Un Crăciun fericit, Cathy Lamb

 1-3

Capitolul 1

 

       - E perioada sărbătorilor, așa că n-aș vrea să mă văd nevoită să te împușc.

   Am început să bat darabana cu unghiile mele roșii în tejgheaua lungă și lăcuită a barului. Mi-am sprijinit pe bară cizma de cowboy și am aruncat o privire spre prostovanul beat care se târâse pe scaunul de lângă mine, ca un arici de mare în stare de ebrietate.

   - Dar tu chiar întinzi coarda, amice.

   În semiobscuritatea barului Barry Lynn - un bar deschis în urmă cu peste 100 de ani, în pereții căruia se vedeau găurile făcute de gloanțe, dovadă că nu exagerez - am văzut că era gătit din cap până-n picioare, cu cel mai elegant costum de pescuit, gata să meargă la campionatul de pescuit din Montana și să facă pe „bărbatul adevărat”, în mijlocul sălbăticiei. Probabil că zburase cu avionul său particular și acum căuta puțină distracție înainte de a se întoarce la conacul lui și la viața lui fără griji.

   - Scumpo, începu el, trecându-și mâna prin coama de păr blond, în timp ce eu îi studiam unghiile pilite frumos, ai o față care l-ar face și pe Iisus să păcătuiască.

   La auzul unui asemenea comentariu vulgar, m-am abținut cu greu să nu-i trag un pumn zdravăn în nas.

   - Iisus în persoană a creat fața asta. Te asigur că nu va păcătui. Tu, în schimb, s-ar putea să mă faci să păcătuiesc când ți-oi trage una de-o să zbori de pe scaun. Iar acum, cară-te.

   Cu coada ochiului, le vedeam pe Cele Trei Înțelepte, cum își spuseseră ele în urmă cu 10 ani, așteptându-mă în colțul în care stăteam noi de obicei, lângă pomul de Crăciun, dincolo de mesele de biliard, în apropierea unei ferestre pe care o deschisesem lăsând să se strecoare prin ea lumina lunii.

    Căldura emanată de atâtea trupuri devenise sufocantă. Subiectul discuției de astăzi: „Căsnicia ar fi mai ușor de suportat când un cuplu trăiește alături și nu împreună?” În plus, Vicki adusese pentru fiecare dintre noi „jurnalul gratitudinii”, pentru a nota în cel ce era de notat. Habar n-am ce mai era și povestea asta cu „jurnalul eleganței”.

   Ariciul de mare turmentat oftă din greu, scutură din cap, apoi se aplecă spre mine, învăluindu-mă într-un abur de whisky.

   - Bine, scumpo, dar trebuie să știu cum te cheamă.

   Cei 3 amici ai lui, grăsani și trecuți de prima tinerețe, izbucniră în râs, la o masă din apropiere.

   - Numele tău și apoi te las în pace.

   Încă un damf de whisky.

   - Numele tăăău...

   - Numele meu e Maria Magdalena.

   Simțeam cum încep să-mi ies din fire. Nu-mi lua mult să mă înfurii. Știam că asta se datora trecutului meu.

   - Numele tău este Maria Magdalena?

   Deschise ochii larg, iar fața îi deveni gânditoare. Încerca din răsputeri să gândească.

   - Am mai auzit numele ăsta undeva.

   Încruntă din sprâncene.

   - Ești cumva celebră?

   Mi-am ridicat ochii spre o gaură făcută de un glonț în tavan și m-am întrebat ce femeie își descărcase pistolul acolo. Hei! Poate că fusese o tipă la care se dăduse un idiot mirosind a whisky.

   - Arăți ca o celebritate.

   Scutură din cap, uimit.

   - Ai ceva, nu știu. Charismă. E ceva cu tine. Pari specială. Originală. Ești una pursânge. Înțelegi ce zic?

   - Adică și se pare că-s cal?

   Pentru o clipă, mi-am zărit chipul reflectat în oglinda prinsă pe peretele din fața mea, pe care erau rafturi cu sticle pline de băutură.

   Buze pline, „o gură care pare aranjată cu botox, deși în realitate nu este”, cum mi-a zis Hannah, una dintre Cele Trei Înțelepte. Pomeți înalți. Ochi căprui care mie mi se păreau anormal de mari. Păr lung, negru și drept, cu o șuviță albă, un alb pornind de la rădăcină și ajungând până în vârful firelor. Tata îmi spusese că ăsta era un semn din naștere, un dar de la strămoșii mei, „care au înotat aici tocmai din Italia, atât de disperați au fost să ajungă în America”.

   Mama mea, fiica rebelă a unei familii înstărite engleze, cu titluri nobiliare și tot tacâmul, se îndrăgostise lulea de tata, pe când acesta fusese lăsat la vatră de Armata Statelor Unite, și fugise cu el când ea avea doar 20 de ani. Ea spune că ăsta este semnul înțelepciunii mele.

   „Ar fi înțelept din partea ta dacă nu ai mai fi atât de dură, dragă. Când noi, englezii, spunem că trebuie să-ți ții buzele strânse, nu ne referim la a face asta față de cineva anume.”

   Ariciul de mare care stătea pleoștit lângă mine zise:

   - Neeea. Nu ești cal, dar șuvița aia albă e al naibii de sexy. Mi-ar plăcea să mușc din ea.

   - Dacă faci chiar și cea mai mică încercare de a mușca din părul meu, o să-ți sparg dinții în halba aia de bere.

   Am spus-o pe un ton politicos. Mama ar fi fost mândră de felul în care m-am controlat.

   Ariciul de mare izbucni în râs - era clar că nu mă lua în serios.

   - Ador femeile dure, iar voi, tipele din Montana, frate, sunteți tari la punctul ăsta. Tipele ca voi pot pune jos și-un urs. 

   Probabil crede că noi „tipele”, suntem bătute-n cap. Nicio femeie nu s-ar apuca să se ia la trântă cu un urs, dacă nu ar vrea să fie mâncată de vie.

   - Barry Lynn, dă-mi te rog o bere și un baros, am zis către proprietara barului.

   - O bere și un baros să fie, strigă ea. Ce-a zice și de un capsator? Uneori e bine să ai câte unul la îndemână.

   - Adu aici. Ăsta are nevoie de ceva mai mult decât restul.

   - Bun, și acum, don`șoară Maria Magdalena, zise ariciul de mare turmentat, fără să bage de seamă discuția noastră, ce-ar fi să ni te alături la masă, mie și tovarășilor mei? Uau, n-am mai văzut în viața mea o femeie care să poarte o pălărie de cowboy roșie, cu strasuri. Niciodată. Și ai ochi de pisică. Lasă-mă să-ți cumpăr o bere.

   - Nu. Cară-te. Respirația ta e de ajuns ca să dea foc barului.

   - Hai, dulceață...

   - Nu sunt interesată, iar numele meu nu-i „dulceață”.

   Mi-am luat pălăria de cowboy și mi-am pus-o pe cap. Era destul de purtată și mi se potrivea fix, exact cum îmi place mie.

   - E ultima dată când te avertizez. Du-te înapoi în bârlogul tău și la amicii tăi bogătași, cu zâmbete enervante, care se dau mari pescari, ia cu tine sticla de whisky și beți până cădeți lați. Nu mă interesează câtuși de puțin un bărbat beat, care este atât de slab încât nu poate să abordeze o femeie atunci când e treaz, nu poate să aibă o conversație decentă cu ea, pentru ca apoi să o invite la un restaurant și să o trateze cu respect.

   Ușa barului se deschise și un val de aer rece, mirosind a zăpadă, înfioră încăperea. M-am uitat în jur să văd care dintre vecini venise. Mi s-a oprit respirația.

   Iată-l.

   Aproape că auzeam clinchetul zurgălăilor de sanie și clopoțeii sunând. Imediat după, am auzit și un gong răsunător - era propriul meu creier care mă avertiza că e genul de tip lângă care dai de necazuri.

   Necazuri mari.

   Logan Taylor. Născut în Cooper, Montana, la 3 ore de Telena, un milionar care-și făcuse singur averea, cu diverse afaceri în 5 state, o afacere cu construcția de drumuri sau ceva de genul ăsta, imobiliare, ferme etc. Copilărie muncită din greu.

   Era cu 8 ani mai mare decât mine, dar auzisem de el încă de pe vremea când eram doar o puștoaică, într-o fermă de la țară, pentru că fiecare echipă de atleți căreia i se alătura câștiga un campionat sau altul. Avea și o reputație de dur, o bătaie, sau două, sau trei, sau mai multe, toate descrise în ziare, pentru că era cine era.

   Bărbatul era localnic get-beget și își construise de curând o cabană de lemn, chiar la ieșirea din Telena. Era un munte de om la cei aproape 2 metri pe care îi avea, cu părul șaten-deschis, umeri pe care ar fi putut dansa și o mie de îngerași de Crăciun și ochi ageri, care nu ratau nimic.

   În ultimele săptămâni, ori de câte ori îl văzusem, mă ascunsesem - ba într-un magazin, ba în biserică, ba chiar și într-o clădire guvernamentală (iar eu mă țin departe de clădirile guvernamentale mai ceva ca de ciumă).

   Atenția mi-a fost din nou atrasă de ariciul de mare beat.

   - Te duc la un restaurant fițos, bolborosi el. Am destui bani cât să cumpăr orice restaurant luxos din orașul ăsta și toate iahturile de-aici. Hai să mergem chiar acum; mă exciți...

   Ei, și în momentul ăla, ariciul de mare turmentat a făcut o greșeală uriașă.

   A întins mâna spre mine și a încercat să-mi atingă șuvița albă, dându-mi jos pălăria de cowboy. L-am prins de încheietura mâinii, m-am aplecat spre el și i-am spus, destul de calmă:

   - Nu mă atinge, lipitoare grasă ce ești.

   El a râs libidinos.

   - Dar vreau să te ating, pari așa de moale și dulce și vreau să te...

   Îmi șopti ceva dezgustător la ureche, își ridică cealaltă mână ca să mă atingă iar, moment în care s-a terminat. De tot.

   I-am simțit pe frații Howard și Norm - fermieri din tată-n fiu, școliți la Ivy League și veterani în cel de-al Doilea Război Mondial - care stăteau așezați lângă mine, ținându-și respirația. Howard zise încetișor:

   - Fiule, asta a fost o idee proastă.

   Norm a continuat:

   - Dacă aș fi în locul tău, aș lua-o la fugă. Chiar în momentul ăsta. Fugi. Fugi repede, fugi cum poți, dar fugi.

   Cele Trei Înțelepte chicotiră. Hannah strigă:

   - Bun, toată lumea să se pregătească de spectacol. O să fie aproape la fel de bun ca discursul meu despre derivatele matematice.

   În timp ce eu începeam să fierb, am auzit aplauze răzlețe în bar. Trecutul era o sursă de furie pentru mine.

   - De ce cred bărbații că porcăriile pe care le scot din ei sunt excitante? l-am întrebat eu. De ce încearcă bărbații să atingă femeile fără permisiunea lor? De ce cred bărbații că sunt sexy atunci când sunt beți? De ce continuă bărbații să mă scoată din sărite?

   Nu m-am gândit prea mult la răspunsurile la aceste întrebări. M-am proptit bine în cizmele mele de cowboy și i-am tras un pumn în falcă ariciului de mare. A zburat de pe scaunul pe care abia se mai ținea și a aterizat lat pe podea, cu burta în sus.

   Am auzit-o pe Katie, una dintre Cele Trei Înțelepte, mamă a 4 copii, strigând:

   - Asta chiar a fost impresionantă, Meredith Fericito. Mai bună decât lovitura de luna trecută.

   Altă Femeie Înțeleaptă, Vicki, proprietara uneia dintre cele mai mari ferme din împrejurimi, zise:

   - Hormonii, hormonii, nu glumiți cu hormonii. De ce nu înțeleg bărbații chestia asta o dată pentru totdeauna?

   După câteva momente de ezitare, dat fiind șocul pe care-l suferise, ariciul de mare se ridică înapoi în picioare. Mi-a zis ceva urât, m-a înjurat, apoi a urlat:

   - Asta pentru de dracu` e?

   - Pentru ce? tărăgănă Barry Lynn cuvintele, în timp ce aruncă pe tejgheaua barului un baros și un capsator - ce amuzantă poate fi uneori. Ți-a zis de nu știu câte ori s-o lași în pace. Nu e interesată. Vrei să auzi propoziția asta spusă în 8 limbi? Ai nevoie de un afiș? Nu arăți chiar așa de bine ca să merite efortul; de ce ar accepta o femeie să fie cu tine?

   - Ei, hai, ești cam răutăcioasă cu el, Barry Lynn, zise Norm. Pare destul de moale, cam palid, un orășean cu un șarpe în loc de coloană vertebrală, dar...

   - Nu sunt răutăcioasă, sunt cât se poate de corectă, izbucni Barry Lynn, punând mâna pe baros.

   - Are burtă, fălci cam căzute, e cocoșat...

   Începură să se certe pe felul în care arăta omul.

   - Pe pușca mea, Barry Lynn are dreptate, interveni Howard.

   Îi place să folosească expresii care conțin denumiri de arme, o reminescență a zilelor din armată.

   - Individul ăsta e un cap sec, iar o doamnă n-ar trebui forțată să lovească un bărbat pentru ca acesta s-o lase în pace. Tu chiar n-ai creier? îl întrebă ea pe ariciul de mare, fără să încerce să-l insulte.

   - Ce... ce dracu`? Am creier! izbucni ariciul de mare, roșu la față și transpirat tot.

   - Atunci arată-mi, i-am spus. Aș vrea să-ți văd creierul.

   Prietenii ariciului de mare se ridicară de la masă - speram că într-o încercare de a-l imobiliza pe arici, și nu ca să vină după mine. Oricum, partea asta a rămas neclară. I-aș fi doborât și pe ei, dacă trebuia, nicio problemă. Mi-ar fi făcut plăcere.

   Avusesem o săptămână grea - afacerea mea turistică mergea prost, Jacob cânta obsesiv la pian, iar Sarah fusese din nou adusă acasă de poliție. Un cucui căpătat în bar, câteva zgârieturi pe mâini și o mână ruptă în bătaie mi-ar fi prins chiar bine. Să dau frâu liber câtorva hormoni de-ai mei, din aceia incendiari.

   Apoi, ariciul de mare turmentat, a făcut greșeala numărul 2. S-a repezit la mine, înfierbântat tot, așa că mi-am luat iar avânt și l-am pocnit în falca aia moale a lui. Și iată-l aterizând pe podea. Creierul lui despre care tocmai discutasem era cu siguranță afectat de această a doua lovitură.

   Ariciul de mare înjură, iar prietenii lui rămaseră încremeniți. Ce naiba, ei nu doriseră nimic decât un pic de tăvăleală! Puțină căldură în așternut! Cheltuiseră o avere ca să vină aici la pescuit și voiseră și ei un desert care să le cadă bine după atâta pește! De ce nu puteau înțelege măcar atâta lucru femeile astea din Montana?

   - Norm, bogătanul ăsta chiar are fălci căzute și e cocoșat, zise Barry Lynn.

   - I-a picat falca pentru că e speriat de moarte; e cocoșat de beat și de frică; are burta mare pentru că e leneș...

   Și uite-așa, începură iar să discute în contradictoriu.

   Atunci am auzit o voce chiar lângă mine.. Era joasă, și adâncă, și gravă, și delicioasă.

   - Ieșiți afară, zise vocea către ariciul de mare și gașca lui.

   Logan Taylor, cât era el de imens, cu o atitudine mai degrabă amenințătoare decât prietenoasă, îl apucă pe individ de cămașă și-l smulse de la pământ în sus, sus, sus, nu glumesc, sus, până când picioarele tipului nici nu mai atingeau pământul.

   - Ieșiți afară, repetă el, printre dinții încleștați.

   Ariciul de mare turmentat începu să se zbată și să se zvârcolească, mai ceva ca un vierme prins în cârligul undiței.

   - Lasă-mă jos!

   Se holbă la Logan, înghiți cu greu și șopti:

   - Te rog. Te rog, lasă-mă jos. Te rog.

   - Ăăă, ai putea să... ăăă... să-l lași jos? îl întrebă pe Logan, tulburat, unul dintre prietenii palizi ai ariciului de mare.

   - Mda, el e... ăăă... Îl scoatem noi afară, zise altul, la fel de speriat.

   - Cum se face că nu știi să te porți cu o doamnă? îl întrebă Logan, cu dinții încleștați, scuturându-l bine. De ce?

   Brusc, mi l-am imaginat pe Logan, așteptându-mă în pragul unei case imense din turtă dulce, frumos decorată cu zahăr colorat, făcându-mi cu mâna din depărtare. Vizualizez imagini amuzante în care apare și mâncare, ceea ce, în momentul ăsta, mă înfurie foarte tare.

   - Știi doar că nu aveam nevoie de ajutor, am izbucnit eu spre Logan.

   Logan se întoarse spre mine, vizibil derutat, în timp ce picioarele ariciului de mare se zbăteau în aer.

   - Poftim?

   - Ce sunt eu pentru tine? O demoazelă la ananghie? Ți se pare că sunt slabă? Sau arăt cumva neajutorată?

   Simțeam deja cum îmi pierdeam controlul. Mă atinsese într-un punct foarte dureros, foarte sensibil. Mă descurcam foarte bine singură și nu aveam nevoie de niciun ajutor.

   Mă măsură din vârful șuviței mele albe, până jos, în vârful cizmelor roșii de cowboy.

   - Nu, nu arăți neajutorată, dar nu aveam cum să stau deoparte și să-l las pe ticălosul ăsta să se dea la tine.

   - De ce nu? L-am lovit de două ori. Mă pregăteam să fac asta din nou, dar a trebuit să te bagi tu.

   M-am uitat urât la el.

   - M-am băgat - zise el, ținându-l încă în strânsoare pe ariciul de mare care acum avea o expresie plină de uimire încremenită pe față - pentru că nu suport bărbații care tratează urât femeile și asta este exact ceea ce se întâmpla sub ochii mei. Îmi pare rău că n-am ajuns aici mai devreme.

   Se uită spre tip.

   - Nu ești bine-crescut, nu-i așa?

   Ariciul dădu din cap.

   - Sunt, șopti el.

   Logan îl scutură.

   - Nu ești bine-crescut, nu-i așa? Spune adevărul!

   Ariciul de mare chițăi:

   - Nu. Nu sunt.

   - Mă descurc și singură, am intervenit eu. Puteam să-i pun la pământ și pe el, și pe amicii lui îmbrăcați în haine de pescari șmecheri. N-aveam nevoie să vii și să preiei tu controlul.

   - Încercam doar să te ajut.

   Doamne, de aproape, ochii lui Logan sunt verzi cu luciri aurii. Genele negre formează o line ca un evantai ce se întinde din colțul ochilor. Era atât de sexy.

   - Să mă ajuți?! N-am nevoie de ajutor!

   Fierbeam de furie.

   - Logan, tre` să-nțelegi, strigă Barry Lynn, jucându-se cu barosul. Bărbații se dau tot timpul la Meredith. Ea se descurcă, iar noi ne vedem de treabă. E distracția noastră. Nimeni n-o poate egala, poate doar târgul de jucării pe care îl organizez eu anual. Și acum, vă rog, un moment de atenție din partea celor prezenți: vă reamintesc că au rămas mai puțin de 5 săptămâni până la Crăciun. E criză economică și avem o grămadă de copii care trebuie să petreacă Crăciunul anul ăsta. Am nevoie în mod special de biciclete. Mulți dintre voi au mulți bani, așa că vreau să vă văd cărând brațe întregi de jucării și biciclete. Puneți-le pe toate chiar sub bradul de Crăciun din colț. Nu uitați, dacă nu aduceți jucării, vă alegeți cu suspendare de la bar pe 1 an de zile.

   Am zărit cu coada ochiului câteva halbe ridicându-se în aer. Era felul nostru de a ne exprima acordul. Nimeni nu voia să primească suspendare de la bar; ar fi fost o tragedie.

   Logan clătină din cap.

   - Nu, nu trecem mai departe. Mai întâi de toate - zise el, scuturându-l pe ariciul de mare care de-acum căpătase o paloare cenușie din pricina fricii, iar Barry Lynn avea dreptate, era cocoșat - individul ăsta o să-și ceară scuze, o să se care de-aici cu tovarășii lui și-abia apoi o să ne vedem mai departe de treabă.

   Unul dintre grăsunii speriați care-i erau prieteni zise:

   - Ăăă... uite ce e. Ne pare rău pentru chestia asta. Știți, noi nu suntem din zonă...

   - Uaaa, ce surpriză! exclamă exasperată Vicki, una dintre Cele Trei Înțelepte. Sunteți ca niște păsări flamingo la mine în fermă.

   - Logan, singurul ajutor de care are nevoie Meredith are de-a face cu pălăriile ei de cowboy, strigă Katie, Femeia Înțeleaptă. E clar că are o problemă la capitolul ăsta - cumpără prea multe.

   Am ridicat o sprânceană în semn de nerăbdare, văzând expresia care se așternuse pe chipul lui Logan.

   - Toate doamnele au câte un viciu. Din întâmplare, mie îmi plac pălăriile de cowboy. Culori diferite, stiluri diferite... pentru zile diferite, stări diferite.

   Știam cum începuse mica mea obsesie pentru pălăriile de cowboy. Era un tertip prin care reușeam să-mi distrag atenția de la altceva care ținea de mine și care nu era deloc plăcut. Absolut deloc.

   - Uneori se întâmplă să fiu într-o dispoziție proastă și atunci port negru; în zilele bune, îmi pun pălăria roz cu fundă maronie. Știi și tu cum e.

   El clătină din cap.

   - Nu, nu știu.

   - Ai putea să-mi dai drumul? Te rog? chițăi ariciul de mare.

   Logan îi dădu drumul. Am întinse repede cizma spre el și l-am prins din zbor, așa că a aterizat în fund.

   - Bun, acum că stai pe propriu-ți posterior, ascultă la ce am să-ți spun, i-am zis, aplecându-mă spre el. Nu am vrut să te dai la mine. Nu ți-am cerut eu asta. Ți-am spus să te cari, dar nu m-ai ascultat și a trebuit să-ți suport respirația de bețivan care miroase a whisky. Chestia asta m-a dezgustat. Te-ai atins de șuvița de păr despre care tata spune că e o binecuvântare de la strămoșii mei. Chestia asta m-a scos din sărite. Apoi mi-ai dat jos de pe cap pălăria de cowboy. Iar asta a pus capac. Nu mai trata femeile de parcă ar fi niște gunoaie, m-am înțeles, grăsanule? Nu suntem jucăriile tale. Nu suntem făcute pentru amuzamentul tău. Suntem ființe umane, cu mult mai mulți neuroni decât ai tu. Și dacă te interesează, nu-s impresionată de banii tăi și de toate restaurantele alea fițoase pe care le poți tu cumpăra. Apropo, nu avem iahturi aici, în Montana. Lăudăroșii mă enervează. Lăudăroșii sunt oameni nesiguri pe ei. Dacă nu te poți prezenta în fața unei doamne fără să te lauzi, atunci nu ești bărbat. Ai înțeles?

   El dădu din cap.

   - Da, doamnă, șopti el, înmărmurit.

   - Acum, pleacă, i-am ordonat eu.

   - Ba nu, zise Logan.

   - Cum? am spus și m-am îndreptat de spate.

   - Am zis nu.

   - Nu ce?

   Mi-am pus mâinile în șolduri. Nu-mi place să aud cuvântul „nu”. L-am auzit de mult prea multe ori într-o anumită perioadă din viața mea, iar acum nu mai pot tolera cuvântul ăsta.

   - Nu, nu pleacă până nu-și cere scuze.

   - Bună idee, zise Barry Lynn.

   - Splendid, comentă Howard. Trebuie să spună cât de rău îi pare. Nu așa se poartă un bărbat. Să facă atâta mizerie în jurul lui, mai ceva ca o bombă.

   - Și eu cred că-i corect, aprobă Norm. O scuză este bine-venită.

   - Și voi 3, la fel, zise Logan, către prietenii ariciului de mare. O să vă cereți scuze pentru că i-ați permis amicului vostru să hărțuiască o doamnă fără să vă obosiți să interveniți sau să-l puneți la punct înainte s-o jignească.

   Cei 3 prieteni rămaseră cu gurile căscate la Logan. Chiar îi impresionase. Înalt. Puternic. Fără nici urmă de zâmbet. Față dură. Cizme de cowboy, bineînțeles, purtate de multă vreme. Blugi. Uau, da` știu că are un fund pe cinste.

   - Ți-am zis că am situația sub control, am sărit eu indignată, deși chiar îi admirasem fundul.

   - O controlez eu, chiar acum.

   - Ba nu, în niciun caz. Nu poți să pici așa din senin în bar și să preiei controlul. O să termin eu ce-am început.

   - Poți să termini după ce termin eu.

   Ce? Nu.

   - Nu, eu o să termin, așa cum vreau eu.

   - Așteaptă-ți rândul, doamnă obsedată de pălării de cowboy. E nevoie de scuze.

   Ariciul de mare și prietenii lui încercară să o șteargă. O idee proastă. Cele Trei Înțelepte, cu brațele încrucișate, formară o barieră alături de ceilalți clienți ai barului, femei și bărbați din Montana.

   - Da` ăștia cine se cred? întrebă Înțeleapta Katie. Vin în Montana, cu nădragii lor de pescuit, cu burțile revărsându-se, merg într-un bar și jignesc o femeie fără să-și ceară scuze? Îmi pare rău, dar aici trebuie să fiu de acord cu Logan.

   - Dar n-am nevoie de scuzele lor. Vreau doar să plece ca să-mi pot bea berea și să mă ocup de jurnalul grațios pe care l-a adus Vicki.

   - Este jurnalul gratitudinii, zise Vicki, întotdeauna plină de solicitudine. Trebuie să scrii în el lucrurile pentru care ești recunoscătoare.

   M-am uitat direct la Logan.

   El zâmbi în jos, spre mine, de la înălțimea lui maiestuoasă.

   - Eu sunt recunoscător că-mi place pălăria ta.

   - Nu-mi pasă ce-ți place ție, am zis eu, bosumflată. Nu te aștepta să-ți cad în genunchi și să-ți mulțumesc pentru că n-am s-o fac.

   - Nu ți-am cerut mulțumiri.

   - N-o să primești, oricum.

   - Bine, bine, zise unul dintre amicii ariciului. O să plecăm. Dacă vă dați cu toții la o parte, o să se termine totul cu bine.

   - Cereți-vă scuze, ordonă Logan.

   - Nu am de ce să mă scuz, bâlbâi unul dintre ei. Eu n-am făcut nimic rău. Mervin a fost atacat și dacă nu vă mișcați din drum, o să sun la poliție.

   Râsete.

   El se înroși ușor.

   - Jumătate din forțele de poliție sunt aici, fiule, îl liniști Norm. Yun, ai chef să te implici în acest incident în desfășurare?

   Locotenentul Yun clătină din cap.

   - Neah.

   - Și eu am să-mi sun avocatul!

   Mai multe râsete.

   - Sună-l! Spune-i să-și aducă pistolul! îl provocă Katie Înțeleapta. Aș vrea să văd pistolașul avocatului tău. Aș vrea să văd și pistolașele voastre. Pistoalele voastre sunt mici, mititele, nu-i așa?

   - Cred că pistolul lui e la fel de mare ca aș șobolanului pe care l-am văzut ieri la mine în hambar, zise Vicki dându-și pe spate părul castaniu, încărunțit pe alocuri, pe care și-l purta prins în coadă. Pisica mea l-a înfulecat cât ai clipi.

   - Statistic vorbind, nu aveți nicio șansă să câștigați procesul dacă depuneți plângere, îi anunță Hannah, mijindu-și ochii în spatele ochelarilor.

   Hannah e profesoară de matematică la colegiul din oraș. E obsedată de matematică. Vineri seara intră online și rezolvă probleme de matematică într-un fel de campionat la care participă oameni din toate colțurile țării.

   - A fost autoapărare.

   Logan Taylor îi privi pe cei 4.

   - E ultima oară când vă spun că Meredith are nevoie de scuze. Număr până la 3. Unu, doi...

   - Ne pare rău! Ne pare rău! Ne pare foarte, foarte rău. Oh, frate!

   - Cucoană, îmi pare rău, bine? Îmi pare rău că m-am dat la tine...

   - Scuzele nu se acceptă, i-am zis eu. În schimb, pot să-ți arăt croșeul meu de stânga?

   O zbughiră cât ai zice „Crăciun fericit”.

   M-am întors spre Logan.

   El rânji la mine.

   - Îmi acorzi 1 minut din timpul tău, te rog? l-am întrebat.

   Era atât de sexy!

   Iar eu aveam să ignor atât de tare acest adevăr absolut delicios! Dacă nu procedam așa, n-aș fi ajuns decât pe un drum ce ducea la durere. Știam asta.

   - Hai afară, cowboy cu hormonii înfierbântați. Hai afară să te liniștesc.

   Am ieșit din bar, iar el m-a urmat.

 

Capitolul 2

 

   Locuiesc la ultimul etaj al unei case din cărămidă cu două niveluri. Casa a fost construită în 1889, iar eu am cumpărat-o anul trecut și am transformat-o într-o pensiune de tip bed and breakfast.

   De la mine din dormitor se vede toată Telena, până la munții Elk Horn. Am senzația că mă aflu într-o casă construită într-un copac foarte înalt și bătrân.

   Dormitorul meu e locul ideal pentru a mă relaxa complet, o vreme. Mi-am decorat patul cu o cuvertură ușoară, galbenă, și un munte de perne ornate cu dantelă. Am un dulap alb, un birou și o grămadă de cărți care așteaptă să le citesc, pe noptieră.

   Cum ar arăta Logan la mine în pat? Am izgonit repede gândul ăsta pentru că apoi ar fi trebuit să suport expresia lui plină de dispreț când ar afla ceea ce eu știu despre mine.

   Tot aici, la etajul 2, se află două dormitoare mici - în care locuiesc Sarah și Jacob, copiii surorii mele care au suferit destul în viața asta și care acum stau cu mine - un living cu uși franțuzești, ce dau spre o verandă mică, și o baie.

   Casa mea are încorporat un jgheab pentru cărbune care, evident, pe vremuri, era folosit pentru alimentarea cu cărbune. Am și un șopron vechi în curte care, evident, pe vremuri, adăpostea o căruță și cai. Casa are o scară interioară, cu trepte joase, pentru că oamenii erau mult mai scunzi pe vremea când clădirea a fost construită.

   La parter există un singur dormitor, destinat musafirilor, un salon în care se află un pian și un șemineu, o sală de mese luminoasă, cu șemineu, și o bucătărie. La etajul 1 se află 4 dormitoare, pe care le-am dotat cu paturi cu baldachin, cufere de lemn, tapet retro, cutii ornamentale de pălării și dulapuri.

   Am numit pensiunea mea B&B „Pensiunea lui Meredith”, asta pentru că, la vremea respectivă, prinsă în mijlocul unei adevărate tornade de stres, nu mă putusem gândi la ceva mai inteligent.

   M-am interesat și am aflat că această clădire conține mai multă istorie decât un manual de istorie.

   A fost construită de un afacerist evreu. Acesta a avut 5 fiice și o soție. Una dintre fete s-a căsătorit cu un băiat din vecini; alta a fugit din țară cu un pușcăriaș. Se pare că era un pușcăriaș arătos.

   Tot aici a stat și un director de la căile ferate. Ăsta a avut 3 neveste - toate au murit înaintea lui. Avea 9 copii, purta ceas cu lanț și joben. Am pus fotografia lui în ramă și am agățat-o în holul de la intrare.

   Am mai trăit aici și proprietarul unei mine, timp de două decenii, fără să părăsească vreodată casa. La un moment dat, proprietatea a fost cumpărată de 3 surori. Una avea un bar; alta lucra la biserică; ultima era doctor și asigura contracepția în Telena. Erau mulți „domni” care le căutau. Conform unui vechi articol dintr-un ziar, casa mea a mai fost pe vremuri și un bine-cunoscut și extrem de popular loc „cu reputație proastă”. Madama care a fost pusă sub acuzație se numea, fără glumă, Hearty Tallfeather.

   Eu am cumpărat-o de la o femeie care voia să se mute din Telena și să își ia o fermă. Am auzit că, la un moment dat, avea peste 200 de pui și vindea ouă și usturoi magazinelor din zonă. Oamenii îi spuneau „Doamna cu Oul”. Am auzit și că le zicea oamenilor ce îi așteaptă în viitor. Nu era ghicitoare, era o „prezicătoare a viitorului”, cum se exprima chiar ea. O doamnă foarte populară.

   Uneori mă gândesc la casele astea vechi și cred că spiritele proprietarilor din trecut rămân cumva în ele. Viețile lor, amintirile, problemele și lacrimile lor, râsul și bucuriile, temerile și speranțele sunt încă aici, infiltrate cumva în pereți, în candelabre, în podelele din lemn.

   Așa că, de fiecare dată când aud pași mărunți și nu-i nimeni acasă, ridic din umeri. Când aud nechezatul unui cal sau scârțâitul roților unei căruțe nu îmi bat capul. Când uneori, pentru câteva momente, aud acordurile în surdină ale muzicii din anii `20, îmi văd mai departe de ale mele. Când aud șoaptele a două femei, dar nu văd nimic în afară de perdeaua care se umflă în adierea vântului, sunt sigură că nu mi-am pierdut mințile.

   Poate că o femeie cu fustă lungă cu volane, cu o umbrelă de soare roz și cizme negre încheiate cu nasturi, a suferit din dragoste pentru un tânăr nestatornic...

   Sau poate vine pentru un moment înăuntru, doar ca să-și schimbe hainele, ca să prindă primul tren ce o va duce departe de oraș, în California, unde va începe o viață nouă...

   De un lucru sunt sigură: casa mea veche, încărcată de istorie, va sta în picioare mult după ce eu nu voi mai fi.

   Poate am să mă întorc aici s-o bântui.

 

   În noaptea aceea, am visat accidentul.

   Pavajul de sub spinarea mea era rece și ud de ploaie, lumina lunii se reflecta în caroseria mașinilor părinților, care zăcea într-un șanț, răsturnată.

   Îmi simțeam respirația îngreunată, de parcă ar fi fost smulsă din mine, și corpul din ce în ce mai slăbit, înghețat.

   - Meredith! Unde eeeești?

   Sora mea mă strigă cu glas cântat, apoi chicoti, șchiopătând pe lângă mașină.

   - Ce călătorie! Cât de repede crezi că mergeam?

   Am auzit motorul unei motociclete, apoi am văzut un bărbat aplecându-se spre mine, tricoul lui alb - o pată de lumină în întunericul care începea să mă învăluie. Mi-am amintit ochii lui. Prin ceața densă, a durerii și șocului, ochii lui m-au ținut la suprafață.

   - Rămâi cu mine, rămâi cu mine, strigă el.

   Își scoase tricoul alb și-l sfâșie în bucăți. N-aveam nici cea mai mică idee de ce a procedat așa și nici n-am înțeles ce făcea cu piciorul meu stâng, pe care-l simțeam de parcă ar fi luat foc. Nu înțelegeam ce caută bărbatul ăsta pe jumătate dezbrăcat deasupra mea. Durerea era mult prea mare ca să mai pot gândi.

   - O să te faci bine.

   Undeva, în depărtare, o auzeam pe soră-mea chicotind și râzând.

   - Ce călătorie! Meredith, unde ești? Nu-i așa c-a fost mișto?

   Nu, n-a fost mișto. Leila venise să mă ia de la o prietenă la care mă dusesem să învăț pentru absolvire. Eu aveam 18 ani. Soră-mea, 21. Nu știam că era beată când am urcat lângă ea în mașină. Apoi ea a apăsat pe accelerație.

   Am simțit cum începe să se întunece totul în jurul meu.

   - Se întunecă, am șoptit eu. De ce e totul negru?

   El înjură, termină de bandajat piciorul meu, apoi îmi ridică fața în palme.

   - Nu te uita acolo unde-i negru. Cum te cheamă?

   Am încercat să-i spun numele meu, dar durerea, care îmi străpungea tot corpul, ca un tren în plină viteză, blocat pe înainte-înapoi, îmi ajunse în cap. Cred că am țipat. Cred că eu eram sau poate țipătul era blocat atât de adânc în mintea mea, încât n-am putut deschide gura pentru a-l elibera.

   - Cum te cheamă?

   Am clătinat din cap, în timp ce-l auzeam pe omul acela înjurând din nou, deși știam că nu mă înjură pe mine. Când m-a ridicat în brațe, am observat că era uriaș; umerii lui largi blocau lumina lunii.

   - Am o lumină în cap, i-am zis.

   Era albă și aurie și se mișca. Era atât de frumoasă. Atât de inofensivă. Îmi amintea de steaua pe care o așezam în vârful bradului de Crăciun.

   - Nu! strigă el iarăși. Stai departe de lumină. Uită-te la mine, uită-te la mine.

   Soră-mea, din ce în ce mai departe, chicoti din nou, chicotul ei pierzându-se printre copaci.

   - Uau! Uau! Ne-am rostogolit și ne-am răsturnat!

   Mi-am agățat privirea de ochii aceia aflați la câțiva centimetri de fața mea, în timp ce răsuflarea mea începu să fie din ce în ce mai slabă, părăsindu-mă încet. Corpul meu începu să plutească, durerea încetă și o lumină aurie mă învălui strâns.

   Ultima amintire pe care o am este imaginea lui aplecându-se deasupra mea și sfâșiindu-mi puloverul în două. Eram vag jenată de faptul că tânărul ăsta îmi vedea sutienul bej, comun, dar după asta n-a mai fost nimic, doar stelele, dar și ele au dispărut repede și totul s-a cufundat în întuneric.

   Genul de întuneric rău. Genul de întuneric care zice: „Până aici ți-a fost. Bun venit în paradis.”

 

   - Eu, una, renunț. Nu mai suport nicio secundă așa ceva. Am încercat să vă organizez, oameni buni, am încercat să dau un dram de solemnitate seriei de concerte de Crăciun din Telena, să aduc totul la nivelul pe care-l merită, dar nu mai pot să-mi sacrific timpul prețios dacă voi nu sunteți de acord cu viziunea mea asupra desfășurării concertului.

   Ava Turner își scoase în față pieptul generos, acoperit de puloverul elegant.

   Am rezistat tentației de a-mi da ochii peste cap și de a rămâne așa. Eram sigură că la fel au făcut și ceilalți 10 inși aflați în sala de întruniri a bibliotecii. Am avut brusc o viziune în care Ava era împresurată de struguri acri, asemenea unui cerc de hula.

   - Sunt de 2 ani directoarea Seriei de Concerte de Crăciun din Telena, izbucni Ava. Și cred că nu mi se poate pune la îndoială autoritatea.

   Am auzit 3 inși oftând. Altul pufni. Un altul mormăi în barbă:

   - Iar eu cred că am autoritatea să te arestez pentru că ești enervantă.

   Asta era Pauline, ofițer de poliție.

   Val Porter, în vârstă de 80 de ani, la fel de deschisă și de vorbăreață cum fusese în ultimii 78 din viața ei - dacă e să dăm crezare celor care o cunosc - exclamă:

   - Ete, na, mă doare-n cot. Ava, nu ești o dictatoare. Suntem un comitet, hotărâm împreună.

   - Împreună? repetă Ava, cu vocea pițigăiată. Asta nu-i o mișcare hippie. Eu sunt directoarea. Puteți face sugestii, dacă vreți, dar eu sunt autoritatea absolută și eu sunt cea care ia deciziile finale când vine vorba de conținutul acestui concert.

   - Da, împreună, cârâi Val. Trebuie să schimbăm lucrurile. Audiența noastră e în scădere de vreo 3 ani, de când Chit Holcomb - binecuvântat fie acest gentleman chipeș - a renunțat să mai participe.

   Chit, la cei 70 de ani ai lui, dintre care ultimii 10 petrecuți în văduvie, fost președinte executiv al unei companii petroliere, hotărâse să se mute în Arizona pe timpul iernii din Montana pentru că, spunea el: „M-am gândit că am mai multe șanse să-mi găsesc o soție dacă stau în două state. Sunt încă sexy, nu crezi, Meredith?”

   Îl asiguram că așa era, cum spunea el, iar el mâncase câteva bucăți de vafe cu căpșune, pe care le tăiasem și le aranjasem pentru el, sub forma unei mașini sport.

   - Binecuvântat fie Chit, murmură Pauline. Și binecuvântată să fiu și eu, pentru că mai am puțin și-i pun cătușele Avei.

   - Audiența noastră a fost mai scăzută anul trecut, dar a fost mai bună din alte puncte de vedere - am fost ascultați de un grup de oameni mai educați, mai cultivați, care să aprecieze un concert de înaltă clasă, replică Ava.

   - A fost plictisitor, zise Howard, spunând lucrurilor pe nume. Plictisitor. Toate cântecele alea de Crăciun, solemne și triste, toată muzica aia clasică, niciun pic de distracție, niciun râset, niciun scheci. Clasă!

   - O să pierdem și mai mulți oameni dacă nu facem câteva schimbări radicale la seria de concerte; sau dacă nu, poate vrei să oferim bere gratis, zise Barry Lynn. Nu ne putem permite să pierdem turiștii. Toate afacerile noastre au nevoie de oameni.

   - Vrei să insinuezi că seria mea de concerte nu va atrage spectatori?

   - Cred că am văzut mai mulți elfi beți la mine în bar decât ai adus tu oameni la concertul nostru, zise Barry Lynn. S-a zvonit că a fost, de fapt, o ceremonie funerară; nu mai lipseau decât groparii, un cadavru și puțină tămâie; nici nu au cumpărat bilete.

   - Ah, eu niciodată... izbucni Ava scoțându-și și mai mult în față pieptul îndrăzneț.

   Se lăsă un moment de tăcere încordată. Încercând să fiu cât mai amabilă cu putință, lucru destul de dificil pentru mine, am zis:

   - Ava, cred că trebuie să - cum să zic? - să modernizăm lucrurile, să facem apel la un public mai larg. Să ne asigurăm că și tinerii sunt interesați să vină, familiile, studenții...

   - Ăsta nu-i un eveniment pentru familii...

   - Ar trebui să fie! izbucni Barry Lynn. Doar e Crăciunul, ții minte partea asta, doamnă Scrooge?

   Cearta continuă la nesfârșit, până când eu am amețit, iar Ava, pentru ultima oară, și-a scos pieptul înainte, pe sub puloverul ei elegant, și a declarat:

   - Bine, atunci v-ați spus părerea. Eu mă ridic chiar acum și, dacă ies pe ușă, gata. N-o să mai fiu directoarea voastră. Pur și simplu nu pot suporta ideea asta scandaloasă, acest concert de Crăciun radical, îngrozitor. O să-mi distrugeți reputația!

   Își înhăță poșeta și, cu bărbia tremurându-i de indignare, își ridică un deget în aer și porni spre ușă.

   - Odată plecată, gata!

   Am așteptat să văd dacă se mișcă vreunul s-o oprească.

   Ava încetini pasul, cu degetul încă ridicat în aer, în timp ce se apropia de ușă.

   - Dacă trec de ușa asta, o să regretați amarnic.

   În continuare, nicio mișcare.

   - Asta-i ultima voastră șansă. Fără mine, seria de concerte va eșua!

   Nici măcar o tresărire, nicio bătaie de pleoape, nimic.

   Ava se înroși puternic, făcu stânga împrejur pe călcâie și trânti ușa în urma ei.

   Pentru câteva secunde, am rămas cu toții tăcuți, după care Pauline mă bătu pe umăr.

   - O să fii un director de concerte de Crăciun pe cinste, Meredith.

   - Eu?! am întrebat, uimită.

   - Da, așa o să fie, zise Howard. Va fi un eveniment extraordinar. Va fi o bombă. Bomba tuturor seriilor de concerte.

   Am rămas complet nedumerită la replica asta. Bomba seriilor de concerte? 

   - Cine votează pentru Meredith? întrebă Barry Lynn.

   Mâinile au țâșnit în sus înainte ca eu să pot spune: „Uau, Moș Crăciun, da` știu că ești gras, nu glumă!”

   - Oh, nu. La naiba, nu!

   - Ho, ho, ho! strigă Pauline.

   - Sunați din clopoței! zise Barry Lynn.

   - Oh, nu! am zis din nou, simțind cum mă cuprinde panica. Nu pot.

   - Ba poți! mă asigură Val. O să fii o doamnă Crăciun foarte frumoasă, drăguță. Te-ai gândit cine ar trebui să fie Moș Crăciun? Avem nevoie și de o Maria, mama lui Iisus!

   - Nu eu, m-am grăbit să-i asigur. Altcineva!

   Dar toți acei „altcineva” din cameră mânca deja felii din prăjitura cu căpșuni pe care o făcusem pentru ei. Și asta a fost tot.

   Eu, Meredith Ghirlandaio, a cărei afacere era pe punctul de a da faliment, eu, care lucram aproape tot timpul, o femeie nebună care încerca să controleze 2 puștani cu probleme, am fost aleasă directoarea seriilor de concerte.

   - E delicioasă prăjitura, Meredith, strigă Howard. Divină!

   Mi-am îngropat capul în mâini.

   De ce nu mai scăpam de chipul zâmbitor al lui Logan Taylor, care dansa încontinuu în fața ochilor mei?

 

   Nicio persoană întreagă la minte nu stă trează până la ora 1.00, ca să decoreze pomul de Crăciun din hol, cu îngeri roz și albi, și luminițe roz. Nicio femeie întreagă la minte nu se gândește la un bărbat non-stop, doar dacă nu cumva a luat-o razna.

   Probabil că mie mi se întâmplă asta.

   Logan. Taylor. Taylor, Logan. Meredith Taylor.

   „Oh, încetează!”

   De ce trebuia să aibă un nume atât de romantic? De ce trebuia să fie imens și să arate așa dur? De ce avea un piept atât de lat, încât nu-mi doream decât să mă lipesc de el? De ce trebuia să aibă o voce atât de gravă, care mi se insinua în întregul corp?

   De ce continuam să derulez în minte, la infinit, ultima noastră întâlnire...?

 

   - Bună, sunt Logan Taylor.

   I-am ignorat mâna întinsă.

   Eram afară, chiar lângă ușa barului, acolo unde-l înghiontisem după ce scăpasem de ariciul de mare și de tovarășii lui. Fulgii de zăpadă cădeau frumos, iar eu mă simțeam ca într-un serial televizat, siropos, difuzat de obicei în preajma Crăciunului. Atâta doar că în filmele acelea, eroina nu are un temperament exploziv și nici nu știe să lovească bine croșeul.

   - Știu cine ești, domnule Macho. N-am nevoie de salvare. Îți amintești, aici suntem în Montana! Sau ai petrecut atâta timp în afara statului, încât ai uitat cum este? Femeile conduc tractoare pe timp de vifor, vânează și împușcă șerpi, atunci când se apropie prea mult de casă. Barry Lynn conduce barul ăsta de când mă știu, și nu o dată a pus la punct bărbați ce-ar putea fi considerați adevărați războinici ai zilelor noastre. Prietena mea Katie și-a născut toți copiii fără anestezie, iar prietena mea Vicki este proprietara celei mai mari ferme de vite din statul ăsta.

   - N-am uitat, rosti tărăgănat Logan, rânjind la mine. Pe line maternă, familia mea se află aici de 4 generații. Am o mătușă care poate împușca un țânțar de la 25 de metri depărtare și o străbunică de-a mea poate băga sub masă orice bărbat, iar după aia să poată pune la pământ un vițel, cu mâinile goale. Sunt foarte conștient de puterea și de curajul femeilor de aici.

   - Atunci cu atât mai mult ai greșit intervenind. Ai dat o reprezentație supărătoare de testosteron și masculinitate.

   El ridică sprâncenele spre mine; se vedea că încerca să nu zâmbească.

   - Ți se pare că-s amuzantă? m-am răstit eu.

   „Oare dorința poate să înmoaie genunchii unei femei sau asta se întâmplă doar în serialele siropoase, difuzate de Crăciun?”

   Zâmbetul lui se lărgi.

   - Da, Meredith, într-un fel ești amuzantă. Dar, pe lângă asta, tu ești în multe feluri.

   - De unde-mi știi numele?

   Avu un moment de ezitare.

   - Am auzit de tine.

   Oh, la naiba, pe toți clopoțeii de Crăciun! Ce știa omul ăsta despre mine?

   - Și? m-am răstit eu.

   - Și e o plăcere să te cunosc.

   Mi-am încrucișat brațele.

   - Și de ce, mă rog, uriașule? De ce e o plăcere să mă cunoști?

   El făcu un pas mai aproape de mine, iar eu am încercat să nu leșin, dar - să dea naiba! - dacă în clipa aceea ar fi apărut o creangă de vâsc deasupra noastră, nu știu dacă m-aș fi putut abține să nu-l înșfac și să-l sărut.

   Logan Taylor nu avea nici urmă de slăbiciune în el.

   Ce bărbat!

   „Dar el o să te judece aspru, la fel ca toți ceilalți, așa că pune punct acestei povești pe cale să se transforme în pasiune”, mi-am spus în gând. „Nu te ambala singură!”

   - E o plăcere să cunosc o femeie care poate pune la pământ, de una singură, un bețivan enervant, o femeie care poartă pălărie de cowboy roșie și are tupeu. În plus, am auzit că gătești bine. Frigănele cu sirop de zmeură făcut în casă, bun de te lingi pe degete. O omletă italienească adevărată, ce face de rușine toate celelalte omlete. Și rulouri cu scorțișoară după nu știu ce rețetă secretă.

   - Îmi place să pun la pământ bețivani enervanți și îmi place pălăria mea de cowboy, roșie; omletele mele sunt mai ușoare și mai pufoase decât ale oricui altcuiva. N-o să dau în vileag niciodată rețeta secretă a familiei Ghirlandaio pentru rulourile cu scorțișoară. În ceea ce privește tupeul, nu am așa ceva.

   Pentru o secundă, mi l-am imaginat pe Logan încercuit de rulouri cu scorțișoară.

   - Ba da, chiar ai.

   - Adică m-am apărat de un parazit și tot eu am tupeu?

   - Poate că a fost felul în care te-ai apărat.

   Ochii ăia, ochii ăia verzi-aurii scăpărau spre mine. Pe bune. Era o scăpărare în ei, am văzut eu!

   - Și cum adică m-am apărat?

   Eram încă iritată.

   Se opri puțin, iar zâmbetul îi dispăru.

   - Fără teamă. Plină de încredere în tine. Cu un control total asupra situației. Aproape ca și când ai fi fost obișnuită cu asta.

   - Mi-a atins părul!

   Ochii lui Logan îmi studiară prin întuneric șuvița de păr alb.

   - Nu-ți place să ți se atingă părul?

   - Nu de el.

   Scutură din cap, serios.

   - Înțeleg. Tipul ăsta a fost un nemernic grosolan și obraznic. Dacă aș fi ajuns mai devreme, l-aș fi târât de lângă tine imediat, ca să nu mai fii tu nevoită să ai de-a face cu el.

   - Pot să mă apăr și singură, am replicat eu, de data asta pe un ton mai slab.

   Bine, fie. Poate că e ceva romantic în gestul unui bărbat protector, să își dorească să mă salveze dintr-o situație ca aceea. Oare era antifeminist din partea mea să gândesc așa?

   - Bine, durule, îmi pare bine că te-am cunoscut. Stai departe de viața mea și de treburile mele. Nu mai încerca niciodată să mă salvezi. Îți urez Crăciun fericit!

   M-am întors, cu gândul să intru înapoi în bar, dar el m-a prins de braț.

   - Bine, duro, și mie mi-a părut bine să te cunosc. N-o să mă mai bag în treburile tale, cel puțin până mâine, n-o să mă bag în viața ta, decât dacă mă inviți tu s-o fac, sau poate o să mă invit singur, și Crăciun fericit și ție, și mi-ar plăcea să te mai văd.

   Nu. Nu hotărât. Ar fi un dezastru.

   - De ce vrei să mă vezi din nou? N-am fost deloc amabilă cu tine, am țipat la tine, te-am făcut cowboy cu hormonii înfierbântați și ți-am ordonat să nu mă tratezi ca pe o demoazelă aflată la ananghie. Chestiile de genul ăsta nu prea conduc la situații în care oamenii să vrea să se mai vadă unul pe celălalt.

   Era atât de aproape de mine acum, încât, dacă nu ar fi nins, i-aș fi simțit căldura corpului. Frate, da` știu că-mi place pălăria lui de cowboy, nu glumă. Pălăriile de cowboy sunt atât de simple, atât de sexy în felul acela tipic american.

   - Uite ce știu eu, Meredith, zise el, cu vocea îmblânzită. Nu am mai văzut în viața mea o femeie în acțiune așa cum ai fost tu azi.

   Râse ușor și râsul lui coborî de-a lungul coloanei mele vertebrale, în felul ăla simplu, american și sexy.

   - Ești o doamnă dură și inteligentă. Te-ai apărat, te-ai luptat pentru tine însăți și ți-ai păstrat cumpătul în tot timpul ăsta. Ești o femeie hotărâtă, chiar și atunci când îl arunci pe-un tip la pământ, dintr-o singură lovitură.

   - Eu voiam...

   Iarăși deveneam confuză.
   - Sinceritatea este cea mai bună strategie.

   Am simțit cum mă crispez. Sinceritatea este cea mai bună strategie? Ce mă credeam eu? O profă de școală?

   - Sigur că așa e, iar eu sunt sincer acum. Îmi place felul în care nu-ți filtrezi gândurile; îmi place cum te îmbraci, cu toate pălăriile de cowboy diferite pe care te-am văzut purtându-le în ultimele două săptămâni; îmi place vocea ta, zâmbetul tău. Am vrut să mă prezint înainte de a-ți spune toate astea, dar n-am putut ține pasul cu tine.

   Îmi făcu semn cu ochiul.

   Am inspirat adânc. Hopa. Știa că-l evitam!

   - Îmi place și faptul că ești independentă.

   Rânji din nou la mine, ochii lui verzi zâmbindu-mi, invitându-mă, întâmpinându-mă.

   - Toate astea ți se par motive destul de bune? Pot să te invit la cină?

   M-am ciupit, în timp ce un val de dorință începea să mă cuprindă. Trebuia să-i pun capăt acum. Trebuia să-l resping înainte de a fi respinsă.

   - Nu, nu sunt motive destul de bune. Uite ce e, cowboy cu prea mult testosteron. Nu vreau să ies cu tine. Ce rost ar avea? Ies cu tine la cină de câteva ori, tu o să vrei să mă bagi în pat și apoi, gata, cu asta se termină. Tu mergi înapoi la „munca” ta, în nu știu care stat. Vrei o fetiță din Montana, nu-i așa? Vrei puțină distracție, ca pescarii ăia beți din bar, doar că ambalezi totul mai frumos, nu-i așa? Eu nu fac chestii de-astea.

   Orice urmă de zâmbet dispăru de pe chipul lui, iar trăsăturile i se înăspriră.

   - Nici eu nu fac chestii de-astea și nu la așa ceva m-am referit.

   Nu mi-a scăpat nuanța tăioasă de furie care-i străbătuse cuvintele.

   - Bine, Pentru că nu sunt genul ăla de femeie.

   - Niciodată n-am crezut așa ceva despre tine, Meredith, se răsti, cu umerii trași înapoi, de parcă l-aș fi lovit. Te-am invitat să luăm cina împreună pentru că m-am gândit că am putea avea o conversație grozavă - asta dacă te-ai putea abține de la a mă tot ataca. M-am gândit că poate o să râdem împreună și că poate aș reuși să trec dincolo de platoșa asta de fier pe care o afișezi. Că poate aș reuși să te cunosc fără platoșă. Crezi că vreau să te scot în oraș de câteva ori, să te arunc în pat și apoi să plec? Nu. Nu ăsta-i planul. Nu sunt genul ăla de bărbat. Tu întotdeauna judeci oamenii atât de dur?

   - Judec după ceea ce văd.

   - Judeci după ceea ce vezi?

   Ochii i se îngustară și nu mai păru la fel de blând.

   - Deci, stai să înțeleg mai bine. Vin la bar, mă amestec într-o ceartă pe care o aveai cu un tip, care, în scurt timp, devine o ceartă cu 4 tipi, îl ridic pe individ de la pământ, de abia-l mai atinge cu vârfurile picioarelor, îl fac să-și ceară scuze față de tine, iar tu mă bagi în aceeași oală cu unul care duce o femeie în pat după care o părăsește și pleacă mai departe? Am înțeles bine?

   Am dat din cap. Fir-ar! N-aveam dreptate?

   - Ei, ghici ce, Meredith, cu șuvița ta de păr alb și lovitură de dreapta periculoasă, greșești! Greșești în întregime.

   Ne-am uitat unul la celălalt, în liniștea fulgilor de zăpadă. Cearta asta nu era genul de scenă care să dea bine într-un film siropos, difuzat la televizor de Crăciun.

  - La naiba, dar știu că o să-mi dai de furcă, nu glumă, murmură el. N-o să am niciun moment de liniște cu tine.

   - Ce vrei să zici cu asta?

   - Vreau să zic, Meredith Ghirlandaio, că o să plec acasă acum, la ferma mea de lângă oraș, și am să te revăd curând, ca să poți începe să mă torturezi cu firea ta dificilă.

   - Despre ce vorbești? Nu am să te revăd curând...

   Logan Taylor își puse un braț în jurul meu, lipindu-mă de el, îmi ridică puțin capul și spuse:

   - Mi-ar plăcea foarte tare să te sărut, dar n-am s-o fac. Ești o doamnă, așa că mai întâi am să ies cu tine și am să te tratez așa cum trebuie tratată o doamnă. Apoi, când ești gata și când o să mă rogi să o fac, te voi săruta și cu ăsta va fi începutul nostru.

   - Al nostru? am repetat cu o voce lipsită de vlagă, cu răsuflarea tăiată.

   Am blestemat momentul în care am deschis gura. Unde era atitudinea mea de tipă dură?

   - Da. Al nostru. Dar e deja prea mult pentru seara asta, doamna mea Meredith, așa că, noapte bună.

   Mă eliberă din strânsoare și toată căldura lui dispăru imediat. Puf! M-am sprijinit de zidul celui mai vechi bar din Telena, cu găuri de gloanțe în el - drept dovadă că era vechi - și am încercat să respir.

   O încurcasem. Nu mai era nicio îndoială.

 

Capitolul 3

 

   La două zile după ce mă înmuiasem toată în brațele lui Logan, m-am așezat lângă Jacob, la pian.

   - Bună, Jacob.

   Jacob își retrase mâinile de pe clape, punându-și-le-n pală. L-am cuprins de umeri. La început, era încordat și rigid, dar în cele din urmă se sprijini de mine.

   - Toată lumea vorbește despre cât de frumoase au fost cântecele tale de Crăciun în dimineața asta.

   Era adevărat. Exista un motiv pentru care diminețile de sâmbătă și duminică erau extrem de aglomerate între orele 9.00 și 13.00, când serveam micul dejun. Jacob, un geniu al pianului la cei 12 ani ai săi, cânta de obicei în jur de 3 ore și jumătate. Oamenii mă sunau să mă întrebe când va cânta din nou. Răspunsul meu era întotdeauna același: „Va cânta când va avea chef”.

   M-am uitat spre borcanul în care își ținea bacșișul.

   - Se pare că iar ai făcut o avere.

   Jacob avea păr castaniu și ochi căprui, imenși, în care se vedea fiecare emoție pe care o simțea. Din păcate, abia dacă vorbea.

   Când l-am întrebat de ce îi place pianul, mi-a spus:

   - Îmi place că din degetele mele iese muzică.

   Când l-am întrebat de ce îi place să cânte ore în șir, în fiecare zi, mi-a răspuns:

   - Pentru că atunci suntem doar eu și pianul, în loc să fiu doar eu și singurătatea mea.

   Când l-am întrebat cum merge școala, mi-a zis:

   - Nu prea bine. Copiii cred că sunt ciudat.

   Nu-și făcuse niciun prieten anul ăsta.

   - Nimeni nu mă place. Sunt mereu singur la școală, cu excepția momentelor când mă tachinează ceilalți copii. Sunt invizibil.

   Copilăria lui Jacob și a lui Sarah fusese până acum destul de urâtă. Deși mama lor, Leia, la fel ca și mine, se născuse și crescuse aici, imediat după terminarea liceului, ea plecase de acasă, umblând din oraș în oraș. Avusese 2 iubiți, iar din relațiile cu ei rezultaseră Jacob și Sarah. Ambii indivizi dispăruseră după aceea în ceață și duși fuseseră.

   Părinții noștri încercaseră să-și viziteze nepoții cât mai des posibil, ori de câte ori reușeau să-și localizeze fiica. Începusem să-i iau la mine, în New York, câte 3 săptămâni în fiecare vară, din anul în care Sarah împlinise 5, iar Jacob 3 ani. Erau atât de fericiți când mă vedeau, atât de recunoscători, încât mi se strângea inima. Niciun copil nu ar trebui să fie atât de ușurat când pleacă de lângă mama sa.

   În cele din urmă, Leia se stabilise într-un orășel din Idaho. Rămăsese acolo vreo 6 luni, după care declarase:

   - Nu mai pot fi mamă nici măcar un minut în plus. Trebuie să-mi trăiesc viața. Spiritul meu este strivit, sufletul meu strigă după eliberare și știu că destinul meu nu este aici. Îmi pare rău, copii.

   Lăsase copiii în grija unei vecine și mă sunase:

   - Îmi pare rău, Meredith! Oricum, le place mai mult de tine.

   Îi părea rău. Rău. Ei bine, fată dragă, scuzele nu se acceptă, diavoliță împielițată și egoistă ce ești. Am lăsat să dea pe afară toată furia pe care o strânsesem față de soră-mea din numeroase motive, care mai de care mai complicate.

   Părinții mei, ambii medici de profesie, erau gata să părăsească imediat clinica medicală la a cărei deschidere puseseră și ei umărul, destinată copiilor din Africa, pentru a avea grijă de nepoții lor. Nu mă așteptam la una ca asta. Să-i părăsească pe toți acei copii? Nu.

   Așa că după o ceartă foarte, foarte lungă și după câteva tone de lacrimi vărsate, îmi dădusem demisia din funcția de bucătar-șef în New York, îmi împachetasem lucrurile și luasem avionul spre Leia.

   - Îmi pare rău, draga mea fiică, îmi spusese tatăl meu înlăcrimat. Îmi pare rău pentru tot ce ți-a făcut Leia. Nu o putem controla pe fața asta. Știu că adolescența ta a fost marcată de stările ei, de crizele ei de rebeliune și de istericale, și apoi, faza cu accidentul. A scăpat-o asistenta în cap când nu avea decât o zi. Poate de la asta i se trage.

   - E vina mea, scâncea maică-mea. În fiecare generație, în neamul meu din Anglia, se naște o fată rea, teribil de rea, iar sora ta este una de genul ăsta. Este blestemul regal, sunt sigură de asta. Am băut atâta ceai din cauza acestei fete.

   Când ajunsesem la vecina surorii mele, îmi dădusem seama că nu puteam face nimic din care să-mi câștig traiul în acel oraș, așa că îi mulțumisem din suflet femeii, împachetasem lucrurile copiilor, cumpărasem casa asta cu două etaje, cheltuindu-mi pe ea aproape toți banii pe care-i aveam și „îmi deschisesem prăvălie”, cum ar fi zis mama.

   Fusese o decizie bună să plec de-acolo.

   Ca de obicei, Leia nu-și făcuse o reputație prea bună. De fapt, petrecuse mai mult timp decât era cazul prin baruri, avusese nu știu câți prieteni, o mare parte din ei necăsătoriți. Din cauza asta, Jacob și Sarah fuseseră țintele glumelor nemiloase ale celorlalți copii. Ți se frângea inima.

   - Hai, Jacob, vino să-ți fac rețeta mea faimoasă de ouă benedict cu crab.

   Privi în sus, spre mine, trist și palid. Sufeream atât de tare pentru puștiul ăsta, încât uneori simțeam cum durerea mă doboară.

   - Și am să fac și niște frigănele cu afine, pe care o să le tai în formă de brăduț.

   Asta îi smulse un mic zâmbet, din colțul buzelor. L-am îmbrățișat.

   - Te iubesc, Jacob. Ești un băiat talentat și bun. Să nu uiți asta niciodată, amice. Sunt atât de mândră de tine!

   Umerii i se pleoștiră.

   - Mătușă Meredith, a sunat cumva mama? Sau ți-a trimis vreun email?

   Ah, cât mă luptasem cu mine în ultimele luni, când el și sora lui, Sarah, începuseră să-mi pună întrebări de genul ăsta. Să le fi spus adevărul că nu, nu m-a contactat deloc?

   Sau să-i fi mințit ca să-i cruț de o suferință în plus?

   Am optat pentru adevăr. Copiii ăștia nu mai aveau nevoie de minciuni, nu mai aveau nevoie de viclenie, nu mai era loc pentru povești umflate care să le deformeze realitatea. Ar fi fost o lipsă de respect față de ei și n-ar fi condus la altceva decât la mai multă durere.

   - Nu, scumpule, n-a sunat.

   L-am îmbrățișat strâns, în timp ce el își ștergea lacrimile cu ambele mâini. Scoase un sunet ca și când s-ar fi înecat, apoi lovi clapele pianului cu degetele. Încet, încet, alunecă într-o melodie foarte cunoscută și foarte deprimantă.

   Cu toate astea, îi plăceau frigănelele cu afine, tăiate în formă de brăduț.

 

   A doua zi, în jurul orei 2 dimineața, poliția sună la ușa mea. Știau că trebuie să folosească doar soneria de la apartamentul meu de sus, ca să nu-mi trezească musafirii pe care îi găzduiam.

   M-am grăbit pe treptele scârțâitoare și am deschis ușa vijelios, în capotul meu roz.

   - Bună, Sato, bună, Juan, i-am salutat pe cei 2 polițiști, dându-mi la o parte șuvița de păr alb care-mi căzuse pe față și fixând-o pe Sarah cu o privire care, speram eu, reflecta furia imensă ce mă cuprinsese față de ea.

   - Bună seara, zise Juan.

   Juan are dimensiunile unui camion și citește romane de dragoste pe ascuns.

   Sato e zvelt. Participă - și câștigă - la toate concursurile de ridicat greutăți. Are 6 copii, iar nevastă-sa este pompier. În liceu, erau cu două clase mai mare decât mine.

   - Ea e cea care poartă pantaloni în casă, mi-a spus Sato o dată, apoi și-a ridicat privirea și, cu un zâmbet întins pe toată fața, a adăugat: Dar, să fiu al naibii, arată atât de bine în ei, încât o las.

   - Bună, Meredith, zise Sato. Am găsit-o iar pe Sarah în oraș, în spatele panoului cu Moș Crăciun. Prietenul ei a luat-o la fugă. Și Sarah a fugit. E destul de rapidă, dar a făcut o întoarcere greșită pe o alee nepotrivită, așa că am reușit s-o prindem.

   Simțeam că îmi vine să plâng.

   I-am îndemnat pe toți să intre în hol și să închidă ușa de la intrare. Odată aflați înăuntru, am închis și ușa care dădea spre scări, ca să nu-mi trezesc musafirii.

   Nu-mi place deloc slujba asta de părinte. Sunt total copleșită de situație. Sunt pierdută.

   Sarah se uită sfidător la mine. Era mânjită cu vreo 8 straturi de fard, purta o fustă mini care abia-i acoperea știți voi ce, colanți și cizme. Avea o geacă pe ea, dar nu se mai obosise să și-o închidă și, cum mai nou avea obiceiul să-și poarte bluzele mult prea descheiate, m-am aplecat instinctiv să i-o mai ridic.

   - Mătușă Meredith! exclamă ea, scandalizată.

   Îmi dădu peste mână.

   - Sarah, așază-ți bluza cum trebuie pe tine și acoperă-te imediat, ca o doamnă, altfel o să stăm aici toată noaptea. Bagă-ți balcoanele la loc, chiar în momentul ăsta.

   - Pot să fac ce vreau! Ți-am spus că n-am să mă las constrânsă de societatea asta puritană, n-am să fiu închisă într-o cutie ca să mă port ca toată lumea din suburbii, n-am să devin un zombie cultural...

   - Nu ți-a cerut nimeni să fii zombie, i-am spus, pe un ton aproape răstit. Ți-am cerut să nu te furișezi noaptea din casă și să nu umbli pe alei haihui, urmărită de poliție.

   - Nu m-am furișat. Îmi exersam dreptul de a fi o persoană independentă, care poate să ia propriile hotărâri și poate fi cine vrea să fie.

   - Ei, Sarah. Toți vrem să fim într-un anume fel, dar ideea e să nu implicăm poliția în faza asta!

   Pentru un moment, chipul lui Sarah, până atunci sfidător și furios, păru că se fărâmițează.

   - M-am săturat! M-am săturat de viața pe care o duc. M-am săturat de locul ăsta. M-am săturat de tot.

   Prima reacție pe care am avut-o a fost să-mi fie milă de ea, dar m-am abținut. Nu ajută pe nimeni să-l lași să se bălăcească în mila față de propria-i persoană.

   - Sarah, trebuie să-ți ceri scuze de la polițiști pentru că ai stat pe drumuri la o oră atât de târzie.

   Mi-am încrucișat brațele, m-am uitat cu subînțeles la Juan și Sato și am decis să fiu mai dură. Era a nu știu câta oară când era adusă acasă de poliție.

   - Rămâne aici noaptea asta sau merge la închisoare?

   Juan și Sato au înțeles imediat ce plănuisem. Juan s-a întors către Sato.

   - Cred că asta e, n-avem ce face. N-o putem lăsa așa mereu, să fugă noaptea de-acasă.

   Își drese glasul.

   - Meredith, noi am trecut pe-aici... ăăă... din curtoazie. Trebuie să-și schimbe hainele cu altele mai potrivite, adică să ia o bluză decentă pe ea. Nu vrem să creeze probleme la închisoare.

   Sato dădu din cap aprobator, în timp ce chipul lui Sarah se albi.

   - Avem câteva fete dure acolo, le-am ridicat în seara asta, ceva mai devreme, spuse Sato, scoțându-și pieptul în față. Una dintre ele avea un cuțit, mai ții minte? Un cuțit foarte ascuțit. Și e plină de tatuaje. Cred că și acum e beată criță. Frate, ce temperament are aia! Cealaltă fată-i destul de calmă, dar a făcut pușcărie pentru omor, acum câțiva ani...

   - N-am putea s-o separăm pe Sarah de ele? am întrebat eu, jucând rolul mătușii îngrijorate.

   Cu regret, Sato și Juan clătinară din cap.

   - Probabil că nu. Fetele din celelalte celule sunt și mai rele.

   Sarah începuse să aibă probleme cu respirația. Inspira aerul greu, scoțând niște sunete de parcă ar fi sughițat.

   - Nu putem ocoli legea pentru nimeni, Meredith. Chiar dacă e minoră - zise Juan - trebuie să plătească pentru faptele ei. A fost din nou afară la o oră târzie, n-ar fi trebuit să o găsim pe stradă, acum suportă consecințele.

   - Înțeleg. Mă duc să-i aduc o bluză. Îmi pare rău, domnilor.

   - Nicio problemă, Meredith. Este extenuant să ai de-a face cu o adolescentă dificilă, spuse Sato. O ducem la pușcărie și te lăsăm să te odihnești. Poți să vii mâine s-o iei, pe la 2 după-amiază. Sarah, când ajungem la pușcărie, am s-o rog pe Larinda să te învețe câteva mișcări de autoapărare. Nu sunt sigure sută la sută, dar o să-ți fie de folos dacă se aglomerează la birou și nu îți va sări niciun gardian în ajutor...

   - Nu! Nu! urlă Sarah. Oh, nu! Nu vreau să merg la pușcărie, oh, te rog, mătușă Meredith, n-o să mă mai furișez noaptea niciodată, promit, te rog...

   Am lăsat-o să bată câmpii o vreme. Era împietrită de frică, din cap până-n picioare.

   Din când în când, polițiștii îi mai aruncau câte o replică: „Ai încălcat legea... Mătușa ta nu te poate controla, așa că o vom face noi... N-a murit nimeni în pușcărie, n-o să mori nici tu... Să-ți ții pumnii strânși bine când o să te iei la bătaie cu colega de celulă, astfel o s-o lovești mai bine...”

   Apoi Sato s-a uitat spre Sarah. Juan clătina întruna din cap.

   Atunci eu am bătut din picior și-am zis:

   - Are nevoie de o lecție...

   Sarah păru că se topește.

   Sato oftă:

   - E ultima oară, domnișoară, și după asta, te arestăm. Și dacă te ridicăm într-o vineri, n-o să ieși de acolo până luni, mai ales că e perioada Crăciunului și acum se țin toate petrecerile astea de Crăciun. N-o să avem de unde lua un judecător care să te poată elibera.

   Câteva minute mai târziu, ajutam un ex-zombie, cu ochii plini de lacrimi și vizibil ușurat, să urce scările. Avea umerii căzuți și insistă să facă un duș.

   Când veni la mine în dormitor, îmbrăcată în pijamaua ei roz cu ursuleți, fără machiajul ăla negru ce-i acoperise ochii, arăta din nou ca un copil.

   Când i-am văzut lacrimile pe obraji în timp ce dormea, am început și eu, în sfârșit, să plâng.

   Nu-mi pot gestiona propria viață. Chiar mă depășește, pe mine și puterile mele.

 

   - Sunt imensă, declară veselă Mary, angajata mea cât se poate de însărcinată, în timp ce deschise ușile bucătăriei, ducând în brațe un maldăr de farfurii murdare. Sunt de dimensiunile unui tanc. Cred că am vreo 5 copii ascunși în burtă; cowboy-ul ăla grozav, aflat în colț și care mănâncă clătite marca Meredith, vrea să vorbească cu tine. Hiii haaa!

   Mâna începu să-mi tremure pe spatulă.

   - Ba nu. Nu vrea. Glumești. Și nu ești de dimensiunile unui tanc.

   - Nu glumesc.

   Mary se duse legănat până la frigider, de unde scoase o cană mare, plină cu suc de portocale proaspăt. Are 20 de ani, e căsătorită, studiază pedagogia, e însărcinată în 7 luni și jumătate, dar arată de parcă ar fi în luna a șaisprezecea de sarcină.

   - A întrebat de tine. A zis că trebuie să discute cu tine despre pălăriile de cowboy. Cică vrea să-și cumpere una și fiindcă tu știi atâtea pe tema asta, s-a gândit să te întrebe mai întâi pe tine. Apropo, chiar îmi place asta pe care o porți azi. Ți se potrivește verdele ăsta, combinat cu strasuri. E în ton cu sărbătorile.

   Logan Taylor se afla în sala mea de mese, lângă bradul de Crăciun pe care-l decorasem cu îngeri roz și albi și luminițe roz.

   Eram atât de agitată, încât aproape că mi-am tăiat un deget în timp ce încercam să tai o căpșună. Am dat să torn niște frișcă într-un castron și jumătate din ea s-a scurs jos, pe ușile dulapului. Am întors în aer o clătită, dar a aterizat pe podea, fiindcă mâinile îmi tremurau prea tare.

   - Nu pot vorbi cu el.

   - De ce? se interesă Martha.

   Martha e sora lui Mary. Ființa asta este mereu ocupată, ocupată, ocupată, în timp ce Mary mai stă uneori și se bucură de viață.

   Acum, Martha se fâțâia prin bucătărie, umplând din nou un bol cu zahăr tos, bătând niște ouă și aranjând pe tavă croasantele noastre cu ciocolată și zmeură marca Rockin` and Rollin`.

   - Pentru că nu vreau să vorbesc cu el.

   Ce-aș fi putut să zic? Că nu pot vorbi cu el pentru că îmi dă fiori în niște puncte speciale, supersecrete?

   - Ăsta nu-i un motiv bun, hai du-te. Toată lumea zice că te-a salvat în barul lui Barry Lynn, așa că du-te și fii drăguță. Știi să fii drăguță, nu-i așa?

   Mary mă goni afară din bucătărie.

   - Nu fi fricoasă!

   - Nu m-a salvat el și nu sunt fricoasă. Și uneori pot fi drăguță.

   Cele două surori începură să cotcodăcească spre mine, devenind din ce în ce mai gălăgioase, pe măsură ce refuzam să ies din bucătărie. Am început să-mi fac griji că Logan le-ar putea auzi, așa că am înhățat o carafă, cu nonșalanța omului care nu are nicio grijă pe lumea asta, și am ieșit pe ușile batante ale bucătăriei, în sala de mese.

   Am început să torn suc de portocale în paharele clienților mei.

   Mulți dintre ei rămăseseră aici peste noapte. Toți erau vrăjiți. Ce casă („fermecătoare”), ce camere („decorate minunat, atât de autentice și fidele perioadei respective”), ce mic dejun („Clătitele astea mă fac să cânt” îmi spusese o femeie. „Te rog să te abții”, îi spusese însoțitorul ei. „O să strici dimineața asta”). Un bărbat mi-a mărturisit că se simte de parcă ar fi fost într-un bordel luxos decorat ca în secolul XIX. „E o atmosferă aproape... seducătoare la mine în cameră, nu știu de ce.” Nu m-am supărat.

   Alții erau din oraș. Trei dintre preoții de la catedrală discutau despre echipele de fotbal profesionist, împărțind aceeași masă cu 2 profesori de la colegiul local. Unul dintre profesori preda literatura din epoca elisabetană; celălalt era om de știință autentic. Astăzi erau însoțiți de un profesor venit la schimb de experiență, un tip pe nume Chinaza, sosit tocmai din Nigeria.

   Banda Bătrâneilor Încă În Formă, un grup de 4 domni, alcătuit din Norm și Howard, veteranii din cel de-al Doilea Război Mondial, și prietenii lor, Charlie și Davis, jucau canastă. Nu i-am auzit niciodată cântând, dar umblă zvonul că ar fi buni.

   Când m-au zărit, l-am auzit pe Davis numărând:

   - Unu, doi, trei - și apoi au urlat toți, în cor: Meredith Fericita!

   Vizitatorii sosiți din alte locuri tresăriră; localnicii, în schimb, izbucniră în râs. Asta-i porecla mea „Meredith Fericita”. M-am ales cu porecla asta pentru că îi fac pe oameni să râdă cu mâncarea mea.

   De ziua lui Davis, când a împlinit 75 de ani, am pus 75 de lumânări pe un morman imens de clătite. La aniversarea lui Charlie și a lui Mabel, le-am făcut un tort alb, în formă de munte, pe care l-am acoperit cu straturi groase de frișcă, pentru că se cunoscuseră pe vârful înzăpezit al unui munte.

   Deși iau în serios cariera mea de bucătăreasă, consider că mâncarea trebuie servită cu umor. De aici, mi s-a tras numele de Meredith Fericita. Cred cu toții că sunt de-a dreptul ilari la faza asta.

   Și apoi, era masa la care stătea Logan.

   Sprijinindu-se de speteaza scaunului, într-o cămașă bej, cu niște blugi vechi pe el, cizme de cowboy în picioare, zâmbea spre mine, arătându-și dantura albă. Părul lui arăta de parcă i-l ciufulise vântul, chipul lui avea o tentă arămie dată de soare, iar munții din jurul Telenei îi înăspriseră trăsăturile, dându-i acel aer masculin care-l caracteriza.

   Am simțit că leșin. M-a cuprins brusc agitația, am simțit cum mi se taie respirația și apoi am făcut ceva cu totul ieșit din comun.

   Am scăpat carafa. Zgomotul produs a fost asurzitor, iar cioburile s-au împrăștiat peste tot.

 

   - Te rog, Meredith, stai jos cu mine.

   - Nu. Și apropo, ce cauți aici?

   Am ridicat privirea spre el. Galant, sărise alături de ceilalți clienți, de Mary și de Martha, să mă ajute să strâng mizeria împrăștiată pe podea.

   - Sunt aici pentru că am vrut să iau cel mai bun mic dejun care se poate găsi în Telena și pentru că vreau să-mi cer scuze.

   De ce trebuia să aibă vocea atât de joasă, de masculină și de catifelată? De ce nu era ascuțită și chițăitoare? Jur că fiecare cuvânt pe care-l pronunța se rostogolea prin corpul meu de parcă ar fi fost ciocolată lichidă.

   - Pentru ce vrei să-ți ceri scuze? m-am răstit la el.

   - Vreau să-mi cer scuze pentru seara de la bar.

   - Că ai intervenit? Că m-ai făcut să mă simt neputincioasă?

   - Nu-mi pare rău că am intervenit, dar îmi pare rău pentru felul în care te-am făcut să te simți. Chiar îmi pare rău.

   Bărbații nu își cer scuze aproape niciodată. Niciun bărbat nu și-a cerut scuze, nici măcar aceia care mi-au aruncat cuvinte dureroase și m-au catalogat atât de dur, încât m-au jignit foarte tare. Iar acum mă trezesc cu Logan că-și cere scuze pentru că eu m-am simțit aiurea după ce el a fost atât de galant și m-a protejat.

   Am pufnit. Mă cuprindea căldura. Am simțit cum inima mi se frânge și, din senin, au apărut și afurisitele astea de lacrimi care mi-au umplut ochii.

   - Poftă bună, i-am urat înecându-mă în plâns și m-am întors să plec.

   El îmi blocă drumul. Nu mi-a scăpat faptul că eram deja în centrul atenției.

   - Mi-ar plăcea să iei micul dejun cu mine.

   N-aș fi putut. Probabil că aș fi plâns pe mâncare. Am clătinat din cap în semn că nu.

   - Hai, stai jos, strigă Mary, dând din mâini de parcă ar fi fost niște aripi de găină.

   - Da, Meredith, așază-te, zise Martha, scoțând un cloncănit ușor. Noi ne descurcăm aici, în bucătărie.

   - Nu...

   - Stai jos, stai jos! strigă Chinaza.

   Odată, aranjasem afinele de pe o prăjitură cu brânză în forma Nigeriei pentru el. Îmi spusese atunci: „Tu muncești greu prea mult. Te rog. Eu obosit uitând la tine”.

   - Da, da, Meredith, intonă Davis.

   Omul deține o mare parte din centrul Telenei.

   - Eu am să țin băieții sub control aici, iar tu ia loc la masă. Omul ăsta te-a salvat la Barry Lynn, măcar atâta lucru poți face și tu - să iei micul dejun cu el.

   - Nu m-a salvat, nu am nevoie de salvarea nimănui, mă pot salva și singură, am protestat eu, cu vehemență.

   Uffff! Conștientă că n-o să înceteze să mă ia peste picior, m-am așezat îmbufnată la masa lui Logan, lângă bradul de Crăciun, împodobit cu îngerași roz și albi. Poate îngerașii mă vor salva de la tortura asta sau măcar îmi vor distrage atenția de la cât de sexy e tipul ăsta.

   - Arată bine împreună, mustăci Charlie.

   Recită minunat tot soiul de poezii, dar este pe jumătate surd. Și-a pierdut parțial auzul pe vremea când era în armată, din cauza zgomotului prea puternic al tunurilor.

   - Da, formează un cuplu atrăgător, bubui și Howard. Ea trebuie să predea armele și să se mărite.

   - Ba nu, nu trebuie, cârâi Davis. Dacă se mărită, n-o să mai pot flirta cu ea. Eu, unul, încă țin la cererea în căsătorie pe care i-am făcut-o.

   - N-ar trebui să se mărite. Asta duce la captivitate, strigă Ranna May.

   E o fostă cântăreață de operă. Soțul ei are un magazin cu articole de pescuit, aici, în Telena.

   - Captivitate, Meredith. Gândește-te la asta: captivitate.

   - Bună dimineața, îmi zise Logan.

   M-am holbat la el și mi-am alungat lacrimile.

   - Ce mai faci?

   M-am holbat iar. Duceți-vă înapoi, lacrimilor! Chiar așa, de fapt de ce plângeam?

   „Pentru că ești atrasă de el și știi că nu-l poți avea din cauza a știi tu ce.”

   - Și eu sunt bine, zise Logan, zâmbind, un zâmbet frumos și blând. Mulțumesc.

   Pentru a treia oară: m-am holbat.

   - Dimineața îmi place să vorbesc despre vreme, despre ce voi face în timpul zilei, despre ce vei face tu în timpul zilei, care sunt știrile dimineții...

   - Logan, sunt sigură că ai o experiență vastă la capitolul „subiecte de discutat la micul dejun”, dar eu nu am aceeași experiență când îmi vine rândul să discut cu un bărbat în astfel de împrejurări. Te rog să mă scuzi dacă abilitățile mele de a flecări nu sunt la nivelul alor tale.

   Din nu știu ce motiv nenorocit, ideea că are multă experiență în a vorbi cu femeile la micul dejun m-a înfuriat.

   Se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scaunului.

   - De fapt, Meredith, nu am cine știe ce experiență în a discuta cu femeile la micul dejun.

   - Nu? m-am mirat eu, ridicând din sprâncene.

   - Nu. Eu mă refeream la mine și la tine...

   - Nu există așa ceva. Stau aici lângă tine până prind un moment să mă întorc iar la mine în bucătărie.

   - Mi-ar plăcea să te invit la o partidă de călărit, la mine la fermă.

   Dintre toate lucrurile pe care mă gândeam că o să le zică, ăsta era ultimul.

   - Nu, mulțumesc.

   M-am sprijinit și eu de spetează.

   - Sunt ocupată.

   - Te rog.

   - Nu.

   A privit pe fereastră, apoi m-a țintuit iarăși cu ochii lui verzi.

   O fracțiune de secundă am văzut imaginea mea sub trupul lui, el sărutându-mă, în timp ce în jurul capetelor noastre pluteau clătite înmuiate în sirop de arțar. Înțelegeți ce vreau să spun referitor la acest simț al umorului mai ciudat, legat de mâncare?

   - Știi să călărești?

   Am bufnit în râs.

   - Normal că știu să călăresc.

   Când eram mică, petrecusem ani în șir călărind caii de la casa noastră din Telena.

   - Atunci, am stabilit întâlnire.

   - N-avem nicio întâlnire.

   M-am aplecat spre el.

   - Logan, aș vrea să fiu bine înțeleasă. Nu am de gând să-mi mai petrec timpul în preajma ta.

   - Mda, eu în schimb vreau să petrec mai mult timp cu o femeie care poartă pălării roșii de cowboy. Cunoști vreuna?

   - Femeia care poartă pălării roșii de cowboy spune nu, îi pare rău, dar ești prea mult pentru ea.

   Ah, la naiba! De ce-a trebuit să spun asta?

   - Prea mult? Ce vrei să spui cu asta?

   M-am imaginat biciuindu-mă singură cu o funie de usturoi.

   - Ești prea mult. Prea mult ca să mă descurc cu tine. Ești mult prea masculin, într-un fel feroce, știi, genul care preia controlul. Eu am destule...

   Aici m-am luptat puțin să-mi aleg cuvintele.

   - ...chestii în viață la ora asta, așa că nu-i cazul să mai adaug și un cowboy.

   - Păcat.

   Mi-a făcut un semn cu ochiul, dar expresia lui serioasă nu s-a schimbat. Oare de ce aveam senzația că omul ăsta se joacă cu mine? Chiar în acel moment, Jacob începu să cânte o melodie de dragoste foarte cunoscută. Mi-am dres glasul.

   Am observat că Logan se lupta din greu să nu izbucnească în râs.

   - Bun, deci vin la tine luni, pe la ora 1 după-amiază. Mergem la mine, la fermă, prânzul o să fie gata pregătit pentru amândoi și-apoi o să mergem să călărim. Cum ți se pare?

   - Nu.

   Ador să călăresc, n-am mai făcut-o de ani de zile. Mi l-am imaginat pe Logan călare pe un cal. Din nu știu ce motive obscure, calul pe care stătea avea cârnați în loc de picioare și o șa din bomboane de mentă.

   - Trebuie să plec, am treabă, dar abia aștept să ne vedem.

   - Ți-am zis că nu. Tu nu asculți ce spun?

   - Am calul perfect pentru tine. E puternic și iute.

   - Alo?

   Mi-a luat mâna - pe bune că așa a făcut - și mi-a sărutat-o. Ca un prinț sau ceva de genul ăsta.

   - A fost o plăcere, mulțumesc, îmi spuse, apoi se ridică și plecă, în timp ce eu îl priveam înmărmurită.

   Perplexă. Confuză. Leșinată.

   Prin minte mi-a trecut rapid o imagine în care eu stăteam întinsă deasupra lui Logan, iar în jurul nostru se învârteau niște prăjiturele roz, în formă de inimioare...

   Cântecul de dragoste pe care Jacob îl cânta la pian ajunse la un pasaj în crescendo. Logan râse - un râs adânc și gros.

   Îndată ce ușa se închise în urma lui, clienții mei, alături de Martha și Mary, izbucniră în aplauze.

   - Meredith Fericita are întâlnire! zise unul dintre preoți, rânjind cu gura până la urechi.

   Îmi făcu semn cu degetul mare în sus.

   - Meredith Fericita, nu te lăsa atrasă în captivitate! insistă fosta cântăreață la operă.

   - Asta nu înseamnă că nu se va mărita cu mine! strigă Davis, făcându-i pe toți să izbucnească în râs.

   Mi-am îngropat fața în palme.

   Nu-mi pot gestiona propria viață, sunt sigură de chestia asta.

 

Capitolul 4

 

   În drum spre bucătărie, m-am oprit la masa lui Simon.

   Simon trece pe aici în fiecare dimineață. E un bărbat scund, grăsuț, care are mereu o expresie de îngrijorare pe chip. Mâinile îi tremură; e palid. Simon e politicos, dar îi place ca tabieturile lui să fie respectate cu strictețe. Se așază întotdeauna la aceeași masă, în fundul sălii, lângă fereastră. Îi rezervăm masa.

   Cafeaua decafeinizată pe care o bea trebuie servită cu două cubulețe de zahăr, nu mai mult, iar laptele trebuie adus separat, într-un urcior minuscult, argintiu. Comandă întotdeauna 3 felii de pâine prăjită trăiată în triunghiuri, date cu un strat subțire de unt, omletă fără brânză și 5 felii de măr. Felurile de mâncare din farfuria lui nu trebuie să se atingă între ele. Pe masă nu trebuie să fie nici piper, nici sos iute; ambele îi provoacă greață.

   Eu sunt cea care trebuie să-l servească, nimeni altcineva, fără supărare, vă rog.

   - Bună dimineața, Simon, ce mai faci?

   - Sunt bine, Meredith. Așa m-am bucurat când am văzut că nu te-ai rănit când ai scăpat carafa aia!

   Se ciupi de vârful nasului.

   - Dar tot episodul ăsta, zgomotul, confuzia, grija pentru tine, toate astea mi-au făcut rău.

   - Îmi pare rău, Simon.

   Și chiar îmi părea rău. Nu știu ce i se întâmplase lui Simon în viață, încât devenise atât de nervos, atât de obsesiv-compulsiv, dar eu, una, aveam foarte multă simpatie și milă pentru el.

   - Pe viitor, o să am mai multă grijă.

   - Te rog, Meredith. Așa să faci. A fost supărător.

   - Să ai o zi frumoasă, Simon.

   - Nu cred că se mai poate acum. A fost un zgomot atât de puternic! Supărător.

   Mâinile îi tremurau.

   - Cred că mă duc să mă întind, ca să mă relaxez.

 

   În weekend, am trecut ore în șir cu Jacob și Sarah, decorând pensiunea cu ghirlande, cununi de brad și luminițe de exterior.

   Am cumpărat 5 brazi de Crăciun. Am pus câte unul în fiecare încăpere - pe holul de la intrare, în sala de mese, în salon, în holul de la etajul 1 și în living.

   Fiecare brad era decorat după o temă anume. Brăduțul îngerașului roz era deja împodobit în sala de mese. Brăduțul din holul de la intrare era împodobit în stilul retro al Crăciunului din alte timpuri, în ton cu restul casei, așa că, pentru acesta am folosit floricele de porumb, pe care le-am înșirat pe ață și le-am agățat în crengile lui. Am pus și afine, acadele, jucării vechi, luminițe în formă de lumânărele și rafie. Brăduțul din salon a fost decorat după ideea lui Jacob: era brăduțul dedicat muzicii. L-am înfășurat în luminițe colorate, am prins în crengile lui o vioară, un flaut, câteva tobe mici și o partitură legată cu o panglică. Toate ornamentele reprezentau instrumente muzicale.

   Brăduțul din holul de la etajul 1 era „Brăduțul Ornamentelor Sclipitoare”, botezat așa de Sarah. Era plin de ornamente imense, sclipitoare și colorate și luminițe albe.

   În timp ce decoram bradul din living, în lumina soarelui de iarnă ce se strecura prin ușile franțuzești, au apărut lacrimile.

   - Hai să scoatem și globurile pe care le-am adus cu noi din cealaltă casă, zise Sarah, iar în vocea ei se simțea mocnind furia. Așa ne-am putea aminti că mama ne-a părăsit pentru prietenul ei.

   Jacob se prăbuși pe canapea.

   - Sau, hei, continuă Sarah, ce-ai zice să ne amintim de toate zilele de Crăciun când mama fie nu era cu noi, fie aducea câte un prieten de-al ei, care zăcea pe la noi prin casă.

   Jacob își trase și mai mult umerii în jos.

   - Nu vine să ne vadă, nu-i așa, mătușă Meredith? întrebă el.

   Mă durea inima pentru copii; simțeam cum fierb de mânie când mă gândeam la soră-mea.

   - N-a dat niciun semn.

   Jacob își cuprinse capul în palme. Sarah lovi canapeaua cu piciorul de 3 ori.

   - Nici măcar nu-mi place de ea și chiar mă bucur că nu vine, dar sunt atât de furioasă pe ea!

   Lovi din nou canapeaua. Am luat-o în brațe, iar ea s-a luptat să se elibereze. Am ținut-o strâns, iar ea s-a luptat și mai tare, apoi a renunțat la luptă și mi-a întors îmbrățișarea. Apoi l-am îmbrățișat amândouă pe Jacob.

   - Vă iubesc pe amândoi atât de tare, le-am zis.

   „Și-mi vine s-o spânzur de degetele de la picioare pe mama voastră, într-un copac din adâncul-adâncurilor pădurii.”

   N-am mai folosit ornamentele din cealaltă casă. Am plecat să cumpărăm globuri noi-nouțe: urși în canoe, Moși Crăciuni pe schiuri, o Doamnă Crăciun îmbrăcată în tutu, spiriduși cu susul în jos, un Rudolph amețit, un om de zăpadă care se bronza pe un șezlong și două crose.

   Când am terminat de decorat pomul, râdeam toți 3 în hohote. 

.............................