Serviciul de ceai „Arlechin”, Agatha Christie

           Domnul Satterthwaite pufni de două ori vexat.

   Da. Avea sau nu dreptate în părerea sa, era din ce în ce mai mult convins că, în zilele noastre, mașinile se strică mult mai frecvent decât se întâmpla în trecut. Singurele automobile în care avea încredere erau tipuri vechi ce supraviețuiseră timpului. Aveau micile lor metehne, dar le cunoșteai, le aranjai, le reparai înainte ca hiba să devină acută.

   Pe când mașinile noi! Pline de accesorii atâtea, cu diferite feluri de geamuri, cu un bord nou și diferit aranjat, frumos în rama lui de lemn lustruit, dar nefamiliar; mâna care bâjbâie ca să dea din greu peste luminile de ceață, ștergătoarele de parbriz, înfundarea unei conducte etc. Toate aceste lucruri cu câte un buton unde nu te așteptai să-l găsești. Și când noua ta achiziție strălucitoare rămânea în pană, cei de la garajul local murmurau cuvintele extrem de iritante: „Fleacuri. Splendidă mașină, domnule, aceste super - super automobile de cursă. Au cele mai noi accesorii. Dar, știți, trebuie să aibă și micile lor dureri de dinți. Ha, ha!”

   Ca și cum o mașină e un bebeluș.

   Dar domnul Satterthwaite, fiind acum la o vârstă înaintată, era pe deplin convins că o astfel de mașină nouă ar fi trebuit să ajungă la maturitate. Testată, revizuită și cu problemele de dinți deja rezolvate, înainte de a intra în posesia cumpărătorului.

   Domnul Satterthwaite se afla pe drum ca să petreacă un weekend la prietenii lui din provincie.

   Noua sa mașină manifestase deja, pe drumul din Londra, anumite simptome de deranjament și era trasă acum într-un garaj așteptând diagnosticul și cât timp îi va lua până când va putea să-și reia drumul spre destinația sa. Șoferul său se consulta cu un mecanic.

   Domnul Satterthwaite stătea încercând să fie răbdător. Promisese gazdelor, la telefon, în seara precedentă, că va sosi la timp pentru ceai. Va ajunge la Doverton Kingsbourne, îi asigurase el, înainte de ora 4.

   Pufni din nou a iritare și încercă să-și mute gândurile către ceva plăcut. Nu era bine să șadă într-o stare acută de iritare, consultându-și frecvent ceasul de mână, cloncănind din când în când și lăsând impresia, după cum își dădea seama, că imită prea bine o găină încântată de performanța ei de a face un ou.

   Da. Ceva plăcut. Da, nu fusese oare ceva, ceva ce observase în timp ce mergeau? Nu cu mult timp în urmă. Ceva ce zărise prin geam, care îi plăcuse și-l încântase. Dar înainte să aibă timp să se gândească la asta, deranjamentul mașinii deveni și mai pronunțat și o vizită rapidă la cea mai apropiată stație service devenise inevitabilă.

   Oare ce zărise? Pe partea stângă, nu, pe dreapta. Da, pe dreapta, în timp ce mergeau încet pe șoseaua satului. Lângă poștă. Da, era aproape sigur de asta. Lângă poștă, pentru că vederea oficiului poștal îi dăduse ideea să telefoneze familiei Addison ca să le spună c-ar putea întârzia puțin. Poșta. Un oficiu poștal sătesc. Și lângă el, da, precis lângă el sau dacă nu alături, intrarea următoare. Ceva ce îi trezise amintiri vechi și ceea ce dorise; dar, chiar ce dorise? O dragă, o să-și aducă aminte imediat.

   Se amesteca cu o culoare. Cu mai multe culori. O culoare sau culori. Sau un cuvânt. Un anumit cuvânt care-i trezise amintiri, gânduri, plăceri trecute, bucurie, readucându-i în memorie ceea ce fusese vioi și viu. Ceva ce nu numai că-l văzuse, ci îl și contemplase. Nu, făcuse mai mult, participase. Participase la ce, și de ce, și unde?

   „În tot felul de locuri.”

   Răspunsul veni repede odată cu ultimul gând. Tot felul de locuri.

   Pe o insulă? În Corsica? La Monte Carlo, când îl privea pe crupier cum învârtea roata ruletei? O casă la țară? Tot felul de locuri. Și el fusese acolo și încă cineva. Da, încă cineva. Toate legate de lucrul ăsta. Avea să ajungă la el până la urmă. Doar dacă putea...

   În momentul acela fu întrerupt de șoferul care veni la fereastră cu mecanicul de la garaj după el.

   - Nu mai durează mult, domnule, îl asigură șoferul vesel pe domnul Satterthwaite. O treabă de vreo 10 minute sau cam așa ceva. Nu mai mult.

   - Nu e nimic foarte grav, spuse mecanicul cu o voce joasă, răgușită, de la țară. Dureri de dinți, le-am putea zice.

   Domnul Satterthwaite nu mai pufni de data aceasta. El scrâșni din dinți. O expresie pe care o citise adesea în cărți și care, cu vârsta, părea să-i fi intrat în obiceiul de-a o folosi el însuși datorită, probabil, ușoarei mișcări a plăcii dentare de deasupra. Chiar, dureri de dinți! Durere de dinți. Scrâșnit de dinți, dinți falși. O viață întreagă concentrată în jurul dinților, se gândi el.

   - Doverton Kingsbourne e numai la câteva mile distanță, spuse șoferul, și au un taxi aici. V-ați putea duce cu el, domnule, și eu vin cu mașina mai târziu, de îndată ce se repară.

   - Nu! spuse domnul Satterthwaite.

   Pronunță cuvântul cu atâta violență încât atât șoferul, cât și mecanicul îl priviră uimiți. Ochii domnului Satterthwaite străluceau. Vocea îi era clară și hotărâtă.

   - Vreau să mă întorc pe drumul pe care tocmai am venit. Când mașina e gata, vii să mă iei de acolo. „Cafeneaua Arlechin”, așa cred că-i spune.

   - Nu e un loc prea de soi, domnule, îl sfătui mecanicul.

   - Acolo o să fiu, răspunse domnul Satterthwaite, vorbind cu un aer de autocrație regală.

   Se depărtă brusc. Cei 2 oameni se uitară după el.

   - Nu știu ce l-a apucat, spuse șoferul. Niciodată nu l-am mai văzut așa.

   Satul Kingsbourne Ducis nu trăia la înălțimea vechii grandori a numelui său. Era un sat mic cu o singură stradă. Câteva case. Magazine plasate care încotro, trădând câteodată faptul că fuseseră case transformate în prăvălii sau că erau magazine folosite drept locuințe, fără intenții comerciale.

   Nu era nici lume veche, nici frumoasă. Era doar simplu și neplictisitor. Poate tocmai de aceea, se gândi domnul Satterthwaite, o tentă de culoare strălucitoare îi sărise în ochi.

   Ah, ajunsese la oficiul poștal. Poșta era un simplu birou de serviciu, cu o cutie pentru scrisori afară, un stand cu câteva ziare și cărți poștale și, bineînțeles, alături, era o firmă deasupra. „Cafeneaua Arlechin.” O strângere de inimă îl apucă dintr-odată pe domnul Satterthwaite. Sigur îmbătrânea. Avea vedenii. De ce acel cuvânt îi mersese la inimă? „Cafeneaua Arlechin.”

   Mecanicul de la stația service avusese dreptate. Nu arăta ca un loc care te-ar fi tentat să iei masa acolo. O gustare, poate. Cafeaua de dimineață. Atunci de ce? Deodată își dădu seama de ce.

   Deoarece cafeneaua, sau mai bine zis casa care adăpostea cafeneaua era împărțită în două. O parte avea mese mici, cu scaune împrejur, aranjate pentru patronii care veneau aici să mănânce. Cealaltă parte era un magazin, unde se vindeau porțelanuri. Nu antichități. Nu avea rafturi mici cu vase sau căni de sticlă. Se vindeau mărfuri moderne și vitrina, care dădea spre stradă, adăpostea în prezent toate nuanțele curcubeului. Un set de ceai cu cupe largi și farfurioare, fiecare într-o altă culoare. Albastru, roșu, galben, verde, roz, purpuriu. Domnul Satterthwaite se gândi că era cu adevărat o minunată etalare de culori. Nu-i de mirare că-i sărise în ochi când mașina trecuse încet pe lângă trotuar, căutând firma vreunui garaj sau a unei stații service. Avea o etichetă mare pe care scria: „Un serviciu de ceai Arlechin”.

   Cuvântul „arlechin” rămăsese, în mod sigur, fixat în memoria domnului Satterthwaite, unde foarte departe în mintea lui, căci îi fusese atât de greu să și-l reamintească. Culorile vesele. Culorile arlechinului, pestrițe. Și el se gândise, se întrebase, avusese ideea absurdă, dar palpitantă că într-un oarecare mod ceva îl chema aici. Îl chema pe el în mod special. Aici, poate, ca să ia masa, sau să cumpere cești și farfuriuțe. Ar putea fi vechiul lui prieten, Harley Quin.

   Câți ani trecuseră de când îl întâlnise ultima dată pe domnul Quin? O groază de ani. Din ziua în care îl văzuse pe Quin plecând de la el pe o potecă de țară, „aleea îndrăgostiților” se numea? Crezuse că o să-l revadă pe domnul Quin, cel puțin o dată pe an. Poate de două ori pe an. Dar nu. Nu se întâmplase așa.

   Și uite astăzi avusese minunata și surprinzătoarea idee că aici, în satul Kingsbourne Ducis, ar putea să-l găsească din nou pe Harley Quin.

   E absurd din partea mea, își spuse Satterthwaite, pur și simplu absurd. Ce să-i faci, idei care-ți vin când îmbătrânești!

   Domnul Quin îi lipsise. Îi lipsise ceva ce reprezentase unul dintre cele mai palpitante lucruri în anii din urmă. Cineva care putea să apară oriunde și care, dacă apărea, era întotdeauna un semn că ceva avea să se întâmple. Avea să i se întâmple lui. Nu, asta nu era chiar exact. Nu lui, ci prin el. Asta era partea palpitantă. Doar prin cuvintele pe care domnul Quin le-ar fi rostit. Cuvinte. Lucruri pe care i le-ar fi putut arăta, idei care-i veneau domnului Satterthwaite. Atunci el vedea lucruri, își imagina lucruri, le descoperea. Dezlega ceva ce trebuia descâlcit. Și în fața lui se afla domnul Quin, zâmbindu-i, probabil în semn de încurajare.

   Ceva ce rostea domnul Quin dădea naștere unui flux de idei și persoana activă devenea el însuși - el, domnul Satterthwaite. Omul cu atât de multe prietenii vechi. Un om printre ai cărui prieteni fuseseră ducese, la un moment dat un episcop, oameni cu greutate.

   Trebuia să recunoască, mai ales, că era vorba de oameni care avuseseră greutate în viața socială, căci, de fapt, domnul Satterthwaite fusese întotdeauna un snob. Îi plăcuseră ducesele, dorise să cunoască vechile familii, cele care reprezentaseră nobilimea de țară a Angliei timp de mai multe generații. Și-l mai interesaseră tinerii, nu neapărat importanți din punct de vedere social. Tineri care erau la ananghie, care erau îndrăgostiți, care erau nefericiți, care aveau nevoie de ajutor. Datorită domnului Quin, domnul Satterthwaite era capabil să acorde ajutor.

   Și acum, ca un idiot, se uita într-o cafenea sătească nepretențioasă și într-un magazin de porțelanuri moderne, servicii de ceai și, fără îndoială, vase de Jena.

   Totuși, își spuse domnul Satterthwaite, trebuie să intru. Dacă am fost atât de prost să bat tot drumul până aici, trebuie să intru, doar așa. O să întârzie, cred, lucrând la mașină mai mult decât zic ei. Vor trece mai mult de 10 minute. Poate e ceva interesant înăuntru.

   Privi din nou la vitrina plină de porțelanuri. Își dădu deodată seama că erau de calitate bună. Un produs modern bine făcut. Se gândi la trecut, amintindu-și. La ducesa de Leith. Ce bătrână minunată! Ce blândă fusese față de camerista ei cu ocazia unui voiaj spre Corsica, pe o mare foarte furtunoasă. Se purtase cu ea cu bunătatea unui înger păzitor și abia în ziua următoare își reluă manierele aristocratice, jignitoare, pe care servitorii din vremurile acelea păreau să le suporte cu destul ușurință, fără vreun semn de revoltă.

   Maria. Da, așa o chemase pe ducesă. Draga bătrână Maria Leith! Ei bine, murise cu câțiva ani în urmă. Își aminti că ea avusese un serviciu pentru micul dejun - Arlechin, sau pestriț colorat. Da. Cești mari, rotunde în culori diferite. Negru, galben, roșu și o nuanță deosebit de urâtă, roșie-maronie, cea a puricelui. Aceasta din urmă, se gândi el, trebuie să fi fost culoarea ei favorită. Ea avusese un set de ceai Rockingham, în care predominantă era această culoare decorată cu auriu.

   Ah, oftă domnul Satterthwaite, ce zile erau alea. Mai bine să intru. Poate servesc o ceașcă de cafea sau altceva. Va fi plină de lapte, cred, și probabil deja îndulcită. Dar totuși, trebuie să-ți umpli timpul cu ceva.

   Intră. Cafeneaua era practic goală. Era devreme, credea domnul Satterthwaite, ca oamenii să simtă nevoia unei cești de ceai. Și oricum foarte puțini oameni mai doreau ceai în zilele noastre. Adică, cu excepția unor oameni în vârstă la ei acasă.

   Era un cuplu tânăr lângă fereastra cea mai îndepărtată și două femei pălăvrăgind la o masă de lângă perete.

   - I-am spus ei, povestea una dintre ele, i-am spus: tu nu poți să faci un asemenea lucru. Nu, nu pot să admit așa ceva; i-am spus și lui Henry și el a fost de acord cu mine.

   Domnului Satterthwaite îi trecu prin cap că Henry trebuie să ducă o viață grea și că, fără îndoială, descoperise, că e întotdeauna înțelept să fie de acord, oricare ar fi fost propunerea ce-i era adusă la cunoștință. O femeie respingătoare cu o prietenă la fel de neagreabilă.

   Își îndreptă atenția spre cealaltă parte a clădirii, murmurând:

   - Ce-ar fi să arunc o privire?

   De serviciu era o femeie destul de plăcută la înfățișare, care spuse:

   - O, da, domnule. Avem un stoc bun în prezent.

   Domnul Satterthwaite se uită la ceștile colorate, apucă una sau două, examină cana pentru lapte, luă o zebră de porțelan și o studie, privi câteva scrumiere cu un model într-adevăr plăcut. Auzi scaune împinse în spate și, întorcând capul, văzu că cele două femei, între două vârste, discutând încă despre necazurile lor de mai înainte, achitaseră și erau pe punctul de a pleca.

   După ce au ieșit pe ușă, un bărbat înalt, într-un costum negru, intră. El se așeză la masa pe care femeile tocmai o părăsiseră. Era cu spatele la Satterthwaite, care se gândi că avea acea parte a corpului bine făcută. Subțire, puternică, mușchiuloasă, dar cam întunecată și cu o aliură sinistră pentru că era foarte puțină lumină în clădire. Satterthwaite se uită din nou la scrumiere.

   „Aș putea cumpăra o scrumieră, să nu-l dezamăgesc pe proprietarul magazinului”, se gândi el.

   Tocmai când era ocupat cu asta, soarele ieși brusc din nori.

   Nu-și dăduse seama că magazinul arăta întunecos din cauza lipsei de soare. Acesta trebuie să fi fost ascuns după un nor câtva timp. Se înnorase, își aminti el, cam atunci când ajunseseră la stația de service. Dar acum era din nou o explozie de lumină.

   Aceasta înmănunchease nuanțele de pe porțelan care se răsfrângeau într-o oglindă colorată de o formă oarecum ecleziastică ce ar fi trebuit, se gândi domnul Satterthwaite, să fi fost lăsată în casa ei de origine victoriană.

   Soarele se strecură prin geam și lumina cafeneaua întunecoasă. Într-un mod oarecum ciudat el lumină spinarea omului care tocmai se așezase acolo. În locul unei siluete îmbrăcată în negru, acum, acolo se afla un veston colorat. Roșu, albastru și galben. Și, deodată domnul Satterthwaite își dădu seama că se uita la ceea ce spera să găsească. Intuiția lui nu-i jucase nicio festă.

   El știa cine era cel care tocmai intrase și se așezase acolo. Știa atât de bine că nu era nevoie să aștepte până putea să-l privească în față. Renunță la porțelanuri, se întoarse în cafenea, ocoli masa rotundă și se așeză în fața omului care intrase.

   - Domnule Quin, spuse Satterthwaite. Știam cumva că trebuie să fii dumneata.

   Domnul Quin zâmbi.

   - Întotdeauna știi atât de multe lucruri, spuse acesta.

   - A trecut mult timp de când nu te-am văzut, remarcă Satterthwaite.

   - Oare contează timpul? spuse domnul Quin.

   - Poate nu. Ai dreptate. Poate nu.

   - Pot să-ți ofer ceva răcoritor?

   - Au ceva răcoritor pe-aici? întrebă Satterthwaite nesigur. Cred că trebuie să fi intrat în acest scop.

   - Niciodată nu ești prea sigur de scopul cuiva, nu-i așa? observă domnul Quin.

   - Mă bucur atât de mult să te reîntâlnesc, exclamă domnul Satterthwaite. Știi, aproape uitasem. Vreau să zic, uitasem felul în care vorbești, lucrurile pe care le spui. Lucrurile la care mă faci să mă gândesc, lucrurile pe care mă determini să le fac.

   - Eu... te determin să le faci? Greșești. Ai știut întotdeauna singur ce doreai să faci și de ce doreai să le faci și de ce știai atât de bine că ele trebuie făcute.

   - Eu simt asta numai când ești de față.

   - O nu, spuse domnul Quin zâmbitor. N-am nimic de-a face cu asta. Eu doar - așa cum ți-am spus adesea - eu doar sunt în trecere.

   - Astăzi ești în trecere prin Kingsbourne Ducis.

   - Și tu ești în trecere pe aici. Te duci într-un anume loc. Așa e?

   - Mă duc în vizită la un foarte bun prieten. Un prieten pe care nu l-am văzut de foarte mulți ani. E bătrân acum. Oarecum invalid. A avut congestie cerebrală. S-a refăcut destul de bine, dar nu se știe niciodată.

   - Locuiește singur?

   - Mă bucur să-ți spun că nu. Familia lui s-a întors din străinătate, adică ceea ce a rămas din familia lui. Locuiesc cu el de câteva luni bune. Sunt fericit că mă pot duce să-i văd pe toți reuniți. Adică pe cei pe care i-am văzut mai înainte și pe cei pe care încă nu i-am văzut.

   - Te referi la copii?

   - Copii și nepoți, oftă domnul Satterthwaite.

   Doar pentru o clipă fu trist că n-avusese el însuși copii, nici nepoți și nici strănepoți. De obicei, nu regreta asta deloc.

   - Au o cafea turcească specială aici, spuse domnul Quin. De o calitate cu adevărat bună. Restul este, după cum ai ghicit, cam neîngurgitabil. Dar o ceașcă de cafea turcească se poate servi, nu-i așa? Hai să comandăm, pentru că îmi închipui că foarte curând îți vei continua peregrinarea sau ce-i asta.

   În ușă apăru un mic câine negru. Intră și se așeză lângă masă și se uită în sus la domnul Quin.

   - Îți aparține? întrebă Satterthwaite.

   - Da. Să-ți fac cunoștință cu Hermes.

   Îl mângâie pe câine pe cap.

   - Cafea, rosti el. Spune-i lui Ali.

   Câinele cel negru plecă de la masă, trecu printr-o ușă din capătul prăvăliei. Îl auziră lătrând scurt, incisiv. Reapăru imediat și împreună cu el un tânăr cu un ten foarte negru, purtând un pulover verde ca smaraldul.

   - Cafea, Ali, comandă domnul Quin. Două cafele.

   - Cafea turcească. Nu-i așa, domnule?

   El zâmbi și dispăru. Câinele se așeză jos din nou.

   - Povestește-mi, spuse domnul Satterthwaite, unde-ai fost și ce-ai făcut și de ce nu te-am văzut atât de mult timp.

   - Doar ți-am spus că timpul nu înseamnă mare lucru. E clară în mintea mea și cred că este clară și în a ta ocazia cu care ne-am întâlnit ultima dată.

   - O foarte tragică ocazie, murmură domnul Satterthwaite. Nu-mi prea place să mă gândesc la ea.

   - Din cauza morții? Dar moartea este întotdeauna o tragedie. Ți-am mai repetat asta mai înainte.

   - Nu, zise domnul Satterthwaite, poate moartea aceea - cea la care ne gândim amândoi - n-a fost o tragedie. Dar cu toate acestea...

   - Dar cu toate acestea, viața contează cu adevărat. Ai perfectă dreptate, bineînțeles, recunoscu domnul Quin. Perfectă dreptate. Viața contează. Nu vrem ca cineva tânăr, cineva care este fericit, sau ar putea fi fericit, să moară. Niciunul dintre noi nu dorește asta, nu-i așa? Acesta este motivul pentru care trebuie să salvăm întotdeauna o viață când sosește comanda.

   - Ai o comandă pentru mine?

   - Eu... o comandă pentru tine?

   Fața prelungă, tristă a lui Harley Quin se lumină de zâmbetul său deosebit de încântător.

   - Eu nu am comenzi pentru dumneata, domnule Satterthwaite. N-am avut niciodată comenzi. Singur cunoști lucruri, vezi lucruri, știi ce să faci, ce să faci cu ele. N-are nicio legătură cu mine.

  - Ba da, are, spuse domnul Satterthwaite. N-o să-mi schimbi părerea în privința asta. Dar povestește-mi. Unde ai fost în ceea ce este prea scurt să numim timp?

   - Ei bine, am fost încolo și încoace. În diferite țări, clime deosebite, aventuri diverse. Dar în principal, ca de obicei, doar în trecere. Cred că tu ai mai multe să-mi povestești, nu numai despre ceea ce ai făcut, dar și despre ceea ce ai de gând să faci acum. Mai mult despre locul unde te duci. Cu cine o să te întâlnești. Cum sunt prietenii tăi.

   - Sigur c-am să-ți spun. M-aș bucura să-ți povestesc pentru că mă întrebam, gândindu-mă că-i cunoști pe prietenii la care mă duc. Când n-ai văzut o familie de mult timp, când n-ai fost în relații strânse cu ei de foarte mulți ani, urmează întotdeauna un moment tensionat când reiei vechi prietenii și vechi legături.

   - Ai atâta dreptate, spuse domnul Quin.

   Cafeaua turcească a fost adusă în ceșcuțe de tip oriental. Ali le așeză cu un zâmbet și de depărtă. Domnul Satterthwaite sorbi încântat.

   - Dulce ca dragostea, neagră ca noaptea și fierbinte ca iadul. Asta-i vechea zicală arabă, nu-i așa?

   Harley zâmbi și dădu aprobator din cap.

   - Da, spuse Satterthwaite, trebuie să-ți povestesc unde mă duc, deși ceea ce am să fac nu prea contează. Mă duc să reînnoiesc vechi prietenii, să fac cunoștință cu tânăra generație. Tom Addison, cum ți-am mai spus, este un foarte vechi prieten de-al meu. Apoi, cum se întâmplă adesea, viața ne-a despărțit. El a fost în serviciul diplomatic, a plecat în străinătate la mai multe posturi, pe rând. Câteodată m-am dus și am locuit la el, alteori l-am văzut când se întorcea în Anglia. Unul din primele sale posturi a fost în Spania. S-a căsătorit cu o spaniolă, o fată brunetă foarte frumoasă, numită Pilar. A iubit-o foarte mult.

   - Au avut copii?

   - Două fete. Una blondă ca tatăl, pe nume Lily și a doua, Maria, care semăna cu mama ei spaniolă. Eu am fost nașul lui Lily. Firesc, nu-i vedeam prea des pe niciunul dintre copii. De 2-3 ori pe an, ori dădeam o petrecere pentru Lily, ori mergeam s-o văd la școală. Era o fată blândă și frumoasă. Foarte devotată tatălui ei și el ținea foarte mult la ea. Dar între aceste întâlniri, aceste reînnoiri de prietenie, am trecut prin timpuri grele. Trebuie să știi despre ele la fel de bine ca și mine. Eu și contemporanii mei am avut dificultăți în a ne întâlni în timpul anilor de război. Lily s-a căsătorit cu un pilot din Air Force. Un pilot pe un bombardier. Până ieri îi uitasem și numele. Simon Gilliatt. Șef de escadrilă.

   - A fost omorât în război?

   - Nu, nu. A scăpat teafăr. După război și-a dat demisia din Air Force și împreună cu Lily au plecat în Kenya, cum au făcut mulți. S-au stabilit acolo și au trăit foarte fericiți. Au avut un fiu, un băiețel numit Roland. Mai târziu, când a fost la școală în Anglia, l-am văzut o dată sau de două ori. Cred că ultima dată avea 12 ani. Un băiat drăguț. Avea părul roșu ca tatăl său. Nu l-am mai văzut de atunci, așa că aștept cu nerăbdare să-l reîntâlnesc astăzi. Are acum 23-24 de ani. Timpul trece atât de repede.

   - E căsătorit?

   - Nu. Nu încă.

   - Ah. Perspective de căsătorie?

   - Ei bine, m-a mirat ceva ce Tom Addison spunea în scrisoarea lui. Există o verișoară. Fata mai mică, Maria, s-a căsătorit cu un doctor din partea locului. N-am cunoscut-o niciodată prea bine. A fost foarte trist. A murit la naștere. Fetița ei a fost botezată Inez, un nume ales de bunica ei spaniolă. S-a întâmplat s-o văd pe Inez numai o dată de când s-a făcut mare. Un tip de brunetă spaniolă care seamănă foarte mult cu bunica ei. Dar te plictisesc cu toate astea.

   - Nu. Vreau să te-ascult. E foarte interesant pentru mine.

   - Mă întreb de ce, se minună domnul Satterthwaite.

   Se uită la domnul Quin cu acel ușor aer bănuitor care-l cuprindea câteodată.

   - Vrei să cunoști totul despre această familie. De ce?

   - Poate, ca să-mi fac o imagine a ei, în minte.

   - Ei bine, casa la care mă duc se numește Doverton Kingsbourne. Este o casă veche, destul de frumoasă. Nu atât de deosebită ca să inviți turiști, ca s-o ții deschisă pentru vizitatori în zile speciale. Doar o casă de țară liniștită în care să locuiască un englez, ce și-a servit țara, și se reîntoarce ca să se bucure de o viață tihnită, când se apropie vârsta pensionării. Tom a îndrăgit întotdeauna viața la țară. I-a plăcut pescuitul. Era un bun trăgător și-am petrecut zile foarte fericite împreună în casa părinților săi. Multe dintre vacanțele mele am stat la Doverton Kingsbourne. Și toată viața am păstrat imaginea aia în minte. Niciun loc nu semăna cu Doverton Kingsbourne. Nicio altă casă nu era la fel. De câte ori treceam pe lângă ea mă întorceam numai ca să revăd, printre copaci, imaginea aleii celei lungi, care duce până-n fața casei, să surprind râul unde obișnuiam să pescuim și să mă uit la casă. Îmi aminteam toate lucrurile pe care le făcusem cu Tom. El era un om de acțiune. Un bărbat care a făcut multe în viața lui. Și eu... eu sunt doar un holtei bătrân.

   - Ești mai mult decât atât, spuse domnul Quin. Ești un om care ți-ai făcut prieteni, care a avut mulți prieteni și și-a ajutat mult prietenii.

   - Ei, dacă o luăm așa. Poate că ești prea generos.

   - Câtuși de puțin. Ești o plăcută companie. Povestirile pe care le spui, lucrurile pe care le-ai văzut, locurile vizitate. Evenimentele curioase care ți s-au întâmplat în viață. Ai putea scrie o întreagă carte despre ele, zise domnul Quin.

   - Tu ai fi principalul personaj, dacă aș face-o.

   - Nu, nu așa, spuse domnul Quin. Eu sunt cel în trecere. Asta-i tot. Dar continuă. Mai povestește-mi.

   - E o adevărată cronică de familie ce-ți povestesc. Cum spuneam, au fost lungi perioade, ani de zile, când n-am văzut pe niciunul dintre ei. Dar ei au fost întotdeauna vechii mei prieteni. M-am întâlnit cu Tom și Pilar până când ea a murit, din nefericire, foarte tânără, cu Lily, fina mea, cu Inez, liniștita fiică a doctorului care locuiește în sat cu tatăl ei...

   - Câți ani are fata?

   - Inez are 19 sau 20 de ani, cred. M-aș bucura să mă împrietenesc cu ea.

   - Deci, în general, este o cronică fericită?

   - Nu în întregime. Lily, fina mea, cea care a plecat în Kenya cu soțul ei, a fost ucisă acolo într-un accident de automobil. A murit pe loc, lăsând în urma ei un copilaș de abia 1 an de zile, pe micul Roland. Simon, soțul ei, a suferit foarte mult. Era un cuplu neobișnuit de fericit. Totuși, cred că i s-a întâmplat cel mai bun lucru care s-ar fi putut. S-a recăsătorit cu o tânără văduvă a unui șef de escadrilă, un prieten de-al său și care avea și ea un copil de aceeași vârstă. Între micuțul Timothy și micul Roland era o diferență de numai 2-3 luni. Cred că mariajul lui Simon a fost destul de fericit, deși eu nu i-am văzut, întrucât ei au rămas să trăiască în Kenya. Băieții au fost crescuți ca frații. Au frecventat aceeași școală în Anglia și și-au petrecut vacanțele în Kenya. Desigur, nu i-am văzut de mulți ani. Cred că știi ce s-a întâmplat în Kenya. Unii oameni au reușit să rămână. Alții, prieteni de-ai mei, au plecat în vestul Australiei și s-au stabilit acolo fericiți cu familiile lor. Câțiva s-au întors acasă, în țară.

   Simon Gilliatt, soția și cei 2 copii au părăsit Kenya. Nu mai puteau duce viața dinainte, așa că s-au întors acasă și-au acceptat invitația care le fusese reînnoită anual de bătrânul Tom Addison. Au venit: ginerele, a doua soție a ginerelui său și cei 2 copii, acum băieți mari sau chiar flăcăi. Au venit să trăiască precum o familie și sunt fericiți. Cealaltă nepoată a lui Tom, Inez Horton, cum ți-am spus, locuiește în sat cu tatăl ei, doctorul, și-și petrece foarte mult timp, cred, la Doverton Kingsbourne cu Tom Addison, care ține foarte mult la nepoata lui. Se pare că sunt cu toții foarte fericiți.

   El m-a îndemnat de câteva ori că vin să-i văd. Să-i întâlnesc pe toți din nou. Așa că am acceptat invitația. Doar pentru un weekend. În anumite privințe va fi trist să-l revăd pe dragul meu Tom, oarecum invalid, poate nu cu o prea lungă șansă de viață, dar încă vesel și vioi, după câte pot să-mi dau seama. Și să văd din nou vechea casă, Doverton Kingsbourne. De ea se leagă toate amintirile mele din copilărie. Când nu ai trăit o viață plină de evenimente, când nu ți s-a întâmplat nimic personal, ceea ce e adevărat în cazul meu, tot ceea ce-ți rămâne sunt prietenii, casele și ceea ce ai făcut când erai copil, băiat și tânăr. Un singur lucru mă îngrijorează.

   - N-ar trebui să fii îngrijorat. Dar la ce te referi?

   - Aș putea fi dezamăgit. Casa pe care ți-o reamintești, pe care ai visat-o, s-ar putea, ca atunci când vii s-o revezi, să nu mai fie așa cu o țineai minte sau ți se arăta în somn. O nouă aripă i s-o fi adăugat, grădina s-o fi schimbat, tot felul de lucruri s-ar fi putut întâmpla. E foarte mult timp de când n-am mai fost acolo.

   - Cred că amintirile tale te vor însoți, spuse domnul Quin. Mă bucur că te duci acolo.

   - Mi-a venit o idee, spuse domnul Satterthwaite. Vino cu mine. Vino cu mine în vizita asta. Nu trebuie să te temi că nu vei fi bine primit. Dragul Tom Addison este tipul cel mai ospitalier din lume. Orice prieten de-al meu devine imediat prietenul lui. Vino cu mine. Trebuie. Insist.

   Făcând un gest impulsiv, domnul Satterthwaite era aproape să răstoarne ceașca de cafea de pe masă. O prinse la vreme.

   În acea clipă, ușa magazinului se deschise, clopoțelul demodat sunând.

   O femeie între două vârste intră. Abia își trăgea sufletul și părea puțin agitată. Arăta încă bine cu părul ei roșcat, cu ușoare tușe cenușii ici și colo. Avea pielea aceea fină și albă care se întâlnește adesea la cei cu părul roșu și ochii albaștri și își păstrase bine silueta. Nou venita aruncă o privire rapidă prin cafenea și se îndreptă imediat spre magazinul cu porțelanuri.

   - O! exclamă ea, mai aveți cești dintre acelea Arlechin.

   - Da, doamnă Gilliatt, am primit un nou stoc chiar ieri.

   - O, îmi pare atât de bine. Am fost foarte îngrijorată. M-am repezit încoace. Am luat o bicicletă de-a băieților. Au plecat pe undeva și n-am putut să găsesc pe niciunul, dar trebuia neapărat să fac ceva. A fost un accident nefericit azi dimineață cu câteva cești și așteptăm musafiri să sosească la ceai și alții după-amiază. Așa că dacă mi-ați putea da una albastră, una verde și, poate, ar fi bine să mai iau una roșie, de rezervă. Ăsta-i lucrul cel mai neplăcut la ceștile diferit colorate. Nu-i așa?

   - Da, știu că se spune că-i un dezavantaj că nu poți să înlocuiești întotdeauna culoarea anumită de care ai nevoie.

   Domnul Satterthwaite întorsese capul peste umăr și privea cu un anume interes la ceea ce se petrecea. Doamna Gilliatt, spusese vânzătoarea. Dar, desigur. Acum își dădu seama. Aceasta trebuie să fie, se ridică de la masă, oarecum ezitând și apoi făcu câțiva pași prin magazin.

   - Scuzați-mă, spuse el, sunteți cumva doamna Gilliatt de la Doverton Kingsbourne?

   - O, da. Sunt Beryl Gilliatt. Dumneavoastră înțeleg...

   Îl privi, își încruntă sprâncenele puțin. O femeie atrăgătoare, se gândi domnul Satterthwaite. Cu o față, poate, cam aspră, dar voluntară. Deci aceasta era a doua soție a lui Simon Gilliatt. Nu era frumoasă ca Lily, dar părea o femeie atractivă, plăcută și harnică.
   Deodată un zâmbet înflori pe fața doamnei Gilliatt.

   - Cred... da, bineînțeles. Socrul meu, Tom are o fotografie de-a dumneavoastră și trebuie să fiți musafirul pe care-l așteptăm în această după-amiază. Trebuie să fiți domnul Satterthwaite.

   - Exact, răspunse domnul Satterthwaite. Eu în persoană. Dar trebuie să-mi cer scuze că am întârziat atât de mult. Din nefericire, mașina mea a avut pană. Acum e în garaj, la reparat.

   - O, ce rău îmi pare pentru dumneavoastră. Dar ce rușine. Încă nu e ora ceaiului. Nu vă faceți griji. Oricum noi l-am amânat. După cum probabil ați auzit, m-am repezit aici să cumpăr câteva cești căci, din nefericire, unele au căzut de pe masă azi-dimineață. Ori de câte ori ai pe cineva la prânz, ceai sau cină se întâmplă câte ceva de genul ăsta.

   - Poftiți, doamnă Gilliatt, spuse vânzătoarea. Le împachetez aici. Să le pun într-o cutie?

   - Nu, învelește-le doar în hârtie, așează-le în coșul meu și totul va fi în ordine.

   - Dacă vă întoarceți la Doverton Kingsbourne, spuse domnul Satterthwaite, aș putea să vă duc cu mașina. Trebuie să sosească de la garaj dintr-o clipă într-alta.

   - Sunteți foarte bun. Aș vrea să pot accepta invitația, dar pur și simplu trebuie să duc înapoi bicicleta! Băieții vor fi supărați fără ea. Se duc undeva în seara asta.

   - Să vi-l prezint, spuse domnul Satterthwaite întorcându-se spre domnul Quin, care se ridicase și se apropiase. Acesta este un vechi prieten de-al meu, domnul Harley Quin, pe care l-am întâlnit din întâmplare. Încerc să-l conving să vină la Doverton Kingsbourne. Credeți că e posibil ca Tom să mai găzduiască un musafir peste noapte?

   - O, sunt sigură că se poate aranja, spuse Beryl Gilliatt. Sunt sigură că va fi încântat să vadă un alt prieten al dumneavoastră. Poate-i și prietenul lui.

   - Nu, nu, spuse domnul Quin, nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Addison, deși l-am auzit adeseori pe prietenul meu, domnul Satterthwaite, vorbind despre el.

   - Bine atunci, veniți cu domnul Satterthwaite. Ne va face plăcere.

   - Îmi pare foarte rău, spuse domnul Quin. Din nefericire, am o altă întâlnire. Chiar - se uită la ceasul lui - trebuie să plec imediat spre ea. Am întârziat deja, așa cum se întâmplă când te întâlnești cu prieteni vechi.

   - Poftiți, doamnă Gilliatt, interveni vânzătoarea. Va sta foarte bine în coșul dumneavoastră.

   Beryl Gilliatt puse pachetul cu grijă în coșul pe care-l ducea și-apoi se adresă domnului Satterthwaite:

   - Bine, atunci pe curând. Ceaiul îl servim abia la 5 și un sfert, așa că nu vă faceți griji. Îmi pare atât de bine că v-am întâlnit în cele din urmă, după ce am auzit atât de multe despre dumneavoastră.

   Își luă grăbită la revedere de la domnul Quin și ieși din magazin.

   - Se cam grăbește, nu-i așa? întrebă vânzătoarea, dar ăsta-i felul ei. Aș zice că face o grămadă de treabă toată ziua.

   Se auzi bicicleta care pornise afară.

   - Are personalitate, nu-i așa? remarcă domnul Satterthwaite.

   - Așa s-ar părea, spuse domnul Quin.

   - Și chiar nu te pot convinge să vii?

   - Eu sunt doar în trecere, repetă domnul Quin.

   - Și când o să te mai văd? te întreb acum.

   - O, nu peste foarte mult timp, zise convingător domnul Quin. Cred c-o să mă recunoști când o să mă vezi.

   - Nu mai ai altceva... altceva în plus să-mi spui? Nimic să-mi explici?

   - Ce să-ți explic?

   - Să-mi explici de ce te-am întâlnit aici.

   - Ești un om cu imense cunoștințe, spuse domnul Quin. Un cuvânt ar putea însemna ceva pentru tine. Cred că s-ar dovedi folositor.

   - Care cuvânt?

   - Daltonism, pronunță domnul Quin.

   Zâmbea.

   - Nu știu... se încruntă o clipă domnul Satterthwaite. Da. Da știu, doar numai un moment nu mi-am reamintit...

   - Deocamdată, la revedere, zise domnul Quin. Uită-ți mașina.

   Tocmai atunci mașina trecea prin fața ușii de la poștă. Domnul Satterthwaite ieși după ea. Era nerăbdător să nu-și mai piardă timpul și să-și facă gazdele să aștepte mai mult decât trebuia. Dar, în același timp era trist că-și lua rămas bun de la prietenul său.

   - Nu pot să fac nimic pentru tine? spuse el și tonul său era aproape melancolic.

   - Nu poți să faci nimic pentru mine.

   - Dar pentru altcineva?

   - Cred că da. E foarte probabil.

   - Sper că știi ce vrei să spui.

   - Am cea mai mare încredere în tine, spuse domnul Quin. Știi întotdeauna lucrurile. Ești un observator perspicace și cunoști înțelesul faptelor. Te asigur că nu te-ai schimbat.

   Mâna lui rămase o clipă pe umărul domnului Satterthwaite, apoi ieși și porni iute pe strada satului, în direcția opusă față de Doverton Kingsbourne.

   Domnul Satterthwaite urcă în mașină.

   - Sper că n-o să mai avem necazuri, oftă el.

   Șoferul îl asigură că nu.

   - Nu-i departe de aici, domnule. Cinci, șase kilometri și merge minunat acum.

   Porni la drum, întoarse mașina unde drumul se lărgea ca s-o ia în direcția de unde venise.

   Domnul Satterthwaite zise în sinea lui: „daltonism”. Încă nu-i spunea nimic, dar totuși simțea că ar fi trebuit. Era un cuvânt pe care-l mai auzise.

   „Doverton Kingsbourne” pronunță domnul Satterthwaite. Foarte încet, ca numai pentru el. Cele două cuvinte reprezentau ceea ce reprezentaseră întotdeauna. Un loc pentru o reuniune voioasă, un loc unde putea ajunge foarte repede. Un loc unde avea să se distreze; atât de mulți dintre acei pe care îi cunoscuse nu se mai aflau acolo. Dar Tom era. Vechiul lui prieten, Tom, și se gândi din nou la iarbă, lac, râu și la tot ce făcuseră împreună când erau băieți.

 

   Ceaiul se servea pe peluză.

   Treptele coborau de la ferestrele franțuzești ale sufrageriei spre locul unde, între un fac și un cedru libanez era așezat cadrul pentru ceaiul de după-amiază. Acolo se aflau două mese sculptate, vopsite în alb și diferite scaune de grădină. Unele cu spătar înalt și perne colorate, altele întinse pe care te puteai așeza cu picioarele lungite ca să dormi, dacă aveai chef să faci asta. Unele aveau parasolare ca să te ferească de căldură.

   Era începutul unei seri frumoase și iarba avea o culoare verde închis, plăcută. Lumina se strecura prin ramurile fagului și cedrul își profila silueta sa frumoasă pe cerul galben-roșiatic.

   Tom Addison își aștepta musafirul într-un scaun lung de nuiele, cu picioarele ridicate; domnul Satterthwaite observă cu un anume amuzament ceea ce-și amintea din multe alte ocazii în care-și întâlnise gazda, că acesta purta papuci confortabili de dormitor, necesari picioarelor sale puțin umflate de gută, dar că încălțămintea asta era ciudată. Un papuc era roșu, celălalt verde.

   Dragul de Tom, se gândi domnul Satterthwaite, nu s-a schimbat. Era același. Și-atunci îi trecu prin cap: „Ce idiot sunt. Sigur că știu ce înseamnă cuvântul. Cum de n-am înțeles imediat?”

   - Credeam că n-o să te mai arăți niciodată, împielițat bătrân, îl salută Tom Addison.

   Era încă un bărbat frumos, cu o față deschisă și ochi mari, cenușii, strălucitori, cu umeri lați care îi dădeau un aer de forță. Fiecare cută de pe fața sa trăda o bună dispoziție și bucuria de a-l revedea.

   - Nu pot să mă ridic să te întâmpin, îi explică Tom Addison. E nevoie de 2 oameni puternici și de un baston ca să mă pună pe picioare. Acum, cunoști familiuța noastră sau nu? Pe Simon îl cunoști, bineînțeles.

   - Cum nu. Au trecut foarte mulți ani de când te-am văzut, dar nu te-ai schimbat prea mult.

   Șeful de escadrilă Simon Gilliatt era un bărbat subțire, frumos, cu o claie de păr roșu.

   - Păcat că n-ați venit niciodată la noi în Kenya, spuse el. V-ar fi plăcut. V-am fi putut arăta o mulțime de lucruri. Dar nu poți să știi ce-ți rezervă viitorul. Credeam c-o să-mi las oasele în țara aia.

   - Avem un cimitir foarte drăguț aici, interveni Tom Addison. Nimeni nu a ruinat biserica noastră încă, restaurând-o și nu s-au construit prea multe noi clădiri în jur, așa încât este o mulțime de loc în cimitir. Și n-am mai adăugat pe nimeni pe lista aceea teribilă ca să ne micșoreze spațiul pentru morminte.

   - Ce conversație lugubră purtați, zise Beryl Gilliatt, zâmbind. Uite și băieții noștri, spuse ea, dar îi cunoașteți deja, nu-i așa, domnule Satterthwaite?

   - Nu cred că-i mai recunosc acum, răspunse acesta.

   Într-adevăr, ultima dată când îi văzuse pe cei 2 băieți fusese în ziua în care îi luase de la gimnaziu. Deși nu exista nicio relație de rudenie între ei, totuși băieții ar fi putut fi, așa cum se întâmpla adesea, luați drept frați. Aveam cam aceeași înălțime și amândoi părul roșu: Roland, probabil, moștenindu-l pe tatăl său și Timothy de la mama lui roșcată. Părea să existe și un fel de camaraderie între ei.

   Și cu toate astea, se gândi Satterthwaite, se deosebeau foarte mult. Diferența era mai clară când aveau, îți închipuia el, între 22 și 25 de ani. Nu vedea nicio asemănare între Roland și bunicul său. În afară de părul său roșu, nu semăna nici cu tatăl lui.

   Domnul Satterthwaite se întrebase câteodată dacă băiatul semăna cu Lily, mama lui moartă. Dar și în cazul ăsta nu putea vedea decât o foarte mică asemănare.

   În schimb, Timothy semăna mai mult cu fiul pe care l-ar fi putut avea Lily. Pielea albă, fruntea înaltă și delicatețea structurii osoase.

   Lângă el, o voce blândă spuse în șoaptă:

   - Eu sunt Inez. Nu cred că vă mai amintiți de mine. A trecut mult timp de când nu v-am mai văzut.

   O fată frumoasă, remarcă domnul Satterthwaite imediat. Un tip brunet. Își petrecu gândurile cu mult timp în urmă, în zilele când venise să fie cavaler de onoare la nunta lui Tom Addison cu Pilar. Se gândi că la Inez se vedea sângele ei spaniol, felul cum își ținea capul și frumusețea sa brunetă aristocratică.

   Tatăl său, doctorul Horton, se afla chiar în spatele ei. Un om de treabă și bun la suflet. Un generalist priceput, fără ambiții, valoros și devotat, se gândi Satterthwaite, un tată care-și iubea fiica. Evident, era imens de mândru de ea.

   Domnul Satterthwaite simți o fericire uriașă cuprinzându-l.

   Toți acești oameni, deși unii îi erau străini, i se păreau prieteni pe care îi cunoștea deja. Frumoasa fată brunetă, cei 2 băieți roșcați, Beryl Gilliatt, ocupată cu tava de ceai, aranjând ceștile și farfurioarele, făcându-i semn unei servitoare să aducă prăjiturile și platourile cu sendvișuri. Un ceai splendid. Existau scaune care se trăgeau la mese ca să te poți așeza confortabil și să mănânci tot ce doreai.

   Băieții se așezară și-l invitară pe domnul Satterthwaite între ei.

   Asta-i plăcut nespus. Își pusese în gând să discute întâi cu băieții, să vadă când de mult îi reaminteau de Tom Addison din vremea tinereții lui și se gândi: „Lily. Cât aș vrea ca Lily să fi putut fi aici, acum.”

   Aici era, se gândi domnul Satterthwaite. Aici, unde venise și fusese întâmpinat de tatăl și mama lui Tom, de o mătușă, sau cam așa ceva, acolo mai fusese un frate al bunicii și veri. Și-acum, nu erau atât de mulți în familie, dar era o familie. Tom cu papucii lui de dormitor, unul roșu, altul verde, bătrân dar încă vesel și fericit. Fericit fiindcă era înconjurat de-ai lui. Și era și Doverton, sau aproape așa cum fusese. Nu chiar atât de bine întreținut, poate, dar peluza se afla în condiție bună. Și acolo jos putea zări strălucirea râului printre copaci. Iar copacii erau mai mulți decât fuseseră. Casa trebuia, poate, văruită din nou, dar nu neapărat acum.

   În fond, Tom Addison era un om bogat. Cu un venit mare, poseda foarte mult pământ. Un om cu gusturi simple care cheltuia destul ca să întrețină casa asta, dar care nu era un cheltuitor în alte direcții. Acum călătorea sau mergea în străinătate rareori, dar primea. Nu dădea petreceri mari, doar prieteni. Prieteni care veneau să stea, prieteni care, de obicei, aveau o anumită legătură cu trecutul său. O casă primitoare.

   Se întoarse puțin în scaun, îndepărtându-l de la masă într-o parte, ca să poată vedea mai bine, în jos spre râu. Acolo se afla moara, desigur, și pe malul celălalt erau câmpurile. Și pe unul din câmpuri, se amuză când văzu un fel de sperietoare, o siluetă întunecată pe care păsările se așezau. Doar pentru o clipă se gândi că arăta precum domnul Harley Quin. Poate, se gândi domnul Satterthwaite, este prietenul mei Harley Quin.

   Era o idee absurdă și totuși dacă cineva ridicase sperietoarea și încerca s-o facă să arate ca domnul Quin, reușise căci aceasta avea acel tip de eleganță delicată străină majorității sperietorilor pe care le văzuse.

   - Vă uitați la sperietoarea noastră? întrebă Timothy. I-am dat un nume, știți. Îi spunem domnul Harley Barley.

   - Chiar? se minună domnul Satterthwaite. Doamne, asta mi se pare foarte interesant.

   - De ce vi se pare interesant? se amestecă Roly, cu o anumită curiozitate.

   - Ei bine, pentru că seamănă cu cineva pe care-l cunosc, al cărui nume se potrivește a fi Harley. Prenumele lui, adică.

   Băieții începură să cânte:

   „Harley Barley tot păzește,

   Harley Barley se-ostenește.

   Păzește grâu și neghină,

   Alungă trecătorii din grădină.”

   - Un sendviș cu castravete, domnule Satterthwaite sau preferați un pateu făcut de casă, îl întrebă Beryl Gilliatt.

   Domnul Satterthwaite acceptă pateul. Ea-i puse lângă el o ceașcă de culoare roșiatică - maronie, aceeași culoare pe care o admirase în magazin.

   Ce vesel arăta serviciul de ceai de masă. Galben, roșu, albastru, verde și tot restul. Se întrebă dacă fiecare își avea culoarea favorită. Observă că Timothy ținea o ceașcă roșie, Roland una galbenă. Lângă ceașca lui Timothy se găsea un obiect pe care domnul Satterthwaite nu-l putu identifica la început. Apoi își dădu seama că era o pipă din spumă de mare.

   Observând la ce se uita, Roland spuse:

   - Tim a adus-o cu el din Germania. O să moară de cancer tot fumând pipa aia mereu.

   - Tu nu fumezi, Roland?

   - Nu, sunt împotriva fumatului. Nu fumez nici țigări și nici nu iau droguri.

   Inez veni la masă și se așeză vizavi de el. Ambii tineri se întreceau s-o servească. Începură să discute și să râdă.

   Domnul Satterthwaite se simțea foarte fericit printre acești tineri. Nu pentru că îi acordau mai multă atenție decât le impunea politețea lor naturală. Dar îi plăcea să-i asculte. Îi plăcea, totodată, să-i studieze. Era aproape sigur că ambii tineri sunt îndrăgostiți de Inez. Dar asta nu era surprinzător. Apropierea determină asemenea lucruri. Veniseră să locuiască aici cu bunicul lor. O fată frumoasă, verișoara de gradul întâi a lui Roland trăia aproape, la doi pași.

   Domnul Satterthwaite își întoarse capul. Putea chiar să vadă casa printre pomi, unde se ridica la drum, dincolo de poarta principală. Era aceeași casă în care doctorul Horton locuise și data trecută, când venise aici, cu 7-8 ani în urmă.

   Se uită la Inez. Se întrebă care dintre cei 2 tineri era preferatul ei sau dacă sentimentele îi erau deja acaparate de altcineva. Nu era niciun motiv pentru care ea ar fi trebuit să se îndrăgostească de unul din aceste două specimene de tineri atrăgători ai sexului masculin.

   După ce mâncă atât cât dori, ceea ce nu însemna prea mult, domnul Satterthwaite își trase scaunul înapoi, schimbându-și puțin unghiul de percepție, în așa fel încât să poată privi totul din jurul său.

   Doamna Gilliatt era foarte ocupată. Foarte mult cu servitul, se gândi el, făcând mai mult zgomot pentru nimic decât era nevoie la masă. Oferea tot timpul oamenilor prăjituri, le lua ceștile și le umplea, întindea platourile în jur. Cumva, se gândi el, ar fi fost mai plăcut și mai natural dacă îi lăsa să se servească singuri. Dorea să nu facă atât de mult pe gazda.

   Se uită în direcția în care stătea întins în scaunul său Tom Addison.

   Și el o privea pe Beryl Gilliatt. Satterthwaite se gândi: „Nu-i place de ea. Nu. Lui Tom nu-i place. Poate că asta era de aștepta”. În fond luase locul propriei sale fiice, al primei soții al lui Simon Gilliatt, Lily.

   „Frumoasa Lily”, se gândi din nou domnul Satterthwaite și se întrebă de ce, pentru un anume motiv, simțea că, deși nu putea vedea pe nimeni asemenea ei, totuși Lily, într-un fel straniu, era prezentă acolo. Ea era aici, la acest ceai.

   „Cred că atunci când îmbătrânești începi să-ți imaginezi astfel de lucruri” spuse domnul Satterthwaite. „În fond, de ce n-ar fi Lily aici să-și vadă fiul!”

   Se uită cu afecțiune la Timothy și apoi, deodată, își dădu seama că nu-l privea pe fiul lui Lily. Timothy era fiul lui Beryl.

   „Cred că Lily știe că sunt aici. Cred c-ar vrea să vorbească cu mine” gândi domnul Satterthwaite. „O dragă, o dragă, nu trebuie să încep să-mi imaginez lucruri prostești.”

   Pentru un anume motiv se uită din nou la sperietoare. Acum nu arăta ca o sperietoare. Semăna cu domnul Harley Quin. Anumite efecte de lumină, ale apusului îi dădeau culoare și mai era un câine negru ca Hermes alergând după păsări.

   „Culoare”, gândi domnul Satterthwaite și se uită din nou la masă la setul de ceai și la oamenii care serveau ceaiul. „De ce mă aflu aici?” se întrebă în sinea lui. „De ce sunt aici și ce-ar trebui să fac? Există un motiv...”

   Acum știa, simțea, exista ceva, o criză, ceva care-i afecta, care-i afecta pe toți acești oameni sau numai pe unii dintre ei?

   Beryl Gilliatt, doamna Gilliatt era nervoiasă pentru un anume motiv. Pe margine de cuțit. Tom? Nu era nimic rău cu Tom. El nu era afectat. Un bărbat norocos care poseda această frumusețe, care poseda Dovertonul și avea un nepot, așa încât atunci când el murea, totul îi rămânea lui Roland. Toate acestea urmau să fie ale lui Roland. Spera Tom, ca Roland să se căsătorească cu Inez? Sau se temea de căsătoriile între veri de gradul întâi? Deși, se gândi domnul Satterthwaite, de-a lungul istoriei, frații s-au căsătorit cu surorile fără rezultate rele.

   „Nu trebuie să se întâmple nimic” își spuse Satterthwaite, „nu trebuie să se întâmple nimic. Trebuie să preîntâmpin totul.”

   Zău, gândurile sale erau ale unui nebun. O scenă pașnică. Un serviciu de ceai. Diferitele culori ale ceștilor Arlechin. Se uită la pipa din spumă de mare, care se afla lângă ceașca roșie. Beryl Gilliatt îi spuse ceva lui Timothy. Acesta dădu din cap, se ridică și se îndreptă spre casă. Beryl adună câteva farfurii goale de pe masă, aranjă un scaun, două, îi șopti ceva lui Roland care se duse să-i ofere o prăjitură doctorului Horton.

   Domnul Satterthwaite o urmărea cu privirea. Trebuia s-o urmărească. Trecu cu mâneca ei peste masă. El văzu o ceașcă roșie căzând. Se sparse de piciorul de fier al unui scaun. Înregistră scurta ei exclamație în timp ce aduna cioburile. Ea se duse spre ceașca de ceai, se întoarse și puse pe masă o ceașcă de un albastru deschis și o farfurioară. Așeză aproape de ea pipa din spumă de mare. Ea aduse ceaiul și turnă după care se îndepărtă.

   La masă nu se mai afla nimeni acum. Și Inez se ridicase și plecase. Se dusese să vorbească cu bunicul.

   „Nu înțeleg”, își spuse domnul Satterthwaite. „Ceva are să se întâmple. Ce se va întâmpla?”

   O masă cu cești diferit colorate și da, Timothy cu părul său roșu strălucind în soare. Părul roșu de aceeași nuanță, cu aceleași onduleuri atrăgătoare din părți ca părul dintotdeauna al lui Simon Gilliatt. Timothy se întoarse, rămase o clipă în picioare, uitându-se la masă cu o privire ușor uimită și apoi se duse unde se afla pipa din spumă de mare, lângă ceașca de un albastru deschis.

   Atunci se întoarse și Inez. Ea râse și spuse:

   - Timothy bei ceaiul dintr-o altă ceașcă. Ceașca albastră e a mea. A ta e cea roșie.

   Și Timothy spuse:

   - Nu fi proastă, Inez, știu care-i ceașca mea. Are zahăr înăuntru și ție nu-ți place. Prostii. Asta-i ceașca mea. Pipa-i lângă ea.

   Atunci își dădu seama domnul Satterthwaite. Ca un trăznet. Era nebun? Își imagina lucruri? Era ceva adevărat?

   Se ridică. Se repezi spre masă și cum Timothy dusese ceașca albastră la buze, strigă:

   - Nu bea din aia! spuse el. Nu bea, îți zic.

   Timothy se întoarse surprins. Satterthwaite își întoarse capul. Doctorul Horton, destul de speriat, se ridică și se apropie.

   - Ce se întâmplă, Satterthwaite?

   - Ceașca asta, e ceva în neregulă cu ea, rosti domnul Satterthwaite. Nu-l lăsa pe băiat să bea din ea!

   Horton privea uimit la ceașcă.

   - Dragul meu...

   - Știu ce spun. Ceașca roșie a fost a lui. Și ceașca roșie s-a spart. A fost înlocuită cu una albastră. El nu deosebește roșul de albastru, nu-i așa?

   Doctorul Horton arăta uluit.

   - Vrei să spui... vrei să spui... ca Tom?

   - Tom Addison. El nu deosebește culorile. Știi asta, nu-i așa?

   - Sigur că da. Știm cu toții. De aceea azi și-a pus papuci ciudați. Niciodată nu deosebește roșu de verde.

   - Același lucru e cu băiatul.

   - Dar nu se poate. Dar niciodată nu s-a manifestat așa ceva la Roland.

   - S-ar putea, totuși, nu-i așa? spuse domnul Satterthwaite. Am dreptate când mă gândesc la daltonism. Așa i se spune, nu-i așa?

   - Ăsta-i numele folosit, da.

   - Nu se moștenește la o fată, dar trece prin maă. Lily nu era daltonistă, dar fiul ei ar putea cu ușurință să nu deosebească culorile.

   - Dar, dragul meu Satterthwaite, Timothy nu este băiatul lui Lily. Roly este fiul lui Lily. Știu că ei cam seamănă. Au aceeași vârstă, aceeași culoare de păr și altele, dar poate nu-ți amintești.

   - Nu, făcu domnul Satterthwaite, nu mi-aș fi reamintit. Dar acum știu. Pot să văd asemănarea, Roland e fiul lui Beryl. Amândoi erau bebeluși, nu-i așa, când Simon s-a recăsătorit. Este foarte ușor pentru o femeie, care îngrijește 2 bebeluși, mai ales când amândoi urmează să aibă părul roșu. Timothy este fiul lui Lily și Roland este băiatul lui Beryl. Al lui Beryl și al lui Christopher Eden. Nu există niciun motiv pentru care el să fie daltonist. Știu asta, îți spun. O știu!

   Văzu ochii doctorului Horton trecând de la unul la altul. Timothy, fără să audă ceea ce vorbeau, stătea în picioare, ținând ceașca albastră și privind uluit.

   - Am văzut-o când le-a cumpărat, spuse domnul Satterthwaite. Ascultă-mă, omule. Trebuie să mă asculți. Mă cunoști de mulți ani. Știi că nu greșesc când spun un lucru categoric.

   - E foarte adevărat. Nu știu să fi făcut vreo greșeală.

   - Ia-i ceașca aia, spuse domnul Satterthwaite. Du-o în laboratorul tău, sau la un farmacist și analizați ce e în ea. Am văzut-o pe femeia aia cumpărând ceașca. A cumpărat-o de la magazinul din sat. Știa, deci, că ea va sparge o ceașcă roșie, o va înlocui cu una albastră și că Timothy nu va ști niciodată cât de diferite sunt culorile.

   - Cred că ești nebun, Satterthwaite. Dar, totuși, am să fac ceea ce spui.

   Se duse la masă și întinse mâna după ceașca albastră.

   - Te super dacă mă uit la ea? întrebă doctorul Horton.

   - Nu, poftim, spuse Timothy.

   Arăta ușor surprins.

   - Cred că e spărtură în porțelan, aici. Destul de interesant.

   Beryl venea pe peluză. Venea repede și arțăgoasă.

   - Ce faceți? Ce e? Ce se întâmplă?

   - Nu-i nimic, spuse doctorul Horton vesel. Vreau numai să le arăt băieților o mică experiență pe care am s-o fac cu o ceașcă de ceai.

   Se uită la ea îndeaproape și-i văzu expresia de teamă, de teroare. Domnul Satterthwaite observă întreaga schimbare de pe fața ei.

   - Ai vrea să vii cu mine, Satterthwaite? Știi, doar o mică experiență. O chestie de a testa porțelanul și diferitele lui calități în ziua de azi. Recent a fost făcută o descoperire foarte interesantă.

   Tot vorbind, mergea pe iarbă cu domnul Satterthwaite după el și cei 2 tineri discutând între ei în urma lor.

   - Ce vrea să facă doctorul acum, Roly? întrebă Timothy.

   - Nu știu, răspunse Roland. Se pare că i-au venit niște idei extraordinare. Bine, o să aflăm despre asta mai târziu, cred. Haide să ne luăm bicicletele.

   Beryl Gilliatt se întoarse brusc. O luă rapid, înapoi spre casă. Tom Addison strigă:

   - S-a întâmplat ceva, Beryl?

   - Am uitat ceva, spuse Beryl Gilliatt, asta-i tot.

   Tom Addison se uită întrebător spre Simon Gilliatt.

   - S-a întâmplat ceva cu soția ta? întrebă el.

   - Beryl? O nu, nu știu nimic. Cred că e vreun fleac de care a uitat. Pot să te ajut cu ceva, Beryl? strigă el.

   - Nu. Nu, mă întorc mai târziu.

   Ea își răsuci capul, uitându-se la bătrânul care stătea lungit în scaun. Spuse deodată cu reproș:

   - Bătrând prost ți-ai încurcat din nou papucii. Nu se potrivesc. Știi că ți-ai pus un papuc roșu și unul verde?

   - Ah! Am făcut-o din nou, ia uite? spuse Tom Addison. Mie mi se pare că au exact aceeași culoare. Doar știți, e ciudat, dar asta e!

   Ea trecu pe lângă el, grăbind pasul.

   Atunci domnul Satterthwaite și doctorul Horton au ajuns la poarta care dădea în șosea. Auziră o bicicletă cu motor pornind în viteză.

   - Ea a plecat, spuse doctorul Horton. A fugit. Cred c-ar fi trebuit s-o oprim. Se va mai întoarce?

   - Nu, zise domnul Satterthwaite, cred că n-o să se mai întoarcă. Poate, cel mai bine, e să lăsăm lucrurile așa.

   - Ce vrei să spui?

   - E o casă veche, sublinie domnul Satterthwaite. Și o familie veche. O familie bună. Nimeni nu dorește necaz, scandal, ceva care să planeze asupra ei. Cred că cel mai bine e s-o lăsăm să plece.

   - Tom Addison n-a plăcut-o niciodată, spuse doctorul Horton. Niciodată. A fost întotdeauna politicos și bun, dar nu i-a plăcut de ea.

   - Și trebuie să ne gândim și la băiat, spuse domnul Satterthwaite.

   - Băiatul? Ce vrei să spui?

   - Celălalt băiat, Roland. El nu trebuie să știe ce a încercat să facă mama lui.

   - De ce-a făcut-o? De ce naiba a făcut-o?

   - Nu mă îndoiesc acum că ea a făcut-o, spuse domnul Satterthwaite.

   - Nu. Nici eu nu mă mai îndoiesc. I-am văzut fața, Satterthwaite, când s-a uitat la mine. Atunci am știut că ceea ce spuseseși era adevărat. Dar, de ce?

   - Lăcomia, cred, opină domnul Satterthwaite. Cred că ea nu avea niciun ban al ei. Soțul ei, Christopher Eden, era, foarte probabil, un băiat drăguț, dar nu dispunea de mijloace materiale. Pe când nepotul lui Tom Addison avea să moștenească o groază de bani. O mulțime. Proprietatea de aici din jur are o valoare enormă. N-am nicio îndoială că Tom Addison va lăsa marea majoritate a ceea ce posedă nepotului său. Ea o dorea pentru propriul ei fiu și, prin propriul ei fiu, bineînțeles, pentru ea însăși. E o femeie lacomă.

   Domnul Satterthwaite își întoarse deodată capul.

   - A luat foc ceva acolo, spuse el.

   - Doamne sfinte, așa e. O, e sperietoarea de pe câmp. Vreun tânăr sau altcineva i-o fi dat foc. Dar, n-avem de ce să ne îngrijorăm. Nu-i nimic în apropiere. Se va stinge de la sine când va arde toată.

   - Da, rosti domnul Satterthwaite. Bine, poți continua, doctore. N-ai nevoie de mine să te ajut în testele dumitale.

   - Nici nu mă îndoiesc de ceea ce o să găsesc. Nu știu substanța exactă, dar am ajuns la concluzia ta că această ceașcă albastră conține moarte.

 

   Domnul Satterthwaite intrase pe poartă. Se îndrepta acum în direcția în care sperietoarea ardea. În spatele ei soarele apunea. Un remarcabil apus de soare în seara aceea. Culorile sale se difuzau prin aerul dimprejur, luminând sperietoarea care ardea.

   - Deci, în felul ăsta ai hotărât să pleci, spuse domnul Satterthwaite.

   Privi ușor surprins căci în apropierea flăcărilor zări silueta înaltă, subțire a unei femei. O femeie îmbrăcată în argintiu. Ea se îndrepta spre domnul Satterthwaite.

   El se opri încremenit, privind-o.

   - Lily, spuse el, Lily.

   O vedea foarte clar acum. Era Lily care venea spre el. Prea departe ca să-i zărească fața, dar știa foarte bine cine era.

   Doar pentru o clipă sau două se întrebă dacă altcineva o vedea sau dacă imaginea ei era numai pentru el. Spuse, nu prea tare, doar în șoaptă:

   - E-n regulă, Lily, fiul tău e în siguranță.

   Atunci ea se opri. Lily ridică o mână la buze. El nu-i vedea zâmbetul, dar știa că zâmbea. Ea îi trimise un sărut prin vârful degetelor și-apoi se întoarse. Se îndreptă spre locul unde sperietoarea se transforma într-o masă de cenușă.

   - Ea pleacă din nou, spuse Satterthwaite. Pleacă cu el. Pleacă împreună. Ei aparțin aceleași lumi, desigur. Ei bine numai - oamenii de felul acesta vin numai când este un caz de dragoste sau moarte, sau amândouă.

   Credea că nu o s-o mai revadă pe Lily, dar se întrebă peste cât timp îl va reîntâlni pe domnul Quin.

   Se întoarse, traversă peluza spre masa din grădină cu serviciul de ceai „Arlechin”, spre vechiul său prieten Tom Addison. Beryl n-o să se mai întoarcă. Era sigur de asta. Doverton Kingsbourne se afla din nou în siguranță.

   Peste peluză veni în salturi micul câine negru. Se apropie de domnul Satterthwaite, gudurându-se puțin și dând din coadă. În zgardă era o bucată de hârtie îndoită.

   Domnul Satterthwaite se repezi și o scoase, netezind-o; pe ea, cu litere colorate, era scris un mesaj:

   „FELICITĂRI! PE CURÂND” H.Q.

   - Mulțumesc, Hermes, spuse domnul Satterthwaite și-l privi pe câinele negru ce traversa pajiștea pentru a se alătura celor două siluete care - el știa sigur - se aflau acolo, dar nu le mai putea vedea. 

 

SFÂRȘIT