Partea I
Capitolul 1
Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întregul ţinut nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşuia ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.
Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei înghetate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.
Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.
Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbeau prin pustietate, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită, precum e hăul văzduhului.
Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.
Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă,unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles.
Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet.
- Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă.
Glasul îi suna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea.
- Carnea e rară, îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure de nu ştiu câte zile.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.
La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.
- Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape decât de obicei - observă Bill.
Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce.
- Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc.
Bill dădu din cap.
- Eh, nu ştiu, zău.
Tovarăşul îl privi mirat:
- Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.
- Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea - ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare?
- S-au bătut pe ea mai mult decât de obicei - recunoscu Henry.
- Câţi câini avem, Henry?
- Şase.
- Bine, Henry.... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.
- Ai numărat greşit.
- Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. De aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.
- Avem numai şase câini - spuse Henry.
- Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte.
Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii.
- Acum sunt doar şase - spuse el.
- L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi - zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte.
Henry îl privi compătimitor şi spuse:
- Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta!
- Ce vrei să spui? întrebă Bill.
- Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii.
- M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt.
Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise:
- Adică, crezi că...... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei?
Bill dădu din cap.
- Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii!
Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc.
- Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry.
- Henry.... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam..... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi vreodată!
Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezaţi.
- Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini.
- Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte că ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.
- Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu.
- Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe, dacă rămânea la el acasă - încuviinţă Henry.
Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăratecul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă.
Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, târându-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou.
.....................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu