Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e câmpul de mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-nșirate ca niște ulcele,
De vin învechit pe fundul lor de lut,
Stau pe țărmu-albastru-al râului de soare
Din morcila cărui aur au băut.
Păsările negre suie spre apus,
Ca frunza bolnav-a carpenelui sur
Ce se desfrunzește risipind în sus
Foile-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vine să asculte-ndemnul neînțeles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu