...................................................
XII.
În afară de cele ale gospodăriei, Colţ Alb mai avea de învăţat multe alte lucruri. Moşia stăpânului era întinsă şi complicată, dar avea şi ea o margine. Pământurile se terminau în şoseaua districtuală. Dincolo se întindea tărâmul comun al zeilor - drumurile şi şoselele, apoi, după celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cârmuiau aceste lucruri şi statorniceau orânduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvântul zeilor şi nu exista vreo altă cale de a învăţa decât cea a experienţei. Dădea ascultare imboldurilor fireşti, până ce acestea îl făceau să calce vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, învăţa legea şi o respecta.
În educaţia lui însă, cele mai rodnice învăţăminte erau cearta şi ghionturile pe care i le dădea stăpânul. Datorită dragostei lui mai pentru stăpân, un ghiont din partea acestuia îl durea mult mai mult decât oricare din bătăliile pe care i le administraseră vreodată Castor Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub această carne, spiritul lui se dezlănţuia cumplit şi neînfrânt. Ghiontul stăpânului era însă întotdeauna prea uşor ca să-i provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adânc. Era un semn că stăpânul se supărase, şi spiritul lui Colţ Alb părea că se întunecă ori de câte ori i se întâmpla aşa ceva.
La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stăpânului. Şi după glasul lui, Colţ Alb afla dacă făcuse rău sau bine. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după care se călăuzea şi cu ajutorul căreia învăţa să deprindă obiceiurile vieţii şi ale ţinutului acesta nou.
În Nord, singurul animal domestic era câinele. Toate celelalte animale trăiau în wild, şi dacă nu se arătau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea câinelui, în toată viaţa lui de până atunci, Colţ Alb nu făcuse altceva decât să dea iama printre vieţuitoare în căutarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar acest lucru avea să-l înveţe curând, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o dimineaţă, devreme, pe când hoinărea, o coti pe după colţul casei dân peste un pui de găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural îl împinse să-l mănânce. Câteva salturi, o fulgerare a colţilor, un ţipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin lume fu înghiţită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; Colţ Alb îşi linse buzele, găsind că hrana fusese bună.
Mai târziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe lângă grajduri. Unul din argaţi sări să-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colţ Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor de la şaretă. La prima lovitură de bici, Colţ Alb lăsă puiul şi se năpusti asupra omului. O bâtă l-ar fi putu opri, dar un bici..... Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi din viteză încă o lovitură. Şi pe când se năpusti asupra argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă - "Doamne!" şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mână, apărându-şi gâtul şi braţele. Se alese cu antebraţul sfâşiat până la os.
O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. Îl cutremură nu atât cruzimea lui Colţ Alb, cât tăcerea lui. Continuând să-şi apere gâtul cu braţul sfâşiat şi sângerând, încercă să se retragă spre şură. Şi nu i-ar fi mers prea bine dacă Collie nu şi-ar fi făcut apariţia la locul luptei. Aşa cum îl scăpase cu viaţă pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui Colţ Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decât zeii cei nechibzuiţi. Toate bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tâlhar, gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.
Argatul se refugie în grajd, iar Colţ Alb dădu înapoi în faţa colţilor căţelei, întorcându-se cu grumazul spre ei şi dând târcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, după ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se aprinse şi se mânie tot mai tare, şi în cele din urmă, Colţ Alb, uittându-şi de mândrie, fugi de ea peste câmp.
- O să se deprindă el să le dea pace puilor - zise stăpânul. Dar nu pot să-l învăţ asta până nu-l prind asupra faptului.
După două nopţi se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult mai mare decât îşi închipuise stăpânul. Colţ Alb observase îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, după ce intrară în coteţ, el se căţără pe o stivă de scânduri aduse de curând. De acolo se urcă pe acoperişul unui coteţ şi sări în curtea găinilor. O clipă mai târziu se afla în coteţ şi măcelul începu.
Dimineaţa, când stăpânul ieşi în tindă, cincizeci de găini albe din rasa Leghom, aşezate la rând la picioarele argatului, îi atraseră atenţia. Fluieră a pagubă ca pentru sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admiraţie. Se uită şi la Colţ Alb, dar acesta nu arăta că i-ar fi ruşine sau că s-ar simţi vinovat. Şedea mândru, ca şi cum ar fi făcut într-adevăr o fată de ispravă şi demnă de laudă. Nu-şi putea închipui că ar fi săvârşit vreun păcat. Buzele stăpânului se strânseră când văzură isprava nelegiuită. Apoi îi vorbi cu asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era decât mânia de zeu. Îl împinse cu botul spre găinile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravăn.
Colţ Alb nu mai dădu nicio raită pe la curtea găinilor. Era ceva împotriva legii şi acum învăţase aceasta. Apoi, stăpânul îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural când văzu hrana vie bătând din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea să sară la ele. Dădu ascultare acestui impuls, dar glasul stăpânului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate de oră plimbarea prin curte. Din când în când, Colţ Alb simţea din nou imboldul, dar de fiecare dată când îi dădea urmare, glasul stăpânului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a fi părăsit curtea găinilor învăţase să uite că acestea existau.
- Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. Judecătorul Scott clătină din cap cu tristeţe în timpul prânzului, când fiul lui îi povesti lecţia pe care i-o dăduse lui Colţ Alb. Odată ce a luat obiceiul şi a prins gustul sângelui...... - şi dădu din nou din cap cu tristeţe.
Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său.
- Sa vezi ce am sa fac - il infrunta el in cele din urma. Am sa-l incui toata dupa-amiaza cu gainile.
- Dar gandeşte-te la gaini - se împotrivi judecatorul.
- Ba mai mult chiar - continua fiul - pentru fiecare gaina ucisa am sa-ți dau un dolar-aur canadian.
- Dar şi tata trebuie sa puna ceva în ramaşagul asta -interveni Beth.
Cealalta sora se alatura şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridica
în jurul mesei. Judecatorul Scott cazu la învoiala, înclinand din cap.
- Bine, cumpani o clipa Weedon Scott. Daca pana seara Colț Alb nu face
rau nici unei gaini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în
curtea lor va trebui sa spui cu toata seriozitatea şi convingerea, ca
şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunța o sentința: „Colț Alb, eşti mai
bun decat mi-am putut închipui!”
Familia urmarea de sus, fara sa
fie vazuta, ceea ce se petrecea. Nu se întampla însa nimic. Încuiat în
țarc şi parasit de stapanul lui, Colț Alb se culca şi adormi. La un
moment dat se ridica şi merse pana la jgheab sa bea apa. Pe gaini nici
nu le lua în seama. Nici nu existau pentru el. La ora patru facu un salt
din plina viteza, atinse acoperişul cotețului şi ajunse pe pamant de
partea cealalta, dupa care o lua agale spre casa. Învațase legea. Dupa
aceea, pe terasa, înaintea întregii familii care facea haz, judecatorul
Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în fața lui Colț Alb:
„Colț Alb, eşti mai bun decat îmi închipuiam”.
Legile atat de numeroase îl zapaceau însa pe Colț Alb şi adesea îl faceau sa se dea de ruşine.
Trebuia sa învețe ca nu avea voie sa se atinga nici de puii altor zei. Apoi erau pisicile, iepurii de casa
şi curcanii; pe toți trebuia sa-i lase în pace. Dupa ce învața cateva
din aceste legi, i se paru ca trebuie sa lase în pace toate vietațile.
Afara, pe paşunea din spate, prepelițele puteau sa-i zboare pe sub nas
nevatamate. Şi oricat ar fi fost el de încordat, tremurand de nerabdare
şi pofta, îşi stapanea instinctul şi statea locului. Dadea ascultare
voinței zeilor.
Apoi, într-o zi, venind din nou pe paşunea dinapoia
casei, îl vazu pe Dick care bagase în sperieți un iepure şi gonea dupa
el. Stapanul privea fara sa se amestece. Ba chiar îl încuraja pe Colț
Alb sa se alature vanatoarei. Şi aşa învața el ca iepurii nu sunt tabu.
În cele din urma învața legea în întregime. Între el şi toate celelalte
animale domestice nu trebuia sa existe duşmanie. Daca nu era cu putința
sa fie prietenie, trebuia sa existe cel puțin neutralitate. Celelalte
animale însa – veverițele, prepelițele şi iepurii – erau creaturi ale
wildului, care nu s-au supus niciodata omului. Erau prada legiuita a
oricarui caine. Zeii aparau numai animalele domestice şi nu-i era
îngaduit sa se repeada la ele. Zeii aveau drept de viața şi de moarte
asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.
Viața de la
Santa Clara Valley era complicata în comparație cu existența simpla din
Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al
civilizației era controlul, constrangerea – un echilibru interior, tot
atat de delicat ca o urzeala de paianjen care unduieşte în suflarea
vantului, dar în acelaşi timp e tare ca oțelul. Viața avea mii de
aspecte, la care Colț Alb trebuia sa se adapteze – aşa de pilda era
mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele trasurii sau hoinarind pe
strazi cand trasura se oprea. Viața luneca pe langa el, profunda, vasta
şi variata, biciuindu-i simțurile, cerandu-i fara încetare sa se
deprinda şi sa faca fața imediat, silindu-l aproape totdeauna sa-şi
înabuşe pornirile fireşti.
Erau macelarii unde carnea atarna
îmbietoare. Nu avea voie sa se atinga de aceasta carne. În casele pe
care stapanul le vizita existau pisici carora trebuia sa le dea pace, şi
pretutindeni se aflau şi caini care maraiau la el şi pe care nu-i era
îngaduit sa-i atace. Apoi, pe trotuarele aglomerate umblau nenumarați
oameni, carora prezența lui le atragea atenția. Se opreau, îl priveau
aratandu-şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rau ca orice, îl bateau
uşor cu palma. Şi el trebuia sa îndure contactul plin de primejdii al
tuturor acestor maini straine. Izbuti sa îndure toate acestea. Mai mult
chiar, izbuti sa-şi înfranga stîngacia şi sfiala. Accepta cu semeție
atențiile mulțimii de zei straini. Respectului lor le raspundea şi el cu
respect. Pe de alta parte, era ceva în el care împiedica crearea unei
prea mari familiaritați. Îl bateau uşor şi treceau mai departe,
încantați de îndrazneala lor.
Nu toate aceste lucruri erau însa
uşoare pentru Colț Alb. Cand alerga înapoia trasurii, pe la periferia
oraşului San-Jose, se întîmpla sa dea peste nişte baiețaşi care luasera
obiceiul sa arunce cu pietre dupa el. Ştia totuşi ca nu-i era îngaduit
sa se ia dupa ei şi sa-i faca una cu pamantul. În aceste împrejurari era
silit sa treaca peste instinctul lui de conservare, ceea ce şi facea,
pentru ca se domesticea pregatindu-se sa faca şi el parte din lumea
civilizata.
Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulțumit de aceasta
randuiala. El nu avea noțiuni abstracte despre dreptate şi despre lupta
cinstita. Exista însa în viața o anume urma de dreptate şi tocmai
aceasta îl facea sa urasca nedreptatea ca nu-i era îngaduit sa se apere
de cei ce azvarleau cu pietre în el. Uita ca în înțelegerea dintre el şi
zei, aceştia trebuiau sa aiba grija de el şi sa-l apere. Într-una din
zile însa, stapanul lui sari din trasura cu biciul în mana şi le dadu o
lecție zdravana celor care aruncau cu pietre. Dupa aceea nu mai aruncara
cu pietre în el, iar Colț Alb pricepu acest lucru şi se arata foarte
mulțumit.
Şi mai avu parte de o experiența asemanatoare. Pe drumul
spre oraş, dand tarcoale craşmei de la rascruce, trei caini îşi facura
un obicei de a se napusti asupra lui ori de cate ori trecea pe acolo.
Cum îi cunoştea felul lui de lupta, ucigaş, stapanul nu înceta sa-l
învețe legea ca nu trebuie sa se bata. Urmarea fu ca, dupa ce învațase
bine legea, se gasea la mare stramtoare ori de cate ori trecea prin fața
craşmei de la rascruce. Dupa primul atac, maraitul lui îi ținea de
fiecare data la distanța pe cei trei caini; ei însa se luau dupa Colț
Alb, urland, sacaindu-l şi suparandu-l. O vreme îndura şi aceasta.
Oamenii din carciuma îi ațațau pe cei trei caini sa-l atace. Într-o zi
îi asmuțira chiar fațiş. Stapanul opri trasura.
– Pe ei! îl îndemna pe Colț Alb.
Lui Colț Alb nu-i venea sa-şi creada urechilor. Se uita la stapanul
lui, apoi la cei trei caini. Îşi întoarse din nou privirile spre stapan,
plin de nerabdare şi întrebator.
Stapanul dadu din cap:
– Pe ei, batrane! înghite-i!
Colț Alb nu mai aştepta. Se întoarse şi facu un salt, fara sa maraie,
printre duşmanii lui. Îi înfrunta pe toți trei deodata. Se auzira
maraituri grozave, clanțanit de dinți; era o învalmaşeala grozava.
Praful din drum se ridica în vazduh ca un nor, ascunzand batalia. Dupa
cateva minute, doi dintre caini se zvarcoleau în praf, iar al treilea o
lua la sanatoasa. Sari peste un şanț, se strecura printr-un grilaj de
fler şi o tuli peste camp. Colț Alb îl urmari, alunecand deasupra
pamantului ca un lup, ca o sageata şi fara sa faca zgomot. În plin camp
îşi doborî duşmanul şi-l ucise.
O data cu acest triplu asasinat,
principalele lui necazuri cu cainii încetara. Se dusese zvonul prin
întreaga vale şi oamenii începura sa aiba grija ca nu cumva cainii lor
sa-l supere pe lupul cel batauş.
Capitolul 4.
Chemarea semintiei
Lunile treceau. In Sud, hrana era destula şi de lucru nimic, iar Colț Alb se îngraşase, îi
mergea bine şi se simțea fericit. Nu traia numai în marginea de sud a
lumii, ci şi în marginea existenței lui. Bunatatea omeneasca era ca un
soare care stralucea deasupra lui, iar el înflorea ca o planta semanata
în pamant roditor.
Şi totuşi se deosebea întrucatva de ceilalți
caini. Cunoştea mai bine legea decat cainii care nu dusesera o alta
viața, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urma de cruzime
ascunsa, ca şi cum wildul ar mai fi dainuit în el, iar lupul din el ar
fi fost doar adormit.
Nu se întovaraşea niciodata cu ceilalți caini.
Traise singur printre cei de o rasa cu el şi aşa îşi ducea traiul şi
de-acum înainte. Fața de caini avea o pornire de care nu se putea
dezbara şi pe care o capatase înca pe vremea cand era pui, înfruntand
persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de caței, precum şi zilele de
încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al vieții lui suferise o
schimbare. Şi parasindu-i pe ai sai, se alaturase omului.
Pe langa
aceasta, orice caine din Tara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în
el frica instinctiva de wild şi îl primea întotdeauna cu maraituri şi
cu o ura razboinica. Colț Alb învațase însa ca nu era nevoie sa
foloseasca colții împotriva-le. Ajungea sa-şi arate colții sau sa-şi
încrețeasca buzele şi arareori se întampla sa nu izbuteasca sa-l faca pe
cainele care latrase şi se repezise la el sa se ghemuiasca de frica.
Dar Colț Alb trebuia sa mai îndure înca o încercare. Collie, cațeaua
aceasta, nu-i dadea pace o singura clipa. Nu era atat de supusa legii ca
el. Ea zadarnicea toate sforțarile stapanului de a o face sa se
împrieteneasca cu Colț Alb. Tot timpul îi rasuna în urechi maraitul ei
ascuțit şi nervos. Collie nu-i iertase întamplarea cu uciderea puilor de
gaina şi era convinsa ca intențiile lui nu puteau fi decat rele. Aşa
ca-l gasea vinovat înca înainte de a fi facut ceva şi îl trata ca atare.
Ajunsese o adevarata ciuma pentru el, era ca un polițist care îl
urmarea pe dupa gard şi în jurul moşiei, şi daca ar fi aruncat macar o
privire curioasa unui porumbel sau unui pui de gaina, ea ar fi izbucnit
într-un urlet de indignare şi manie. Felul preferat de a-i arata ca nu o
ia în seama era sa stea întins cu capul pe labele dinainte,
prefacandu-se ca doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna gura şi o
facea sa se linişteasca.
În afara de necazurile cu Collie, lui Colț
Alb totul îi mergea bine. Învațase sa se controleze şi sa fie cumpanit
şi cunoştea randuiala. Ajunsese serios, calm şi însuflețit de o
toleranța filozofica. Nu mai traia într-un mediu duşmanos. Pericolul,
suferința şi moartea nu-l mai pandeau la tot pasul. Cu timpul,
necunoscutul înceta sa mai reprezinte pentru el o spaima şi o amenințare
necontenita.
Viața era placuta şi uşoara. Se scurgea lin şi nu-l pandeau nici spaima şi nici duşmanii.
Fara sa-şi dea seama, îi lipsea zapada.
„O vara necuvenit de lunga” – ar fi gandit el daca ar fi putut sa
judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zapada doar într-un fel vag,
inconştient. Tot astfel simțea o urma de dor pentru Nord, mai ales cand
în arşița verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al dorului
era ca-l facea sa simta o nelinişte, tulburare, fara sa ştie de ce.
Colț Alb nu fusese niciodata prea zburdalnic. În afara de alintat şi de
geamatul pe care-l scotea şi care se prefacea într-un marait de
dragoste, nu avea nicio alta cale de a-şi exprima dragostea. Şi iata
ca-i fu dat sa descopere a treia cale. Îl suparase întotdeauna rasul
zeilor. Rasul acesta îl înnebunea, îl facea sa turbeze. Dar nu se putea
supara pe dascalul iubirii, şi cand zeul, bine dispus şi glumeț, hotarî
sa rada de el, Colț Alb ramase uluit. Simțea arsura şi înțepatura maniei
lui de altadata, care încerca sa-şi faca loc şi sa biruie dragostea.
Nu putea fi maniat, totuşi trebuia sa faca ceva. La început se arata
plin de demnitate şi stapanul se porni sa rada şi mai tare. Dupa aceea
încerca sa fie mai solemn, şi stapanul rase şi mai cu pofta decat
înainte. În cele din urma stapanul rase pana ce-l facu sa-şi uite de
demnitate. Falcile i se desfacura uşor, buzele i se ridicara puțin şi o
expresie vesela, care era mai aproape de dragoste decat de gluma, îi
licari în ochi. Învațase sa rada.
Şi tot aşa învața el sa zburde cu
stapanul, sa se lase buşit la pamant şi dat peste cap, sa i se joace
nenumarate feste neplacute. La randul lui se prefacea ca e suparat,
zbarlindu-se, maraind fioros şi clampanind din dinți ca şi cand ar fi
fost gata sa ucida. Nu-şi dadea însa frau liber niciodata. Muşcaturile
erau doar hapaituri în gol. Dupa o asemenea harjoneala, cu ghionturi şi
lovituri, hapaiturile şi maraiturile aprinse şi furioase se întrerupeau
din senin şi, stand la cateva picioare distanța unul de altul, se
priveau. Apoi, tot atat de brusc ca soarele care rasare pe o mare
furtunoasa, începeau sa rada. Şi aceasta se termina întotdeauna cu o
încolacire a brațului stapanului in jurul gatului şi umerilor lui Colț
Alb, care scancea maraindu-şi cantecul lui de dragoste.
Nimeni însa
nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi îngaduit el. Îşi pastra
demnitatea, şi daca cineva încerca aşa ceva, maraitul lui amenințator şi
coama zbarlita numai la joaca nu îndemnau. Faptul ca-i îngaduia
stapanului acest lucru nu însemna ca trebuia sa ajunga aidoma unui caine
oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stanga sa fie la
cheremul oricui, ca sa se harjoneasca şi sa se distreze cu el. El iubea
sincer şi refuza sa-şi piarda demnitatea sau sa-şi împarta dragostea.
Stapanul lui mergea adesea calare, şi pentru Colț Alb una din
principalele îndatoriri era sa-l însoțeasca. In Nord îşi aratase
credința ostenind la ham; în Sud însa nu erau sanii, iar cainii nu carau
poveri în spate. Aşa ca îşi arata credința într-un fel nou, gonind pe
langa calul stapanului. Oricat de lunga ar fi fost ziua, Colț Alb nu se
satura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar dupa
cincizeci de mile de alergare ajungea mandru înaintea calului.
În
legatura cu calaritul, Colț Alb învața înca un grai – şi acesta cu atat
mai remarcabil cu cat nu-l folosi în viața decat de doua ori. Prima oara
se întampla într-una din zile, cand stapanul încerca sa învețe un pur
sange, plin de foc, cum sa deschida şi sa închida poarta fara ca
stapanul, care era calare, sa coboare. O data şi înca o data, acesta
mana calul în dreptul porții, încercand sa-l faca s-o deschida, dar de
fiecare data calul se speria şi sarea înapoi. Cu fiecare clipa devenea
tot mai nervos şi mai iritat. Cand se cabra, stapanul îl împungea cu
pintenii, facandu-l sa se lase pe picioarele de dinainte, dupa care
calul începea sa azvarle cu picioarele de dinapoi. Colț Alb urmarea ceea
ce se întampla cu o nerabdare crescanda, pîna ce nu se mai putu stapani
şi, sarind înaintea calului, începu sa latre salbatic şi amenințator.
Dupa aceea, deşi mai încerca adesea sa latre şi deşi stapanul îl
îndemna, nu mai izbuti decat o singura data, şi atunci în lipsa
stapanului. O goana peste paşune, un iepure care țaşnise printre
picioarele calului, o cotitura brusca, un pas greşit, o cadere la pamant
şi un picior rupt al stapanului – acestea fusesera cauza. Colț Alb se
napusti furios la gatul calului vinovat, dar glasul stapanului îl opri.
– Acasa! Du-te acasa! îi porunci stapanul cand îşi dadu seama ca e ranit.
Lui Colț Alb nici prin cap nu-i trecea sa-l paraseasca. Stapanul ar fi
vrut sa scrie un bilet, dar cauta zadarnic prin buzunare creion şi
hartie. Aşa ca-i porunci din nou lui Colț Alb sa mearga acasa.
Acesta îl privi cu parere de rau, o porni din loc, apoi se întoarse şi
gemu înfundat. Stapanul îi vorbi bland, dar serios, iar Colț Alb îşi
ciuli urechile, ascultand cu o încordare dureroasa.
– Aşa, batrane, du-te acasa – continua el – du-te acasa şi spune-le ce mi s-a întamplat. Du-te acasa, lupule. Acasa!
Colț Alb ştia ce înseamna „acasa” şi, deşi nu pricepea celelalte
cuvinte ale stapanului, înțelese ca voia sa se duca acasa. Se întoarse
şi pleca în sila. Apoi se opri nehotarat şi privi în urma, peste umar.
– Acasa! se auzi porunca taioasa, şi de asta data Colț Alb asculta.
Cand sosi Colț Alb, familia statea pe terasa, bucurandu-se de racoarea
dupa-amiezii. Se varî printre ei, rasufland din greu, plin de praf.
– S-a întors Weedon – exclama batrana doamna Scott.
Copiii îl primira pe Colț Alb cu strigate de bucurie şi alergara în
întampinarea lui. Colț Alb se feri însa şi se îndrepta spre terasa, dar
ei îl înghesuira între scaunul leagan şi balustrada. Maraîi şi începu sa
fuga dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.
–
Marturisesc ca sunt neliniştita ori de cate ori îl vad printre copii –
facu ea. Mi-e teama ca într-o zi o sa se repeada la ei pe neaşteptate.
Maraind salbatic, Colț Alb sari din locul în care fusese înghesuit,
rasturnandu-i pe baiat şi pe fata. Mama îi chema la ea, liniştindu-i şi
povațuindu-i sa nu-l sacaie pe Colț Alb.
– Lupul ramane lup – observa judecatorul Scott. Nu poți avea încredere în el.
– Dar el nu e lup – interveni Beth care îi ținea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.
– Numai Weedon e de parerea asta – continua judecatorul. El presupune
doar ca exista vreo urma de caine în Colț Alb, dar, aşa cum marturiseşte
el însuşi, nu ştie nimic precis despre asta. Cat despre înfațişarea
lui…
Nu-şi termina fraza. Colț Alb statea dinaintea lui, maraind fioros.
– Cara-te de aici! Culcat! porunci judecatorul Scott.
Colț Alb se întoarse catre soția dascalului iubirii. Aceasta scoase un
strigat de spaima cand vazu ca o apuca cu dinții de rochie, tragand de
ea pana ce sfaşie țesatura fragila. Colț Alb deveni centrul atenției
tuturor celor din jur. Nu mai maraia, ci privea în fața, cu capul
ridicat. Gatlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un
sunet şi facea eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din
pricina sforțarilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea
grai şi care se zbatea sa iasa la lumina.
– Sper ca nu turbeaza –
zise batrana doamna Scott. I-am spus eu lui Weedon ca clima asta calda
nu se potriveşte unui animal din Nord.
– Parca ar vrea sa vorbeasca – observa Beth.
În aceeaşi clipa, Colț Alb capata glas izbucnind într-un latrat puternic.
– Sa ştii ca i s-a întamplat ceva lui Weedon – conchise soția acestuia.
Sarira cu toții în picioare, iar Colț Alb o lua la goana pe scari,
privind înapoi sa vada daca-l urmeaza cineva. Latrase pentru a doua şi
ultima oara în viața lui şi se facuse înțeles.
Dupa aceasta
întamplare, oamenii din Sierra Vista îl privira cu mai multa caldura şi
chiar argatul al carui braț îl sfartecase încuviința ca era un caine
deştept, chiar daca era lup. Judecatorul nu-şi schimba însa parerea,
aducand argumente, spre nemulțumirea tuturor, prin masuratorile şi
descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrari de ştiințele
naturii.
Zilele treceau una dupa alta, scaldand necontenit în soare
Santa Clara Valley. Dar pe masura ce se micşorau şi cea de a doua iarna
a lui Colț Alb în Sud se apropia, facu o descoperire ciudata.
Dinții lui Collie nu mai erau atat de ascuțiți. Muşcaturile ei erau
jucauşe şi blande şi nu-l mai faceau sa sufere. Colț Alb uita ca ea îi
facuse viața amara şi, ori de cate ori zburda pe langa el, raspundea cu
seriozitate, încercand sa fie şi el zburdalnic, dar neizbutind sa fie
decît caraghios.
Într-una din zile, Collie îl porni într-o goana
nesarşita prin paşunea din spate şi prin padure. Era într-o dupa-amiaza
în care stapanul pleca calare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. Calul
aştepta înşeuat în fața uşii. Colț Alb şovai. Se petrecea însa în el
ceva mai adanc decat legea pe care o învațase, decat obiceiurile care îl
plamadisera, decat dragostea pentru stapanul lui, decat însaşi dorința
lui de viața: şi în clipa în care, deşi înca nehotarat, Collie îl prinse
uşor cu dinții, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi lua urma.
În acea zi stapanul calari singur, iar în padure, grumaz langa grumaz,
Colț Alb goni alaturi de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi
batranul chior gonisera, cu mulți ani în urma, în codrii tacutului Tinut
de la Nord.
Capitolul 5.
Lupul adormit
Pe vremea aceea, ziarele erau pline de stiri despre indrazneata evadare a unui evadat din inchisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mainile societații care îl
modelasera. Mainile societații sunt aspre şi omul acesta era o mostra
izbitoare a operei societații. Era o bestie – o bestie, umana, e
adevarat, dar o bestie atat de îngrozitoare, încat putea fi foarte bine
socotit drept un carnivor.
La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrange puterea.
Ar fi fost în stare sa moara cu gura încleştata, luptand pana la ultima
suflare, dar nu putea sa îndure sa fie batut, înfrant. Cu cat se lupta
mai salbatic, cu atat societatea se purta mai aspru cu el şi singura
urma pe care asprimea o lasa era ca îl facea şi mai fioros. Camaşa de
forța, foamea, bataile şi ciomageala erau un tratament greşit pentru Jim
Hall, dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era
tratamentul pe care îl primise înca de pe vremea cand era un baiețandru
zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco – lut moale în mainile
societații, gata sa primeasca orice forma.
Cand fu închis pentru a
treia oara, Jim Hall dadu peste un gardian care era o bestie aproape tot
atat de cumplita ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl
para pe nedrept directorului, îl vorbea de rau şi îl persecuta.
Deosebirea dintre ei era ca gardianul purta o legatura de chei şi un
revolver. Jim Hall nu avea decat mainile goale şi dinții. Dar într-una
din zile sari la gardian şi îi înfipse dinții în gat, ca un animal din
jungla.
Dupa aceasta întamplare, lui Jim Hall i se aplica regimul de
carcera severa. Trai trei ani astfel. Acolo totul era de fier –
podeaua, pereții şi tavanul. În tot acest timp nu vazu nici cerul şi
nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbra, iar noaptea ca o linişte
întunecata. Se afla într-un mormant de fier, îngropat de viu. Nu vedea
fața omeneasca şi nici nu putea vorbi vreunei ființe omeneşti. Cand
mancarea îi era împinsa înauntru, maraia ca un animal salbatic. Ura pe
toata lumea. Zile şi nopți de-a randul îşi urla turbarea, adresand-o
întregului univers. Apoi, saptamani şi luni de-a randul nu scoase un
sunet, framantandu-se în liniştea neagra. Era un monstru, o ființa atat
de înspaimantatoare, cum doar în vedeniile unui creier smintit putea sa
apara.
Şi apoi, într-o noapte, evada. Directorul nu putea sa creada
ca aşa ceva fusese cu putința, totuşi celula era goala; trupul unui
gardian ucis zacea jumatate înauntru, jumatate afara. Alți doi gardieni
ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafara. Îi ucisese
cu mainile ca sa nu faca zgomot.
Avea asupra lui armele gardienilor –
un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmarit de forța organizata a
societații. Se pusese preț greu, în aur, pe capul lui. Fermierii
zgarciți îl pandeau cu puştile. Sangele lui putea sa achite o ipoteca
sau sa îngaduie trimiterea unui fiu la universitate. Cetațenii devotați
binelui obştesc îşi luara armele şi pornira în urmarirea lui. O haita de
copoi adulmeca urma picioarelor lui sangerande. Iar copoii legii,
animalele de bataie, platiți de societate, cu telefon, telegraf şi
trenuri speciale se ținura pe urmele lui zi şi noapte.
Uneori,
oamenii dadeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecand prin garduri de
sarma ghimpata, spre placerea publicului care citea reportajul la
gustarea de dimineața. Dupa asemenea întalniri, morții şi raniții erau
transportați înapoi în oraş, iar locul le era luat de alții însetați de
vanatoarea de oameni.
În cele din urma Jim Hall disparu. În zadar
cautara copoii urma pierduta. Fermierii paşnici, de prin vai
îndepartate, erau opriți de oameni înarmați şi siliți sa se legitimeze.
Şi în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fura descoperite pe
nenumarate povarnişuri de catre pretendenții lacomi de bani – prețul
sangelui.
În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atat
cu interes, cat mai ales cu teama. Femeile erau speriate. Judecatorul
Scott radea cu nepasare, dar nu pe buna dreptate, deoarece într-una din
ultimele lui zile ca magistrat, se întamplase ca Jim Hall sa apara în
fața lui şi sa fie condamnat. Şi în plina sala de şedința, în fața
tuturor, Jim Hall spusese ca va veni ziua în care se va razbuna pe
judecatorul care îl condamnase.
Pentru prima oara Jim Hall avusese
şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care primise sa
ispaşeasca pedeapsa. Era vorba de un „țap ispaşitor”, cum spun hoții şi
polițiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese facut „țap ispaşitor” pentru
o crima pe care nu o savarşise. Din cauza celor doua condamnari mai
vechi, judecatorul Scott îi daduse cincizeci de ani închisoare.
Judecatorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia ca se facuse partaş la o
conspirație a poliției, ca marturiile fusesera aranjate şi false, ca
Jim Hall nu era vinovat de crima care i se punea în seama. Iar Jim Hall
nu ştia ca judecatorul Scott nu ştia nimic de toate acestea. El credea
ca judecatorul ştie tot şi ca merge mana în mana cu poliția în
savarşirea acelei groaznice nedreptați. Şi astfel, cand judecatorul
Scott pronunța sentința de cincizeci de ani de moarte vie, Jim Hall,
cuprins de ura fața de toate ființele societații care se purtasera
netrebnic cu el, se ridica şi urla în sala de şedința, pana ce fu tarat
afara de o jumatate de duzina de duşmani, îmbracați în uniforme
albastre. Pentru el, judecatorul Scott era principalul vinovat, şi
asupra judecatorului Scott îşi varsa el ura, aruncand amenințari fara de
sfarşit, ca razbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall paşi spre moartea
vie… şi evada.
Colț Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el
şi Alice, soția stapanului, dainuia o taina. În fiecare seara dupa ce
locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi îi dadea
drumul lui Colț Alb sa doarma în sala cea mare. Colț Alb nu era un caine
de casa şi nici nu îi era îngaduit sa doarma înauntru, aşa ca în
fiecare dimineața, la revarsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi
dadea drumul afara, înainte ca familia sa se fi trezit din somn.
Într-o astfel de noapte, pe cand toata casa
dormea, Colț Alb se trezi, ramanand încordat în tacerea nopții.
Adulmeca vazduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe
undele lui şi care îi spunea ca pe undeva prin împrejurime se afla un
zeu. Îi ajunsera la urechi zgomotele pe care zeul le facea cand se
mişca. Colț Alb nu scoase nici un strigat furios. Nu era obiceiul lui sa
faca aşa ceva. Zeul cel strain paşea uşor, dar Colț Alb paşea şi mai
uşor, deoarece el nu purta haine care sa se frece de carnea trupului. Îl
urmari în tacere. Vanase el în wild vietați care erau tare sperioase şi
ştia ce înseamna sa cazi prin surprindere.
Zeul cel strain se opri
la picioarele scarii celei mari şi asculta, iar Colț Alb încremeni,
pandind şi aşteptand, de-ai fi zis ca e mort. Scara aceea ducea la
dascalul iubirii şi la cele mai scumpe bunuri ale lui. Colț Alb se
zbarli, dar aştepta. Zeul cel strain ridica un picior. Începu sa urce
scara.
Atunci lovi Colț Alb. Fara de veste şi fara un marait, porni
la lupta. Trupul îi țaşni în sus într-o saritura care îl propti drept în
spatele zeului cel strain. Se agața cu labele dinainte de umerii omului
şi în acelaşi timp îşi înfipse colții în ceafa acestuia. O clipa, o
clipa destul de lunga, ramase
atarnat de el, dar fu de ajuns ca sa-l
rastoarne pe zeu pe spate. Se izbira amandoi de podea. Colț Alb sari
într-o parte şi, în timp ce omul se lupta sa se ridice, se napusti din
nou, sfaşiind cu colții.
Întreaga Sierra Vista se trezi alarmata.
Harmalaia de la parter parea facuta de vreo douazeci de draci care se
încaierasera. Se auzira detunaturi de revolver. Apoi un glas de om
scoase un urlet de groaza şi spaima, urmat de maraituri înverşunate, şi
peste toate aceste zgomote se auzira prabuşindu-se şi sfaramandu-se
mobile şi sticle.
Dar larma se stinse tot atat de iute pe cat începuse. Batalia nu durase mai mult de trei minute.
Familia înspaimantata se înghesui în capul scarii. De jos, ca dintr-o
prapastie întunecata, se auzea un galgait, de parca aerul ar fi
bolborosit în apa. Uneori, galgaitul se prefacea într-un sasait, aproape
un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmandu-se cu desavarşire.
Apoi, din bezna de nepatruns nu se mai auzi nimic afara de gafaitul greu
al unei vietați care se zbatea dureros pentru aer.
Weedon Scott
învarti butonul. Scara şi holul de jos fura inundate de lumina. Apoi, cu
revolverul în mana, el şi judecatorul Scott coborara cu grija. Dar nu
mai era nevoie de nici o masura de precauție. Colț Alb îşi facuse
datoria. În mijlocul mobilelor sfaramate şi rasturnate, zacand pe o
parte, cu fața acoperita de un braț, se afla un om. Weedon Scott se
apleca deasupra lui, îi lua arma şi-l întoarse cu fața în sus. O rana
cascata în gat arata felul în care murise.
– Jim Hall – zise judecatorul Scott. Tata şi fiu se privira cu înțeles.
Apoi se întoarsera spre Colț Alb. Zacea şi el pe o parte. Ochii îi erau
închişi, dar pleoapele i se ridicara uşor. Colț Alb începu sai
priveasca pe cei din jur cand se aplecara asupra lui. Facu o sforțare sa
dea din coada, dar nu izbuti decît sa o mişte puțin. Weedon Scott îl
batu uşor cu palma şi din gatlejul lui Colț Alb se auzi un marait care
însemna ca înțelesese. Nu era însa decît un marait slab, care se stinse
pe data. Pleoapele îi cazura închizandu-se şi trupul paru ca se
destinde, lațindu- se pe podea.
– E pe duca, saracul – murmura stapanul.
– O sa vedem noi – zise judecatorul – îndreptandu-se spre telefon.
– Cred ca n-are decat o şansa la o mie – declara chirurgul dupa ce se straduise o ora şi jumatate cu Colț Alb.
Zorile patrundeau prin ferestre, facand ca lumina becurilor sa paleasca. In afara de copii, intreaga familie se stransese in jurul chirurgului sa afle sentinta.
- Un picior dinapoi îi e rupt – urma el. Trei coaste frante, dintre care cel puțin una i-a perforat
plamanii. Şi-a pierdut aproape tot sangele din trup. E foarte probabil
sa aiba leziuni interne. Pesemne ca a facut vreo saritura. Şi asta ca sa
nu mai pomenesc de cele trei gloanțe care l-au gaurit. O şansa la o mie
e într-adevar ceva optimist. N-are nici o şansa la zece mii.
– Dar
nu trebuie pierduta nicio şansa care i-ar putea fi de ajutor – exclama
judecatorul Scott. N- are nici o importanța cat costa. Du-l la raze X
sau la orice altceva. Weedon, telegrafiaza imediat doctorului Nichols
din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau sa te simți prost, dar ma
înțelegi, trebuie sa facem tot ce este cu putința.
Chirurgul zambi cu bunavoința.
– Sigur ca înțeleg, merita sa se faca totul pentru el. Trebuie îngrijit
aşa cum ați îngriji o ființa omeneasca, un copil bolnav. Şi nu uitați
ce v-am spus de temperatura. Ma întorc la zece.
Şi Colț Alb fu
îngrijit. Propunerea judecatorului Scott de a se aduce o sora fu
respinsa cu indignare de catre fete, care îşi asumara acest rol. Iar
Colț Alb caştiga singura şansa la zece mii pe care chirurgul i-o
refuzase.
Medicul nu era însa vinovat ca judecase greşit. Toata
viața lui nu îngrijise şi nu operase decat oameni delicați, crescuți în
lumea civilizata, care traiau la adapost şi care aveau înapoia lor multe
generații ce traisera şi ele la adapost. În comparație cu Colț Alb,
aceştia erau gingaşi şi lipsiți de vlaga, agațandu-se de viața cu degete
neputincioase. Colț Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab
piere curand şi unde nimeni nu are parte de adapost. Slabiciunea nu
salaşluise nici în tatal, nici în mama lui şi nici în generațiile
trecute. Colț Alb moştenise o constituție de fier şi vitalitatea
wildului, iar toata faptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, totul
se agața de viața cu acea îndaratnicie pe care odinioara toate vietațile
o aveau.
Tinut captiv, fara sa poata face vreo mişcare din pricina
bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lancezi aşa saptamani şi saptamani.
Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu nenumarate vise; prin
mintea lui defilara cortegii nesfarşite de naluciri de prin Tara
Nordului. Toate fantomele trecutului se trezisera şi venisera langa el.
Şi aşa, trai din nou alaturi de Kiche în vizuina, se tarî tremurand la
picioarele lui Castor Cenuşiu ca sa i se supuna, ca sa-şi poata scapa
viața, goni dinaintea lui Lip- Lip şi a haitei de caței care-l latrau ca
apucați.
Umbla din nou strabatand tacerea, vanand hrana vie în
timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou sa goneasca în fruntea
atelajului, iar biciul facut din mațe, pe care îl mînuia Mit-sah sau
Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iaraşi glasurile
strigand „Raa! Raa!” cand ajungeau la cate o trecatoare îngusta, iar
atelajul se strangea ca un evantai ca sa poata trece. Retrai zilele de
la Smith Frumosu şi luptele pe care le daduse atunci. În asemenea clipe
chelalaia şi maraia în somn, iar cei din jur ziceau ca viseaza urat.
Exista însa un coşmar care îl facea sa sufere cel mai cumplit –
monştrii electrici – tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apareau
ca nişte raşi uriaşi, urland. Statea pitulat pe dupa tufişuri, pandind
veverița pe care o aştepta sa se încumete sa coboare pe pamant,
îndeajuns de departe de adapostul ei din copac. Apoi, cand sarea la ea,
aceasta se prefacea într-un tramvai, amenințator şi grozav, care se
ridica înaintea lui ca un munte, scoțand sunetele de clopot şi
împroşcandu-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întampla cand îl provoca pe
şoim sa coboare din înalțimi. Acesta țaşnea în jos şi din înalturile
unde plutea, prabuşindu-se asupra lui şi prefacandu-se tot în acel
tramvai pe care îl întîlnea pretutindeni. Se mai facea ca se afla din
nou în țarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia
ca avea sa urmeze o lupta. Pandea poarta ca sa-şi vada potrivnicul
intrand. Poarta se deschidea şi, napustindu-se asupra lui, intra tot
înspaimîntatorul tramvai. Visele acelea revenira de mii şi mii de ori,
şi de fiecare data groaza pe care i-o inspirau era mai teribila ca
niciodata.
Apoi veni ziua cand îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj.
Fu o adevarata sarbatoare. Toata Sierra Vista era de fața. Stapanul îl
scarpina dupa ureche, iar el îşi îngana maraitul lui de dragoste. Soția
stapanului îl striga „Lup binecuvantat”, iar numele acesta fu primit cu
urale şi toate femeile strigara
„Lupul binecuvantat”.
Încerca sa
se ridice în picioare dar, dupa cateva încordari, cazu de slabiciune.
Zacuse atat de mult, încat muşchii îşi pierdusera agilitatea şi toata
puterea se scursese din ei. Se simți puțin ruşinat din pricina
slabiciunii, ca şi cum într-adevar nu şi-ar fi facut datoria fața de
zeii lui. De aceea începu sa faca sforțari eroice sa se ridice şi în
cele din urma izbuti sa stea pe cele patru picioare, şovaind şi
clatinandu-se înainte şi înapoi.
– Lupul binecuvantat! exclamara în cor femeile. Judecatorul Scott îl privea triumfator.
– Gura voastra sa-l boteze astfel – zise el. Tot aşa cum m-am
împotrivit eu odinioara. Nu exista caine care sa fi putut face ceea ce a
facut el. E lup.
– Un lup binecuvantat – îl îndrepta soția lui.
– Da, un lup binecuvantat – încuviința judecatorul. Şi aşa am sa-i zic de aici înainte.
– Va trebui sa învețe din nou sa mearga – zise chirurgul. Cred ca ar
putea foarte bine sa înceapa chiar de acum. Sigur ca n-o sa-i para rau.
Luați-l afara.
Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toata Sierra Vista în
jurul lui, urmarindu-l cu privirea. Era tare slabit şi, cand ajunse pe
pajişte, se întinse sa se odihneasca puțin.
Apoi, procesiunea o
porni mai departe. Simțea cum i se întaresc muşchii pe masura ce-i punea
în mişcare şi sangele începea sa-i curga prin ei. Ajunsera la grajduri
şi acolo, în poarta, Collie statea întinsa cu o jumatate de duzina de
pui durdulii care se jucau în jurul ei, la soare.
Colț Alb privi
mirat. Collie marai la el amenințator, ceea ce îl facu sa se țina la
distanța. Stapanul împinse cu varful piciorului un pui care se tara spre
el. Colț Alb se zbarli banuitor, dar stapanul îi facu semn ca totul e
în ordine. Collie, pe care una din femei o înlanțuise cu brațele, îl
supraveghea geloasa şi cu un marait care spunea ca nu e totul în ordine.
Cațeluşul se tara dinaintea lui. Colț Alb îşi ciuli urechile şi îl
urmari plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinsera şi simți pe
obraz limba mica şi calda a puiului. Fara sa-şi dea seama, Colț Alb
scoase limba şi îl linse pe bot.
Aplauzele şi strigatele de bucurie
ale zeilor salutara cele petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privi cu
surprindere. Apoi începu sa simta o slabiciune şi se întinse pe jos, cu
urechile ciulite, cu capul lasat pe o parte, privind la pui. Ceilalți
cațeluşi se tarara şi ei spre Colț Alb, spre marea neplacere a lui
Collie; iar el îi lasa cu toata seriozitatea sa se cațere şi sa se
rostogoleasca peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se
mai simți ceva din sfiiciunea şi stangacia lui de odinioara. Acestea se
ştersera însa, pe masura ce puii îşi continuara giumbuşlucurile şi
înghionteala lor, iar el statu mai departe întins, cu ochii
întredeschişi, şi calm, ațipind la soare.
