am cunoscut deloc până azi, deși mi-au fost vecini ani de-a rândul. Înainte mă simțeam singură, pentru că nu cunoșteam prea mulți oameni în afară de colegii de muncă.

   Îmi zâmbi.

   - Acum nu mă mai simt așa de singură.

   Am auzit aceeași poveste de la cel puțin alți 10 oameni.

   Dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că oamenilor le făcea plăcere să participe la pregătirea concertului, nu trebuia decât să ascult râsetele din timpul mesei, să-i văd îmbrățișându-se la plecare, să observ noile prietenii care se legau.

   La naiba, chiar îmi venea să-mi lovesc călcâiele cizmelor mele de cowboy unul de celălalt.

 

   - A fluierat după mine cu un fluier pentru rațe.

   Eram pe punctul de a-mi începe fulminant seara în barul lui Barry Lynn, în compania Celor Trei Înțelepte.

   - Cum adică a fluierat după tine cu un fluier pentru rațe? întrebă Hannah.

   Purta un pulover cu chipul lui Einstein imprimat.

   - Vreau să spun - zise Katie - că i-a dus pe copii la maică-sa, s-a dezbrăcat gol-pușcă - de fapt, și-a lăsat pălăria de vânător pe cap - și a fluierat la mine cu fluierul pentru rațe. Era felul lui de a mă chema!

   - Vrei să spui că... că soțul tău a fluierat după tine folosind un fluier pentru rațe ca să-ți ceară... să ai relații intime cu el? zise Vicki, dându-și pe spate părul prins în coadă de cal.

   - Exact asta vreau să spun! zise Katie, aruncându-și mâinile în sus. Așa m-a chemat la el. Oare crede că asta îmi place? Crede că e o chestie excitantă?

   Am căzut pe gânduri toate 3. Un soț gol-pușcă, în capătul scărilor, suflând într-un fluier pentru rațe, ca nevastă-sa să vina la el pentru „relații intime”.

   - Katie, nici nu știu ce să-ți zic, i-am spus eu, încecându-mă de râs cu berea.

   - Statistic vorbind, care-i oare probabilitatea ca un bărbat să facă asta din nou, se întrebă Hannah, în timp ce-și ștergea buzele de spuma de bere. Și tu ce-ai făcut?

   - Am făcut ce am vrut să fac! strigă triumfătoare Katie.

   - Și anume? am întrebat eu.

   - M-am dus repede în garaj, m-am dezbrăcat, mi-am pus pantalonii de camuflaj, mi-am agățat bretelele peste sâni, mi-am trântit o pălărie de camuflaj cu pene pe cap, am înhățat pușca de vânătoare și am strigat: „Vin după tine, rățoiule!”

   Am bufnit în râs, iar berea îmi țâșni din gură.

   - Și Mel ce a făcut când te-a văzut venind cu o pușcă spre el?

   - Păi, nu era încărcată, Meredith, zise ea. Cum m-a văzut, a măcănit din nou, după care ne-am alergat prin toată casa. El continua să măcăne. Eu continuam să țip după el: „Pac, pac! Te-am prins, rățoiule!”

   - Și-apoi? întrebă Vicki, curioasă.

   - Păi, am sfârșit amândoi pe masa din bucătărie. Rățoiul zăcea pe masă, împușcat, dar nu de-adevăratelea. Am lăsat pușca jos și-am măcănit împreună pe masa din bucătărie.

   - Pe masa din bucătărie? întrebă Hannah.

   Se vedea că era destul de intrigată.

   - I-ai arătat rățoiului cine-i șeful, am zis eu, râzând cu lacrimi.

   - Chiar i-am arătat. A fost un rățoi norocos.

   - Sunt sigură, am râs eu. Două rațe norocoase.

   - Mac, mac! făcu Vicki.

 

   - Bine, oameni buni, ascultați-mă, am zis eu, către mulțimea aflată la repetiție. Avem o problemă. Avem un Iosif, dar nu am găsit încă pe cineva care să joace rolul Mariei. Pe cine alegem pentru Maria? i-am întrebat eu.

   - Eu știu, zise Shawnelle Williams.

   Fusese directoarea liceului pe vremea când eu eram elevă, iar acum era directoare la școala unde mergea Sarah.

   - Eu știu o Marie perfectă.

   Făcu o pauză pentru un efect dramatic mai mare.

   - Sarah.

   - Are dreptate zise Barry Lynn, și Sarah ta s-ar potrivi de minune în rolul Mariei. Spune-i să scape de tot machiajul ăla de pe față și de țoalele alea de groază și ne-am făcut cu o mamă. Și, pentru toți cei prezenți, dacă nu vreți să vă alegeți cu interdicție la mine în bar, vă rog să nu uitați de jucării!

   - N-o să accepte în veci, am zis eu.

   Sarah pe post de Maria? Copilul Fac-Cum-Vreau-Eu-Tu-Nu-Mă-Poți-Opri? Fata cu machiaj negru?

   - Întreab-o, zise Barry Lynn. Meredith, fata asta este o rebelă și cu toții știm de ce este așa. La naiba, eu am fost rebelă toată viața și vreau să-ți spun că am avut o copilărie mai bună decât a ei. Dă-i șansa să fie altcineva.

   - Spune-i că noi toți vrem ca ea să joace rolul ăsta, ca să se simtă bine-venită, să se simtă bine cu ea însăși, să simtă că e susținută, zise Shelby Narrin.

   Shelby are 25 de ani și era o tipă enervantă, care se plângea tot timpul, până în momentul în care s-a oferit voluntară în bucătăria noastră și și-a dat seama că a cam venit vremea să înceteze să se mai smiorcăie toată ziua în legătură cu viața ei.

   - N-o să rateze ocazia, o să vezi, Meredith, îmi zise Norm, pe un ton cald. Și, în plus, va fi un eveniment binecuvântat.

 

 Capitolul 8

 

   - Mătușă Meredith, în fața casei noastre e un cal și o căruță cu un fel de coviltir.

   - Un ce, Jacob?

   Îmi arătă cu degetul spre fereastra salonului.

   Am încercat să mă ridic de pe canapea, mi-am prins piciorul între perne, m-am întors și am căzut lată, cu fața în jos.

   Jacob m-a ajutat să mă ridic.

   - Ești cam neîndemânatică, mătușă Meredith.

   - Ai dreptate, chiar sunt.

   Mi-am aranjat hainele și, venindu-mi în fire, m-am uitat pe fereastră.

   Birjarul și... oh, sfinte mare... birjarul și Logan îmi făceau cu mâna. Am privit perplexă cum Logan sare din trăsură și vine la ușa mea.

   - Acesta e bărbatul cu care vrei lua cina? întrebă Jacob.

   - Ăăă.... da.

   Logan avea controlul asupra minții mele, eram sigură de asta. Cu două zile în urmă, se oprise la pensiunea mea și-mi zisese:

   - Meredith, vreau să te invit la o cină miercuri, înainte de repetiție. O să trec să te iau pe la ora 5.

   Dădusem din cap ca un robot.

   - E imens. Parcă ar fi un uriaș.

   L-am cuprins pe Jacob de umeri:

   - Hai să-l cunoști și tu!

   El clătină din cap. Era atât de timid!

   Sarah se repezi pe scări chiar în momentul în care sună soneria.

   - E tipul cu are ai întâlnire, nu-i așa?

   Mi-am aruncat o privire spre îmbrăcămintea ei, ambiguă și nepotrivită, și la machiajul ei, la fel de ambiguu și nepotrivit.

   - Nu te certa cu mine acum, mătușă Meredith. E un bărbat la ușă. Prima ta întâlnire, după un secol și ceva, nu-i așa? Ai stat pe uscat. Un deșert pustiu, nu altceva. Fără niciun pic de apă. 

........................................................