„Oricâte calități am avea, lumea se uită numai la defecte.”
                         Moliere

Locuri întunecate, Gillian Flynn

 .............................................

4-9

         Lyle a clătinat din cap.

   - Când ai spus că lumea nu vorbește chestii cu tine, n-ai glumit.
   - N-a depus mărturie împotriva lui Ben..., am început.
   - Nu, nu. E singura chestie deșteaptă pe care a făcut-o apărarea lui Ben, să le prezinte, molestarea și crimele, ca și cum n-ar fi fost nicio legătură legală între ele. Dar juriul era cu siguranță pornit pe el. Toată lumea din împrejurimi auzise că Ben o agresase pe fetița aceea drăguță, dintr-o familie de treabă, și asta a dus probabil, ziceau ei, la „crimele satanice“. Știi cum e cu bârfele astea.
   - Bun, și chestia cu Krissi Cates a ajuns la judecată? am întrebat. Au dovedit că Ben i-a făcut ceva?
   - N-a mai continuat - nu l-au pus sub acuzare, a zis Lyle. Familia Cates a făcut o înțelegere rapidă cu școala, apoi s-au mutat. Dar știi ce cred eu? Cred că Lou Cates a venit la voi acasă, în noaptea aia, ca să-l ia la întrebări pe Ben. Cred că Lou Cates, un tip solid, gen, a vrut niște răspunsuri, și-apoi...
   - A dat într-o așa turbare, că s-a hotărât să ucidă întreaga familie? Nu are niciun sens.
   - Gagiul a făcut 3 ani pentru ucidere din culpă când era mai tânăr, asta am aflat, cică ar fi aruncat cu o bilă de biliard, a zburat-o din fundul grădinii în capul unui tip și l-a omorât. Avea o fire violentă. Dacă Lou Cates ar fi crezut că fata i-a fost agresată, pot să văd furie turbată. Și după aia a lăsat, gen, pentagramele și celelalte chestii ca să nu fie bănuit.
   - Mm, nu se leagă deloc.
   Dar tare aș fi vrut să se lege.
   - Nu se leagă nici ideea că fratele tău e făptaşul. E o crimă dementă, mare parte din cele petrecute n-o să se lege. De-asta sunt oamenii atât de obsedaţi de crimele astea. Dacă s-ar lega, n-ar mai fi mistere, este?
   N-am zis nimic. Avea dreptate. Am început să-mi fac de lucru cu sarea şi piperul, puse în recipiente surprinzător de finuţe pentru o speluncă.
   - Dar nu crezi că ar trebui măcar, gen, să vezi ce și cum? m-a presat Lyle. Acuzațiile astea grave, oribile, să explodeze în aceeași zi în care ți-a fost omorâtă familia?
   - Presupun. Tu ești șeful.
   - Zic deci că, până îl găsești pe Runner, să vezi dacă nu găsești pe cineva din familia Cates dispus să vorbească cu tine. Cinci sute de dolari dacă e Krissi sau Lou. Vreau să văd doar dacă mai spun și acum aceeași poveste despre Ben. Dacă nu-i mustră conștiința, gen. Adică sunt sigur c-au minţit. Așa-i?
   Mă simțeam iarăși nesigură. Credința mea n-ar fi trebuit încercată chiar acum. Dar m-am agățat totuși, de o stranie certitudine: pe mine Ben nu mă molestase niciodată. Dacă era pedofil, n-ar fi început cu o fetiță aflată acasă, la îndemână?
   - Așa-i.
   - Așa-i, a repetat Lyle.
   - Dar nu-s sigură că o să am mai mult noroc decât tine. Sunt, adică, sora tipului care se zice că ar fi molestat-o.
   - Ei bine, am încercat și n-am ajuns nicăieri, a dat din umeri Lyle. Nu-s bun la chestii din astea.
   - Ce chestii?
   - De finețe.
   - A, păi eu sunt bună, clar.
   - Excelent. Și, dacă o să poți stabili o întâlnire, mi-ar plăcea să vin și eu.
   Am dat în tăcere din umeri, m-am ridicat, plănuind să-l las pe el să plătească, dar mi-a strigat numele înainte să fac trei pași.
   - Libby, știi că ai în buzunar solnița și râșniţa de piper?
   M-am oprit o secundă, m-am gândit inițial să mă prefac uimită - mamă, ce gură-cască sunt. Dar în loc de asta am înclinat doar din cap și am dat buzna pe ușă afară. Îmi trebuiau.
   Lyle o găsise pe mama lui Krissi în Emporia, Kansas, unde locuia cu al doilea soț al său, cu care făcuse și-o fată, la aproape 20 de ani după prima. Lyle lăsase niște mesaje mai demult, la care femeia nu răspunsese. Până aici izbutise să ajungă.
   Niciodată să nu lași un mesaj pentru cineva de care chiar vrei să dai. Nu, tot suni și suni până răspunde - de nervi, de curiozitate sau de teamă - apoi dai pe gură ce trebuie ca să ții omul pe fir.
   Am sunat-o de 12 ori pe mama lui Krissi până să răspundă și-atunci, la repezeală, am zis:
   - Sunt Libby Day, sora mai mică a lui Ben Day, îl mai țineți minte pe Ben Day?
   Am auzit cum niște buze moi se desfac cu un plescăit, apoi o voce slabă a murmurat:
   - Da, îl mai țin minte pe Ben Day. Ce doriți, vă rog?
   Ca și cum aș fi fost un vânzător prin telefon.
   - Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră sau cu cineva din familie despre acuzațiile pe care i le-a adus fiica dumneavoastră, Krissi, lui Ben.
   - Nu vorbim despre asta... cum te numești, ăă, Lizzy? M-am recăsătorit și am foarte puține legături cu fosta familie.
   - Știți cum pot să dau de Krissi sau de Lou Cates?
   A slobozit un oftat, ca și cum ar fi suflat o gură de fum.
   - Lou e prin vreun bar, undeva prin Kansas, bănuiesc. Krissi? Ia-o pe I-70 spre vest, ceva mai încolo de Columbia. Fă la stânga, pe la cluburile alea de striptease. Și să nu mai suni.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 12:51 p.m.

   Luă o bucată de hârtie colorată din coșul lui Krissi, o împături în două, scrise pe ea „E vacanța de Crăciun și mă gândesc la tine - Ghici cine?“ Cu un B la final.
   Avea să-i placă la nebunie. Se gândi să ia ceva din coșul lui Krissi și să pună într-al lui Libby, dar hotărî să n-o facă totuși. Dacă Libby apărea cu ceva drăguț, ar fi dat de bănuit. Se întrebă câtă bășcălie se făcea, la școală, pe seama lui și a surorilor lui. Cele trei fete își împărțeau o garderobă și jumătate. Michelle cu puloverele lui vechi, Debby îmbrăcată cu ce pica de la Michelle, iar Libby cu ce mai rămânea: blugi peticiți de băiat, bluze de baseball pătate, rochii ieftine, împletite, pe care burta lui Debby le deforma.
   Cu Krissi era altfel. Toate hainele ei stăteau ca turnate. Și Diondra la fel, cu blugii ei perfecți. Dacă blugii Diondrei păreau roși, asta era fiindcă așa era la modă, dacă aveau pete decolorate era fiindcă-i cumpărase cu pete decolorate. Diondra avea ditai alocația, îl luase și pe el la cumpărături de câteva ori, îi ținuse hainele să le probeze ca unui copilaș, îi zisese să zâmbească. Îi zisese, făcându-i cu ochiul, că îi rămâne dator. Nu era sigur că tipii ar trebui să lase fete să le cumpere țoalele, nu era sigur dacă asta era sau nu mișto. Domnul O’Malley, dirigintele lui, glumea mereu despre cămăşile pe care îl obliga soţia să le poarte, însă domnul O’Malley era însurat. În fine.
   Diondrei îi plăcea de el în negru şi bani n-avea să-şi cumpere altceva. Afurisita de Diondra își făcea damblaua, ca întotdeauna.
   Ăsta era un alt motiv pentru care era fain să umble cu Krissi: ea presupunea că el e mișto fiindcă avea 15 ani, și pentru 15 ani părea nespus de matur. Nu ca Diondra, care râdea de el în cele mai aiurea momente. O întreba: „Ce-i așa de distractiv?“, iar ea nu făcea decât să se hlizească cu gura închisă și să mormăie. „Nimic. Ești drăguț“. Când încercaseră prima oară să facă sex, fusese așa de împiedicat cu prezervativul, că o făcuse să râdă și-și pierduse erecția. A doua oară îi înhățase prezervativul, îl azvârlise prin cameră, zisese că-și bagă picioarele și-l împinsese în ea.
   Acum i se sculase numai gândindu-se la asta. Tocmai lăsa bilețelul în coșul lui Krissi, cu pula tare ca naiba, când o văzu pe doamna Darksilver, învățătoarea de la clasa a doua.
   - Hei, Ben, ce faci pe-aici? zâmbi ea.
   Era în blugi și pulover, cu mocasini în picioare; păși legănat către el, încărcată cu un panou de afișaj și o panglică ecosez.
   Își întoarse fața de la ea și dădu să se întoarcă pe coridor, spre liceu.
   - A, nimic, voiam doar să las ceva în coșul surorii mele.
   - Păi nu fugi așa, vino să mă îmbrățișezi măcar. Nu te mai văd deloc de când te-ai făcut băiat mare, de liceu.
   Înainta spre el, mocasinii lipăiau pe ciment, avea pe față zâmbetul ăla larg, roz, și bretonul tăiat drept deasupra sprâncenelor. Copil fiind, făcuse o pasiune pentru ea, pentru părul acela negru, lucios. Se îndepărtă acum de-a binelea și dădu s-o apuce șontâc-șontâc spre ușă, cu pula încă împungând în cracul pantalonilor. Dar chiar când se întoarse cu spatele, își dădu seama că ea observase. Își alungă zâmbetul de pe față și făcu o grimasă dezgustată, stânjenită. Nici nu mai spuse nimic și așa își dădu seama că i-o văzuse. Se uita la coșul lângă care se aflase el - al lui Krissi Cates, nu al soră-sii.
   Se simțea ca un animal pășind așa, împiedicat, ca un căprior rănit căruia trebuia să-i pună cineva capăt zilelor.
   Un glonț și gata. Uneori îl străfulgerau imagini cu puști, o țeavă lipită de tâmplă. Într-un caiet scrisese un citat din Nietzsche, pe care-l găsise răsfoind o carte cu citate, cât aștepta ca echipa de fotbal să iasă din clădire, ca să poată face curat:
   „E întotdeauna o alinare să te gândești la sinucidere; te ajută să treci peste multe nopți proaste.“
   El, unul, n-avea totuși să se sinucidă în veci. Nu voia să fie ciudatul tragic pe care să-l căineze fetele văzându-l la știri, deși nu vorbiseră niciodată cu el în realitate.
   Asta, cumva, părea și mai jalnic decât viața lui de-acum.
   Totuși, nopțile, când lucrurile stăteau rău de-a binelea și se simțea mai prins în capcană și fără pic de coaie, îi plăcea să-şi imagineze cum ar fi. Să deschidă dulăpiorul cu arme al maică-sii (cifrul 5-12-69, aniversarea căsătoriei părinților, ajunsă acum o glumă), să ia în mâini greutatea aceea plăcută de metal, să vâre câteva cartușe în magazie, la fel de ușor cum ai apăsa tubul cu pastă de dinți, să își apese țeava de tâmplă și să tragă. Trebuia să tragă imediat, cu arma la tâmplă și degetul pe trăgaci, sau ar fi putut să se convingă să n-o mai facă. O singură mișcare - și te duci la pământ ca o haină căzută de pe umeraș. Pleosc... pe podea, după care devii problema altora.
   Nu plănuia să facă așa ceva, dar, când voia să se ușureze și nu putea să și-o frece, sau și-o frecase deja și nu fusese de-ajuns, la asta se gândea. Lungit pe podea, pieziș, un trup ca un maldăr de rufe murdare așteptând să fie strânse. Se năpusti printre uși și pula i se înmuie, ca și cum simpla intrare în școală i-ar fi tăiat bărbăția. Înșfăcă găleata și-o duse în debara, apoi se spălă pe mâini cu săpun.
   O apucă spre casa scării, către intrarea din spate; un pâlc de elevi mai mari trecură pe lângă el, îndreptându-se spre parcare; își simțea capul încins pe sub părul negru, își imagina ce credeau - că-i un ciudat, cum credea și antrenorul - dar nu spuseră nimic, nici măcar nu-l priviră, de fapt. La 30 de secunde după ieșirea lor dădu ușile de perete și văzu soarele strălucind deasupra zăpezii de un alb tulburător. Dacă ar fi fost un videoclip, acum venea chitara, soloul cel dur... uiiiimm!
   Afară, gagiii ceilalți se îndesau într-o camionetă și-o luau din loc trasând bucle leneșe prin parcare. Desfăcu lanțul de la bicicletă, simțind că-i zvâcnește capul; o picătură de sânge îi căzu pe ghidon. O șterse cu degetul, pe care și-l trecu apoi peste pârâiașul de pe frunte și, fără să se gândească, și-l băgă în gură, ca și cum ar fi fost uns cu dulceață.
   Avea nevoie să se descarce. Bere și poate un joint, să se mai liniștească un pic. Singurul loc unde putea să-ncerce era la Trey. Nu era de fapt casa lui Trey, Trey nu spunea niciodată unde locuia, dar dacă nu era la Diondra, atunci cel mai probabil îl puteai găsi la Adăpost, pe un drum lung și neasfaltat de după autostrada 41, mărginit de șiruri de arbuști de mărul-calului, apoi urma un luminiș mare, cu o magazie făcută din tablă groasă.
   Chestia zuruia în vânt. Pe timp de iarnă, înăuntru bâzâia un generator, suficient cât să pună la treabă niște calorifere și un televizor cu recepție proastă. Zeci de mostre de mochetă se vedeau zăcând pe podeaua de pământ, pătrățele stridente și puturoase; mai erau și niște cana- pele vechi și urâte, de căpătat. Lumea se aduna pe lângă caloriferele electrice, fumând, ca și cum ar fi fost focuri de tabără. Era bere peste tot - țineau cutiile la rece, în fața ușii - și toată lumea avea jointuri. De obicei, la un moment dat se întâmpla și câte un drum la supermarket, și ăla pe care pica corvoada se întorcea cu zeci de porții de burrito, unele făcute la microunde, altele tot înghețate.
   Dacă le rămâneau în plus, înghesuiau porțiile de burrito pe lângă cutiile cu bere.
   Ben nu mai fusese acolo fără Diondra, era gașca ei, dar unde altundeva să se ducă? Dacă apărea cu fruntea paradită era sigur că avea să capete înclinări morocănoase din cap și-o cutie de Beast. N-aveau să fie, poate, prietenoși - Trey nu era niciodată tocmai prietenos - dar contravenea codului lor să facă vânt cuiva. Ben era sigur că avea să fie cel mai tânăr de pe-acolo, deși fuseseră unii și mai tineri încă: odată apăruse un cuplu cu un băiețel, îmbrăcat doar cu o pereche de blugi.
   Cât se făcuse muci lumea, puștiul stătuse liniștit și-și supsese degetul pe sofa, holbându-se la Ben. Cei mai mulți totuși aveau 20-21, vârsta la care ar fi trebuit să se ducă la facultate, asta dacă n-ar fi lăsat baltă liceul.
   Aşadar avea să treacă pe acolo și poate, cine știe, o să le placă de el, iar Diondra n-avea să-i mai spună Bobi (de la Bobiță) de fiecare dată când îl ducea acolo. Aveau să-l lase, măcar, să bea și el o bere și să stea câteva ore într-un colțișor.
   Ar fi fost poate mai isteț să se ducă acasă, dar mai dă-o naibii.
   Magazia vuia când ajunse Ben, pedalând, și tăblăria vibra de la solourile de chitară de dinăuntru. Tipii ăștia, uneori, aduceau și boxe cu ei și dădeau la instrument până le spărgeau tuturor urechile. Ăsta, care cânta acum, era bunicel - un cântec de la Venom, perfect pentru dispoziția lui. ZamDAMdabam! Zgomot de călăreți care sosesc în trombă, jefuitori și incendiatori. Zgomotul haosului.
   Lăsă bicicleta să cadă în zăpadă și își lăsă mâinile să cadă, își pocni vertebrele gâtului. Capul îl durea acum, și-l simțea dogit, nu era așa de ușor de ignorat ca o durere de cap normală. Și crăpa de foame. Se fâțâise pe autostradă, în sus și-n jos, încercând să se convingă să cotească spre magazie. Îi trebuia o poveste bună pentru tăietura de pe față, ceva care să nu-i aducă mizerii gen aoleu, copilașul a picat în bot de pe bicicletă. Visa acum că Diondra sau Trey aveau să apară exact la timp, să-l escorteze înăuntru, fără fasoane, toți să zâmbească și să-i dea ceva de băut când intra.
   Dar trebuia să se ducă singur. Vedea numai zăpadă, kilometri întregi în jur, și nicio mașină. Împinse cu bocancul ușa batantă și se strecură înăuntru, în vreme ce chitara scheuna ca un animal încolţit. Ben îl mai văzuse pe tipul care cânta. La un moment dat pretinsese că făcuse parte din echipa de turnee a trupei Van Halen, dar nu prea dădea detalii despre cum decurseseră turneele.
   Aruncă o privire pe lângă Ben, fără să-l bage în seamă, cu ochii înălțați spre o mulțime imaginară. Patru gagii și o tipă, toți cu părul oxigenat, șmecher, toți mai în vârstă ca el, își treceau un joint, lățiți pe peticele de mochetă. Abia dacă-l învredniciră cu o privire. Cel mai urât dintre tipi avea mâinile pe șoldurile fetei, care stătea întinsă peste el ca o pisică. Avea un nas ca un ciot, fața îi era roșie de acnee și părea luată bine.
   Ben păși prin încăpere - era un spațiu uriaș între ușă și pătratele de mochetă - și se așeză pe un petic verde, cam la un metru și ceva de grup, având grijă să-și mențină oblică privirea, ca să-i poată saluta din cap. Nu mânca nimeni, nici vorbă să capete așa ceva.
   Dacă ar fi fost Trey, ar fi clătinat din cap și-ar fi zis „dă și mie niște chestie din aia, bine?“, și măcar ar fi fumat ceva cu ei.
   Chitaristul, Alex, era de fapt ca lumea. O chitară era încă un lucru pe care-l voia Ben, un Floyd Rose Tremolo.
   Se prostise cu una în Kansas City, după ce intrase cu Diondra într-un magazin de chitare, și i se păruse fain, ceva ce-ar fi putut să prindă. Să învețe, măcar, niște piese beton, să se-ntoarcă aici și să zgâlțâie magazia. Toți pe care-i știa aveau câte ceva la care erau buni, fie și la cheltuit de bani, ca Diondra. Ori de câte ori îi spunea ce-ar vrea să învețe, lucruri pe care voia să le facă, ea râdea și-i spunea că ar fi trebuit, de fapt, să-și facă rost de-un serviciu bine plătit.
   „Mâncarea-i pe bani, curentul costă, tu nu pricepi“, zicea. Diondra plătea o groază de facturi acasă, fiindcă părinții îi erau atât de mult timp plecați, asta era drept, dar nu tot cu banii împuțiți ai părinților plătea facturile?
   Ben nu era tocmai sigur că era așa un lucru uimitor să poți scrie un cec. Se întrebă cât era ceasul, dorindu-și să se fi dus la ea acasă, s-o aștepte acolo. Acum trebuia să mai atârne pe-aici vreo oră sau două, ca să nu creadă ceilalți că pleca fiindcă nu vorbea nimeni cu el. Încă avea pantalonii umezi de la apa vărsată din găleată, și simțea, ridicându-se de pe piepții cămășii, un iz de ton învechit.
   - Hei, zise fata. Hei, puștiu’.
   Ridică privirea spre ea, cu părul căzut pe un ochi.
   - N-ar trebui să fii la școală și din astea? zise fata, împiedicat. Ce cauți aici?
   - E vacanță.
   - Zice că-i vacanță, îi transmise ea prietenului său.
   Tipul, un slinos cu obrajii supți, cu o dâră de mustață, îi aruncă o privire.
   - Știi pe cineva pe-aici? întrebă prietenul.
   Ben făcu un gest spre Alex.
   - Îl știu pe el.
   - Hei, Alex, îl știi pe puștiul ăsta?
   Alex se opri din cântat, încremeni cu picioarele crăcănate, într-o poză de rocker, apoi se uită la Ben, ghemuit pe podea. Clătină din cap.
   - Noo, omule. Nu umblu cu puști de gimnaziu.
   Era genul de mizerii pe care i le făceau tot timpul.
   Ben crezuse că părul lui proaspăt vopsit avea să-l ajute, să-l facă să arate mai puțin tânăr. Dar tipii ăștia se tot luau de el ori îl ignorau. Era ceva în felul cum arăta, sau cum pășea, ori avea ceva în sânge. Era mereu ales aproape printre ultimii la orice joc de echipă - băiatul pe care-l luai înainte să trebuiască să alegi dintre nătărăii cei mari.
   Băieții păreau să-și dea seama instantaneu; flirtau cu Diondra, în fața lui, tot timpul. Ca și cum ar fi știut că pula i se zgârcea un pic atunci când intra într-o cameră. Ei, dă-i în mă-sa, se săturase de povestea asta.
   - Să-mi sugi pula, mormăi Ben.
   - Uaaa! Puștiulică s-a enervat!
   - Arată ca și cum s-ar fi bătut, zise fata.
   - Gagiule, gagiule, te-ai bătut cu cineva?
   Acum muzica se oprise complet. Alex își sprijinise chitara de un perete înghețat și fuma cu ceilalți, rânjind și bâțâind din cap. Vocile bubuiau și răsunau în pereții de tablă, ca niște artificii.
   Ben încuviință.
   - Mda, cu cine?
   - Nu-l știi tu.
   - A, îi știu cam pe toți. Încearcă-mă. Cine-a fost, fratele tău mai mic? Te-a caftit frățiorul?
   - Trey Teepano.
   - Minți, zise Alex. Ăsta ți-ar face curu’ arșice.
   - Te-ai bătut cu ticălosul ăla indian? Trey nu-i pe jumate indian? făcu prietenul fetei, ignorându-l acum pe Alex.
   - Da’ ce-are a face asta, Mike? întrebă unul dintre prietenii lui.
   Trăgea dintr-o țigară cu iarbă ținută într-o agrafă de păr, a cărei pană roz flutura în frig. Fata termină jointul și își băgă agrafa la loc în păr. Un cârlionț cenușiu îi căzu, strâmb, pe frunte.
   - Am auzit că face niște chestii de groază, zise Mike. Chestii pe bune, invocări ale lui Satan.
   Trey era o făcătură, din câte își dădea seama Ben.
   Vorbea despre întâlniri speciale la miez de noapte în Wichita, unde se vărsa sânge în tot soiul de ritualuri.
   Apăruse și la Diondra într-o noapte de octombrie, drogat, fără cămașă și mânjit de sânge. Se jurase că el și prietenii lui omorâseră niște vite, pe lângă Lawrence. Zisese că se gândiseră să meargă și în campus, să răpească pe vreunul ca să-l sacrifice, dar că se rupsese zdravăn și n-o mai făcuse. Poate că era și ceva adevăr acolo - apăruse la știri peste tot în ziua următoare, patru vaci omorâte cu macetele, rămase fără măruntaie. Ben văzuse poze: toate zăceau pe-o parte, ca niște ditamai movilele, cu picioarele alea jalnice, cu monturi. Era al dracului de greu să omori o vacă, exista un motiv pentru care se făceau chestii trainice din pielea lor. Sigur, Trey trăgea de fiare câteva ore pe zi, pe ritm de metal, împingea, pufnea, înjura, Ben văzuse cum merge. Trey era un pachet de mușchi arogant și bronzat și probabil că ar fi putut să omoare o vacă cu maceta, și probabil că era și destul de dus ca să facă asta pentru distracție. Dar partea cu Satan? Ben se gândea că Diavolul ar fi vrut ceva mai folositor decât măruntaie de vacă. Aur.
   Poate un copil. Ca să-ți arăți loialitatea, ca atunci când bandele îl pun pe noul-venit să împuște pe cineva.
   - Face, zise Ben. Facem amândoi. Suntem băgați în chestii foarte întunecate.
   - Credeam c-ai zis că v-ați bătut, spuse Mike și, într-un târziu, căută cu mâna la spate, într-un răcitor de polistiren și-i întinse lui Ben o bere Olympia Gold, rece ca gheața.
   Ben o dădu pe gât, întinse mâna după încă una, și fu surprins că, în loc să fie luat la trei păzește, chiar mai căpătă una.
   - Ne batem. Când faci chestiile pe care le facem noi, ajungi la bătaie.
   Suna la fel de vag ca și poveștile cu turnee ale lui Alex.
   - Ai fost printre ăia care au omorât vacile? întrebă fata.
   Ben încuviință.
   - A trebuit. Așa a fost comanda.
   - Ciudată comandă, omule, zise tipul tăcut din colţ. Ăla era hamburgherul meu.
   Râseră cu toții, iar Ben încercă să arate calm, dar dur.
   Două beri pe stomacul gol și se simțea amețit deja, dar nu voia să pară un prăpădit.
   - De ce omorâţi vaci? întrebă fata.
   - Te simți bine, îți satisface niște cerințe. Nu poți să fii în club doar așa, chiar trebuie să faci chestii.
   Ben vânase o grămadă, taică-său îl luase o dată, apoi maică-sa insistase să meargă cu ea. Să devină mai apropiaţi, gen. Ea nu-și dădea seama cât de jenant era să mergi la vânătoare cu maică-ta. Dar maică-sa îl învățase să tragă ca lumea, cum să se descurce cu reculul, când să apese pe trăgaci, cum să aștepte și să aibă răbdare cu orele. Ben împușcase și omorâse zeci de animale, de la iepuri până la căprioare.
   Se gândea, acum, la șoareci, la pisica ce dăduse iama într-un cuib și, după ce înghițise vreo 2-3 nou-născuți, mai adusese vreo 6 pe treptele din spate. Runner tocmai o ștersese - a doua oară - așa că Ben trebuise să-i scurteze de zile. Se foiseră tăcuți, zbătându-se ca niște țipari rozalii, cu ochii lipiți și, până să alerge el de vreo două ori între hambar și casă, încercând să-și dea seama ce-i de făcut, îi năpădiseră furnicile. Luase, în cele din urmă, o lopată și-i făcuse una cu pământul, cu bucățele de carne aterizându-i pe brațe, se înfuriase și mai mult, cu fiecare izbitură a lopeții se înfuriase și mai mult.
   Mă crezi un pămpălău, Runner, așa mă crezi! Când terminase, pe pământ nu se mai vedea decât o pată lipicioasă.
   Transpirase; când ridicase privirea o văzuse pe maică-sa privindu-l de după ușa de plasă. În seara aceea, la cină, fusese tăcută, cu expresie îngrijorată și ochi triști. Îi venea să se întoarcă spre ea și să-i zică Uneori te simți bine să te iei de ceva. În loc să fii mereu tu ăla, de care se iau alții.
   - Cum ar fi? îl îmboldi fata.
   - Ăă... păi, uneori trebuie să moară câte ceva. Trebuie să le omorâm. Cum și Isus are nevoie de sacrificii, la fel și Satan.
   Satan, o spuse de parcă ar fi fost un nume oarecare.
   Nu părea fals și nu părea înfricoșător. Părea normal, ca și cum chiar ar fi știut despre ce vorbește. Mai că și-l închipuia, un gagiu cu față alungită și cu coarne, cu ochi din ăia mari, de țap.
   - Chiar crezi în rahatul ăsta... ăă, cum ziceai că te cheamă?
   - Ben. Day.
   - Ben-Gay?
   - Mda, pe asta n-am mai auzit-o.
   Ben mai luă o bere din răcitor, fără să ceară voie, dăduse peste picioarele câtorva de când începuse discuția, și, cum băutura îl calma, tot ce spunea, toate rahaturile care-i ieșeau din gură, păreau de necontestat. Putea să devină un tip de necontestat, vedea asta, chiar și cu chestia de la urmă, tâmpitul ăla, cu gluma lui cu tot.
   Aprinseră încă un joint, fata își scoase iarăși agrafa și șuvița aceea ridicolă și prietenoasă căzu iar pe frunte, fără agrafă nu mai arăta așa de drăguță.
   Ben trase, absorbi o cantitate rezonabilă, dar - să nu tușești, să nu tușești - nu destul cât să-i zgârie gâtul. Era chestie de pe câmp, din aia care te rupea murdar. Te făcea paranoic și trăncănitor în loc să te relaxeze. Ben avea o teorie, că toate zoaiele chimice de la toate fermele intrau în pământ și erau absorbite de plantele astea rele, lacome. Le infectau: insecticidul și fertilizantul verde-intens se vârau acum prin toate cavernele plămânilor, îi intrau în creier.
   Fata se uita, acum, la el, cu privirea aceea toropită pe care o avea Debby când se uita prea mult la TV, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar îi era prea lene să miște buzele. Voia ceva de mâncare.
   Diavolului nu-i e niciodată foame. Asta îi venise, din senin, vorbele îi apăruseră în minte ca o rugăciune.
   Alex se apucase iar de chitară, cântă niște Van Halen, AC/DC, o melodie Beatles și începu, deodată, să ciupească „O Little Town of Bethlehem“, iar zdrăngăneala aia îl făcu pe Ben să simtă și mai tare durerea de cap.
   - Ei, fără colinde, lui Ben nu-i place așa ceva, strigă Mike.
   - Să-mi trag palme, îi curge sânge! zise fata.
   Tăietura din frunte se deschisese, iar acum sângele îi picura pe față lui, și i se scurgea pe pantaloni. Fata încercă să-i întindă un șervețel de hârtie, dar îi făcu din mână că nu vrea și-și întinse sângele pe față, ca și cum s-ar fi pictat pentru război.
   Alex se oprise din cântat și acum stăteau toți și se holbau la Ben, cu zâmbete stinghere și umeri țepeni, încercând să se depărteze ușurel de el. Mike îi întinse jointul ca pe o ofrandă, din vârful degetelor, ca să evite contactul. Ben n-avea chef, dar trase iarăși puternic, simțind cum fumul acru îi arde încă o dată plămânii.
   Atunci ușa batantă scânci și Trey intră în magazie.
   Se opri, cu brațele încrucișate și picioarele înfipte în pământ, și-și învârti ochii prin cameră, aruncându-și apoi capul pe spate, de parcă Ben ar fi fost un pește stricat.
   - Ce cauți aici? Unde-i Diondra?
   - E-n Salina. M-am gândit să trec pe aici, să-mi mai omor timpul. M-am distrat cu lumea pe-aici.
   - Am auzit de bătaia voastră, zise fata, cu un zâmbet șiret, cu colțurile gurii înălțate. Și de alte chestii rele.
   Trey, cu părul lung, neted și negru și cu fața sculptată, avea o expresie impenetrabilă. Se uită spre grupul de pe jos și la Ben, ghemuit acolo cu ei, părând, pentru prima dată, că nu știe exact cum să reacționeze.
   - Mda, și ce-a spus?
   Cu ochii pe Ben, înhăță o bere de la fată, fără să-și mute privirea. Ben se întrebă dacă se culcase cu ea, fiindcă Trey afișa același dispreț cu care-l văzuse, odată, că se purtase cu o fostă iubită: Nu-s supărat, trist sau bucuros că te văd. Mă doare-n cur. Nu miști nimic în mine.
   - Chestii despre Diavol și ce faceți voi... ca să-l ajutați, zise fata.
   Trey se apucă, atunci, să rânjească și se așeză în fața lui Ben - care evita contactul vizual.
   - Hey, Trey, zise Alex. Tu ești indian, nu?
   - Mda, vrei să te scalpez?
   - Dar nu sută la sută, parcă?
   - Mama e albă. Nu umblu cu gagici indiene.
   - De ce nu? întrebă fata trăgându-se de pana de la agrafă, încurcând metalul prin bucle.
   - Fiindcă lui Satan îi place păsărica albă.
   Trey zâmbi și-și înclină capul, privind-o, iar ea începu să chicotească, apoi însă, fiindcă își păstra aceeași expresie, închise gura; prietenul ei cel urât îi trecu din nou mâna pe după șold.
   Le plăcuse ce înșirase Ben, însă cu Trey te lua tremuriciul. Stătea cu picioarele aproape încrucișate, cercetându-i cu o privire care, la suprafață, părea prietenoasă, însă cu totul lipsită de căldură. Și, în vreme ce corpul îi era așezat într-o poziție relaxată, membrele, toate, le ținea în poziții incomode, încordate. Părea cu totul lipsit de îngăduință, răutăcios. Nimeni nu se oferi să mai dea drumul la joint.
   Rămaseră așa, tăcuți, câteva minute, iar purtarea lui Trey îi făcea pe toți să se simtă stingheriţi. De obicei, era gălăgios, o făcea pe deșteptul, dădea pe gât bere după bere, însă la supărare era ca și cum ar fi întins sute de degete invizibile ca să-i apese pe toți pe umeri. Să-i tragă la pământ.
   - Vrei să mergem? îl întrebă, brusc, pe Ben. Sunt cu mașina. Am și cheile de la Diondra. Putem merge la ea până se-ntoarce, are și cablu. Mai bine decât în cotețul ăsta înghețat.
   Ben dădu din cap că da, făcu grăbit din mână celorlalți și-l urmă pe Trey, care era deja afară, aruncându-și cutia de bere în zăpadă. Ben clar nu era în apele lui. I se încurcau vorbele-n gură și, urcând în GMC, încercă să bâlbâie niște scuze înspre Trey, care tocmai îi salvase pielea, din motive incerte. De ce avea cheile Diondrei? Probabil fiindcă le ceruse. Ben nu se gândea să ceară îndeajuns.
   - Sper că ești gata să susții chestiile pe care le ziceai acolo, spuse Trey trăgând de schimbătorul de viteze.
   GMC-ul era ca un tanc și Trey îl conduse drept peste câmpuri, prin miriști de porumb și canale de irigații, obligându-l pe Ben să se țină bine de brațul banchetei ca să nu-și muște limba. Trey aruncă o privire plină de înțelesuri spre Ben.
   - Da, sigur.
   - Poate-n seara asta devii bărbat. Poate.
   Trey dădu drumul la casetofon. Iron Maiden, în mijlocul cântecului, da, la naiba, și cuvintele sâsâind spre Ben: 666... Satan... Sacrificiu.
   Ben primi muzica în minte, simțind că-i sfârâie creierul, simțindu-se furios și întărâtat, cum se simțea întotdeauna pe metal, chitara nu-i dădea drumul, îl făcea tot mai încordat, îl făcea să-și zgâlțâie capul în sus și-n jos, tobele îi izbeau șira spinării, era plin de demența asta care nu-l mai lăsa să judece limpede, nu-l mai slăbea din zguduială. Își simțea trupul întreg ca pe un pumn strâns, gata să izbească.

   Libby Day
   Acum

   Bucata de autostradă I-70 dintre Kansas City și St.Louis însemna ore întregi de condus absolut odios.
   Drum plat, de-un galben tern, înțesat cu reclame: un fetus încovrigat ca un pisoi (Avortul oprește o inimă ce bate); o sufragerie înroșită de girofarul ambulanței (Specialiști în curățarea locului infracțiunii); o femeie cu înfățișare comună făcând ochi dulci unor motocicliști în trecere (Hot Jimmy, Club pentru Domni). Panourile care solicitau să-l iubești pe Isus alternau cu cele ce promiteau lichidări de stoc la pornoşaguri, iar reclamele la restaurante foloseau fără milă ghilimelele prin locuri nepotrivite: Herb’s Highway Diner - Cea mai „bună“ mâncare din oraș; Jolene’s Rib House - Veniți să gustați din „delicioasele“ noastre coaste picante.
   Mă însoțea Lyle. Dezbătuse ce avantaje și dezavantaje avea dacă venea cu mine (poate că m-aș fi înțeles mai bine cu Krissi, că tot eram femei amândouă; pe de altă parte, el știa mai bine partea asta a cazului; dar totuși putea să devină prea surescitat, s-o întrebe prea multe și s-o dea în bară, uneori îl lua valul, dacă avea vreun defect ăsta era, că-l lua uneori valul; apoi, iarăși, 500 de dolari însemna o groază de bani și se simțea cumva îndreptățit, fără supărare, să vină și el). În cele din urmă îi aruncasem, la telefon, că o să trec pe la Sarah’s Pub în 30 de minute și că, dacă îl găseam în față, putea să meargă. Și zbang, trântisem receptorul.
   Acum se tot foia lângă mine, sucind la închizătoarea portierei, făcându-și de lucru cu radioul, citind toate panourile cu voce tare, de parcă ar fi încercat să se convingă singur că-i pe drumul cel bun.
   Am trecut pe lângă un depozit de artificii mare cât o catedrală și pe lângă cel puțin trei locuri unde murise cineva, marcate cu cruci albe, mici, și flori de plastic ce adunau praful de pe marginea străzii. Benzinăriile erau anunțate de indicatoare mai înguste și mai înalte decât giruetele strâmbe de pe clădirile fermelor învecinate.
   Am văzut, în treacăt, un afiș cu o față familiară: Lisette Stephens, cu zâmbetul ăla voios întins pe mutră și-un număr de telefon mai jos, pentru informații privindu-i dispariția. M-am întrebat cât avea să mai treacă până-l dădeau jos, secătuiți de speranță sau de bani.
   - Doamne, iarăși ea, a zis Lyle când am trecut pe acolo.
   M-am dat țepoasă, dar cam așa simțeam și eu. Era, după un timp, aproape o nesimțire să ți se ceară să te îngrijorezi în privința cuiva mort cu siguranță. Asta dacă nu era, cumva, vorba despre familia mea.
   - Așadar... Lyle, pot să te-ntreb... ce te face așa de obsedat de... cazul ăsta?
   Cerul se întunecase destul cât să aprind farurile; lu-ini albe, șiruri, clipeau acum spre orizont, ca și cum întrebarea mea le-ar fi pus pe gânduri.
   Lyle se holba la piciorul lui, ascultând fără să te privească, cum îi era felul. Întindea urechea spre cel care vorbea, apoi aștepta câteva secunde, ca și cum ar fi tradus ce i se spunea într-o altă limbă.
   - E o enigmă de roman poliţist clasic. Sunt multe teorii viabile, deci e ceva interesant, a zis, tot fără să mă privească. Și mai ești și tu. Și Krissi. Copii care au... declanşat ceva. Mă interesează asta.
   - Copii care au declanşat ceva?
   - Au făcut să se întâmple ceva, ceva care i-a depășit, ceva care, fără voia lor, a avut consecințe majore. Au făcut valuri. Asta mă interesează.
   - De ce?
   S-a poticnit.
   - Așa, pur și simplu.
   Nici eu, nici el nu eram deloc genul care să stoarcă informații de la alții pe bază de farmec personal. Eram niște ființe umane împiedicate, ne pocnea jena când încercam să ne exprimăm. Nu-mi păsa totuși dacă scoteam mare lucru de la Krissi, fiindcă, cu cât mă gândeam mai mult la teoria lui Lyle, cu atât mai de rahat mi se părea.
   După încă 40 de minute de condus, cluburile erotice au început să apară: blocuri gheboșate și mohorâte de ciment, majoritatea fără vreun nume adevărat, doar cu semne luminoase ce țipau Fete! Fete! Cu mai mult succes de vânzări, presupun, decât dac-ar fi scris, de pildă, Fete pe Moarte. Mi-o imaginam pe Krissi Cates intrând pe pietrișul din parcare, pregătindu-se să-și dea jos hainele la un club de striptease complet depersonalizat. Era ceva supărător în faptul că nu se obosiseră să le dea nume. Ori de câte ori văd povești cu copii omorâți de părinții lor, îmi zic: cum s-a putut așa ceva? Le-a păsat destul cât să-i dea puștiului un nume, au avut un moment - cel puțin un moment - de analizat variantele și de ales un nume oarecare pentru copil, au decis cum să-i spună. Cum să omori un lucru de care ți-a păsat îndeajuns cât să-l numești?
   - O să fie primul meu bar de strip, a zis Lyle, cu zâmbetul lui de băiat deștept.
   Am tras pe dreapta, cum ne sfătuise mama lui Krissi - când sunasem la singurul club din cartea de telefoane, un tip cu voce unsuroasă îmi spusese că Krissi era „pe-acolo“ - și-am intrat, în zuruit de pietriș, într-o parcare cât un islaz, ținând de trei cluburi, toate în șir.
   În capătul cel mai îndepărtat se vedeau o benzinărie și o parcare pentru camioane; în lumina puternică, albă, am văzut siluete de femei furișându-se precum pisicile printre cabine, uși deschise și închise, picioare goale fluturând, gata de acțiune. Am presupus că majoritatea dansatoarelor ajungeau în parcarea de tiruri după ce cluburile terminau cu ele.
   Am coborât în mașină și-am răsfirat foile cu notițe date de Lyle, o listă ordonată, cu întrebări numerotate pentru Krissi, dacă dădeam de ea. (Numărul Unu: Încă mai susții că Ben te-ar fi abuzat când erai copil? Dacă da, te rog să explici.) M-am apucat să trec peste restul întrebărilor, însă o mișcare în dreapta mi-a atras atenția.
   Departe, în capătul celălalt al parcării pentru camioane, o umbră mică s-a desprins din latura unei cabine și-a pornit spre mine glonț, cu pași mari, genul de mers pe care-l ai când ești prăjit bine și încerci să nu arăți. Vedeam umerii împinși înainte, împungând înaintea corpului, de parcă fata, odată lansată, n-ar fi avut de ales decât să se îndrepte spre mine. Și chiar era o fată, am văzut-o când a ajuns de partea cealaltă a mașinii mele. Avea o față rotundă, ca de păpușă, ce lucea în lumină, și păr șaten legat în coadă de cal, lăsând la iveală o frunte boltită.
   - Hei, ai și tu o țigară? a zis bâțâind din cap ca un bolnav de Parkinson.
   - Te simți bine? am întrebat încercând să mă uit mai bine la ea, să-i ghicesc vârsta. Cincisprezece, șaisprezece ani. Tremura într-o bluză subţire de trening, fustă mini și botine care-ar fi trebuit să arate sexy, însă pe ea arătau copilărești, ca pe o puștoaică de grădiniță care s-a îmbrăcat în haine country.
   - Ai o țigară? a repetat vioaie, cu ochii umezi.
   A țopăit iute pe călcâie, s-a uitat de la mine către Lyle, care stătea cu ochii în pământ.
   Aveam un pachet prin mașină, așa că m-am aplecat și-am răscolit prin ambalaje vechi de fast-food, tot soiul de pliculețe de ceai șparlite de la un restaurant (un alt lucru pe care n-ar trebui să-l cumpere nimeni: pliculețe de ceai) și-o grămadă de linguri ieftine de metal (idem). În pachet mai erau trei țigări. Le-am pescuit pe celelalte două, am scăpărat o brichetă, fata s-a aplecat strâmb, a ajuns în cele din urmă la flacără, scuze, nu văd nimic fără ochelari... Mi-am aprins o țigară și eu, m-am lăsat cuprinsă de valul acela de căldură care te ia după ce te lovește prima dată nicotina.
   - Mă cheamă Colleen, a zis trăgând din țigară.
   Temperatura scăzuse iute după apus, stăteam acum și săltam pe loc ca să ne încălzim.
   Colleen. Nume prea dulce pentru o târfă. Cineva, cândva, avusese alte planuri cu fata asta.
   - Câți ani ai, Colleen?
   A aruncat o privire iute în spate, în parcare, și a zâmbit, strângându-și umerii.
   - A, nicio grijă, nu lucrez aici. Lucrez acolo.
  A arătat cu degetul mijlociu către clubul din mijloc.
   - Lucrez legal. Nu trebuie să..., a zis și-a făcut din cap către șirul de camioane din spate, nemișcate toate, în ciuda a ce se petrecea înăuntru. Încercăm numai să fim atenți la fetele care o fac. Chestie ca-ntre surori. Ești nouă?
   Mă îmbrăcasem cu o bluză decoltată, socotind că așa Krissi s-ar simți mai în largul ei când o găseam, un semnal că nu eram vreo pudibondă. Colleen se uita acum în despicătura sânilor mei cu ochi de bijutier, încercând să-mi potrivească țâțele cu clubul corect.
   - A, nu. Căutăm o prietenă. Krissi Cates? O știi?
   - S-ar putea să aibă alt nume acum, a zis Lyle și s-a uitat înspre autostradă.
   - Știu o Krissi. Mai în vârstă?
   - Vreo 35 de ani, cam așa.
   Lui Colleen îi vibra tot corpul. Am presupus că luase vreun stimulent. Ori, poate, îi era pur și simplu frig.
   - Da, a zis și și-a terminat țigara cu un pufăit agresiv. Mai vine în schimbul de zi, la Mike.
   A indicat spre clubul cel mai îndepărtat, unde neoanele arătau doar G-R-S.
   - Nu sună prea bine.
   - Nici nu e. Dar cândva mai trebuie să și ieși la pensie, nu? Și-i nașpa pentru ea, totuși, fiindcă a dat, am impresia, o avere ca să-și mărească sânii, dar Mike tot n-a crezut că mai era cazul s-o bage pe audiență maximă. Măcar operația a fost deductibilă din taxe.
   Colleen zisese toate astea cu nepăsarea nemiloasă a unei adolescente care știa că mai avea decenii până s-o atingă și pe ea o asemenea umilință.
   - Ar trebui deci să ne-ntoarcem pe zi? a întrebat Lyle.
   - Mm, puteți să așteptați aici, a zis cu voce alintată, ca de copil, o să termine îndată.
   A făcut un gest spre șirul de camioane.
   - Trebuie să mă pregătesc de muncă, mersi pentru țigară.
   A pornit-o iarăși grăbită, împingând din umeri, spre clubul din mijloc, a deschis larg ușa și a dispărut înăuntru.
   - Cred c-ar trebui să mergem, pare o fundătură, a zis Lyle.
   Eram pe cale să mă rățoiesc la el că vrea să dea bir cu fugiții, să-i spun să aștepte în mașină, când o altă umbră a coborât dintr-un camion aflat mai departe în șir. A început să înainteze spre parcare. Toate femeile, pe aici, mergeau de parcă ar fi pășit contra unui vânt monstruos.
   Mi s-a strâns stomacul închipuindu-mă prinsă aici sau într-un loc ca ăsta. Nu era așa de rar întâlnită situația pentru o femeie fără familie, fără bani și fără vreun talent anume. O femeie cu o anumită doză de pragmatism. Îmi mai desfăcusem picioarele pentru bărbați de treabă, care știam c-or să mă scoată la masă gratis luni întregi. O făcusem și nu mă simțisem vinovată, așadar ce mi-ar fi trebuit ca să ajung aici? Am simțit, o clipă, un nod în gât, apoi m-am scuturat ca să alung gândul. Acum aveam de unde să fac rost de bani.
   Silueta era o umbră. Deslușeam părul umflat, marginile zdrențuite ale pantalonilor scurți de blugi, o poșetă supradimensionată și picioare groase, musculoase. Ieși din întuneric și lăsă la vedere o față bronzată, cu ochi un pic cam apropiați. Drăguță, dar cu o figură canină.
   Lyle m-a înghiontit, mi-a aruncat o privire cercetătoare, să vadă dacă o recunosc. N-o recunoșteam, dar am făcut din mână scurt, poate-poate, și s-a oprit brusc. Am întrebat-o dacă e Krissi Cates.
   - Eu sunt, a zis, și fața ca de vulpe părea surprinzător de vioaie, dornică, de parcă ar fi crezut că o aștepta ceva de bine.
   O expresie stranie, dacă țineai seama de unde venea.
   - Speram să vorbesc cu tine.
   - OK, a ridicat ea din umeri. Despre ce?
   Nu știa ce-i cu mine: polițistă nu, asistentă socială nici atât, stripteuză nu eram, și nici învățătoarea copilului, dacă avea un copil. Abia dacă i-a aruncat o privire lui Lyle, care, pe rând, ori căsca gura la ea, ori ne întorcea, aproape cu totul, spatele.
   - Despre lucratul aici? Ești reporter?
   - Păi, sinceră să fiu, despre Ben Day.
   - A, OK. Putem intra la Mike, îmi iei ceva de băut?
   - Ești măritată? Încă te cheamă Cates? a bolborosit Lyle.
   Krissi s-a încruntat spre el, apoi s-a uitat la mine, așteptând o explicație. Am făcut ochii mari, m-am strâmbat: privirea pe care o schimbă femeile când sunt jenate de bărbatul care le însoțește.
   - Am fost măritată, o dată, a zis. Acum mă cheamă Quanto. Doar fiindcă mi-a fost prea lene să-l schimb la loc. Știi câtă bătaie de cap îți dă?
   Am zâmbit ca și cum aș fi știut, apoi, deodată, mă și țineam după ea prin parcare, încercând să mă feresc de poșeta gigantică din piele care-i ricoșa din șold, aruncându-i lui Lyle o privire prin care-l invitam să se adune.
   Chiar înainte să ajungem la ușă, s-a dat într-o parte, lângă perete, murmurând mă scuzaţi și a tras pe nas ceva dintr-o folie pe care o scosese din buzunarul de la spate.
   Apoi mi-a întors spatele cu totul și-a emis un sunet ca un gâlgâit, care trebuie să fi durut.
   S-a întors iarăși spre mine, zâmbind cu toată fața.
   „Ce te trece peste noapte“, a fredonat zgâlțâind plasticul foliei, dar, la jumătatea versului, a părut că nu-și mai amintește melodia.
   A smârcâit din nas, pe care-l avea atât de compact că-mi amintea de un buric ieșit în relief, cum au femeile însărcinate.
   - Mike e nerăbdător la faza asta, a zis și a deschis larg ușa.
   Mai fusesem prin cluburi de striptease - prin anii 1990, când asta se socotea ceva îndrăzneț, când femeile erau suficient de proaste să creadă că era ceva sexy să o arzi pe-acolo și să te faci că-ți lasă gura apă după femei, fiindcă bărbaților li se părea tare să-ți lase gura apă după femei. Dar într-unul atât de amărât ca ăsta nu fusesem încă, așa cred.
   Era mic și opac, pereții și dușumelele lăsau impresia că au un strat suplimentar de ceară pe ele. Pe o scenă joasă dansa, fără grație, o fetişcană. De fapt bătea pasul pe loc, dând din șolduri, cu niște bikini cu două numere mai mici și sutien abia vizibil peste sfârcurile întărite, ițite. La vreo câteva minute se întorcea cu spatele la bărbați, apoi se apleca și se uita la ei printre picioarele desfăcute, cu fața înroșită de sângele ce i se urca iute la cap. Ca reacție, bărbații - doar trei erau, toți cu pulovere de lână, aplecați peste beri la mese separate - mormăiau ceva și dădeau aprobator din cap. Un tip de la pază, masiv, se studia, plictisit, în oglinzile de pe perete.
   Ne-am așezat la bar, în șir, cu mine în mijloc. Lyle și-a încrucișat brațele, și-a băgat palmele la subsuori, încercând să nu atingă nimic, încercând să pară că se uită la dansatoare fără ca, de fapt, să se uite. M-am întors cu spatele la scenă, strâmbând din nas.
   - Știu, nu-i aşa? a zis Krissi. Un jeg de local. Faci cinste, da? Fiindcă n-am niciun chior de bani.
   Nici n-am apucat să dau din cap că da, că și comandase o vodcă, combinată cu suc de merișoare; am cerut și eu la fel. Lui Lyle i s-a cerut un act de identitate, și, cât i l-a arătat barmanului, s-a apucat să ofere o imitație stânjenitoare, cu voce ca de rață și un zâmbet bizar pe figură. Fără contact vizual și fără să lase să se înțeleagă că ar imita pe cineva. Barmanul s-a holbat la el, iar Lyle a zis Absolventul. L-ai văzut? Iar tipul, pur și simplu, i-a întors spatele.
   La fel și eu.
   - Deci, ce vrei să știi? a zâmbit Krissi și s-a aplecat spre mine.
   M-am gândit dacă era cazul să-i spun cine sunt, dar părea atât de sictirită că am decis să nu mă deranjez.
   Aveam în față o femeie care-și dorea un pic de tovărășie.
   Mă tot chioram la sânii ei, care erau chiar mai mari decât ai mei, bine susținuți, părând pe cale să izbucnească drept în sus. Mi i-am imaginat strălucitori și sferici, ca puii înveliți în celofan.
   - Îți plac? a ciripit Krissi, bălăngănindu-i spre mine. Sunt semi-noi. Hm, au aproape un an de-acum. Ar trebui să le fac o petrecere de aniversare. Nu că m-au ajutat cine știe ce. Al dracu’ Mike, mă tot fraierește cu turele. Da-i OK totuși, am vrut mereu balcoane mai mari. Și-acum le am. De asta aș vrea să scap, tare mi-ar prinde bine.
   S-a apucat de un colăcel minuscul de grăsime, prefăcându-se că-i mult mai rău decât era. Un pic mai în jos șerpuia umbra albicioasă a unei operații cezariene.
   - Ben Day, așadar, a continuat. Ticălosul ăla roșcovan. Mi-a distrus viața, pe bune.
   - Susții în continuare că ai fost molestată de el? a zis Lyle ițindu-se din spatele meu ca o veveriță.
   M-am răsucit ca să-i arunc o privire grăitoare, dar lui Krissi nu părea să-i pese. Avea lipsa de curiozitate a drogaților. Continuă să-mi vorbească doar mie.
   - Da, da. Totul a fost parte din chestia lui satanică. Cred că m-ar fi sacrificat, cred că ăsta era planul. M-ar fi omorât dacă nu-l prindeau pentru, știi tu, pentru ce-a făcut cu familia lui.
   Lumea voia întotdeauna o părticică din crime. Așa cum toți de prin Kinnakee știau pe cineva care s-a culcat cu mama, la fel aveau și ceva de-mpărțit cu Ben.
   Amenințase că-i omoară, îi dăduse un șut câinelui, se uitase cu o mutră groaznică la ei, într-o zi. Sângerase când auzise o colindă. Le arătase pecetea lui Satan, în spatele urechii, și le ceruse să se alăture cultului. Krissi voia și ea partea ei, de-abia aștepta, se vedea pe ea. Trăgea aer în piept, precipitată, înainte să vorbească.
   - Ce s-a întâmplat, mai exact? am întrebat.
   - Vrei versiunea pentru audiență generală sau aia interzisă minorilor? a zis, comandând încă un rând de votcă și merișoare, cerând apoi trei shot-uri de Sfârc Alunecos.
   Barmanul le-a turnat, făcute deja, dintr-un recipient de plastic, a ridicat o sprânceană spre mine, ne-a întrebat dacă vrem să luăm pe datorie.
   - E-n regulă, Kevin, se ocupă prietena mea, a zis Krissi și-a râs. Apropo, cum te cheamă?
   Am evitat să răspund întrebându-l pe tipul de la bar cât aveam de plătit și am achitat scoțând banii dintr-un vraf de bancnote de 20, astfel încât Krissi să știe că nu duceam lipsă. Hoațele se miros între ele.
   - O să-ți placă, e ca și cum ai bea miere, a zis. Noroc! și a ridicat paharul cu un gest de „să ți-o trag“ către un geam întunecat din fundul clubului, unde, presupun, era bârlogul lui Mike.
   Am băut și am simțit că lichidul ăla mi se lipește, gros, de gâtlej. Lyle a scos un pfff!, de parcă ar fi fost whisky.
   După încă un pic, Krissi și-a aranjat un sân, apoi a tras din nou aer adânc în piept.
   - Deci, da. Aveam 11 ani. Ben avea 15. A început să se dea pe lângă mine după orele de școală, mă urmărea tot timpul. N-am dus lipsă de asta niciodată, vreau să zic, mereu mi se întâmpla, eram o puștoaică drăguță, nu mă laud, așa eram. Și aveam o groază de bani. Tata - aici am surprins o umbră de durere, un zvâcnet iute al buzei care a scos la iveală un singur dinte - reușise prin forțe proprii. Intrase în industria casetelor chiar de la început, era cel mai mare vânzător angro de casete video din Vestul Mijlociu.
   - Filme, adică?
   - Nu, casete goale, pe care să înregistrezi chestii. Mai ții minte? Erai, probabil, prea mică.
   Nu eram.
   - În fine, poate că eram vulnerabilă. Nu lăsată la voia întâmplării sau ceva, dar mama nu mă ținea întotdeauna sub supraveghere, așa cred.
   De data asta o expresie acră, ceva mai ușor de sesizat.
   - Ia stai, de ce spuneai c-ai venit? a întrebat.
   - Cercetez cazul.
   Colțurile gurii i-au căzut.
   - O, m-am gândit, un moment, că v-a trimis mama. Știu că știe că-s aici.
   A bătut în tejghea cu unghiile lungi, rozalii, iar eu mi-am ascuns mâna stângă, cu ciotul, pe după pahar.
   Știam că ar fi trebuit să-mi pese cât de cât de viața lui Krissi, dar nu-mi păsa. Ba, de fapt, îmi păsa suficient cât să nu-i spun că mămica ei n-avea de gând să aibă de-a face în veci cu ea.
   Unul dintre clienții de la una din mesele de plastic ne tot arunca ocheade, uitându-se peste umăr cu insistență de bețiv. Voiam să ies de-acolo, s-o las pe Krissi și problemele ei.
   - Deci, a început iarăși Krissi, Ben a fost foarte șmecher cu mine. Făcea... vrei niște chipsuri? Sunt foarte bune pe-aici.
   Cipsurile se aflau în pachețele ieftine, în spatele barului. Chipsurile sunt foarte bune pe-aici. Trebuia să recunosc, îmi plăcea femeia asta, felul în care mă lucra. Am dat din cap că da și imediat Krissi s-a și apucat să rupă o pungă.
   De la duhoarea de smântână și ceapă îmi lăsa gura apă, nu mă puteam abține. Un rest de condiment galben îi stăruia lui Krissi pe buzele date cu ruj de culoarea gumei de mestecat.
   - Așa, și Ben a reușit să mă facă să am încredere în el și-a început să mă molesteze.
   - Cum ți-a câștigat încrederea?
   - Ei, cu gumă, bomboane, mi-a zis lucruri drăguțe.
   - Și în ce fel te-a molestat?
   - Mă ducea într-o debara, unde-și ținea la școală chestiile de om de serviciu, țin minte că puțea groaznic a soluție de curățat. Mă ducea acolo după școală și mă punea să-i fac sex oral, apoi îmi făcea el mie și mă punea să-i jur credință lui Satan. Eram tare speriată. Îmi zicea, știi tu, că dacă spun ceva părinții mei o s-o pățească.
   - Cum te-a convins să intri în debara, a întrebat Lyle, dacă se întâmpla la școală?
   Krissi şi-a tras capul între umeri auzind asta, același gest mânios pe care-l făceam și eu când cineva îmi punea la îndoială mărturia despre Ben.
   - Ei, știi tu, mă amenința. Avea un altar acolo, îl înjghebase, cu o cruce întoarsă. Cred că și niște animale moarte avea pe-acolo, omorâte de el. Sacrificii. De aceea cred că plănuia să mă omoare. Dar s-a ocupat de familia lui în loc de mine. Toată familia era băgată în asta, din ce-am auzit. Toată familia îl adora pe Diavol și chestii din astea.
   Și-a lins bucățelele de chipsuri de pe unghiile groase de plastic.
   - Mă cam îndoiesc, am mârâit.
   - Păi, ce ştii tu? s-a răstit Krissi. Eu am trecut prin toată treaba asta, bine?
   Tot așteptam să se prindă cine eram, așteptam ca fața mea - nu foarte diferită de-a lui Ben - să-i apară în memorie, să observe rădăcinile roșii ale părului meu.
   - De câte ori zici că te-a molestat Ben?
   - De nenumărate ori. Nenumărate, a zis clătinând din cap cu un aer posac.
   - Cum a reacționat tatăl tău când i-ai spus ce-ți făcuse Ben?
   - Aoleu, era așa de protector cu mine, și-a ieșit din fire, a luat-o razna cu totul. A început să se învârtă cu mașina prin oraș în ziua aia, ziua cu crimele, căutându-l pe Ben. M-am gândit mereu că, dacă-l găsea cumva, l-ar fi omorât și atunci familia lui ar fi rămas în viață. Nu-i trist?
   Am simțit că mi se strânge stomacul, apoi furia mi s-a domolit.
   - Familia lui Ben... oribilii adoratori ai lui Satan?
   - Ei, poate am exagerat cu asta, a zis Krissi înclinându-și capul într-o parte, cum fac adulții când încearcă să îmbuneze un copil. Sunt sigură că erau creștini și oameni buni. Dar gândește-te numai, dacă tata ar fi dat totuși de Ben...
   Dar gândește-te numai, dacă tăticul tău nu l-a găsit pe Ben și a dat în schimb peste familia mea. A dat peste o pușcă, peste un topor, ne-a scurtat de zile pe toți.
   Aproape pe toți.
   - Tatăl tău s-a întors acasă în seara aia? a întrebat Lyle. L-ai văzut după miezul nopții?
   Krissi și-a coborât iarăși bărbia, a ridicat din sprâncene spre mine, făcându-mă să adaug o îmbărbătare:
   - Cum știi că n-a luat contact cu nimeni, adică, din familia Day?
   - Fiindcă, serios, ar fi făcut-o lată. Mă iubea ca pe lumina ochilor. L-a terminat ce mi s-a întâmplat. L-a terminat.
   - Stă prin zonă?
   Lyle o băga în sperieți, intensitatea lui era ca un laser.
   - Ăă, am pierdut legătura, a zis uitându-se deja, prin bar, după următorul client. Cred că a fost prea de tot pentru el.
   - Familia ta a dat în judecată inspectoratul școlar, nu? a zis Lyle apropiindu-se cu lăcomie.
   Am mișcat din scaun ca să-l blochez un pic, sperând că se prinde.
   - La naiba, da. Trebuia să-i dea, fiindcă au lăsat un asemenea individ să lucreze acolo, au lăsat ca o fetiță să fie agresată chiar sub nasul lor. Eu sunt dintr-o familie foarte bună și...
   Lyle i-a tăiat-o.
   - Te superi dacă te-ntreb, cu înțelegerea... cam cu câți bani v-ați ales, eh?
   Clientul de la masă era acum întors spre noi cu totul, în scaun, și ne privea arțăgos.
   - Familia mea a avut niște probleme cu afacerile. Banii s-au dus de mult. Dar nu-i așa rău să lucrezi aici. Lumea așa crede. Nu e, nu e apăsător, e distractiv, îi distrează pe oameni. Câți pot spune asta despre slujbele lor? Doar nu-s curvă.
   M-am încruntat, înainte să mă pot abține, și-am aruncat o privire în direcția parcării.
   - A, aia? a zis Krissi prefăcându-se că șoptește. Făceam și eu rost de ceva bun pentru seara asta. Eu nu... o, Doamne. Unele fete o fac, eu nu. E o fată acolo, săraca, are șaișpe ani și lucrează cot la cot cu maică-sa. Încerc să am grijă de ea. Colleen. Mă tot gândesc dacă n-ar fi bine să sun la serviciile sociale sau așa ceva? Pe cine trebuie să suni la faze din astea?
   Krissi pusese întrebarea cu aerul preocupat cu care întrebi de-un ginecolog nou.
   - Ne dai și nouă adresa tatălui tău? a cerut Lyle.
   Krissi s-a ridicat, cam la 20 de minute mai târziu decât aș fi făcut-o eu.
   - V-am spus, nu ținem legătura.
   Lyle a dat să mai zică ceva, dar m-am întors spre el, l-am împuns cu un deget în piept și-am îngânat „Taci“. A deschis gura, a închis-o, s-a uitat la fata de pe scenă, care se prefăcea acum că se regulează cu podeaua, și-a ieșit pe ușă afară.
   Dar era prea târziu, Krissi spunea deja că se duce să se vadă cu cineva. În vreme ce plăteam consumația, m-a întrebat dacă n-aș avea să-i împrumut 20 de dolari.
   - O să-i cumpăr ceva de mâncare lui Colleen, a mințit.
   După care, pe loc, a cerut 50.
   - Încă nu mi-am încasat cecul cu salariul. Ți-i dau înapoi, pe cuvânt.
   A scos, sclifosindu-se, un pix și-o bucată de hârtie.
   Mi-a zis să-mi trec adresa, îmi trimite garantat banii prin poștă.
   I-am pus, mental, în contul lui Lyle și i-am întins lui Krissi, care s-a apucat să-i numere în fața mea, de parcă m-aș fi gândit s-o trag în piept. A deschis fălcile încăpătoare ale poșetei, de unde a căzut o ceșcuță pentru copii, rostogolindu-se pe podea.
   - Las-o, mi-a făcut semn din mână când m-am aplecat s-o culeg, așa că am lăsat-o.
   Apoi am luat peticul unsuros de hârtie și mi-am trecut adresa și numele. Libby Day. Mă numesc Libby Day, târfă mincinoasă.

   Patty Day
   2 ianuarie 1985, 1:50 p.m.

   Patty se întreba câte ore petrecuseră, ea și Diane, umblând de colo-colo cu mașinile: o mie? două mii? Poate, dacă le puneai cap la cap, ieșeau vreo doi ani, în felul în care calculau vânzătorii de saltele: îți petreci o treime din viață dormind, de ce să n-o faci pe o saltea Comfort Cush?
   Opt ani de stat la cozi, ziceau. Șase ani petrecuţi făcând pipi. Dac-o luai în felul ăsta, viața era oribilă. Doi ani de așteptat prin cabinetele doctorilor, dar un total de trei urmărind-o pe Debby la micul dejun, cum râdea până ce începea să-i curgă laptele pe bărbie. Două săptămâni de mâncat clătitele cleioase pe care i le făceau fetele, cu aluatul necopt la mijloc. O singură oră de privit cu uimire la gestul inconștient al lui Ben de a-și îndesa șapca pe cap, un gest identic cu cel pe care-l făcea bunicul lui, mort când Ben nu era decât un copilaș. Șase ani de cărat bălegar, trei ani de fereală de telefoanele recuperatorilor. Poate o lună de sex, poate o zi de sex ca lumea.
   În viața ei se culcase cu trei bărbați. Iubitul cel blând din liceu; Runner, șmecherul care-o furase de lângă iubitul cel blând din liceu și-o lăsase cu patru copii (minunați); și un tip cu care se întâlnise vreo câteva luni, cândva în anii de după ce plecase Runner. Se culcaseră de trei ori împreună, cu copiii în casă. Întotdeauna se terminase stânjenitor. Ben, posac și posesiv la 11 ani, se proțăpea în bucătărie ca să-i poată urmări cu priviri posomorâte când ieșeau din dormitorul ei de dimineață, iar Patty își făcea griji în privința spermei tipului pe ea, mirosul acela acru și jenant, cu copiii încă în pijamale. De la bun început fusese clar că n-avea cum să meargă, iar după aceea nu mai avusese curaj să încerce iarăși. Libby avea să termine liceul în 11 ani, așa că poate atunci. Ea ar fi avut 43, exact momentul de apogeu sexual al femeilor. Sau cam așa. Poate era vorba despre menopauză.
   - O luăm spre școală? întrebă Diane, iar Patty ieși din scurta ei transă și-și aminti groaznica lor corvoadă, misiunea lor: să-l găsească pe fiul ei, și-apoi ce?
   Să-l ascundă până trecea totul? Să-l ducă la casa fetiței și să lămurească lucrurile? În filmele de familie, mama își surprindea întotdeauna fiul furând și-l obliga să se întoarcă la băcănie, să dea înapoi acadeaua, în palma întinsă și tremurătoare, și să-și ceară iertare. Știa că și Ben mai fură de prin prăvălii...
   Înainte să-și pună zăvorul la cameră, dăduse când și când peste niște obiecte ciudate, numai bune să încapă într-un buzunar. O lumânare, baterii, un pachet de plastic cu soldați de jucărie. Nu scosese o vorbă, și asta era oribil. O parte din ea nu voia să aibă de-a face cu asta - să meargă tocmai până la oraș și să vorbească cu vreun puști care oricum era plătit cu salariul minim și căruia nu-i păsa defel. Iar cealaltă parte (și mai rău) zicea: Ei, la naiba, și până la urmă de ce nu? Băiatul n-avea de niciunele, de ce să nu se prefacă și mai departe că erau lucruri pe care i le dăduse un prieten? Să aibă și el partea lui, bobul lui de păcat în marele plan al lumii.
   - Nu, la școală nu s-ar fi dus. Lucrează numai duminicile.
   - Atunci unde?
   Ajunseră la un semafor, atârnat de un fir orizontal, ca o rufă. Șoseaua se înfunda pe islazul unei familii bogate care trăia în Colorado. Dacă făceau la dreapta, se îndreptau spre Kinnakee propriu-zis: orașul, școala. Dacă făceau la stânga, se băgau și mai adânc în Kansas, în fermele alea, unde locuiau cei doi prieteni ai lui Ben, acei Viitori Fermieri ai Americii care nu îndrăzneau să întrebe de Ben când ridica ea receptorul.
   - Fă la stânga, mergem la familia Muehler.
   - Încă mai pierde vremea cu ei? E bine. Nimeni nu s-ar gândi că băieții ăia ar face ceva... aiurea.
   - De ce, Ben ar face?
   Diane oftă și o apucă spre stânga.
   - Sunt de partea ta, P.
   Frații Muehler se costumaseră în fermieri, an de an, la fiecare Halloween, încă de micuți. Părinții îi duceau la Kinnakee în aceeași camionetă lată și-i lăsau pe Bulhardt Avenue, să umble cu „ne dați sau nu ne dați?“ purtându-și șepcuțele de baseball minuscule și salopetele, în vreme ce ei beau câte-o cafea la birt. Frații Muehler, ca și părinții lor, nu vorbeau decât despre lucernă, cereale și vreme, și se duceau la biserică duminicile, rugându-se, probabil, pentru chestii ce-aveau de-a face cu recoltele.
   Alde Muehler erau oameni de treabă, fără imaginație, cu personalități atât de priponite de pământ că până și pielea lor părea să fi împrumutat din pantele și văioagele Kansasului.
   - Știu, zise Patty și întinse mâna ca s-o pună pe a lui Diane exact când aceasta schimba viteza, așa că palma doar îi rămase suspendată peste cea a surorii sale.
   Și-o lăsă la loc în poală.
   - O, fir-ai să fii de dobitoc! zise Diane către o mașină care o depășise și care acum o ținea cu 30 la oră și încetinea intenționat ori de câte ori se apropia Diane din spate.
   Făcu un viraj brusc, ca să treacă, iar Patty rămase cu privirea ațintită în față, deși simțea că șoferul se uită la ea, îi întrezărea conturul neclar al feței cu coada ochiului.
   Cine era? Aflaseră veștile? De asta se holbau, sau poate chiar arătau cu degetul? Uite-o pe femeia care l-a crescut pe băiatul ăla. Băiatul Day. O sută de telefoane sunau de zor, probabil. Acasă, cele trei fete ale ei stăteau probabil la televizor, întorcând fețele de la desene animate la telefonul care urla. Li se spusese să răspundă, în caz că suna Ben. Părea prea puțin probabil ca fetele să urmeze instrucțiunile: le extenuase frica pe care-o trăseseră de dimineață. Dacă trecea pe-acolo cineva, avea să găsească trei fete neglijate, plânse, de 10 ani și mai puțin, strânse unele în altele pe podeaua din sufragerie, crispate de atâta zgomot.
   - Era bine să fi rămas acasă una din noi... în caz de ceva, zise Patty.
   - Nu te duci singură nicăieri cât ține chestia asta, iar eu nu știu încotro să mă duc. Așa e mai bine. Michelle e mare. Aveam grijă de tine când eram mai mică de-atâta.
   Da, dar pe-atunci oamenii încă făceau asta, își spuse Patty. Pe-atunci lumea ieșea în oraș câte o seară întreagă și lăsa copiii singuri și nimeni nu-și bătea atâta capul. În anii ’50-’60, în preeria aia liniștită, unde nu se-ntâmpla niciodată nimic. Acum fetițele nu mai aveau voie să meargă singure cu bicicleta și nici să meargă undeva în grupuri mai mici de trei.
   Patty fusese la o petrecere dată de o colegă de serviciu de-a lui Diane, ca un soi de petrecere cu vânzare de recipiente de plastic Tupperware, doar că în loc de recipiente avea fluiere anti-viol și spray-uri lacrimogene. Făcuse o glumă, despre ce fel de nebun ar bate atâta drum până-n Kinnakee ca să atace pe cineva.
   O blondă pe care abia o cunoscuse ridicase ochii de pe noul ei spray lacrimogen de pus la chei și zisese: „O prietenă de-a mea a fost violată.“ Simțindu-se vinovată, Patty cumpărase câteva spray-uri.
   - Lumea crede că-s o mamă rea, de asta se-ntâmplă așa ceva.
   - Nu crede nimeni. Mie mi se pare că ești o super-femeie: ai grijă de fermă, pregătești pentru școală, în fiecare zi, patru copii și nu bei o găleată de rachiu ca să faci asta.
   Patty se gândi imediat la dimineața geroasă de acum două săptămâni, când aproape-i venise să plângă de extenuare. Să îmbrace fetele și să le ducă la școală cu mașina i se păruse o posibilitate de-a dreptul îndepărtată. Așa că le lăsase să stea acasă și să se uite la zece ore de telenovele și concursuri cu ea. Dar pe bietul Ben îl făcuse s-o pornească pe bicicletă, îi făcuse vânt pe ușă cu promisiunea că o să facă iar cerere ca autobuzul școlii să treacă și pe la ei anul viitor.
   - Nu sunt o mamă bună.
   - Șș.
   Casa familiei Muehler se găsea pe o bucată de pământ ca lumea, cel puțin două sute de hectare. Casa era mititică și arăta ca o ciupercă, o țâră de galben pe mile întregi de grâu verde de iarnă și zăpadă. Viscolea și mai tare acum; prognoza spunea că avea să mai ningă peste noapte, apoi avea să vină un val brusc de căldură, ca de primăvară. Își întipărise în creier promisiunea: val brusc de căldură.
   Merseră pe fâșia îngustă și neprimitoare de drum ce ducea către casă, trecând pe lângă un plug așezat chiar în pragul hambarului, ca un animal. Lamele încârligate lăsau, pe pământ, umbre ca niște gheare. Diane smârcâi din nas, cum făcea când nu se simțea în largul ei, o falsă dregere a glasului menită să umple liniștea. Coborâră din mașină fără să se uite una la alta. Niște coțofene atente, din copaci, croncăneau continuu, păsări răutăcioase, gălăgioase. Una trecu pe lângă ele în zbor, cu un fir de beteală de Crăciun în cioc. Locul, altminteri, era nemișcat, nu se vedea niciun vehicul, nu se auzea scrâșnet de porți închise, nici zgomot de televizor de dinăuntru, doar tăcerea pământului acoperit de zăpadă.
   - Nu văd bicicleta lui Ben, zise Diane în timp ce izbeau cu ciocănelul de la ușă.
   - Poate a dus-o în spate.
   La ușă răspunse Ed. Jim, Ed și Ben erau în aceeași clasă, însă frații nu erau gemeni, unul dintre ei rămăsese cel puțin o dată, dacă nu de două ori, repetent. Parcă Ed.
   O privi uimit preț de-o clipă, un puști scund, cam de 1 metru 60, dar cu constituție atletică, de bărbat. Își înfipse mâinile în buzunare și aruncă o privire în spate.
   - Ăă, bună ziua, doamnă Day.
   - Bună, Ed. Scuze că te deranjez în vacanța de Crăciun.
   - Nu, nicio problemă.
   - Îl caut pe Ben... e aici? L-ați văzut cumva?
   - Be-en?
   Rostise numele din două silabe, ca și cum ideea l-ar fi amuzat.
   - A, noo, nu l-am mai văzut pe Ben de vreo... păi, nu cred că l-am văzut de-un an întreg. În afară de școală. Acuma umblă cu un grup complet diferit.
   - Ce grup? întrebă Diane și pentru prima dată Ed o privi și pe ea.
   - Ăă... păi...
   Văzu silueta lui Jim apropiindu-se, luminată din spate de fereastra largă a bucătăriei. Păși greoi spre ele, mai înalt și mai lat în spate decât frate-său.
   - Vă putem ajuta cu ceva, doamnă Day? zise băgându-și fața, apoi trupul în cadrul ușii, trăgându-și încetișor fratele într-o parte.
   Blocau, amândoi, holul. Lui Patty îi veni să întindă gâtul și să se uite înăuntru pe lângă ei.
   - Îl întrebam pe Ed dacă l-ați văzut astăzi pe Ben și a zis că nu prea v-ați văzut cu el în anul ăsta școlar.
   - Mmm, nu. Mai bine sunați, vă scuteați de-un drum.
   - Vrem să-l găsim repede, aveți idee pe unde-ar fi, e o urgență de familie, îl întrerupse Diane.
   - Mmm, nu, zise iarăși Jim. Aș fi vrut să vă pot ajuta.
   - Nici măcar un nume de-al ălora cu care-și trece timpul? Trebuie să știți măcar atât.
   Ed se retrăsese în spate acum și vorbea din umbra camerei de zi.
   - Spune-i să sune la 1-800-Diavol! se hlizi.
   - Ce?
   - Nimic.
   Jim privea clanța din mâna lui, nedecis dacă să înceapă sau nu să închidă ușa.
   - Jim, ne ajuți, te rog? murmură Patty. Te rog frumos.
   Băiatul se încruntă, înfipse vârful ciubotei de văcar în dușumea, ca o balerină, refuzând să ridice privirea.
   - Umblă cu ăia, gașca diavolului.
   - Ce-nseamnă asta?
   - E-un tip mai în vârstă șeful, nu știu cum îi zice. Iau o groază de droguri, peyote și din astea, omoară vaci și che... chestii. Am auzit și io. Nu sunt de la școala noastră ăia din gașcă. În afară de Ben, adică.
   - Ei, trebuie să știi numele vreunuia, îl îmboldi Patty.
   - Chiar nu știu, doamnă Day. Ne ținem departe de chestiile alea. Scuze, am încercat să rămânem prieteni cu Ben, dar... Mergem la biserica de-aici, părinții mei ne țin din scurt. Ăă... chiar îmi pare rău.
   Își aținti privirea în pământ și tăcu. Lui Patty nu-i mai veni să-l întrebe nimic.
   - OK, Jim, mersi.
   Închise ușa și, până să se întoarcă spre mașină, dinăuntrul casei se auzi un răcnet: Boule, ce te-a apucat să zici chestia aia?, urmat de un bufnet puternic într-un perete.

   Libby Day
   Acum

   Când ne-am întors în mașină, Lyle n-a zis decât trei cuvinte: „Ce vis urât!“ La care i-am răspuns cu un mmm.
   Krissi îmi amintea de mine. Apucătoare și nerăbdătoare, întotdeauna punând lucruri deoparte pentru zile negre.
   Pachetul ăla de chipsuri. Nouă, milogilor, ne plac chestiile în ambalaje mici, fiindcă lumea le cedează fără mare tam-tam.
   Am mers cu Lyle vreo 20 de minute fără să spunem cine știe ce, apoi, într-un târziu, a spus, cu vocea lui de moderator de emisiune TV, care face rezumatul:
   - E clar, așadar, că minte când susține că Ben ar fi molestat-o. Cred că și pe taică-său l-a mințit. Cred că Lou Cates a luat-o razna, ți-a omorât familia, apoi, mai târziu, a aflat că l-a mințit. A omorât, pentru nimic, o familie nevinovată. Prin urmare, propria familie i s-a dezintegrat. Lou Cates dispare, se apucă de băut.
   - Prin urmare? l-am zgândărit.
   - E o teorie solidă. Nu crezi?
   - Cred că n-ar trebui să mai vii la interviurile astea. E stânjenitor.
   - Libby, eu dau banii pentru toată chestia.
   - Păi nu prea ești de ajutor.
   - A, pardon, a zis și am încetat să mai vorbim.
   Și, în vreme ce luminile din Kansas City începeau, în depărtare, să coloreze cerul într-o nuanță de portocaliu bolnăvicios, Lyle a zis, fără să se uite la mine:
   - E totuși o teorie solidă, nu?
   - Totu-i teorie, de asta-i zice enigmă! l-am maimuțărit. Un mare mister - Cine a omorât familia Day? - am proclamat radioasă.
   La câteva minute după aceea, am zis înciudată:
   - Cred că-i o teorie OK, dar cred că ar trebui să vedem și cu Runner.
   - Foarte bine. Dar tot am de gând să-i dau de urmă lui Lou Cates.
   - N-ai decât.
   L-am lăsat în față la Sarah’s, nu m-am oferit să-l duc acasă. L-am lăsat pe trotuar, ca pe un puști uimit că părinții suportă să-l lase, cu adevărat, în tabără. Am ajuns acasă târziu și cu capsa pusă, abia așteptând să-mi număr banii. De la Clubul Omor, până acum, făcusem 1000, cu alți 500 pe care mi-i datora Lyle pentru Krissi, deși, era clar, Krissi ar fi vorbit cu oricine. Dar, chiar când am gândit asta, am știut că nu-i adevărat. Niciunul dintre neisprăviții de la Club Omor n-ar fi izbutit să facă asta cu Krissi. Cu mine vorbise fiindcă aveam aceleași chimicale în sânge: rușine, mânie, lăcomie. Nostalgie nejustificată.
   Îmi meritam banii, mi-am zis, simțindu-mă, fără motiv, plină de resentimente. Lyle nu păruse să aibă vreo problemă să mă plătească. Dar asta făceam de obicei - aveam, în cap, replici defensive, mă enervam pentru lucruri care nu se întâmplaseră încă. Încă.
   Îmi meritasem banii (mă simțeam mai calmă acum), și, dacă primeam veşti de la Runner, dacă vorbeam cu el, aveam să câștig și mai mulți încă și să fiu asigurată pe 4 luni. Dacă nu făceam excese. Sau, şi mai bine, 5: până să ajung acasă, Lyle îmi și lăsase un mesaj în care spunea că vreo câțiva ciudați de la Club Omor voiau să organizeze o întâlnire cu licitaţie, să cumpere câteva din „suvenirurile“ familiei mele.
   Magda avea să fie gazda, asta dacă mă interesa. Magda, Muma-Pădurii, care desenase coarne de drac pe poza mea. Da, Magda, mi-ar plăcea să vin la tine, unde ziceai că ții argintăria?
   Am închis robotul telefonic, pe care-l furasem, cu două locuințe în urmă, de la o colegă de casă. M-am gândit la Krissi și am fost sigură că și casa ei era plină cu mizeriile altora. Aveam un robot telefonic furat, un set aproape complet de tacâmuri de restaurant și vreo jumătate de duzină de solnițe, la care adăugam și perechea cea nouă, de la Tim Clark, pe care nu izbuteam s-o transfer de pe masa din hol în bucătărie. Într-un ungher al camerei de zi, lângă vechiul meu televizor, e o cutie cu mai bine de 100 de sticluțe de loțiune pe care le-am șterpelit.
   Le țin fiindcă îmi place să le văd pe toate împreună, roz și mov și verzi. Știu că ar părea ceva nebunesc oricui mi-ar intra în casă, dar nu-mi intră nimeni și-mi plac prea mult ca să scap de ele. Mâinile mamei erau mereu aspre și uscate, le dădea tot timpul cu ulei, dar fără rezultat.
   Era unul din felurile noastre preferate de a o necăji: „Nu ne atinge, mami, ești ca un aligator!“ Biserica pe care-o frecventam avea în toaleta femeilor loţiune despre care zicea că miroase a trandafiri: ne dădeam toate pe mâini, cu rândul, și ni le miroseam, complimentându-ne pentru parfumul de doamne adevărate.
   Niciun apel de la Diane. Probabil că-mi primise mesajul de-acum, și totuşi nu sunase. Părea cam straniu. Diane îmi ușura mereu corvoada de a-mi cere iertare. Chiar și după ultima tură de pedeapsă prin tăcere - de 6 ani. Cred că ar fi trebuit să-i dau un exemplar din carte cu autograf.
   M-am apucat de celelalte cutii, cele de sub scări, care se făceau tot mai rău-prevestitoare în mintea mea cu cât mă gândeam mai mult la crime. Sunt doar lucruri, mi-am zis. Nu-ți fac niciun rău.
   Pe la 14 ani mă tot gândeam la sinucidere - acum e ca un hobby, însă la 14 ani era o vocație.

   Într-o dimineață de septembrie, chiar după ce începuse școala, luasem Magnumul 44 al lui Diane și-l ținusem, ca pe-un bebeluș, ore întregi în poală.
   Ce ușurare ar fi fost să-mi zbor creierii și gata, toată amărăciunea să dispară cu un poc, ca atunci când sufli puful unei păpădii. Dar mă gândisem la Diane, la cum ar fi venit ea și mi-ar fi găsit trupul micuț și peretele înroșit, și nu putusem s-o fac. De aceea, probabil, am și fost așa de răutăcioasă cu ea: nu mă lăsa să fac ce-mi doream cel mai mult. Nu îi puteam face una ca asta, așa că începusem să mă târguiesc cu mine însămi: dacă mă simt așa de rău și pe 1 februarie, o să mă omor. Și pe 1 februarie fusese la fel de rău, dar făcusem iarăși târgul: dacă și pe 1 mai e la fel, gata, o fac. Și tot așa. Și tot aici sunt.
   M-am uitat la toate cutiile și am încheiat un târg ceva mai calm: dacă nu pot îndura să mai fac asta în 20 de minute, o să dau foc la tot.
   Prima cutie s-a desfăcut ușor, un perete s-a rupt imediat ce-am tras de banda adezivă. Înăuntru, pe vârful teancului, era un tricou cu The Police care fusese al mamei, cu pete de mâncare și extrem de moale.
   Optsprezece minute.
   Dedesubt era un vraf de caiete legate cu elastic, toate de-ale lui Debby. Am răsfoit la întâmplare: Harry S Truman a fost al 33-lea președinte american și provenea din Missouri. Inima este pompa corpului face sângele să circule în tot corpul.
   Sub astea era un teanc de bilețele, de la Michelle pentru mine, de la mine pentru Debby, de la Debby pentru Michelle. Scormonind prin ele, am scos la iveală o felicitare aniversară cu o înghețată pe ea, având deasupra o cireașă făcută cu sclipici roșu.
   Dragă Debby, scrisese mama în felul ei înghesuit. Ne bucurăm să avem o fată așa de dulce, bună și de ajutor în familia noastră. Ești cireșica mea! Mama
   Niciodată nu scria „mămica“, m-am gândit, nici nu-i spuseserăm vreodată așa. Vreau la mămica, mi-am zis.
   Nu spuneam așa. Vreau la mama. Am simțit că se desface ceva în mine, ceva ce n-ar fi trebuit să se desfacă. Ca și cum s-ar fi desprins o copcă.
   Paisprezece minute.
   Am mai răscolit prin bilețele, punându-le pe cele mai plicticoase și idioate deoparte pentru Clubul Omor, simțind că mi-e dor de surorile mele, râzând la unele, la grijile noastre ciudate de-atunci, la mesajele codate, desenele primitive, listele de oameni care ne plăceau și care nu ne plăceau. Uitasem cât de apropiate am fost noi, fetele Day. N-aș fi zis asta, dar acum, cercetând ca o antropoloagă rămasă fată bătrână scrierile noastre, îmi dădeam seama că așa era.
   Unsprezece minute.
   Iată și jurnalele lui Michelle, legate cu elastic cauciucat, laolaltă, într-o bucată de imitație de piele. În fiecare an primea două, de Crăciun - îi trebuiau de două ori mai multe decât unei fete normale. Îl începea întotdeauna pe cel nou chiar atunci, sub pom, trecând toate darurile primite, ținând scorul.
   Am deschis unul de prin 1983 și mi-am amintit ce bârfitoare mică fusese Michelle, chiar și la 9 ani.
   Notița din ziua aceea era despre cum o auzise pe profesoara ei preferată, domnișoara Berdall, zicându-i chestii deocheate unui bărbat, la telefonul din camera profesorilor - și nici măcar nu era măritată, domnișoara Berdall.
   Michelle se întreba dacă nu cumva, dacă i-ar fi cerut socoteală în privința asta, domnișoara Berdall nu i-ar fi adus ceva bun la prânz. (Se pare că, odată, domnișoara Berdall îi dăduse lui Michelle jumătate din gogoașa ei cu jeleu, lucru care-o făcuse pe Michelle să rămână pentru totdeauna obsedată de domnișoara Berdall și de pungile ei de hârtie maro. De obicei profesorii puteau fi convinși să-ți cedeze jumătate de sendviș sau vreun fruct dacă te holbai la ei îndeajuns. Doar că nu puteai face asta prea des, fiindcă altfel trimiteau o înștiințare acasă și asta o făcea pe mama să plângă.) Jurnalele lui Michelle erau pline cu drame și insinuări cât se poate de copilăreşti: în pauză, domnul McNanny fumase chiar lângă ușa vestiarului băieților, apoi folosise spray de gură („spray de gură“ apărea subliniat de mai multe ori) ca să nu știe nimeni.
   Doamna Joekep de la biserică bea la ea în mașină... și când Michelle o întrebase dacă are cumva gripă, dacă de-aia bea din sticlă, doamna Joekep râsese și-i dăduse 20 de dolari pentru Fondul Cercetașilor, chiar dacă Michelle nu făcea parte dintre Cercetași.
   Drăcie, și despre mine scrisese chestii: știa, de pildă, că o mințisem pe mama că n-o lovisem cu pumnul pe Jessica O’Donnell. Era adevărat, îi învinețisem ochiul bietei fetițe, dar pe mama o mințisem, zicând că ar fi căzut dintr-un leagăn. Libby mi-a zis că Diavolul a pus-o, scria Michelle. Oare ar trebui să-i zic mamei?
   Am închis jurnalul din 1983, apoi le-am răsfoit pe cele din 1982 și 1984. Pe cel care acoperea a doua parte din 1984 l-am citit cu atenție, în caz că Michelle ar fi zis ceva notabil despre Ben. Nu prea mare lucru, în afară de faptul că era un mare ticălos și că nu-l plăcea nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva și polițiștii avuseseră aceeași idee. Mi-am imaginat un biet poliţist începător, mâncând specialităţi chinezești la cutie, în miez de noapte, și citind despre cum i-a venit ciclul celei mai bune prietene a lui Michelle.
   Nouă minute.
   Alte felicitări și scrisori, apoi am dezgropat un bilet împăturit mai elaborat decât celelalte, făcut să arate aproape falic, ceea ce, cred, era și intenția, fiindcă sus era trecut cuvântul ARMĂSAR. Am desfăcut biletul și am citit scrisul acela rotunjit, de fată:

   5/11/84
   Dragă Armăsarule,
   Sunt la ora de bio și mă frec pe sub bancă, așa de tare mă trece când mă gândesc la tine. Îți imaginezi păsărica mea? E drăguță și roșie de dorul tău. Hai pe la mine după școală, azi, bine? Vreau să ți-o super-trag!!! Sunt așa de excitată, chiar și acum. Aș vrea să stai cu mine ori de câte ori sunt plecați ai mei. Maică-ta n-o să știe, e așa de aeriană! De ce să stai acasă la tine când poți sta la mine?! Fii bărbat și zi-i maică-tii să se ducă naibii. N-aș vrea ca într-o zi să treci pe la mine și să descoperi că mă rezolv cu altcineva. O, ce-mi vine să-mi dau drumul! Hai să ne-ntâlnim la mașina mea, după școală, o să parchez pe str. Passel.
   Ne vedem,
   Diondra

   Ben nu avusese prietenă, nici vorbă. Nu spusese nimeni una ca asta, nici măcar Ben. Numele nu suna familiar, oricum. La fundul cutiei era un teanc de albume cu promoții școlare, din 1975, când începuse Ben școala, până în 1990, când mă alungase prima oară Diane.
   Am deschis albumul pe 1984–1985 și m-am uitat la promoţia lui Ben. Nicio Diondra, dar o poză cu Ben care-ți frângea inima: umeri lăsați, părul lung pe ceafă și o cămașă pe care o purta mereu la ocazii speciale. Mi l-am imaginat, acasă, îmbrăcându-se pentru Ziua de Poză, repetându-și zâmbetul în oglindă. În septembrie 1984 încă purta cămăși cumpărate de mama, iar prin ianuarie ajunsese deja puștiul furios, cu părul tăciune, acuzat de omor. Am trecut în revistă colegii lui Ben din anul mai mare ca el, tresărind câte un pic la vreo Diane sau Dina, dar n-am găsit nicio Diondra. Apoi m-am uitat la cei cu două clase mai mari, gata să renunț, și am găsit-o.
   Diondra Wertzner. Cel mai aiurea nume posibil. Mi-am trecut degetul pe șirul de poze, așteptându-mă să dau peste vreo bucătăreasă în devenire, vreo tipă necioplită și mustăcioasă, dar în loc de asta am dat peste o fată drăguță, cu obrăjori rotunzi și cu o cascadă de cârlionți închiși la culoare. Avea trăsături fine, pe care le îngroșase cu machiaj abundent, dar sărea în ochi chiar și în poză.
   Avea ceva în privire, ceva îndrăzneț, iar buzele îi erau desfăcute, lăsând la iveală dinți ascuțiți, ca de cățeluș.
   Am luat albumul din anul de dinainte și n-am mai găsit-o. L-am luat pe cel din anul de după și n-am mai găsit-o nici acolo.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 3:10 p.m.

   Camioneta lui Trey mirosea a iarbă, a șosete transpirate și a băutură alcoolică dulce, vărsată probabil de Diondra.
   Diondra avea tendința să cadă lată ținând câte o sticlă în mână, era felul ei preferat de-a bea, să bage până o dobora, cu o ultimă dușcă la îndemână, ca să fie.
   Camioneta era plină ochi cu hârtii vechi în care fusese învelită mâncare de la fast-food, cârlige de pescuit, un Penthouse și, pe mocheta păroasă de la picioarele lui Ben, o cutie de ambalaje de carton cu eticheta Fasole Săltăreață Mexicană, fiecare cutie cu câte o boabă purtând sombrero și cu picioare care arătau ca și cum ar fi țopăit.
   - Încearcă una, zise Trey arătându-i cutia cu un gest.
   - Noo, n-ar trebui să fie gândaci sau așa ceva?
   - Mda, sunt un soi de larve de cărăbuș, zise Trey și slobozi râsul acela al lui, care te zgâria pe creier.
   - Super, mersi, e mișto.
   - Haide, omule, pe bune, te luam în balon, ce naiba, revino-ți.
   Intrară pe aleea unui supermarket, cu Trey arătându-i-l pe mexicanul de după tejghea, uite colea fasolarul - și-i pusese lui Ben în brațe o cutie de Beast, niște nacho de făcut la microunde, din cele după care se smiorcăia mereu Diondra, și niște fâșii de pastramă de vită, pe care Trey le luă în palmă ca pe un buchet.
   Tipul îi zâmbi lui Trey și scoase un chiuit, un răcnet indian de luptă. Trey își încrucișă brațele pe piept și se făcu că dansează în jurul unui sombrero imaginar.
   - Hai, fă-mi totalul, Jose.
  Tipul nu mai zise nimic și Trey îi lăsă restul, trei dolari mari și lați. Ben se tot gândi la asta tot drumul până la Diondra. Lumea era plină de oameni ca Trey, care lăsau trei dolari fără să clipească. Ca Diondra. Cu câteva luni în urmă, la sfârșitul lui septembrie, care fusese foarte călduros, Diondra trebuise să aibă grijă de doi verișori, sau verișori de-al doilea sau așa ceva, și, cu Ben, merseseră până la parcul acvatic de lângă granița cu Nebraska.
   Condusese atunci, timp de o lună, Mustangul maică-sii (se săturase de mașina proprie), iar bancheta din spate era încărcată cu lucruri, chestii pe care Ben nu s-ar fi gândit în veci să le cumpere: 3 feluri de loțiune de protecţie solară, prosoape de plajă, unguente, colaci de baie, mingi, găletușe.
   Copiii erau mici, cam de 6 sau 7 ani, și stăteau înghesuiți prin toate mizeriile alea, cu salteluțe gonflabile care scârțâiau ori de câte ori se mișcau și, pe undeva pe lângă Lebanon, copiii deschiseseră geamul, hlizindu-se, în vreme ce saltelele făceau tot mai mult zgomot, ca și cum ar fi atins apogeul într-un ritual sexual al saltelelor de plajă, și Ben își dăduse seama ce-i făcea să chicotească.
   Adunaseră tot mărunțișul lăsat de Diondra pe banchetă, pe jos, prin tot soiul de colțișoare - pur și simplu azvârlea mărunțișul acolo - și acum îl aruncau cu pumnul pe geam, ca să-l vadă cum se împrăștie, scânteietor. Și nu doar bănuți, erau acolo și sferturi de dolar.

............................................

          „Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă.”
                               Alvin Toffler

Locuri întunecate, Gillian Flynn

 .......................................................

3-9

          S-a încordat un pic, s-a așezat mai drept în scaun.

   - Sunt trezorierul Clubului Omor și am anumite fonduri la dispoziție. Ăsta e proiectul pe care aleg să le folosesc.
   Urechile minuscule ale lui Lyle se făcuseră roșii, ca niște embrioni înfuriați.
   - Le deturnezi în favoarea mea.
   Îl plăceam, dintr-odată, mai mult.

Ben Day
2 ianuarie 1985, 10:18 a.m.

      Dura cam o oră să ajungi cu bicicleta de la fermă până în Kinnakee. O oră cel puțin, dacă pedalai zdravăn și frigul nu-ți înroșea plămânii ca metalul și nu-ți picura sânge în jos pe bărbie.
   Ben își plănuia treaba la școală în perioade când era mai mult goală - de pildă nu se ducea niciodată duminica, fiindcă echipa de lupte se antrena în sală atunci. Era prea jale să apară cu mopul când toți tipii ăia pătrățoși, musculoși și gălăgioși se fâțâiau pe-acolo, scuipând pe podeaua pe care tocmai o curățaseși și apoi uitându-se la tine, pe jumătate vinovați și pe jumătate provocându-te să zici ceva.
   Azi era miercuri, numai că nu se terminase încă vacanța de Crăciun, așa că locul ar fi trebuit să fie destul de liniștit - bine, sala de forță era mereu plină, întotdeauna se auzea sunetul ăla, ca și cum ar fi bătut o inimă de fier în ea. Dar era devreme încă. Devreme era cel mai bine.
   De obicei se ducea de la 8 până la prânz, dădea cu mopul, strângea și făcea totul să lucească, ca o maimuță nenorocită ce era, și se căra dracului de-acolo înainte să-l vadă cineva. Uneori, Ben se simțea ca un spiriduş din basme, care se furișa și lăsa totul fără pată fără ca nimeni să bage de seamă. Puștimea de-aici nu dădea doi bani pe păstratul curățeniei: aruncau o cutie de lapte la coș și laptele se prelingea pe toată podeaua, iar ăștia nu făceau decât să dea din umeri. Scuipau bucăți de carne mestecată pe scaunul de la cantină și lăsau acolo chestia, să se întărească, să se ocupe altcineva. Ben o făcea și el, fiindcă așa făceau toți. Scăpa ceva din sendvișul cu ton pe podea și dădea ochii peste cap ca și cum nu merita să-ți bați capul cu așa ceva, deși tot el, peste câteva zile, avea să se ocupe de curățat. Era un lucru tare prostesc, să se chinuie singur așa.
   Deci o mizerie să se ocupe de rahatul ăsta oricând, dar cel mai rău era să se ocupe când mișunau și alții prin zonă, încercând să nu-l vadă. Azi totuși avea de gând să-și încerce norocul și să-și facă treaba. Diondra se ducea cu mașina în Salina, la cumpărături. Fata asta avea cel puțin 20 de perechi de blugi, care i se păreau toate la fel lui Ben, dar tot îi mai trebuiau, și încă o marcă anume. Îi purta largi, suflecați la gleznă, și cu șosete din alea umflate ițindu-se. Avea mereu grijă să-i laude blugii, la care Diondra replica imediat dar ce zici de șosete? Era o glumă, dar nu tocmai.
   Diondra purta numai șosete Ralph Laurent - costau, gen, 20 de dolari perechea, un fapt care-i strângea stomacul lui Ben. Avea un sertar întreg numai cu șosete - cu romburi și picățele și dungate, toate cu călărețul ăla deasupra, pregătit să lovească cu crosa. Ben calculase: în sertar erau șosete de 400 de dolari, stând acolo ca un coș cu fructe de Florida - făceau mai mult, probabil, decât câștiga maică-sa într-o lună. Diondra era ciudată, nu chiar o tipă de fițe - era prea sălbatică și extravagantă ca să se potrivească în grupul ăla - dar nici tocmai metalistă, deși asculta Iron Maiden la maximum, îi plăceau țoalele din piele și fuma tone de iarbă. Diondra nu era în nicio gașcă, era doar Fata cea Nouă. Toți o știau și în același timp n-o știau. Locuise peste tot, mai mult prin Texas, iar replica ei standard, când făcea o chestie care nu-ți pica tocmai bine, era „Așa se face în Texas“. Nu conta ce, era în regulă fiindcă așa se făcea în Texas.
   Înainte de Diondra, Ben se ținuse la suprafață cum putuse: era un băiat de la fermă, tăcut, sărac, care își făcea și el veacul cu alți băieți de la ferme, într-un ungher nebăgat în seamă al școlii. Nu erau atât de nătărăi ca să stârnească ostilitate; nu se lua nimeni de ei. Erau zgomotul de fundal al liceului. Lucru, pentru el, mai rău decât umilința. Eh, poate că nu, îl aveau pe tipul ăla cu lentile mari și groase, un gagiu pe care Ben îl știa din grădiniță, care fusese întotdeauna un ciudat. Se răhățise pe el în prima săptămână de școală - poveștile variau: unii ziceau că îl văzuseră căcându-se când urca pe frânghie, la ora de sport, alții că se scăpase în pantaloni chiar în clasă, și mai erau o a treia, a patra și a cincea variantă. Lucrul de căpătâi era că fusese poreclit, pentru veșnicie, Chiloțel.
   În pauze stătea cu capul în jos, cu ochelarii ăia gigantici îndreptați spre podea, și mereu câte unul din șmecherii școlii venea să-i ardă câte-o scatoalcă, Hei, Chiloțel! Și tipul își vedea mai departe de drum, rânjind, ca și cum s-ar fi prefăcut că gusta și el gluma. Deci da, erau și lucruri mai rele decât să nu fii băgat în seamă, dar nu-i plăcea, nu voia să fie același Roșcat tăcut și de treabă cum tot fusese din clasa întâi. Fără zvâc și plictisitor.
   Atunci, în mă-sa, mii de mulțumiri Diondrei fiindcă-l alesese, cel puțin în secret. De fapt, dăduse cu mașina peste el, așa se cunoscuseră. Era vară - perioada turului pentru boboci și elevi noi. Trei ore de îmbâcseală, apoi, cum trecea drumul spre parcarea școlii, se înfipsese în el.
   Îl luase pe capotă. Se dăduse jos, țipând la el Ce pula mea ai în capul ăla? cu răsuflarea mirosindu-i a băutură fructată, sticlele se auzeau clincănind în torpedoul CRX-ului.
   Când Ben se scuzase - el își ceruse scuze de la ea - și Diondra își dăduse seama că n-o să se înfurie, devenise tare dulce, se oferise să-l ducă acasă cu mașina, dar în loc de asta ieșiseră din oraș, parcaseră undeva și mai băgaseră niște băutură cu suc. Diondra îi zisese c-o cheamă Alexis, apoi că-l mințise. O chema Diondra de fapt. Ben îi zisese că nu trebuia să mintă niciodată când venea vorba de un nume așa de mișto, ea se bucurase și, după încă un pic, zisese: „Știi, ai o față foarte drăguță“, apoi, după câteva secunde, „ne pupăm sau cum?“ și începuseră să-și bage limbile-n gură, nu era prima dată pentru el, dar era a doua.
   După o oră Diondra trebuise să plece, dar îi zisese că se pricepe bine să asculte, că era marfă cât de bine se pricepea să asculte. Nu mai apucase, până la urmă, să-l ducă acasă cu mașina. Îl lăsase fix unde-l lovise.
   Și începuseră să-și dea întâlniri. Ben nu-i cunoștea de fapt prietenii și nu umbla cu ea la școală. Diondra trecea prin zilele de şcoală ca o ciocârlie în zbor, uneori apărea, alteori nu. Era destul c-o vedea la sfârșitul săptămânii, în spațiul lor propriu, unde școala nu conta. Prezenţa ei îl molipsise, se simțea mai viu.
   Până să ajungă Ben în Kinnaukee, pedalând de zor, i-o luaseră înainte vreo câteva camionete și mașini sport, trase acum în parcarea școlii. Jucătorii de baschet deci, plus cei de la lupte. Știa a cui e fiecare mașină. Se gândi să o șteargă, dar Diondra avea să mai întârzie vreo câteva ore și n-avea destui bani să atârne pe la localul cu hamburgheri - proprietarul avea boală pe puștii care vegetau pe-acolo fără să cumpere nimic. Plus că să stai singur la un local în vacanța de Crăciun era de fapt mai rău decât să lucrezi. La naiba cu maică-sa, tare-l mai seca. Părinților Diondrei nu le păsa ce făcea ea - cam jumătate din timp erau plecați la casa lor din Texas. Chiar și când Diondra fusese exmatriculată fiindcă lipsise două săptămâni întregi de la școală, luna trecută, maică-sa nu făcuse decât să râdă. Când pisica nu-i acasă..., așa-i, scumpo? Măcar fă-ți și tu temele uneori.
   Intrarea din spate a școlii era închisă, cu lanțul pus, așa că trebuia să treacă prin vestiar. Izul de carne și de spray pentru picioare îl izbi de cum intră. Bufnetele de pe terenul de baschet și clănțănelile din sala de forță îl asigurară că vestiarul, cel puțin, era gol. Auzi, pe hol, un singur răcnet prelung - Cooooper! Ține-așa! - răsunând prin culoarul cu marmură ca un strigăt de luptă. Teniși lipăind pe hol, o ușă metalică dată de perete, apoi totul se liniști. Doar sunete venind de pe teren și din sala de forță: buf-poc, zang-buf.
   Sportivii școlii aveau chestia asta cu încrederea, o dovadă a spiritului de echipă, și nu-și încuiau niciodată dulapurile la vestiar. În loc de asta legau cu toții câte un șiret pe unde ar fi trebuit să treacă lacătul. Cel puțin 12 șireturi albe atârnau de vestiare, iar Ben șovăi, ca de obicei, la gândul că s-ar fi putut uita într-unul. Și, oricum, ce naiba le mai trebuia tipilor ăstora? Dacă aveai dulapuri pentru cărți la școală, ce puteai băga în tomberoanele astea de la sală? Oare aveau acolo deodorante, loțiuni ori ceva lenjerie de corp de care n-avea el? Purtau oare același fel de suspensori toți? Buf-buf, zang, buf.
   Un șiret atârna, neînnodat, ajungea să tragă iute de el și dulăpiorul s-ar fi deschis. Înainte să se convingă să n-o facă, trase de șiret și ridică, ușurel, zăvorul metalic. Nu găsi nimic interesant: un şort de sport mototolit, o revistă sportivă făcută sul, un sac pentru echipament atârnând de un cârlig. Sacul părea să conțină câteva obiecte, așa că Ben se aplecă și-i trase fermoarul.
   - Alo!
   Se răsuci, iar sacul se bâțâi sălbatic în cârligul lui și căzu pe fundul dulapului. Dl Gruger, antrenorul de lupte, stătea cu ziarul în mână și cu fața lui urâtă și aspră schimonosită.
   - Ce naiba cauți în dulap?
   - Ăă... eu... era deschis.
   - Ce?
   - Era, l-am văzut că-i deschis, zise Ben și-l închise cât de încet putu.
   O, căcatcăcatcăcat, să nu se-ntoarcă vreunul din echipă, gândi Ben. Își imagina mutrele furioase fulgerându-l cu privirea, poreclele care aveau să urmeze.
   - Era deschis? Da’ ce căutai aici?
   Gruger lăsă întrebarea să plutească în aer, fără să miște, fără să indice în vreun fel ce avea de gând să facă, cam cât de tare intrase în rahat. Ben încercă să-și proptească privirea în pământ și așteptă să fie certat.
   - Am întrebat ce căutai acolo? zise Gruber și-și dădu cu ziarul peste ditamai palma.
   - Nu știu.
   Bărbatul rămase acolo, nemișcat, în vreme ce Ben gândea țipă odată la mine și să terminăm.
   - Aveai de gând să pui mâna pe ceva?
   - Nu.
   - Atunci de ce l-ai deschis?
   - Voiam numai..., se poticni Ben. Mi s-a părut că văd ceva.
   - Ți s-a părut că vezi ceva? Ce?
   Mintea lui Ben zbură spre lucrurile interzise: animale, droguri, reviste porcoase. Se gândi la pocnitori și, o clipă, îi veni să spună că dulapul luase foc, să fie erou.
   - Ăă... chibrituri.
   - Ţi s-a părut că vezi chibrituri?
   Sângele i se mutase lui Gruger din obraji pe frunte, chiar sub tunsoarea scurtă și zbârlită.
   - Voiam o țigară.
   - Tu ești băiatul care face curat, nu? Day nu-știu-cum?
   Gruger îi făcu numele să sune ridicol, ca de fată.
   Privirea antrenorului examină tăietura de pe fruntea lui Ben, apoi, mai sus, rămase ațintită asupra părului său.
   - Ți-ai vopsit părul.
   Ben, sub claia lui neagră, se simți judecat și lepădat deoparte, băgat într-unul din grupurile de fraieri, drogați, nătărăi, poponari. Era sigur că auzise vorba asta, rostită printre dinți de Gruger - buza acestuia zvâcnea.
   - Cară-te de-aici. Du-te și fă curat în altă parte. Să nu te mai întorci decât după ce-am plecat noi. Nu ești bine-venit aici. Pricepi?
   Ben dădu din cap că pricepe.
   - Ce-ar fi să zici asta cu voce tare, ca să ne lămurim.
   - Nu-s bine-venit aici, bolborosi Ben.
   - Acuma du-te.
   O zisese ca și cum Ben ar fi fost un băiețel, un băiețel de 5 ani trimis plocon maică-sii. Ben ieși.
   Urcă treptele până la debaraua infectă a omului de serviciu, cu o picătură de sudoare prelingându-i-se pe spate. Nu mai respira. Când era atât e furios uita să mai respire. Puse mâna pe găleata de dimensiuni industriale și-o lovi cu zgomot de chiuvetă, lăsă apă fierbinte să curgă în ea, turnă amestecul de curățat de culoarea pișatului, simțind cum vaporii de amoniac îi ard ochii.
   Apoi o aburcă pe suportul cu roți. O umpluse prea mult; găleata plescăi și curse când încercă s-o ridice și vreo 2 litri de apă se vărsară pe el. Acum era fleașcă pe picior și între picioare. Parcă s-ar fi pișat pe el, Day Omul de Serviciu. Blugii i se lipeau de coapsă, se făcură țepeni. Îl așteptau 3 ore de muncă de tot căcatul, ud și cu pantalonii ca de carton.
   - Să te fut, jegule, mormăi ca pentru sine.
   Izbi în perete cu bocancul, făcând să se ridice un norișor de ipsos, apoi îl lovi cu palma.
   - Să-mi bag pulaaa! mugi, cu vocea pițigăindu-i-se spre sfârșit.
   Așteptă în debara ca un laș, temător că Gruger avea să descopere sursa strigătului şi o să-l mai terorizeze o bucată.
   Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu era interesat să vadă ce se petrecea în debaraua omului de serviciu.

   Ar fi trebuit să facă curat de-o săptămână, dar Diondra se smiorcăise că-i vacanța de Crăciun, s-o lase baltă. Așa că coșul de gunoi de la cantină era plin de cutii vechi din care picura sirop, cu ambalaje de sendvișuri acoperite cu salată de pui și cu resturi mucegăite ale prânzului special din 1984, chiftele cu sos dulce de roșii. Toate împuțite. Se alesese cu câte-un pic din fiecare pe pulover și blugi, așa că, pe lângă amoniac, duhnea a mâncare stricată.
   Nu se putea duce în halul ăsta la Diondra, ce idiot era că plănuise asta. Trebuia să se ducă acasă cu bicicleta, să se descurce cu maică-sa - îl aștepta o cicăleală de 30 de minute - să se spele, apoi să meargă, tot cu bicicleta, până acasă la ea. Asta dacă maică-sa nu-l pedepsea. La dracu’, tot avea să se ducă. Era corpul lui, părul lui. Părul lui nenorocit, negru ca tăciunele, de poponar.
   Dădu cu mopul pe dușumele, apoi strânse în saci gunoiul din cabinetele profesorilor - treaba lui preferată, fiindcă suna a mare chestie, dar nu era decât adunat de ghemotoace de hârtie, ușoare ca frunzele. Îndatorirea sa ultimă era să curețe holul care făcea legătura dintre liceu și școala gimnazială (care avea și ea propriul elev-măturător stingherit). Holul era presărat cu anunțuri stridente despre fotbal, atletism și clubul de teatru pe partea cu liceul, apoi se dezintegra treptat devenind teritoriul copiilor, cu pereții plini de literele alfabetului și de lucrări despre George Washington. Uși de un albastru-intens marcau intrarea în școală, însă erau doar de formă; nici măcar încuietori n-aveau. Își deschise calea cu mopul, din Tărâmul Liceului până în Țara Copiilor, apoi lepădă mopul în găleată și-i dădu un picior, să nu-l mai vadă. Găleata alunecă lin pe podeaua de ciment și lovi peretele cu un plescăit ușor.
   De la grădiniță și până în clasa a opta mersese la școala din Kinnakee; avea mai multe de-a face cu partea aceea de clădire decât cu partea de liceu în care se afla acum, cu gunoaie pe haine.
   Se gândi să deschidă ușa, să umble prin tăcerea de la capătul celălalt. Zis și făcut. Să-și salute vechea școală.
   Ben auzi cum ușa se închide în spatele lui și se simți ceva mai relaxat. Zugrăveala era galben-lămâie pe-aici, cu mai multe ornamente la intrarea fiecărei clase. Kinnakee era îndeajuns de mic pentru ca fiecărui an școlar să-i corespundă o singură clasă. Liceul era altfel, de două ori mai mare, fiindcă și alte orășele își băgau adolescenții acolo.
   Însă școala era mereu plăcută și tihnită. Văzu, pe perete, un soare zâmbitor, cu Michelle D, vârsta 10, scris pe o latură. Și uite și un desen cu un motan în vestă și pantofi potcoviți - sau poate cu tocuri înalte - care, oricum, zâmbea și-i întindea un cadou unui șoricel ce avea în mână un tort. Libby D., clasa întâi. Se uită, dar nu văzu nimic făcut de Debby, nici nu știa dacă desenează sau nu, dacă stătea să se gândească. Odată încercase s-o ajute pe mama să coacă prăjituri, respirând precipitat și dând peste cap rețeta, apoi mâncând din aluat mai mult decât copsese. Debby nu era genul căreia să i se pună lucrări pe perete.
   De-a lungul holului erau șiruri de recipiente galbene, unde elevii aveau voie să-și țină obiectele personale, cu fiecare nume de copil scris pe câte o bucată de bandă lipită pe coș. Se uită într-al lui Libby și descoperi o acadea mentolată, parțial suptă, și o agrafă de birou. În al lui Debby era o cutie pentru prânz care duhnea a cârnați; în al lui Michelle nu găsi decât niște carioci uscate. Mai căută și prin altele, de distracție, și-și dădu seama câte chestii aveau alți copii. Seturi de 64 de creioane colorate, mașini și păpuși cu baterii, hârtie groasă, creponată, lanțuri de chei, albume pentru lipit surprize și pungi cu bomboane. Trist. Asta capeți când ai mai mulți copii decât poți duce, își spuse.
   Asta-i spunea și Diondra când aducea vorba de greutățile de-acasă: Păi, maică-ta n-ar fi trebuit să aibă atâția bebeluși. Diondra era singură la părinți.
   Ben porni înapoi spre partea cu liceul și se surprinse cercetând din priviri coșurile celor din clasa a cincea.
   Aici era fetița aceea, Krissi, căreia îi plăcea de el. Își scrisese numele cu litere verzi, lucitoare, și desenase alături o margaretă. Drăgălaș. Fata era definiția drăgălășeniei, de parcă ar fi fost pe ambalajul unei cutii cu fulgi de cereale - păr blond, ochi albaștri, îngrijită bine. Spre deosebire de surorile lui, blugii i se potriveau întotdeauna și erau curați, neteziți cu fierul; cămășile i se asortau cu șosetele sau bentiţele sau din astea. Nu-i duhnea răsuflarea a mâncare ca lui Debby și nici n-avea zgaibe pe mâini precum Libby. Precum toate. Avea mereu ojă de un roz vesel pe unghii, se vedea că i le face mama ei. Punea rămășag că în coș erau păpuși Strawberry Shortcake și alte jucării care miroseau frumos.
   Până și numele i se potrivea - Krissi Cates suna mișto, firesc. Și, în liceu, avea să fie sigur majoretă, cu părul ăla blond lăsat pe umeri, și-avea să uite probabil că avusese cândva o slăbiciune pentru băiatul ăla mai mare pe nume Ben. El cât o să aibă atunci, 20 de ani? Poate c-o să vină cu Diondra de la Wichita, să vadă vreun meci, și ea o să se uite spre peluză și o să-l vadă, îi va zâmbi nevinovat, făcându-i încântată cu mâna, iar Diondra va scoate hăhăiala aia a ei, zicând: „Nu-i destul că jumate din femeile din Wichita sunt îndrăgostite de tine, acuma trebuie să mai agăți și fetișcane de liceu?“
   Poate că Ben n-ar fi cunoscut-o nicicând pe Krissi - era cu un an mai mare decât Michelle - dar fusese recrutat într-o zi, la începutul anului școlar. Dna Nagel, care-l plăcuse întotdeauna, îl luase pe Ben să o ajute să supravegheze ora de arte plastice de după cursuri. Pentru o singură zi. Asistentul ei obișnuit nu apăruse. Avea treabă pe-acasă, dar știa că maică-sa nu s-ar fi supărat pe el dacă ajuta cu ăștia mici - mereu îl toca s-o ajute cu ăia mici de acasă - și amestecatul de acuarele era cu mult mai tentant decât scormonitul prin bălegar. Krissi era unul dintre copiii aceia, dar nu părea foarte interesată să picteze. Nu făcea decât să sucească pensula fără rost, până ce toată foaia i se umpluse de căcăniu.
   - Îți dai seama a ce arată asta? zisese el.
   - A caca, spusese ea și începuse să râdă.
   Cochetă, chiar și copilă fiind, îți dădeai seama că știa că se născuse drăguță și presupunea că oamenii or s-o placă. Ei bine, lui îi plăcuse. Vorbiseră, printre intervale lungi de tăcere.
   Unde stai?
   Pleosc, hâș, fâș. Pensula în apă și repetați.
   Lângă Salina.
   Și vii tocmai aici la școală?
   Încă n-au terminat de făcut școala de la noi. Anul viitor o să mă duc mai aproape de casă.
   E mult de mers.
   Scârțâit de scaun, un umăr căzut.
   Mda. Nu-mi place deloc. Trebuie să stau ore întregi, după școală, până vine tati să mă ia.
   Ei, pictatul e fain.
   Mda, poate. Baletul îmi place mai mult, asta fac la sfârșit de săptămână.
   Baletul din weekend zicea multe. Era, probabil, una dintre puștoaicele alea cu piscină în spatele casei sau măcar cu o saltea pentru sărituri. Îi venise să-i spună că ei, la fermă, aveau vaci - să vadă dacă-i plac animalele - dar i se păruse că deja prea o bagă în seamă. Ea era puștoaica, ea ar fi trebuit să încerce să-l impresioneze.
   Se oferise voluntar pentru ora de arte plastice pentru restul acelei luni, tachinând-o pe Krissi pentru desenele nereușite (asta ce-ar fi, o țestoasă?) și lăsând-o să-i tragă cu baletul (nu, prostănacule, e BMW-ul tatii!).
   Într-o zi fata, îndrăzneață, se strecurase în partea cu liceul a clădirii și-l așteptase la dulapul lui, în blugi cu fluturași brodați la buzunar și o cămașă roz care se umfla în movilițe cât aluna cam pe unde ar fi avut sânii. Nu se luase nimeni de ea, cu excepția unei fete mai mămoase, care încercase s-o mâne la loc în partea corectă a clădirii.
   - Sunt bine, îi spusese scuturându-și părul și întorcându-se spre Ben. Voiam să-ți dau asta.
   Îi întinsese un bilet, împăturit ca un triunghi, cu numele lui scris cu litere rotunjite pe față. O tulise apoi de-acolo, pe jumătate cât puștii din jurul ei, dar fără să pară că-i păsa de asta.
   Odată, la pictură, pe Ben l-am cunoscut
   Și atuncea, dintr-odată, inima lui am vrut.
   Părul lui e roșu, pielea e de catifea.
   Vrei să fiu prietena ta?
   Și mai jos un S mare, cu -criu, -igur, -crisoare trecute alături.
   Văzuse amici de-ai amicilor cu asemenea bilete, dar el, unul, nu prea avusese parte de așa ceva. În februarie trecut primise trei felicitări de Ziua Îndrăgostiților, una de la profă, fiindcă așa se făcea, una de la o tipă de treabă care le scria tuturor, și alta de la o fată grasă și zurlie care părea mereu pe cale să izbucnească în plâns.
   Acum îi mai scria uneori Diondra, dar nu bilete drăgălașe, ci chestii murdare și furioase, chestii pe care le mâzgălea cât stătea consemnată la școală. Nicio fată nu-i mai scrisese o poezie, și era și mai drăguț că părea să nu-și dea seama că era mult prea mare pentru ea. Era un poem de dragoste de la o fată care habar n-avea despre sex și giugiuleală. (Sau avea? Când începeau să se pupăcească copiii normali?)
   În următoarea zi îl așteptase după ora de pictură și-l întrebase dacă nu vrea să stea cu ea pe casa scării și el zisese bine, dar un pic, atât, și vorbiseră și glumiseră o oră întreagă pe treptele acelea umbroase. La un moment dat ea îi luase mâna și se lipise de el, iar el știuse că ar fi trebuit să-i spună nu, dar totul era atât de dulce, deloc aiurea, doar plăcut, nu ca țipetele și zgârieturile Diondrei când făcea sex sau felul gălăgios în care se înghionteau hlizindu-se prin casă surorile lui, ci dulce în felul acela în care ar fi trebuit să fie o fată. Avea pe buze strugurel cu miros de gumă de mestecat și de vreme ce Ben n-avea niciodată bani de gumă - ce chestie de căcat! - îi lăsase gura apă.
   Şi-o ţinuseră tot așa în ultimele luni, stând pe casa scării, așteptându-l pe tatăl ei. Nu vorbeau niciodată la sfârșit de săptămână, ba chiar, uneori, ea uita să-l aștepte și-l lăsa ca fraierul, cu un pachet de bombonele călduțe în mână, găsite când făcuse curat la cantină. Lui Krissi îi plăceau mult dulciurile. Așa și surorile lui, trăgeau la zahăr ca muștele; odată, când venise acasă, dăduse peste Libby mâncând jeleu direct din borcan.
   Diondra nu aflase de chestia cu Krissi. Când mai dădea pe la școală, o ștergea drept acasă la 3 și-un sfert, să-și urmărească serialele și Donahue. (De obicei făcea asta mâncând aluat de prăjituri direct din castron, oare ce era cu fetele astea și cu zahărul?) Și chiar dac-ar fi știut Diondra, doar nu se întâmpla nimic în neregulă. Era, într-un fel, ca un consilier școlar. Un tip mai mare sfătuind o fată în privința temelor. Poate ar fi trebuit să se apuce de psihologie ori să se facă profesor. Tatăl lui era cu 5 ani mai în vârstă decât maică-sa.
   Singurul lucru dubios care se întâmplase între el și Krissi se petrecuse chiar înainte de Crăciun și n-avea să se mai petreacă.
   Stăteau ca de obicei pe casa scării, cu acadele de măr în gură, înghiontindu-se în joacă, și deodată ea se apropiase mai mult ca de obicei, simțise în treacăt, pe braț, atingerea unui sfârc micuț. Pe gât mirosul de măr, fierbinte; se cuibărise acolo, lipită de el, fără să spună nimic, respirând doar, și-i simțise bătăile inimii, ca ale unui pisoi, pe biceps, degetele ei i se adânciseră în braț, pe lângă subsuoară, și deodată buzele ei ajunseseră exact pe urechea lui, răsuflarea aceea i-o umezea, îi zvâcneau gingiile de la acadeaua tare, apoi buzele coborâseră ușurel pe obrazul lui, trimițându-i fiori în brațe, și amândoi se făcuseră că nu-și dau seama ce se întâmplă, apoi fața ei ajunsese lângă a lui și buzele mici se apăsaseră de-ale lui, fără să se miște mai deloc, și rămăseseră așa, nemișcaţi, cu inimile bătându-le identic, cu trupul ei întreg cuibărit între picioarele lui și mâinile lui rămase înțepenite pe laturi, asudate, apoi buzele lui se mișcaseră un pic, se desfăcuseră doar nițel și îndată limba ei intrase, lipicioasă, învârtindu-se; amândoi aveau gust de măr și pula i se făcuse atât de tare de crezuse c-o să explodeze în pantaloni și-și lăsase mâinile pe șoldurile ei și le ținuse așa o secundă, apoi o dăduse deoparte și alergase pe scări în jos spre buda băieților - țipând în spate scuze, scuze - reușind să ajungă într-o cabină exact la timp ca să facă două mișcări și să termine, să-și dea drumul pe palme, șuvoi.

Libby Day
Acum

      Aveam deci să-mi întâlnesc fratele, om în toată firea acum.
   După berea cu Lyle m-am dus acasă și m-am uitat, pe bune, la exemplarul trimis de Barb Eichel din Familia din închisoare: Treci dincolo de gratii! După ce-am citit vreo câteva capitole încâlcite despre administrația penitenciarelor în statul Florida, am răsfoit înapoi la data apariției: 1985. Nici pe departe folositor. Îmi făcem griji, de-acum, să nu mai primesc și alte cărticele fără rost de la Barb: pamflete despre parcuri acvatice defuncte din Alabama, despre hoteluri devastate din Las Vegas, avertizări despre Virusul Mileniului.
   Am sfârșit prin a-l face pe Lyle să se ocupe de aranjamente. I-am spus că nu puteam ajunge la persoana potrivită, că eram copleșită de toate astea, dar adevărul era că, de fapt, n-aveam chef. Îmi pierd de îndată energia: apasă taste la telefon, stai pe așteptare, vorbește, stai pe așteptare, apoi fii foarte drăguță cu vreo femeie scârbită cu 3 copii, care-și propune la fiecare An Nou să se apuce iarăși de facultate, vreo femeie care abia așteaptă să-i dai un motiv să ți-o taie scurt. E-o cățea, drept, dar nu-i poți spune așa, altfel uite, ești trimisă cu șuturi în fund s-o iei de la început. Și asta ar trebui să te facă mai amabilă când suni iarăși. Se ocupase deci Lyle.
   Închisoarea lui Ben e chiar lângă Kinnakee și a fost construită în 1997, după încă o serie de restructurări de terenuri agricole. Kinnakee e aproape în mijlocul Kansas-ului, nu prea departe de granița cu Nebraska, și se lăuda cândva că ar fi centrul geografic al celor 48 de state ce alcătuiesc partea compactă a teritoriului Uniunii. Inima Americii. A fost o mare chestie în anii ’80, când eram cu toții mari patrioți. Alte orașe din Kansas au reclamat și ele titlul, dar cei din Kinnakee le-au ignorat, cu mândrie și încăpățânare. Era singurul punct de interes al orașului. Camera de Comerț vindea postere și tricouri cu numele orașului scris cu litere cursive, înăuntrul unei inimi.
   În fiecare an, Diane ne cumpăra nouă, fetelor, câte un tricou nou, în parte fiindcă ne plăceau chestiile
în formă de inimă, în parte fiindcă Kinnakee e un vechi cuvânt indian care înseamnă Mica Femeie Magică. Diane încercase mereu să scoată feministe din noi. Mama glumea zicând că nu se prea rade și ăsta-i un început. Nu mi-o amintesc să zică așa ceva, dar mi-o amintesc pe Diane, lată în spate și furioasă cum avea să fie mereu după crime, fumând o țigară în rulota ei, bând ceai cu gheață dintr-o ceașcă cu numele ei pe-o parte, scris cu litere ce imitau niște bușteni de lemn, povestindu-mi despre asta.
   Greșeam, se pare, cu toții. Lebanon, Kansas, este centrul geografic oficial al Statelor Unite. Kinnakee se baza pe informații greșite.
   Crezusem că o să treacă luni până să obțin permisiunea de a-l vedea pe Ben, dar se părea că Penitenciarul de Stat din Kinnakee acorda rapid permise de vizitator. („Considerăm că interacțiunea cu familia și prietenii este o activitate benefică pentru deținuți, ajutându-i să rămână integraţi și conectați.“) Hârțogăraie și rahaturi, apoi mi-am petrecut puținele zile rămase răsfoind dosarele lui Lyle, citind transcrierile stenogramelor de la procesul lui Ben, lucru pentru care nu-mi găsisem, până atunci, suficient curaj.
   Mă treceau sudorile. Mărturia mea era un zigzag de amintiri încurcate, copilărești (Cred că Ben a adus în casă la noi o vrăjitoare și ea ne-a omorât, ziceam acolo, la care procurorul replica doar Hmm, să vorbim acum despre ce s-a întâmplat cu adevărat) și dialoguri repetate de dinainte (L-am văzut pe Ben când stăteam în pragul camerei mamei şi o amenința pe mama cu pușca). Cât despre apărătorul lui Ben, ar fi putut la fel de bine să mă înfășoare în hârtie lucioasă și să mă așeze pe-o pernă de puf, atât de delicat fusese cu mine (Poate te încurci un pic cu ce-ai văzut, nu, Libby? Ești sigură, absolut sigură că era fratele tău acolo, Libby? Sau ne spui, poate, ce am vrea noi să auzim? La care răspunsesem Nu. Da. Nu.) Până la sfârşitul acelei zile răspundeam, deja, parcă la toate întrebările, felul meu de-a zice că nu mai puteam.
   Avocatul lui Ben se luase de pata aceea de sânge de pe așternutul lui Michelle și de pantoful misterios care lăsase o urmă în sângele familiei mele, dar nu putuse născoci o teorie alternativă credibilă. Poate mai fusese cineva, dar alte urme de pași, alte urme de cauciucuri pe-afară nu existaseră ca să poată dovedi asta.
   În dimineața de 3 ianuarie se produsese o creștere cu 10 grade a temperaturii, topind zăpada și transformând toate celelalte urme într-un terci primăvăratic de noroi.
   În afara mărturiei mele, împotriva lui Ben mai fuseseră: urmele de unghii de pe față, pe care nu le putuse explica, o poveste despre un bărbat cu părul vâlvoi despre care susținuse, inițial, că-i omorâse pe toți - povestea asta o schimbase, iute, cu „am fost plecat toată noaptea, nu știu nimic“ - o șuviță mare din părul lui Michelle descoperită pe podeaua camerei lui, ca și comportamentul său nebunesc din ziua aceea. Își vopsise părul în negru, lucru socotit, de toată lumea, dubios. Fusese zărit „dând târcoale“ pe lângă școală, câțiva profesori declaraseră asta.
   Se întrebaseră dacă nu încerca să recupereze rămășițele animale pe care le ținea în dulapul lui (rămășițe animale?) sau dacă nu voise să adune obiecte personale de-ale altor elevi pentru a săvârși o liturghie satanică. În aceeași zi, mai târziu se părea că ajunsese în bârlogul unui drogat și se lăudase cu sacrificiile făcute Diavolului.
   Ben nu-și fusese sieși de ajutor. N-avea alibi pentru crime, avea cheie de la casă, unde nu se intrase prin efracție; se certase cu mama de dimineață. Și mai era și un ticălos fără pereche, se părea. Acuzarea îl declarase un ucigaș satanist. Ben replicase discutând cu entuziasm despre ritualurile adorării demonice, mai ales cântece care-i plăceau, fiindcă îi aduceau în minte lumea infernală, și despre puterea imensă a satanismului (Te încurajează să faci lucruri care te fac să te simți bine, fiindcă suntem, în fond, animale.) Procurorul îi ceruse lui Ben, la un moment dat, „nu te mai juca atâta cu părul și fii serios, înțelegi că e ceva serios?“
   „Înțeleg că așa credeți dumneavoastră, că-i serios“, răspunsese Ben.
   Nici măcar nu suna a ceva ce-ar fi spus Ben pe care mi-l aminteam, fratele meu tăcut, închis în el. Lyle inclusese și câteva fotografii de la proces: Ben cu părul negru prins în coadă (de ce nu-l puseseră avocații lui să și-l taie?), într-un costum care-i stătea şui, rânjind disprețuitor sau cu expresie absolut imperturbabilă.
   Ben nu se ajutase, deci, singur, însă transcrierile mă făceau să roșesc. Pe de altă parte, m-am simțit un pic mai bine. Nu doar din vina mea intrase Ben la închisoare (asta dacă era nevinovat, dacă într-adevăr era). Nu, fusese câte-un pic vina tuturor.
   La o săptămână după ce mă arătasem de acord să-l văd pe Ben, aveam să-l văd pe Ben. Conduceam înapoi spre orășelul meu natal, unde nu mai fusesem de cel puțin doisprezece ani, care între timp se transformase, fără voia mea, într-o închisoare. Prea se întâmpla iute toată chestia; mă făcea să oscilez emoțional.
  Izbutisem să mă sui în mașină doar după ce mă încredințasem singură că n-aveam să intru, propriu-zis, în orășelul Kinnakee, și că n-aveam s-o apuc pe drumul lung și neasfaltat care m-ar fi dus acasă, nu, sub nicio formă. Nici măcar nu mai era casa mea: proprietatea fusese vândută cu ani în urmă, demolaseră imediat casa, zdrobind pereții pe care maică-mea îi împodobise cu poze ieftine, cu flori, spărseseră ferestrele pe care le abuream cândva cu răsuflarea așteptând să se ivească cineva pe alee, făcuseră bucățele tocul ușii în care mama însemnase cu creionul cât crescuseră Ben și surorile mele de la un an la altul, dar fusese prea ostenită ca să mai facă asta și cu mine (o singură însemnare: Libby, 90 de centimetri).
   Am condus 3 ore prin Kansas, în sus și-n jos pe Dealurile Flint, apoi pe câmpie, cu indicatoare care mă invitau să vizitez Muzeul Ogarului, Muzeul Telefoniei și Cel Mai Mare Ghem de Sfoară. Și din nou un impuls de loialitate; ar fi trebuit să mă duc să le văd pe toate, fie și doar ca să-i plesnesc pe excursioniștii ironici.
   În cele din urmă m-am depărtat de autostradă, am apucat-o spre nord-vest, pe șosele mărginașe, în zigzag, cu câmpuri făcute din puncte verzi, galbene și cafenii, ca într-un tablou poantilist pastoral. Am stat ghemuită în spatele volanului, schimbând posturi plângăcioase de country, rock creștin și chitări electrice tânguitoare. Soarele șovăielnic de martie izbutea să încălzească mașina, îmi făcea să ardă părul într-un halou roșu, grotesc. Căldura și culoarea mă duceau cu gândul, iarăși, la sânge. Pe bancheta din dreapta se afla o singură sticluță de votcă, pe care plănuiam s-o dau pe gât când ajungeam la închisoare, o doză autoprescrisă de anestezic.
   Mi-a trebuit un efort considerabil ca să n-o dau pe gât din mers, cu o mână pe volan, cu capul dat pe spate.
   Ca și cum ar fi făcut cineva o scamatorie, imediat ce m-am gândit Mă apropii de-acum, un indicator mititel a apărut la orizontul larg și plat. Știam exact ce avea să scrie pe el: Bun venit în Kinnakee, Inima Americii! cu litere cursive din anii ’50. Așa a și fost, ba mi s-a părut că deslușesc și găurile de glonț din stânga jos, trase de Runner din camionetă, cu decenii în urmă. Apoi m-am apropiat și-am văzut că-mi imaginasem găurile de glonț.
   Indicatorul era nou-nouț, dar cu aceeași inscripție, Bun venit în Kinnakee, Inima Americii! Se țineau de minciuna asta, îmi plăcea. Îndată ce-am trecut de indicator, s-a ivit unul nou: Penitenciarul de Stat Kinnakee, următoarea la stânga. Am urmat indicațiile, înaintând spre vest pe pământuri care odinioară fuseseră ale fermei Evelee. Ha, așa-ți trebuie, Evelee, mi-am zis, dar nu mai știam de ce alde Evelee erau răi. Țineam, doar, minte că erau.
   Am încetinit aproape la pas când am intrat pe șoseaua nouă, aflată departe, către marginea orașului.
   Kinnakee nu fusese nicicând un loc prosper - mai degrabă ferme care se zbăteau în nevoi și conace optimiste, rămase de pe urma unor exploatări petroliere care înfloriseră și decăzuseră într-un interval penibil de scurt.
   Era mai rău acum. Afacerea cu închisoarea nu salvase orașul. Strada era înțesată cu prăvălii de amanet și case prăpădite, vechi de nici zece ani și deja lăsate într-o rână. Copii încremeniți în mijlocul unor curți jegoase. Gunoaie peste tot: ambalaje, paie de sorbit, chiștoace de țigară. Un meniu fast-food întreg - cutie de polistiren, furculiță de plastic, pahar de polistiren - se vedea pe marginea drumului, abandonat de cine-l cumpărase. Câțiva cartofi pai, stropiți cu ketchup, zăceau în șanțul alăturat.
   Până și copacii erau ca vai de capul lor: sfrijiți, pricăjiți și refuzând cu încăpățânare să înmugurească. La capătul cvartalului, un cuplu tânăr și pleoștit stătea în frig pe o bancă, uitându-se la traficul de pe şosea ca și cum ar fi privit la televizor.
   Pe un stâlp telefonic alăturat se zbătea, bătută de vânt, o copie neclară a unei poze cu o adolescentă nezâmbitoare, dispărută din octombrie 2007. Alte două cvartale și ceea ce credeam că-i un exemplar din aceeași poză s-a dovedit a fi o altă fată care lipsea, dispărută în iunie 2008. Amândouă păreau ponosite, mohorâte, ceea ce explica de ce n-avuseseră parte de tratamentul lui Lisette Stephens. Mi-am notat mental să-mi fac o poză cu mine zâmbind, în caz că o să dispar vreodată.
   Încă vreo câteva minute și s-a ivit închisoarea, pe un platou mare și ars de soare.
   Era mai puțin impunătoare decât mi-o imaginasem în cele câteva dăți când mă gândisem la asta. Avea un aspect împrăștiat, suburban, putea fi confundată cu niște birouri regionale ale unei companii producătoare de frigidere ori poate un sediu al unei firme de comunicații, dacă nu puneai la socoteală sârma ghimpată ce se îmbârliga pe ziduri. Sârma îmi amintea de firul telefonic pe seama căruia se certaseră atâta mama și Ben, spre sfârșit, cel în care te-mpiedicai tot timpul.
   Debby fusese incinerată cu o cicatrice mică pe încheietură, datorată afurisitului de fir. Am tușit tare, doar ca să aud un pic de zgomot.
   Am tras în parcare, simțind asfaltul neted ca pe un balsam, după o oră de hârtoape. Am parcat și am rămas așa, holbându-mă, cu mașina scârțâind după călătorie.
   De după ziduri se auzeau rumoarea și strigătele bărbaților aflați în curte la recreere. Votca mi-a alunecat pe gât, cu o înțepătură medicinală. Am plimbat prin gură o bucată întărită de gumă mentolată, apoi am scuipat-o într-un ambalaj de sendviș, simțind cum lobii urechilor mi se încălzesc de la băutură. Am băgat mâna pe sub pulover și mi-am desfăcut sutienul, simțind cum mi se preling sânii, mari și răsfrânți, pe fundalul sonor al criminalilor ce aruncau mingea la coș.
   Era singura chestie pe care mă sfătuise Lyle s-o fac, împiedicându-se grijuliu în cuvinte: N-ai decât o șansă să treci prin detectorul de metale. Nu-i ca la aeroport, să vină cu aparatul în mână. Așa că ai face bine să-ți lași, gen, chestiile de metal în mașină. Inclusiv... ăăă...la femei... cred că are niște fire metalice? Sutienul. Asta ar fi, ar putea să fie o problemă.
   Eh, foarte bine. Am îndesat sutienul în torpedou și mi-am lăsat sânii să hălăduiască în voie.
   Gardienii, înăuntru, erau manierați, de parcă ar fi urmărit multe filmulețe educative despre cum să fie politicoși: da, doamnă, pe aici, doamnă. Contactul vizual n-avea profunzime, imaginea se reflecta iarăși către mine din ochii lor goi, îi stingheream. Percheziție, întrebări, da doamnă, și mult de așteptat. Uși deschise și închise, deschise și închise dinaintea mea, fiecare cu alte dimensiuni, ca în Țara Minunilor. Dușumelele duhneau a înălbitor, iar aerul se simțea greoi și umed. Pe undeva prin zonă trebuia să fie sala de mese. M-a cuprins un val grețos de nostalgie gândindu-mă la bieții copilași Day și la mesele noastre de prânz primite ca ajutor social: femei țâțoase, aburite, strigând Prânz gratuit! spre încasatoare în timp ce veneam cu carne de vită cu sos și ceva lapte la temperatura camerei.
   Ben prinsese o perioadă bună, mi-am zis: pedeapsa cu moartea, care tot apărea și dispărea în Kansas, fusese într-o etapă de suspendare când se petrecuseră crimele (m-am oprit, neliniștită de felul cum îmi formulasem în minte, „când se petrecuseră crimele“ și nu „când a ucis Ben pe toată lumea“). Fusese condamnat la închisoare pe viață. Dar măcar nu-l omorâsem. Stăteam acum înaintea ușii ca o trapă de submarin a camerei de vizite, și tot stăteam de ceva timp. „N-ai ce face decât s-o faci, n-ai ce face decât s-o faci“, mantra lui Diane. Trebuia să mă opresc din gânditul la familie. Gardianul care mă însoțea, un blond țeapăn care mă scutise de pălăvrăgeală, a făcut un gest însemnând după dumneavoastră.
   Am împins ușa și m-am strecurat înăuntru. Erau 4 despărțituri într-un șir, una ocupată de o amerindiană nativă solidă, care vorbea cu fiul ei deținut. Părul negru al femeii îi cădea drept pe umeri, arătând violent. Mormăia spre gagiul tânăr, care încuviința întruna din cap, cu receptorul lipit de ureche și ochii lăsați în jos.
   M-am așezat la două despărțituri mai încolo și tocmai mă făceam mai comodă, tocmai răsuflam un pic, când pe ușă a năvălit Ben, ca o pisică dând buzna de-afară.
   Era scund, cam un metru șaizeci și ceva, iar părul i se făcuse de-un ruginiu întunecat. Îl purta lung, până la umeri, trecut, ca la fete, pe după urechi. Cu salopeta aia portocalie și ochelarii cu ramă subțire arăta ca un mecanic studios. Încăperea era mică, așa că a ajuns la mine din trei pași, zâmbind potolit în tot acest timp. Radios. S-a așezat, a pus o palmă pe geam, mi-a indicat din cap să fac la fel și eu. N-am putut, n-am putut să-mi lipesc palma de a lui, umedă, ca o bucată de slănină. În loc de asta i-am zâmbit timidă și am pus mâna pe receptor.
   De cealaltă parte, Ben a apucat și el receptorul, și-a dres vocea, s-a uitat în jos, a dat să spună ceva, apoi s-a oprit.
   Am rămas așa, uitându-mă vreme de-un minut la creștetul lui. Când a ridicat din nou privirea plângea, câte o lacrimă i se prelingea din fiecare ochi la vale, pe obraji. Le-a șters cu dosul palmei și a zâmbit, cu buze tremurătoare.
   - Doamne, arăți exact ca mama, a zis iute și-a tușit, apoi și-a șters alte lacrimi. Nu știam.
   Ochii i se plimbau între fața mea și mâinile lui.
   - O, Doamne, Libby, ce mai faci?
   Mi-am dres glasul și eu, apoi am zis:
   - Cred că-s bine. M-am gândit că s-a făcut, în sfârșit, vremea să vin să te văd.
   Cam arăt ca mama, mi-am zis. Chiar așa. Apoi, în gând, fratele meu mai mare, și-am simțit în piept aceeași mândrie ca atunci când eram copil. El aducea mult cu Ben de altădată, cu fața palidă și nasul cârn al familiei. Nici nu prea se înălțase, de când cu crimele. Ca și cum am fi rămas amândoi blocați din noaptea aceea. Fratele meu mai mare, care se bucura că mă vede. Știe să te joace pe degete, m-am avertizat singură. Apoi am alungat gândul ăsta.
   - Ce mă bucur, ce mă bucur, a zis Ben încă privindu-și palmele. M-am gândit mult la tine anii ăștia, m-am întrebat cum îți e. Asta faci aici... te gândești și te-ntrebi. Când și când îmi mai scrie cineva despre tine. Dar nu-i tot aia.
   - Nu, am încuviințat. Se poartă bine cu tine? am întrebat ca proasta, cu ochii umezi, și cât ai clipi m-a și luat plânsul și nu mai voiam decât să zic îmiparerău-îmiparerău-îmiparerău.
   Dar n-am zis nimic și mi-am concentrat privirea la câteva bubițe răspândite la colțul gurii lui Ben.
   - Sunt în regulă, Libby, uită-te la mine.
   L-am privit în ochi.
   - Sunt bine, chiar sunt. Mi-am dat bacalaureatul aici, probabil mai mult decât aș fi făcut afară, ba chiar sunt pe cale să-mi iau și licența. Pe engleză. L-am studiat pe Shakespeare, ce mama naibii.
   A scos sunetul acela gutural pe care îl oferise mereu drept râs.
   - Pe legea mea, pitic murdărici.
   Nu știam ce vrea să spună cu ultima chestie, dar am zâmbit, fiindcă se aștepta s-o fac.
   - Măi, Libby, te sorb din priviri. Nici nu știi ce bine-mi pare că te văd. Drace, pardon. Semeni leit cu mama, nu-ți spun oamenii mereu asta?
   - Cine să-mi spună? Nu mai are cine. Runner e dus pe coclauri, nu știu pe unde, Diane și cu mine nu vorbim.
   Voiam să-i pară rău de mine, să se cufunde în bazinul meu mare și gol de autocompătimire. Aici eram, ultimii dintre Day. Dacă-i părea rău de mine, atunci i-ar fi venit mai greu să mă învinovățească. Lacrimile tot veneau și le-am lăsat. La două scaune mai încolo, indianca își lua rămas-bun, cu suspine la fel de adânci ca și vocea.
   - Ești singurică, ha? Nu-i bine. Ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de tine.
   - Ce-i cu tine, te-ai făcut pocăit? am bolborosit, cu fața udă de lacrimi.
   Ben s-a încruntat, nu înțelegea.
   - Asta-i tot? Mă ierți? N-ar trebui să fii drăguț cu mine.
   Dar tânjeam după asta, simțeam nevoia de ușurare, ca atunci când îți vine să lași jos o farfurie fierbinte.
   - Nț, nu-s așa de drăguț, a zis. Am în mine multă ură, pentru multă lume, dar tu nu ești pe lista aia.
   - Dar, am zis și mi-am înghițit un sughiţ de plâns, ca un copilaș, dar mărturia mea... Cred că se poate să fi... nu știu... nu știu...
   El trebuie să fi fost, m-am avertizat iarăși.
   - A, asta, a zis ca și cum ar fi fost un inconvenient minor, o săcâială măruntă de vacanță pe care-am fi făcut mai bine s-o uităm. Nu-mi citești scrisorile, așa-i?
   Am încercat să mă explic ridicând stângaci din umeri.
   - Păi, mărturia ta... m-a surprins, numai că te-a crezut lumea. Ce-ai zis nu m-a mirat. Erai într-o situație de demență totală. Și mereu ai fost o mincinoasă mică.
   A râs iarăși, și eu la fel, gâlgâit, ca și cum am fi suferit de același acces de tuse.
   - Nu, pe bune, faptul că te-au crezut? Mă voiau băgat aici, și na, au avut dovada. O mucoasă de șapte ani. Măi, ce mică erai...
   Ochii i s-au întors spre dreapta, cufundat într-o reverie. Apoi s-a scuturat din ea.
   - Știi la ce m-am gândit zilele trecute, fără să știu de ce? La afurisitul ăla de iepuraș de porțelan, pe care ne obliga mama să-l punem pe toaletă.
   Am clătinat din cap, habar n-aveam despre ce vorbește.
   - Nu-l mai știi, iepurașul? Fiindcă nu mergea bine toaleta, dacă o foloseam de două ori pe oră nu se mai trăgea apa. Așa că, dacă unul dintre noi își făcea nevoile când nu mergea, trebuia să lăsăm capacul și să punem iepurașul pe capac, ca să nu-l ridice nimeni și să vadă rahatul. Fiindcă voi, fetele, vă puneați pe țipat. Nu pot să cred că nu mai ții minte. Era o prostie, mă enervam așa de tare. Turbam că trebuia să împart baia cu voi, turbam că trebuia să locuiesc într-o casă unde nici măcar buda nu mergea, mă scotea din pepeni iepurașul. Iepurașul, a zis și a râs în felul său înfundat, mi se părea, nu știu cum, umilitor. Mă demasculiniza. O luam foarte personal. Ca și cum mama ar fi trebuit să găsească un bibelou-mașină sau pușcă, să-l folosesc eu. Măi, ce mă mai agitam pe chestia asta. Stăteam acolo, lângă toaletă, și-mi ziceam „N-o să pun iepurașul“, apoi, când eram gata să plec, gândeam „Al naibii, tre’ să-l pun sau o să intre și-o să se pună pe răcnit - pfai, ce mai țipați, tare, uaaaaaa - și nu vreau să am de-a face cu asta, așa că na, pun nenorocitul de iepure pe nenorocita de budă“.
   A râs iar, dar amintirea îl afectase, avea fața îmbujorată și nasul asudat.
   - La faze din astea te gândești aici. La ciudățenii.
   Am încercat să-mi descopăr în amintiri iepurașul, să inventariez baia și cele din ea, dar nu m-am ales cu nimic.
   - Scuză-mă, Libby, e-o amintire cam aiurea pe care să ţi-o bag pe gât.
   Mi-am lipit buricul degetului în josul geamului și-am zis:
   - Ei, nu-i nimic.
   Am stat un timp tăcuți, prefăcându-ne că ascultăm zgomote care nu se auzeau de fapt. Nici nu începusem bine, dar vizita era aproape pe sfârşite.
   - Ben, pot să te-ntreb ceva?
   - Așa cred, a zis cu fața împietrită, pregătindu-se.
   - Nu vrei să scapi de-aici?
   - Cum să nu?
   - Atunci de ce nu dai poliției alibiul tău pentru noaptea aceea? Nu se poate să fi dormit în hambar.
   - Pur și simplu n-am un alibi bun, Libby. Asta e. Se mai întâmplă.
   - Fiindcă erau, afară, cam zero grade. Țin minte asta, am zis și mi-am frecat degetul înjumătățit pe dedesubtul mesei, în timp ce-mi mișcam cele două degete rămase la piciorul drept.
   - Știu, știu. Nici nu-ți imaginezi.
   Și-a întors fața într-o parte.
   - Nici nu-ți imaginezi câte săptămâni, câți ani am stat dorindu-mi să fi făcut totul... altfel. Mama și Michelle și Debby poate că n-ar fi murit dacă... dacă aș fi fost bărbat. Nu un puștan tâmpit. Care s-a ascuns în hambar, furios pe maică-sa.
   O lacrimă a căzut pe receptor, mi s-a părut că aud un bing!
   - E bine că-s pedepsit pentru noaptea aceea... mă simt... bine.
   - Dar nu-nțeleg. De ce ai fost așa de... necooperant cu poliția?
   Ben a ridicat din umeri și din nou fața i s-a împietrit ca o mască mortuară.
   - Doamne... Eram un puștan nesigur pe el. Aveam cinșpe ani, Libby, cinșpe. Nu știam cum e să fii bărbat. Adică na, Runner nu prea m-a ajutat la faza asta. Eram un puști căruia nu-i dădea nimeni cine știe ce atenție, și deodată oamenii se purtau cu mine ca și cum s-ar fi temut. Și, țac-pac, ajunsesem ditamai bărbatul.
   - Un ditamai bărbatul, acuzat că și-a omorât familia.
   - Dacă vrei să-mi spui că-s prostul proștilor, Libby, te rog, dă-i înainte. Pentru mine era simplu: am zis doar că n-am făcut-o și - mecanism de apărare, nu știu - pur și simplu n-am luat-o așa de în serios cum ar fi trebuit. Dacă mă purtam cum se aștepta toată lumea, probabil că n-aș fi fost aici. Noaptea boceam în pernă, dar o făceam pe durul când mă vedea cineva. E-o demență, crede-mă că știu. Dar n-ar trebui să pui pe unul de cinșpe ani în boxă, într-o sală plină cu oameni care-l cunosc și să te aștepţi la o groază de lacrimi. Eu mă gândeam că, normal, o să fiu achitat și după aia o să mă admire la școală pentru cât de dur eram. Visam, adică, la rahatul ăsta. Nu m-am gândit o clipă că eram în pericol să... ajung așa.
   Plângea acum; și-a șters fața din nou.
   - Se vede treaba că acum nu-mi mai pasă dacă mă vede cineva plângând.
   - Trebuie să rezolvăm asta, am zis într-un târziu.
   - N-o să se rezolve, Libby, decât dacă descoperă cine-a fost.
   - Ei, îți trebuie niște avocați noi care să lucreze la caz, am zis. La câte pot face cu ADN-ul acum...
   Pentru mine, ADN-ul era un soi de element magic, un soi de gelatină lucitoare care-i scotea mereu din pușcărie pe oameni.
   Ben a râs cu buzele strânse, cum făcea când era puști, nelăsându-te să te bucuri de asta.
   - Parcă ești Runner, a zis. Cam o dată la doi ani primesc câte o scrisoare de la el: ADN! Trebuie să facem rost de niște ADN. Parcă aș avea eu o găleată și n-aș vrea să dau și la alții. A-D-N, a zis iar, imitând scuturatul din cap cu ochi de nebun al lui Runner.
   - Știi pe unde-i acuma?
   - Ultima scrisoare era de la adresa Căminului Bert Nolan pentru Bărbați, pe undeva prin Oklahoma. Îmi cerea să-i trimit 500 de biștari, ca să-și continue cercetările în favoarea mea. Oricine-o fi Bert Nolan, probabil că blestemă ziua când l-a primit pe Runner în adăpostul ăla.
   S-a scărpinat pe braț, ridicând mâneca suficient cât să văd un tatuaj cu un nume de femeie. Se termina în -olly sau în -ally. M-am asigurat că observă că am băgat de seamă.
   - A, asta? O iubire veche. Am pornit-o ca prieteni prin corespondență. Credeam c-o iubesc, că o să mă-nsor cu ea, dar a reieșit că nu prea voia să rămână pe cap cu un tip care face pușcărie pe viață. Dar putea să-mi spună înainte să-mi fac tatuajul.
   - Cred c-a durut.
   - A durut ceva.
   - Ziceam de despărțire.
   - A, și aia a fost nașpa.
   Gardianul ne-a făcut semn că mai aveam 3 minute, iar Ben a dat ochii peste cap.
   - Greu de decis ce să spui în 3 minute. Două minute trec cu planuri pentru altă vizită. În 5 minute poți termina ce-ai de vorbit. Dar în 3?
   A țuguiat buzele, a scos un țocăit.
   - Chiar sper c-o să mai vii, Libby. Uitasem ce dor mi-e de casă. Arăți exact ca ea.

Patty Day
2 ianuarie 1985, 11:31 a.m.

      Se refugiase în baie după plecarea lui Len, al cărui zâmbet continuase să propună ceva dezagreabil, un soi de ajutor pe care știa prea bine că nu-l voia.
   Fetele se năpustiseră afară din dormitor imediat ce auziseră ușa închizându-se și, după o consfătuire purtată iute și în șoaptă lângă ușa băii, hotărâseră să-i dea pace și să se întoarcă la televizor.
   Patty își apăsă palma pe burta unsuroasă; sudoarea i se răcea pe piele. Gata, se ducea ferma părinților ei. Simți în stomac zvâcnetul de vinovăție care-o făcuse să fie, întotdeauna, o fată așa de cuminte, frica neîncetată de a nu-i dezamăgi pe ai ei, te rog, te rog, Doamne, nu-i lăsa să afle. Îi încredințaseră locul ăsta, iar ea nu se ridicase la înălțimea așteptărilor. Și-i închipui printre norișorii din Rai, tata cuprinzând-o pe mama cu un braț și uitându-se la ea, amândoi clătinând din cap, ce te-a mâncat să faci una ca asta? Dojana preferată a maică-sii.
   Va trebui să se mute, de-acum, într-un alt orășel.
   Kinnakee n-avea apartamente și urmau să se înghesuie într-un apartament după ce ea își găsea de lucru pe la vreun birou, dacă găsea ceva. Simțise mereu că-i pare rău de aceia care locuiau în apartamente, obligați să asculte râgâielile și certurile vecinilor. Simți c-o lasă picioarele; se trezi deodată că s-a așezat pe jos. N-avea destulă energie ca să plece de la fermă. Ultimul strop îl folosise ca să treacă peste ultimii ani.
   În unele dimineți nici nu se putea ridica din pat măcar, nu-și putea face, fizic, picioarele să iasă de sub așternuturi, fetele trebuiau să tragă de ea, s-o îmbrâncească cu de-a sila, și, cât le făcea micul dejun și le
pregătea, cumva, pentru școală, visa cu ochii deschiși la cum ar fi fost să moară. Ceva rapid, un atac de cord peste noapte, ori s-o izbească vreo mașină. Mamă a patru copii călcată de autobuz. Și copiii să fie adoptați de Diane, care n-avea să-i lase să umble în pijamale toată ziua și avea să se asigure că-i vede un doctor când se îmbolnăveau și ar fi știut să-i țină din scurt până-și terminau treburile. Patty era o femeie firavă, șovăielnică și slabă, care se umplea repede de optimism, dar se desumfla și mai repede încă. Diane ar fi trebuit să moștenească ferma. Dar nu vrusese să aibă de-a face cu asta, plecase la optsprezece ani, se lansase într-o traiectorie voioasă care-o propulsase în postul de recepționeră la cabinetul unui doctor, la doar 50 de kilometri mai încolo, în Schieberton o distanţă mică, dar crucială.
   Părinții ei înduraseră cu stoicism plecarea lui Diane, de parcă ăsta ar fi fost planul încă de la bun început.
   Patty își amintea că, prin liceu, veniseră cu toții s-o vadă făcându-și programul de majoretă, într-o seară umedă de octombrie. Fusese, pentru ei, un drum de 3 ore cu mașina prin străfundurile Kansas-ului, aproape până în Colorado, și pe tot parcursul meciului plouase potolit, însă fără oprire. Când se terminase (Kinnakee pierduse), își zărise acolo, pe teren, cei doi părinți cu păr cărunt și pe sora ei, trei ovaluri solide înfofolite în haine aspre de lână, care apoi o înconjuraseră, zâmbind cu atâta mândrie și recunoștință de ai fi zis că găsise leacul la cancer, cu încrețituri bucuroase pe la ochii adăpostiți sub trei perechi de ochelari picurați de ploaie.
   Ed și Ann Krause erau morți, răposaseră prematur, dar nu pe neașteptate, Diane era acum administrator la cabinetul aceluiaşi doctor și locuia într-o casă mobilă, într-un parc de rulote curățel, cu straturi de flori.
   - E-o viață suficient de bună pentru mine, zicea mereu. Nu-mi imaginez cum ar fi să vreau altceva.
   Așa era Diane. Capabilă. Își amintea ce dulciuri le plăceau fetelor, nu uita niciodată să le aducă, an de an, tricourile cu Kinnakee: Kinnakee, Inima Americii! Diane le păcălise pe fete că numele însemna, în indiană, Mica Femeie Magică, și asta le bucurase așa de tare că Patty nu se putuse, apoi, hotărî să le spună că de fapt însemna piatră, corb sau așa ceva.
   Claxonul mașinii lui Diane îi invadă gândurile cu obișnuitul său țipăt vesel.
   - Diane! exclamă pițigăiat Debby.
   Patty își auzi fetele gonind spre ușă, își imagină codițele și fundulețele lor rotunjoare, și le imagină alergând mai departe, spre mașină, apoi își închipui că Diane le ia cu ea și pleacă, lăsând-o în urmă în casa asta, unde va face să domnească tăcerea.
   Se ridică de pe dușumea, își șterse fața cu o cârpă mucegăită. Mereu avea fața roșie, ochii roz, era deci imposibil să-ți dai seama dacă plânsese ori nu: singurul avantaj al faptului că arăta ca un șobolan jupuit.
   Când deschise ușa, soră-sa deja desfăcea trei pungi de băcănie pline cu conserve, trimițându-le pe fete la mașină ca să aducă și restul. Patty ajunsese să asocieze mirosul de sacoșă de hârtie cafenie cu Diane; le aducea mâncare de o groază de vreme. Era exemplul perfect pentru viața mizerabilă pe care o ducea Patty: trăia la o fermă, dar n-avea niciodată suficient de mâncare.
   - Le-am luat și un album din alea, de lipit abțibilduri, zise Diane aruncându-l pe masă.
   - A, le răsfeți, D.
   - Ei, numai unul le-am luat, așa că să facă bine să-l împartă. Deci e bine așa, da? spuse și se apucă de făcut cafea. Te superi?
   - Sigur că nu, trebuia să fac eu.
   Patty căută, în dulăpior, cana lui Diane - îi plăcea una grea, mare cât capul ei, care fusese a tatălui lor. Patty auzi, cum se așteptase, zgomotul stropșit al mașinăriei, și se răsuci, lovind aparatul de cafea cu pumnul; se bloca întotdeauna după ce storcea din el câțiva stropi.
   Fetele intrară iarăși, aburcând pungile pe masa din bucătărie și, îndemnate de Diane, se apucară să le desfacă.
   - Unde-i Ben? întrebă Diane.
   - Mmm, făcu Patty amestecând 3 lingurițe de zahăr în cana lui Diane.
   Făcu un gest spre fete, care încetiniseră deja cu aranjatul proviziilor și se uitau spre ele, din diferite unghiuri, cu nonșalanță prefăcută.
   - A dat de bucluc, explodă încântată Michelle. Din nou.
   - Spune-i despre ce și-a făcut la... știi tu ce, își îmboldi Debby sora.
   Diane se întoarse spre Patty cu o grimasă, așteptându-se, era limpede, la vreo mutilare genitală sau altele asemenea.
   - Fetelor, mătușa D. v-a luat un album...
   - Mergeți și jucați-vă cu el la voi în cameră, vreau să vorbesc cu mama voastră.
   Diane le vorbea mereu fetelor mai aspru decât Patty, juca rolul fals-morocănos al lui Ed Krause, care obișnuise, în copilăria lor, să le boscorodească cu un aer atât de exagerat de trudit că până și copiii știuseră de la bun început că mai mult le tachina. Patty adăugă o privire rugătoare către Michelle.
   - Uau, un album cu abțibilduri! anunță Michelle, exagerându-și doar un pic entuziasmul.
   Michelle era mereu dornică să fie complice la planurile ascunse ale adulților. Și, odată ce Michelle se prefăcea că vrea ceva, Libby începea pe loc să rânjească și să întindă mânuțele. Libby era născută de Crăciun, ceea ce însemna că nu căpăta niciodată cantitatea corectă de cadouri. Patty avea obiceiul să pună deoparte un cadou suplimentar - cu un „La mulți ani, Libby!“ - dar știau cu toții adevărul, Libby ieșea în pagubă. Și arareori Libby se simțea altfel decât păgubită.
   Știa lucrurile astea despre fetele ei, dar le uita mereu.
   Ce avea oare, de o surprindeau așa de tare trăsăturile de personalitate ale copiilor?
   - Vrei să mergem în garaj? întrebă Diane, cu mâna pe țigările din buzunarul de la piept.
   - O, răspunse Patty fără să comenteze mai mult.
   Diane se lăsa și se reapuca de fumat de cel puțin două ori pe an, de când împlinise 30 de ani. Avea acum 37 (și arăta mult mai rău decât Patty, avea pielea de pe față numai romburi boțite, ca a unui șarpe), iar Patty învățase de mult că cel mai bine era să-și țină gura și s-o trimită în garaj. Exact așa procedase mama cu tatăl lor. Care, da, murise de cancer pulmonar nu cu mult după ce împlinise 50 de ani.
   Patty își urmă sora, trăgând aer în piept, pregătindu-se să-i spună lui Diane că ferma era dusă, așteptând să vadă dacă sora ei avea să se apuce să-l boscorodească pe Runner, cu cheltuielile acelea nebunești ale lui, şi pe ea, care le îngăduise, sau doar să rămână tăcută, înclinând o singură dată din cap.
   - Care-i deci treaba cu chestia aia a lui Ben? zise Diane așezându-se confortabil în șezlongul scrâșnitor, cu două benzi rupte și atârnând către podea.
   Își aprinse o țigară și alungă îndată fumul dinspre Patty.
   - A, nu-i așa de ciudat. Adică e, dar... și-a vopsit părul în negru. Ce-nseamnă asta?
   Așteptă ca Diane să-și slobozească hohotele ascuțite, dar soră-sa tăcea.
   - Ce mai face Ben, Patty? În general, cum ți se pare?
   - Mm, nu știu. Cam cu toane.
   - Tot timpul a fost cu toane. Și când era mic, parcă era o pisică. Odată se alinta, și-n momentul următor se uita la tine de parcă habar n-avea cine ești.
   Era adevărat, Ben fusese, la 2 ani, ceva uimitor. Se cerea iubit degrabă, apuca un sân sau un braț, dar, de îndată ce-și căpăta porția de afecțiune, și asta se întâmpla iute, se pleoștea total, o făcea pe mortul până ce-i dădeai drumul. Îl dusese la doctor, iar Ben rămăsese ţeapăn, rigid, cu buzele strânse, un băiețel stoic cu bluză pe gât și cu o capacitate deranjantă de a se arăta neprietenos. Până și pe doctor îl descumpănise; îi dăduse o acadea ieftină, iar ei îi zisese să mai vină peste 6 luni dacă situația rămânea la fel. Dar situația rămăsese pentru totdeauna la fel.
   - Eh, să ai toane nu-i o crimă, zise Patty. Și Runner avea toane.
   - Runner e un ticălos, nu-i la fel. Ben a avut întotdeauna felul ăsta distant de-a fi.
   - Păi are cinșpe ani, dădu Patty să înceapă, însă se poticni.
   Sub ochi îi căzu un borcan cu cuie vechi de pe policioară, care se îndoia că mai fusese mutat de pe vremea lui taică-său. Avea lipit un crâmpei de bandă adezivă pe care scria Cuie, cu scrisul lui alungit și drept.
   Garajul avea o podea uleioasă de ciment, mai rece chiar decât aerul. Într-un colț, un bidon vechi, plin cu apă, înghețase și crăpase. Aburii respiraţiei lor se împleteau cu fumul țigării lui Diane. Dar era bizar de mulțumită aici, printre sculele astea vechi, pe care și le putea imagina în mâinile tatălui ei: greble cu dinți strâmbați, topoare de toate mărimile, rafturi cu borcane umplute cu șuruburi, cuie și șaibe. Până și o ladă frigorifică veche, cu dâre de rugină pe fund, unde tatăl lor își ținea la rece berea când asculta meciurile la radio.
   O neliniștea că Diane vorbea atât de puțin, de vreme ce lui Diane îi plăcea să-și exprime opiniile, chiar și când nu le avea. O neliniștea și mai mult nemișcarea lui Diane, faptul că nu-și găsise ceva de îndreptat, de aranjat, fiindcă lui Diane îi plăcea să facă lucruri, nu se mulțumea niciodată să stea și să vorbească.
   - Patty, trebuie să-ți zic ce-am auzit și eu. Prima dată m-am gândit să nu-ți spun nimic, fiindcă evident că nu-i adevărat. Dar ești mamă, ar trebui să știi, și... la naiba, habar n-am, ar trebui, pur și simplu, să știi.
   - OK.
   - S-a jucat Ben vreodată cu fetele într-un fel care-ar putea să inducă pe cineva în eroare?
   Patty nu făcu decât să se holbeze la ea.
   - Într-un fel care i-ar face pe unii să-și facă idei greșite... sexual?
   Patty aproape simți că se sufocă.
   - Ben le urăște pe fete! zise, surprinsă de cât de ușurată se simțea. Are de-a face cu ele cât mai puțin cu putință.
   Diane își aprinse încă o țigară, încuviințând încordată din cap.
   - Ei, bine atunci, în regulă. Dar mai e ceva. Mi-a spus o prietenă că s-a făcut o plângere legată de Ben în școală, că vreo câteva fetițe, cam de vârsta lui Michelle, au zis ceva că le-ar fi sărutat, ori că le-ar fi pipăit sau ceva. Poate și mai rău. Ce-am auzit eu era mai rău.
   - Ben? Dar nu-ți dai seama că asta-i nebunie curată?
   Patty se ridică, nu mai știa ce să facă cu brațele și picioarele. Se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga, prea repede, ca un câine nedumerit, apoi se așeză la loc. O bandă de susținere a scaunului se rupse.
   - Știu că-i nebunie. Sau vreo neînțelegere.
   Era cel mai rău cuvânt pe care l-ar fi putut rosti Diane. Îndată ce-l rosti, Patty știu că exact de asta se temuse. Marja aia de posibilitate - neînțelegere - care putea transforma ceva în altceva. O atingere pe creștet putea fi o mângâiere pe spate, putea fi un sărut pe buze, putea fi un acoperiș care se prăbușea.
   - Neînțelegere? Ben n-ar avea cum să nu înțeleagă un sărut. Sau o atingere. Nu cu o fetiță. Nu-i pervers. E un puști mai ciudățel, dar nu-i bolnav la cap. Nu-i nebun.
   Patty își petrecuse viața jurându-se că Ben nu era ciudat, ci doar un copil ca atâția alții. Acum însă, se hotărâse că-i ciudat. Își dădu seama de asta cu o iuțeală brutală, ca atunci când vântul îți aruncă brusc, când conduci, tot părul în față.
   - Și nu vrei să le spui tu că n-ar face așa ceva? întrebă Patty, lacrimile îi apărură pe loc în ochi și îndată își simți obrajii uzi.
   - Pot să zic la toată lumea din Kinnakee, din statul Kansas, că n-ar face una ca asta, și tot s-ar putea să nu opresc zvonurile. Nu știu. Am auzit și eu ieri după-amiază, dar pare să se... tot umfle. Am fost cât pe ce să dau fuga aici. După aia mi-am petrecut restul nopții convingându-mă că nu-i nimic. Dar m-am trezit de dimineață și mi-am dat seama că ceva este totuși.
   Patty știa senzația, o mahmureală de după vis, ca atunci când sărea îngrozită din somn, la două noaptea, și încerca să-și spună că ferma era bine, că aveau s-o scoată la capăt în anul acela, apoi se simţea și mai rău când o trezea ceasul, în câteva ore, plină de vinovăție și simţindu-se înșelată. Era uimitor cum puteai să stai ore întregi, în miez de noapte, prefăcându-te că totul era bine, apoi, în 30 de secunde, dimineața, să știi sigur că nici vorbă de așa ceva.
   - Ai venit deci cu cumpărături și album cu poze și-ai știut tot timpul de povestea asta cu Ben pe care voiai să mi-o spui.
   - Cum ziceam...
   Diane ridică înțelegătoare din umeri, răsfirându-și degetele, cu excepția celor în care ținea țigara.
   - Bun, și-acum ce se-ntâmplă? Știi numele fetelor ăstora? O să mă sune cineva, o să vorbească cu mine, cu Ben? Trebuie să dau de Ben.
   - Unde-i?
   - Nu știu. Ne-am certat. Din cauza părului. Și-a luat bicicleta și s-a dus.
   - Și care-i povestea cu părul lui?
   - Nu știu, Diane! Ce mai contează acum, pentru numele lui Dumnezeu?
   Dar conta, cum să nu conteze, Patty știa asta. Acum totul avea să fie prefirat, să i se caute nod în papură.
   - Ei, nu cred că-i o urgență, zise cu voce scăzută Diane. Nu cred că trebuie să-l aducem acasă chiar acum, decât dacă vrei tu neapărat.
   - Îl vreau acasă chiar acum.
   - Bun, atunci să sunăm lumea. Dă-mi o listă cu prietenii lui și încep să dau telefoane.
   - Nici nu mai știu ce prieteni are, zise Patty. Vorbea cu cineva de dimineață, dar n-a spus cu cine.
   - Să repetăm apelul.
   Sora ei mormăi ceva, strivi chiștocul sub talpă, o trase pe Patty din scaun, o conduse înăuntru. Diane se răsti la fete, cerându-le, când ușa se întredeschise, să stea în cameră, și se îndreptă spre telefon, apăsând cu hotărâre tasta de repetare apel. Tonurile numerice se auziră ciripitoare în receptor - bipbipBIPbipbipbopBIP - dar, până să sune, Diane închise.
   - Era numărul meu.
   - A, da. Am sunat eu, după ce-am mâncat, să văd dacă treci pe-aici.
   Cele două surori se așezară la masă, iar Diane turnă în căni alte porții de cafea. Zăpada trimitea în bucătărie licăriri iuți de lumină stroboscopică.
   - Trebuie să-l aducem pe Ben acasă, zise Patty.

   Libby Day
   Acum

   Zăpăcită ca o școlăriță, am făcut drumul spre casă gândindu-mă la Ben.
   Mi-l imaginasem, de la 7 ani, în aceleași cadre de casă bântuită: Ben, cu părul negru, cu fața netedă, cu mâinile încleștate pe mânerul toporului, dând năvală pe hol către Debby, cu un fel de zumzet ieșindu-i printre buzele strânse. Fața palidă a lui Ben, stropită cu sânge, urlete, pușca de vânătoare dusă la umăr.
   Uitasem că, odată, fusese doar Ben și atât, timid și serios, cu izbucniri glumețe de-un soi bizar. Ben, fratele meu, care nu făcuse, nu putuse să facă ce ziceau ei. Ce ziceam eu.
   La un semafor, simțind că-mi fierbe sângele, am întins mâna în spatele scaunului și am apucat un plic de la o factură veche. Dedesubtul pătrățelului de plastic transparent am scris Suspecți. Apoi am continuat cu Runner. M-am oprit. Cineva care-i purta pică lui Runner? am scris. Cineva care avea de luat bani de la Runner? Runner-Runnerrunner. Totul revenea la Runner. Vocea de bărbat care răcnise în casa noastră, în noaptea aceea, ar fi putut fi a lui Runner ori a vreunui dușman de-al lui Runner la fel de ușor ca și a lui Ben.
   Aveam nevoie ca asta să fie adevărat, să poată fi dovedit. M-a lovit un val de panică: nu pot trăi așa, cu Ben la închisoare, cu vinovăția asta persistentă. Trebuia să termin cu ea. Trebuia să știu. Eu, eu. Eram, încă, de un egoism previzibil.
   Când am trecut pe la răscrucea cu drumul ce ducea spre ferma noastră, am refuzat să mă uit.
   Am oprit la o benzinărie, pe la periferia Kansas City-ului, am făcut plinul, mi-am cumpărat un baton de brânză topită, niște cola, pâine albă și mâncare uscată pentru pisica mea cea bătrână și flămândă. Am condus apoi până acasă, Acolo, În Direcția Aia, am tras mașina pe panta delușorului meu, am coborât și m-am holbat la cele două babe de peste drum, care nu se uitau niciodată la mine. Stăteau pe verandă, în balansoar, ca de obicei, cu tot frigul, cu capetele ținute drept, rigid, ocolindu-mă cu privirea ca pe un obstacol în calea peisajului. M-am proțăpit cu mâinile în șolduri, în vârful dealului, și-am așteptat până ce una dintre ele, în fine, a cedat și m-a privit.
   Atunci am făcut din mână, un ditamai gestul grandios, ca în filmele western. Cotoroanța bătrână a înclinat din cap în direcția mea. Am intrat în casă și m-am apucat să-l hrănesc pe bietul Buck, simțind o sclipire de triumf.
   Cât mai aveam încă energie, am întins cu lama cuțitului muștar galben pe pâinea albă, am mai adăugat niște movilițe moi de brânză topită pe deasupra și am înghițit sendvișul în vreme ce negociam cu trei operatori telefonici diferiți, însă la fel de plictisiți, ca să dau de Căminul Bert Nolan pentru Bărbați.
   Încă o chestie de adăugat pe lista potențialelor ocupații viitoare: telefonistă. Când eram copil, toate fetițele voiau să se facă asta, telefoniste, dar nu mai țineam minte de ce.
   Cu o bucățică de pâine lipită de cerul gurii, am reușit într-un sfârșit să vorbesc cu cineva de la Căminul Bert Nolan și-am descoperit, cu surprindere, că era însuși Bert Nolan. Eu crezusem că, dacă numele tău e folosit pentru a denumi o instituție, atunci clar ești mort. I-am spus că încercam să dau de Runner Day, iar el a tăcut un pic, la celălalt capăt.
   - Ei, vine și pleacă, luna trecută a fost mai mult plecat, dar n-ar fi o problemă să-i transmit un mesaj, a zis Bert Nolan cu o voce precum claxonul unei mașini vechi.
   I-am dat numele meu - nu l-a recunoscut - și eram pe cale să-i dau și numărul, când Nolan m-a întrerupt.
   - A, n-o să poată suna interurban, vă zic de pe-acum. Pe-aici bărbații noștri tind să scrie multe scrisori. Cu poșta, știți? Mai puțin de 50 de cenți timbrul și nu trebuie să stai la coadă la telefon. Îmi lăsați și adresa?
   Nu i-am lăsat-o. Mă cutremuram la ideea de a-l vedea pe Runner tropăind pe treptele mele de la intrare, cu ciubotele alea cu vârfuri ascuțite, cu mâinile jegoase în șolduri, rânjind de parcă m-ar fi bătut la vreun joc.
   - Dacă vreți, preiau eu mesajul și-mi dați mie personal adresa, a zis cu bun-simț Bert Nolan. Și, odată ce-a terminat cu scrisoarea, v-o pot trimite eu în locul lui, și nici n-o să știe ce cod poștal aveți. Multe rude procedează-n felul ăsta.
   Pe fundal, un automat de băuturi scotea, cu un huruit, o doză de suc, cineva l-a întrebat pe Nolan dacă nu vrea, iar el a răspuns Nu, mersi, încerc s-o las mai moale, cu vocea blândă a unui doctor de provincie.
   - Vreți așa, domnișoară? Altfel o să fie greu să dați de el. Cum ziceam, nu-i el genul să stea pe lângă telefon și să aștepte să-l sunați.
   - Și e-mail nu aveţi?
   Bert Nolan a mormăit.
   - Nu, mă tem că n-avem e-mail.
   Nu știam ca Runner să fie un mare pasionat de corespondență, dar întotdeauna scrisese mai mult decât telefonase, așa că probabil asta era cea mai bună metodă, asta dacă nu voiam să merg până-n Oklahoma cu mașina și să aștept pe unul din paturile lui Bert Nolan.
   - Ați fi amabil să-i spuneți că aș vrea să vorbesc cu el despre Ben și noaptea aceea? Pot veni și să-l văd, numai să-mi spună o zi.
   - OK... ați spus Ben și noaptea aceea?
   - Așa am spus.

   Știam că Lyle avea să se împăuneze cu convertirea mea - convertirea mea semi-posibilă, potențială - în privința lui Ben. Mi-l imaginam adresându-se pasionaților din Clubul Omor, îmbrăcat cu una dintre gecile lui strâmte și aiurea, explicându-le cum mă convinsese să-l văd pe Ben.
   „La început chiar a refuzat, gen, cred că se temea de ce-o să descopere despre Ben... și despre ea însăși.“ Și mutrele alea ridicate spre el, bucurându-se tare de ce făcuse. Mă irita.
   Voiam, de fapt, să vorbesc cu mătușa Diane. Diane, care avusese grijă de mine vreme de șapte din cei 11 ani ai mei de orfană minoră. Ea mă luase prima la ea, mă băgase în rulotă cu valiza mea de lucruri. Haine, o carte care-mi plăcea, dar jucării nu.
   Michelle avusese obiceiul să adune toate păpușile noaptea, să doarmă cu ele, zicea că-i petrecerea ei în pijamale, și făcuse pipi pe ele când fusese strangulată. Încă mai țineam minte albumul de lipit abțibilduri pe care ni-l adusese Diane în ziua crimelor - cu flori, unicorni și pisoi - și mă întrebasem mereu dacă se aflase în grămada aceea de jucării distruse.
   Diane nu-și putea permite o locuință nouă. Toți banii din asigurarea de viață a mamei se duseseră ca să-i angajeze lui Ben un avocat decent. Diane zicea că maică-mea ar fi vrut asta, dar o zicea cu jumătate de gură, de parcă, dacă ar fi putut, ar fi muștruluit-o bine pe mama. Deci, pentru noi, niciun ban. Fiindcă eram mititică, încăpeam să dorm într-un spațiu gen debara, unde ar fi trebuit să fie mașina de spălat. Diane chiar zugrăvise ungherul acela pentru mine. Lucra peste program, mă trimitea cu autobuzul la Topeka pentru terapie, încerca să fie afectuoasă cu mine, chiar dacă-mi dădeam seama că o durea să mă îmbrățișeze, fiindcă eram amintirea veșnic vie, plângăcioasă, a uciderii surorii ei. Brațele ei mă cuprindeau ca un cerc de învârtit, ca și cum jocul ar fi fost să mă înconjoare cu ele, dar să mă atingă cât mai puțin cu putință. Însă, în fiecare dimineață, îmi spunea că mă iubește.
   În următorii 10 ani îi făcusem mașina zob de două ori, îi spărsesem de două ori nasul, îi furasem și îi vândusem cardurile de credit și-i omorâsem câinele. Asta cu câinele o făcuse, în fine, să-și iasă din răbdări. O luase pe Gracie, o cățelușă lățoasă, la scurt timp după crime.
   Lătra ascuțit și era cât antebrațul lui Diane de mare, iar Diane ţinea mai mult la ea decât la mine, sau cel puțin așa simțeam. Ani întregi am fost geloasă pe câinele ăla; mă uitam cum Diane o piaptănă pe Gracie, cu mâinile ei mari de bărbat încleștate pe-un pieptene de plastic roz, cum îi netezește blana încâlcită, cum scoate din portofel o poză cu Gracie, și nu cu mine. Cățeaua era obsedată de piciorul meu, cel paradit, cu doar două degete, al doilea și cel mic, nişte chestii mici și crâmpoțite. Gracie le tot adulmeca, de parcă ar fi știut că ceva nu era în regulă cu ele. Asta nu prea mă făcea s-o îndrăgesc.
   Fusesem pedepsită pentru ceva, în vara de după cel de-al doilea an de liceu, și, cât era Diane la lucru, zăceam în rulota înfierbântată și mă înfuriam tot mai tare și mai tare pe câinele ăla, care se agita din ce în ce mai mult.
   Refuzam să o scot la plimbare, așa că începuse, la un moment dat, să dea ture disperate între sofa, bucătărie și budă, scâncind necontenit, amușinându-mi piciorul. Și, cum mă ghemuiam retrăgându-mă, adunându-mi furia, prefăcându-mă că mă uit la un serial, dar lăsându-mi de fapt creierul să se înfierbânte, Gracie s-a oprit dintr-un tur de alergat frenetic și m-a mușcat de degetul mic de la piciorul beteag, l-a apucat între canini și a început să-l zgâlțâie. Țin minte că m-am gândit Poate-mi smulge și ultimele degete și m-am înfuriat crunt pe ridicolul situației: la mâna dreaptă un ciot, pe care niciun bărbat n-avea să pună un inel de logodnă, iar piciorul drept, dezechilibrat, mă făcea să pășesc legănându-mă, ca un marinar ajuns pe țărm. Fetele de la școală îi ziceau „muguraș“ degetului.
   Era și mai rău, suna caraghios și grotesc în același timp, ceva care te făcea să chicotești și să-ți ferești repede privirea. Un doctor îmi spusese, nu demult, că amputările nu fuseseră, probabil, necesare. „Doar un doctor de la țară excesiv de ambițios.“
   Am apucat-o pe Gracie de la jumătate, i-am simțit coșul pieptului, tremuratul ușor al trupului micuț. Tremuratul n-a făcut decât să mă înfurie și mai tare. Nici una, nici două, mi-am tras degetul din colții ei - și carnea de pe deget totodată - și-am azvârlit-o, cât de tare am putut, înspre bucătărie. S-a lovit de muchia ascuțită a blatului și s-a prăbușit, o moviliță zvârcolitoare, umplând linoleumul de sânge.
   Nu vrusesem s-o omor, dar a murit, și nu atât de rapid cât mi-aș fi dorit, ci în vreo 10 minute, timp în care m-am sucit și m-am învârtit prin jurul rulotei, încercând să-mi dau seama ce-i de făcut. Când a venit Diane acasă, în mâini ținând o ofrandă de pui la rotisor, Gracie încă zăcea pe podea, iar eu n-am putut să zic decât „M-a mușcat“.
   Aș fi vrut să zic mai multe, să explic de ce nu eram vinovată, însă Diane ridicase un deget tremurător: Lasă. Își sunase apoi prietena cea mai bună. Valerie, o femeie la fel de delicată și de mămoasă pe cât era Diane de mătăhăloasă și de fără fasoane. Diane a stat apoi ghemuită lângă chiuvetă, privind pe geam cât Valerie a învelit-o pe Gracie într-o pătură specială. S-au înghesuit, după aceea, în spatele ușii închise a dormitorului, de unde au ieșit apoi, Valerie tăcută lângă Diane, înlăcrimată și frământându-se cât mi-a spus Diane să-mi fac bagajul.
   Acuma, dacă stau să mă gândesc, Valerie trebuie să fi fost iubita lui Diane - noapte de noapte, Diane se băga în pat și vorbea cu ea la telefon până ce adormea. Se sfătuiau în toate, ba aveau chiar și aceeași tunsoare cu șuvițe, nepretențioasă. La vremea aceea nu-mi păsa ce relație aveau.
   Am locuit, apoi, în ultimii doi ani de liceu, cu un cuplu politicos din Alabama, niște rude mai de departe, pe care nu i-am terorizat decât un pic. De atunci, la câteva luni, Diane mă suna. Stăteam cu ea pe fir, ascultând mai ales părâieli parazite și răsuflarea plină de fum a lui Diane. Îmi imaginam cum atârnă partea de jos a gurii ei în dreptul receptorului, cu puful de pe bărbie și alunița de lângă buză, un disc de culoarea cărnii care, îmi spusese odată chicotind, îți îndeplinea dorințe dacă-l frecai.
   Auzeam apoi ceva scârțâind pe fundal și știam că Diane deschide dulăpiorul din mijloc, din bucătărie. Știam locul ăla mai bine decât casa de la fermă. Diane și cu mine scoteam zgomote fără rost, ne făceam că tușim ori strănutăm, apoi Diane zicea „O secundă, Libby“, fără rost, de vreme ce niciuna nu vorbise. Valerie era și ea acolo de obicei și-și vorbeau în surdină, apoi Diane îmi mai oferea cam douăzeci de secunde de conversație și găsea un motiv să închidă.
   Încetase să mai vorbească cu mine după ce scosesem pe piață cartea aia. Atâta mi-a zis: Ce te-a mâncat să faci una ca asta? adică, pentru Diane, ceva relativ moderat, însă care duruse mai mult decât dacă mi-ar fi spus de treizeci de ori să mă duc dracului.
   Știam că Diane avea să aibă același număr, nu s-ar fi mutat în veci - rulota aceea era lipită de ea ca o carapace.

   Am stat 20 de minute să scormonesc prin mormanele de-acasă după vechea agendă telefonică, pe care-o aveam din clasele primare, cu o fetiță roșcovană cu codițe pe copertă, care trebuie să i se fi părut cuiva că aduce cu mine. Mai puțin la zâmbet. Numărul lui Diane apărea la M, de la Mătușa Diane, și numele era scris, violet, cu cursivele mele umflate.
   Ce ton să abordez, cum să explic apelul? Pe de o parte aș fi vrut să-i aud în telefon respirația grea, vocea aceea de antrenor de fotbal răsunându-mi în ureche, Ehei, da’ ce ți-a luat așa de mult să dai un telefon? Pe de altă parte, voiam să aflu ce credea cu adevărat despre Ben.
   Nu-l făcuse niciodată pe Ben cu ou și cu oțet în fața mea, mereu fusese atentă cum vorbește despre el, încă un lucru pentru care, retroactiv, îi datoram mulțumiri.
   Am format numărul, cu umerii strânși mai să-mi atingă lobii urechilor, cu noduri în gât, ținându-mi respirația fără să-mi dau seama de asta decât când  a intrat robotul telefonic și, brusc, am dat aerul afară.
   Era vocea lui Valerie, care-mi cerea să las un mesaj pentru ea sau pentru Diane.
   - Ăă, bună... aici Libby. Voiam să vă salut și să vă zic că mai trăiesc.
   Am închis. Am sunat iarăși.
   - Nu-mi băgați în seamă mesajul de dinainte, vă rog. Sunt Libby, am sunat ca să-mi cer iertare pentru... Of, pentru o groază de lucruri. Și-aș vrea să vorbesc..., am lungit-o în caz că totuși asculta cineva, apoi mi-am lăsat numărul, am închis și m-am pus pe marginea patului, gata să mă ridic, dar fără vreun motiv s-o fac.
   M-am ridicat. Făcusem, în ziua asta, mai multe decât tot anul trecut. Dacă tot eram la telefon, m-am mobilizat să-l sun și pe Lyle, sperând să dau peste mesagerie, dar, ca de obicei, a răspuns. Până să mă agaseze prea tare, am apucat să-i spun că întâlnirea cu Ben mersese bine și că eram gata să aflu cine credea el că ar fi ucigașul. Am rostit totul pe un ton foarte precis, ca și cum aș fi împărțit informația cu lingurița.
   - Am știut c-o să-ți placă de el, am știut c-o să-ți schimbi părerea, s-a umflat el în pene și, încă o dată, am izbutit să nu închid.
   - N-am zis asta, Lyle, am zis că-s gata pentru altă însărcinare, dacă vrei.
   Ne-am întâlnit iarăși, tot la restaurantul cu grătare, împâclit de grăsime. Altă chelneriță bătrână, sau poate aceeași, cu perucă roșie, se zbătea pe-acolo în teniși fleșcăiți, cu fusta mini fâlfâind, aducând cu o străveche antrenoare de tenis. În loc de umflatul care-și admira vaza am dat peste o masă plină cu hipsteri, care-și treceau unii altora cărți de joc erotice din anii ’70 și se hlizeau la tufele de păr ale femeilor.
   Lyle stătea bățos la o masă de alături, cu scaunul sucit ciudat, într-o parte. M-am șezat lângă el și mi-am turnat niște bere din halba lui.
   - Deci a fost cum te-ai așteptat? Ce-a zis? a pornit Lyle, bâțâind din picior.
   I-am spus tot, mai puțin partea cu iepurașul de porțelan.
   - Dar înțelegi ce zicea Magda totuși despre lipsa lui de speranță?
   Înțelegeam.
   - Cred că s-a împăcat cu sentința, am zis, informație împărtășită doar fiindcă tipul îmi dăduse 300 de dolari și voiam mai mult. El crede că-i o penitență fiindcă n-a fost acolo să ne apere sau așa ceva. Nu știu. Aș fi zis că spunându-i de mărturia mea, despre cum am... exagerat, o să vrea imediat să folosească asta, dar... nimic.
   - Legal vorbind, s-ar putea să nu mai însemne mare lucru după atâta timp, a zis Lyle. Magda zice că, dacă vrei să-l ajuți pe Ben, ar trebui să punem laolaltă mai multe probe, și-ți poți retrage mărturia, gen, când depunem dosarul pentru habeas corpus - o să facă un pic de vâlvă. În mometul ăsta e mai mult ceva politic decât o acţiune judiciară. O mulțime de oameni au făcut carieră pe seama cazului ăstuia.
   - Magda pare să știe multe.
   - Conduce grupul ăsta, Societatea Eliberați-l pe Day - totul ca să-l scoată pe Ben din pușcărie. Mă duc și eu pe-acolo uneori, dar pare să fie mai degrabă pentru... fani. Pentru femei.
   - Ai auzit vreodată ca Ben să fi avut vreo relație mai serioasă cu vreo fată? Una dintre femeile alea cu nume gen Molly, Sally sau Polly? Avea un tatuaj.
   - Sally, nu. Polly parcă-i nume de animal de casă - avea văru-meu o cățea cu numele ăsta. E o Molly, dar are, vreo 70 de ani sau pe-acolo.
   În față i-a apărut o farfurie cu cartofi prăjiți. Chelnerița, clar, era alta, la fel de bătrână, dar mult mai prietenoasă.
   Îmi plac chelnerițele care-mi spun scumpi sau dragă, și ea mi-a spus.
   Lyle a mâncat cartofi prăjiți un timp, făcându-și băltoace de ketchup pe marginea farfuriei, apoi sărându-și și piperându-și ketchupul. Lua câte o singură bucată de cartof, o înmuia în sos și și-o băga în gură, grijuliu ca o fată simandicoasă.
   - Bun, acuma spune-mi cine crezi tu că-i făptașul, l-am îndemnat într-un târziu.
   - Cine ce?
   Am dat ochii peste cap și mi-am lăsat capul în palme, de parcă gata, era prea mult pentru mine, și aproape că era.
   - A, da. Cred că Lou Cates, tată lui Krissi Cates, e făptaşul, a spus și s-a lăsat pe spătar satisfăcut, de parcă ar fi câștigat la un joc cu enigme polițiste.
   Krissi Cates, numele îmi părea vag cunoscut. Am încercat să mă dau știutoare în fața lui Lyle, dar n-a mers.
   - Nu știi cine-i Krissi Cates, așa-i?
   Văzând că tac, a căpătat un ton șmecher, condescendent.
   - Krissi Cates era în clasa a cincea la școala ta, la școala lui Ben. În ziua când a fost omorâtă familia ta, poliția îl căuta pe Ben să-l interogheze - fata îl acuzase că ar fi molestat-o.
   - Ce?
   - Mda.
   Ne-am holbat unul la altul, cu priviri identice, gen „eşti dus“.

.......................................................