Hainele cele noi ale împăratului, Hans Christian Andersen

    Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
        Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că "se îmbracă", asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
        Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.
        - Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.
        Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.
        "Oare unde or fi ajuns cu lucrul?", s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.
        - Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.
Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.
        - Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic!
Dar n-a spus că nu vede.
        Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa."
        - Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.
        - Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.
        - Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus.
        Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
        Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
        - Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. "Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni."
        - E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.
Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut.
        - Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. "Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?"
        - Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!
Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: "O, ce frumos!". Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. "Minunat, frumos, măreţ!", spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale.
În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: "Hainele sunt gata".
        Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: "Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!" şi aşa mai departe. "Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea."
        - Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
        - Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.
Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.
        - Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!
        - E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii.
        - Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.
        Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: "Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!" Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.
        - Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
        - Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.
        - E dezbrăcat! a strigat tot poporul.
Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: "Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început". Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nicio trenă.

      „Inima fără cap este haotică, iar capul fără inimă este un tiran.”
                                 Alan Cohen

Vulpea și barza, La Fontaine

Jupân vulpoi s-a fudulit odată,
Poftind la masă pe cumătra barză.

N-a fost o cină prea îmbelșugată,
Căci dumnealui făcea economie;
O zeamă lungă, cu puțină varză,
Iar ca s-o păcălească i-a pus-o-n farfurie.

Zadarnic biata barză își încerca norocul,
Că n-ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;
Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuțeală.

Voind să răsplătească această păcăleală,
La rându-i, doamna barză, așa, cam dup-o lună,
Și-a invitat vecinul la o gustare bună.

Pe scumpa lui amică nu poate s-o refuze!
A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze.

Apoi, cu pasul legănat,
Spre casa berzei s-a-ndreptat,
Lăudându-i marea bunătate
Și-aromitoarele bucate.

Venea miasmă dulce de carne la frigare,
Tăiată-n bucățele mărunte, o minue!
(Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare.)

Dar barza, dinadins,
Tocana-ntr-o garafă cu gâtul lung i-o pune.
Bucățile de carne ea le scotea în cioc,
Vulpoiul însă, tufă! Nu izbutea deloc.
Nicio firmitură cu botul lui n-a prins.

Și s-a întors acasă flămând, bătu-l-ar vina,
Pleoștit și nemâncat,
Cu coada-ntre picioare și foarte rușinat,
Ca un vulpoi pe care l-a păcălit găina.

Morala:
Înșelătorii prea ușor
Sunt înșelați, la rândul lor.

        „Cine poate răbda merge înainte. Răbdarea este amară, dar roadele sale sunt dulci.”
                               Francois de La Rochefocauld

Repetabila povară, Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuțina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Fără nume, Mihai Săulescu

Mi-e dor de-o stradă liniștită,
În care lumea-ntreagă tace -
Să-mi lase mintea obosită
Și toate gândurile-n pace...

Mi-e dor de-o noapte nesfârșită,
O noapte tristă și adâncă -
În strada asta liniștită;
S-o facă mai tăcută încă...

Mi-e dor mereu de-un lucru mare
Să nici nu-ncapă într-un vis...
Mi-e dor de lucruri care
Să nu le întâlnesc e scris!...

          „E o nebunie să urăşti toţi trandafirii pentru că te-a împuns un spin, să-ţi părăseşti toate visele pentru că unul nu ţi s-a împlinit, să renunţi la toate încercările pentru că una ţi-a eşuat.”
                              Antoine de Saint Exupery

Doi frați cuminți, Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, în casă
Şi nu ne certăm deloc,
Şi suntem tăcuţi la masă,
Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,
Când pe-afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase,
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama noastră coase,
Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte
Şi ne mângâie duios,
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe,
Şi frumoase, stând cu noi,
Şi îi place să ne-asculte
Când vorbim noi amândoi.....

Şi în gândul nostru-ntruna
Auzim povaţa ei:
- Fiţi cuminţi întotdeauna
Şi fiţi buni, copiii mei!...

          „Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.”
                                      Nicolae Iorga

Taina vindecării, Bruno Ferrero

               A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau.
    O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.
    Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
    - Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…
     Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească.
    Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.
    La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut.
    Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme.
    Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Iedul cu trei capre

         Cică, nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei capre. Grozav de bine o mai ducea iedul, că în loc de o capră avea trei capre: o capră-mamă, o mătuşă-capră şi o capră-bunică.
    Dimineața, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii că şi începea să strige:
    - Capră-mamă, îmbracă-mă!
    Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Îi căuta hainele, pe unde le arunca iedul, şi-l îmbrăca.
    Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi striga:
    - Mătuşă-capră, vreau să mănânc!
    Mătuşa-capră se repezea la bucătărie şi-i aducea iedului de mâncare şi îi dădea direct în gură să mănânce.
    Apoi, toată ziulica zburda iedul pe afară, iar seara când se întorcea acasă, striga:
    - Capră-bunică, adoarme-mă!
    Cât ai clipi capra-bunică venea la ied şi-i cânta şi-i legăna să adoarmă.
    Dar într-o dimineaţă, înainte să se trezească iedul, cele trei capre capra-mamă, capra-mătuşă şi capra-bunică au plecat la vecina lor, capra cu trei iezi, s-o ajute să pregătească pentru nunta iedului cel mare.
    Când se trezi, iedul începu să strige după cum îi era obiceiul:
    - Capră-mamă, îmbracă-mă!
    Dar, precum se ştie cele trei capre erau plecate.
    Iedul începu să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:
    - Capră-mamă, îmbracă-mă, îmbracă-mă!
    Vulpea, care tocmai trecea pe acolo auzi urletele iedului şi veni să afle ce se întâmplă.
    Vulpea îi spuse iedului să-i arunce hainele că-l îmbracă ea, dar luă hainele, le vârî într-un sac şi fugi cu ele să le vândă la târg. Iar, iedul rămase dezbrăcat şi plânse şi plânse până îl apucă foamea.
    Începu iar să strige:
    - Mătuşă-capră, dă-mi să mănânc! Mi-e foame! Dă-mi să mănânc!
    Dar şi mătuşa-capră, după cum ştim, era plecată.
    Cum ţipa el aşa, trece pe acolo ursul.
    Ursul îi spuse să nu mai plângă, ci să-i spună unde-i mâncarea că o să-i dea el de mâncare. Dar, de cum intră în bucătărie, ursul începu să înfulece tot ce găsi acolo. Nimic nu-i dădu iedului.
    Rămas şi dezbrăcat şi flămând, iedul începu să plângă şi mai tare. Şi de la o vreme i se făcu somn şi începu să strige după capra-bunică:
    - Capră-bunică, adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur!
    Lupul tocmai ieşise la plimbare şi-l auzi pe ied plângând.
    - Nu mai striga, ieduţule! Am să vin eu să te adorm.
    Lupul începu să cânte:
    - „Nani, nani, nani,
Nu-i nevoie de dormit
Nani, nani, nani,
Pe ied acum îl mănânc
Nani, nani, nani!”
    Iedul auzind una ca asta, se înspăimântă şi o rupse la fugă încotro vedea cu ochii.
    Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. Şi cum întră pe uşă zise:
    - Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame.
    Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale, dar înainte să-şi înceapă povestea, adormi buştean.

Ne tot lăsăm mereu seduși
De cei ce umblă cu mănuși,
Uitând că ei le folosesc
Să-i protejeze când lovesc.
                 Petru Bănești

Cântecul toamnei unei iubiri, Octavian Goga

De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta... Așa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii:
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii...

Și cine s-ar opri să plângă
O frunză veștedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Și râd în răsărit de soare?...

         „Gândește-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți aduce bucurii.”
                  Jane Austen

Cuibul de viespi, Agatha Christie

        John Harrison ieşi din casă şi se opri pe terasă o clipă pentru a se uita la gradină.
    Era un om înalt, cu faţa suptă, cadaverică, înfăţişarea sa obişnuită era posomorâtă, dar, câteodată, ca acum, de pildă, când asprimea trăsăturilor i se pierdea într-un surâs uşor, faţa i se lumina şi devenea atrăgătoare.
    John Harrison îşi îndrăgea grădina şi aceasta nu arătase niciodată atât de bine ca în acea seară tristă, apăsătoare, de august. Trandafirii agăţători erau încă frumoşi, glicina parfuma aerul.
    Un scârţâit scurt, binecunoscut, îl făcu să-şi mute privirile. Cine putea să intre acum pe poarta grădinii? Rămase înmărmurit, fără să poată spune vreun cuvânt câteva clipe, întrucât bărbatul ce păşea grav pe alee, era ultimul pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă în acest colţ al lumii.
    - Extraordinar, de necrezut! izbucni Harrison în cele din urmă. Monsieur Poirot!
    Era într-adevăr cunoscutul detectiv Hercule Poirot, al cărui renume se dusese în toată lumea.
    - Da, spuse acesta. Chiar eu! Mi-aţi spus cândva că dacă mă aflu pe aceste meleaguri să vin să vă văd. V-am ascultat şi, deci, iată-mă!
    - Sunt încântat! Luaţi loc, vă rog, Să bem ceva! spuse Harrison.
    Arătă cu mâna spre o masă de pe terasa încărcată cu tot felul de sticle.
    - Mulţumesc, spuse Poirot cufundându-se într-un fotoliu din nuiele. Sirop cred că nu aveţi, dar aş lua doar un pahar cu sifon, fără whisky. Şi adăugă pe un ton patetic, în timp ce i se punea paharul lângă el: Vai, mustăţile mele s-au umezit. E aşa de cald!
    - Şi ce vă aduce prin acest colt liniştit? Vreţi să vă odihniţi, nu-i aşa?
    - Nu, mon ami, treburi!
    - Treburi? Într-un loc care vă este atât de peste mână?
    - Şi de ce nu? Doar nu toate crimele se comit în marile centre aglomerate. Ce credeţi?
    - Aveţi dreptate, cred că am făcut o remarcă stupidă. Dar despre ce crimă este vorba? Sau poate că nu mi-e îngăduit să întreb.
    - Dimpotrivă, mă bucur că mă întrebaţi.
    Harrison îl privi nedumerit. I se părea că era ceva neobişnuit în comportarea sa.
    - Deci, vă ocupaţi de un caz grav. Vreţi să spuneţi...
    - Crimă.
    Hercule Poirot pronunţă acest cuvânt pe un ton atât de grav, încât Harrison rămase descumpănit. Detectivul îl privi ţintă, într-un fel care i se părea din nou neobişnuit şi care îl stingherea. În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi:
    - Dar n-am auzit de nicio crimă.
    - Cred, zise Poirot. Nici n-aveaţi cum.
    - Şi cine a fost omorât?
    - Nimeni încă.
    - Cum adică?
    - Vedeţi, de aceea v-am spus că nu aveaţi cum să fi auzit. Cercetez o crimă care n-a fost încă săvârşită.
    - Ascultaţi, cred că glumiţi.
    - Câtuşi de puţin! Nu credeţi că e mai bine ca o crimă să fie cercetată înainte de a fi comisă? În acest fel poate fi împiedicată.
    - Şi credeţi că o crimă e pe punctul de a fi săvârşită aici? Nu, e imposibil!
    HerculePoirot nu dădu atenţie exclamaţiei gazdei sale.
    - În afară de cazul în care noi vom reuşi să o împiedicăm.
    - Noi?
    - Da noi. Vreau să spun că am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
    - De aceea aţi venit?
    Ochii lui Poirot se aţintiră din nou asupra lui Harrison cu aceeaşi gravitate tulburătoare.
    - Am venit aici, monsieur Harrison, în primul rând fiindcă-mi sunteţi simpatic.
    Apoi, renunţând la tonul grav de până atunci, adăugă ca într-o doară:
    - Văd că aveţi acolo un cuib de viespi. De ce nu-l distrugeţi?
    Neaşteptata schimbare a subiectului îl făcu pe Harrison să se încrunte încurcat.
    - Da, tocmai am de gând să fac acest lucru. Adică nu eu, ci tânărul Langton. Cred că vă reamintiţi de Claude Langton. L-aţi cunoscut odată, când eram împreună.
    - Da, da, zise Poirot. Şi cum vrea să-l distrugă?
    - Cu petrol. Vine în seara asta cu pompa lui, care-i mai mare decât a mea.
    - Şi alt mijloc nu mai există? întreabă Poirot. Cu cianură de potasiu, de exemplu.
    Harrison îl privi surprins.
    - Da, dar e o treabă periculoasă, e foarte riscant să ţii aşa ceva în casă.
    Poirot dădu din cap în semn de încuviinţare:
    - O otravă groaznică.
    - Buna doar dacă vrei să scapi de soacră, încercă Harrison să glumească.
    Poirot rămase însă mai departe grav.
    - Şi sunteţi absolut sigur că acest monsieur Langton va folosi doar petrol?
    - Absolut sigur! Dar, de ce?
    - Pentru că mă cam îndoiesc. Am fost azi după-amiază la farmacia din Barchester şi pentru ceea ce am cumpărat a trebuit să semnez în registrul de substanţe otrăvitoare. Şi cu această ocazie am putut vedea că înregistrarea precedentă era semnată de Claude Langton, care cumpărase nişte cianură de potasiu.
    Harrison holbă ochii uluit.
    - Mi se pare ciudat. Chiar zilele trecute, Langton spunea că nici nu-i trece prin cap să folosească o asemenea otravă. De altfel era scandalizat că se vinde pentru astfel de scopuri.
    Poirot se uita distrat la trandafiri şi vocea sa deveni foarte blândă când întrebă:
    - Vă e simpatic Langton?
    Acesta tresări. Se vedea bine că întrebarea îl luase prin surprindere.
    - Mda... da... desigur... mi-e simpatic. De ce nu?
    - Mă întrebam doar, spuse Poirot calm, dacă vă e simpatic cu adevărat şi dacă şi dumneavoastră îi sunteţi simpatic lui.
    - Unde vreţi să ajungeţi, monsieur Poirot? Nu pot să înţeleg de loc ce este în mintea dumneavoastră.
    - Aşadar am să vă vorbesc deschis. Sunteţi logodit, monsieur Harrison. O cunosc pe domnişoara Molly Deane, o tânără frumoasă, plină de farmec. Dar ştiţi prea bine că mai înainte a fost logodită cu Claude Langton şi i-a dat cu piciorul pentru dumneavoastră.
    Harrison dădu din cap aprobator.
    - Nu vă întreb ce motive a avut să facă acest lucru. Poate că a fost îndreptăţită. Dar nu e prea greu să presupun că Langton n-a uitat şi nu a iertat lovitura primită.
    - Vă înşelaţi, monsieur Poirot. Jur că vă înşelaţi. Langton e un sportiv, ia lucrurile bărbăteşte şi a continuat să se poarte uimitor de frumos, chiar prieteneşte cu mine.
    - Şi asta nu vă şochează? Aţi folosit cuvântul „uimitor", dar dumneavoastră înşivă nu păreţi de loc uimit.
    - Ce vreţi să spuneţi, monsieur Poirot?
    - Vreau să spun că un om este în stare să-şi ascundă ura până soseşte momentul potrivit.
    - Ura?
    Harrison izbucni în hohote de râs.
    - Da, dumneavoastră englezii sunteţi mult prea încrezători. Nu puteţi admite că în mintea unor oameni simpatici, cumsecade cum sunt sportivii şi alţii pot încolţi, totuşi, gânduri rele. De aceea, vă pierdeţi viaţa în situaţii care n-ar trebui să vă ducă la moarte.
    - Deci, mă avertizaţi. Mă puneţi în gardă împotriva lui Langton. De aceea aţi venit.
    Poirot nu răspunse decât cu o înclinare a capului.
    - Trebuie să fiţi nebun, monsieur Poirot. Iertaţi mă că vă vorbesc astfel, dar suntem în Anglia. Aici lucrurile nu se petrec aşa cum vă închipuiţi dumneavoastră. Candidaţii la căsătorie dezamăgiţi nu tabără pe oameni să-i înjunghie sau să-i otrăvească. Cât despre Langton, n-ar fi în stare să se atingă nici de o muscă.
    - Viaţa muştelor nu mă priveşte, răspunse Poirot cu acelaşi calm. Afirmaţi în adevăr că Langton n-ar fi în stare să se atingă nici de o muscă, dar uitaţi că e gata să ucidă câteva mii de viespi chiar în seara asta.
    Harrison rămase tăcut. Poirot se ridică agitat şi se apropie de el, îi puse mâna pe umăr şi îl zgâlţâi puternic:
    - Treziţi-vă, iubite prietene! Deschideţi ochii mari în jurul dumneavoastră! Uitaţi-vă la viespile acelea care se întorc liniştite la cuibul lor! N-are cine să le spună că în seara asta vor fi ucise. Pentru mine crima constituie obiectul ocupaţiei mele. Şi mă ocup de ea, atât înainte, cât şi după ce s-a săvârşit. La ce oră vine Claude Langton?
    - La ora nouă. Dar vă rog să mă credeţi...
    - Ştiu, ştiu ce vreţi să spuneţi: n-ar fi în stare, n-ar putea... şi aşa mai departe. În orice caz, am să revin la ora nouă. Are să mă amuze să asist la distrugerea cuibului de viespi. Un alt sport englezesc de-al dumneavoastră.
    Nu mai aşteptă niciun răspuns şi porni în grabă pe alee spre poarta grădinii. Ajuns în stradă îşi încetini paşii. Era tulburat, agitat, stăpânit de un presentiment sumbru. Se uită la ceas: opt şi zece minute.
    - Peste trei sferturi de oră. Nu ştiu dacă are vreun rost să mai aştept.
    Se gândi o clipă că ar fi mai bine să se întoarcă, dar porni agale spre sat.
    Mai erau doar câteva minute până la ora nouă, când se apropie din nou de poarta grădinii. Era o seară senină, liniştită. Doar o adiere uşoară clătina încet frunzele copacilor. Dar liniştea era sinistră, ameninţătoare, părând să prevestească o furtună.
    La un moment dat, poarta grădinii se deschise cu un scârţâit uşor şi Claude Langton ieşi în stradă. Când dădu cu ochii de Poirot tresări:
    - A, dumneavoastră? Bună seara.
    - Bună seara, monsieur Langton. Aţi plecat destul de repede.
    Langton îşi holbă ochii mari.
    - Nu ştiu ce vreţi să spuneţi.
    - Aţi distrus cuibul de viespi?
    - Nu, nu l-am distrus.
    - Ah, spuse Poirot cu blândeţe, deci nu l-aţi distrus. Atunci ce aţi făcut?
    - Am stat puţin de vorbă cu domnul Harrison. Dar vă rog să mă iertaţi, sunt grăbit. Nu bănuiam că am să vă întâlnesc.
    - Da, am ceva treburi pe aici.
    - Bine, îl găsiţi pe domnul Harrison pe terasă. Pe mine vă rog să mă iertaţi.
    Se îndepărtă în grabă. Poirot îl urmări cu privirea. Un tânăr chipeş, cu mişcări repezi, nervos.
    - Deci am să-l găsesc pe Harrison pe terasă. Da, s-ar putea, murmură Poirot.
    Deschise poarta şi se îndreptă spre terasă. Harrison stătea nemişcat pe un scaun lângă masă şi nu-şi întoarse ochii spre el.
    - Ah, mon ami, izbucni Poirot. Vă simţiţi bine?
    Trecu mult timp până ce Harrison se hotărî să rostească leneş, cu o voce stinsă:
    - Ce-aţi spus?
    - V-am întrebat dacă vă simţiţi bine.
    - Cum să nu? De ce mă întrebaţi?
    - Nu simţiţi niciun efect supărător?
    - Efect supărător? De ce?
    - De la soda de rufe.
    Harrison se ridică brusc.
    - Sodă de rufe? Ce mai înseamnă şi asta?
    - Îmi pare rău, dar n-am avut încotro. V-am pus în buzunar nişte sodă.
    - Mi-aţi pus sodă? La ce bun? Nu mai pricep nimic.
    Tonul lui Poirot deveni blajin, ca acela al unui profesor care încerca să coboare la nivelul de înţelegere al unor elevi necopţi.
    - Vedeţi, unul din avantajele sau poate dezavantajele îndeletnicirii de detectiv este că te pune în contact cu acea categorie de oameni pe care o alcătuiesc infractorii. Şi de multe ori poţi învăţa de la ei lucruri care-ţi prind bine. Aşa s-a întâmplat cu un pungaş de buzunare, care odată în viaţa lui fusese şi el învinuit pe nedrept. Fireşte, i-am dat drumul, iar el m-a răsplătit în singurul chip în care putea s-o facă: m-a învăţat secretele meseriei lui. În felul ăsta pot să pun o mână pe umărul unui om, să-l zgâlţâi puţin, aşa cum am făcut cu dumneavoastră ceva mai devreme, iar cu cealaltă să-i umblu în buzunare fără să simtă. Deci v-am scos cea ce aveaţi în buzunarul din dreapta al hainei şi am pus în loc sodă de rufe. Vedeţi, ştiam că un om care nu e stângaci şi care vrea să pună repede nişte otravă într-un pahar n-o poate ţine în altă parte decât în buzunarul din dreapta.
    Băgă apoi mâna în buzunarul hainei sale şi scoase câteva cristale mici albe.
    - Este peste măsură de periculos să purtaţi asupra dumneavoastră asemenea lucruri aşa, la îndemâna oricui.
    Apoi, liniştit, fără să se grăbească, scoase din celălalt buzunar o sticluţă cu gura largă, introduse cristalele înăuntru, turnă apă, o astupă cu un dop şi o agită până ce cristalele se dizolvară. Harrison îl urmărea înspăimântat.
    Mulţumit de cele făcute, Poirot se îndreptă spre cuibul de viespi, desfăcu dopul sticluţei şi turnă soluţia în interiorul cuibului. Apoi se dădu cu un pas sau doi înapoi şi privi în tăcere. Câteva viespi, care tocmai se înapoiau spre cuib, căzură, se zbătură câteva clipe şi apoi rămaseră nemişcate. Celelalte se târau în afara cuibului doar ca să moară. Poirot mai privi un minut şi apoi se înapoie pe terasă.
    - O moarte rapidă, spuse el, fulgerătoare!
    Harrison îşi recăpătă glasul:
    - Şi ce mai ştiţi?
    - Aşa cum v-am spus, am văzut numele lui Claude Langton în registrul farmaciei. Ceea ce nu v-am spus este că imediat după aceea s-a întâmplat să-l întâlnesc, mi-a spus că procurase cianura de potasiu la cererea dumneavoastră, ca să distrugeţi cuibul de viespi.
    - Altceva?
    - Da, mai ştiu şi altceva. L-am văzut pe Claude Langton şi pe Molly Deane împreună, într-un moment când socoteau că nu-i vede nimeni. Nu cunosc neînţelegerile care i-au făcut să se despartă la început şi care au adus-o pe ea în braţele dumneavoastră, dar mi-am putut da seama că au trecut peste toate şi că domnişoara Deane s-a întors la vechea ei dragoste.
    - Şi mai departe?
    - Da, mai ştiu ceva, dragă prietene. Eram în Harley Street mai zilele trecute şi v-am văzut ieşind de la un anumit doctor. Ştiu foarte bine pentru ce boală i se solicită consultaţii acelui doctor, iar expresia de pe chipul dumneavoastră nu lăsa nicio îndoială. Aveaţi înfăţişarea întunecată a unui om aflat sub o sentinţă de moarte. Am dreptate?
    - Exact. Mi-a spus că mai am doar două luni de trăit.
    - Nu m-aţi văzut fiindcă eraţi mult prea cufundat în gândurile dumneavoastră. Dar v-am mai citit ceva pe faţă: un lucru despre care v-am spus mai devreme că oamenii încearcă întotdeauna să-l ascundă cu grijă. Da, am văzut ură, iubite prietene. Nu vă străduiaţi să o ascundeţi, fiindcă socoteaţi că n-avea cine să vă vadă.
    - Continuaţi! spuse Harrison.
    - Nu mai am mare lucru de spus. Am văzut numele lui Langton în registrul farmaciei. L-am întâlnit şi apoi am venit aici. V-am întins o cursă. Aţi negat că l-aţi rugat pe Langton să vă procure cianură şi v-aţi arătat chiar mirat că făcuse asta. Aţi fost luat prin surprindere şi toată comportarea dumneavoastră n-a făcut decât să-mi întărească bănuielile. Mi-aţi spus că Langton urma să vină la ora nouă, dar eu ştiam de la el că ora stabilită era opt şi jumate. Socoteaţi că dacă revin la ora nouă aş putea fi pus în faţa unui fapt împlinit. După cum vedeţi, ştiu totul.
    - Dar cine v-a rugat să veniţi? De ce nu m-aţi lăsat în pace?
    - Ştiţi bine că eu mă ocup de crime.
    - Crimă? Poate vreţi să spuneţi sinucidere.
    - Nu sinucidere, ci crimă, rosti Poirot răspicat. Moartea dumneavoastră ar fi fost uşoară, fulgerătoare, dar moartea pe care i-o pregăteaţi lui Langton ar fi constituit cel mai îngrozitor chip în care un om îşi poate sfârşi zilele. V-a cumpărat otrava, apoi a venit să vă vadă şi era singur cu dumneavoastră. Dumneavoastră muriţi într-o clipă, pe pahar se găsesc urmele otrăvii, iar Langtdn e pe undeva prin preajmă. Ăsta v-a fost planul.
    Harrison oftă adânc.
    - Cine v-a pus să veniţi? Cine v-a pus să veniţi?
    - Dar v-am spus limpede. Mai există însă şi un alt motiv. Am multă simpatie pentru dumneavoastră. Ascultaţi-mă vă rog! Sunteţi muribund, aţi pierdut femeia de care eraţi îndrăgostit. Dar este totuşi un lucru care se poate afirma: nu sunteţi un criminal. Şi de aceea nu puteam să vă las să comiteţi o faptă necugetată, îngrozitoare şi străină de firea dumneavoastră. Şi-acum spuneţi-mi, vă rog: mai regretaţi că am venit?
    Urmă o clipă de tăcere. Harrison se ridică. Pe faţă i se citea demnitatea, hotărârea, siguranţa omului care se scuturase de un coşmar şi îşi venise în fire. Îi întinse mâna bărbăteşte lui Poirot.
    - Da, a fost bine că aţi venit. Vă mulţumesc! Vă mulţumesc!
                                                            SFÂRŞIT

Flori de mucigai, Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutorate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
Se sete de apă
Și de foame de scrum,
Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu mi-a mai crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Și mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

          „Dacă ai reușit să păcălești pe cineva, nu înseamnă că acel cineva e prost, înseamnă că a avut mai multă încredere în tine decât meritai.”
                                    Charles Bukwoski

Cântecul toamnei unei iubiri, Octavian Goga

De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.
Nu-i vina ta.... Așa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii:
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii....
Și cine s-ar opri să plângă
O frunză veștedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Și râd în răsărit de soare?.....

         „Ochii noștri nu au fost concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.”
                         Părinte Nicolae Steinhardt

Niciodată toamna, Tudor Arghezi

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e câmpul de mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-nșirate ca niște ulcele,
De vin învechit pe fundul lor de lut,
Stau pe țărmu-albastru-al râului de soare
Din morcila cărui aur au băut.

Păsările negre suie spre apus,
Ca frunza bolnav-a carpenelui sur
Ce se desfrunzește risipind în sus
Foile-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vine să asculte-ndemnul neînțeles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.