Mai îmbătător decât vinul, Nora Roberts

 1-5

PROLOG

  

         În noaptea în care a fost asasinat, Bernardo Baptista a cinat simplu, cu pâine, brânză şi o sticlă de Chianti. Vinul era cam tânăr, iar Bernardo nu mai prea era. Niciunul nu avea să îmbătrânească în continuare.

   La fel ca pâinea şi brânza, Bernardo era un om simplu. De cincizeci şi unu de ani, de când se căsătorise, trăia în aceeaşi căsuţă de pe colinele blânde din nordul Veneţiei. Acolo fuseseră crescuţi cei cinci copii ai lui. Şi tot acolo murise şi soţia lui. Acum, în vârstă de 73 de ani, Bernardo locuia singur, cu cea mai mare parte a familiei la o aruncătură de băţ distanţă, pe marginile marii podgorii Giambelli unde lucrase încă din tinereţe.
   O cunoscuse pe La Signora de când era mică şi fusese învăţat să-şi descopere capul ori de câte ori o vedea trecând. Chiar şi acum, dacă venea din California înapoi la castello şi la podgorie, Tereza Giambelli se oprea din mers dacă-l vedea. Şi vorbeau despre vechile vremuri, când bunicii lor munciseră la vie.
   Signore Baptista, aşa îl numea Tereza. Iar el o admira mult pe La Signora, şi toată viaţa îi fusese credincios, ei şi alor ei. Timp de peste 60 de ani, Bernardo participase la prepararea vinurilor Giambelli. Avuseseră loc multe schimbări - unele în bine, după părerea lui Bernardo, altele nu la fel de pozitive. Văzuse multe la viaţa lui.
   Prea multe, socoteau unii. Viile, legănate în somnul dulce al iernii, aveau să înverzească curând. Artrita îl împiedica să mai muncească mult cu mâinile, ca pe vremuri, dar totuşi ieşea în fiecare dimineaţă să-şi privească fiii şi nepoţii ducând tradiţia mai departe.
   Un Baptista lucrase întotdeauna pentru Giambelli. Şi, în opinia lui Bernardo, întotdeauna avea să fie aşa. În ultima noapte a celor 73 de ani ai vieţii sale, Bernardo a privit peste vii - viile lui, observând ce se făcuse, ce mai era de făcut, şi ascultând cum şuiera printre aracii viei vântul de decembrie. De la fereastra pe unde acel vânt încerca să se strecoare înăuntru, Bernardo vedea coardele viţei căţărându-se încet pe pante. În timp, aveau să se îmbrace cu frunze şi viaţă, fără să se usuce ca omul. Acesta era miracolul strugurilor.
   Vedea umbrele şi contururile marelui castello care domnea peste acele vii şi peste cei ce le îngrijeau. Acum era pustie, singură în noapte şi în iarnă, când în castello dormeau numai servitorii, iar strugurii încă mai aşteptau să se nască.
   Lui Bernardo îi era dor de primăvară şi de vara cea lungă care-i urma, când soarele îi încălzea măruntaiele şi pârguia roadele tinere.
   Dorea, cum dorise toată viaţa, încă o recoltă. Frigul îl durea pe Bernardo până-n măduva oaselor.
   Se gândea să încălzească puţin din supa pe care i-o adusese nepoata lui, dar Annamaria nu era cea mai grozavă bucătăreasă.
   Gândindu-se la acest lucru, îşi făcuse datoria cu brânza şi sorbise din vinul bun şi cu buchet plin, lângă micul foc. Era mândru de munca lui de-o viaţă, din care o parte se găsea în paharul unde lumina focului lucea cu licăriri de un roşu adânc, profund. Vinul fusese primit în dar, printre multe altele, cu ocazia pensionării, deşi toţi ştiau că pentru Bernardo pensia nu era decât o formulă tehnică. Cu toată durerea din oase şi slăbirea inimii, Bernardo avea să umble mai departe prin vie, să guste strugurii, să privească cerul şi să adulmece aerul.
   Trăia pentru vin. Murea pentru vin.
   Bea, moţăind lângă foc, cu o pătură potrivită împrejurul picioarelor lui subţiratice. Deşi prin minte îi treceau imagini cu plantaţii scăldate în soare, cu soţia lui râzând, cu el însuşi învăţându-şi fiul cum să susţină o viţă tânără, cum să taie una matură. Cu La Signora, stând lângă el între rândurile viei.
   „Signore Baptista,“ îi spunea ea când feţele le erau încă tinere, „ni s-a dăruit o lume. Trebuie s-o apărăm.“
   Şi o apăraseră. Vântul şuiera la ferestrele căsuţei. Focul se stingea în cămin. Iar când durerea îl lovi ca un pumn, strângându-i de moarte inima, ucigaşul lui Bernardo se afla la 10 mii de kilometri distanţă, înconjurat de prieteni şi asociaţi, savurând un somon gătit impecabil şi un Pinot Blanc de soi ales.

PARTEA ÎNTÂI

TĂIATUL

   „Un om e un mănunchi de relaţii, un nod de rădăcini, ale căror flori şi roade formează lumea.”
   RALPH WALDO EMERSON

CAPITOLUL 1

   Sticla de Castella di Giambelli Cabernet Sauvignon se vânduse la licitaţie cu 125 de mii 500 de dolari americani.
   O grămadă de bani, îşi spunea Sophia, pentru acea combinaţie de vin şi sentiment. Vinul din vechea sticlă fusese produs din strugurii recoltaţi în anul când Cezare Giambelli înfiinţase podgoria Castello di Giambelli, pe o proprietate deluroasă, la nord de Veneţia.
   Pe vremea aceea, castello-ul fusese fie o păcăleală, fie un semn de optimism suprem, în funcţie de punctul de vedere. Casa modestă a lui Cezare şi mica vinărie de piatră nu arătau deloc ca nişte castele. Dar viile lui erau regale, iar din aceste vii Cezare îşi clădise un imperiu.
   După aproape un secol, până şi un Cabernet Sauvignon era mai savuros pus în salată decât băut, dar datoria Sophiei nu era aceea de a discuta cu omul care dădea banii.
   Bunica ei avusese dreptate, ca întotdeauna. Aveau să plătească gras pentru privilegiul de a poseda o parte din istoria familiei Giambelli.
   Sophia notă ultima licitare şi numele cumpărătorului, deşi era improbabil să le uite, pentru memoriul pe care avea să-l trimită bunicii sale la sfârşitul licitaţiei.
   Participa la acţiune nu numai ca director de public relations care concepuse şi implementase promovarea şi catalogul licitaţiei, ci şi ca reprezentantă a familiei Giambelli la acel eveniment precentenar în exclusivitate.
   În această calitate, stătea tăcută în fundul sălii, urmărind licitările şi prezentările. Stătea picior peste picior, într-o poziţie elegantă, cu spatele drept, aşa cum învăţase la şcoala mânăstirească. Purta un taior negru cu dungi, croit în talie, în care reuşea să arate atât sobru, cât şi de o feminitate totală.
   Adică exact în modul cum se considera Sophia. Faţa îi era ascuţită, un triunghi auriu-pal dominat de ochii căprui mari, adânciţi în cap, şi gura lată, mobilă. Avea pomeţii proeminenţi, bărbia ca un vârf de diamant, trăsăturile sculptate parte ca ale unei zâne, parte ca ale unei amazoane. În mod deliberat şi nemilos, îşi folosea faţa ca armă atunci când i se părea cea mai bună soluţie.
   După părerea ei, uneltele erau făcute pentru a fi folosite - şi folosite cu succes. În urmă cu un an, îşi tăiase părul lung până la talie într-o tunsoare ca o bonetă neagră cu breton ţepos.
   Îi stătea bine.
   Sophia ştia perfect ce anume îi stătea bine.
   Purta un singur şirag de perle antice pe care i le dăruise bunica ei la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani şi avea o expresie de interes politicos. O considera expresia tatălui ei pentru sala de consiliu.
   Ochii i se luminară şi colţurile gurii se arcuiră uşor când fu prezentat următorul articol.
   Era o sticlă de Borolo din recolta pe care bunicul ei o numise Di Tereza, în cinstea naşterii bunicii ei.
   Acea serie particulară purta pe etichetă un portret al Terezei la vârsta de zece ani, anul când vinul fusese considerat suficient de îmbătrânit în butoaiele de stejar şi îmbuteliat.
   Acum, la 67 de ani, Tereza Giambelli era o legendă vie, al cărei renume de podgodreancă îl eclipsase chiar şi pe cel al bunicului ei. Aceea era prima sticlă cu eticheta respectivă oferită vreodată la vânzare sau înstrăinată din familie. Conform aşteptărilor Sophiei, licitaţia fu vioaie şi însuflețită.
   Omul aşezat lângă ea bătu cu degetul în fotografia sticlei, publicată în catalog:
   - Semănaţi cu ea.
   Sophia se foi uşor pe scaun, îi zâmbi, mai întâi lui - un domn distins, cam la vreo 60 de ani - apoi imaginii fetei care privea cu seriozitate dintr-o sticlă de vin roşu.
   - Vă mulţumesc.
   Marshall Evans, îşi aminti ea. Afaceri imobiliare, Fortune 500 a doua generaţie.
   Îşi impunea să cunoască numele şi datele esenţiale ale pasionaţilor şi colecţionarilor de vinuri cu buzunare adânci şi gusturi rafinate.
   - Sperasem ca La Signora să participe la licitaţia de azi. Se simte bine?
   - Da. Dar e foarte ocupată.
   Pagerul din buzunarul jachetei vibră.
   Cam nemulţumită de întrerupere, Sophia îl ignoră, pentru a urmări licitaţia.
   Ochii ei scrutară sala, observând semnalele. Ridicarea dezinvoltă a unui deget, în rândul 3, ridică preţul cu încă 500. O înclinare subtilă din cap, pe rândul cinci, supralicită.
   În cele din urmă, Borolo-ul depăşi Cabernet Sauvignon-ul cu o mie cinci sute, iar Sophia se întoarse să-i întindă mâna omului de lângă ea.
   - Felicitări, domnule Evans. Contribuţia dumneavoastră pentru Crucea Roşie Internaţională va fi folosită cu succes. Din partea familiei şi companiei Giambelli, sper să vă bucuraţi de câştig.
   - Nu încape nicio îndoială, îi luă el mâna, ridicând-o la buze. Am avut plăcerea s-o cunosc pe La Signora, cu mulţi ani în urmă. E o femeie extraordinară.
   - Este, într-adevăr.
   - Poate că nepoata dumneaei ar dori să ia cina cu mine astă seară?
   Era destul de bătrân ca să-i fie tată, dar Sophia era prea europeană ca să se simtă descurajată de un asemenea detaliu. Altădată ar fi acceptat şi, fără îndoială, compania lui i-ar fi făcut plăcere.
   - Îmi pare rău, dar am o întâlnire. Eventual cu ocazia următoarei mele călătorii în Est, dacă sunteţi liber.
   - Voi avea grijă să fiu.
   Cu un surâs cald, Sophia se ridică:
   - Dacă mă scuzaţi...
   Ieşi din sală, scoţându-şi pagerul din buzunar ca să vadă numărul.
   Făcu un ocol spre salonul doamnelor, uitându-se la ceas şi luând telefonul din poşetă. După ce formă numărul, se aşeză pe o canapea, cu carnetul şi organizatorul electronic pe genunchi.
   După o săptămână lungă şi istovitoare la New York, era încă activă şi, consultându-şi lista de întâlniri, descoperi încântată că avea timp să-şi facă şi câteva cumpărături înainte de a trebui să se schimbe pentru cină.
   Jeremy DeMorney, medită ea. Asta însemna o seară elegantă, sofisticată. Un restaurant franţuzesc, discuţii despre mâncare, călătorii şi teatru. Şi, desigur, despre vin.
   El fiind un descendent al familiei DeMorney, cea cu podgoria La Coeur, iar ea o mlădiţă a neamului Giambelli, urmau să aibă loc câteva tentative jucăuşe de a-şi smulge unul altuia secrete profesionale.
   Şi şampanie.
   Perfect, avea poftă de aşa ceva.
   Toate, urmate de o încercare scandalos de romantică de a o ademeni în pat.
   Sophia se întrebă dacă şi pentru una ca asta avea poftă.
   Era atrăgător şi putea fi amuzant. Poate că, dacă n-ar fi ştiut amândoi că tatăl ei se culcase o dată cu soţia lui Jeremy, ideea unei mici aventuri n-ar fi părut atât de penibilă şi oarecum incestuoasă.
   Oricum, trecuseră ani de zile...
   - Maria, spuse Sophia, când îi răspunse servitoarea familiei Giambelli. Am primit un apel de la mama. E liberă?
   - A, da, Miss Sophia. Spera s-o sunaţi. Un moment...
   Sophia şi-o imagină pe servitoare străbătând grăbită aripa casei, căutând prin camere ceva de pus în ordine după ce Pilar Giambelli Avano făcuse deja ea însăşi ordine.
   Mama ei ar fi fost mulţumită într-o căsuţă plină cu trandafiri, unde să poată coace pâine, să brodeze şi să-şi îngrijească grădina. Ar fi avut o jumătate de duzină de copii. Şi când colo, trebuie să se mulţumească numai cu ea.
   - Sophia, tocmai mă duceam spre seră. Aşteaptă. Să-mi trag respiraţia. Nu mă aşteptam să suni aşa de repede. Credeam că eşti în plină licitaţie.
   - S-a terminat. Şi cred că putem spune că a fost un succes fără egal. Diseară am să faxez un memoriu cu datele, sau dimineaţă la prima oră. Acum, trebuie să mă duc şi să rezolv ce mai e de rezolvat. Pe-acolo e totul în regulă?
   - Mai mult sau mai puțin. Bunica ta a ordonat o întrunire la vârf.
   - Of, mamă, doar nu moare iar. Ne-a mai făcut figura asta şi acum 6 luni.
   - Opt, o corectă Pilar. Da’ cine mai stă să numere? Îmi pare rău, fetiţo, însă insistă. A chemat avocaţii pentru o nouă refacere a testamentului. Şi mi-a dat broşa cu camee de la mama ei, ceea ce înseamnă că gândeşte în viitor.
   - Parcă ţi-o dăduse data trecută.
   - Nu, atunci a fost aia cu boabe de chihlimbar. A chemat pe toată lumea. Trebuie să te întorci.
   - Bine, bine.
   Sophia îşi privi organizatorul şi-i suflă o bezea de rămas bun lui Jeremy DeMorney.
   - Termin aici şi pornesc. Dar, zău aşa, mama, obiceiul ăsta al ei de-a muri şi a-şi reface testamentul la fiecare câteva luni e foarte incomod.
   - Eşti o fată bună, Sophia. Am să-ţi las bobiţele de chihlimbar.
   - Mersi mult, râse Sophia şi închise.

   Peste două ore, zbura spre vest, întrebându-se dacă peste 40 de ani urma să aibă şi ea puterea de a face un singur semn cu degetul, pentru ca toţi să se-adune buluc în jurul ei.
   Simpla idee o făcu să zâmbească, în timp ce se rezema de spătar, cu un pahar de şampanie şi acordurile lui Verdi în căşti.
   Nu toţi se-adunau buluc. Tyler MacMillan era la câteva minute distanţă de Villa Giambelli, nu la câteva ore, dar considera că viile erau mult mai urgente decât o chemare la La Signora.
   Şi o şi spuse.
   - Ei, haide, Ty. Poţi să-ţi iei câteva ore libere.
   - Nu acum.
   Ty se plimba prin birou, nerăbdător să ajungă din nou în vie.
   - Îmi pare rău, bunicule. Ştiu cât de vital e plivitul de iarnă, iar Ţereza ştie şi ea.
   Îşi mută telefonul portabil la cealaltă ureche. Nu putea suferi portabilele. Le pierdea mereu.
   - Viile MacMillan au nevoie de tot atâta îngrijire ca viile Giambelli.
   - Ty...
   - M-ai pus şef aici. Îmi fac datoria.
   - Ty, repetă Eli. Tereza şi cu mine suntem la fel de devotaţi viilor MacMillan ca şi celor de sub eticheta Giambelli, de 20 de ani suntem aşa. Te-am pus şef fiindcă eşti un podgorean excepţional. Tereza are planurile ei. Planuri care te implică şi pe tine.
   - Săptămâna viitoare.
   - Mâine.
   Eli nu punea prea des piciorul în prag; nu aşa lucra el. Dar, când era necesar, o făcea fără cruţare.
   - La ora 1. La prânz. Îmbrăcat cum se cuvine.
   Tyler îşi privi încruntat cizmele vechi şi tivul destrămat la pantalonilor groşi.
   - Asta-i în toiul zilei, la naiba!
   - Eşti singurul de la MacMillan capabil să taie via, Tyler? Se pare că-n sezonul trecut ţi-ai cam pierdut din muncitori.
   - Am să vin. Dar spune-mi un lucru.
   - Sigur că da.
   - Asta-i ultima dată c-o să moară, măcar pentru un timp?
   - La 1, replică Eli. Încearcă să fii punctual.
   - Bine, bine, bine, mormăi Tyler, dar numai după ce închise telefonul.
   Îşi adora bunicul. Până şi pe Tereza o adora, poate fiindcă era atât de sâcâitoare. Când bunicul lui se însurase cu moştenitoarea familiei Giambelli, Tyler avea unsprezece ani. Se îndrăgostise de podgorii, de unduirea colinelor, de umbrele din grote, de cavernele uriaşe ale beciurilor.
   Şi, într-un sens foarte real, se îndrăgostise de Tereza Louisa Elana Giambelli, acea persoană subţire ca un bici, dreaptă ca un vătrai, uneori înfricoşătoare, pe care prima oară o văzuse îmbrăcată cu pantaloni şi cizme ca ale lui, umblând cu paşi mari printre plantele de muştar, spre şirurile viilor.
   Îi aruncase o singură privire, înălţase o sprânceană neagră şi tăioasă ca briciul şi îl găsise bleg şi orăşenizat. Dacă era vorba să-i fie nepot, îi spusese ea, trebuia să se călească.
   Făcuse om din el. Îl plivise de la vârsta de 11 ani, instruindu-l spre a deveni ceea ce era. Dar nu-i era stăpână. Printr-o ironie a sorţii, toată munca ei îl transformase în singurul om care-i nesocotea poruncile.
   Ridicând din umeri, Tyler ieşi din birou. Putea lipsi câteva ore, o ştiau la fel de bine ca el. Viile MacMillan angajau cei mai buni lucrători.
   Dar adevărul era că detesta acele reuniunile numeroase şi pompoase pe care le convoca familia Giambelli. Erau ca un circ plin de acrobaţii pestriţe în mai multe arene. Nu le puteai ţine socoteala şi oricând era posibil ca unul dintre tigri să sară din cuşcă, repezindu-ţi-se în beregată.
   Atâta lume, atâtea probleme, atâtea prefăcătorii şi intrigi obscure.
   Se simţea mai bine umblând prin vie, verificând butoaiele sau discutând cu podgorenii lui calităţile Chardonnay-ului de anul ăsta.
   Nu mai era orăşenizat, nici bleg. Trecuse de 1 metru 80 şi avea un trup sculptat de munca pe dealuri şi preferinţa spaţiilor libere. Mâinile îi erau late, înăsprite de bătături, cu degete lungi care se pricepeau să scormonească delicat sub frunzele de viţă.
   Părul tindea să i se cârlionţeze dacă uita să se tundă, ceea ce i se întâmpla adesea, şi avea o culoare şatenă închisă cu înspicări roşcate, ca un vin burgund vechi la lumina soarelui.
   Chipul cu oase aspre îi era mai mult colţuros decât agreabil, cu riduri ce începeau să i se răsfire la colţurile ochilor de un albastru limpede şi calm care putea deveni dur ca oţelul.
   Cicatricea din lungul maxilarului, pe care o avea de când căzuse de pe o grămadă de pietre, la treisprezece ani, nu-l supăra decât când îşi amintea să se bărbierească. Ceea ce trebuia să facă înaintea prânzului de-a doua zi. Cei care lucrau pentru el îl considerau un om drept, deşi adesea cu vederi cam înguste. Îl mai considerau şi un artist, ceea ce l-ar fi uluit complet.
   Pentru Tyler MacMillan, artistul era strugurele.
   Ieşi în aerul tăios al iernii.
   Mai avea două ore până la apusul soarelui şi o vie de îngrijit.

   Donato Giambelli avea o durere de cap monstruoasă. O chema Gina şi era soţia lui.
   Când venise chemarea la Los Angeles, Don era angajat într-o partidă de amor trosnitor cu actuala lui amantă, o aspirantă la actorie plină de talente, cu coapsele destul de puternice ca să spagă nucile.
   Spre deosebire de soţia lui, amanta nu pretindea altceva decât un flecuşteţ din când în când şi o călăreală năduşită de 3 ori pe săptămână. N-avea nevoie de conversaţie.
   În unele momente, Gina nici nu cerea altceva.
   Trăncănea la el.
   Trăncănea la fiecare dintre cei trei copii ai lor. Trăncănea la mama lui până când aerul din turboreactorul companiei vibra de torentul interminabil al cuvintelor.
   Prins între palavrele ei, zbieretele ţâncului, tropăielile micului Cezare şi ţopăitul Terezei Maria, Don se gândea foarte serios să deschidă sasul şi să-şi arunce naibii toată familia din avion.
   Numai mama lui tăcea - iar asta, doar fiindcă luase un somnifer, o pastilă contra răului de avion, o pilulă anti-alergică şi Dumnezeu mai ştie ce altceva, înghiţindu-le pe toate cu două pahare de Merlot înainte de a-şi pune masca opacă pe ochi şi a da în primire.
   Îşi petrecuse aproape toată viaţa îndopată cu medicamente şi cufundată în inconştienţă. Pe moment, Don o considera o pildă de înţelepciune.
   Nu putea decât să stea pe loc, cu tâmplele vâjâindu-i, blestemând-o pe mătuşă-sa Tereza pentru că insistase să vină cu tot neamul.
   Era vicepreşedinte executiv al firmei Giambelli din Veneţia, nu? Afacerile aveau nevoie de prezenţa lui, nu de-a familiei. De ce îl năpăstuise Dumnezeu cu o asemenea familie?
   Nu că nu i-ar fi iubit. Cum să nu-i iubească? Dar ţâncul era gras ca un curcan îndopat, iar Gina îşi şi scotea un sân pentru guriţa lui lacomă.
   Cândva, sânul acela fusese o adevărată operă de artă. Auriu, tare şi cu gust de piersică. Acum, se întindea ca un balon prea umflat şi, dacă ar fi avut chef să-l guste, aromat cu bale de plod.
   Iar muierea făcea deja aluzii că mai voia încă unul.
   Femeia cu care se însurase el fusese coaptă, opulentă, cu trupul plin de sex şi cu capul gol ca o tobă.
   Perfecţiunea întruchipată. În numai 5 ani, devenise grasă, şleampătă şi cu capul plin - de copii. Era de mirare că Don îşi căuta consolarea pe de lături?
   - Donny, cred că Zia Tereza te-aşteaptă cu-o ditamai avansarea, şi ne vom muta cu toţii în castello.
   Murea de poftă după casa cea mare a familiei Giambelli - toate acele camere frumoase, cu atâţia servitori... Copiii ei aveau să fie crescuţi în lux şi privilegii. Haine elegante, cele mai bune şcoli şi, într-o zi, toată averea familiei Giambelli la picioare.
   Doar ea era singura care-i dăruia lui La Signora copii, nu? Trebuia să conteze cu ceva.
   - Cezare, îi spuse Gina fiului ei, care tocmai smulgea capul păpuşii soră-sii. Termină! Uite, ai făcut-o să plângă. Ia, dă-ncoa’ păpuşa aia. O repară mămica.
   Micul Cezare, cu ochii scăpărând, aruncă vesel capul peste umăr şi începu să-şi sâcâie sora.
   - În engleză, Cezare! îl ameninţă Gina cu degetul. Mergem în America. Ai să vorbeşti în engleză cu Zia Tereza şi-ai să-i arăţi ce băiat deştept eşti.
   Tereza Maria, urlând că-i murise păpuşa, luă capul smuls şi o luă la goană în lungul salonului, pradă durerii şi furiei.
   - Cezare! Fă ce zice mama!
   Drept răspuns, băiatul se trânti pe jos, dând din mâini şi din picioare.
   Don sări din fotoliu şi plecă împleticit să se închidă în sanctuarul biroului său din avion.

   Lui Anthony Avano îi plăceau cele mai alese lucruri. Îşi alesese mansarda cu etaj din Back Bay, San Francisco, cu grijă şi meticulozitate, apoi îl angajase pe cel mai bun decorator din oraş să i-o aranjeze.
   Camerele lui îi reflectau concepţia de gust clasic - de la pereţii tapetaţi cu mătase şi covoarele orientale până la mobila de stejar lăcuit.
   Arta modernă, care pentru el nu însemna absolut nimic, reprezenta, i se spusese, un contrapunct frapant cu eleganţa discretă.
   Unii dintre detractorii lui spuneau că Tony Avano se născuse cu gust. În gură - tot. Nu i-ar fi contrazis. Dar cu bani, după părerea lui Tony, se putea cumpăra tot gustul de care avea nevoie un om.
   La un singur lucru se pricepea. La vin. Avea un nas superior. Iar acel nas urcase statornic treptele ierarhiei din corporaţia Giambelli, California.
   Cu 30 de ani în urmă, acelaşi nas o luase de soţie pe Pilar Giambelli. N-avusese nevoie nici de doi ani pentru a începe să amuşineze după alte femei.
   Tony era primul care recunoştea că femeile erau slăbiciunea lui.
   Existau atât de multe, în fond. O iubise pe Pilar cât de profund era el capabil să iubească altă fiinţă omenească. Desigur, îşi iubise propria funcţie privilegiată în organizaţia Giambelli, ca soţ al fiicei lui La Signora şi tată al nepoatei acesteia.
   Din acest motiv încercase, ani de zile, să fie cât mai discret cu slăbiciunea lui. Slăbiciunea care în cele din urmă îl costase căsnicia, măcar în sens tehnic, dacă nu şi legal.
   El şi Pilar trăiau despărţiţi de 7 ani. Niciunul dintre ei nu înaintase divorţul. Pilar, pentru că îl iubea şi ar fi nemulţumit-o enorm pe Tereza. Menţineau o relaţie politicoasă, chiar rezonabil de amicală, iar Tony îşi păstra postul de preşedinte comercial al firmei Giambelli, California.
   Şapte ani respectaseră această limită civilizată. Acum, se temea foarte tare că ajunsese pe punctul de a cădea dincolo de ea. Rene insista să se căsătorească. Asemenea unui bolid aerodinamic, Rene avea obiceiul de a se repezi spre ţelul ales, doborând toate obstacolele.
   Discuţiile cu ea îl lăsau pe Tony moleşit şi ameţit.
   Era de o gelozie violentă, autoritară, pretenţioasă şi predispusă spre bosumflări îngheţate.
   Tony murea după ea. La 32 de ani, Rene era cu 27 de ani mai tânără decât el, fapt care îi mângâia amorul propriu. Faptul de a şti că o interesau şi banii lui, pe lângă celelalte nu-l deranja deloc - ba chiar, o respecta pentru asta.
   Era îngrijorat că, dacă-i dădea ceea ce dorea, avea să piardă tocmai lucrul pentru care îl dorea ea.
   A naibii încurcătură.
   Ca s-o rezolve, Tony proceda ca întotdeauna când avea dificultăţi.
   Le ignora cât de mult posibil.
   Studiind vederea spre golf, în timp ce sorbea dintr-un vermut mic, Tony o aştepta pe Rene să termine cu îmbrăcatul pentru seara în oraş.
   Şi era îngrijorat că nu mai avea timp.
   Soneria îl făcu să întoarcă, încruntat, capul. Nu aşteptau pe nimeni. Întrucât era seara liberă a majordomului, se duse să răspundă.
   De cum deschise uşa, chipul i se însenină.
   - Sophia, ce surpriză plăcută!
   - Tată.
   Sophia se ridică uşor pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. Ridicol de chipeş, ca întotdeauna, îşi spuse ea. Genele bune şi chirurgul plastic excelent îi priau de minune.
   Se strădui să nu ia în seamă scurtul junghi instinctiv de nemulţumire, încercând să se concentreze asupra junghiului la fel de scurt şi instinctiv de afecţiune.
   - Tocmai am venit de la New York şi am vrut să te văd înainte de a porni spre vilă.
   Îi scrută chipul - neted, aproape neridat şi, cu siguranţă, netulburat. Părul brunet era încărunţit atrăgător pe la tâmple, ochii albaştri erau limpezi. Avea o bărbie pătrată, cu o gropiţă în mijloc. Când era mică, îi plăcea să-şi bage degetul înăuntru, făcându-l să râdă.
   - Văd că te pregăteşti să ieşi, comentă ea, observându-i smokingul.
   - În curând.
   O luă de mână, trăgând-o în casă.
   - Dar am timp destul. Ia loc, prinţeso, şi spune-mi ce mai faci. Cu ce să te servesc?
   Sophia îi aplecă paharul spre ea. Mirosi, mulţumită.
   - Ce bei şi tu, e perfect.
   Scrută încăperea, în timp ce Tony mergea spre bar. Numai paradă şi niciun pic de substanţă. Tipic pentru tatăl ei.
   - Te duci mâine?
   - Unde să mă duc?
   Sophia înclină capul:
   - La vilă.
   - Nu, de ce?
   Luă paharul, gânditoare, în timp ce sorbea.
   - N-ai primit un telefon?
   - În legătură cu ce?
   Sophia era în dilemă.
   Tony o înşelase pe mama ei, îşi încălcase cu nepăsare jurămintele de când îl ştia, iar în cele din urmă le părăsise pe amândouă, fără o singură privire în urmă. Dar continua să facă parte din familie, iar familia era chemată la vilă.
   - La Signora. Unul din summit-urile ei cu avocaţii, am auzit. N-ar strica să fii şi tu acolo.
   - A, da, mă rog, eu de fapt...
   Se întrerupse, când intră Rene.
   Dacă exista o fată de afiş pentru regina amantelor, îşi spuse Sophia, simţind cum îi veneau dracii, Rene Fox era aceea.
   Înaltă, plină de curbe şi blondă de blondă. Rochia Valentino cuprindea un trup tonifiat nemilos, reuşind să arate modestă şi elegantă în acelaşi timp. Părul îi era adunat în creştet, de unde se revărsa pe spate, scoţându-i în evidenţă faţa frumoasă şi răsfăţată, cu buze senzuale, pline - de colagen, îşi spuse veninos Sophia - și ochi verzi, vicleni.
   Alesese diamante, ca să se asorteze cu rochia Valentino, şi îi scânteiau irizat pe pielea netedă.
   Cam cât de mult îl costaseră pietrele alea pe tatăl ei? se întrebă Sophia.
   - Bună, salută ea, luând încă o sorbitură de vermut pentru a-şi alunga gustul amar din gură. Rene, nu-i aşa?
   - Da, de aproape 2 ani. Tot Sophia?
   - Da, de 26.
   Tony îşi drese glasul. După părerea lui, nimic nu era mai periculos decât două femei gata să-şi scoată ochii.
   - Rene, Sophia tocmai a venit de la New York.
   - Nu zău?
   Distrându-se de minune, Rene luă paharul lui Tony şi sorbi.
   - Acum înţeleg de ce arăţi cam răvăşită. Noi tocmai plecam la o petrecere. Poţi veni cu noi, adăugă ea, luându-l pe Tony de braţ. Cred că am în debara ceva care să-ţi vină bine.
   Dacă-i era dat să se ia de păr cu Rene, n-avea de gând s-o facă în apartamentul tatălui ei, după un zbor transcontinental.
   Sophia avea să aleagă ea însăşi locul şi momentul.
   - Foarte amabil din partea ta, dar m-aş simţi penibil îmbrăcată cu ceva prea larg pentru mine. Şi, adăugă ea, cu o voce dulce ca mierea, tocmai pornesc spre nord. Afaceri de familie.
   Puse paharul jos.
   - Distracţie plăcută.
   Porni spre uşă, unde Tony o ajunse din urmă ca s-o bată uşor, împăciuitor, pe umăr.
   - De ce nu vrei să vii cu noi, Sophia? Arăţi minunat aşa cum eşti.
   - Nu, mulţumesc.
   Se întoarse spre el, iar ochii li se întâlniră. Ai lui erau plini de scuze spăşite.
   O expresie pe care Sophia o văzuse de prea multe ori ca să mai aibă încredere.
   - Nu prea am chef de petreceri.
   Şi îi trânti uşa în nas, făcându-l să tresară.
   - Ce voia? vru să ştie Rene.
   - Era doar în trecere, cum am spus.
   - Fiica ta nu face niciodată ceva fără motiv.
   Tony ridică din umeri.
   - Poate s-o fi gândit să mergem împreună spre nord, mâine dimineaţă. Tereza a trimis o convocare.
   Ochii lui Rene se îngustară.
   - Nu mi-ai spus.
   - La mine n-a ajuns.
   Expediind problema, Tony preferă să se gândească la petrecere şi la intrarea pe care aveau să şi-o facă.
   - Arăţi fabulos, Rene. Mare păcat să acoperi rochia asta, chiar şi cu hermină. Să-ţi aduc etola?
   - Cum adică, la tine n-a ajuns? trânti Rene pe masă paharul gol. Funcţia ta la Giambelli e cu siguranţă mai importantă decât a fiică-tii.
   Iar Rene era foarte hotărâtă ca această situaţie să nu se schimbe.
   - Dacă baba cheamă familia, te duci şi tu. Mâine mergem cu maşina.
   - Amândoi? Dar...
   - E ocazia ideală ca să pui piciorul în prag, Tony, şi să-i spui lui Pilar că vrei să divorţezi. Vom sta puţin astă seară, ca să fim amândoi cu mintea limpede.
   Se apropie de el şi-şi trecu degetele peste obrazul lui. Cu Tony, ştia prea bine, manipularea cerea ordine ferme şi compensaţii fizice, îmbinate judicios.
   - Iar la noapte, când ne întoarcem, am să-ţi arăt ce poţi aştepta de la mine după ce vom fi căsătoriţi. Când ne întoarcem, Tony...
   Se aplecă spre el, muşcându-i în joacă buza de jos.
   - Poţi să faci tot ce vrei.
   - Hai mai bine s-o dăm încolo de petrecere.
   Rene râse, ferindu-se de mâinile lui.
   - E importantă. Şi vei avea timp să te gândeşti la ce vrei să-mi faci. Adu-mi hermina, vrei, iubitule?
   În seara aceea, îşi spuse Rene, în timp ce Tony se ducea să i-o aducă, se simţea exact ca o hermină.
   În seara aceea, se simţea bogată.

CAPITOLUL 2

   Valea şi colinele care se înălţau în jurul ei purtau o mantie subţire de zăpadă.
   Viile, ca nişte soldaţi aroganţi şi adeseori temperamentali, urcau pe pante, cu coardele golaşe sfredelind ceaţa liniştită care prefăcea munţii din zare în umbre palide.
   În zorile perlate, podgoria dormea înfrigurată.
   Acea privelişte paşnică dăduse naştere unei averi, unei averi care era mizată iar şi iar, în fiecare sezon. Cu natura ca partener şi ca duşman.
   Pentru Sophia, facerea vinului era o artă, o afacere, o ştiinţă. Dar mai era şi cel mai important joc din lume.
   De la o fereastră a vilei bunicii sale, studia terenul. Era sezonul plivitului, iar Sophia se bucura că fusese chemată, ca să asiste personal.
   Totuşi, nu putea sta mult. Avea treburi în San Francisco. Pregătirea unei noi campanii de publicitate.
   Centenarul tocmai se punea pe picioare. Şi, cu succesul licitaţiei de la New York, etapele următoare aveau nevoie de supravegherea ei.
   Vin vechi pentru un mileniu nou, îşi spuse ea. Villa Giambelli: începe următorul secol al valorii. Dar aveau nevoie de ceva proaspăt, ceva rafinat, pentru piaţa tânără.
   Cei care cumpărau vin pe fugă, înhăţând impulsiv o sticlă ca s-o ducă la o petrecere.
   Ei bine, avea să se gândească. Era sarcina ei, să se gândească la aşa ceva. Şi, dacă-şi punea mintea la muncă, nu se mai gândea la tatăl ei şi la intriganta de Rene.
   Nu era treaba ei, îşi reaminti Sophia.
   N-o privea cu nimic dacă tatăl lui avea chef să se înhăiteze cu-o fostă prezentatoare de lenjerie cu inima mică şi scofâlcită ca o stafidă.
   Se mai făcuse de râs şi nu încăpea nicio îndoială că îl aştepta aceeaşi soartă.
   Şi-ar fi dorit să-l poată urî pentru asta, pentru jalnica lui slăbiciune de caracter şi modul inofensiv în care-şi neglija propria fiică. Dar iubirea statornică pe care i-o nutrea nu voia să se dea la o parte. Ceea ce o făcea să fie la fel de nechibzuită ca mama ei.
   La niciuna dintre ele nu ţinea la fel de mult ca la croiala costumului. Şi, la două minute după ce dispăreau din ochii lui, nu le mai învrednicea nici cu un gând.
   Era o canalie. Perfect egoist, sporadic afectuos şi întotdeauna neglijent. Ceea ce, probabil, făcea parte din farmecul lui.
   În timp ce scruta colinele, Sophia văzu două siluete mergând prin ceaţă. Bărbatul, înalt şi costeliv, cu o căciulă maro veche pe cap. Femeia, dreaptă ca o prăjină, cu cizme şi pantaloni bărbăteşti, şi părul alb ca zăpada de sub picioare.
   Un collie Border lipăia pe lângă ei. Bunicii, făcându-şi plimbarea de dimineaţă, împreună cu bătrâna şi nemărginit de credincioasa Sally.
   Vederea lor îi ridică moralul. Indiferent ce se schimba în viaţa ei, orice ajustări aveau loc, aceasta era o constantă. La Signora şi Eli MacMillan.
   Şi viile.
   Se repezi de la fereastră să-şi ia haina şi să li se alăture.

   La 63 de ani, Tereza Giambelli era o femeie statuară şi tăioasă ca un brici, la trup şi la minte. Învăţase arta viticulturii de la bunicul ei.
   Îşi însoţise tatăl în California, la numai 3 ani, pentru a transforma pământul văii mănoase în vin. Devenise bilingvă şi călătorise încontinuu între California şi Italia, la fel cum alte fete făceau naveta la terenul de joacă.
   Se măritase cu un bărbat aprobat de familia ei şi învăţase să-l iubească. Cu el, făcuse o fiică - şi, spre îndelungata ei suferinţă, 2 băieţi născuţi morţi.
   Îşi îngropase soţul când avea numai treizeci de ani. Şi niciodată nu-i preluase numele, nici nu i-l dăduse singurului lor copil.
   Era o Giambelli, iar această moştenire, această responsabilitate, era mai vitală şi mai sacră chiar şi decât căsătoria.
   Avea un frate pe care-l iubea, preot, în Veneţia. Mai avusese unul, mort pe front înainte de a fi apucat să cunoască viaţa. Îi venera memoria, deşi aceasta se înceţoşa tot mai mult.
   Şi mai avea o soră pe care o considera în cel mai bun caz neghioabă, aducătoare pe lume a unei fiice şi mai neghioabe.
   Ei îi revenise sarcina de a duce mai departe linia familiei, arta familiei. Şi o făcuse.
   Cununia ei cu Eli MacMillan fusese gândită cu grijă şi planificată scrupulos. O considerase o fuziune, întrucât viile lui erau de cel mai ales soi şi stăteau cuibărite mai jos de ale ei, în vale. Era un om cumsecade şi, lucru mai important, un bun podgorean.
   Îl considera asemenea Merlotului, al cărui buchet mai blând se contopea cu puternicul şi asprul ei Cabernet Sauvignon. O combinaţie potrivită, producătoare de rezultate excelente.
   Era încă un bărbat arătos. Tereza nu privea cu nepăsare aceste lucruri, întrucât în ele se citeau genele. La fel de important era din ce aluat era plămădit omul, ca şi ceea ce făcea el însuşi cu viaţa lui.
   Deşi avea cu 10 ani mai mult decât ea, nu dădea niciun semn de bătrâneţe. Numai în bunicul ei avusese Tereza mai multă încredere, şi ţinea la el mai mult decât la oricare alt bărbat de alt sânge. Eli îi cunoştea toate planurile şi aproape toate secretele.
   - Sophia a venit azi-noapte, târziu.
   - Aha.
   Eli îi puse o mână pe umăr, în timp ce mergeau printre şirurile de viţe. Era un gest simplu, obişnuit pentru el. Tereza avusese nevoie de câtva timp pentru a se deprinde cu o asemenea atingere dezinvoltă din partea unui bărbat, a unui soţ. Şi chiar de mai mult timp, pentru a ajunge să se bazeze pe el.
   - Credeai că nu vine?
   - Ştiam c-avea să vină.
   Tereza era prea obişnuită să fie ascultată, ca să se mai îndoiască.
   - Dacă venea direct de la New York, ar fi ajuns aici mai devreme.
   - Ei, o fi avut şi ea o întâlnire... Sau a făcut nişte cumpărături.
   Ochii Terezei se îngustară.
   - Sau a trecut pe la taică-său.
   - Sau o fi trecut pe la taică-său, încuviinţă Eli, în stilul lui blajin, plăcut. Întotdeauna ai admirat loialitatea, Tereza.
   - Când e meritată.
   Existau momente când nemărginita toleranţă a lui Eli începea s-o înfurie.
   - Anthony Avano nu merită decât silă.
   - Un om vrednic de milă, un soţ nenorocit şi un tată mediocru.
   Ceea ce-l făcea să semene foarte mult cu propriul lui fiu, medită Eli.
   - Şi totuşi, continuă să lucreze pentru tine.
   - L-am lăsat să pătrundă prea intim în firma Giambelli, pe vremuri.
   Avusese încredere în el, crezuse că avea posibilităţi. O înşelase. Niciodată n-avea să-i ierte asta.
   - Oricum, ştie bine cum să vândă. Folosesc orice unealtă, dacă îşi face bine datoria. Puteam să-l concediez de mult – ar fi fost o satisfacţie personală şi o prostie în planul afacerilor. Ce-i bun pentru Giambelli, e bun şi gata. Dar nu-mi place să-mi văd nepoata gudurându-se pe lângă el. Pfui.
   Înlătură gândurile la ginerele ei, cu un gest nervos.
   - Să vedem cum o să ia ceea ce am de spus azi. Sophia trebuie să-l fi anunţat că am chemat-o. Deci, va veni şi el.
   Eli se opri, întorcându-se.
   - Adică exact ceea ce voiai. Ştiai că avea să-i spună.
   Ochii negri ai bătrânei luciră, în timp ce zâmbea cu răceală.
   - Şi dacă ştiam?
   - Eşti o femeie dificilă, Tereza.
   - Sunt. Îţi mulţumesc.
   Eli râse şi, clătinând din cap, porni iar.
   - Anunţurile tale de azi vor crea probleme. Resentimente.
   - Aşa şi sper.
   Tereza se opri să examineze o viţă tânără, susţinută pe araci.
   Trebuia să taie în carne vie, îşi spuse ea. Numai cei mai puternici lăstari puteau fi lăsaţi să crească.
   - Îngăduinţa duce la putreziciune, Eli. Trebuie să respectăm tradiţia şi să explorăm posibilităţile de schimbare.
   Scrută pământul. Ceaţa era rece, iar aerul, umed. În ziua aceea n-avea să fie soare, nu se îndoia. Cu fiecare an, iernile se lungeau tot mai mult.
   - Unele din viţele astea le-am plantat cu mâinile mele, continuă ea. Mlădiţe aduse de tatăl meu, din Italia. Pe măsură ce îmbătrâneau, le-au născut pe cele noi. Cele noi trebuie să aibă întotdeauna loc să-şi înfigă rădăcinile, Eli, iar cele mature au dreptul să fie respectate. Ceea ce-am clădit eu aici, ce am clădit împreună la vremea noastră, ne aparţine. Voi face aşa cum cred eu că e mai bine.
   - Întotdeauna ai făcut-o. Şi în cazul ăsta, ca de cele mai multe ori, îţi dau dreptate. Dar asta nu înseamnă că ne aşteaptă vremuri uşoare.
   - Nu uşoare, dar de soi. Anul ăsta...
   Întinse mâna să răsucească între degete un lăstar golaş.
   - O recoltă rară, de soi ales. O ştiu de pe-acum.
   Întorcându-se, Tereza o văzu pe nepoata ei apropiindu-se în fugă, pe pantă.
   - Ce frumoasă e, Eli!
   - Da. Şi puternică.
   - Va avea nevoie, replică bătrâna, păşind înainte să ia mâna Sophiei într-a ei. Buon giorno, cara. Come va?
   - Bene. Bene.
   Se sărutară pe obraji, cu mâinile unite strâns.
   - Nonna.
   Apoi, Sophia se retrase, studiind faţa bunicii sale. Era o faţă frumoasă, nu blândă şi drăguţă, ca a fetiţei de pe eticheta făcută cu atâta timp în urmă, ci puternică, aproape feroce. Sculptată atât de vremuri, cât şi de ambiţii.
   - Arăţi minunat. Şi tu la fel.
   Îl cuprinse pe Eli cu braţele. Aici, totul era atât de simplu. El era Eli, Eli şi atât, singurul bunic pe care-l cunoscuse vreodată. Sigur, iubitor şi necomplicat.
   Eli o ridică puţin de la pământ, făcând-o să se agaţe de el, râzând.
   - V-am văzut de la fereastră, zise Sophia, în timp ce picioarele ei atingeau din nou pământul, aplecându-se s-o mângâie pe răbdătoarea Sally. Parcă eraţi un tablou, toţi trei. „Podgoria“, aşa l-aş intitula. Ce mai dimineaţă!
   Închise ochii, lăsându-şi capul pe spate, pentru a inspira adânc.
   - A avut succes deplasarea? o întrebă Tereza.
   - Am toate memoriile la mine. Memoriile mele au memorii, adăugă, râzând, în timp ce-i lua de braţe ca să se plimbe toţi trei împreună. O să te bucuri, Nonna. Şi am nişte idei excelente, o spun cu toată modestia, pentru campania de promovare.
   Când văzu că Tereza nu comentă, Eli o bătu pe Sophia pe dosul mâinii. Problemele aveau să înceapă extrem de curând.
   - A început tăiatul, spuse Sophia, observând tăieturile proaspete din vie. Şi la MacMillan?
   - Da. E timpul.
   - Ce mult pare să fie până la recoltă. Nonna, îmi spui de ce ne-ai adus pe toţi aici? Ştii bine cât de fericită sunt că te văd, şi pe Eli, şi pe mama. Dar pregătirea viilor nu e singura muncă necesară pentru firma Giambelli.
   - Vorbim mai târziu. Acum, hai să luăm micul dejun, până nu se trezesc monştrii ăia ai lui Donato, să ne scoată pe toţi din minţi.
   - Nonna!
   - Mai târziu, repetă Tereza. Încă nu ne-am adunat cu toţii.

   Villa Giambelli stătea pe o movilă deasupra centrului văii, lângă o pădure care fusese lăsată să crească în voie. Pietrele ei străluceau aurii, roşiatice şi chihlimbarii, în zilele cu soare, şi avea nenumărate ferestre. Vinăria fusese construită aidoma celei din Italia şi, cu toate că se extinsese şi se modernizase, continua să funcţioneze.
   Îi fusese adăugată o cameră de degustare, spaţioasă şi mobilată atrăgător, unde clienţii puteau să deguste produsele, cu brânzeturi şi pâine. Curtea centrală a vilei era pardosită cu roşu de Chianti şi se mândrea cu o fântână unde un Bacchus zâmbitor îşi înălţa de-a pururi cupa.
   Casa conţinea 12 dormitoare şi 15 băi, o seră, o sală de bal şi o sufragerie formală, în care încăpeau 60 de meseni. Avea bazine interioare şi exterioare, un garaj cu 20 de locuri, iar grădinile erau o adevărată fantezie.
   Dar, în pofida proporţiilor, a întinderii şi a comorilor nepreţuite, era o casă caldă şi primitoare.
   Prima dată când o văzuse, Tyler se gândise la un castel, plin de camere enorme şi pasaje complicate. Pe moment, o considera o închisoare, unde era condamnat să-şi piardă prea mult timp, cu mult prea mulţi oameni.
   Tyler voia să stea afară, în aerul tăios, îngrijindu-şi viile şi bând cafea tare din termos. Şi când colo, era sechestrat în salonul de familie, sorbind un Chardonnay excelent. În cămin trosnea vesel focul, iar prin cameră erau răspândite mici hors d’oeuvres elegante, pe platouri de ceramică italiană colorată.
   Nu înţelegea de ce-şi pierdeau oamenii vremea cu nimicurile astea, când era mult mai uşor şi mai reconfortant să trânteşti un sandviş la repezeală şi să-l înfuleci.
   De ce trebuia musai ca mâncarea să constituie un asemenea eveniment afurisit? Îşi imagina că, dacă ar fi rostit o asemenea erezie în casa unor italieni, ar fi fost linşat pe loc.
   Fusese nevoit să-şi schimbe hainele de lucru cu pantaloni marinăreşti şi pulovăr - ideea lui de îmbrăcăminte sobră. Măcar nu se încoţopenise într-un costum, ca ăla... cum îl chema? Don. Don de la Veneţia, cu nevasta prea fardată, prea plină de bijuterii şi mereu cu câte un plod zbierând agăţat de câte o parte din ea.
   Vorbea întruna şi nimeni, cu atât mai puţin bărbatu-său, nu părea să-i dea atenţie.
   Francesca Giambelli Russo spunea între puţin şi zero. Ce contrast cu La Signora, reflectă Ty. În veci nu le-ai fi crezut surori. Era slabă şi lunecoasă, o femeiuşcă nesubstanţială care stătea lipită pe scaun şi arăta de parcă ar fi făcut un atac de cord în prima clipă când cineva i se adresa direct.
   Ty avea întotdeauna grijă să n-o facă.
   Băieţaşul - dacă puteai numi „băiat“ un diavol din iad - se tolănise pe covor, unde lovea unul de altul două camioane. Căţeaua collie Border a lui Eli, Sally, se ascunsese sub picioarele Sophiei.
   Superbe picioare, remarcă Ty absent.
   Arăta la fel de cizelată şi lustruită ca întotdeauna, de parcă ar fi coborât direct de pe un ecran de cinema, în lumea tridimensională. Şi părea să fie fascinată de tot ceea ce-i spunea Don, fără a-şi lua o clipă dinspre chipul lui ochii aceia mari, de culoarea ciocolatei. Ty, însă, observă că-i strecura pe furiş lui Sally hors d’oeuvres. Avea mişcările mult prea dibace şi calculate ca să poată fi complet atentă la conversaţie.
   - Poftim. Măslinele umplute sunt excelente, apăru lângă el Pilar, cu o farfurioară.
   - Mulţumesc.
   Tyler se foi pe scaun. Dintre toţi membrii familiei Giambelli, cel mai bine se înţelegea cu Pilar. Ea nu-i pretindea niciodată să se întindă la conversaţii fără sens, numai de dragul de a-şi auzi propria voce.
   - Ai idee când ne apucăm de treabă?
   - Când va fi gata mama, nu înainte. Sunt informată că prânzul e pregătit pentru 14 persoane, dar nu-mi dau seama pe cine mai aşteptăm. Oricine-o fi, şi oricare ar fi problema, Eli pare mulţumit. Semn bun.
   Tyler dădu să bombăne, apoi îşi aminti de buna cuviinţă.
   - Să sperăm.
   - Nu te-am mai văzut pe-aici de săptămâni de zile - ai fost ocupat, răspunse tot ea, chiar în timp ce Tyler pronunţa aceleaşi cuvinte, apoi râse. Evident. În afară de afaceri, cu ce te mai ocupi?
   - Ce altceva ar mai fi?
   Clătinând din cap, Pilar îi întinse din nou măslinele.
   - Semeni cu mama mea mai mult decât oricare dintre noi. Vara trecută nu erai în relaţii cu cineva? O blondă drăguţă? Pat, Patty...?
   - Patsy. Nu tocmai în relaţii. Doar un fel de...
   Făcu un gest vag.
   - Ştii tu...
   - Iubitule, trebuie să ieşi şi tu mai mult în lume. Şi nu doar pentru... ştii tu.
   Era o remarcă atât de mămoasă, încât Tyler fu nevoit să zâmbească.
   - Cred că e valabil şi pentru tine.
   - Ei, eu nu-s decât o babă în devenire.
   - Cea mai arătoasă babă în devenire din camera asta, replică el, făcând-o să râdă din nou.
   - Întotdeauna eşti dulce, când îţi pui mintea.
   - Mama, ai luat toate măslinele, se repezi Sophia să înhaţe una din farfurie. Pe lângă mama ei, atât de calmă şi liniştită, ea părea un fulger globular, trosnind de energie. Genul care te electrocutează pe neaşteptate dacă te apropii prea mult.
   Sau, cel puţin, aşa i se păruse întotdeauna lui Ty.
   Numai din acest motiv, încercase mereu să se menţină la o distanţă sigură.
   - Repede, vorbeşte-mi. Vrei să mă laşi pe veci prizoniera plicticosului de Don? murmură Sophia.
   - Biata Sophia. Ei, ia gândeşte-te aşa: probabil că e prima oară, după săptămâni de zile, când reuşeşte să spună cinci cuvinte la rând fără ca Gina să-l întrerupă.
   - Crede-mă, şi-a scos pârleala, îşi dădu Sophia peste cap ochii exotici. Deci, Ty, cum o mai duci?
   - Bine.
   - Munceşti din greu la MacMillan?
   - Sigur.
   - Ştii şi cuvinte mai lungi de două silabe?
   - Unele. Credeam că erai la New York.
   - Eram, sublinie Sophia. Acum, sunt aici.
   Aruncă o privire peste umăr, când cei doi veri mai mici ai ei începură să chirăie, suspinând.
   - Mama, dacă şi eu am fost aşa de nesuferită, cum de te-ai stăpânit să nu mă îneci în fântână?
   - N-ai fost nesuferită, scumpete. Pretenţioasă, arogantă, temperamentală - dar nesuferită, niciodată. Scuză-mă.
   Îi dădu Sophiei farfuria şi se duse să facă lucrul la care se pricepuse întotdeauna cel mai bine: pace.
   - Cred că pe-asta eu ar fi trebuit s-o fac, oftă Sophia, în timp ce-şi privea mama luând în braţe fetiţa nefericită. Da-n viaţa mea n-am văzut doi copii mai antipatici.
   - Rezultatul răsfăţului şi al neglijării.
   - În acelaşi timp.
   Stătu un moment pe gânduri, studiindu-l pe Don care nu îşi lua în seamă fiul, în timp ce Gina se prostea adresându-i tot felul de gângureli.
   - Că bine zici, conchise ea.
   Apoi, întrucât copiii nu erau problema ei - slavă Domnului - reveni spre Tyler.
   Era un adevărat... bărbat. Arăta ca sculptat din munţii care străjuiau valea. Şi, cu siguranţă, oferea un spectacol mai plăcut decât crizele din spatele ei.
   Dacă ar fi putut să-i smulgă o conversaţie rezonabilă, îşi găsea o ocupaţie agreabilă până se servea masa.
   - Ai idee care-i tema micii noastre întruniri de azi? îl întrebă.
   - Nu.
   - Dacă ai şti, mi-ai spune?
   Tyler ridică din umeri, privind cum Pilar îi murmura micuţei Tereza, în timp ce o ducea spre fereastră. Arăta firesc, reflectă el.
   Ca o Madonă, probabil ăsta era cuvântul cel mai potrivit. Şi, din această cauză, fetiţa nervoasă şi irascibilă căpăta o înfăţişare aproape atractivă.
   - Ce crezi c-or face unii copii, când părinţii nu le dau nicio atenţie?
   Sophia dădu să răspundă, apoi se întrerupse, când în cameră intrară tatăl ei şi Rene.
   - Bună întrebare, murmură ea şi, luându-i paharul din mână, îi termină vinul. A naibii de bună.
   La fereastră, Pilar se încordă, pierindu-i toată plăcerea de a fi distrat fetiţa amărâtă.
   Dintr-o dată, se simţea bătrână, grasă şi acră. Intrase bărbatul care renunţase la ea. Iar lângă el se afla ultima dintr-o lungă serie de înlocuitoare. Mai tânără, mai frumoasă, mai isteaţă, mai sexy.
   Dar, pentru că ştia că mama ei n-avea s-o facă, Pilar puse fetiţa jos şi le ieşi în întâmpinare. Avea un zâmbet cald şi dezinvolt, pe o faţă mult mai convingătoare decât credea. Pulovărul şi pantalonii ei simpli arătau mai elegant şi mai feminin decât taiorul sobru al lui Rene.
   Iar în manierele ei se simţea o clasă înnăscută, cu o strălucire incomparabil mai autentică decât a diamantelor.
   - Tony, ce bine c-ai reuşit să vii. Bună, Rene.
   - Pilar.
   Zâmbind alene, Rene îşi plimbă o mână pe braţul lui Tony. Diamantul de pe deget sclipi în lumină. Aşteptă o clipă, să se asigure că Pilar văzuse şi înţelesese.
   - Arăţi... odihnită.
   - Mulţumesc.
   Pilar simţi că i se înmuiau genunchii, ca şi cum Rene ar fi lovit-o cu vârful unuia dintre escarpenii ei roşii.
   - Te rog, intră, ia loc. Ce să-ţi ofer de băut?
   - Nu te deranja, Pilar, o expedie Tony cu un gest, aplecându-se s-o sărute absent pe obraz. Mergem s-o salutăm pe Tereza.
   - Du-te la maică-ta, mormăi Tyler printre dinţi.
   - Poftim?
   - Du-te, găseşte o scuză şi ia-o de-acolo.
   Sophia văzu abia acum diamantul care lucea pe degetul lui Rene şi expresia şocată din ochii mamei sale. Îi dădu farfuria lui Ty şi traversă camera cu paşi mari.
   - Mama, poţi să m-ajuţi un minut cu ceva?
   - Da... Lasă-mă doar să...
   - Doar o secundă durează, continuă Sophia, trăgând-o repede după ea din cameră.
   Îşi continuă drumul până ajunseră în biblioteca înaltă cât două niveluri, de la capătul culoarului. Acolo, închise uşile pliante în urma ei şi se rezemă de ele.
   - Mama, îmi pare aşa de rău...
   - A...!
   Încercând să râdă, Pilar îşi trecu peste faţă o mână nesigură.
   - Nu face nimic. Crede-mă, e-n regulă.
   - În regulă pe dracu’. O urăsc. Pe amândoi îi urăsc şi chiar acum am să mă-ntorc acolo ca să le-o spun.
   - În niciun caz, o apucă Pilar de braţe. Nu rezolvi nimic, nu schimbi nimic. Ura n-are niciun rost, Sophia. Numai ţie îţi faci rău.
   „Nu-i adevărat,“ îşi spuse Sophia. „Nu. Ura poate să te călească.“
   - Înfurie-te! îi spuse. Fii furioasă, rea, înnebunită.
   „Fii oricum, adăugă în sinea ei. Oricum, numai rănită şi învinsă nu. Nu suport.“
   - Fii tu aşa, fetiţo, o mângâie Pilar pe braţ, liniştitor. Te pricepi mult mai bine decât mine.
   - Să intre aşa aici! Să intre şi să se fălească în faţa noastră cu diamantul ăla! N-avea niciun drept să-ţi facă asta, mama, nici ţie şi nici mie.
   - Tony are dreptul să facă ce vrea. Numai că nu se pricepe. Nu-l lăsa să te rănească. E totuşi tatăl tău. Orice s-ar întâmpla, aşa va rămâne întotdeauna.
   - Nu mi-a fost niciodată ca un tată.
   Pilar păli.
   - O, Sophia...
   - Nu, nu! ridică Sophia o mână, înfuriată pe şine însăşi. Nu de mine e vorba, dar n-am încotro. Nici măcar de el nu e vorba, continuă ea, mai calmă. Lui nu-i pasă de nimic. Ei, însă, da. Ştie ce face. Ştie şi cum s-o facă. Şi nu pot s-o sufăr pentru că intră în casa noastră şi te umileşte aşa - nu, la naiba, ne umileşte aşa. Pe toţi.
   - Uiţi un amănunt, fetiţo. S-ar putea să-l iubească.
   - Hai, te rog!
   - Cât cinism! Şi eu l-am iubit, ea de ce nu l-ar iubi?
   Sophia se răsuci în loc. Îi venea să lovească ceva, să spargă. Să ia cioburile şi să le frece de faţa impecabilă a lui Rene.
   - Îi iubeşte banii, funcţia şi nenorocitul ăla de cont.
   - Probabil. Dar e genul de bărbat care face femeile să-l iubească - fără efort.
   Sophia percepu nostalgia din vocea mamei sale. Nu iubise niciodată un bărbat, dar recunoştea tonul femeilor îndrăgostite. Sau, foste îndrăgostite. Iar neputinţa acestei situaţii o moleşi complet.
   - N-ai încetat să-l iubeşti.
   - Dacă aşa e, ar fi bine să încetez cât mai curând. Îmi promiţi un lucru? Nu cauza o scenă.
   - Sunt dezolată să renunţ la satisfacţia asta, dar cred că un dezinteres îngheţat va avea mai mult efect. Oricum, vreau să-i şterg înfumurarea de pe mutră.
   Îşi sărută mama pe obraji, apoi o îmbrăţişă.
   - Ai să faci faţă, mama?
   - Da. Viaţa mea nu se schimbă, nu-i aşa?
   O, şi cât o mai irita acest gând!
   - Nimic nu se schimbă cu adevărat. Hai să ne-ntoarcem.
   - Îţi spun eu ce-o să facem, începu Sophia, când ajunseră din nou în hol. Jonglez cu programul şi-mi iau două zile libere. Pe urmă, o să ne ducem amândouă la băi. Ne scufundăm până la gât în nămol, ne facem masaje, ne lustruim şi ne dichisim...
   Uşa toaletei se deschise şi apăru o brunetă între două vârste.
   - Sună minunat de ispititor! Când plecăm?
   - Helen! îşi apăsă Pilar o mână pe inimă în timp ce se apleca grăbit să-şi sărute prietena pe obraz. M-ai speriat de moarte.
   - Scuză-mă. A trebuit să dau o fugă pân-la budă, explică Helen, trăgându-şi peste şolduri fusta taiorului gri închis pe care încerca încontinuu să şi-l netezească.
   - Am băut atâtea cafele, pe drum. Sophia, arăţi superb! Deci...
   Îşi săltă în mână servieta, îndreptându-şi umerii.
   - Cine-i în salon, suspecţii obişnuiţi?
   - Mai mult sau mai puţin. Şi, când mama a spus că vin avocaţii, nu mi-am dat seama că la tine se referea.
   Iar dacă bunica ei o chemase pe judecătoarea Helen Moore, însemna că treaba era serioasă.
   - Pentru că nici Pilar nu ştia, şi nici eu, până acum câteva zile. Bunica ta a insistat să rezolv personal problema asta.
   Ochii isteţi ai lui Helen se îndreptară spre salon. Avea relaţii cu familia Giambelli şi afacerile lor, într-un fel sau altul, de aproape patruzeci de ani. Niciodată nu încetaseră s-o fascineze.
   - Vă ţine pe toţi în beznă?
   - Aşa se pare, murmură Pilar. Helen, e totul în regulă cu ea, aşa-i? Am considerat că toată povestea asta recentă cu schimbarea testamentului şi celelalte face parte din faza prin care trece de-un an de zile, de când a murit Signore... Baptista.
   - Din câte ştiu eu, La Signora e sănătoasă tun.
   Helen îşi potrivi ochelarii cu rame negre, zâmbindu-i încurajator prietenei sale mai vârstnice.
   - În calitate de avocată a ei, nu-ţi pot spune mai multe despre aceste motive, Pilar. Chiar dacă le-aş înţelege complet. Spectacolul îi aparţine. Ce-ar fi să mergem să vedem dacă e gata să ridice cortina?

Capitolul 3

   La Signora nu se pripea niciodată. Planificase personal meniul, dornică să dea tonul unei mese bogate şi nepretenţioase în acelaşi timp. Vinurile servite erau din podgoriile californiene, atât Giambelli cât şi MacMillan.
   Şi acest lucru era planificat meticulos. N-avea de gând să discute la masă. Şi nici nu intenţiona, spre marea nemulţumire a Ginei, să permită prezenţa la masă a trei copii prost crescuţi.
   Fuseseră trimişi într-o cameră separată, cu o servitoare care urma să primească o primă şi considerabilul respect al Terezei, dacă rezista cu ei o oră.
   Când catadicsea să-i vorbească lui Rene, o făcea cu un formalism îngheţat. Din această cauză, simţea o admiraţie ostilă faţă de rezistenţa acelei femei. Altele, multe altele, se ofiliseră văzând cu ochii în faţa unei asemenea răceli.
   Pe lângă familie şi Helen, pe care o considera de-a lor, îl invitase pe cel mai de încredere podgorean al ei, cu soţia. Paulo Borelli lucra la firma Giambelli, California, de 38 de ani. În pofida vârstei, încă mai era numit Paulie. Soţia lui, Consuelo, era o femeie dolofană şi veselă, cu un râs zgomotos, care cândva fusese bucătăreasă la vilă.
   Ultima participantă era Margaret Bowers, şefa serviciului comercial de la MacMillan. Era o femeie divorţată, de treizeci şi şase de ani, pe care în momentul de faţă tocmai o scotea din minţi de plictiseală turuiala Ginei, făcând-o să-şi dorească o ţigară cu disperare.
   Tyler îi surprinse privirea şi zâmbi cu compasiune. Uneori, Margaret îl dorea cu disperare şi pe el. Când masa luă sfârşit şi se turnă vinul de porto în pahare, Tereza se rezemă de spătar.
   - Castello di Giambelli îşi sărbătoreşte anul viitor centenarul, începu ea.
   Imediat, toate conversaţiile încetară.
   - Villa Giambelli produce vin în Napa Valley de 64 de ani. MacMillan face acelaşi lucru de 92. În total, sunt două sute cincizeci şi şase de ani.
   Scrută chipurile din jurul mesei.
   - Cinci generaţii de podgoreni şi negustori de vinuri.
   - Şase, Zia Tereza, ciripi Gina. Cu copiii mei, sunt 6.
   - Din ce-am văzut eu, copii tăi au mai mari şanse să ajungă criminali în serie, decât podgoreni. Te rog să nu mă întrerupi.
   Ridică paharul, mirosi vinul şi sorbi încet.
   - În aceste 5 generaţii, ne-am format pe două continente reputaţia de a produce vin de calitate. Numele Giambelli este sinonim cu vinul. Am stabilit tradiţii şi le-am adăugat sisteme noi, tehnologie nouă, fără a sacrifica acest nume, sau ceea ce înseamnă el. Şi nu-l vom sacrifica niciodată. Acum douăzeci de ani, am înfiinţat un fel de parteneriat cu o altă podgorie de calitate. MacMillan din Napa Valley merge cot la cot cu Giambelli, California. Asociaţia noastră a îmbătrânit frumos. E timpul să fie decantată.
   Îl simţi pe Tyler, mai degrabă decât să-l vadă, încordându-se.
   Dându-i în sinea ei o notă mare pentru că-şi ţinea gura, îl privi în ochi.
   - Schimbările sunt necesare, spre binele amândurora. Următoarea sută de ani începe azi. Donato.
   Don deveni atent.
   - Si... da, se corectă el, amintindu-şi că Tereza prefera limba engleză la masa ei din California. Da, mătuşă Tereza.
   - Giambelli Italia şi California au fost conduse separat una de alta. Nu va mai fi cazul. De-acum încolo, răspunzi în faţa principalului director de operaţiuni al companiei nou formate Giambelli-MacMillan, care va avea baze atât în California, cât şi la Veneţia.
   - Ce-nseamnă asta? Ce-nseamnă asta? explodă Gina, în italiană, ridicându-se cu stângăcie de la masă. Donato e şeful. E următorul la rând. El poartă numele. E moştenitorul tău.
   - Moştenitorul meu e cine spun eu că este.
   - Ţi-am dăruit copii, se plesni Gina cu palma peste burtă, după care îşi agită dezgustată braţul spre masă. Trei copii, şi-au să mai vină şi alţii. Nimeni nu-i dăruieşte familiei copii, numai eu şi Donato. Cine-o să ducă numele mai departe, când tu n-ai să mai fi, dacă nu copilaşii mei?
   - Negociezi cu burta? întrebă calmă Tereza.
   - E fertilă! se răsti Gina, în timp ce soţul ei încerca s-o tragă la loc pe scaun. Mai fertilă decât a ta, şi decât a fiică-tii. Câte un copil fiecare, atâta aţi făcut. Eu pot să fac o duzină.
   - Atunci, Dumnezeu să ne păzească pe toţi. Ai să-ţi păstrezi casa scumpă, Gina, şi banii de buzunar. Dar nu vei ajunge stăpână la castello. La castello-ul meu, adăugă ea, rece. Primeşte ce ţi se dă, sau ai să pierzi mult mai mult.
   - Gina, basta! Destul! ordonă Don, alegându-se drept răsplată cu o palmă peste dosul mâinii.
   - Eşti bătrână, scrâşni Gina printre dinţi. Într-o zi, ai să mori, iar eu mai am. Atunci să vedem!
   - Zia Tereza, scusi, începu Donato şi fu întrerupt cu un gest tăios.
   - Soţia ta nu-ţi face niciun serviciu, Donato, iar munca ta e sub nivelul aşteptărilor. Ai la dispoziţia 1 an ca să corectezi aceste probleme. Vei rămâne în post la Giambelli până vine vremea următoarei tăieri. Atunci, vom judeca din nou. Dacă voi fi mulţumită, ai să fii avansat, cu un salariu şi toate beneficiile aferente. Dacă nu, vei mai rămâne cu compania numai pe hârtie. N-am să înlătur pe cineva din sângele meu, dar viaţa nu-ţi va mai fi la fel de uşoară ca până acum. Deci, ne-am înţeles?
   Donato simţi dintr-o dată că-l strângea prea tare cravata, iar mâncarea pe care tocmai o savurase ameninţa să i se răzvrătească în stomac. Intră în panică, neştiind ce să facă sau cum să reacţioneze.
   - Lucrez pentru Giambelli de 18 ani.
   - Ai lucrat 12. În ultimii 6 ani, ai făcut doar act de prezenţă, până şi această prezenţă fiind tot mai inconsistentă în ultima vreme. Crezi că nu ştiu ce faci, sau pe unde-ţi petreci timpul? Crezi că nu sunt informată despre ce „afaceri“ e vorba când te duci la Paris, la Roma, la New York şi în California, pe cheltuiala firmei Giambelli?
   Tereza aşteptă ca lovitura să-şi facă efectul, îi văzu pelicula subţire de sudoare apărând pe faţă. Şi din nou se simţi dezamăgită de el.
   - O fi soţia ta o proastă, Donato, dar eu nu sunt. Ia seama.
   - E un băiat bun, spuse încet Francesca.
   - O fi fost. Şi poate va mai fi un om de treabă. Margaret, te rog să ierţi histrionismele familiei. Aşa suntem noi, temperamentali.
   - Desigur, La Signora.
   - Margaret, vei supraveghea, dacă accepţi, şi vei coordona vânzările firmei Giambelli-MacMillan, adică secţiile din California şi Veneţia. Pentru asta va fi nevoie de deplasări şi responsabilităţi considerabile din partea ta, cu creşterea de salariu adecvată. Va fi nevoie de tine la Veneţia peste cinci zile, ca să-ţi stabileşti baza acolo şi să te familiarizezi cu operaţiunile. Ai timp până mâine ca să te hotărăşti dacă vrei să primeşti aranjamentul ăsta, iar dacă da, vom discuta detaliile.
   - N-am nevoie de timp ca să mă hotărăsc, mulţumesc, răspunse Margaret, cu voce calmă şi binevoitoare, deşi inima îi bătea ca valurile oceanului pe furtună. Discut cu plăcere detaliile oricând doreşti. Sunt recunoscătoare pentru şansa asta.
   Se întoarse spre Eli, dând din cap:
   - Amândurora vă sunt recunoscătoare.
   - Bine zis. Atunci, mâine. Paulie, noi am discutat deja planurile şi-ţi mulţumesc pentru participare şi discreţie. Vei ajuta la coordonarea operaţiunilor de pe plantații şi din vinărie. Îi cunoşti pe cei mai buni oameni de-aici şi de la MacMillan. Vei lucra ca maistru.
   - Pentru Paulie nu am decât respect.
   Glasul lui Tyler era calm, chiar dacă nervii şi frustrarea îl strângeau de gât cu ghearele.
   - Îi respect talentul şi instinctele. N-am decât admiraţie pentru acţiunile de-aici, de la vilă, şi pentru oamenii care participă la ele. Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru Giambelli, Veneţia, din câte o ştiu. Dar noi, la MacMillan, avem o operaţiune de prima mână şi oameni la fel. Nu văd operaţiunea sau oamenii ăia eclipsaţi de ai dumitale, La Signora. Eşti mândră de ceea ce aţi realizat, dumneata şi ai dumitale, de moştenirea pe care ai primit-o şi o vei da mai departe. La fel de mândru sunt şi eu de a mea.
   - Perfect. Atunci, ascultă. Şi chibzuieşte.
   Tereza făcu un gest spre Eli.
   - Ty, începu acesta, Tereza şi cu mine n-am luat hotărârea asta peste noapte, şi nici pe negândite. O discutăm de mult timp.
   - Nu sunteţi obligaţi să mă implicaţi şi pe mine în discuţiile astea... începu Tyler.
   - Nu, îl întrerupse Eli, înainte ca focul pe care-l vedea aprinzându-se în ochii nepotului său să aibă timp să explodeze. Nu suntem. Am stabilit, cu Helen, cum trebuie să fie şi cum vor fi respectate legile şi formalităţile. Am gândit o strategie de a pune în aplicare această adevărată fuziune, spre binele tuturor - nu numai pentru actualul sezon, ci şi pentru sezonul de peste 100 de ani.
   Se aplecă înainte:
   - Crezi că ţin mai puţin decât tine la MacMillan? Că-ţi doresc mai puţin decât îţi doreşti tu însuţi?
   - Nu ştiu ce doreşti. Deşi credeam că ştiu.
   - Atunci, o voi spune clar, acum şi aici. Făcând asta, vom deveni nu numai una dintre cele mai mari firme producătoare de vin din lume, ci chiar cea mai bună. Vei continua să supervizezi MacMillan.
   - Să supervizez?
   - Cu Paulie ca maistru şi tu ca operator, ca podgorean. Plus câteva adaosuri.
   - Cunoşti plantaţiile, Ty, interveni Tereza.
   Îi înţelegea nemulțumirea. Şi o bucura. Furia aceea fierbinte care-l îneca dădea de înţeles cât conta totul pentru el.
   - Cunoşti vinurile şi butoaiele. Dar ceea ce faci tu, ceea ce înveţi, se opreşte la sticlă. E timpul să mergi mai departe. Vinul înseamnă mai mult decât strugurele. Eli şi cu mine intenţionăm să-i vedem pe nepoţii noştri uniţi. Asta ne dorim şi asta vrem.
   - Pe nepoţi? o întrerupse Sophia.
   - Când ai lucrat ultima oară pe teren? o întrebă Tereza. Când ai gustat ultima oară vin care să nu fi fost luat dintr-un bar sau dintr-o frapieră? Ţi-ai neglijat rădăcinile, Sophia.
   - N-am neglijat nimic! ripostă Sophia. Eu nu sunt podgoreancă. Sunt agent de publicitate.
   - Vei fi podgoreancă. Iar tu, continuă Tereza, arătând spre Tyler, vei învăţa ce înseamnă comerţul, piaţa, transportul. Veţi învăţa unul de la altul.
   - Hai, serios, Nonna...
   - Linişte. Aveţi 1 an de zile. Pilar, Sophia nu va mai avea la fel de mult timp pentru îndatoririle ei obişnuite. O vei suplini tu.
   - Mama, nu-şi putu stăpâni Pilar râsul. Eu habar n-am de marketing sau promovări.
   - Ai o minte ageră. E timpul să ţi-o foloseşti din nou. Ca să reuşim, vom avea nevoie de toată familia.
   Întoarse privirea spre Tony.
   - Şi de alţii. Vei rămâne la vânzări şi, deocamdată, îţi vei păstra titlul şi privilegiile de-acolo. Dar vei raporta, la fel ca Donato şi toţi ceilalţi directori şi şefi de departamente, la C.O.O. Din acest moment, avem numai relaţii de afaceri. Să nu mai vii în casa sau la masa mea, neinvitat.
   Era un regres. Titlul lui însemna un lucru. Salariul şi beneficiile pe termen lung însemnau altceva.
   - Sunt tatăl Sophiei.
   - Ştiu ce eşti.
   - Îmi prezint scuzele, signora, interveni Rene, cu o politeţe meticuloasă, pe sub care se simţea oţelul. Îmi permiteţi să vorbesc şi eu?
   - Invitată sau nu, eşti oaspete sub acoperişul meu. Ce doreşti să spui?
   - Îmi dau seama că prezenţa mea aici nu e deosebit de binevenită.
   Tonul nu-i ezita nicio clipă, iar ochii nu i se desprindeau dintr-ai Terezei.
   - Şi că relaţia mea cu Tony nu întruneşte aprobarea dumneavoastră. Dar Tony a fost şi este o valoare pentru compania dumneavoastră. Aşa cum intenţionez şi eu să fiu pentru el, astfel încât să nu aveţi decât de câştigat.
   - Asta rămâne de văzut. Acum te rog să ne scuzi.
   Tereza privi în jurul mesei.
   - Helen, Eli şi cu mine avem de vorbit cu Sophia şi Tyler. Cafeaua se va servi în salon. Distracţie plăcută în continuare.

   - Spui un lucru, începu Sophia, tremurând de nervi, în timp ce restul ieşea din sufragerie, şi este ca şi făcut. Te-ai obişnuit atât de mult cu asta, Nonna, încât cumva crezi că poţi schimba vieţile unor oameni cu doar câteva cuvinte.
   - Toată lumea are de ales.
   - Cine are de ales? sări Sophia în picioare, nemaiputând sta locului. Donato? N-a lucrat niciodată în afara companiei, îi absoarbe toată viaţa. Tyler? Şi-a dăruit toată energia şi tot timpul firmei MacMillan, de când era mic.
   - Pot vorbi şi singur.
   - Mai taci din gură! se răsuci Sophia spre el. Spui 4 cuvinte la rând şi ţi se strepezesc dinţii! Şi cică eu să te-nvăţ cum să comercializezi vinul!
   Tyler se ridică în picioare şi, spre surprinderea ei, o apucă de mâini, smucind-o înainte, în timp ce i le întorcea cu palmele în sus.
   - Ca petalele de trandafir. Fine şi delicate. Şi cică eu să te-nvăţ cum să munceşti?
   - Muncesc la fel de mult ca tine. Numai pentru că nu transpir şi nu tropăi cu cizmele prin noroi nu-nseamnă că nu-mi dau toată silinţa.
   - Haideţi c-aţi început nemaipomenit, amândoi, oftă Eli, turnându-şi încă un pahar de porto. Dacă vreţi să vă certaţi, certaţi-vă. O să vă prindă bine. Problema e că niciunul dintre voi n-a fost niciodată obligat să facă ceva care să nu-i convină sută la sută. Poate veţi da greş, poate-o să cădeţi amândoi în nas încercând să faceţi şi altceva. Ceva mai mult.
   Sophia îşi repezi bărbia în sus.
   - Eu nu dau greş niciodată.
   - Ai la dispoziţie un sezon ca s-o dovedeşti. Ţii să ştii ce te-aşteaptă la sfârşit? Helen?
   - Mă rog, până acum a fost distractiv, comentă Helen, săltându-şi servieta pe masă. O cină şi un spectacol, la un singur preţ, şi-ăla ieftin.
   Scoase câteva dosare şi-şi puse servieta la loc pe podea. Îşi potrivi ochelarii.
   - În interesul scurtimii şi al clarităţii, voi vorbi cât mai pe scurt şi în termeni pe înţelesul tuturor. Eli şi Tereza îşi contopesc firmele respective, dându-le o linie mai aerodinamică, lucru care va reduce unele costuri şi le va ridica pe altele. Cred că este o decizie de afaceri foarte înţeleaptă. Fiecare dintre voi va avea titlul de vicepreşedinte cu operaţiunile. Fiecare va avea diverse sarcini şi responsabilităţi, care sunt precizate în contractele pe care le am la mine. Termenul contractual este de 1 an. Dacă, la sfârşitul acestui an, performanţele voastre sunt inacceptabile, veţi fi retrogradați în poziţii inferioare. Aceşti termeni vor fi negociabili, în acel moment şi într-o asemenea eventualitate.
   În timp ce vorbea, scoase dintre dosare două contracte groase.
   - Ty, tu vei rămâne cu reşedinţa la MacMillan, iar casa şi conţinutul ei îţi vor sta în continuare la dispoziţie ca să le foloseşti. Sophia, tu va trebui să te muţi aici. Apartamentul tău din San Francisco va fi menţinut de Giambelli în timpul acestui an, ca să-l foloseşti când ai de lucrat în oraş. Ty, când tu ai de lucrat acolo, ţi se vor crea condiţii de locuit. Toate deplasările în alte locuri, pentru companie, vor fi aranjate şi plătite, bineînţeles, de firmă. Castello-ul din Italia vă stă la dispoziţie amândurora, când călătoriţi acolo în interes de afaceri, de plăcere sau şi una şi alta.
   Ridică privirea, zâmbind:
   - Până acum, nu-i tocmai rău, aşa-i? Şi-acum, răsplata. Dacă la sfârşitul acestui an contractual, Sophia, performanţele tale sunt acceptabile, vei primi 20% din companie, jumătate din castello şi titlul de co-preşedinte. Reciproc, Tyler, dacă şi tu ai performanţe acceptabile, vei primi de asemenea 20%, proprietatea completă a casei unde locuieşti acum şi titlul de co-preşedinte. Amândurora vi se vor oferi 10 acri de vie, ca să vă dezvoltaţi propria etichetă dacă doriţi, sau s-o comercializați la valoarea pieţei, dacă preferaţi.
   Tăcu, după care adăugă ultima bombă:
   - Pilar primeşte şi ea 20%, dacă e de acord cu propriii ei termeni contractuali. Astfel, toţi vor avea părţi egale. În eventualitatea decesului lui Eli sau al Terezei, părţile lor îi vor reveni partenerului de viaţă. În acea nefericită zi când niciunul dintre ei nu va mai fi printre noi, cele 40 de procente ale lor vor fi distribuite după cum urmează: câte 15 procente fiecăruia dintre voi şi 10 procente lui Pilar. Astfel, în timp, fiecare dintre voi va primi în total 35% dintr-una din cele mai mari companii de vinuri ale lumii. Ca să câştigaţi, nu trebuie decât să respectaţi prevederile contractuale în timpul acestui an.
   Sophia aşteptă până când fu sigură că putea vorbi, ţinându-şi mâinile strâns încleştate în poală. I se oferea mai mult decât ar fi îndrăznit vreodată să-şi imagineze sau să ceară. Şi, în acelaşi timp, era pusă la punct ca un copil.
   - Cine va hotărî acceptabilitatea performanţelor noastre?
   - În interesul corectitudinii, răspunse Tereza, vă veţi aprecia unul pe altul lunar. Eli şi cu mine vă vom evalua de asemenea performanţele, iar evaluările noastre se vor adăuga celor generate de C.C.O.
   - Cine naiba mai e şi C.C.O. ăsta? întrebă Tyler.
   - Se numeşte David Cutter. A venit recent de la La Coeur şi are baza la New York. Va fi aici mâine.
   Tereza se ridică în picioare.
   - Vă lăsăm să vă citiţi contractele, să discutaţi, să analizaţi. Helen? îi zâmbi ea cu căldură avocatei. O cafea?

   Rene refuza să cedeze. Era singurul lucru pe care-l învăţase în cariera ei de model, în timpul scurtei perioade de actorie şi în toată viaţa de ascensiune pe scara socială. Singura direcţie de mers e în sus.
   Era gata să suporte insultele bătrânei, deznădejdea nevestei înstrăinate şi privirile ucigătoare ale fiicei, atâta vreme cât însemnau că învingea.
   Dispreţul la adresa lor nu o împiedica să-i tolereze, cu condiţia să fie necesar.
   Avea diamantul pe deget, cel pe care personal îl alesese, hotărâtă ca verigheta să urmeze cât mai curând. Tony era portalul ei spre lumea celor ridicol de bogaţi şi ţinea sincer la el. Aproape la fel de mult ca la ideea de a acapara averea familiei Giambelli.
   Avea să se asigure că, în următorul an, făcea tot ceea ce era necesar ca să-şi fortifice poziţia în relaţie cu Giambelli, şi era hotărâtă s-o facă în calitate de soţie a lui.
   - Spune-i acum, îi ordonă ea, luându-şi ceaşca de cafea.
   - Rene, iubito, îşi mişcă Tony umerii; simţea deja greutatea jugului. E un moment foarte nepotrivit.
   - Ai avut la dispoziţie şapte ani, Tony. Fă-o odată, şi fă-o acum.
   Aruncă o privire semnificativă spre Pilar.
   - Că de nu, o fac eu.
   - Bine, bine, o bătu Tony pe dosul mâinii.
   Prefera penibilul în locul hidosului. Cu un zâmbet binevoitor pe faţă, se ridică în picioare, pornind spre locul unde Pilar încerca s-o calmeze pe Francesca, vizibil nedumerită şi cam amărâtă.
   - Pilar, pot vorbi ceva cu tine? Între patru ochi.
   Prin mintea lui Pilar trecură vreo duzină de scuze. În absenţa mamei sale, ea era gazda. Camera era plină de musafiri. Mătuşa avea nevoie de atenţia ei. Ar fi trebuit să mai ceară nişte cafele. Dar nu erau decât atât, simple scuze, şi n-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul.
   - Sigur că da...
   Îi murmură mătuşii ei câteva cuvinte liniştitoare în italiană, apoi se întoarse spre Tony.
   - Mergem în bibliotecă?
   Bine măcar că n-o aducea şi pe Rene cu el. În timp ce treceau prin faţa ei, Rene îi aruncă o privire, dură şi strălucitoare ca piatra de pe deget.
   O privire de învingătoare, îşi spuse Pilar. Ridicol. Nu era nimic de câştigat şi nimic de pierdut.
   - Îmi pare rău că mama a hotărât să facă anunţul ăsta cu atâta lume de faţă, începu ea. Dacă-mi spunea dinainte, aş fi insistat să-ţi vorbească în particular.
   - Nu contează. Sentimentele ei personale pentru mine sunt foarte limpezi. Pe plan profesional, mă rog, m-aş fi putut aştepta la mai mult. Dar, o rezolvăm noi.
   Rezolvările erau a doua lui calitate - principala, era ignorarea problemelor.
   Tony intră în cameră şi se aşeză într-unul dintre fotoliile de piele. Odată, crezuse că avea să locuiască în această casă, sau cel puţin să aibă o bază şi aici. Din fericire, după cum reieşise, prefera oraşul. În Napa nu prea avea altceva de făcut decât să se uite la struguri cum creşteau.
   - Ei bine, Pilar...
   Zâmbea dezinvolt, fermecător ca de obicei.
   - Ce mai faci?
   - Ce mai fac, Tony?
   În gât i se opri un râs isteric.
   - Destul de bine. Şi tu?
   - Bine. Sunt ocupat, fireşte. Ia spune-mi, ce-ai de gând să faci cu propunerea lui La Signora ca tu să participi mai activ la treburile companiei?
   - N-a fost o propunere şi nu ştiu ce am de gând să fac.
   Ideea continua să-i vâjâie prin cap ca un roi de bărzăuni.
   - N-am avut timp să mă gândesc.
   - Sunt sigur că ai să te descurci, se aplecă el înainte, cu o expresie sinceră.
   Făcea parte din talentul lui la înşelătorie, îşi spuse Pilar, cu o undă de înverşunare. Acea prefăcătorie că-l interesa. Acel smalţ de interes.
   - Eşti o femeie frumoasă şi, cu siguranţă, o valoare pentru companie, în calitatea asta. Îţi va prinde bine să mai ieşi din casă şi, mai mult, să ai o ocupaţie. Poate chiar îţi vei descoperi un talent. O carieră ar putea fi lucrul de care ai nevoie.
   Pilar îşi dorise o familie. Un soţ, copii. Carieră, niciodată.
   - Am venit ca să discutăm despre nevoile mele, Tony, sau despre ale tale?
   - Nu se exclud. Pilar, cred că ar trebui să privim direcţia asta nouă pe care ne-a stabilit-o Tereza ca pe o ocazie ca s-o luăm amândoi de la capăt.
   Îi luă mâna într-a lui, cu acea uşurinţă pe care o avea întotdeauna faţă de femei, cuprinzându-i-o protector şi provocator.
   - Poate că aveam totuşi nevoie de acest impuls. Îmi dau seama că ideea divorţului a fost dificilă pentru tine.
   - Serios?
   - Fireşte.
   Avea să-i facă probleme, îşi spuse el. Ce plictiseală!
   - Adevărul este, Pilar, că trăim separat de mai mulţi ani.
   Încet, deliberat, Pilar îşi retrase mâna dintr-a lui.
   - Te referi la viaţa noastră de când te-ai mutat tu la San Francisco, sau la cea pe care am dus-o cât timp mai continuam să ne prefacem căsătoriţi?
   Mari probleme. Tony oftă.
   - Pilar, căsnicia noastră n-a reuşit. Nu e deloc constructiv s-o luăm de la capăt cu motivele, acuzaţiile, toate argumentele, după atâta timp.
   - Cred că n-am luat-o niciodată de la acel „capăt“, Tony. Dar poate că a trecut de mult vremea când aşa ceva ar fi avut vreo importanţă.
   - Realitatea e că, neluând măsura legală ca să pun capăt situaţiei, am fost nedrept faţă de tine. E clar că nu ţi-ai putut începe o viaţă nouă.
   - Ceea ce pentru tine nici n-a fost o problemă, nu-i aşa?
   Pilar se ridică, mergând în faţa şemineului pentru a privi focul. De ce se împotrivea? Ce mai conta?
   - Hai măcar cu asta să fim cinstiţi. Ai venit azi aici ca să-mi ceri divorţul şi n-are nicio legătură cu deciziile mamei mele. Decizii despre care nu ştiai nimic când ai pus inelul ăla pe degetul lui Rene.
   - Orice-ar fi, e o prostie să ne prefacem că n-am aşteptat peste măsură de mult. De dragul tău am amânat divorţul, Pilar.
   În timp ce o spunea, Tony o şi credea. O credea total, ceea ce-l făcea să vorbească pe cel mai sincer ton.
   - La fel cum, şi acum, tot de dragul tău ţi-l cer. E timpul să mergi înainte.
   - Nu-i adevărat, murmură ea.
   Încă nu se întoarse, nu încă, să-l privească. Cumva, când se uita la el, când privea ochii aceia liniştiţi şi sinceri, ajungea să creadă minciuna.
   - Nu putem nici măcar să fim cinstiţi. Dacă vrei să divorţezi, nu te pot opri. Oricum, mă îndoiesc că aş putea. Dar să ştii că ea nu se va lăsa manipulată la fel de uşor ca mine, adăugă, întorcându-se în sfârşit. Poate că pentru tine e mai bine aşa. Poate că e femeia potrivită pentru tine. Eu, cu siguranţă, n-am fost.
   Tony nu reţinuse decât că avea să obţină uşor ceea ce dorea.
   - Mă ocup eu de detalii. Discret. După atâta timp, n-o să mai intereseze presa. În faza asta nici nu înseamnă mai mult decât semnarea câtorva hârtii. Sunt sigur că toţi, cu excepţia celor mai intimi prieteni ai noştri, cred că am şi divorţat.
   Când Pilar nu spuse nimic, Tony se ridică în picioare:
   - Vom fi mai fericiţi cu toţii, după ce lăsăm în urmă povestea asta. Vei vedea. Între timp, cred că ar fi cazul să vorbeşti cu Sophia. E mai bine să i-o spui tu - ca între femei. Fără îndoială, când o să vadă că eşti de acord, va fi mai prietenoasă cu Rene.
   - Tu chiar subestimezi pe toată lumea, Tony?
   - Consider doar că ne vom simţi cu toţii mult mai bine dacă situaţia rămâne amiabilă. Rene va fi soţia mea şi, ca atare, va participa la viaţa mea profesională şi socială. Ne vom mai vedea din când în când. Sper ca Sophia să fie politicoasă.
   - Şi eu am sperat să fii credincios. Toţi avem dezamăgirile noastre. Acum, ai căpătat ce-ai dorit, Tony. Aş propune s-o iei pe Rene şi să plecaţi înainte de a-şi termina mama vinul de porto. Cred că în casa asta au fost destule neplăceri pentru o singură zi.
   - De acord. Îţi doresc numai bine, Pilar.
   - Da, te cred. Nu ştiu din ce motiv, şi eu îţi doresc acelaşi lucru. La revedere, Tony.
   După ce Tony închise uşile în urma lui, Pilar ridică mâna şi-şi trase verigheta până pe prima falangă. Purtase inelul acela simplu timp de treizeci de ani. Acum, i se spunea să-l lepede, o dată cu toate făgăduielile pe care le făcuse în faţa familiei, a prietenilor şi a lui Dumnezeu.
   Când uşile se deschiseră din nou, îşi strânse degetele peste inel, înghiţindu-şi lacrimile.

   - Pilar.
   Helen îi aruncă o singură privire şi buzele i se subţiară.
   - Bine, să uităm punctul cu cafeaua din programul distractiv al zilei de azi.
   Deschise barul şi alese o carafă cu brandy. Turnă în două cupe, apoi se aşeză pe taburetul din faţa fotoliului lui Pilar.
   - Bea, iubito. Eşti palidă.
   Fără o vorbă, Pilar desfăcu palma. Verigheta luci o dată în lumina focului.
   - Mda, am bănuit, când târfa aia şi-a fâlfâit pietroiul de pe deget. Se merită unul pe altul. Pe tine nu te-a meritat niciodată.
   - Sunt o proastă, o proastă, să mă las zguduită aşa. De ani de zile nu mai eram căsătoriţi, în adevăratul sens al cuvântului. Dar, Helen, 30 de ani...
   Ridică verigheta şi, privind prin golul rotund din mijlocul ei, îşi văzu toată viaţa. Închisă, comprimată.
   - Treizeci de ani afurisiţi. Când l-am cunoscut pe Tony, ea era în scutece.
   - Ăsta-i lucrul cel mai dureros. Deci, e mai tânără şi are sâni mai mari, ridică din umeri Helen. Dar ia gândeşte-te: dacă rămâne cu el, când va avea vârsta ta, ea îi va da lui mâncare de bebeluşi şi-i va schimba scutecele.
   Pilar râse amar.
   - Detest situaţia în care am ajuns şi nu ştiu cum să scap. Nici măcar n-am luptat, Helen.
   - Bun, nu eşti o luptătoare, se ridică Helen să se aşeze pe braţul fotoliului, cuprinzând-o pe Pilar pe după umeri. Eşti o femeie bună, inteligentă şi frumoasă, care a fost lovită dureros. Şi, la naiba, dacă uşa asta se închide în sfârşit, e numai spre binele tău.
   - Doamne, vorbeşti de parc-ai fi Tony.
   - Nu e nevoie să mă insulţi. Şi-n plus, el n-a vorbit serios, pe când eu, da.
   - Poate, poate. Acum nu pot vedea limpede. Nu-mi dau seama cum va fi următoarea oră, necum următorul an. Dumnezeule, nici măcar nu i-am cerut să-mi plătească. N-am avut curaj.
   - Nicio grijă, va plăti.
   Helen se aplecă, sărutând-o pe creştet. Niciun om ca Tony nu trebuia să fie lăsat să se strecoare prin viaţă fără să plătească.
   - Şi dacă vrei să-l opăreşti un pic, te-ajut să întocmeşti un acord de divorţ care să-l lase toată viaţa cu cicatrici şi-un singur testicul - şi-ăla scofâlcit.
   Pilar zâmbi vag. Pe Helen putea conta oricând.
   - Oricât ar fi de distractiv, n-ar face decât să tărăgăneze lucrurile şi să îngreuneze şi mai mult situaţia pentru Sophia. Helen, ce naiba am să mă fac eu acum, cu viaţa asta nouă care mi-a fost trântită în braţe?
   - Găsim noi o soluţie.

   Sophia era cufundată în gânduri. Deja o durea capul după ce citise contractul. Înţelesese esenţialul, deşi se împotmolea în termeni tehnici. Iar esenţialul era că La Signora rămânea stăpână pe situaţie, ca întotdeauna. În anul următor, Sophiei i se pretindea să-şi dovedească aptitudinile, lucru pe care credea că îl făcuse. Dacă reuşea, spre satisfacţia bunicii ei, o parte din acel control mult dorit avea să treacă în mâinile ei.
   Aruncă o privire spre Tyler, care-şi citea propriul contract, încruntat.
   Ăsta avea să intre în sala de consiliu cu tancurile. Şi avea în joc o miză la fel de mare ca a ei.
   Da, La Signora fusese, din nou, pe cât de inteligentă, pe atât de necruţătoare. Acum, când nervii i se calmaseră, făcând loc raţiunii, Sophia înţelegea nu numai că formula putea să reuşească, ci şi că trebuia.
   Doar dacă nu cumva Tyler încurca borcanele.
   - Nu-ţi convine, observă ea.
   - Ce naiba ar putea să-mi convină? A fost o adevărată ambuscadă, la naiba!
   - De acord. Asta-i stilul lui Nonna. Trupele se aliniază mai rapid şi mai organizat când le iei din scurt înainte de luptă. Dacă le dai prea mult timp de gândire, pot să dezerteze. Te bate cumva gândul să dezertezi, Ty?
   Ochii lui se ridicară, iar Sophia îi văzu oţelul din privire.
   - Conduc firma MacMillan de opt ani. N-am s-o las de izbelişte.
   Nu, n-avea să încurce borcanele.
   - Bine. S-o luăm de-aici. Tu le vrei pe ale tale, eu le vreau pe ale mele. Cum le rezolvăm?
   Sophia se ridică în picioare, începând să se plimbe.
   - Ţie ţi-e mai uşor.
   - Şi de ce, mă rog?
   - În esenţă, eu renunţ la apartament şi mă întorc acasă. Tu rămâi unde eşti. Eu trebuie să urmez un curs intensiv de preparare a vinurilor, iar tu nu trebuie decât să ieşi în societate şi să participi din când în când la unele întâlniri.
   - Şi crezi că asta-i uşor? Societatea înseamnă oameni. Nu-mi plac oamenii. Iar dacă particip la discuţii despre lucruri de care mă doare-n cot, unul pe care nici nu-l cunosc o să mi se uite peste umăr.
   - E valabil şi pentru mine, se răsti Sophia. Cine naiba-i David Cutter ăsta?
   - Un tip la cravată, replică Tyler cu dezgust.
   - Mai mult decât atât, murmură Sophia. Trebuie doar să aflăm cu cât anume mai mult. Şi va trebui să găsim o cale de a coopera cu el, şi între noi. Ultima parte n-ar trebui să fie chiar atât de grea. Ne cunoaştem de ani de zile.
   Se îndrepta cu repeziciune spre locul unde Tyler ar fi dorit să ajungă el primul. Dar al dracului să fi fost dacă nu ţinea pasul cu ea.
   - Ba nu ne cunoaştem deloc. Eu, de pildă, nu te cunosc, nu ştiu ce faci, nici de ce.
   Sophia îşi rezemă palmele pe masă, aplecându-se spre el, cu faţa magnifică aproape de a lui.
   - Sophia Tereza Maria Giambelli. Fac comerţ cu vinuri. Şi îl fac fiindcă mă pricep. Peste un an, voi avea douăzeci la sută dintr-una din cele ai mari, mai importante şi mai de succes companii de vinuri din lume.
   Tyler se ridică încet, imitându-i poziţia:
   - Va trebui să fii pricepută şi mai mult decât atât. Va trebui să-ţi mânjeşti mâinile, să te umpli de noroi pe cizmele tale la ultima modă şi să-ţi faci praf manichiura.
   - Crezi că nu ştiu ce-nseamnă munca, MacMillan?
   - Cred că ştii ce înseamnă munca la birou, sau în fotoliul de clasa-ntâi al avionului. Fundul ăsta superior al tău n-o să aibă o viaţă prea uşoară în anul care-ncepe, Giambelli.
   Sophia văzu o ceaţă roşie înaintea ochilor, semn sigur că îi veneau nervii şi urma să facă o prostie.
   - Punem pariu. Pe 5 mii de dolari că, la sfârşitul sezonului, voi fi o podgoreancă mai bună decât vei fi tu ca director.
   - Cine judecă?
   - O terţă parte. David Cutter.
   - S-a făcut.
   Tyler îşi întinse mâna mare şi aspră, apucând mâna ei subţire.
   - Cumpără-ţi nişte haine de tăvăleală şi o pereche de cizme făcute pentru muncă, nu de dragul modei. Fii gata să-ncepi prima lecţie mâine dimineaţă, la ora 7.
   - Perfect, scrâşni ea din dinţi. La amiază o întrerupem şi mergem în oraş, ca să-ncepem prima ta lecţie. Îţi poţi lua o oră liberă ca să-ţi cumperi nişte costume civilizate, croite în ultimul deceniu.
   - Era vorba că te muţi aici. De ce trebuie să ne ducem în oraş?
   - Fiindcă am nevoie de câteva lucruri din biroul meu, iar tu ai nevoie să te familiarizezi cu rutina de-acolo. Mai am nevoie şi de unele lucruri din apartament. Ai un spate zdravăn, şi nici cu fundul nu stai tocmai rău, adăugă ea, cu un zâmbet subţire. Mă poţi ajuta la cărat.
   - Am şi eu ceva de spus.
   - Vai de mine. Să mă pregătesc...
   - Nu-mi place gura ta. Niciodată nu mi-a plăcut.
   Îşi înfundă mâinile în buzunare, fiindcă atunci când Sophia râdea afectat, aşa cum făcea acum, îi venea să-i ardă una.
   - Dar n-am nimic personal cu tine.
   - O, Ty! E aşa de... înduioşător!
   - Ascultă, mai bine ţine-ţi gura, îşi împinse el o mână prin păr, după care şi-o îndesă la loc în buzunar.
   - Faci ceea ce faci fiindcă te pricepi. Eu fac ceea ce fac fiindcă-mi place. Niciodată n-am vrut să fac altceva. N-am nimic cu tine, Sophia, dar dacă voi avea impresia că rămân fără vie din cauza ta, să ştii că te tai.
   Intrigată şi provocată, îl studie dintr-un unghi nou. Cine-ar fi crezut că băiatul din vecini putea fi neînduplecat?
   - Bine, deci m-ai prevenit. E valabil şi pentru tine, Ty. Orice-aş avea de făcut, apăr ceea ce-mi aparţine.
   Răsuflând zgomotos, Sophia îşi coborî privirea spre contracte, apoi ridică din nou ochii spre el.
   - Cred că am ajuns la aceeaşi pagină.
   - Aşa se pare.
   - Ai un pix?
   - Nu.
   Sophia se duse spre un scrin, unde găsi două pixuri într-un sertar. Îi oferi şi lui unul şi întoarse paginile până la locul pentru semnătură.
   - Cred că ne putem fi martori unul altuia.
   Trase adânc aer în piept şi-şi ţinu respiraţia.
   - La trei?
   - Unu.. doi... Trei!
   În tăcere, semnară, îşi împinseră unul altuia contractele peste masă, apoi semnară din nou, ca martori.
   Întrucât simţea un nod în stomac, Sophia umplu paharele şi îl aşteptă pe Tyler să şi-l ridice pe-al lui.
   - Pentru noua generaţie, închină ea.
   - Pentru un sezon bun.
   - Una fără alta nu se poate.
   Cu ochii într-ai lui, ciocni paharele.
   - Salute.

CAPITOLUL 4

   Ploaia era rece ca gheaţa şi tăioasă ca un brici, o burniţă nesuferită care pătrundea până-n măduva oaselor şi-n adâncul sufletului.
   Transforma pătura albă a zăpezii în mocirlă şi lumina zorilor în dâre mohorâte pe cer.
   Era genul de dimineaţă în care oamenii cu mintea întreagă stăteau cuibăriţi în pat. Sau, cel puţin, întârziau la încă o cafea. Tyler MacMillan, descoperi Sophia, nu era un om cu mintea întreagă.
   Telefonul o trezi din somn, făcând-o să-şi scoată mâna de sub plapumă, fără tragere de inimă, dibuind după receptor şi trăgându-l lângă ea, la căldură.
   - Ce?
   - Ai întârziat.
   - Hmm? N-am întârziat. Nici nu s-a luminat de ziuă.
   - Ba s-a luminat, dar plouă. Scoală-te, îmbracă-te şi vino aici. Eşti în perioada alocată mie.
   - Dar...
   Tonul telefonului o făcu să se încrunte.
   - Canalie, mormăi ea, dar fără a-şi putea aduna destulă energie ca să sune convingător.
   Rămase nemişcată, ascultând ropotul ploii în ferestre. Părea mărginit cu gheaţă.
   Căscând, Sophia aruncă plapuma la o parte şi se dădu jos din pat. O fi fost ea în perioada alocată lui Tyler, dar nu peste mult avea să înceapă perioada ei.

   Stropii de ploaie picurau de pe cozorocul şepcii lui Ty şi, uneori, i se strecurau pe sub guler, dar nu erau destul de reci ca să-l oprească din muncă. Iar ploaia de iarnă era o binecuvântare. O iarnă răcoroasă şi umedă era primul pas decisiv spre o recoltă rară.
   O privi pe Sophia, care se canonea prin noroi cu cizmele ei de 500 de dolari.
   - Ţi-am spus să-ţi cumperi haine ieftine.
   Sophia pufni zgomotos.
   - Astea-s hainele mele ieftine.
   Tyler îi studie jacheta de piele fină şi pantalonii croiţi elegant.
   - Mă rog, au să se ieftinească ele, până terminăm.
   - Aveam impresia că ploaia a amânat tăiatul.
   - Nu plouă.
   - Nu?
   Sophia întinse o mână sub stropii de ploaie.
   - Ce ciudat, eu întotdeauna am definit ca ploaie substanţa asta umedă care cade din cer.
   - E burniţă. Unde ţi-e căciula?
   - Nu port.
   - Iisuse.
   Enervat, Tyler îşi scoase şapca şi i-o trase pe cap.
   - Tăiatul se face din două motive principale, începu el.
   - Ty, nu-mi închipuiam că tăiatul n-ar avea niciun motiv.
   - Perfect. Explică-mi.
   - Ca să se cureţe via, scrâşni ea printre dinţi. Şi dacă trebuie să ţinem cursuri teoretice, de ce nu le putem face în casă, la căldură?
   - Fiindcă via e afară.
   Şi fiindcă, adăugă Tyler în gând, aici el stabilea regulile.
   - Tăiem viţele ca să le dăm o formă mai potrivită pentru cultură şi recoltă, şi să le apărăm de boli.
   - Ty...
   - Linişte. Multe podgorii folosesc tehnici de curăţire, în locul tăiatului manual. Aici, fiindcă agricultura e un experiment fără sfârşit, le folosim pe amândouă. Araci verticali, suporţi în formă de T şi alte tipuri. Dar continuăm să aplicăm şi metoda tradiţională a tăiatului manual. Al doilea scop este acela de a potrivi viţele pe araci pentru a ridica productivitatea, în timp ce le menţinem capacitatea de a produce struguri de cea mai bună calitate.
   Când îi spunea să tacă, vorbea ca un părinte cu un copil mic şi mofturos. Sophia, bănuind că era conştient de acest lucru, îşi fâlfâi genele.
   - Dăm şi extemporal, dom’ profesor?
   - N-ai să-mi tai viile, nici n-ai să le pui pe araci, până nu ştii de ce o faci.
   - Tăiem şi punem araci ca să cultivăm struguri. Cultivăm struguri ca să producem vin.
   Vorbea gesticulând. Mişcările ei erau ca un balet - graţioase şi pline de sensuri.
   - Şi, continuă ea, eu vând vinul prin procedee de promovare şi tehnici de marketing inteligente şi novatoare. Ceea ce, dacă-mi dai voie să-ţi amintesc, e la fel de esenţial ca şi foarfeca de tăiat.
   - Perfect, dar acum suntem în vie, nu în biroul tău. Aici nu iei nicio măsură fără a fi conştientă de motivele şi consecinţele ei.
   Sophia studie şirurile din jurul lor. Ploaia uda părul lui Tyler, scoţând în evidenţă lucirile roşcate, de culoarea Cabernetului vechi.
   - Deci, aici tăiem vârful.
   - De ce?
   Sophia îşi potrivi cozorocul.
   - De-aia.
   - De-aia, preluă el, scoţându-şi foarfeca din teaca de la centură, fiindcă vrem ca toţi ciorchinii să fie distribuiţi egal la capătul tulpinii.
   O răsuci pe Sophia în loc şi-i trânti foarfeca în mână.
   - Centrul şi vârful trebuie să rămână libere. Au nevoie de loc ca să aibă destul soare.
   - Şi tăiatul mecanic?
   - Îl facem şi pe ăla. Tu, nu.
   Apoi, o conduse spre lăstarul următor. Mirosea a femeie, simţi el. Un contrapunct exotic la aroma simplă de ploaie şi pământ reavăn.
   - Lucrezi manual, îi spuse, străduindu-se să nu-i inhaleze parfumul. Lăstar cu lăstar. Plantă cu plantă. Rând cu rând.
   Sophia scrută înşiruirea nesfârşită a rândurilor, nenumăratele viţe îngrijite de muncitori sau aşteptând să le vină rândul.
   - La amiază întrerupem, îi aminti ea.
   - La 1. Ai întârziat.
   - N-am întârziat chiar atât de mult.
   Întoarse capul, iar trupul i se apropie de al lui. Tyler stătea aplecat spre ea, înconjurând-o cu braţele, astfel încât să-i acopere mâinile cu ale lui, peste lăstar şi foarfece.
   Uşoara schimbare a poziţiei fusese neprevăzută. Şi avea un efect puternic.
   Ochii li se întâlniră - ai lui iritaţi, ai ei gânditori. Sophia îi simţi trupul încordându-se, urmat de propria ei reacţie. O accelerare a pulsului, un fel de parfumare a aerului, un freamăt interior.
   - Ia te uită, aproape că toarse ea, lăsându-şi privirea să coboare un moment spre gura lui. Cine-ar fi crezut.
   - Termină.
   Tyler se îndreptă şi făcu un pas înapoi, ca un om care s-a pomenit brusc pe marginea unei prăpăstii.
   - Nicio grijă, MacMillan, nu eşti genul meu.
   Masiv, aspru, stihinic.
   - De obicei...
   - Nici tu nu eşti genul meu.
   Tăioasă, alunecoasă, periculoasă.
   - Niciodată.
   Dacă ar fi cunoscut-o mai bine, şi-ar fi dat seama că o asemenea declaraţie nu reprezenta o insultă pentru ea, ci o provocare. Interesul ei moderat şi strict instinctiv se activă şi mai mult.
   - Nu zău? Dar care e genul tău?
   - Nu-mi plac deloc femeile bărbate şi agresive, cu muchii tăioase.
   Sophia zâmbi.
   - Au să-ţi placă.
   Şi reveni spre lăstari.
   - Întrerupem la 12 şi jumătate, spuse ea, privindu-l din nou peste umăr. Facem un compromis. Vom avea o mulţime de treburi, dacă vrem s-o scoatem la capăt cu sezonul ăsta.
   - La jumătate.
   Îşi scoase apoi mănuşile şi i le dădu.
   - Pune-ţi-le. Ai să te umpli de băşici pe mâini.
   - Mulţumesc. Sunt prea mari.
   - Au să-ţi vină. Mâine ţi le aduci pe ale tale, şi ceva de pus pe cap. Nu, nu acolo, o opri el, când Sophia se pregăti că cureţe încă un lăstar.
   Trecu iarăşi în spatele ei, apucând-o de mâini şi potrivind foarfecele. Şi nu-i văzu zâmbetul discret, de satisfacţie.

   În pofida mănuşilor, i se făcuseră băşici. Erau mai mult iritante decât dureroase, în timp ce Sophia se schimba rapid pentru după-amiază în oraş.
   Îmbrăcată şi aranjată, îşi luă servieta şi se repezi pe uşă afară. Intră ca vântul pe poarta din faţă a casei întinse, din piatră şi lemn de cedru, şi claxonă rapid de două ori.
   Tyler n-o lăsă să aştepte, spre mulţumirea ei.
   Şi se schimbase, observă, ceea ce însemna ceva. Deşi cămaşa de doc şi blugii decoloraţi mai aveau mult până la o ţinută de birou, oricât de sportivă, Sophia se hotărî să lase pe mai târziu discuţia despre garderobă.
   Tyler deschise portiera B.M.W.-ului decapotabil, încruntat.
   - Şi vrei să mă-nghesui în jucăria asta?
   - E mai încăpătoare decât pare. Haide, acum eşti în timpul meu.
   - Nu puteai merge cu una cu dublă tracţiune? se plânse Tyler, în timp ce se ghemuia pe fotoliul din dreapta. Doar ca să ne chinuim.
   - Ba da, dar n-am vrut. Şi-n plus, îmi place să circul cu maşina mea.
   Şi, de cum îl văzu cu centura de siguranţă încheiată, o dovedi, apăsând pe accelerator pentru a porni ca vântul pe alee.
   - Principala prioritate, începu ea, e campania pentru centenar. Are multe etape, dintre care unele, ca licitaţia de săptămâna asta, s-au rezolvat deja. Altele sunt încă în faza de proiect. Căutăm ceva nou, dar care să şi onoreze tradiţia. Ceva distins şi discret, pe gustul clienţilor din înalta societate, şi ceva de efect, care să atragă interesul pieţei tinere şi mai puţin bănoase.
   - Mda, exact.
   - Ty, şi ăsta e tot un lucru căruia trebuie să-i înţelegi cauzele şi consecinţele. Vânzarea vinului e la fel de importantă ca munca ta. Altfel, ai munci numai pentru tine însuţi, nu?
  Tyler se foi pe fotoliu, încercând să-şi facă loc pentru picioare.
   - Sigur, aşa ar fi mai uşor.
   - Ascultă, tu faci vinuri de niveluri diferite. Cele de calitate superioară, a căror producţie costă mai mult, şi cele medii, până la nivelul vinului la litru. În proces intră mai multe elemente, nu numai vinul.
   - Fără vin, toate celelalte n-au nicio importanţă.
   - Fie şi-aşa, consimţi Sophia, cu o răbdare de-a dreptul eroică, dar datoria mea, şi a ta, de-acum încolo, e să vindem toate aceste niveluri de calitate consumatorilor. Celor individuali şi celor mari. Hoteluri, restaurante... Să-i atragem pe comercianţii de vinuri, pe brokeri, şi să le demonstrăm că trebuie să aibă pe listă Giambelli, sau ceea ce va fi de-acum încolo Giambelli-MacMillan. Pentru asta, eu trebuie să vând şi conţinutul sticlei, dar şi ambalajul.
   - Ambalajul e apă de ploaie, replică el, privind-o lung. Conţinutul e cel ce înclină balanţa.
   - Asta-i o insultă foarte inteligentă şi subtilă. Ai parţial dreptate. Oricum, ambalatul, marketingul, promovarea, sunt cele care scot pe piaţă produsul existent. Trebuie ca ideea produsului să intrige, să fie exclusivă şi accesibilă, substanţială, atrăgătoare, sexy. Aşa că trebuie să cunosc produsul, iar aici suntem pe aceeaşi lungime de undă. Dar mai trebuie să cunosc şi piaţa pe care o vizăm. Asta trebuie să înveţi tu.
   - Sondaje, studii, statistici, întâlniri, petreceri.
   Sophia îl bătu pe mână.
   - Ai să supravieţuieşti.
   Se întrerupse, încetinind uşor.
   - Cunoşti de undeva furgonul ăsta?
   Tyler se încruntă, mijind ochii spre un mini-furgon de culoare închisă, ultimul tip, care cotea de pe drum, spre intrarea la Villa Giambelli.
   - Nu.
   - Cutter, murmură Sophia. Pariez că e Cutter.
   - Am puteam să amânăm drumul la San Francisco şi să aflăm.
   Era tentant, iar speranţa din glasul lui Tyler o amuza. Totuşi, clătină din cap, conducând mai departe.
   - Nu, ar însemna că-i dăm prea multă importanţă. Şi-n plus, am s-o descos pe maică-mea când ajung acasă.
   - Vreau să aflu şi eu.
   - De bine de rău, Ty, în combinaţia asta suntem împreună. Eu te ţin pe tine la curent cu ale mele, tu mă ţii cu ale tale. Este bine aşa? Nu avem de ales.

   Drumul de pe o coastă pe alta era lung.
   Într-un fel, era o altă lume, o lume unde toţi erau străini. Îşi smulsese rădăcinile pe care reuşise să şi le înfigă în betonul New Yorkului, cu speranţa de a şi le putea răsădi aici, în văile şi colinele din nordul Californiei.
   De-ar fi fost numai atât, David nu şi-ar fi făcut griji.
   O considera o aventură, un joc de noroc la care, în tinereţe, s-ar fi şi repezit. Dar când omul are 43 de ani şi doi adolescenţi care depind de el, miza devine mult mai mare.
   Dacă era sigur că cel mai bine pentru copiii lui era să rămână la La Coeur, în New York, ar fi făcut-o.
   Însă nu mai era atât de convins, de când fiul lui de 16 ani fusese arestat pentru furturi din magazine, iar fata, la numai 14 ani, începuse să-şi lăcuiască unghiile de la picioare cu negru.
   Pierduse contactul cu copii lui, astfel pierzându-şi şi controlul asupra lor. Oferta de la Giambelli-MacMillan păruse un semn. Să profite de ocazie. Să încerce un nou început.
   Dumnezeu îi era martor că nu le făcea pentru prima dată. Acum, însă, era la mijloc şi fericirea copiilor lui.
   - Aici suntem în plin pustiu.
   David îşi privi fiul în oglindă. Maddy, care câştigase tragerea la sorţi cu banul în San Francisco, stătea pe locul din faţă, încercând cu disperare să facă pe plictisita.
   - Cum poate un pustiu să fie „plin“? întrebă David. Întotdeauna m-am întrebat.
   Avu plăcerea să-l vadă pe Theo zâmbind afectat, singurul surâs cât de cât sincer de care era capabil în ultima vreme.
   „Seamănă cu maică-sa”, îşi spuse David.
   O versiune mai tânără, masculină, a Sylviei. Ceea ce n-ar fi bucurat-o nici pe ea, nici pe Theo.
   Şi trăsătura asta o aveau în comun, hotărârea de a fi consideraţi persoane individuale.
   Pentru Sylvia, asta însemnase să abandoneze căsnicia şi rolul de mamă. Pentru Theo... numai timpul avea să răspundă.
   - De ce-o fi trebuind să plouă? întrebă Maddy, încercând să-şi ascundă interesul din ochi, la vederea enormului conac de piatră.
   - Păi, e ceva în legătură cu umezeala care se adună în atmosferă, şi...
   - Tată! chicoti ea, ceea ce suna ca o muzică în urechile lui David.
   Avea să-şi aducă aici copiii, cu orice preţ.
   - Haideţi s-o cunoaştem pe La Signora.
   - Trebuie neapărat să-i spunem aşa? îşi dădu Maddy ochii peste cap. E atât de medieval.
   - Să-ncepem cu „doamna Giambelli“, şi pe urmă mai vedem noi. Şi să-ncercăm să arătăm normal.
   - Mad nu poate. Handicapaţii n-au cum s-arate normal.
   - Şi nici psihopaţii.
   Maddy se dădu jos din maşină, cu bocancii ei negri hidoşi, înalţi de-un stânjen. Se opri în ploaie, arătând ca un fel de prinţesă excentrică, blondă-decolorată, cu păr lung, buze bosumflate şi ochi albaştri cu gene lungi.
   Trupul ei mărunt - era încă atât de mică! - era înfăşurat şi drapat în straturi-straturi de materiale negre. La fiecare ureche îi atârnau câte 3 lanţuri argintii - un compromis de pe vremea când David fusese îngrozit auzindu-i campania de a-şi perfora nasul, sau un loc şi mai neigienic.
   Theo contrasta în mod neguros.
   Înalt, deşirat, cu părul şaten-închis ca o claie de bucle neîngrijite în jurul feţei chipeşe. Ochii lui erau de un albastru mai blând şi, mult prea des, tulburi şi nefericiţi.
   Purta blugi prea largi, pantofi aproape la fel de urâţi ca ghetele surorii sale şi o geacă atârnând până mai jos de şolduri.
   David urcă treptele late de la intrare şi se opri în faţa uşii sculptate a vilei, unde-şi trecu o mână peste părul des, blond-închis.
   - Ce e, tată? Ai emoţii?
   În glasul fiului său se simţea ironia, lucru suficient pentru a forţa şi mai mult eforturile lui David de a-şi păstra calmul.
   - Mai scuteşte-mă, bine?
   Theo deschise gura, cu o replică sarcastică pe vârful limbii. Dar observă privirea prevenitoare a surorii lui şi expresia încordată a tatălui lor.
   - Hai, că te descurci tu cu ea.
   - Sigur, ridică din umeri Maddy. E doar o italiancă bătrână, nu?
   Râzând fără chef, David apăsă pe butonul soneriei.
   - Exact.
   - Stai, trebuie să-mi pun mutra normală.
   Theo îşi ridică mâinile la faţă, trăgând şi împingând pielea.
   - N-o găsesc.
   David îi cuprinse pe amândoi cu câte un braţ pe după gât. Avea să fie bine, îşi spuse el, cu îndârjire. Totul avea să fie bine.
   - Răspund eu, Maria!
   Pilar apăru în antreu, cu un buchet de trandafiri albi în braţe. Când deschise uşa, văzu un bărbat înalt, care ţinea pe după gât doi copii. Toţi trei zâmbeau.
   - Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
   Nu era o italiancă bătrână, observă David, în timp ce se grăbea să le dea drumul copiilor. Doar o femeie frumoasă, cu ochii surprinşi şi nişte trandafiri pe braţ.
   - O caut pe doamna Giambelli.
   Pilar zâmbi, privind şi spre cei doi copii.
   - Suntem mai multe.
   - Tereza Giambelli. Eu sunt David Cutter.
   - A, domnul Cutter! Scuzaţi-mă, îi întinse ea mâna. Nu ştiam că veniţi azi.
   „Nici că aveţi familie“, adăugă, în gând. Mama ei nu-i dăduse prea multe detalii.
   - Vă rog să intraţi. Eu sunt Pilar. Pilar Giambelli... Fiica lui La Signora.
   - Aşa-i spui? întrebă Maddy.
   - Uneori. Când ai s-o cunoşti, îţi vei da seama de ce.
   - Madeline, fiica mea. Fiul meu, Theodore.
   - Theo, mormăi Theo.
   - Încântată de cunoştinţă, Theo. Şi Madeline.
   - Maddy, okay?
   - Maddy. Poftiţi în salon. Voi pregăti o trataţie, dacă vreţi. Ce zi urâtă. Sper că n-a fost o călătorie prea neplăcută.
   - Nu prea.
   - Interminabilă, corectă Maddy. Groaznică.
   Dar, când intrară în cameră, făcu ochii mari.
   Era un adevărat palat. Ca o poză dintr-o carte, numai culori bogate, lucruri vechi şi preţioase.
   - Nici nu mă mir. Să vă iau hainele...
   - Sunt ude, începu David, dar Pilar i le luă din mână, punându-şi-le peste braţul liber.
   - Mă ocup eu de ele. Luaţi loc, vă rog, simţiţi-vă ca acasă. O anunţ pe mama mea că aţi venit şi merg să pregătesc ceva cald de băut. Doriţi o cafea, domnule Cutter?
   - Neapărat, doamnă Giambelli.
   - Şi eu.
   - Ba tu nu, îi răspunse el lui Maddy, făcând-o să se bosumfle din nou.
   - Un latte, eventual?
   - Marfă. Adică, se corectă fata, primind un cot de la tatăl ei, da, mulţumesc.
   - Şi Theo?
   - Da, doamnă, vă mulţumesc.
   - Un minut doar...

   - Bă nenică, se trânti Theo într-un fotoliu, imediat ce Pilar ieşi. Ăştia trebuie că-s bogaţi ca dracu’. Aici parc-ar fi un muzeu, sau nu ştiu ce.
   - Nu-ţi pune pantofii acolo, îi ordonă David.
   - Scaunul ăsta-i pentru picioare.
   - Când ţi le bagi în ghetele alea, nu mai sunt picioare.
   - Hai, mă tată, îi dădu Maddy o palmă pe spate, mai-mai să-l dărâme. O să-ţi placă toate alea.
   - Exact.
   Din vicepreşedinte executiv, ajunsese director prim de operaţiuni, printr-un salt de 4500 de kilometri.
   - Sparg avioane prin casă, mormăi el şi, auzind paşi, se întoarse spre uşă. 

 ..................................