" Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane foarte rare şi deosebite care încearcă să-şi vadă această goliciune. "
                                         Osho

Monosilab de toamna, George Bacovia

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal.
Frânt.
În odaie, trist sună lemnul mut:.
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,.
Loc.
În van peste foi, singur, un condei.
Frec.
Lampa plânge… anii tăi, anii mei.
Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid
Pot.
În curând, încet va cădea în vid.
Tot.
O, va fi cândva altfel natural,
Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.

" Prieten adevărat este acela care te sfătuiește de bine, iar nu acela care îți laudă nebuniile. "
                                                     Anton Pann

Iubito, vine toamna, Adrian Păunescu

Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintră în portrete
Cad frunze picurând singurătate
Şi tu ai gesturi parcă mai încete.
Şi te iubesc la echinox şi după.

Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.
Cum tu rămâi la ţărmure de mare
Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături
Şi să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.

Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine şi anestezie
Tot omul e un snop de amănunte
Care ameninţă esenţa vie.
Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.

De pomi sinucigaşi se umple valea
Iubito, te iubesc şi vine toamna.
Natura se închide ca un templu
Cu lacăte de fosfor şi rugină
Eu morţii mele te voi da exemplu
Cât eşti de disperată şi senină.
Iubito, vine toamna până-n oase
O simt în mâna care ţi se-ntinde
Priveşte, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colinde.

    "Viaţa-i o glumă foarte serioasă!"
                                    Victor Hugo

Colţ Alb, Jack London

.....................................................
                                      II.

              - Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia!
    Bill îşi sfârşi pipa şi îşi ajută tovarăşul să aştearnă culcuşul de blană şi păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină.
    Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii.
    - Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el.
    - Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar naiba!
    Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă mocasinii în faţa focului.
    - De s-ar muia odată derul - urmă el. Sunt 50F sub zero de două săptămâni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit pe drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam, aş vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta amândoi în faţa focului la Fort Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş vrea eu.
    Henry mai mormăi ceva şi se vârî în culcuş. Nu aţipi bine, că-l trezi glasul tovarăşului său.
    - Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat peşte, de ce oare n-or fi sărit câinii pe el? Asta mă frământă pe mine.
    - Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altădată. Mai tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa.
    Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând din greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul taberei. De spaimă, câinii se strânseră grămadă şi din când în când mârâiau ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se făcu atâta larmă încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească tovarăşul, şi mai băgă lemne pe foc. De îndată ce flăcările se înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii ghemuiţi unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se strecură din nou sub pături.
    - Henry - zise el. Hei, Henry!
    Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă:
    - Ce s-a mai întâmplat?
    - Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din nou şi iar sunt şapte.
    Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în sforăială şi adormi la loc.
    Dimineaţă, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se lumineze de ziuă. Şi în bezna nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă, în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare.
    - Ascultă, Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini ziceai că avem?
    - Şase.
    - Greşit - proclamă Bill, triumfător.
    - Sunt iar şapte? întrebă Henry.
    - Nu, cinci; unu a tulit-o.
    - La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere câinii.
    - Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o.
    - Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina fumului.
    - N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de viu. Pun rămăşag că schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată!
    - Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill.
    - Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât nu cred să fie ca s-o tulească şi să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi câini, prinzând într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind că niciunul din ăştia nu ar face aşa ceva.
    - Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu întotdeauna că grăsanului îi lipseşte o doagă.
    Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.

                             Capitolul 2
                              Lupoaica

            O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară de sanie sărăcăciosul lor bagaj şi o porniră prin întuneric. În aceeaşi clipă, în gerul şi bezna nopţii începură să se audă urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şi-şi răspundeau. Conversaţia se curmă. Pe la nouă se crăpă de ziuă. La vremea prânzului, cerul se coloră spre miazăzi până ce orizontul deveni trandafiriu, marcând linia pe care rotunjimea pământului o pune între însorita lume a sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana de lumină cenuşie mai ţinu până la trei, când se destramă şi ea, iar linţoul nopţii arctice se aşternu peste ţinutul singuratic şi cufundat în tăcere.
    Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care veneau din dreapta, din stânga şi din urmă se auzeau tot mai aproape, atât de aproape, încât nu o dată semănară groază printre câinii ce trăgeau din greu la sanie, stârnind panică.
    După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună cu Henry izbutise să înhame din nou câinii, zise:
    - Mai bine şi-ar vedea de vânat prin alte părţi şi s-ar căra odată, să ne lase în pace!
    - Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.
    După aceea nu mai scoaseră o vorbă până ce nu-şi instalară tabăra.
    Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din când în când arunca înăuntru bucăţi de gheaţă. Deodată se auzi o lovitură, însoţită de un strigăt al lui Bill şi de un schelălăit ascuţit de durere ce venea dintre câini.
    Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai vedea o formă întunecată care dispărea peste zăpezi, la adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe Bill în mijlocul câinilor, cu un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ţinând într-o mână o bâtă zdravănă, iar în cealaltă - o coadă de peşte şi o bucată de somn uscat la soare.
    - A înfăşcat jumătate - spuse Bill - dar eu i-am ars una. Îl auzi cum schelălăie?
    - Cum arăta? întrebă Henry.
    - Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr şi arăta ca orice câine.
    - O fi vreun lup domesticit.
    - Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, dacă vine aici chiar la timpul mesei şi ia o bucată de peşte!
    În noaptea aceea, după ce-şi terminară cina şi se aşezară pe lada lunguiaţă trăgând din pipă, cercul de ochi scânteietori se strânse în jurul lor mai mult decât de obicei.
    - Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt vânat şi să se care de aici, să ne lase în pace - zise Bill.
    Henry îngână ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un sfert de oră rămaseră tăcuţi, Henry privind la foc, iar Bill - la cercul de ochi care sticleau în întuneric, dincolo de văpaia focului.
    - Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry - începu el din nou.
    - Mai termină odată cu ce-ai vrea tu şi cu văicărelile astea! izbucni Henry, mânios. Nu ţi-e bine la stomac. Asta-i cu tine. Ia o lingură de bicarbonat că ai să te îndulceşti şi ai să devii un tovarăş mai plăcut!
    Dimineaţă, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini într-un cot şi îşi văzu tovarăşul printre câini, în apropierea focului bine întreţinut, cu braţele ridicate şi cu faţa schimonosită de furie.
    - Hei! strigă Henry. Ce s-a întâmplat?
    - A şters-o şi Broscoiul - răspunse el.
    - Nu, zău?
    - Pe cinstea mea!
    Henry sări din culcuş şi se repezi spre câini. Îi numără cu luare-aminte şi apoi se alătură tovarăşului său, blestemând forţele wildului care le mai răpiseră încă un câine.
    - Broscoiul era cel mai puternic câine din ceată - zise Bill după un timp.
    - Şi nici nu era un câine nebun - adăugă Henry. Iată cel de-al doilea epitaf în decurs de două zile.
    Posomorâţi, îşi luară gustarea, după care înhămară la sanie cei patru câini rămaşi. Ziua nu se deosebea de cele până atunci. Cei doi oameni înaintau tăcuţi şi anevoie peste întinderea îngheţată. Tăcerea nu era tulburată decât de urletele urmăritorilor, care, nevăzuţi, se ţineau după ei. Pe la mijlocul după-amiezii, odată cu căderea nopţii, urletele începură să se audă tot mai aproape, pe măsură ce urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau; câinii deveniră neliniştiţi şi speriaţi, şi în agitaţia lor încurcară şleaurile sporind amărăciunea celor doi oameni.
    - Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara aceea, rămânând în picioare după ce îşi termină treaba.
    Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întâmplă. Tovarăşul lui nu numai că legase câinii,  dar îi pironise cu beţe, aşa cum fac indienii. În jurul gâtului fiecărui câine, el strânsese o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar îndejuns de departe ca animalul să nu-l poată ajunge cu dinţii, atârnase, legat de cureluşă, câte un băţ gros şi lung de patru sau cinci picioare. Celălalt capăt al băţului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în pământ. Câinele nu putea să roadă pielea de la capătul băţului ce era spre el. Băţul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt capăt.
    Henrry dădu aprobator din cap.
    - E singurul mijloc de a-l ţine pe Ureche-Tăiată - zise el.
    - E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăia-o cu un cuţit, ba chiar de două ori mai repede. În felul ăsta, mâine dimineaţă o să-i găsim pe toţi.
    - Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul, am să plec fără să beau cafeaua.
    - Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem - observă Henry înainte de culcare, arătând spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă le-am putea ciurui pielea cu câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! În fiecare noapte vin tot mai aproape. Dă-te la o parte din faţa focului şi uită-te cu atenţie..... acolo: l-ai văzut pe ăla?
    Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind mişcarea formelor nedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor spre locul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să se desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste forme se mişcă în răstimpuri.
    Le atrase atenţia un zgomot ce venea dinspre locul unde erau câinii. Ureche-Tăiată scotea gemete repezi, de nerăbdare, smuncindu-se de-a lungul băţului, spre întuneric, oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, să se năpustească din nou cu colţii în el.
    - Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry.
    În plină lumină a focului, un animal ce aducea a câine se furişa pieziş. Păşea cu neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, observându-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenţia fixată asupra câinilor. Ureche Tăiată se întindea de-a lungul băţului spre cel care se furişase şi gemea cât îl ţineau puterile.
    - Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat - zise Bill, cu glasul scăzut.
    - E o lupoaică - îi şopti Henry - şi asta explică dispariţia Grăsanului şi a Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage câinele şi apoi ceilalţi se reped şi-l mănâncă.
    Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La auzul lui, ciudatul animal sări înapoi în beznă.
    - Henry, eu unul cred.... - spuse Bill.
    - Ce crezi?
    - Cred că pe ăsta l-am cotonogit eu cu bâta.
    - Nu mă îndoiesc deloc, răspunse Henry.
    - Şi tocmai asta voiam să spun- urmă Bill - că obişnuinţa animalului ăstuia cu focul de tabără dă de bănuit şi e nefirească.
    - Ştie desigur mai multe decât se cuvine să ştie un lup care se respectă - încuviinţă Henry. Un lup care ştie destule ca să vină printre câini la vremea mesei a învăţat ceva el în viaţă.
    - Moş Villan avea odată un câine care s-a înhăitat cu lupii - gândi Bill cu glas tare. Ar fi trebuit să-mi amintesc de asta. Eu l-am împuşcat într-o zi  chiar în haită, pe o păşune de elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a plâns ca un copil. Nu-l văzuse de trei ani, spunea el. În tot timpul ăsta stătuse cu lupii.
    - Cred că ai brodit-o, Bill. Lupul ăsta e un câine şi a mâncat de multe ori peşte din mâna omului.
    - Şi dacă am noroc, lupul ăsta, care nu-i decât un câine, o să fie în curând mâncare pentru câini - declară Bill. Nu ne dă mâna să mai pierdem din animale.
    - Dar nu mai ai decât trei cartuşe - îi atrase atenţia Henry.
    - Nu trag decât la sigur - răspunse el.
    Dimineaţa, Henry aţâţă focul şi pregăti micul dejun, însoţit la treabă de sforăitul tovarăşului său.
    - Dormeai prea bine - îi spuse Henry, zgâlţâindu-l să se scoale pentru micul dejun. Nu m-a lăsat inima să te trezesc.
    Somnoros încă, Bill începu să mănânce. Observă că ceaşca îi era goală şi întinse mâna spre ibric. Dar ibricul era prea departe, lângă Henry.
    - Ia spune, Henry - el dojeni el, cu blândeţe - n-ai uitat nimic?
    Henry privi cu atenţie în jur şi dădu nedumerit din cap. Bill ridică ceaşca goală.
    - Nu mai capeţi cafea - zise Henry.
    - Dar ce e? S-a terminat? întrebă Bill, îngrijorat.
    - Nu.
    - Doar nu-ţi închipui că o să-mi facă rău la stomac?
    - Nu.
    Un val de sânge îi năvăli în faţă lui Bill.
    - Cafeaua e tocmai cladă şi vreau să ştiu ce ai de zis - spuse el.
    - Solidul a întins-o - răspunse Henry.
    Fără grabă, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse capul şi, de unde se afla, numără câinii.
    - Cum s-a întâmplat? întrebă el, nepăsător.
    Henry ridică din umeri.
    - Nu ştiu. Numai dacă Ureche Tăiată nu i-o fi ros cumva cureaua. Altfel, fără doar şi poate că n-ar fi putut face aşa ceva de unul singur.
    - Secătura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nu-şi trăda defel furia ce clocotea în el.
    - Pentru că n-a putut să-şi scoată cureaua lui, l-a slobozit pe Solidul.
    - Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred că la ora asta e digerat şi ţopăie peste câmpii, în burţile a douăzeci de lupi.
    Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul câine pierdut.
    - Şi acum, ia puţină cafea, Bill.
    Dar Bill dădu din cap.
    - Hai, stărui Henry, ridicând ibricul.
    Bill îşi feri ceaşca.
    - Să nu mă mişc de aici dacă iau. Am spus că nu-mi mai beau cafeaua dacă dispare vreun câine, şi mă ţin de făgăduială.
    - E o cafea a dracului de bună! căută Henry să-l ispitească.
    Dar Bill era încăpăţânat şi se mulţumi doar cu uscăturile pe care le înghiţi odată cu blestemele mormăite la adresa lui Ureche Tăiată pentru festa pe care le-o jucase.
    - Deseară am să-i leg în aşa fel, încât să nu mai poată ajunge unul la celălalt - zise Bill pe când o pornea iarăşi la drum.
    Nu făcură mai mult de o sută de iarzi, când Henry, care era în frunte, se aplecă să ridice de jos ceva de care se lovise cu rachetele. Era întuneric şi nu putea desluşi ce e, dar, pipăindu-l, recunoscu obiectul. Îl aruncă înapoi; obiectul lovi sania şi apoi se lovi de rachetele lui Bill.
    - Poate că o să mai ai nevoie de el - spuse Henry.
    Bill scoase un strigăt. Era tot ce mai rămăsese din Solidul - băţul cu care fusese legat.
    - L-au mâncat cu piele cu tot - constată Bill. Băţul e neted ca un fluier. Au mâncat cureaua de la amândouă capetele. Sunt al dracului de înfometaţi, Henry, o să ne înfulece şi pe mine şi pe tine, înainte de a sfârşi drumul ăsta.
    Henry râse sfidător:
    - Nu mi s-a mai întâmplat până acum să se ţină lupii aşa după mine, dar am mai trecut eu prin altele şi mai rele şi tot am scăpat teafăr şi nevătămat! Bill, fiule! E nevoie de mai mult decât un pumn de blestemaţi d-ăştia ca să-ţi sune ceasul.
    - Nu ştiu, nu ştiu - mormăi Bill, parcă presimţind o nenorocire.
    - Bine, ai să vezi tu când o să intrăm în Mc. Gurry.
    - Nu prea mă simt în apele mele, stărui Bill.
    - Eşti palid, asta e - rosti Henry, sentenţios. Ai nevoie de chinină şi, cum ajungem la Mc. Gurry, o să te doftoricesc eu.
    Bill morăi nemulţumit de diagnostic şi se cufundă în tăcere. Ziua era la fel ca toate celelalte. Se lumină la nouă. La doisprezece, soarele, nevăzut, încălzi orizontul spre miazăzi, apoi începu după-amiaza cenuşie şi rece, care după trei ore fu înghiţită de noapte.
    La ora când soarele încerca zadarnic să apară, Bill trase puşca din legătura saniei şi zise:
    - Ţine-o drept înainte, Henry, vreau să-mi dau seama dacă pot vedea ceva.
    - Mai bine rămâi lângă sanie - se împotrivi tovarăşul lui. N-ai decât trei cartuşe şi cine ştie ce se mai poate întâmpla.
    - Acum cine cobeşte? întrebă Bill, triumfător.
    Henry nu răspunse, ci continuă să înainteze anevoie singur, aruncând necontenit privi îngrijorate în urmă, spre singurătatea cenuşie în care dispăruse tovarăşul său. După o oră, cum sania trebuia să facă mereu ocoluri spre a se feri de cioturile de copaci, Bill îl ajunse din urmă.
    - Au luat-o care încotro, până hăt-departe - zise el. Nici pe noi nu ne slăbesc şi au grijă şi de vânat. Vezi tu, sunt siguri de noi, dar ştiu ei că trebuie să aştepte ca să ne înhaţe. În timpul ăsta se mulţumesc cu ce le iese în cale.
    - Adică vrei să zici că ei cred că sunt siguri de noi - se împotrivi tu tărie Henry.
    Dar Bill nu-l luă în seamă:
    - Am văzut câţiva dintre ei. Sunt jigăriţi rău. Cred că de săptămâni n-au mai înfulecat altceva decât pe Grăsanul, pe Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atât de mulţi, că ăsta nu le-a putut ajunge nici pe o măsea. Sunt tare slabi. Le ies coastele ca la scândurile de spălat, şi li s-a lipit burta de spate. Auajuns la disperare, crede-mă ce-ţi spun. Or să înnebunească, şi atunci să te ţii!
    După câteva clipe, Henry, care mergea în urma săniei, scose un şuierat înăbuşit, ca un semnal de alarmă. Bill se întoarse şi privi, apoi opri calm câinii. În fund, după ultima cotitură, în văzul lor, gonea cu paşi mărunţi, furişându-se chiar pe pârtia pe care mergeau ei, o formă acoperită cu blană. Gonea cu nările în pământ şi avea un mers ciudat, de parcă aluneca fără niciun fel de sforţare. Când se opreau ei, se oprea şi ea, ridicând capul şi privindu-i fix, cu nările tremurânde, adulmecându-i.
    - E lupoaica, zise Bill.
    Câinii se trântiseră în zăpadă, iar Bill trecu pe lângă ei ca să ajungă lângă tovarăşul său. Se uitară împreună la ciudatul animal care îi urmărea de zile întregi şi care le înjumătăţise ceata de câini.
    După o cercetare minuţioasă, animalul înaintă câţiva paşi. Repetă mişcarea de câteva ori, până ce ajunse la vreo sută de yarzi de cei doi oameni. Se opri, cu capul ridicat, în apropierea unui desiş de molifţi, cercetând cu ochii şi cu nările echipamentul celor doi oameni care îl observau. Se uita la ei ciudat de stăruitor şi cu o privire cum numai câinii au; dar în pofta ce i se putea citi în ochi nu era nimic din afecţiunea unui câine. Era o poftă nesăţioasă, stârnită de foame, tot atât de crudă ca şi colţul lui, tot atât de neîndurătoare ca şi gerul.
    Era prea mare ca să fie un lup, şi după trup, deşi jigărit, se vedea că nu e unul dintre cei mai gigantici din specia lui.
    - Până la umeri trebuie că măsoară aproape două picioare şi jumătate - remarcă Henry. Şi mă prind că în lungime nu e mai mic de cinci picioare.
    - Ciudată culoare pentru un lup - observă Henry. Eu, unul, n-am mai văzut lup roşu. E aproape de culoarea scorţişoarei.
    Animalul, desigur, nu avea culoarea scorţişoarei. Blana lui era o adevărată blană de lup. Culoarea dominantă era cenuşiul, cu o slabă nuanţă roşiatică - o nuanţă care înşela; apărea şi dispărea; era mai mult o iluzie optică schimbarea de la cenuşiu, un cenuşiu puternic, la reflexele vagi roşiatice, o culoare greu de descris în cuvinte obişnuite.
    - Ai spune că e un câine zdravăn, bun pentru sanie - zise Bill. Nu m-aş mira să-l văd dând din coadă.
    - Hei, dulăule! strigă el. Vin-aici, oricum ţi-ar zice ţie!
    - Nici gând să se sperie de tine - râse Henry.
    Bill îl ameninţă cu mâna şi strigă cât îl ţinu gura, dar animalul nici gând să se sperie. Singura schimbare pe care o putură observa la el fu un neastâmpăr şi mai mare.
    Continua să-i privească cu stăruinţa lacomă a foamei. Cei doi oameni reprezentau carne, iar lui îi era foame, şi dacă ar fi cutezat, s-ar fi dus şi i-ar fi mâncat.
    - Uite ce e, Henry - începu Bill, coborându-şi fără să vrea glasul, care se transformă într-o şoaptă din pricina gândurilor care-l frământau. Avem trei cartuşe. Dar e o lovitură sigură. Trag la mare precizie. Ne-a înhăţat trei câini şi trebuie să terminăm cu ea. Ce zici?
    Henry dădu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca de sub încheieturile saniei. O ducea tocmai spre umăr, dar nu mai ajunse până acolo, deoarece, în aceeaşi clipă, lupoaica sări din drum în desişul de molifţi şi se făcu nevăzută.
    Cei doi se priviră. Henry şuieră prelung şi cu înţeles.
    - Ar fi trebuit să mă gândesc la asta - se mustră Bill, cu glas tare, punând puşca la locul ei.
    - Sigur că un lup care ştie destule ca să vină printre câini ca să le dai de mâncare ştie şi ce e o puşcă. Îţi spun eu, Henry, ăsta e de vină de tot necazul nostru. Dacă nu era lupoaica asta, am fi avut acum şase câini îl loc de trei. Şi-ţi mai spun, Henry, că am să pun eu mâna pe ea! E prea vicleană ca s-o împuşti la loc deschis. Numai că am s-o pândesc, şi să nu-mi spui mie Bill dacă n-o dobor.
    - Să nu te duci prea departe pentru asta - îl preveni tovarăşul său. Dacă sare haita pe tine, cele trei gloanţe nu fac nici cât o ceapă degerată. Animalele astea îs al naibii de flămânde şi, odată asmuţie, s-a zis cu tine, Bill!
    În seara aceea îşi aşezară tabăra mai devreme. Trei câini nu putea trage sania tot atât de repede şi tot atâtea ceasuri ca şase câini, şi dădeau semne vădite de osteneală, iar oamenii se culcară devreme, după ce Bill avu grijă să lege câinii în aşa fel, încât să nu se ajungă cu botul.
.....................................................

Ştiaţi că.......

.................dieta cu soia neagră ar putea preveni obezitatea, diabetul şi ar putea contribui la scăderea nivelului de colesterol, arata un studiu realizat de cercetători sud-coreeni, publicat in "Journal of Agricultural Food and Chemistry".
Cercetătorii au hrănit cobai cu diferite tipuri de soia neagră, timp de două săptămâni.
Şoarecii hrăniţi cu soia au crescut în greutate cu 50% mai puţin decât un alt grup care nu a primit acest aliment.
Nivelul colesterolului „rău” a scăzut cu 60%.
Proteinele din soia încetinesc metabolismul ficatului, reducând producţia de acizi graşi şi colesterol, explică cercetătorii.

Colţ Alb, Jack London

                                                                      I.

                   Partea I
            Capitolul 1

        PÂRTIA CĂRNII

      Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întregul ţinut nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşuia ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.
     Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei înghetate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.
     Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.
     Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbeau prin pustietate, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită, precum e hăul văzduhului.
    Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.
     Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă,unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles.
     Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet.
     - Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă.
     Glasul îi suna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea.
    - Carnea e rară, îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure de nu ştiu câte zile.
    După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.
    La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.
    - Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape decât de obicei - observă Bill.
    Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce.
     - Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc.
    Bill dădu din cap.
    - Eh, nu ştiu, zău.
    Tovarăşul îl privi mirat:
    - Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.
    - Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea - ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare?
    - S-au bătut pe ea mai mult decât de obicei - recunoscu Henry.
    - Câţi câini avem, Henry?
    - Şase.
    - Bine, Henry.... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.
    - Ai numărat greşit.
    - Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. De aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.
    - Avem numai şase câini - spuse Henry.
    - Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte.
    Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii.
    - Acum sunt doar şase - spuse el.
    - L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi - zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte.
    Henry îl privi compătimitor şi spuse:
    - Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta!
    - Ce vrei să spui? întrebă Bill.
    - Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii.
    - M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt.
    Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise:
    - Adică, crezi că...... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei?
    Bill dădu din cap.
    - Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii!
    Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima  ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc.
    - Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry.
    - Henry.... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam..... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi vreodată!
    Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezaţi.
    - Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini.
    - Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte că ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.
    - Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu.
    - Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe, dacă rămânea la el acasă - încuviinţă Henry.
    Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăratecul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă.
    Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, târându-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou.
.....................................................

Dor de mama, Grigore Vieru

Cine n-are dor de mama-
Alte doruri care-l cheamă?!
Dor de cântec? De prieteni?
Dor de vai? Şi dor de cetini?
Dor de vai? Şi dor de stele?
Dor de gândurile mele?
***
Cine n-are dor de mama,
Vântu-l poartă ca pe-o scamă,
Azi aici şi mâine departe,
Uşor de plai se desparte!

Ştiaţi că.........

.....................kiwi uşurează problemele cu respiraţia precum astmul, tusea şi respiraţia şuierătoare.
     Este, de asemenea, un prebiotic. Nutrienţii prebiotici ajută la hrănirea bacteriilor probiotice (aceste bacterii sunt esenţiale pentru o sănătate optimă). Aceasta ajută la menţinerea sănătăţii sistemului digestiv în timp ce previne şi dezvoltarea altor probleme de sănătate.

Ştiaţi că......

.....................cafeaua calmează durerile de cap.

De asemenea, există dovezi că o doză moderată de cafea poate scoate un pacient dintr-o criză acută de astm, atunci când nu are medicaţia la îndemână, calmează durerile de cap mai eficient decât pilulele obişnuite, îmbunătăţeste performanţele atletice (stimulând musculatura să producă contracţii mai puternice), ajută la menţinerea greutăţii şi previne apariţia cariilor dentare.

Ştiaţi că.......

...statuile ecvestre indica felul în care a murit persoana de pe cal?
Astfel:

- dacă cele două picioare din faţă ale calului sunt în aer, aceasta înseamnă că eroul (călăreţul) a murit în luptă.
- dacă un picior din faţă al calului este în aer, înseamnă că eroul a murit datorită rănilor primite în război, sau a murit ucis mişeleşte.
- dacă toate cele patru picioare ale calului pe sol, înseamnă că personajul aflat pe cal a murit de moarte naturală.

Murim şi noi.................., Victor Eftimiu

Cu fiecare dintre cei
De care moartea ne desparte,
Murim şi noi – lăsând o parte
În fiecare dintre ei ...

Imagini ... gânduri ... doruri ... vise
Adorm în stinsele priviri,
Un cer întreg de amintiri
În pleoapele pe veci închise ...

   "Cel mai trist lucru în dragoste este faptul că de cele mai multe ori sufletul ţi-l răpeşte exact acela care nu are nevoie de el."
                  Ion Luca Caragiale

    "Dacă nu lupţi pentru ceea ce vrei, meriţi ceea ce ai!"
                              Maxwell

     "Cel mai fericit om este acela care face fericiţi cât mai mulţi oameni."
                               Lev Tolstoi

Ştiaţi că.........

      .........planta care creşte cel mai repede este bambusul. Într-o oră tulpina unui bambus poate creşte cu 2-3 cm, iar în 5 săptămâni poate ajunge la o înălţime de aproximativ 20 cm.

Ură, Alexandru Macedonski

                        Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
                        V-aş îneca dacă-aş fi apă,
                        Şi v-aş săpa mormântu-adânc
                        Dac-aş fi sapă.


                        Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
                        Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
                        V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
                        Şi v-aş ajunge.


                        Dar eu, deşi rămân ce sunt,
                        O voce-adâncă îmi murmură
                        Că sunt mai mult decât orice,
                        Căci eu, sunt ură.