Fata cea bună, Mary Cubica

 .................................................................

6.

                Mia ia pastilele cu o înghițitură de apă, și apoi așteptăm. Pe când zborul nostru este anunțat, aproape că a adormit.

   Urmează să zburăm la Minneapohs/St. Paul pentru o escală de 45 de minute, după care vom porni spre Duluth, Minnesota. Acolo, un așa-zis amic al lui Gabe, detectivul Roger Hammill, ne va lua și ne va duce cu mașina la Grand Marais. Gabe îl numește amic, dar am senzația că descopăr în vocea lui un ușor dispreț la adresa acestuia.
   Zborul nostru este unul matinal, este abia ora nouă, și în timp ce avionul se ridică pe cerul înfrigurat și sumbru, știm că va fi o zi foarte lungă.
   Norocul nostru că Mia a adormit și este liniștită.
   Stau alături de ea, pe scaun. Ea este la geam, eu, spre interval. Gabe stă de partea cealaltă a culoarului și, din când în când, mă atinge pe umăr și mă întreabă dacă sunt bine. Lângă el, doctorița Rhodes este pierdută într-un audiobook, căștile îi acoperă urechile. Restul pasagerilor sunt parcă dintr-un alt univers decât al nostru. Bolborosesc la nesfârșit despre vreme, condițiile pentru schi și legătura dintre zboruri.
   O femeie începe să spună Tatăl nostru atunci când decolăm, rugându-se să aterizăm teferi și nevătămați. Ține niște mătănii în mâinile care îi tremură. Pilotul ne avertizează în legătură cu golurile de aer și ne roagă să rămânem pe scaune.
   Când suntem aproape să aterizăm în Minneapolis, Mia se trezește și se plânge de anxietate, din cauza zborului. O întreb pe doctoriță când mai poate lua o pastilă, dar doctorița Rhodes este de părere că ar trebui să așteptăm să-i treacă de la sine. Avem nevoie de o Mia lucidă în după-amiaza asta. În timp ce așteptăm avionul următor, Gabe îi întinde un iPod Miei, și caută cea mai liniștitoare muzică pe care o poate găsi, ca să acopere zgomotul aeroportului.
   Mă întreb ce o să se întâmple când vom ajunge. Numai gândul la asta, și tot e de ajuns ca să mi se facă ușor greață. Mă gândesc la reacția pe care a avut-o Mia când a văzut pisica. Cum va reacționa când va vedea locul unde a fost ținută atâta timp prizonieră? Mă gândesc la progresul pe care l-a făcut de când s-a întors acasă. Va fi pierdut totul?
   Îmi cer scuze și plec până la toaletă, iar doctorița Rhodes îmi ia locul lângă Mia, pentru ca fiica mea să nu stea singură. Când ies din baie, Gabe mă așteaptă. Mă îmbrățișează și îmi spune:
   - În curând, toate astea vor fi de domeniul trecutului. Ai încredere în mine.
   Chiar am.
   În Duluth, suntem conduși la o mașină de poliție de către cineva care se prezintă ca fiind detectivul Hammill. Gabe îi spune Roger. Mia îi spune că este încântată de cunoștință, deși Gabe îmi atrage atenția că nu este prima dată când Mia îl întâlnește pe Roger.
   Detectivul este un tip cu o burtă proeminentă, cam de vârsta mea, cu toate că pare mai bătrân. Chestia asta îmi amintește că și eu îmbătrânesc cu fiecare zi care trece. Are o fotografie cu soția, agățată în interiorul mașinii - o femeie blondă, plinuță, cu o mulțime de copii strânși în jurul ei. Dacă îi număr, sunt șase copii, fiecare din ei grăsuți și cu zâmbete până la urechi.
   Mia, doctorița Rhodes și cu mine ne înghesuim pe bancheta din spate, în timp ce Gabe se așază în față, lângă detectiv. Mă invitase pe mine să stau acolo, dar am refuzat cu bucurie, pentru că nu mă simțeam deloc în stare să întrețin o conversație pe tot parcursul drumului.
   Avem de mers în jur de două ore. Gabe și detectivul Hammill încep să discute despre munca polițienească. Vorbesc despre cazuri și rezolvările lor de parcă ar fi într-un soi de competiție, și îmi dau seama ușor că lui Gabe nu-i place tipul. Vocea lui nu este foarte prietenoasă, uneori dă chiar răspunsuri răstite, dar, de dragul doamnelor din spate, rămâne civilizat.
   Încearcă să vorbească cu mine și cu Mia mai mult decât cu șoferul, și, pe cea mai mare parte a drumului, stăm cu toții tăcuți în timp ce detectivul Hammill ține un monolog despre cum Tiberwolves au câștigat sezonul trecut în fața celor de la Chicago Bulls. Eu nu sunt la curent deloc cu ce se întâmplă în sport.
   Mergem pe autostrada 61 și urmam, parțial, linia apei. Lake Superior.
   Ochii Miei par fascinați de apă. Mă întreb dacă recunoaște locurile astea.
   - Ți se pare ceva familiar? o întreabă Gabe, de mai multe ori.
   Îi pune toate întrebările pe care eu n-am curajul s-o fac.
   Ceva mai devreme, doctorița Rhodes ne-a explicat că Gabe nu ar trebui s-o forțeze exagerat. La rândul lui, Gabe i-a spus că are o misiune de îndeplinit - a ei era să adune bucățile în urma lui și s-o recompună pe Mia cât mai aproape de o persoană normală.
   - Presupunând că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă, aș spune că sigur ai mai trecut pe aici, zice detectivul Hammill, privind-o pe Mia în oglinda retrovizoare.
   Trecem prin Grand Marais și o pornim pe Gunflint Trail. Detectivul Hammill ne oferă multe informații despre locurile prin care trecem, și totuși ele nu sunt noi pentru mine, care le-am aflat pe toate în nopțile lungi, fără somn, de când s-a întors Mia. Trecem pe lângă păduri, atât de multă vegetație cum nu cred că am văzut în viața mea. Mulți copaci și-au pierdut culoarea verde acum, și dormitează sub zăpadă. Pământul este peste tot acoperit de alb și așa va rămâne până la primăvară. Brazii sunt și ei plini de zăpadă, grei, împodobiți.
   Ceea ce observ la Mia pe măsură ce ne continuăm excursia este o postură mai dreaptă, ca și cum ar sta la pândă. Ochii îi sunt mai vii și privesc plini de curiozitate pe geamul mașinii. I-a dispărut parcă acea privire de sticlă - acum Mia este interesată de ceea ce vede.
    Doctorița Rhodes o instruiește cu afirmații precum: poți face asta.
   Parcă îl și aud pe James, ironizând tacticile psihologice ale femeii.
   - Recunoști ceva pe aici? o întreabă Gabe.
   S-a întors s-o privească, dar Mia dă din cap că nu. Este o după-amiază târzie, ora trei, poate patru, și deja cerul s-a întunecat. Este înnorat, și deși căldura în mașină e dată tare, degetele de la mâini și de la picioare încep să-mi amorțească. Radiatorul nu poate învinge gerul de afară.
   - Mare lucru că ai reușit să scapi la timp, îi spune Miei detectivul Hammill. N-ai fi putut supraviețui viscolului iernii.
   Gândul îmi provoacă fiori. Dacă n-ar fi ucis-o Colin Thatcher, mama natură s-ar fi ocupat de asta.
   - Ah, spune Gabe, vrând să înveselească atmosfera, și pentru că a observat reacția mea de oroare. Ai fi surprins. Mia chiar este o luptătoare. Nu-i așa?
    Îi face Miei cu ochiul. Apoi mimează cuvintele doar pentru ca eu și Mia să le putem înțelege: poți să faci asta. Cauciucurile mașinii se împotmolesc într-un noian de zăpadă și, când ne întoarcem, putem vedea chiar în fața noastră o cabană sumbră de lemn.
   Mia a văzut desenele. De atâtea ori am găsit-o stand letargică în fața unor schițe ale acestei cabane, sau uitându-se cu atenție în ochii goi ai lui Colin Thatcher și nevăzând nimic în silueta aceea desenată chiar de ea în caiet. Dar acum vede ceva. Detectivul Hammill deschide portiera și, ca și cum ar fi atrasă de o forță magnetică, Mia zboară din mașină, iar eu încerc s-o opresc.
   - Mia, ia-ți căciula! Mia, fularul...
   Este atât de frig, încât aerul ar putea să-i înghețe corpul de la primul contact. Dar Miei nu pare să-i pese deloc, și trebuie să-i pun cu forța mănușile, de parcă ar fi un copil de cinci ani. Ochii ei sunt fixați pe cabană, pe treptele care duc la o ușă ce a fost sigilată cu bandă adezivă galbenă. Zăpada acoperă parțial treptele, deși se mai văd niște urme. De asemenea, mai disting și niște urme de cauciucuri în fața cabanei, semn că a mai fost cineva aici de la ultima ninsoare. Pătura albă și deasă e întinsă și pe acoperiș, și pe prispă, peste tot în jurul cabanei pustii.
    Mă întreb cum s-o fi simțit Mia când a ajuns prima dată aici, într-un loc atât de îndepărtat de lume încât îți lasă senzația că ai putea fi ultimul supraviețuitor de pe planetă. Mă cutremur la gândul acesta.
    Văd pentru prima dată și lacul pe care îl tot desenase Mia, înghețat, care cu siguranță așa va rămâne până la venirea primăverii.
   Sunt copleșită de un sentiment de singurătate și disperare, astfel că nu o observ pe Mia care urcă treptele ca și cum ar fi cel mai familiar și firesc lucru din lume. Gabe ajunge repede pană la ea și se oferă să o ajute.
   Scările sunt alunecoase și Mia este aproape să cadă de câteva ori.
   Când ei 2 ajung în dreptul ușii, îl așteaptă pe detectivul Hammill să vină și să o descuie. Doctorița Rhodes și cu mine venim în urma lui.
   Detectivul deschide ușa, o împinge, și ea scârțâie. Cu toții încercăm să aruncăm o privire înăuntru, dar Gabe îi spune Miei:
   - Doamnele mai întâi.
   Apoi o urmează cât mai aproape.

GABE

           Ajunul Crăciunului

    Undeva, prin Minnesota, începe să ningă. Conduc cât de repede pot, dar nu e destul de rapid pe cât aș vrea. Nu mai am vizibilitate aproape deloc, deși ștergătoarele merg la capacitate maximă. Ăsta este visul oricărui puști de 6 ani - zăpadă în Ajunul Crăciunului. În noaptea asta va veni Moș Crăciun, cu sania încărcată de cadouri pentru fiecare băiețel și fetiță.
   Mă sună detectivul Hammill. Are câțiva băieți care țin cabana sub observație. Mi-a povestit pe scurt despre ea, o cabană mică, pierdută în pădure. Până acum, n-au văzut pe nimeni care să iasă sau să intre. N-au reperat pe nimeni nici înăuntru.
   Când ajung eu, plănuiește să adune o echipă. Cam 10 din cei mai buni polițiști pe care-i are. Prin locurile astea, o răpire este o chestie importantă. Nu e ceva care se întâmplă în fiecare zi.
   Mă gândesc la Eve. Îmi repet de o mie de ori în minte ce o să-i spun, ce cuvinte o să folosesc ca să-i dau vestea cea mare. Apoi realizez că e posibil să nu fie nicio veste bună: ca Mia să nu fie în cabană, sau să nu supraviețuiască operațiunii de salvare. Un milion de lucruri ar putea să meargă prost.
   Cam pe când trec pe lângă Lake Superior, băieții lui Roger devin nerăbdători. A pus vreo douăzeci din ei să se îndrepte deja spre pădure.
   Au stabilit un perimetru. Au luat cu ei cele mai bune arme din departament.
   Detectivul Hammill este dedicat misiunii pe care a primit-o. E ca și cum are ceva de dovedit.
   - Să nu tragă nimeni până nu ajung acolo! zic și accelerez pe șoseaua plină de zăpadă. Cauciucurile alunecă și mă lupt să recapăt controlul mașinii. Mă sperii ca naiba. Dar ce mă înspăimântă mai tare este superficialitatea și graba pe care le aud în vocea detectivului. Chiar mai mult decât mine, este un tip a cărui principală satisfacție oferită de meserie este arma pe care o poartă.
   - E Ajunul, Hoffman. Băieții mei au familii la care trebuie să meargă.
   - Fac tot ce pot să ajung cât mai repede!
   Soarele apune și e întuneric complet. Derapez, alunec, mașina rupe crengi ale copacilor care atârnă, încărcate de zăpadă. Mașina alunecă din nou și e gata să mă scoată de pe drum. Rabla asta de rahat o să mă ucidă într-o bună zi.
   Conduc pe cât de repede pot, știind că trebuie să ajung la Thatcher înainte ca detectivul Hammill s-o facă. Omul ăla este complet imprevizibil.

COLIN

             Ajunul Crăciunului

    În după-amiaza asta m-am dus în oraș și i am mai dat un telefon lui Dan. Totul e gata stabilit. Ne-a zis că se va întâlni cu noi pe 26, în Milwaukee. Asta e tot ce-a reușit să facă. Tipul nu era să conducă până la mama dracului în Grand Marais, ne-a spus asta clar.
   Este cadoul meu de Crăciun pentru ea, o surpriză pe care o să i-o fac mâine. Vom pleca la apus și vom conduce toată noaptea. E cel mai sigur așa. Îi sugerez lui Dan să ne întâlnim la Grădina zoologică. Un loc public liniștit. Deschis de Crăciun. Am analizat planul în minte de o mie de ori.
   Vom lăsa mașina în parcare. Ea se va ascunde pe lângă cușca maimuțelor. Eu mă voi întâlni cu Dan la lupi. Mă voi reîntâlni cu ea după ce Dan va pleca, când voi fi sigur că nu suntem urmăriți. De acolo, cel mai scurt drum spre Canada este prin Windsor, Ontario. Vom conduce spre Windsor, și de acolo cât mai departe, cât ne vor ajunge banii de benzină.
   Am destul cât să ajungem până acolo. Și, apoi, totul se va termina. Vom trăi cu pseudonimele alese. Îmi voi lua un serviciu.
   L-am pus pe Dan să facă o carte de identitate falsă și pentru maică-mea și, când voi putea, o voi lua și pe ea, cumva. O să-mi dau seama cum trebuie să procedez.
   Eu știu că e ultima noastră noapte în cabana asta veche și împuțită. Mia nu știe încă. Îmi iau la revedere în secret de la locul ăsta.
   Mâine e Crăciunul. Îmi amintesc că, pe când eram mic, plecam de acasă devreme în dimineața de Crăciun. Luam un dolar și doi cenți din borcanul cu mărunțiș pe care-l țineam în hol. Mă duceam la brutăria din colț. De Crăciun, era deschisă doar până la prânz. Ne prefăceam că este o surpriză, deși niciodată nu era. Mama rămânea în pat până ce mă auzea strecurându-mă afară.
   Niciodată nu mă duceam direct la brutărie. Trăgeam cu ochiul, pe geam, în casele altor copii de prin vecini, ca să văd ce cadouri au primit de Crăciun. Mă uitam o vreme la fețele lor fericite, zâmbitoare, apoi îmi ziceam să-i ia dracu’ și mă avântam prin zăpadă, restul drumului.
   Clopoțeii de la gâtul renilor agățați de ușa brutăriei îmi anunțau sosirea, și eram întâmpinat de aceeași vânzătoare bătrână care lucra acolo de cel puțin o sută de ani. În decembrie, purta o căciulă roșie de Moș Crăciun și mă întâmpina cu Ho, ho, ho. Ceream două croasante cu ciocolată, fiecare costând cincizeci și unu de cenți, și ea le punea într-un pungă albă de hârtie. Când mă întorceam acasă, maică-mea mă aștepta cu două căni de ciocolată fierbinte. Ne luam împreună micul dejun și ne prefăceam că este o zi ca oricare alta, nu Crăciunul.
   De data asta, mă uit pe geamul cabanei și văd numai zăpadă. Mă gândesc la maică-mea, mă întreb dacă e bine. Mâine va fi prima dată în treizeci și ceva de ani când nu mâncăm împreună un croasant cu ciocolată de Crăciun.
   Când o să pun mâna pe hârtie și un pix, o să-i scriu un bilet și o să-l pun la poștă în Milwaukee. O să-i scriu că sunt bine. O să-i spun că și Chloe este bine, doar ca să aibă și părinții ăia inutili ai ei ceva liniște.
   Dacă le pasă cât de cât. Pe când biletul va ajunge la mama, vom fi plecați din țară. Și, de îndată ce o să-mi dau seama cum, o s-o scot din țară și pe maică-mea.
   Chloe vine în spatele meu și mă cuprinde în brațe. Mă întreabă dacă îl aștept pe Moș Crăciun.
   Mă gândesc la ce aș schimba, dacă aș putea, și îmi dau seama că nu aș schimba nimic. Singurul meu regret e că nu-i și maică-mea aici. Dar nu pot face nimic în privința asta, fără a distruge ceea ce avem acum eu și Chloe. Într-o bună zi, totul o să fie bine. Așa îmi împac sentimentul de vină. Nu știu când sau cum. N-am idee cum îi voi trimite cartea ei falsă de identitate, fără să fiu prins, sau cum îi voi da bani pentru avion. Dar, într-o zi...
   Mă întorc și o iau în brațe, ridicând-o de jos. A slăbit și mai mult. Îi cad pantalonii de pe coapse. Când merge prin casă, și-i ține cu mâna. Are goluri în obraji. Ochii și-au pierdut din strălucire. Chestia asta n-ar mai fi putut oricum să dureze.
   - Știi ce-mi doresc anul ăsta de Crăciun?, o întreb.
   - Ce?
   - O lamă de ras.
  Îmi pieptăn mustața și barba cu degetele. Le urăsc. Mi se par dezgustătoare. Mă gândesc la toate chestiile care se vor îmbunătăți odată ce vom ieși din țară. Nu ne va mai fi atât de al dracului de frig. Vom putea face duș cu săpun adevărat. Voi putea să mă bărbieresc. Vom putea ieși în lume împreună. Nu va trebui să ne mai ascundem, deși vom avea nevoie de o eternitate până ce vom începe să ne simțim cât de cât în siguranță.
   - Mie îmi place barba ta, glumește ea și râde.
   Când râde, parcă toate bucățile întregului se așază la locul potrivit.
   - Mincinoaso, zic.
   - Bine, atunci îi vom cere lui Moș Crăciun să ne aducă două, spune ea.
   Îmi plimbă mâna de-a lungul picioarelor ei, acoperite de un puf moale.
   - Tu ce-ai vrea să-ți aducă? o întreb.
   - Nimic. Am tot ce îmi doresc, spune ea, fără să stea pe gânduri, apoi își lasă capul pe pieptul meu.
   - Mincinoaso, îi repet.
   Se trage deoparte și mă privește. Îmi spune că își dorește doar să arate bine, pentru mine. Să facă duș. Să se parfumeze.
   - Dar arăți bine, îi spun și nu o mint deloc.
   Îmi dă și ea același răspuns pe care i l-am dat eu - că sunt un mincinos. Zice că nu s-a simțit atât de respingătoare în viața ei.
   Îmi pun mâinile pe obrajii ei supți. E jenată și încearcă să îmi evite privirea, dar o forțez să se uite în ochii mei.
   - Ești frumoasă, îi repet.
   - Bine, bine, spune.
   Își trece degetele peste bărbia mea și zice:
   - Și mie chiar îmi place barba, să știi.
   Zâmbim și ne gândim că suntem chit.
   - Într-o zi, o să poți purta și parfum și tot tacâmul, îi promit.
   - Ok.
   Facem o listă cu lucrurile pe care ni le dorim. Să luăm cina la un restaurant. Să vedem un film. Chestii pe care restul lumii le face în fiecare zi nenorocită.
   Zice brusc că e obosită și dispare în dormitor. Știu că e tristă. Am vorbit despre viitor, dar în mintea ei așa ceva nu mai există. Nu mai crede că e posibil.
   Încep să ne adun lucrurile, dar o fac pe ascuns. Le pun deoparte, sub masa din sufragerie. Caietul ei de schițe și creioanele, banii care au mai rămas. Nu-mi ia mai mult de două minute să pun la un loc toate obiectele care contează. Nu-s prea multe. Ea e singurul lucru de care chiar am nevoie.
   Apoi, de plictiseală, cu un cuțit ascuțit, zgârii cuvintele Noi am fost aici pe marginea dulapului de lemn. Cuvintele îmi ies în zigzag, nu sunt deloc o capodoperă artistică. Îmi agăț haina deasupra scrijeliturii, ca ea să nu o vadă până ce nu va veni vremea să plecăm.
   Îmi amintesc prima noastră noapte în cabană. Îmi amintesc frica din ochii ei. Noi am fost aici, îmi spun, dar cei care pleacă sunt alți oameni.
   Privesc soarele cum apune. Temperatura scade și mai mult. Mai pun lemne pe foc. Urmăresc pe ceas minutele cum trec, unele după altele.
   Când simt că plictiseala e aproape să mă ucidă, mă apuc de pregătit cina.
   Supă de pui cu tăiței. Asta, îmi zic, e ultima dată în viața mea când mai mănânc supă de pui cu tăiței.
   Și apoi aud zgomotul.

EVE

          După

   A mai fost aici. Își dă seama de asta imediat.
   Mia spune că acolo era înainte un brad de Crăciun, dar acum a dispărut. Era un foc care trosnea mereu în șemineu, dar a dispărut și el.
   Mirosea complet altfel - acum se simte doar un miros de dezinfectant.
   Îmi spune că vede fragmente din ceea ce se poate să se fi întâmplat aici: conserve de supă îngrămădite în dulap, deși nu se mai văd acolo.
   Aude zgomotul făcut de apa care curge în chiuvetă și niște ghete grele târâte pe podeaua de lemn, deși noi nici nu ne mișcăm. Stăm cu spatele lipit de pereții de lemn și o observăm pe Mia cu nerăbdare și speranță.
   - Aud cum cade ploaia pe acoperișul cabanei și îl văd pe Canoe cum se furișează dintr-o cameră într-alta.
   Ochii ei urmează o traiectorie familiară de la sufragerie la dormitor ca și cum, chiar în acel moment, ar revedea pisica, deși cu toții știm că ea a rămas departe, la Ayanna și fiul ei.
   Apoi îmi spune că aude numele ei rostit de altcineva.
   - Mia? o întreb, iar ea dă din cap că nu - nu, nu Mia.
   - Chloe, îmi reamintește ea.
   Își atinge cu degetele lobul urechii, iar corpul ei pare să fie dintr-odată relaxat, după multă vreme. Mia zâmbește.
   Dar zâmbetul ei nu durează prea mult.

COLIN

              Ajunul Crăciunului

   Mama mi-a spus mereu că am urechi ca de liliac. Pot auzi orice. Nu-mi dau seama ce este zgomotul ăsta, dar mă face oricum să mă ridic de pe scaun.
    Sting lumina și în cabană se face întuneric beznă. Chloe începe să se agite în dormitor, încearcă să distingă ceva în întuneric. Mă strigă.
   Când nu-i răspund imediat, mă strigă din nou. De data asta este speriată.
   Trag draperiile la o parte. Lumina palidă a lunii mă ajuta să văd. Cred că sunt vreo 6-7 mașini de poliție, cu un număr dublu de polițiști.
   - La dracu’, zic.
   Las draperia să cadă. Alerg prin cabană.
   - Chloe. Chloe!
   Sare din pat. Adrenalina îi pulsează prin corp, în timp ce se luptă să-și alunge somnul. O trag din dormitor către hol, în partea unde nu sunt ferestre.
   Îi pot simți mâinile cum îi tremură. Mă ține de mană atât de strâns, încât unghiile ei îmi zgârie pielea.
   - Ce s-a întâmplat?
   Vocea îi tremură. A început să plângă. Știe ce se întâmpla.
   - Au ajuns aici, îi spun.
   - O, Doamne. Trebuie să fugim!
   Se repede în baie. Crede că ne putem strecura pe geamul de acolo și să scăpăm. Crede că putem fugi.
   - N-o să meargă, îi spun.
   Geamul de la baie este blocat, nu se deschide niciodată. Dar ea încearcă, oricum. O iau în brațe și o trag de lângă el. Am vocea relativ calmă:
   - Nu avem unde merge. Nu putem fugi.
   - Atunci, ne vom lupta cu ei, spune.
   Trece de mine. Încerc să evit ferestrele, deși sunt convins că întunericul din cabană ne face invizibili. Dar, oricum, e mai sigur așa.
   Plânge și spune că nu vrea să moară. Încerc să-i spun că sunt polițiștii, nenorociții de polițiști, dar nu ascultă un cuvânt din ceea ce spun eu. Tot repetă că nu vrea să moară. Ochii îi sunt plini de lacrimi.
   Crede că e Dalmar.
   Nu pot gândi limpede. Trag cu ochiul pe fereastră și îi spun încă o dată că nu avem unde merge. Nu ne putem lupta. Sunt prea mulți. N-o să meargă. Doar o să înrăutățească lucrurile.
   Dar, apoi, ea găsește pistolul în sertar. Știe cum să tragă cu el. Îl apucă cu mâinile care nu i se opresc din tremurat. Îi atașează încărcătorul.
   - Chloe, îi spun blând. N-o să fie bun la nimic.
   Dar ea își pune degetul pe trăgaci. Ambele mâini pe armă, una peste cealaltă. O ține strâns, așa cum am învățat-o.
   - Chloe! S-a terminat.
   - Te rog! îmi zice, printre lacrimi. Trebuie să luptăm! Nu putem lăsa să se termine așa.
   E înnebunită, sălbatică. Isterică. Dar, nu știu din ce motiv ciudat, eu sunt calm.
   Poate pentru că am știut de la început că vom ajunge la momentul ăsta.
   Trece o clipă. Îi privesc ochii. Sunt înfrânți, copleșiți. Plânge în continuare și îi curge nasul. Nu știu cât timp trece. Zece secunde. Zece minute.
   - O s-o fac eu singură, spune hotărâtă.
   E supărată că nu vreau s-o susțin. Mă uit cum îi tremură arma în mâini.
   Nu poate face asta, clar. Și, dacă va încerca, ar putea fi ucisă.
   Îi văd expresia întipărită pe față. Disperare.
   - O s-o fac singură, repetă.
   Dar n-o pot lăsa.
   Încuviințez din cap.
   - În regulă, spun.
   Mă întind și îi iau arma din mână.
   Nu pot lăsa lucrurile să se termine așa. Nu cu ea rugându-se de mine să-i salvez viața, și eu refuzând-o.
   Lumina unor lanterne puternice intră în cabană deodată și ne orbește.
   Stăm în fața ferestrei, complet expuși. Eu țin arma în mână, la vedere.
   Ochii mei sunt de data asta resemnați, ai ei sunt plini de teamă. Lumina puternică o face pe Chloe să se dea înapoi și îmi cade în brațe. Pășesc în fața ei, să o protejez. Ridic o mână să ne apăr de lumină.
   Mâna cu pistolul.

GABE

            Ajunul Crăciunului

   Hammill mă sună să-mi spună că băieții lui au fost descoperiți.
   - Ce vrei să spui? țip la el.
   - Ne-a auzit.
   - L-ai putut vedea?
   - E el, clar. Este Thatcher.
   - Nimeni să nu tragă! Nimeni să nu miște până ajung acolo! Mă auzi, la naiba?
   Zice că în regulă, dar știu bine că nu dă 2 bani pe ce tocmai i-am spus.
   - Am nevoie de el viu! îi spun, dar nu mă aude.
   Convorbirea are multe întreruperi. Hammill se aude ca și cum ar fi foarte departe, pe altă planetă. Zice că are cu el cel mai bun lunetist. Lunetist?
   - Să nu tragă nimeni! îi repet iarăși.
   Să pun mâna pe Thatcher e doar jumătate din misiunea mea. Cealaltă jumătate este să aflu cine l-a angajat.
  - Spune-le băieților tăi să stea liniștiți. Să nu tragă.
   Dar Hammill e prea ocupat să-și asculte propria voce, așa că nu mă aude. Spune că e întuneric ca naiba. Dar au lanterne. A văzut-o deja pe fată. Arată înfricoșată. Urmează o pauză, apoi Hammill zice:
   - Are o armă.
   Simt cum inima mi se îngreunează dintr-odată.
   - Să nu tragă nimeni, la dracu’!!!
   Descopăr cabana, ascunsă în mijlocul pădurii. Sunt un miliard de polițiști parcați în fața ei. Nu e de mirare că Thatcher i-a auzit.
   - O are pe fată.
   Când îmi dau seama că nu mai pot înainta cu mașina, cobor și o iau prin zăpadă. Picioarele mi se afundă și nu pot alerga pe cât de repede aș vrea.
   - Am ajuns! urlu în telefon.
   - Are pistolul!
   Arunc telefonul și continui să alerg. Îi văd, aliniați în spatele mașinilor, fiecare din ei așteptând să i se dea ordin să tragă.
   - Nu trageți! urlu pentru ultima oară, când sunetul distinct al unui focde armă mă oprește pe loc.

EVE

         După

   Nu sunt sigură ce m-aș fi așteptat să se întâmple la întoarcerea noastră la cabană. La aeroport, i-am enumerat lui Gabe toate scenariile îngrozitoare care îmi veneau în minte: că Mia nu-și va aminti nimic, că săptămânile de terapie vor fi aruncate pe fereastră, că asta îi va pune capac Miei.
   Cu toții o urmărim pe Mia în timp ce inspectează interiorul cabanei micuțe, aproape un bordei, în mijlocul pădurilor din Minnesota. Mia face înconjurul încăperilor. Amintirilor ei nu le ia mult să vină înapoi într-o cascadă, și când Gabe o întreabă pentru a mia oară dacă își amintește ceva, îmi dau seama că ar trebui în general să avem grijă ce ne dorim.
   Strigătul pe care îl scoate fiica mea este un sunet pe care nu l-am mai auzit niciodată. Cred că l-aș putea compara doar cu cel al unui animal care moare. Mia cade în genunchi în mijlocul camerei. Urlă, un limbaj de neînțeles, pe care îl auzim cu toții prima dată. Suspinele ei sunt neîmblânzite, o izbucnire de care nu știam că Mia este în stare. Încep și eu să plâng.
   - Mia. Iubito, murmur, dorindu-mi să o iau în brațe și să o îmbrățișez.
   Dar doctorița Rhodes mă avertizează să am grijă. Întinde mâna spre mine ca să mă rețină, nu mă lasă să o consolez pe Mia. Gabe se apleacă spre mine și spre psihiatră și ne șoptește că acolo, în acel loc de pe podea unde a îngenuncheat Mia isterică, cu mai puțin de o lună în urmă s-a aflat un cadavru însângerat.
   Mia se întoarce spre Gabe, cu furie în ochii ei albaștri atât de frumoși, și îi spune răstit:
   - L-ai omorât! Voi l-ați omorât!
   Repetă cuvintele astea la nesfârșit.
   Plânge și delirează, ne spune că vede sângele, sângele care se scurge din corpul lui lipsit de viață, sângele care pătrunde prin crăpăturile din podeaua de lemn. Vede pisica rupând-o la fugă, lăsând urme însângerate prin încăpere.
   Aude focul de armă cum rupe tăcerea din încăpere și sare ca arsă, retrăind totul din nou, chiar acum, aici, auzind geamul cum se sparge când glonțul trece prin el și bucățile de sticlă se împrăștie pe podea.
   Spune că îl vede prăbușindu-se. Îi vede articulațiile incapabile să-i mai susțină corpul, care se întinde pe podea. Își amintește că ochii lui la un moment dat n-au mai privit-o, iar membrele i s-au contorsionat în poziții ciudate. Era sânge pe mâinile ei și pe haine.
   - E sânge peste tot, suspină Mia cu disperare, trântindu-se pe jos.
   Doctorița Rhodes spune că Mia experimentează un episod psihotic.
    Împing mâna psihiatrei la o parte, nu doresc nimic altceva decât să-mi consolez fiica. Îmi croiesc drum spre ea, spre Mia, când Gabe mă apucă de braț și mă oprește.
   - Peste tot. Sânge roșu peste tot. Trezește-te! zbiară Mia la cineva invizibil de pe podea, în timp ce-și trage genunchii la piept și începe să se balanseze. Trezește-te! O, Doamne, trezește-te, te rog! Nu mă lăsa singură! Nu mă părăsi.

GABE

       Ajunul Crăciunului

   Nu sunt primul care intră în cabană. În mulțime, reperez fața dolofană a lui Hammill. Îl apuc de guler și-l întreb ce mama naibii a fost asta. Într-o zi oarecare, ar putea să mă caftească de să-mi meargă fulgii. Dar asta nu e o zi oarecare; azi, sunt un om care se poartă ca și cum ar fi posedat.
   - Ar fi omorât-o.
   Pretinde că Thatcher nu le-a dat de ales.
   - Așa zici tu!
   - Asta nu e jurisdicția ta, idiotule!
   Un puști care arată de numai 19, maxim 20 de ani, iese din cabană și zice:
   - Nenorocitul e mort.
   Hammill îi răspunde ridicând spre el degetul mare. Cineva aplaudă.
   Aparent, puștiul este lunetistul, un copil care habar n-are ce face. Îmi amintesc cum eram eu la nouășpe ani. Lucrul pe care mi-l doream cel mai mult pe lume era să pun mâna pe o armă. Acum numai gândul că va trebui s-o folosesc mă sperie până-n adâncul sufletului.
   - Care-i problema ta, Hoffman?
   - Aveam nevoie de el viu.
   Cu toții își croiesc drum înăuntrul cabanei. O ambulanță, cu sirena pornită, înaintează prin zăpadă. Văd luminile roșii și albastre sclipind, țipând parcă în noaptea întunecată. Când ajung, se chinuie să târască o targă prin zăpadă.
   Hammill îi urmează pe băieți înăuntru. Urcă repede scările și intră.
   Lanternele luminează încăperea, până când cineva are inspirația să aprindă veioza. Îmi țin respirația.
   Nu am mai întâlnit-o pe Mia Dennett în viața mea. Mă îndoiesc că ea măcar a auzit de mine. N-are nici cea mai vagă idee că, timp de 3 luni, ea a fost singurul meu gând, singurul sens, figura pe care o vedeam în spatele ochilor când mă trezeam, fața pe care o vedeam înainte să adorm.
    Iese din cabană, condusă de Hammill, care o ține atât de strâns încât ar putea la fel de bine ca Mia să poarte cătușe. E acoperită de sânge. E sânge pe mâinile ei, pe haine, chiar și în păr. I-a pătat câteva șuvițe de păr blond. Pielea îi este înfricoșător de albă, aproape translucidă în lumina lanternelor, pe care nimeni nu are bunăvoința de a le închide sau îndrepta în altă parte. Arată ca o fantomă, cu o expresie goală pe chip, luminile sunt aprinse, dar nu este nimeni acasă. Lacrimile îi îngheață pe obraji în timp ce coboară scările din fața cabanei, cu Hammill foarte aproape în spatele ei.
   - Eu primul, spune Hammill, în timp ce o conduce pe Mia departe de mine.
   Ochii Miei stăruie câteva secunde asupra mea. Ceea ce văd în ea este Eve, cu 30 de ani în urmă, înainte de James Dennett, înainte de Grace și Mia, înainte de mine.
   Hammill, nenorocitul dracului.
   L-aș stâlci în bătaie, dacă nu aș fi îngrijorat că asta ar speria-o și mai tare pe Mia. Nu-mi place deloc felul în care o atinge.
   Înăuntru, dau peste cadavrul lui Colin Thatcher întins într-o poziție nefirească pe podea. O dată sau de două ori pe vremea când eram polițist ce patrula pe străzi, am ajutat la ridicarea unui cadavru. Nu se compară cu nimic pe lume. Atingerea cărnii moarte - împietrită și rece chiar din secunda în care sufletul părăsește corpul. Ochii, fie că sunt deschiși sau închiși, își pierd orice urmă de viață.
   Ochii lui Colin sunt deschiși. Pielea îi este rece. E mai mult sânge decât am văzut vreodată.
   Îi închid ochii și îi spun în șoaptă:
   - Mă bucur să te întâlnesc în sfârșit, Colin Thatcher.
   Mă gândesc la Kathryn Thatcher în azilul ăla împuțit. Îi văd expresia de pe fața îngrozită când îi dau vestea.
   Băieții lui Hammill deja s-au pus pe treabă: fotografii de la locul crimei, colectare de amprente, căutare de dovezi.
   Nu știu ce impresie să-mi fac despre locul ăsta. Cu siguranță, nu este un cămin unde să poți trăi decent. Totul miroase îngrozitor. De fapt, nu știu la ce m-am așteptat. Aparate medievale de tortură? Lanțuri și bice? Cătușe? Tot ceea ce văd este un loc micuț, urât, cu un brad de Crăciun în mijloc. Pare atât de inofensiv, încât până și apartamentul meu este mai înfiorător decât cabana asta.
   - Ia uită-te la asta, îmi spune cineva, lăsând o geacă să cadă pe jos.
   Mă ridic în picioare. Sub geacă, în lemnul dulapului, cineva a scrijelit cuvintele Noi am fost aici.
   - Ce crezi despre asta?
   Îmi trec degetele peste cuvintele încrustate în lemn.
   - Nu știu.
   Hammill intră și el în cabană. Are vocea atât de stridentă, că ar putea scula și morții din morminte.
   - Fata e numai a ta, spune el, și îi dă un picior cadavrului de pe jos, să fie sigur că nu mai mișcă.
   - Ce ți-a spus? îl întreb, numai ca să fac conversație.
   În realitate, nu dau doi bani pe ce i-a spus Mia lui.
   - O să vezi și tu, zice.
   Are ceva în voce care îmi trezește interesul. Plus un zâmbet arogant, ca și cum ar ști ceva ce eu încă nu am habar.
   - E tare povestea, adaugă.
   Mă aplec asupra lui Colin Thatcher pentru o ultimă privire. E mort de-a binelea, lungit pe podeaua de lemn.
   - Ce naiba ai făcut? îl întreb.
   Fata stă în ușa ambulanței deschise, iar un asistent îi verifică semnele vitale. Au învelit-o cu o pătură groasa. Verifică atenți dacă nu cumva o parte din sângele de pe ea îi aparține. Ambulanța e înconjurată de liniște acum, lumina și sirena au fost oprite. Se aud doar oamenii vorbind, cineva râde.
   Mă apropii de ea. Se uită în gol, îl lasă pe asistent s-o consulte, deși tresare la fiecare atingere.
   - E tare frig aici, spun, și pe moment îi captez atenția.
   Are părul lung și îi cade pe față, acoperindu-i parțial ochii. Ceva greu de descifrat plutește în expresia feței ei – nu am idee ce înseamnă. Sânge uscat, înghețat, îi stă agățat de piele. Îi curge nasul. Scot o batistă din buzunar și i-o pun în mână.
   Nu mi-a mai păsat niciodată atât de mult de cineva pe care l-am întâlnit pentru prima oară.
   - Probabil ești extenuată. Trebuie să fi fost un chin prin ce ai trecut tu... O să te ducem acasă. Curând. Promit asta. Cunosc pe cineva care de abia așteaptă să-ți audă vocea.
   Fac o pauză, apoi continui:
   - Sunt detectivul Gabe Hoffman. Te-am tot căutat...
   Îmi este aproape imposibil să cred că e prima dată când ne întâlnim. Am senzația că o cunosc pe Mia mai bine decât îi știu pe jumătate din prietenii mei.
   Ochii ei se ridică spre ai mei pentru o secundă, apoi își găsesc drumul spre un sac gol pentru înfășurat cadavre, care este dus în interiorul cabanei.
   - Nu e nevoie să te uiți, îi spun.
   Dar nu se uită la sac, propriu-zis. Se uită la spațiul din jur. Pe lângă ea, mișună tot felul de oameni, vin și pleacă. Sunt majoritatea bărbați, o singură femeie. Unii fac în trecere referire la planurile de Crăciun: mers la biserică și apoi la cină cu socrii; stat până târziu pentru a asambla o jucărie complicată pe care nevasta a cumpărat-o online. Discuțiile obișnuite din timpul serviciului.
   În orice alt caz de răpire, i-aș felicita pe toți pentru cât de bine au lucrat. Dar ăsta nu este un alt caz.
   - Detectivul Hammill ți-a pus câteva întrebări. Și eu am unele, dar mai pot să aștepte. Știu că asta nu a fost... ușor pentru tine.
   Îmi trece prin minte să o mângâi pe păr sau să-i ating mâna, un gest simplu care s-o readucă din nou la viață. Are ochii pierduți. Își sprijină capul pe genunchi și nu spune nimic. Nici măcar nu plânge. Dar nimic din toate astea nu mă surprinde - este în stare evidentă de șoc.
   - Știu că a fost un coșmar pentru tine. Pentru familia ta. Atâția oameni au fost îngrijorați. Te vom duce acasă la timp pentru Crăciun. Promit. O să te duc chiar eu, spun.
   Imediat ce voi primi undă verde, o vom porni la drum, eu și cu Mia. O voi duce acasă, iar Eve o va aștepta cu brațele deschise, la ușă. Dar mai întâi trebuie să ne oprim la un spital pentru o examinare completă. Sper ca reporterii să nu fi aflat deja și să nu ne aștepte în parcarea spitalului cu camere de filmat, microfoane și o rafală de întrebări.
   Mia nu scoate niciun cuvânt.
   Mă gândesc să o sun pe Eve și s-o las pe Mia să-i dea vestea cea bună. Îmi vâr mâna în buzunar; unde mama naibii îmi e telefonul? Ah, bine. Probabil e prea mult, prea curând. Nu e pregătită. Dar Eve stă ca pe ace și așteaptă vești de la mine. În curând.
   - Ce s-a întrebat? aud într-un final vocea melodioasă a Miei.
   Evident, îmi spun. Totul s-a petrecut atât de repede. Se luptă să înțeleagă ce s-a întâmplat.
   - L-au împușcat. S-a terminat totul, îi răspund.
   - S-a terminat totul.
   Lasă cuvintele să-i cadă de pe limbă, în zăpadă.
   Ochii ei încearcă să cuprindă toată priveliștea. Privește în jur, ca și cum ar vedea totul pentru prima dată. O fi posibil ca asta să fie prima dată când iese din cabană?
   - Unde sunt? șoptește ea.
   Schimb o privire cu asistentul de la ambulanță, care ridică din umeri. Ei bine, la naiba, asta e mai mult treaba ta decât a mea, îi spun din privire.
   Eu prind oamenii răi. Tu ai grijă de ăia buni.
   - Mia, spun.
   Aud un telefon mobil sunând undeva departe. La naiba, seamănă după sonerie cu al meu.
   - Mia, încerc din nou.
   Arată speriată și zăpăcită când îi rostesc numele pentru a doua oară. Îl mai spun și a treia, pentru că nu-mi pot găsi cuvintele ca să continui. Ce s-a întâmplat? Unde sunt? Astea erau întrebări pe care eu mă gândeam să i le pun ei.
   - Ăsta nu e numele meu, spune cu o voce înceată.
   Asistentul își strânge lucrurile. Vrea să fie consultată și de un medic, dar pentru moment totul este în regulă. Sunt ceva semne de malnutriție. Răni pe cale de a se vindeca. Dar nimic care să ne îngrijoreze prea mult chiar acum.
   Înghit cu greu.
   - Sigur că e numele tău. Ești Mia Dennett. Nu-ți amintești?
   - Nu.
   Scutură din cap. Nu e ca și cum nu-și amintește. Mai degrabă, e convinsă că eu greșesc. Se apleacă spre mine, ca și cum se pregătește să-mi divulge un secret, și-mi zice:
   - Numele meu este Chloe.
   Detectivul Hammill trece pe lângă noi și scoate un sunet grețos, arogant.
   - Ți-am zis că e tare.
   Se strâmbă batjocoritor la mine, pe urmă latră spre băieți:
   - Haideți mai repede, să terminăm odată cu asta.

GABE

            După

   Când ajungem în oraș, la Grand Marais, ne cazăm la un hotel, un fel de han tradițional aproape de Lake Superior, cu un semn care spune că avem mic dejun inclus, chestie care mă atrage de prima dată. Zborul nostru e abia a doua zi dimineața.
   Doctorița Rhodes i-a dat Miei un somnifer care i-a tăiat filmul. Am dus-o în brațe până în camera mare, cu pat dublu, pe care o împarte cu Eve.
   Noi ceilalți am rămas pe hol, să vorbim.
   Eve este un ghem de nervi. Știa că ideea asta fusese o greșeală. Merge până într-acolo încât aproape că mă învinuiește pe mine, dar se oprește la timp.
   - Deși, mai devreme sau mai târziu, totul ar fi ieșit la iveală oricum, decide ea, dar nu-mi dau seama dacă într-adevăr crede asta sau o spune ca pe o scuză, ca să nu mă simt vinovat.
   Mai târziu, o să-i reamintesc detaliile răpirii. Nu Colin Thatcher a fost creierul operațiunii, nu a lui a fost ideea s-o răpească. Există cineva acolo care îi vrea răul Miei, care poate o caută, și avem nevoie de Mia pe cât de trează posibil, ca să-l prindem pe cel care a avut ideea asta. Trebuie să-i fi spus ceva Colin. Sigur i-a explicat despre ce a fost vorba.
   Eve se sprijină de peretele holului, tapetat în nuanțe pastel. Doctorița s-a schimbat într-o pereche de colanți și papuci. Și-a prins părul într-un coc strâns, care îi face fruntea sa pară enormă. Își ține brațele încrucișate în timp ce ne spune.
   - Se numește sindromul Stockholm. Victimele se atașează emoțional de răpitori. În timpul captivității, se leagă de aceștia și, când totul se termină, își apără agresorii și se tem de polițiștii care vin să le salveze. Nu este ceva neobișnuit. Vedem asta tot timpul. În situațiile de abuz domestic, în cele în care sunt abuzați copiii, în cazurile de incest. Sunt convinsă că ați auzit despre asta, domnule detectiv. O femeie sună la poliție și spune că soțul ei o bate, dar când poliția ajunge la ușa ei, se răzgândește și începe să-și apere soțul. Sunt câteva circumstanțe care ajută la dezvoltarea sindromului Stockholm. Mia trebuie să fi fost amenințată de agresorul ei, ceea ce știm că s-a întâmplat. Trebuie să se fi simțit izolată de restul lumii și să fi simțit că-l are doar pe el aproape.
   Știm că s-a întâmplat și asta. O altă condiție a sindromului este ca victima să fi simțit o imposibilitate de a evada din captivitate. Se înțelege de la sine că așa s-a întâmplat. Și, în final, domnul Thatcher ar fi trebuit să-i arate o minimă dovadă de umanitate, cum ar fi...
   - Să n-o lase să moară de foame, spun eu.
   - Exact, încuviințează doctorița.
   - Să-i dea haine cu care să se îmbrace. Adăpost, continui eu.
   Mi se pare că are sens.
   Dar Eve nu este de acord. Așteaptă până ce doctorița Rhodes ne spune noapte bună și se retrage, acolo unde nu ne mai poate auzi, și îmi spune:
   - L-a iubit.
   Are tonul ăla pe care-l au mamele care cred că știu tot despre copiii lor.
   - Eve, cred că...
   - L-a iubit.
   Nu am mai văzut-o pe Eve atât de sigură de ceva vreodată. Stă în cadrul ușii și o privește pe Mia cum doarme. O supraveghează așa cum se uită mamele la copiii lor nou-născuți.
   Eve doarme în pat cu Mia. Eu dorm pe fotoliu, deși am propria mea cameră. Dar Eve mă roagă să nu plec.
   Cine sunt eu să-mi dau cu părerea, îmi spun, în timp ce mă învelesc cu o pătură de rezervă. Nu știu mai nimic despre cum e să fii îndrăgostit.
   Niciunul dintre noi nu doarme.
  - Nu eu l-am ucis, îi reamintesc lui Eve.
   Dar nu contează. Pentru că cineva a făcut-o.

EVE

               După

   Pe toată durata zborului spre casă, Mia este absentă. Vrea să stea pe locul de la geam și își apasă fruntea de sticla rece. Nu răspunde când încercăm să îi vorbim, și din când în când o aud plângând. Îi văd lacrimile curgându-i pe obraji și căzându-i pe mâini. Încerc s-o consolez, dar se trage mai departe de mine.
   Am fost cândva îndrăgostită, atât de demult încât nu-mi mai pot aminti. Am fost vrăjită de acel bărbat frumos pe care l-am întâlnit într-un restaurant din oraș, acel bărbat carismatic care m-a făcut să mă simt de parcă aș păși pe nori. Acum, acel bărbat nu mai este, și tot ce a rămas în spațiul dintre noi sunt sentimente rănite și cuvinte urate. El nu a fost luat cu brutalitate de lângă mine. M-am îndepărtat eu ușor, atât de departe încât să nu mai pot vedea acea față frumoasă, tânără, și zâmbetul convingător. Și, cu toate astea, chiar doare.
   Doctorița Rhodes se desparte de noi la aeroport. Vrea s-o vadă pe Mia de dimineață. Împreună cu doctorița, am decis să creștem numărul de întâlniri la două pe săptămână. Tulburarea acută de stres este una, durerea pricinuită de moartea cuiva apropiat este alta.
    - E foarte mult de procesat pentru cineva, spune doctorița.
   O privim pe Mia, care își ține mâinile pe abdomen, ca și cum ar încerca să-l protejeze.
   Copilul nu mai e un inconvenient, ci o ultimă urmă a lui, a bărbatului, ceva care să-i amintească de el.
   Mă gândesc la ce i-ar fi făcut Miei avortul, dacă l-ar fi dus până la capăt. Cum ar fi distrus-o.
   Găsim mașina lui Gabe în parcare. S-a oferit să ne conducă până acasă. Se chinuie să ne ducă toate bagajele, nu mă lasă să îl ajut. Mia merge mai repede decât noi, așa că ne luptăm să ținem pasul cu ea. Vrea să fie departe de noi, cred, ca să nu fie nevoită să privească tristețea de pe chipul meu sau să se uite în ochii bărbatului despre care crede că l-a împușcat pe iubitul ei.
   Se urcă pe bancheta din spate și până acasă nu scoate niciun cuvânt.
   Gabe o întreabă dacă îi este foame. Nu răspunde.
   O întreb dacă îi este îndeajuns de cald. Mă ignoră.
   Traficul este rarefiat. Este o duminică mohorâtă, genul ăla de zi pe care de abia aștepți să-l petreci în pat. Radioul e deschis, cu volumul încet.
   Ușor, Mia adoarme, acolo, în spate. Îi văd părul nearanjat cum îi cade peste pomeții roz, încă amorțiți de frigul iernii. Pleoapele i se mișcă în somn, probabil visează. Încerc să înțeleg, să-mi fac ordine în sentimente - oare cum cineva ca Mia s-a putut îndrăgosti de Colin Thatcher.
   Apoi, ochii mei cad pe bărbatul care stă lângă mine, o persoană atât de diferită de James, încât situația este aproape comică.
   - Îl părăsesc, îi dezvălui, în timp ce ochii nu mi se dezlipesc de șoseaua din fața noastră.
   Gabe nu spune nimic. Dar, când mâna lui o apasă pe a mea, îmi transmite tot ceea ce este nevoie.
   Ne lasă la ușă. Se oferă să ne ajute mai departe, dar îl refuz, spunându-i că ne descurcăm.
   Mia își croiește drum în clădire fără să mă aștepte. Tăcuți, o lăsăm să o ia înaintea noastră. Gabe spune că se va întoarce de dimineață. Are ceva pentru ea.
   Apoi, când ușa grea se închide și Mia nu ne mai poate vedea, se apleacă să mă sărute, ignorând trecătorii care se grăbesc pe trotuarele aglomerate, pe lângă noi, taxiurile care trec în goană pe stradă. Îi pun o mână pe piept și-l opresc.
   - Nu pot, îi spun.
   Mă doare mai mult decât îl doare pe el și mă uit cum mă privește mirat, așteptând o explicație, ochii lui blânzi întrebându-se de ce, apoi treptat începând să dea din cap. Nu are nimic de-a face cu el. Dar e timpul să-mi stabilesc prioritățile. Au fost nesincronizate prea multă vreme.

          Mia îmi spune că mai întâi vine zgomotul de sticlă care se sparge. Îl vede luptându-se pentru o gură de aer. Este sânge peste tot și el întinde o mână spre ea, dar Mia nu poate face nimic altceva decât să se uite neputincioasă cum se prăbușește.
   Se trezește în patul ei, urlând. Până când ajung lângă ea, a căzut din pat, este pe podea, și vorbește cu cineva care nu e acolo. Îi șoptește numele.
   - Te rog, nu mă părăsi, spune, și apoi începe să răscolească așternutul de pat, căutându-l pe el.
   Aruncă pe jos pătura și smulge cearșafurile.
   - Owen! strigă.
   Apoi trece de mine, care stau în ușa dormitorului, și ajunge cu greu la baie, unde vomită.
   Așa se întâmplă în fiecare zi.
   În unele dimineți, grețurile nu sunt la fel de puternice. Dar acele zile, spune Mia, sunt cele mai grele. Când nu este preocupată de starea de greață, se gândește mereu că Owen a murit.
   Stau degeaba în pragul ușii, nu pot face nimic.
   - Mia, spun, apoi tac.
   Aș face orice ca să-i dispară durerea, să i-o alung. Dar nu este nimic ce aș putea să fac.
   Când este pregătită, îmi povestește despre ultimele momente din cabană, cum focurile de armă au sunat ca niște artificii. Despre cum s-a spart fereastra, sticla s-a împrăștiat pe jos, și aerul rece al iernii a pătruns înăuntru.
   - Zgomotul m-a îngrozit, și am încercat să disting ceva afară, înainte să-l aud pe Owen cum începe să horcăie. Mi-a strigat numele. Chloe. Se lupta pentru o ultimă gură de aer. Picioarele nu mai puteau să-l susțină. Nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat.
   Își scutură capul, retrăind momentul, așa cum a făcut-o deja de o sută de ori în mintea ei, și îmi pun o mână pe piciorul ei ca s-o opresc. Nu este nevoie să mai continue. Dar totuși o face. Face asta pentru că are nevoie, pentru că mintea ei nu mai poate ține doar în ea flashback-urile atât de dureroase. Sunt adunate în capul ei ca un vulcan gata să erupă.
   - Owen? strigă ea cu toată puterea, prinsă într-un moment care nu este cel prezent.
   Îmi povestește mai departe:
   - Pistolul îi cade din mână. Lovește podeaua. Întinde mâinile spre mine, ca și cum ar vrea să-l ajut. E sânge peste tot. A fost împușcat. Picioarele nu-l mai ascultă, nu-l mai pot susține. Încerc să-l prind, chiar încerc, dar este prea greu pentru puterile mele. Se prăbușește la pământ. Cad și eu, peste trupul lui. Owen! O, Doamne! Owen!!!
   Îmi spune că în acel moment și-a imaginat coasta Rivierei Italiene. Mia, în acel ultim moment, la asta s-a gândit. Vapoarele plutind leneșe pe Marea Ligurică, vârfurile abrupte ale Alpilor și Apeninilor. A văzut o căsuță rustică din piatră ascunsă printre dealuri, unde ei aranjau grădina, tundeau iarba, plantau flori, până când îi durea spatele. Ea și bărbatul pe nume Owen. Și-a imaginat că nu mai trebuiau să fie pe fugă. Erau acasă.
   În acel ultim moment, Mia a văzut copii alergând prin iarba deasă, ascunzându-se prin perdeaua de viță de vie. Aveau părul șaten închis, ca al lui, și ochii negri, tot ca el, și amestecau cuvinte în italiană printre cele englezești. Bambino și allegro și vero amore.
   Îmi povestește cum sângele îi țâșnea din corp. Cum se întindea pe podea, cum pisica alerga înnebunită prin cameră și lăbuțele ei lăsau în urmă pete de sânge pe lemn. Din nou, ochii Miei au pendulat prin camera de acum, ca și cum s-ar fi aflat chiar acolo, în momentul morții lui, deși pisica stă acum pe pervazul ferestrei ca și cum ar fi un bibelou de porțelan.
   Spune că el se lupta din greu să respire, lua guri mici de aer cu mult efort. Sângele se împrăștiase peste tot.
   - Ochii i-au devenit sticloși și nemișcați. Pieptul nu i s-a mai ridicat și coborât în ritmul respirației. L-am scuturat și l-am rugat să se trezească. Să nu mă părăsească. Deja nu mai mișca când ușa de la intrare s-a dat de perete. O lumină orbitoare și o voce masculină. Mi-au spus să mă îndepărtez de cadavru. Nu mă părăsi, te rog nu mă părăsi!
   Se trezește în fiecare dimineață strigându-i numele.
   Mia doarme în patul din dormitor. Eu îmi desfac canapeaua din sufragerie și dorm acolo, ca să-i fiu aproape. Refuză să tragă draperiile și să lase lumea de afară să-i pătrundă în cameră. Îi place tot mai mult întunericul, să își imagineze că este noapte pentru 24 de ore și să se lase prada depresiei. De abia reușesc s-o mai fac să mănânce.
   - Dacă n-o faci pentru tine, fă-o măcar pentru copil, o sfătuiesc.
   Îmi spune că este singurul motiv pentru care mai continuă să trăiască.
   Recunoaște, cu toată sinceritatea, că îi este aproape imposibil să continue să trăiască. Nu o spune când este complet lucidă, ci atunci când suspină, în culmea disperării. Se gândește la moarte, la toate modurile în care s-ar putea sinucide! Mi le enumeră. Îmi spun că n-o voi mai lăsa niciodată singură, nesupravegheată.
   Luni dimineață, Gabe a venit la noi cu o cutie cu lucruri pe care le-a recuperat de la cabană. Le-a pus deoparte, ca dovezi.
   - Mă gândeam să i le înapoiez mamei lui Colin, dar poate vreți și voi să aruncați o privire, ne-a zis.
   Spera ca Mia să-i acorde un armistițiu. S-a ales doar cu o privire plină de reproș din partea ei, în timp ce murmura, cum o face mereu, Owen.
   Când reușesc s-o scot mai mult cu forța din dormitor, stă și se uită absentă la televizor. Trebuie să fiu atentă la ce se uită. Știrile de seară o întorc pe dos, cu acele cuvinte repetate frecvent ca moarte, crimă, condamnați.
   Îi tot zic Miei că nu Gabe a fost cel care l-a împușcat pe Owen, dar ea spune că nu contează. Nu înseamnă nimic. Este mort. Nu-l urăște pe Gabe pentru asta. De fapt, nu simte nimic. Sufletul ei are doar un gol în interior, un gol care se întinde. Încerc să-i argumentez de ce poliția a făcut asta, vreau s-o fac să înțeleagă că ei nu-și doreau decât s-o protejeze. Ce au văzut ei în momentul ăla era un infractor cu o armă în mână și victima lui.
   Mai mult decât orice, Mia se învinuiește pe ea însăși. Zice că ea a fost cea care i-a pus arma în mână. Mormăie noaptea, în somn, că îi pare rău.
   Doctorița Rhodes îi vorbește despre etapele durerii cauzate de moartea cuiva apropiat - negarea și furia. Într-o zi, îi promite ea, va reuși să se împace cu pierderea suferită.
   Mia a desfăcut cutia pe care i-a adus-o Gabe și a scos din ea un hanorac gri închis. L-a apropiat de față; a închis ochii și l-a mirosit. Mi-a fost clar că are de gând să-l păstreze.
   - Mia, iubito, lasă-mă să-l spăl, am rugat-o.
   Mirosea groaznic, dar nu mi-a dat voie să i-l iau din brațe.
   - Nu, a insistat.
   Doarme îmbrăcată cu el în fiecare noapte, prefăcându-se că sunt brațele lui care o înconjoară și o strâng la piept.
   Îl vede peste tot. În vise, sau când este trează. Ieri am insistat să ieșim la o plimbare. Era o zi plăcută de ianuarie. Aveam nevoie de aer curat. Ne sechestrasem în apartament zile întregi. Făcusem curat, spălasem chiuveta, cada, îi curățasem plantele, tăind ceea ce se uscase. Ayanna se oferise să ne facă o parte din cumpărături - lapte, suc de portocale, flori, ceva care să-i aducă aminte Miei de toate lucrurile din lume care sunt vii.
   Ieri, Mia s-a strecurat într-o jachetă largă pe care a cules-o tot din cutia adusă de Gabe și am ieșit pe afară. La marginea scărilor, s-a oprit și a privit spre un loc imaginar de partea cealaltă a străzii. Nu am idee cât timp a stat uitându-se la locul ăla, în care ea vedea ceva ce pentru mine era absent, dar la un moment dat am apucat-o ușor de braț și i-am sugerat să mergem. Nu am reușit să-mi dau seama la ce se uita - nu era nimic acolo, doar o clădire cu 4 etaje, un bloc de apartamente, cu schele în partea din față.
   Iarna în Chicago este aspră. Dar, din când în când, Dumnezeu ne dă și câte o zi mai caldă, cu un pic de soare, care să ne reamintească că tot ce e rău vine și mai și trece. Trebuie să fie în jur de 10 grade când ieșim la plimbarea sugerată de mine, genul ăla de zi în care adolescenții ies afară, într-un acces de teribilism, în tricouri cu mânecă scurtă sau în pantaloni trei sferturi, uitând că în octombrie ne zgribuleam când aveam temperaturile astea.
   Ne plimbam pe străzile lăturalnice, pentru că acolo era mai puțin zgomot. Auzeam miezul orașului, zumzetul lui, în apropiere. Mia își țâra picioarele. Când să dăm colțul înspre Waveland, Mia și un tânăr au dat unul peste altul. Aș fi putut să previn ciocnirea, dacă nu aș fi fost cu ochii lipiți de o decorațiune de Crăciun care atârna la un balcon, complet nelalocul ei lângă zăpada care începea să se topească, amintind de primăvară.
   Bărbatul de care se ciocnise Mia era arătos, cu o șapcă de baseball trasă pe ochi, cu privirea în asfalt. Mia nu era deloc atentă pe unde mergea.
  Imediat după ciocnire, începuse să plângă.
   Bărbatul nu înțelegea ce se întâmplă.
   - Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău, spusese el.
   L-am rugat să nu se îngrijoreze, nu fusese vina lui.
   Șapca pe care o purta bărbatul era identică cu cea pe care Mia o găsise în cutia de la Gabe, șapcă pe care a pus-o lângă ea, pe pat, și care nu s-a mai mișcat de acolo.
   Durerea și grețurile provocate de sarcină o trimit la baie de 3-4 ori pe zi.
   Gabe a venit pe la noi și în după-amiaza asta, hotărât să ajungem la o concluzie, odată pentru totdeauna. Până azi, se mulțumise cu vizite scurte, doar cu scopul împăcării. Dar acum îmi amintește că a rămas o amenințare acolo, ceva necunoscut care poate lovi, iar polițiștii care ne supraveghează clădirea în care locuim nu vor putea să rămână acolo mereu. A luat-o pe Mia la o discuție. S-au așezat împreună pe canapea.
   - Povestește-mi despre mama lui, spune ea.
   Chestia asta poartă un nume. Fiecare dă ceva, ca să-l mulțumească și să-l împace pe celălalt.
   Apartamentul Miei este mic, aproape cât o cutie. Are sufrageria, cu un televizor micuț și canapeaua. Mia întinde canapeaua când cineva vrea să rămână peste noapte. Am lustruit baia de o mie de ori, dar tot nu mi se pare îndeajuns de curată. Cada este înfundată - se umple de fiecare dată când îmi fac duș. Bucătăria e doar pentru o persoană; două nu încap. Nu poți sta în spatele frigiderului când se deschide ușa, fără să fii împins cu totul în cuptor. Nu are robot de spălat vasele. Caloriferul cu greu încălzește camera. Luăm cina pe canapea, pe care nu ne mai obosim s-o strângem, din moment ce în fiecare noapte o folosesc pe post de pat.
   - Kathryn... începe Gabe.
   Stă înghesuit pe o margine a canapelei. De zile bune, Mia tot întreabă de mama lui Colin. Nu am știut ce să-i spun, mai mult decât că Gabe s-ar putea să aibă răspunsurile. N-am întâlnit-o până acum pe femeie, deși în numai câteva luni vom fi amândouă bunici ale aceluiași copil.
   Este o femeie foarte bolnavă. Are Parkinson într-un stadiu avansat.
   Dispar în bucătărie și mă prefac că spăl vasele.
   - Știu, îi spune Mia.
   - E cât de bine poate fi cineva în situația ei. Doamna Thatcher trăiește acum într-un azil pentru bătrâni - nu putea avea grijă de ea de una singură.
   Mia îl întreabă cum a ajuns bătrâna la azil. Din ce știa de la Colin - Owen - mama lui locuia în propria ei casă.
   - Eu am dus-o acolo.
   - Tu? se miră Mia.
   - Da, eu, mărturisește Gabe. Doamna Thatcher avea nevoie de îngrijire constantă.
   Asta îi aduce o bilă albă lui Gabe, în ochii Miei.
   - Își făcea mereu griji pentru mama lui.
   - Avea și motive. Dar acum este bine, o asigura Gabe. Am dus-o și la înmormântare.
   Gabe face o pauză, pentru ca Mia să se obișnuiască cu ideea. Mi-a povestit și mie Gabe despre înmormântare.
   S-a întâmplat la câteva zile după ce Mia s-a întors acasă. Eram absorbite de primele întâlniri cu doctorița Rhodes și încercam să-mi dau seama cum să fac ca bâzâitul frigiderului să n-o mai sperie din rărunchi pe Mia. Gabe decupase un necrolog din ziarul de Gary și mi-l adusese. Mi-a mai adus și o amintire de la înmormântare, o fotografie a lui, alb-negru.
   La acea vreme, fusesem scandalizată de ideea că individul avusese o înmormântare atât de decentă. Aruncasem fotografia în foc, uitându-mă cum flăcările îi înnegreau fața. Mă rugasem ca același lucru să i se întâmple și bărbatului care murise, să ardă în iad.
   Mă opresc din ceea ce mă prefac că aș face și aștept să aud plânsul Miei, dar el nu vine. Fiica mea este liniștită.
   - Ai fost la înmormântare?
   - Am fost. A fost frumoasă. Pe cât de frumoasă putea fi...
   Imaginea lui Gabe, în ochii ei, crește tot mai mult. Face salturi uriașe, chiar. Detectez o schimbare în vocea fiicei mele. Nu mai e plină de groază și dezgust. Se înmoaie, pierde puțin din defensivă. Eu, pe de altă parte, stau în mijlocul bucătăriei, cu o farfurie de ceramică în mână, și-mi amintesc cum îmi dorisem ca bărbatul pe care-l iubise Mia să ardă în flăcările iadului. Încerc să mă căiesc acum pentru acele sentimente.
   - Coșciugul a fost...
   - Închis. Dar au fost multe fotografii cu el. Și foarte mulți oameni. L-au iubit mai mulți oameni decât a știut vreodată.
   - Știu, șoptește Mia.
   Se lasă tăcerea. Mai multă tăcere decât pot eu suporta, îmi șterg mâinile ude pe materialul pantalonilor. Când trag cu ochiul la ce se întâmplă în sufragerie, îl văd pe Gabe așezat foarte aproape de Mia, iar ea își ține capul pe umărul lui. Un braț al lui Gabe stă pe talia ei. Mia plânge încet.
   Aș vrea să mă bag și eu în scena asta, să-i dau umărul meu pe care să plângă. Dar nu îndrăznesc.
   - Doamna Thatcher se va muta cu sora ei, Valerie. Va avea parte de îngrijire medicală ca să țină sub control boala.
   Mă ascund la loc în bucătărie și mă prefac că nu trag cu urechea.
   - Ultima dată când am văzut... erau ceva speranțe pentru ea.
   Gabe face o pauză, după care spune:
   - Povestește-mi cum ai ajuns acolo, în cabana aia.
   Mia spune că astea sunt chestiile ușor de explicat.
   Îmi țin răsuflarea. Nu știu dacă vreau să aud asta. Îi spune lui Gabe tot ceea ce știe, că Owen fusese angajat să o găsească și să o predea unui bărbat de care ea nu a auzit niciodată. Dar Owen nu putuse să o facă, așa că o dusese într-un loc unde crezuse că amândoi aveau să fie în siguranță. Trag aer adânc în piept. O dusese într-un loc unde crezuse că ea va fi în siguranță. Poate că nu fusese un nebun, la urma urmei.
   Mia spune ceva despre o răscumpărare. Spune că are ceva de-a face cu James.
   Am apărut în sufragerie, de unde pot auzi. Când Mia amintește numele lui James, Gabe se ridică brusc, nervos, de pe canapea și începe să măsoare cu pașii încăperea.
   - Știam eu! repetă iar și iar.
   Mă uit la copilașul meu, cum stă pe canapea cu ochii umflați de plâns, și mă gândesc că tatăl ei a avut puterea s-o protejeze de toate astea. Ies în fugă din apartament, găsind consolare în aerul înghețat al iernii. Gabe mă privește neputincios când plec, știind că nu ne poate consola pe amândouă deodată.
   Când Mia merge să se culce, noaptea, o aud răsucindu-se în așternut.
   O aud plângând și rostindu-i numele. Stau în fața ușii dormitorului ei, dorindu-mi să fac ceva ca totul să dispară, dar știind că nu pot, că nu am cum. Gabe spune că nu există nimic ce aș putea face. Doar să fii acolo pentru ea, îmi zice.
   Mia îmi spune că ar putea încerca să se înece în cadă.
   Că și-ar putea tăia venele cu un cuțit din bucătărie.
   Că și-ar putea băga capul în cuptor.
   Că ar putea sări de pe bloc.
   Că ar putea să se așeze în fața trenului, noaptea.

GABE

                    După

   Fac rost de un mandat și mă duc să percheziționez vila judecătorului.
   Este nervos la culme. Un polițist vine cu mine și încearcă să calmeze situația, dar judecătorul Dennett e pornit rău pe mine. Îmi spune că, atunci când îmi voi da seama că nu e nimic de găsit și voi pleca cu mâna goală, va trebui să-mi caut o nouă slujbă.
   Dar chestia e că nu plec cu mâna goală. După cum se dovedește, găsim trei scrisori de amenințare ascunse printre dosarele judecătorului, pe care le ține într-un sertar încuiat. Scrisori care îi cer bani pentru răscumpărare. Scrisorile spun că Mia a fost răpită. În schimbul eliberării ei, răpitorii îi cer judecătorului o căruță de bani. Dacă nu va fi de acord cu condițiile, răpitorii amenință să-l dea în vileag că a luat mită 350 de mii de dolari, în 2011, pentru a închide ochii în fața unui caz de evaziune fiscală.
   Șantaj.
   Ne ia ceva timp, interviuri peste interviuri, îmi pun la bătaie toată experiența mea ca detectiv și într-un final reușim să identificăm unul dintre pionii cheie ai încercării nereușite de răscumpărare, în persoana lui Dalmar Osoma, un bărbat somalez care a pus la cale tot acest plan diabolic. Trimitem o echipă să-l aresteze pe acest Osoma.
   M-aș bate singur pe spate, felicitându-mă, dacă aș ajunge cu mâna până acolo. Dar nu ajung. În schimb, îl las pe polițistul cu care am lucrat s-o facă.
   În ce-l privește pe judecătorul Dennett, în mod ironic, el este cel care rămâne fără slujbă. Este dat afară din barou. Și asta e doar cea mai mică dintre grijile lui. Momentan, își așteaptă procesul pentru obstrucționarea justiției și ascunderea unor dovezi esențiale. În paralel, este cercetat pentru acuzațiile de luare de mită. Sunt convins că e vinovat, bag mâna în foc pentru asta. De ce altfel ar fi ascuns scrisorile alea în dosare, gândindu-se că nimeni nu va da niciodată peste ele?
   Îl iau la întrebări, înainte să fie trimis la închisoare.
   - Ai știut. Ai știut tot timpul. Ai știut că a fost răpită.
   Ce fel de om îi face asta propriului său copil?
   Vocea lui abundă de egoism, dar, pentru prima dată, detectez în ea și o urmă de vinovăție:
   - La început nu, n-am știut.
   Este închis într-o celulă, la secție. Judecătorul Dennett în spatele gratiilor - o imagine la care am visat încă de când drumurile noastre s-au întâlnit. Stă pe marginea patului și se holbează la vasul de wc de lângă el, știind că mai devreme sau mai târziu va trebui să se pișe în fața noastră, a tuturor.
   E prima dată când am senzația că judecătorul chiar este sincer.
   Spune că, la început, a fost convins că Mia este ascunsă pe undeva, făcând ceva ce n-ar trebui. Îi stătea în fire.
   - Mai fugise de acasă de atâtea ori, zice.
   Apoi au început să vină scrisorile. Nu a vrut să afle nimeni că este corupt, că a acceptat mită toți anii aceia. Ar fi fost exclus din barou. Dar, recunoaște el, și pentru o secundă chiar îl cred, nu și-a dorit nici să i se întâmple ceva rău Miei. Avea de gând să plătească răscumpărarea, ca s-o elibereze, dar și ca să-i facă să tacă. A cerut o dovadă că Mia este în viață. Nu i-au oferit niciuna.
   Pentru că, spun eu, nu o aveau pe Mia.
   Colin Thatcher o avea. Colin Thatcher îi salvase cel mai probabil viața.
   - Am presupus că este moartă, spune judecătorul.
   - Și?
   - Dacă era moartă, nimeni nu trebuia să știe ce am făcut, recunoaște cu o modestie pe care nu aș fi așteptat-o din partea lui.
   Modestie și remușcare? Îi părea rău pentru ce a făcut?
   Mă gândesc la toate zilele când a stat în aceeași încăpere cu Eve, la toate nopțile în care a împărțit patul cu ea, și în tot timpul ăsta el crezuse că fiica lor era moartă.
   Eve a înaintat actele pentru divorț și, când îi va fi acordat, va intra în posesia a jumătate din averea judecătorului. Sunt destui bani cât să înceapă o nouă viață, ea și Mia.

EPILOG

    MIA
    După

   Stau în biroul întunecat, față în față cu doctorița Rhodes, și îi povestesc despre noaptea aia.
   Ploaia cădea fără încetare, grea, iar eu și Owen stăteam pe întuneric și ascultam răpăitul ei pe acoperișul cabanei. Îi povestesc doctoriței cum ieșisem împreună pe afară, adunasem lemne pentru foc, și cum ploaia ne udase la piele înainte să apucăm să intrăm în cabană.
   - Aia a fost noaptea în care ceva s-a schimbat între Owen și mine. A fost noaptea în care am înțeles de ce eram acolo, cu el. Că nu încerca să mă rănească, îi explic psihiatrei, amintindu-mi cum mă privise cu ochii lui negri și serioși, și-mi spusese: Nimeni nu știe că suntem aici. Dacă ar ști, ne-ar omori. Pe mine și pe tine. Dintr-odată, devenisem parte a ceva și eu, nu mai eram la fel de singură cum fusesem întreaga viață. Mă salva. Și atunci s-a schimbat totul.
   Sunt multe lucruri pe care i le spun doctoriței Rhodes, despre cabană, despre viețile noastre acolo, despre Owen.
   - L-ai iubit? mă întreabă.
   Îi spun că da, l-am iubit. Ochii mi se umplu de durere și doctorița îmi întinde un șervețel pe deasupra mesei de cafea care stă între noi. Mi-l duc la ochi și încep să plâng.
   - Spune-mi ce simți, Mia, mă roagă, iar eu îi spun cum îmi este dor de el, cum îmi doresc ca amintirile să nu se fi întors și eu să fi rămas în întuneric, complet neștiutoare că el murise.
   Dar, bineînțeles, e mai mult decât atât.
   Sunt lucruri pe care n-o să i le pot spune niciodată psihiatrei.
   Îi pot spune cum tristețea mă bântuie zi de zi, noapte de noapte, dar nu-i pot vorbi niciodată despre vina pe care o simt. Știu fără dubii că eu l-am pus pe Owen acolo în cabană, eu i-am dat pistolul. Dacă i-aș fi spus adevărul, ne-am fi putut gândi la un plan. Ne-am fi putut da seama împreună ce să facem. Dar în acele prime minute, în acele prime zile, am fost prea speriată să-i spun adevărul, de teamă pentru că nu știam cum avea să reacționeze, ce avea să-mi facă. Mai târziu, n-am mai putut să-i spun adevărul de teamă că va schimba lucrurile între noi.
   Nu ar mai fi fost bărbatul care să mă apere de tatăl meu și de Dalmar.
   Chiar dacă eu știam că totul este o înșelătorie.
   Mi-am petrecut întreaga viață căutând disperată pe cineva care să aibă grijă de mine. Și, în final, apăruse.
   Nu voiam să pierd asta.
   Îmi trec o mână peste burtă și simt copilul mișcându-se. Afară, dincolo de geamurile afumate, a venit vara. Căldura și umezeala care te împiedică să respiri. În curând, va veni pe lume copilul, un talisman de la Owen, și nu voi mai fi singură niciodată.

    Este o imagine pe care o am mereu în minte.
   Sunt în școala generală și vin acasă într-o zi cu o lucrare la care am luat A, pe care mama o agață mândră de ușa frigiderului cu un magnet - Bee Happy, o albină cam penibilă - pe care i l-am cumpărat cu un Crăciun în urmă. Tata vine acasă și vede lucrarea agățată acolo. Își aruncă dezinteresat un ochi pe ea, după care îi spune maică-mii: Profesoara aia de engleză ar trebui concediată. Mia e destul de mare ca să știe diferența dintre „there” și „their”, nu crezi, Eve? apoi folosise lucrarea mea ca suport pentru pahar și, înainte ca eu să ies din încăpere, am văzut apa curgând pe foaie și întinzând cerneala.
   Aveam 12 ani.
   Mă gândesc din nou la acea zi de septembrie, când intrasem în barul întunecos. Era o vară frumoasă indiană, dar în bar era întuneric și pustiu, așa cum de altfel ar și trebui să fie un bar la ora două după-amiaza. Doar patronii stăteau tăcuți la o masă și își înecau necazurile în shot-uri de whisky. Locul era foarte puțin vizibil din stradă, o ușă ascunsă pe colțul unei clădiri din cărămidă, cu graffiti foarte colorat. Muzica se auzea încet, pe fundal. Johnny Cash. Nu eram prea aproape de casa mea sau de locurile pe care le frecventam de obicei, ci departe spre sud și vest, în Lawndale, și observasem pe măsură ce mă apropiam de bar că eram singura persoană albă din cartierul acela. La bar erau așezate scaune înalte, iar rafturile pline cu sticle de băuturi alcoolice se aliniau la perete.
   Atmosfera era intoxicată de fum gros, care se ridica spre tavan, făcând locul cețos și opac. Ușa de la intrare era deschisă și proptită cu un scaun, dar până și aerul proaspăt al zilei de toamnă ezita să intre, parcă temându-se de necunoscut. Barmanul, un tip chel, dar cu cioc, dăduse din cap spre mine și mă întrebase ce vreau să beau.
   Am cerut o bere și mi-am croit drum spre fundul barului, către o masă apropiată de toaleta bărbaților, unde îmi spusese el că va fi. Când am dat cu ochii de el, parcă am simțit dintr-odată că mi se îngustează gâtul și nu mai pot respira. Ochii îi erau negri, așa cum este cărbunele, pielea neagră și cauciucată, ca roțile mașinilor. Era trântit pe fotoliu, cu o bere în față.
   Purta o haină de camuflaj, de care nu avea neapărat nevoie într-o zi caldă ca aceea. Jacheta pe care o purtasem eu mi-o dădusem jos și mi-o legasem în jurul taliei, pentru că îmi era cald.
   L-am întrebat dacă el este Dalmar și m-a privit pentru un minut, ochii lui negri ca antracitul încercând să pătrundă dincolo de pielea mea, de părul meu, să înțeleagă cu cine avea de-a face și cât de hotărâtă eram.
   Mi-a inspectat și corpul și îmbrăcămintea - cămașa, blugii, geanta atârnată de gât, jacheta prinsă în jurul taliei.
   Niciodată nu mai fusesem atât de hotărâtă să fac ceva pe cât fusesem atunci.
   Nu îmi răspunsese dacă era sau nu Dalmar, ci mă întrebase ce aveam pentru el. Când începuse să vorbească, îmi dădusem seama că avea o voce joasă, baritonală, și că ținea foarte mult la accentul african pe care-l purtase cu el. Probabil că nu ar fi renunțat la acesta nici cu prețul vieții.
   M-am așezat pe scaunul aflat de partea cealaltă a mesei și am constatat că era un tip masiv, mult mai mare decât mine, mâinile lui, cu care luase grăbit plicul pe care-l scosesem din geantă și-l pusesem pe masă, erau de două ori mai mari decât ale mele. Era negru, negru ca ursul cu blana cea mai neagră, ca pielea negru albăstrui a balenei ucigașe, un animal de pradă care nu-și avea rival. Știa, pe când stătea vizavi de mine, la masa simplă și ieftină, că el era în vârful lanțului trofic, în timp ce eu eram o biată algă.
   Mă întrebase cum putea avea încredere în mine, cum ar fi putut să știe că nu-mi bat joc de el.
   Îmi adunasem toate resursele de curaj pe care le găsisem și-l întrebasem, la rândul meu, încercând să nu clipesc:
   - De unde aș putea ști eu că nu sunt trasă pe sfoară?
   Râsese cu îndrăzneală și într-un mod destul de tulburător, apoi spusese:
   - A, da. Dar, vezi tu, este o diferență. Nimeni nu-l trage pe sfoară pe Dalmar.
   Și știusem atunci cu certitudine că, dacă ceva ar fi mers prost, Dalmar m-ar fi ucis fără să ezite.
   Dar nu îmi dădusem voie să-mi fie frică.
   A scos hârtiile din plic: dovezile pe care le aveam în posesia mea de mai bine de șase săptămâni, așteptând să mă hotărăsc ce să fac cu ele.
   Să-i spun maică-mii despre asta sau să merg la poliție părea prea ușor, prea banal. Trebuia ceva mai elaborat, o pedeapsă îngrozitoare care să se potrivească unei infracțiuni oribile. Să fie dat afară din barou nu compensa faptul că a fost un tată mizerabil, dar să piardă o sumă considerabilă de bani, plus pătarea definitivă a reputației, asta da, se apropia ceva mai mult. O pedeapsă mai corectă nu-mi venise în minte.
   Dovada nu fusese chiar ușor de descoperit. Asta e sigur. Dădusem din întâmplare peste niște hârtii încuiate într-un sertar din biroul lui, într-o noapte când el o târâse pe mama la o cină cantabilă, la Navy Pier, și dăduse 500 de dolari pentru a sprijini o organizație non-profit a cărei misiune era să îmbunătățească sistemul de educație a copiilor săraci. Mi se păruse absurd - cinic, chiar - având în vedere ce părere avea el despre propria mea carieră.
   Am ajuns la ei acasă în seara aia, cu Purple Line-ul până la Linden și, de acolo, cu un taxi. M-am prefăcut că am nevoie de un calculator, deoarece al meu e stricat. Mama mi l-a oferit pe al ei, cel vechi și încet, și m-a invitat să rămân peste noapte, pentru că ei oricum ieșeau în oraș. Am zis ok, dar nu am rămas. Am adus cu mine o sacoșă, de dragul aparențelor, dar și pentru că era perfectă pentru a aduna dovezile pe care intenționam să le găsesc.
   Câteva ore mai târziu, după ce disecasem pe toate părțile biroul lui taică-miu, chemasem un taxi care mă dusese acasă, unde mă aștepta un computer perfect funcțional. Acolo am început să cercetez ceea ce găsisem în biroul lui, ca să-mi transform suspiciunile în dovezi imposibil de combătut.
   Nu mă gândisem la luare de mită, la început, de fapt nu mă gândisem la ceva anume. Căutam orice. Taxe neplătite, falsificare de semnături, hărțuire, mărturii false. Dar am descoperit că primise bani pentru a da o sentință nedreaptă. 350.000 de dolari livrați într-un cont de care nimeni nu știa, o factură pe care o ținea într-un plic sigilat, dintr-un sertar încuiat.
   Norocul meu fusese că dădusem peste cheie într-o cutie antică de ceai, pe care un om de afaceri chinez i-o dăruise în urmă cu mulți ani. Cheia era acolo, printre frunzele de ceai sfărâmate. Micuță, argintie și perfectă.
   - Cum vom face asta? îl întrebasem pe bărbatul așezat în fața mea.
   Dalmar.
   Nu aveam idee cum să-l numesc. Un asasin. Un ucigaș plătit. Până la urmă, asta era ceea ce făcea. Numele lui îmi fusese sugerat de un vecin dubios, care tot avea conflicte cu legea. Poliția venea de multe ori la ușa lui, în miez de noapte. Era genul de persoană care nu se mai oprea din vorbit și căreia îi plăcea să se laude cu tot ce făcea controversat, în timp ce urca scările până la etajul al treilea, unde locuia.
   Prima dată când eu și Dalmar am vorbit la telefon - un apel scurt, la un telefon cu plată de la colțul străzii, ca să stabilim întâlnirea - mă întrebase în ce fel îmi doresc să-l ucidă pe taică-miu. I-am spus că nu, nu ăsta este planul, n-o să-l omorâm.
   Ceea ce plănuisem pentru taică-miu era de departe mult mai rău. Să aibă reputație proastă, să fie demonizat, să trăiască printre răufăcătorii pe care chiar el îi trimisese la închisoare - astea, pentru tata, erau cu mult mai rele decât moartea. Erau iadul pe pământ.
   Dalmar mi-a spus că vrea 60 de procente; mie îmi rămâneau patruzeci. Am dat din cap, încuviințând, pentru că nu eram în poziția de a negocia. Și 40% din suma cerută pentru răscumpărare erau o grămadă de bani, oricum. Optzeci de mii de dolari, mai exact. O donație anonimă către școala la care lucram era ceea ce aveam în minte, când mă gândeam cum îi voi folosi.
   M-am pregătit din timp, repetând detaliile în minte. Ca totul să pară autentic, nu voi dispărea pur și simplu. Era nevoie ca în urma mea să rămână ceva dovezi, pentru investigația care avea să ia naștere - martori, amprente, înregistrări video. Nu am vrut să știu cine, ce și când va face.
   Trebuia să existe și un element surpriză, de care eu să n-am habar, care să-mi legitimeze comportamentul: o femeie îngrozită, într-o răpire diabolică în vederea răscumpărării. Găsisem și un apartament într-un bloc izolat, unde aveam să mă ascund, în timp ce profesioniștii, Dalmar și ai lui, se ocupau de tot.
   Ăla fusese planul, oricum.
   Dalmar mi-a dat niște bani cu care am plătit în avans 3 luni de chirie pentru acel apartament-ascunzătoare, și am depozitat acolo sticle cu apă, fructe la conservă, carne congelată, pâine, astfel încât să nu fie nevoie să ies vreodată din ascunzătoarea mea. Am cumpărat prosoape de hârtie și hârtie igienică, coli de desen și creioane astfel încât să am acolo tot ce aș fi putut avea nevoie. Odată ce răscumpărarea ar fi fost plătită și, cu toate astea, tatăl meu dat în vileag, eu aș fi fost găsită de poliție în acel apartament, legată de un scaun, cu un căluș în gură.
   Răpitorul meu ar fi fost dispărut, de negăsit.
   Dalmar voise să știe pe cine urma să ia ostatic, pe cine avea să țină până la primirea recompensei.
   M-am uitat în ochii lui negri, șerpești, la capul lui ras și la cicatricea care-i tăia obrazul pe diagonală. Mi-am imaginat cum o macetă tăiase adânc prin exteriorul lui vulnerabil, creând cu acea ocazie un om imposibil de atins în interior.
   Ochii mei au dat roată barului, ca să mă asigur că nu suntem urmăriți.
   Toți erau bărbați, cu excepția unei chelnerițe pe la vreo douăzeci și ceva de ani, îmbrăcată în blugi și într-un tricou prea strâmt. Cu toții, în afară de mine, erau negri. Un tip așezat pe scaunul înalt de la bar alunecase, fiind beat, și apoi se împleticise spre toaleta bărbaților. L-am urmărit cum a trecut pe lângă noi și a mers în continuare pana ce a intrat pe ușa din lemn greoi, apoi ochii mei s-au întors să-i întâlnească pe cei ai lui Dalmar - serioși și neiertători.
   - Pe mine.

                                        SFÂRȘIT

           „Să râzi întotdeauna atunci când poți. Este un medicament ieftin.”

                       Lord Byron

Fata cea bună, Mary Cubica

 .............................................................

5-6

                  Îi dau voie să ia în stăpânire canapeaua.

   Dorm pe fotoliu, două nopți la rând. M-aș simți mai confortabil în pat, dar nu vreau să fiu atât de departe de ea. Jumătate din noapte tusea ei mă ține treaz, deși ea reușește cumva să doarmă printre reprizele în care am senzația că-și scuipă plămânii. Cel mai des o trezește nasul înfundat, imposibilitatea de-a respira.
   Nu știu cât este ceasul când îmi spune că are nevoie la baie. Se ridică mai întâi în fund, apoi își face curaj și se ridică în picioare. După cum merge, pot să-mi dau seama că o doare tot corpul.
   Nu face nici măcar 10 pași, că se și prăbușește.
   - Owen, reușește să șoptească.
   Întinde o mână spre perete, dar nu apucă să se sprijine de el, și se rostogolește pe podea.
   Nu cred că m-am mișcat atât de repede niciodată până acum. N-am reușit s-o prind, dar i-am apucat capul și am împiedicat-o să se lovească de dușumeaua de lemn.
   Nu e intrată în baie de mult, câteva clipe, maxim. O aud de acolo strigându-mă Jason. Crede că sunt el. Aș putea să mă enervez, dar în loc de asta o ridic în picioare, îi trag chiloții și o ajut să facă pipi. Apoi o car înapoi la canapea, o întind pe ea și o învelesc.
   M-a întrebat la un moment dat dacă am o iubită. I-am spus că nu. Că am încercat o dată, dar nu mi s-a potrivit.
   O întreb despre prietenul ei. L-am întâlnit pe holul băii și l-am detestat din prima clipă. E genul ăla de jegos care vrea să pară dur. Se crede mai bun decât toți ceilalți, dar în realitate e laș. E fix genul lui Thomas Ferguson, care mi-ar permite să-i pun fetei pistolul la tâmplă.
   O privesc cum doarme. Aud hârâitul plămânilor, tusea care încearcă să scoată ceva dinăuntrul ei. Îi ascult respirația rapidă și mă uit cum pieptul i se ridică și se lasă.
   - Ce vrei să știi?, mă întrebase, când adusesem vorba despre prietenul ei.
   Dintr-odată, nu mai aveam chef să vorbesc despre asta.
   - Nimic, am spus. Nu contează.
   - Să știi că te cred. Ce mi-ai spus.
   - Ce anume?
   - Că l-ai mituit. Te cred.
   - Pe bune?
   - Nu mă surprinde, zice ea.
   - De ce spui asta?
   Ridică din umeri.
   - Pur și simplu.
   Știu că nu mai putem continua asta. Îmi dau seama că îi e din ce în ce mai rău cu fiecare zi care trece. Știu că are nevoie de antibiotice, că fără ele ar putea chiar să moară. Doar că habar n-am ce să fac mai departe.

EVE

       După

   Cu siguranță, nu e deloc bine să fie singură acum. Ies repede din casă imediat ce James se întoarce fără fiica noastră. Nimic nu e mai important pe lume pentru mine decât Mia. Sunt convinsă că stă chiar acum singură într-o intersecție, părăsită de taică-su, și sigur nu are bani sau alte resurse ca să ajungă înapoi acasă.
   Urlu la el, înainte să plec. Cum a putut să-i facă asta copilului nostru?!
   A lăsat-o să iasă din cabinetul doctoriței, singură, să se avânte în ziua rece de ianuarie, știind atât de bine că în starea în care este nu-și poate pregăti singură nici micul dejun, darmite să ajungă de una singură acasă. Și mai are și tupeul să spună că ea este cea încăpățânată. Că Mia nu e deloc rațională când vine vorba despre copilul ăla nenorocit. Zice că fiica mea a refuzat să meargă cu avortul până la capăt, că a părăsit cabinetul doctoriței imediat cum asistenta i-a strigat numele.
   James merge cu pași grei în birou și trântește ușa. Nu observă valiza pe care o am cu mine și pe care am tras-o pe scări, înainte să ies din casă.
   Se pare că am subestimat-o. Până când eu am reușit să smulg cheile mașinii din mâna lui James și am înconjurat clinica unde lucrează doctorița de multe, multe ori cu mașina, în căutarea ei, Mia a ajuns în siguranță în propriul apartament și și-a pus la încălzit o supă la conservă.
   Îmi deschide ușa, iar eu îi cad în brațe, strângând-o la piept cât de tare pot. Stă în picioare, în holul acestui apartament micuț care i-a fost mult timp casă. A trecut mult de când nu a mai dat pe aici, totuși. Plantele se agață cu ultimele lor puteri de viață, pe trei sferturi ofilite, și praful s-a așternut peste tot. Are un miros de casă nouă, așa cum miros locurile în care nimeni nu a mai stat o vreme. Calendarul lipit pe frigiderul din bucătărie a rămas desfăcut la luna octombrie, cu o fotografie de toamnă, cu frunze roșii și portocalii. Robotul telefonic bipăie; trebuie să fie vreo mie de mesaje acolo care așteaptă răspuns.
   E înghețată, cuprinsă de frig după ce a așteptat un taxi și până la urmă a mers pe jos. Spune că n-a avut niciun bănuț la ea, ca să poată lua unul.
   E frig ca naiba și în apartament. Și-a îmbrăcat hanoracul ei preferat peste o bluză subțirică.
   - Îmi pare rău, atât de rău, îi tot repet.
   Dar am senzația că Mia și-a mai revenit. Mă ține de mână și mă întreabă ce s-a întâmplat, iar eu îi povestesc despre James. Mi se pare că eu sunt pe cale să o iau razna, eu sunt cea care se dezintegrează. Îmi ia valiza din mână și o duce în dormitor.
   - Atunci, o să stai aici, îmi spune.
   Mă așază pe canapea și mă învelește cu o pătură, apoi se întoarce în bucătărie, ca să-și termine supa. Supă de pui cu tăiței, îmi zice, pentru că e mâncarea care îi amintește de casă.
   Mâncăm împreună supa, și apoi îmi spune ce s-a întâmplat în cabinetul doctoriței. Își trece o mână peste abdomen și se așază pe un scaun, strânsă ca un ghem, cu picioarele dedesubt.
   Totul mergea așa cum fusese plănuit. Se lăsase deja convinsă și era doar o chestiune de timp până când lucrurile aveau să fie rezolvate.
   James stătea lângă ea, citind o revistă destinată avocaților, așteptând să le vină rândul. În numai câteva minute, doctorița rusoaică avea s-o scape de copil.
   - Dar era acolo și un băiețel, împreună cu mama lui, îmi spune. Băiatul avea vreo 4 anișori. Mama lui, tăcută lângă el, avea burta de mărimea unei mingi de baschet. Copilul se juca cu mașinuțele printre picioarele scaunelor din sala de așteptare. Vrum, vruuum, vruum... A dat cu mașinuța la un moment dat peste picioarele lui James, și mizerabilul de tata i-a azvârlit-o cât colo cu piciorul încălțat în pantoful lui scump, fără ca măcar să-și ridice ochii din revistă. Apoi am auzit-o pe mama băiețelului, îmbrăcată în salopeta ei simpatică de blugi, și simțindu-se evident prost pentru că băiatul deranjase. Vino aici, Owen, îl strigase ea. Copilul alergase la ea, i se cățărase pe burtă și îi spusese Bună, bebelușule! frățiorului sau surioarei lui, care se afla acolo.
   Se oprește să tragă o gură puternică de aer în piept, după care continuă:
   - Owen. Nu mi-am dat seama pe moment ce însemna, dar știam că are o semnificație importantă. Nu-mi puteam lua ochii de la băiețel. Owen, m-am auzit spunând cu voce tare, și atât copilul, cât și mama lui m-au privit atent.
   James o întrebase pe Mia ce dracu’ făcea, iar ea a avut în acel moment un sentiment de déjà vu. Ca și cum mai fusese o dată în același loc. Dar ce însemna asta?
   Mia se aplecase spre copil și îi spusese că îi plăceau mașinuțele lui. El fusese încântat și se oferise să-i mai arate și altele, dar mama lui răsese și spusese: Oh, Owen, nu cred că vrea să le vadă acum, dar Mia chiar voia.
   James începuse să bombăne și îi ceruse să-i dea băiatului jucăriile înapoi. Dar ea ar fi făcut orice numai să fie lângă puștiul ăla. Felul în care suna numele lui îi crease o stare ciudată, ca și cum dintr-odată îi era mai greu să respire.
   Owen.
   - Am luat în mână una dintre mașinuțe, un camion roșu, și i-am spus cât de mult îmi place, apoi i l-am pus pe cap și el a râs. M-a anunțat că urmează să aibă un frățior curând. Oliver.
   Apoi, asistenta apăruse în pragul ușii și o strigase pe nume. James se ridicase în picioare, dar ea continuase să stea pe scaun. Taică-su îi dăduse un ghiont și-i zisese că era rândul ei. Asistenta îi strigase din nou numele. O privise în ochi - știa că ea este.
   James o strigase oricum de mai multe ori. Încercase s-o ridice de un braț, apoi se așezase în fața ei, ca să-i zică vreo două, ceva tipic pentru James. Îi reamintise că era rândul lor să intre.
   Mia îmi spune:
   - Mama lui Owen îl strigase și m-am văzut întinzând mâna și răvășindu-i părul creț, și nu-mi dau seama care era mai înspăimântat, tata sau mama puștiului, dar băiatului îi plăcuse să-l ciufulesc și îmi zâmbise, așa că i-am zâmbit și eu. Am luat cele două mașinuțe și i le-am pus înapoi în mână, după care m-am ridicat de pe scaun.
   James suspinase: Slavă Domnului, era și timpul!
   Numai că nu era timpul. Mia se întinsese să-și apuce haina și îi șoptise: Nu pot face asta. Pornise de-a lungul coridorului. El fugise după ea, evident, plin de critici și amenințări. O somase să se răzgândească, dar ea n-o făcuse. Nu avea habar ce însemnau toate astea. Owen. Nu știa de ce numele îi trezise atâtea sentimente.
   Tot ceea ce știa era că nu venise vremea ca bebelușul ei să moară.

COLIN

        Înainte

   E două noaptea când mă trezește din somn țipătul ei. Mă ridic din fotoliu și o văd arătând cu degetul la ceva din întunecimea încăperii, ceva ce doar ei i se pare că este acolo.
   - Mia, îi spun.
   Dar ea continuă să privească spre ceva inexistent, din întuneric.
   - Mia! îi zic, de data asta mai tare.
   Încerc să-mi păstrez cumpătul, deși mă sperie ca naiba s-o văd uitându-se în gol. Are ochii în lacrimi și sunt fixați pe ceva. Mă întind spre veioză și o aprind, numai ca să mă liniștesc, să mă asigur că suntem doar noi în cabană. Apoi mă las în genunchi în fața canapelei. Îi iau capul în mâini și o forțez să se uite la mine.
   - Mia! o strig cu putere.
   De data asta, se rupe din transă.
   Îmi spune că era un bărbat la ușă, cu o macetă și cu o bandană roșie legată în jurul capului. E isterică. Delirează. Mi-l descrie în cele mai mici amănunte, îmi spune că are până și o gaură în cracul drept al pantalonilor. Un bărbat negru, cu o țigară în colțul buzelor. Dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este căldura pe care i-o emană pielea, când îi apăs palma pe față. Ochii ei exagerat de lucioși, atunci când într-un final se uită la mine. Capul îi cade pe umărul meu și începe să plângă.
   Las apa să curgă în cadă până ce aproape este plină. Nu am niciun fel de medicamente. Nu am ce să-i dau ca să-i scadă temperatura. Este prima dată când mă bucur că apa de la robinet nu se poate încălzi cine știe ce. E destul de călâie totuși cât să nu-i provoace hipotermie și în același timp îndeajuns de rece cât să-i mai scadă febra.
   O ajut să se ridice în picioare. Își sprijină toată greutatea pe mine și o duc așa până la baie. Se așază pe capacul veceului, iar eu îi scot șosetele. Tresare când picioarele ei desculțe ating podeaua rece.
   - Nu, mă roagă ea.
   - O să fie bine, încerc s-o conving.
   E o minciună.
   Opresc apa și spun că o s-o las singură, dar se întinde și mă apucă de mână, cu putere.
   - Nu pleca, zice.
   Mă uit cum, cu o mână care îi tremură, încearcă să-și desfacă nasturele pantalonilor kaki. Devine tot mai slăbită și se apucă de chiuvetă, ca să nu se prăbușească. Tot nu a reușit să-l desfacă. Pășesc spre ea și îi desfac eu nasturele. O așez pe marginea căzii și îi trag jos pantalonii. Îi scot și colanții pe care îi are pe dedesubt și îi trag hanoracul peste cap.
   Plânge în timp ce se scufundă în cadă. Lasă apa rece s-o cuprindă cu totul și își trage genunchii mai aproape de piept. Apoi, își lasă capul pe genunchi, iar părul i se împrăștie pe deasupra apei. Îngenunchez lângă cadă. Iau apă în mâinile făcute căuș și o torn acolo unde nu a ajuns, unde nu i-a atins pielea. Înmoi în apa rece un burete și i-l țin pe ceafă. Nu se poate opri din tremurat.
   Încerc să n-o privesc. Încerc să nu mă uit la corpul ei, să o privesc doar în ochi, în timp ce ea mă roagă să continui să vorbesc, orice ca să nu se gândească la cât de frig îi este. Încerc să nu-mi imaginez chestiile pe care nu le pot vedea. Să nu mă gândesc la pielea ei palidă și la curbura spatelui. Încerc să nu mă holbez la părul ei lung care plutește pe apă.
   Îi povestesc despre o doamnă care locuiește pe culoar cu mine.
   Această femeie de șaptezeci și ceva de ani care mereu reușește să se încuie pe afară când iese să ducă la ghenă gunoiul, în capătul culoarului.
   Îi spun despre maică-mea, cum l-a tăiat pe taică-miu din toate fotografiile de familie. Pozele de la nuntă le-a băgat în robotul de tăiat hârtia. M-a lăsat să păstrez o singură fotografie a lui. Dar, după ce n-am mai vorbit cu el, am folosit-o pe post de țintă pentru tras cu arma.
   Îi spun că, pe când eram copil, îmi doream să ajung să joc în NFL. La primire, ca Tommy Waddle.
   Îi mărturisesc că maică-mea m-a învățat să dansez foxtrot. Dar nu m-a văzut nimeni făcând asta. Duminicile, când are zile bune, pune Frank Sinatra și ne învârtim prin cameră. Am devenit mai bun ca ea la dans, evident. A învățat și ea de la părinții ei. Nu existau prea multe distracții pe vremea în care a crescut ea. Vremuri grele. Îmi spunea mereu că nu știu cu adevărat ce înseamnă să fii sărac, chiar și în acele nopți în care mă înghesuiam într-un sac de dormit, pe bancheta din spate a mașinii noastre.
   Îi zic fetei că, dacă ar fi după mine, aș locui undeva într-o cabană asemănătoare cu asta, într-un loc uitat de Dumnezeu. Orașul nu e pentru mine, tot furnicarul ăla de oameni.
   Ceea ce nu-i spun este cât de frumoasă era în prima seară. Cum am privit-o stând singură în acel bar, ușor ascunsă de lumina slabă și de fumul de țigară. Am privit-o mai mult decât ar fi fost nevoie, doar din pură plăcere. Nu-i spun cum lumina lumânării îi făcea chipul să strălucească, cum fotografia pe care o primisem nu era îndeajuns de flatantă. Nu-i spun nimic din toate astea. Nu-i mărturisesc cum mă face să mă simt atunci când se uită la mine, sau cum îi aud vocea noaptea, în visele mele, spunându-mi că mă iartă. Nu-i spun că îmi pare rău, deși chiar îmi pare.
   Nu-i spun că mi se pare atât de frumoasă, chiar și atunci când o văd privindu-se în oglindă și fiind dezamăgită de imaginea de acolo.
   A obosit de la atâta tremurat. Văd cum i se închid ochii și începe să moțăie. Îi apăs o mână pe frunte. Febra i-a mai scăzut. O trezesc și o ridic în picioare. O înfășor într-un prosop aspru și o ajut să pășească peste marginea căzii. O îmbrac în cele mai călduroase haine pe care le pot găsi, apoi îi șterg cu prosopul părul ud. Stă pe canapea, aproape de foc. E pe cale să se stingă, așa că arunc câteva bețe peste el. Înainte s-o pot înveli cu o pătură, a și adormit, dar mai tremură din când în când chiar și în somn. Mă așez lângă ea și mă chinui să rămân treaz.
   Îi privesc pieptul, cum se înalță și coboară, și așa știu că este încă vie.

    În Grand Marais este cel puțin un cabinet medical. Îi spun că trebuie să mergem. Încearcă să se împotrivească.
   - Nu putem, zice.
   Dar îi spun că trebuie s-o facem.
   Îi reamintesc că o cheamă Chloe. Fac tot ce pot ca să ne deghizăm, cât de cât. Îi spun să-și prindă părul la spate în coadă, chestie pe care n-o face niciodată. Pe drum, intru într-un magazin cu de toate și iau o pereche de ochelari pentru citit. Îi zic să și-i pună. Nu îi stau perfect, dar merg. Eu port șapca mea cu Sox.
   Îi spun că vom plăti cu banii jos. Nu avem asigurare. O instruiesc să nu vorbească mai mult decât este necesar. Să mă lase pe mine să discut. Nu avem nevoie decât de o blestemată de rețetă.
   Conduc prin Grand Marais vreo 30 de minute înainte să mă hotărăsc asupra unui doctor. Îi aleg după nume. Kenneth Levine suna prea pompos. E probabil genul care se uită la știri în fiecare seară, adoarme la ele. Dau peste o policlinică, dar conduc mai departe - prea mulți oameni adunați acolo. Văd un cabinet stomatologic, unul de ginecologie. Mă hotărăsc într-un final pentru o tipă doctoriță pe care o cheamă simplu Kayla Lee. Are parcarea goală, poate că ăsta e argumentul decisiv. Are o mașină mică, sport, parcată în spate. Nu e prea potrivită pentru vremea asta cu zăpadă. Îi spun Miei că nu avem nevoie de cel mai priceput medic din oraș, doar unul care să poată scrie o rețetă.
   O ajut să traverseze parcarea.
   - Ai grijă, îi zic.
   Asfaltul e acoperit cu o pojghiță alunecoasă. Patinăm până la ușa cabinetului. Mia nu poate scăpa de tusea aia idioată, deși m-a mințit și mi-a spus că se simte mai bine.
   Cabinetul e la etajul doi, deasupra unui centru xerox. Intrăm și mergem repede spre scările înguste. Spune că e minunat să fie într-un loc unde e cald. E raiul. Mă întreb dacă ea chiar crede în rahaturile de genul ăsta.
   La intrare e o femeie care stă în spatele unui pupitru, una în vârstă care fredonează un colind idiot. O așez pe Mia pe un scaun. Își ascunde nasul într-un șervețel și-l suflă cu putere. Recepționera ridică ochii spre ea și oftează:
   - Sărăcuța...
   Iau formularul și mă așez lângă Mia, pe un scaun. Îi întind hârtiile și mă uit la ea atent în timp ce le completează, își amintește că o cheamă Chloe, dar când ajunge la numele de familie se blochează.
   - Hai, lasă-mă pe mine, îi spun.
   Îi iau pixul din mână. Mă vede trecând numele Romain pe foaie.
   Inventez o adresă. Las spațiu liber când vine vorba despre asigurare. Duc formularul la femeia în vârstă și-i spun că plătim numerar. Apoi mă întorc la Mia, mă așez lângă ea și o întreb dacă e bine. O apuc de mână.
   Degetele mele se împletesc cu ale ei, o strâng ușor și îi zic:
   - O să fie bine.
   Se gândește că jucăm teatru, de dragul recepționerei, dar ceea ce nu știe ea este că n-aș putea juca teatru în niciun fel, sunt un actor jalnic.
   Femeia ne conduce într-o cameră și începe să îi ia Miei tensiunea și pulsul. Camera este micuță și pe pereții colorați sunt desenate animale.
   - Tensiunea e foarte mică. Pulsul mare, temperatura... uf, mare-mare. Sărăcuța, zice din nou.
   Ne anunță că doctorița va veni imediat s-o consulte. N-am idee cât timp așteptăm. Fata stă pe colțul mesei și se uită la leii și tigrii de pe pereți, în timp ce eu patrulez prin cameră. Vreau să ies naibii de aici. Cred că îi spun asta de cel puțin trei ori.
   Doctorița Kayla Lee bate la ușă și apoi intră. E brunetă, nu blondă, așa cum mă așteptam. Să fiu sincer, sperasem să fie o pițipoancă blondă și naivă.
   Vorbește tare și i se adresează Miei ca și cum ar fi un copil de 3 ani. Se așază pe un taburet, aproape de Mia.
   Mia tușește, încearcă să-și curețe gâtul ca să poată vorbi. E varză. Dar poate faptul că se simte în halul ăsta o ajută să ascundă că e speriată rău.
   Doctorița întreabă dacă ne-a mai consultat și înainte. Mia nu-și găsește cuvintele, așa că i-o iau înainte. Sunt surprinzător de calm.
   - Nu. Suntem pacienți noi, îi zic.
   - Bun. Așadar, ce se întâmplă, - se uită pe fișă - dragă Chloe?
   Mia pare din ce în ce mai epuizată de călătoria până aici și de întreaga situație. Nici nu se poate uita la doctoriță. Sunt convins că doctorița își poate da seama că hainele noastre miros a murdărie, haine pe care le-am purtat în fiecare zi, așa că noi nu mai putem simți mirosul. Mia tușește, iar tusea îi seamănă cu lătratul a zece terrieri care se luptă înăuntrul ei. E răgușită, iar vocea ei pare că o să se piardă de tot foarte curând.
   - Tușește așa de vreo 4 zile, spun. Febră și frisoane, pe lângă asta. I-am spus că trebuia să venim la dumneavoastră încă de vineri după-amiaza, dar n-a vrut. A zis că e doar o răceală.
   - Te simți obosită?
   Mia dă din cap. Îi spun doctoriței că Mia e mai mult leșinată, ațipește tot timpul. Femeia își notează toate astea într-un caiet.
   - Ai vomitat?
   - Nu.
   - Ai avut diaree?
   - Nu.
   - Lasă-mă să arunc o privire, spune doctorița și îi bagă imediat o lanternă micuță în ochi, apoi în nas, în urechi.
   O pune să zică ahhh și îi pipăie gâtul. Ia stetoscopul și îi ascultă plămânii.
   - Inspiră adânc, îi spune doctorița Lee.
   În spatele lor, continui să patrulez prin cameră. Doctorița o ascultă cu stetoscopul în diferite locuri, atât pe spate, cât și pe piept. O roagă să se întindă. O ascultă mai mult pe piept, în timp ce respiră.
   - Mda. Suspectez o pneumonie. Fumezi?
   - Nu.
   - Ai avut cumva astm?
   - Nu.
   Trec în revistă desenele de pe pereți. O girafa plină de pete. Un leu a cărui coamă arată ca gulerele alea pentru căței, care li se pun când nu se pot abține să se tot lingă. Un pui de elefant albastru, care arată de parcă tocmai a fost fătat.
   - Aud o grămadă de secreții în plămânii tăi. Pneumonia este o inflamare a plămânilor, cauzată de o infecție. Fluidul blochează căile respiratorii. Ceea ce începe la fel ca o răceală se poate croniciza și iată cu ce te alegi, spune ea, luând în sfârșit stetoscopul de pe pieptul Miei.
   Doctorița miroase puternic a parfum. Vorbește tare, ca să acopere tusea Miei.
   - Tratamentul se face cu antibiotice, spune ea.
   Ne înșiră o listă de posibilități. La naiba, doar scrie-ne o rețetă și să terminăm cu asta.
   - Dar mai înainte aș vrea să confirm diagnosticul cu o radiografie pulmonară.
   Miei îi dispare din obraji și puțina culoare pe care a avut-o până acum. Sub nicio formă nu o să călcăm într-un spital.
   - Apreciez eforturile dumneavoastră, dar... o întrerup.
   Pășesc spre doctoriță, destul de aproape cât să o pot atinge. Sunt mai masiv decât cele două femei la un loc, dar nu mă folosesc de asta ca s-o fac să se răzgândească.
   Am da peste zeci de oameni într-un spital. Poate mai mulți. Nici nu mă gândesc...
   Mă forțez să zâmbesc și îi spun că, din păcate, momentan sunt între joburi. Nu avem asigurare de sănătate. Nu-mi pot permite să dau două sau trei sute de dolari pe o investigație amănunțită, care include și radiografii.
   Apoi, Mia începe să tușească atât de puternic, încât ne gândim că o să vomite. Doctorița umple un pahar cu apă și i-l întinde. Își privește pacienta cum se luptă să ia o gură de aer.
   - Bine, spune ea.
   Scrie într-un final nenorocita aia de rețetă și iese imediat din cameră.
   Dăm din nou peste ea pe hol, când ne îndreptăm spre ieșire. Este aplecată deasupra pupitrului, scrie ceva în dosarul pacientei Chloe Romain. Halatul îi atârnă până deasupra cizmelor de cowboy, din piele. Sub el poartă o rochie urâtă. În jurul gâtului își ține înfășurat stetoscopul, ca pe o bijuterie.
   Aproape am ajuns la ușă, când ne oprește și spune:
   - Sunteți siguri că nu ne-am mai văzut? Nu știu de ce, dar îmi păreți foarte familiari.
   Nu se uită la Mia, mă fixează pe mine cu privirea.
   - Nu, îi răspund, cu o indiferență mimată.
   Nu mai simt nevoia să fiu amabil. Am obținut rețeta pentru care venisem.
   Facem o programare pe numele Chloe Romain peste o săptămână, una pe care n-o va respecta.
   - Mulțumesc pentru ajutor, spune Mia, în timp ce eu o împing ușor spre ieșire.
   În parcare, îi spun că ne-am descurcat perfect. Avem rețeta. Asta e tot ce avem nevoie. Ne oprim la farmacie, în drum spre cabană. Mia așteaptă în camionetă în timp ce eu dau o fugă, bucuros să găsesc un puști de vreo 16 ani la casă, în timp ce farmacistul e în spate și nu mă vede. Îi dau Miei o pastilă chiar înainte să părăsim parcarea și, cu colțul ochiului, o privesc cum adoarme pe drumul de întoarcere, îmi scot haina și o învelesc cu ea, ca să nu-i fie frig până ajungem.

GABE

       Înainte

   Îmi petrec multe zile vizitând-o pe Kathryn Thatcher în noul ei cămin. Prima dată când mă duc, spun că sunt fiul ei.
   - Vai, ce bine, vorbește despre dumneavoastră tot timpul, îmi spune recepționera, după care mă conduce spre camera femeii.
   Citesc în ochii ei că e dezamăgită să mă vadă pe mine în locul fiului, dar totuși atât de mulțumită să aibă companie încât nu se obosește să le spună că am mințit. Primește îngrijire medicală profesionistă și se poate descurca acum și pe cont propriu într-o anumită măsură. Doamna Thatcher împarte camera cu o altă pacientă în vârstă de 82 de ani - e doar o chestiune de timp până ce va elibera locul, murind. Este atât de îndopată cu morfină încât n-are nicio idee unde se află și e convinsă că doamna Thatcher este o tipă pe nume Rory McGuire. Nimeni n-o vizitează pe femeia în vârstă. Nimeni n-o vizitează pe doamna Thatcher în afară de mine.
   Se pare că doamnei Thatcher îi plac romanele polițiste. Merg la librărie și îi cumpăr toate bestsellerurile pe care le găsesc. Mă așez pe marginea patului și încep să-i citesc. Citesc nasol cu voce tare. De fapt, nu sunt un cititor profesionist, oricum ai lua-o; cred că n-am fost priceput la lecțiile din clasa întâi. Dar îmi dau seama, cu ocazia asta, că și mie îmi plac romanele polițiste.
   Îi strecor chifteluțe de pui în cameră. Cât de des putem, împărțim o porție de zece chifteluțe și o friptură uriașă.
   Aduc un casetofon vechi de acasă și împrumut niște CD-uri cu colinde de la bibliotecă. Spune că la azil cam lipsește atmosfera specifică de Crăciun; poate vedea zăpada, pe fereastră, dar, în afară de asta, totul e neschimbat înăuntru. Seara, când plec, îi las casetofonul deschis, ca să nu fie nevoită să asculte respirația grea a colegei de cameră.
   Zilele libere pe care le am, și nu le petrec cu Kathryn Thatcher, le petrec alături de Eve. Găsesc tot soiul de motive stupide ca să apar la ușa ei. Pe măsură ce luna decembrie se instalează confortabil și iarna se lasă cu asprime deasupra noastră, o simt pe Eve ca intrată într-un fel de ceață. Îmi spune că este o tulburare afectivă sezonieră, ce naiba o mai fi și aia. Pot vedea că e obosită tot timpul. E tristă, de asemenea. Stă și privește ore în șir pe fereastră, la ninsoarea care cade.
   Încerc de fiecare dată să-i aduc o fărâmă de informație - reală sau nu - despre cazul Miei, ca să nu rămână cu impresia că mă aflu într-o fundătură.
   O învăț să facă lasagna după rețeta maică-mii. Nu încerc s-o transform într-un mare bucătar, dar nu văd alt fel de a o face să mănânce, cât de puțin.
   Îmi spune că soțul ei vine tot mai rar pe acasă. Muncește până la ore și mai târzii ca înainte, uneori până la zece sau unsprezece seara. Seara de dinainte nici nu s-a mai obosit să vină. A susținut că a muncit întreaga noapte ca să țină pasul cu niște moțiuni, o chestie pe care Eve e sigură că judecătorul n-a mai făcut-o până acum.
   - Tu ce crezi?, o întreb.
   - Părea obosit de dimineață. A trecut pe aici ca să-și schimbe hainele.
   Încerc să-mi folosesc abilitățile mele de detectiv ca să înțeleg de ce nu-l părăsește. Până acum, n-am noroc.
   - Așadar, chiar muncise, concluzionez.
   Slabe șanse să fi fost așa... Dar, dacă o face pe Eve să se simtă mai bine, merită să susțin minciuna lui.
   Nu amintim niciodată despre sărutul nostru. Dar, de fiecare dată când o văd, îmi imaginez buzele ei lipite de ale mele. Când îmi închid ochii, îi simt aroma, și pot simți toate mirosurile din jur, de la săpunul de mâini și până la parfumul fin pe care-l purta atunci.
   Îmi spune Gabe, iar eu îi spun Eve. Stăm mai aproape unul de celălalt decât obișnuiam s-o facem.
   Acum, când îmi deschide ușa, văd în privirea ei o sclipire scurtă de fericire. Nu doar dezamăgire că acolo, în prag, nu stă fiica ei pierdută; e și bucurie, pentru că mă vede pe mine.
   Eve mă roagă să o duc și pe ea la azil, dar știu că ar fi mai mult decât ar putea să suporte. Vrea să vorbească cu doamna Thatcher, ca de la mamă la mamă. Crede că sunt lucruri pe care doamna Thatcher i le-ar spune ei, pe care nu mi le spune mie. Dar, cu toate astea, refuz. Mă întreabă cum este Kathryn și îi zic că este o femeie puternică, uneori provocatoare, sfidătoare. Eve îmi spune că și ea era pe vremuri puternică.
   Porțelanurile scumpe și hainele de designer i-au slăbit voința.
   De îndată ce doamna Thatcher va fi pusă pe picioare, va merge să locuiască la sora ei, o femeie care, aparent, în ultimele luni nu s-a uitat deloc la știri. I-am telefonat zilele trecute, la cererea lui Kathryn. Habar nu avea că nepotul ei este căutat de poliție, nu auzise nimic despre dispariția Miei Dennett.
   Mi s-au dat și alte anchete. Un foc izbucnit într-un apartament, care pare să fi fost incendiere premeditată. Plângeri din partea unor eleve că un anumit profesor le agresează sexual.
   Dar noaptea, când mă retrag în apartament, beau ca să pot adormi, și, când o fac, am în minte imaginea Miei Dennett, așa cum fusese surprinsă de camerele de luat vederi, împinsă afară din lift de un Colin Thatcher încruntat și hotărât. Mi-o imaginez pe Eve, vlăguită și pustie, plângând până când adoarme. Și îmi reamintesc că numai eu pot pune capăt acestei stări de fapt.

   Sunt în vizită la azil într-o după-amiază de marți, cu multă zăpadă, când Kathryn Thatcher se întoarce spre mine și mă întreabă ceva despre vecina ei, Ruth Baker.
   - Ruthie știe că sunt aici?
   Îi răspund că nu știu. Nu am auzit până acum de această Ruth - sau Ruthie - Baker. Dar îmi spune că Ruthie are grijă de ea, vine să o vadă în fiecare săptămână, în acele perioade în care Colin nu poate ajunge. Ruth adună poșta în fiecare zi și i-o aduce acasă, când vine la ea. Îmi amintesc cutia poștală atât de plină, încât nu i se mai închidea ușița și plicurile aproape se răsturnaseră pe jos. Erau atâtea plicuri, încât a fost nevoie să conduc până la poșta din Gary cu un mandat, ca să adun tot ceea ce poștașul nu reușise să îndese în cutie. Am vorbit și cu vecinii, dar nu era printre ei nicio Ruth, sau Ruthie, nicio doamnă Baker.
   Doamna Thatcher îmi spune că Ruth locuiește în casa de vizavi de a ei, și îmi amintesc brusc că am văzut un anunț cu De vânzare înfipt acolo. Nimeni nu răspunsese la ușă.
   Fac o scurtă investigație și dau peste un necrolog din prima săptămână de octombrie. Caut înregistrările deceselor și aflu că doamna Ruth Baker a făcut infarct și a murit pe 7 octombrie, la ora 5:18 după-amiaza. Doamna Thatcher nu are habar. Cât timp Colin lipsea, doamna Baker ar fi trebuit să arunce un ochi la mama lui. Presupun că oriunde ar fi el acum, n-are nici cea mai vagă idee că femeia de 75 de ani căreia i-o lăsase în grijă pe mama lui e moartă.
   Mintea mi se întoarce la scrisorile venite prin poștă. Scot maldărul adunat din cutia poștală a doamnei Thatcher, plus cele colectate de la poștă, și le sortez după data de pe ștampilă. Cu siguranță, este un spațiu temporal gol, cam de pe când a dispărut Mia și până când au început să vină înștiințările că s-au depășit termenele de plată. Aproximativ cinci zile. Mă întreb cine are plicurile care n-au mai ajuns la doamna Thatcher.
   Mă întorc la casa lui Ruthie Baker și bat în ușă. Din nou, niciun răspuns, așa că încerc să dau de o rudă a ei, o femeie cam de vârsta mea, care este fiica lui Ruthie. Locuiește în Hammond cu soțul și copiii. Într-o bună zi, îmi iau inima-n dinți, mă duc și bat la ușa ei.
   - Pot să vă ajut?, mă întreabă ea, tresărind când îi arăt legitimația.
   - Mama dumneavoastră este Ruth Baker?, o întreb, chiar înainte să-mi spun și numele.
   Spune că da, este mama ei. De fiecare dată când un polițist îți apare la ușă, primul lucru care îți vine în minte este: Ce s-a întâmplat? Uit să-i mai spun și condoleanțe. Trec direct la subiect, cu un singur gând în minte - s-o găsesc pe Mia.
   - Am motive să cred că mama dumneavoastră aduna corespondența pentru o vecină a ei, Kathryn Thatcher.
   O văd pe femeie că este cuprinsă dintr-odată de un sentiment de vinovăție și jenă. Începe să se scuze. Știu că îi pare rău, dar bănuiesc că se gândește și că e posibil să fi intrat într-un bucluc. Furtul corespondenței este, până la urmă, o infracțiune, iar eu sunt un polițist care stă în fața casei ei.
   - Doar că... a fost o perioadă atât de aglomerată... Toate aranjamentele, înmormântarea și pregătirea casei pentru a fi scoasă la vânzare...
   Văzuse corespondența. De fapt, trecuse pe lângă ea de un milion de ori, de fiecare dată când intra și ieșea din casa mamei ei. Plicurile așezate pe o măsuță de lemn, chiar la intrare. Pur și simplu, nu apucase să le restituie proprietarului.
   O urmez pe tipă, fiecare în mașina lui, înapoi pe strada unde locuia Kathryn Thatcher. Oprim în fața casei lui Ruth Baker și femeia dă o fugă înăuntru, să ia plicurile. Îi mulțumesc și i le smulg din mână. Acolo, în drum, încep să mă uit prin ele. Meniuri pentru livrare de mâncare chinezească, o factură la apă, reclame pentru supermarketuri recent deschise, mai multe facturi, plus un plic adresat lui Kathryn Thatcher, fără adresa expeditorului. Scrisul e de mână, neglijent.
   Sfâșii plicul și găsesc îndesați înăuntru bani, mulți bani. Nicio notiță, nicio adresă unde ar fi putut să fie returnat plicul. Îl învârt de pe o parte pe alta. Mă uit la timbru - Eau Claire, WI. Arunc tot ce am găsit pe scaunul de lângă și pornesc în viteză. La secție, caut o hartă pe internet. Urmăresc ruta de la Chicago la Grand Marais. Bineînțeles! Chiar unde autostrada I-94 o ia spre vest, către Minneapolis, acolo e orășelul Eau Claire, din Wisconsin, la numai cinci ore distanță de Grand Marais.
   Îl contactez pe Roger numai-știu-cum, colegul meu din Minnesota de nord. Mă asigură că sunt pe o pistă greșită, dar îmi zice că va cerceta, cu toate astea. Îi spun că îi trimit prin fax o schiță, să fie. Nu am idee dacă moaca lui Colin Thatcher a ajuns până acolo. Bănuiesc că posturile TV din Minnesota și din restul lumii nu au idee cine este tipul.
   Dar vor avea.

COLIN

       Înainte

   Antibioticul începe să-și facă efectul și ea se simte mai bine pe parcursul nopții. Deși tusea nu-i dispare, febra îi scade simțitor. Arată vie, nu ca un zombie, ca până acum.
   Dar, pe măsură ce se simte mai bine, ceva se schimbă. Îmi spun că trebuie să aibă legătură cu antibioticul. Dar până și eu știu că nu e adevărat. Este foarte tăcută. O întreb dacă e bine, ea zice că încă nu chiar. Nu vrea să mănânce. Încerc s-o conving să ia măcar câteva înghițituri, dar ea stă acolo și privește pe fereastră. Tăcerea umple cabana, o liniște apăsătoare, aducându-ne în acel punct în care fusesem la început.
   Încerc să o fac să vorbească, dar răspunsurile ei sunt monosilabice.
   Da, nu, nu știu. Spune că o să înghețăm și o să murim de frig. Mai zice că urăște zăpada și că dacă va trebui să mai mănânce supă de pui o singură dată, va vomita.
   În mod normal, m-aș enerva. I-aș spune să tacă dracului din gură. I-aș aminti cum i-am salvat viața. I-aș spune să mănânce nenorocita aia de supă înainte să i-o îndes eu pe gât.
   Nu mai vrea nici să deseneze. O întreb dacă vrea să iasă pe afară - ziua e mai călduță față de cele trecute - dar zice că nu. Ies eu, iar ea nu se mișcă niciun centimetru cât lipsesc. Nu mai poate face alegeri. Nu vrea supă de pui cu tăiței, pricep asta.
   Așa că, pentru cină, o las pe ea să aleagă. Îi enumăr tot ce avem de mâncare în dulap. Spune că nu-i pasă. Oricum nu-i e foame.
   Zice că a obosit să tot aibă frisoane. E plictisită de mizeriile pe care le mâncăm, conserve cu lături care vor să fie mâncare. Doar mirosul lor îi face greață.
   Toată plictiseala a obosit-o. A obosit să nu aibă nimic de făcut ore în șir, în fiecare zi, la nesfârșit. Nu vrea să iasă la plimbare în blestematul ăla de frig. Nu vrea să mai facă un alt desen inutil.
   Unghiile ei sunt roase, smulse din carne. Părul îi e gras și încurcat, un haos care poate nu va mai putea fi descâlcit niciodată. Nu putem scăpa de mirosul de jeg, deși facem zilnic baie în cada aia murdară.
   Îi spun că mă vor trimite la închisoare dacă mă vor prinde. Nu știu pentru cât timp. Treizeci de ani? Poate pe viață? Dar nu e vorba de asta, îi zic. Numărul de ani pe care va trebui să-i petrec acolo nu contează. Nu voi trăi să-i apuc. Fiecare condamnat cunoaște pe cineva înăuntru. Eu sunt ca și mort dacă ajung acolo. Au avut grijă de asta.
   Nu e o amenințare. Nu încerc s-o fac să se simtă vinovată. Pur și simplu, așa stau lucrurile.
   Nici eu nu vreau să fiu aici. Îmi petrec fiecare minut întrebându-mă când naiba va veni Dan cu pașapoartele, cum o să le iau fără ca poliția să mă prindă. Mâncarea e din nou pe terminate, nopțile devin din ce în ce mai reci, așa că e posibil ca într-o dimineață să nu ne mai trezim. Știu că acum e timpul s-o ștergem. Înainte ca mâncarea și banii să se termine, înainte să murim înghețați.
   Mă lasă pe mine să fiu cel care își face griji. Zice că nu a mai fost nimeni care să se îngrijoreze pentru ea pană acum.
   Mă gândesc la toate chestiile care ar putea merge prost. Să murim de foame. Să murim de frig. Să fim găsiți de Dalmar. Să fim prinși de poliție.
   E periculos să ne întoarcem acasă. E periculos să stăm aici. O știu eu și o știe și ea. Dar cea mai mare grijă a mea, acum, este să n-o am pe Mia cu mine.

GABE

         După

    Incredibil, au găsit amărâta aia de pisică. Bietul pisoi se ascundea într-un șopron din spatele cabanei, tremurând de fug, aproape mort.
   Nu era nimic de mâncare prin jur, așa că fusese extaziat de mâncarea de pisici pe care i-au adus-o polițiștii. Nu la fel de mult l-a entuziasmat cușca în care l-au băgat, și s-a luptat cu dinții și ghearele să iasă de acolo, înainte ca ei să tragă zăvorul. S-a plimbat până în Minneapolis, apoi a luat avionul până la O’Hare. Al naibii s-a plimbat mai mult ca mine! L-am cules în dimineața asta și l-am dus plocon familiei Dennett, unde - surpriză! - am aflat că Mia și Eve s-au mutat de acasă.
   O iau la goană spre Wrigleyville și le surprind pe cele două femei la 10 dimineața cu o cutie plină cu gogoși, cafele și o pisică subnutrită, când le bat la ușă. Amândouă sunt în pijamale și se uită la televizor. Nu am sunat la interfon, am așteptat să iasă cineva. Chiar mi-am dorit să le surprind până la capăt.
   - Bună dimineața, spun când Mia deschide ușa.
   Nu se aștepta să mă vadă. Eve se ridică de pe canapea și își aranjează părul.
   - Gabe, zice.
   Își trage și un halat peste pijama, să se asigure că nu expune ceva indecent.
   Încerc să las pisica în hol, dar, la naiba, nu e nevoie decât ca Mia să-mi spună un banal mulțumesc când eu îi arăt gogoșile și cafeaua, că a naibii pisică o ia razna complet, începe să zgârie gratiile cuștii și să scoată un mieunat diabolic, așa cum nu credeam vreodată că poate face o mâță. Și uite așa se duce surpriza mea...
   Eve se albește la față.
   - Ce e zgomotul ăla?
   N-am ce face și trebuie să-l introduc și pe pisoi în apartament.
   Potrivit cercetătorilor, oamenii care trăiesc cu un animal de companie suferă mai rar de anxietate și au tensiunea mai mică. Au și colesterolul mai mic. Sunt mai relaxați și, per total, au o stare generală de sănătate mai bună. Evident, dacă nu cumva ai un câine care se pișă peste tot sau îți face mobila bucăți.
   - Ce faci cu pisica aia?, mă întreabă Eve.
   Probabil crede că am luat-o razna.
   - Acest domn?, zic eu, făcând pe prostul. Am grijă de el pentru un amic care e plecat. Sper că nu vă deranjează. E cineva alergică la pisici?
   Îl scot din cușcă și nenorocitul mă zgârie. Pe urmă îl las jos, pe covor, și aștept să văd o reacție din partea Miei. Pisoiul se duce direct la Mia și începe să i se mângâie de picioare. Face cercuri în jurul ei, miaună și toarce.
   Eve râde și își trece o mână prin păr.
   - Ia uite, ai un nou prieten, Mia!
   Fata mormăie ceva, ca și cum ar încerca să-și amintească un cuvânt, doar pentru ea, să vadă cum sună, înainte să ni-i împărtășească și nouă.
   Îl lasă pe pisoi să i se strecoare printre picioare, în timp ce o ascultăm pe Eve minunându-se de cât de îndrăgostit pare animalul de fiica ei.
   - Ce ai spus?, o întreb, în timp ce ea se lasă pe vine și apucă pisoiul.
   Evident, măgarul nici nu se gândește s-o zgârie pe ea. Acum se împinge cu capul în pieptul ei.
   - I-am zis mereu că ar trebui să-și ia o pisică, exclamă Eve.
   - Mia?, spun eu.
   Mă privește cu lacrimi în ochi. Știe că știu cine e pisoiul și că l-am adus aici intenționat.
   - Canoe. Am zis Canoe.
   - Canoe?
   - Așa-l cheamă, mă lămurește.
   Ce s-o fi întâmplat cu nume ca Max sau Fido? Canoe? Ce naiba nume de pisică e ăsta?
   - Mia, iubito...
   Eve se apropie de ea, conștientă pentru prima dată că se întâmplă ceva.
   - Al cui nume este Canoe?, o întreabă.
   Vocea îi e joasă și răspicată, ca și cum i-ar vorbi unui copil ușor întârziat mintal. E convinsă că Mia aberează, un efect secundar al amneziei. Numai că, de fapt, e pentru prima dată când o aud pe Mia spunând ceva care chiar are sens.
   - Eve...
   Îi dau ușor la o parte mâna de pe brațul fiicei ei. Bag mâna în buzunarul hainei și scot acel fax pe care l-am trimis polițiștilor din Grand Marais, apoi îl despăturesc ca să-i arăt, clar, schița făcută lui Canoe. Desenul în care e el.
   - Ăsta este Canoe, îi spun.
   - Atunci, nu e...
   - Era un șopron, spune Mia.
   Nu ne privește. Ochii îi sunt fixați pe pisică. Eve îmi ia desenul din mână. Acum știe. A văzut caietul de desen al Miei, fiecare imagine, chipul lui Colin Thatcher chiar a bântuit-o în unele nopți. Dar uitase complet de pisică. Cu schița în mână, se prăbușește pe canapea.
   - Era un șopron în spatele cabanei. Trăia pe acolo. L-am găsit ghemuit într-o barcă veche, ruginită. Prima dată s-a speriat de mine. Am deschis ușa pe neașteptate, să văd ce e pe acolo, și el, bietul, aproape că a murit de spaimă. A fugit printr-o gaură din șopron și s-a pierdut în pădure. Nu mi-a trecut prin minte că se va mai întoarce. Dar era înfometat, și eu am lăsat mâncare afară. El zisese că sub nicio formă pisica asta n-o să stea cu noi. Sub nicio formă.
   - Cine spusese asta, Mia?, o întreb.
   Dar sigur că știu. Eu ar trebui să fiu psihiatrul.
   Totuși, răspunsul ei mă ia prin surprindere.
   - Owen, zice, apoi începe să plângă și se sprijină de perete.
   - Mia, iubito, cine este Owen? Nu este niciun Owen. Bărbatul din cabană? Pe bărbatul ăla îl cheamă Colin Thatcher.
   - Eve, spun.
   Stima mea de sine crește cu fiecare secundă care trece. Am reușit să fac ceea ce unui psihiatru plin de diplome nu i-a ieșit. Am reușit s-o plasez pe Mia în acea cabană, alături de un bărbat pe nume Owen și o pisică numită Canoe.
   - A avut de-a lungul timpului multe nume false. Owen este probabil unul dintre ele, îi explic lui Eve. Îți mai amintești și altceva? Îmi poți spune orice despre el?, mă adresez de data asta Miei.
   - Ar trebui s-o sunăm pe doctorița Rhodes, mă întrerupe Eve.
   Știu că are cele mai bune intenții - Mia e sufletul ei - dar n-o pot lăsa să facă asta. Bagă mâna în poșetă după telefonul mobil, dar o strig ferm pe nume. Am trecut prin multe împreună, ca Eve să știe că poate avea încredere în mine. Nu voi lăsa să i se întâmple nimic Miei. Eve îmi aruncă o privire întrebătoare și eu scutur din cap. Nu, nu acum. Ne apropiem de miezul poveștii.
   - Spunea că urăște pisicile. Și că, dacă ar vedea-o plimbându-se prin cabană, ar împușca-o. Dar nu vorbea serios. Sigur că nu, altfel nu aș fi lăsat pisica înăuntru.
   - Avea un pistol?
   - Da.
   Sigur că avea. Știam că avea.
   - Îți era frică de el, Mia? Credeai că te-ar putea împușca?
   Dă din cap.
   - Da.
   Apoi pare să cadă pe gânduri.
   - Nu. Nu știu. Nu cred că m-ar fi împușcat.
   - Ei bine, sigur că ți-era frică, scumpo - avea un pistol. Te răpise.
   - Te-a amenințat cu arma?, o întreb pe Mia, când Eve tace.
   - Da.
   Se gândește la asta. E ca și cum tocmai s-a trezit dintr-un vis și încearcă să-și amintească amănuntele. Prinde bucățele, firimituri, dar niciodată întregul. Știm cu toții cum se întâmplă. În vis, casa ta e o casă, dar nu e a ta. O anumită femeie nu arată ca maică-ta, dar tu știi că e mama ta. Ziua, parcă nimic nu mai are la fel de mult sens pe cât avea în timpul nopții.
   - M-a trântit la pământ și m-a țintuit acolo. Afară. În pădure. A îndreptat pistolul spre mine. Era atât de furios. Urla.
   Scutură cu putere din cap. Lacrimile încep să-i curgă pe obraji. Eve este un ghem de nervi. Trebuie să pășesc între cele două femei, ca s-o țin pe moment pe Eve la distanță.
   - De ce?, o întreb.
   Vocea mea este calmă și supusă. Poate că am fost vreun psiholog într-o viață anterioară.
   - E vina mea. Totul e vina mea.
   - Ce e vina ta, Mia?
   - Am încercat să-i spun.
   - Ce ai încercat să-i spui?
   - Nu voia să mă asculte. Avea pistolul. Îl tot îndrepta spre mine. Știam că dacă ceva va merge prost, avea să mă împuște.
   - Ți-a spus el asta?, o întreb. Ți-a spus că dacă ceva va merge prost, o să te împuște?
   Nu, nu, dă Mia din cap. Mă privește fix în ochi.
   - Am văzut-o în ochii lui, spune.
   În ziua aia, în bar, s-a temut de el, îmi povestește. A încercat să nu simtă teamă, dar nu a reușit. Mintea mea zboară înapoi la acel bar din Uptown, unde l-am chestionat pe patron. Acolo l-a întâlnit prima dată Mia pe Colin Thatcher, a.k.a. Owen. Din ce îmi povestise chelnerița, Mia plecase grăbită, din proprie voință. Îmi reamintesc cuvintele femeii, care îmi spusese că Mia părea că de abia aștepta să plece de acolo. Nu îmi sună a frică, mie.
   - Apoi, plânge Mia, totul a luat-o razna. Am încercat să-i spun. Ar fi trebuit să-i spun direct, pur și simplu. Dar îmi era frică. El avea pistolul. Și știam că dacă ar merge prost treaba, m-ar omorî. Am încercat să...
   - Colin Thatcher, o întrerup eu. Owen. Owen te-ar fi omorât dacă ceva mergea prost?
   Dă din cap că da, apoi că nu.
   - Da. Nu. Nu știu, exclamă, plină de frustrare.
   - Ce ai încercat să-i tot spui?, o întreb, dar mintea ei este deja în altă parte.
   Nu-și mai amintește ce avea de gând să spună.
   Cei mai mulți oameni sunt de părere că există două reacții firești la spaimă: lupta sau fuga. Dar mai este și o a treia reacție la o situație nasoală - să îngheți pe loc. Ca o căprioară în bătaia farurilor mașinii. Să faci pe mortul. Cuvintele Miei - îmi era frică; am încercat să-i spun - arată exact asta. Nu a avut o reacție de tipul luptă-sau-fugi. A încremenit.
   Iat-o, parcă o văd: în alertă, cu adrenalina pompându-i în corp, dar incapabilă să facă ceva pentru a-și salva viața.
   - E vina mea, zice din nou.
   - Ce e vina ta?, o întreb, așteptând un răspuns ca o continuare la conversație.
   Dar, în schimb, ea spune:
   - Am încercat să fug.
   - Și te-a prins?
   Încuviințează.
   Îmi amintesc ce ne povestise mai devreme.
   - Afară, în pădure? Și era furios că ai încercat să fugi. Așa că a îndreptat pistolul spre tine. Și ți-a zis că dacă vei mai încerca s-o faci...
   - Mă va omorî.
   Eve icnește de spaimă și își duce o mână la gură.
   Sigur că a amenințat-o că o va ucide. Așa fac ei. Sunt convins că s-a întâmplat de mai multe ori.
   - Ce altceva ți-a mai spus?, continui să o chestionez. Ce-ți mai poți aminti?
   Dă din cap că asta e tot. Nu-i mai vine nimic în minte.
   - Canoe, zic eu. Ai spus că te avertizase că-l va împușca dacă îl aduci în cabană. Dar n-a făcut-o. Îți amintești pisica, când era în cabană?
   Mia mângâie blana lui Canoe. Nu se uită la mine.
   - Mi-a spus că a stat lângă mine zile întregi. Nu s-a îndepărtat niciodată.
   - Cine nu s-a îndepărtat?, o întreb.
   - A zis că nimeni nu l-a iubit așa mult în viața lui. Că nimeni nu i-a fost atât de devotat.
   - Devotat ca cine?
   Se uită la mine. Duh, zic ochii ei.
   - Cum a fost Canoe.
   Și atunci mă lovește: dacă vederea pisicii i-a trezit atâtea amintiri, oare ce altceva am putea dezgropa dacă am duce-o pe Mia înapoi la cabana de lemn?
   Trebuie să găsesc persoana care i-a făcut asta, și numai atunci voi putea ști cu certitudine că atât ea, cât și Eve, sunt în siguranță.

COLIN

        Înainte

   Îi spun că mergem la o plimbare. E întuneric afară, e trecut de 10 seara.
   - Acum?, întreabă ea.
   Ca și cum am avea ceva mai bun de făcut.
   - Acum.
   Încearcă să mă contrazică, dar nu-i dau voie. Nu de data asta.
   O ajut să îmbrace haina mea și ne îndreptăm spre ieșire. Ninsoarea cade încet și temperatura e pe la minus cinci grade. Zăpada care s-a așternut e moale. Este perfectă pentru o bătaie cu bulgări. Îmi aduce aminte de parcul de rulote, cum mă bulgăream cu alți copii care trăiau și ei pe unde apucau, înainte ca mama să cumpere o casă care nu era mișcătoare.
   Mă urmează pe trepte. La baza lor, se oprește să admire peisajul. Cerul e negru ca tăciunele. Lacul nu se mai vede. Ar fi totul complet întunecat, dacă nu ar lumina zăpada. Prinde fulgii în mână, iar alții îi cad pe gene și pe păr. Scot limba, să-i ating și să-i gust.
   Noaptea e liniștită.
   Aici, zăpada face totul să strălucească. Nu e chiar frig, aerul e mai degrabă înviorător. Una din acele nopți în care zăpada care cade îți lasă senzația că îți ține de cald. Mia stă la baza scărilor și zăpada îi acoperă gleznele.
   - Hai încoace, îi spun.
   Alergăm prin zăpadă până la șopronul dărâmat din spate. Deschid ușa de perete. Trebuie s-o forțez puțin, fiindcă s-a înțepenit din cauza zăpezii. Nu e ușor.
   Mă ajută să trag de ușă, apoi spune:
   - Ce cauți?
   - Asta, îi zic, ridicând un topor.
   Îmi aminteam că l-am văzut pe acolo. Cu două luni în urmă, Mia s-ar fi gândit că toporul e pentru ea.
   - Ce faci cu el?, mă întreabă.
   Nu este deloc speriată.
   Am un plan.
   - O să vezi.
   Zăpada e mai mare de 10 centimetri. Picioarele noastre se îngroapă în ea și pantalonii ni se udă jos, la margini. Mergem așa ceva vreme, până ce cabana iese din raza noastră vizuală. Suntem în misiune, iar asta îmi provoacă entuziasm.
   - Ți-ai tăiat vreodată propriul brad de Crăciun?, o întreb.
   Se uită la mine ca și cum aș fi nebun, de parcă numai un sărit de pe fix și-ar tăia singur bradul de Crăciun. Dar apoi o văd că ezită. Îmi zice:
   - Mi-am dorit mereu s-o fac.
   Ochii îi lucesc că ai unui copil.
   Îmi spune că în familia ei mereu au avut brad artificial. Brazii adevărați făceau murdărie. Maică-sa nu ar fi fost de acord să aleagă unul natural. Nu era deloc distractiv Crăciunul în casa alor ei. Era doar de dragul aparențelor. Pomul era decorat cu toate bibelourile alea scumpe de cristal. Când era mică, țipau la ea să nu se apropie prea mult de brad, să nu le spargă.
   Îi spun să îl aleagă pe ăla care îi place cel mai mult. Îmi arată unul uriaș, de vreo cinșpe metri.
   - Mai încearcă, îi zic.
   Dar, pentru un minut, mă gândesc serios dacă i l-aș putea tăia pe ăla. Îmi dau seama că se distrează. Nu pare să-i mai pese de frig sau de zăpada care îi intră în ghete. Îmi spune doar că-i îngheață mâinile. Mi le apasă pe obraji ca să văd ce reci sunt, dar nu le simt. Și obrajii mei sunt înghețați.
   Îi povestesc că, pe când eram mic, eu și maică-mea uitam uneori că vine Crăciunul. Mă ducea la slujba din Ajun, dar pentru cadouri și brad și toate rahaturile astea, ei bine, nu aveam bani. Și niciodată nu-mi dorisem ca maică-mea să se simtă vinovată. Așa că lăsam 25 decembrie să treacă ca și cum ar fi fost o zi oarecare. La școală, copiii se tot lăudau cu ce au primit. Întotdeauna inventam și eu ceva. Nu-mi plângeam de milă. Nu eram genul care să-și plângă de milă.
   Îi zic că nu am crezut niciodată în Moș Crăciun. Nicio singură zi din viața mea.
   - Ce ți-ai fi dorit?, mă întreabă.
   Ceea ce-mi doream era să am un tată. Pe cineva care să aibă grijă de mama și de mine, ca să nu fiu nevoit s-o fac eu în întregime. Dar ei nu-i spun asta. Îi zic că îmi doream jocuri video.
   Alege în sfârșit un brad. Are cam un metru jumate.
   - Vrei să încerci?
   Îi întind toporul. Îl ține în mâini și începe să râdă. E un sunet pe care nu l-am mai auzit până acum. Lovește trunchiul bradului.
   După patru, cinci încercări, îmi dă mie toporul. Examinez trunchiul. L-a crestat puțin, nu cine știe ce. Nu e chiar ușor. Îi spun să se dea înapoi, în timp ce eu lovesc cu sete în brad. Mă privește cu ochii măriți de entuziasm ai unui copil de 5 ani. Să fiu al naibii dacă nu dărâm bradul ăsta!
   Lumea întreagă e tăcută. Totul este la locul lui. Sunt convins că n-am mai trăit niciodată o noapte la fel de perfectă ca asta. Îmi spune că i se pare imposibil de crezut că undeva, acolo, oamenii merg la război. Că unii mor de foame. Că alții abuzează de copii. Suntem rupți de civilizație, ca două figurine într-un glob cu zăpadă pe care un copil l-a întors cu susul în jos. Îmi și imaginez cum am arăta - 2 omuleți, cu zăpadă sclipicioasă care cade pe noi, într-un glob perfect închis.
   Undeva departe sunt convins că aud o bufniță. Îi spun să tacă și pentru o clipă ascultăm. Aici migrează iarna bufnița polară. Noi murim de frig, dar ea vine aici ca să-i fie cald. Ascultăm cu atenție. Tăcere. Se uită spre cer și vede norii cum se plimbă, cum cade ninsoarea pe noi, din abundență, ca și cum ar fi confetti.
   Bradul tăiat este greu. Îl apucăm amândoi, ea din față, eu din spate. Îl târâm pe zăpadă, și nu o singură dată unul dintre noi (sau chiar amândoi în același timp) alunecă și cade. Mâinile ne sunt atât de înghețate încât cu greu putem apuca trunchiul copacului.
   Când ajungem în fața cabanei, ridic bradul pe sus. Merg cu spatele, spre ușă, și urc scările cu atenție. Mia stă acolo unde se termină bradul. Se preface că mă ajută, dar amândoi știm că doar se uită.
   E atât de bogat încât intră cu greu pe ușă. Îl proptesc de un perete. Mă prăbușesc pe canapea. Cred că are vreo 70 de kile, cu tot cu zăpada din el.
   Îmi arunc din picioare ghetele ude și mă duc să beau apă direct de la chiuveta din bucătărie. Mia își plimbă mâinile ca un copil peste crengile bradului, încă pline de zăpadă. Își apropie nasul de el și-i inspiră mirosul. E prima dată când niciunul dintre noi nu se plânge că-i e frig. Mâinile ne sunt vinete de frig, nasul și obrajii roșii. Dar sub hainele puse una peste cealaltă transpirăm. Mă uit la ea, și văd că are pielea înviorată de frigul de afară.
   Mă duc în baie să mă spăl și să-mi schimb hainele. Șterge apa de pe jos, sub brad, unde s-a topit zăpada, și noroiul pe care l-au adus ghetele noastre. Încă mai pot simți mirosul de rășină pe mâinile mele. Când mă întorc din baie, mă trântesc pe canapea.
   Merge și ea la baie, să-și schimbe hainele ude. Își trage pe ea o pereche de pantaloni de trening care au fost atârnați la uscat pe bara draperiei de la fereastră și, când se întoarce, îmi spune:
   - Nimeni nu mi-a mai dăruit un brad până acum.
   Întețesc focul, în timp ce ea se fâțâie prin cameră. Îmi urmărește mâinile, cum arunc bușteni în foc, trezindu-l din amorțire. Îmi zice că așa fac totul, cu un anumit tip de seriozitate și știință despre care pretind că nu am habar. Nu-i răspund nimic.
   Mă așez din nou pe canapea și îmi pun o pătură pe picioare. Tălpile mi se sprijină pe masa pentru cafea. Încă nu mi-am recuperat complet ritmul respirației.
   - Ce n-aș da pentru o bere, zic.
   Mă privește intens, mult timp, nici nu știu exact cât. Îi simt ochii fixați pe mine.
   - Și tu?, o întreb.
   - Dacă aș vrea o bere?
   - Da.
   - Aș vrea, zice.
   Îmi amintesc de noi 2 stând unul lângă altul, bând bere în barul ăla. O întreb dacă își mai aduce aminte și spune că da. I se pare că au trecut un milion de ani de atunci, și între timp cineva ne-a lipit într-un borcan în care plutește zăpadă cu sclipici. Asta e lumea noastră acum, un borcan cu sclipici.
   - Cât e ceasul?, mă întreabă.
   Ceasul meu e pe măsuță, la picioarele mele. Mă aplec să mă uit. E ora 2 noaptea.
   - Ești obosit?, mă întreabă.
   - Cam da.
   - Mulțumesc pentru brad. Mulțumesc că ne-ai luat un pom de Crăciun, adaugă.
   Nu vrea să pară încrezută și să concluzioneze că am făcut asta doar pentru ea.
   Mă uit la copacul tăiat care se sprijină de perete. E puțin strâmb.
   Dar ea spune că e perfect.
   - Nu, îi zic. E doar pentru tine. Ca să nu mai arăți atât de al dracului de nefericită.
   Îi promit să găsesc beculețe pentru el. N-am idee cum, dar îi promit să o fac. Îmi spune să nu-mi bat capul cu asta.
   - Este perfect așa.
   Dar eu mă încăpățânez să-i spun că o să găsesc beculețe. Mă întreabă dacă am mers cu L-ul. Mă uit prostește la ea. Îi spun că da, sigur că am mers. Nu prea te poți deplasa prin Chicago fără L, care chiar este foarte rapid. Îmi spune că ea merge cel mai des cu metroul. Că zboară pe sub pământ ca și cum orice formă de transport de suprafață nu ar exista.
   - Mergi și cu autobuzul, uneori?, mă întreabă.
   Mă întreb și eu unde naiba duce toată discuția asta.
   - Uneori, zic.
   - Ieși în oraș, mergi în baruri, chestii din astea?
   - Câteodată. Nu e chiar hobby-ul meu preferat, îi zic.
   - Dar totuși mergi?
   - Mda. Uneori.
   - Mergi uneori și la lac?
   - Știu un tip care are o barcă la Belmont Harbor.
   Un coate-goale, la fel ca mine. Un tip care lucrează și el pentru Dalmar și trăiește pe o barcă, un vapor de mică dimensiune pe care îl ține ancorat, în caz că va trebui vreodată să fugă cu el. Are suficiente provizii mereu cât să poată trăi o lună, navigând spre Canada. Așa trăiesc cei ca noi. Mereu gata s-o ia la sănătoasa.
   Mia încuviințează din cap. Belmont Harbor. Bineînțeles. Spune că merge pe acolo să alerge tot timpul.
   - Poate te-am mai văzut cândva. Poate că am trecut unul pe lângă altul pe stradă, sau am mers cu același autobuz. Poate am așteptat cândva același L?
   - Milioane de oameni trăiesc în Chicago.
   - Dar dacă... poate?
   - Nu știu. Poate. Ce e cu întrebările astea?, zic.
   - Doar mă întrebam...
   - Ce?
   - Dacă ne-am mai fi cunoscut vreodată, dacă n-ar fi fost situația...
   - Asta de acum?, completez întrebarea ei.
   Nu vreau să fiu măgar. Doar spun adevărul:
   - Probabil că nu.
   - Așa crezi?
   - Nu ne-am fi cunoscut, repet eu.
   - Cum poți să știi?
   - Nu ne-am fi cunoscut.
   Privesc în gol. Îmi trag pătura până în gât și mă întorc pe o parte. Îi spun să stingă lumina și, când freacă menta prin bucătărie, o întreb:
   - Nu te duci să te culci?
   - Dar cum poți ști sigur?, zice ea, în schimb.
   Nu-mi place direcția în care duce discuția asta.
   - Ce mai contează, oricum?, o întreb.
   - Dacă ne-am fi întâlnit, m-ai fi abordat? În seara aia, ai fi venit la masa mea, dacă n-ai fi fost obligat s-o faci?
   - N-aș fi avut ce să caut în barul ăla, dacă era după mine.
   - Dar... dacă ai fi fost acolo.
   - Nu.
   - Nu?
   - Nu aș fi venit să vorbesc cu tine.
   Răspunsul meu pare că îi vine ca o palmă peste față.
   - Oh.
   Străbate camera și stinge lumina. Dar acum nu pot lăsa lucrurile așa. N-o pot lăsa să se culce supărată. Pe întuneric, recunosc:
   - Nu e ceea ce crezi tu.
   A intrat în faza de apărare. I-am rănit sentimentele.
   - Ce crezi tu că cred eu?
   - Nu are nimic de-a face cu tine.
   - Sigur că are, mă contrazice.
   - Mia...
   - Atunci, cu ce are de-a face?
   - Mia...
   - Ce-i?
   - Nu are de-a face cu tine. Nu înseamnă nimic.
   Dar înseamnă destul de mult pentru ea. Deja se pregătește să intre în dormitor, când încep să-i vorbesc:
   - Prima dată când te-am văzut, tocmai ieșeai din apartamentul tău. Eram pe strada de vizavi, stăteam pe treptele de la intrarea unui bloc, așteptam. Văzusem o poză. Sunasem de la un telefon public din colț. Răspunseseși, așa că am închis. Știam că ești acasă. Nu știu exact cât am așteptat, 40 de minute, poate o oră. Trebuia să știu în ce m-am băgat. Și apoi te-am văzut prin geamurile alea micuțe ale ușii de la intrare. Te-am văzut alergând pe scări, cu căștile în urechi. Ai deschis ușa clădirii și te-ai lăsat pe vine ca să-ți legi un șiret. Am încercat să-ți țin minte părul, așa cum îți cădea pe umeri, înainte să-ți ridici mâinile și să ți-l legi la spate. O femeie a trecut pe lângă tine, ducând în lesă 4 sau 5 câini. Ți-a zis ceva și tu ai zâmbit, iar eu m-am gândit că nu mai văzusem până atunci nimic atât de... Nu știu... Nu mai văzusem nimic atât de frumos în viața mea. Ai pornit în fugă de-a lungul bulevardului și am așteptat. Am văzut taxiuri trecând sau oprind în dreptul meu, am văzut mulțimi de oameni mergând spre casă după ce coborâseră din autobuz, la stația de după colț. Era 6, poate chiar 7 seara. Începuse să se însereze. Era un cer din ăla dramatic de toamnă, cu mult roșu. Când te-ai întors, nu mai alergai, mergeai în pas de plimbare. Ai trecut chiar prin fața mea. Am fost convins că te-ai uitat la mine, că m-ai văzut. Ai căutat în pantoful sport după cheie, ai găsit-o și ai intrat, ai urcat scările și mai departe nu te-am mai putut vedea. Am văzut lumina aprinsă la scurt timp în apartamentul tău și silueta ta în dreptul ferestrei. Mi-am imaginat oare ce puteai face înăuntru. M-am imaginat și pe mine acolo cu tine, cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat cu totul altfel, dacă viața mea ar fi fost diferită.
   Tace. Apoi spune că își amintește seara aia. Își amintește cât de colorat era cerul, cât de impresionant, ca și cum ultimele raze de soare ar fi fost împrăștiate în miliarde de fragmente. Spune că cerul era un amestec între culoarea curmalelor și a sangriei, acele nuanțe roșietice pe care doar Dumnezeu ar fi putut să le facă.
   - Țin minte câinii, 3 labradori negri și un golden retriever, și femeia, slăbuță cum era, luată pe sus de animalele ei entuziasmate, cu lese înfășurate în jurul ei.
   Îmi spune că își amintește și telefonul. Nu-și dăduse seama ce fusese cu el, de ce îi închisesem. Își amintește cum stătuse singură și își plânsese de milă, pentru că nenorocitul ei de iubit era la muncă, dar, mai rău de atât, pentru că ei îi părea bine că el nu era acolo.
   - Dar nu te-am văzut. Dacă te-aș fi văzut, te-aș fi ținut minte, îmi spune.
   Se așază pe canapea, lângă mine. Ridic pătura și se strecoară și ea înăuntru. Îmi întoarce spatele și se lipește de mine. Îi pot simți bătăile inimii. Îmi simt sângele în urechi. Mi se pare că răsună atât de puternic acolo, încât îl poate auzi și ea. O învelesc bine cu pătura. Îmi trec mâna peste ea, îi găsesc degetele, și le împletesc cu ale mele. Atingerea ei mă liniștește. Încet, încet, mâinile nu-mi mai tremură.    Îmi cuibăresc brațul sub gâtul ei, și îmi așez capul pe o claie de păr blond murdar, atât de aproape încât îi respir pe piele. Respirăm amândoi, deci suntem în viață, deși pe dinăuntru parcă am împietrit.
   Ne pierdem în uitare așa, trecem într-o lume unde nimic nu mai contează. Nimic, doar noi doi.
   Când mă trezesc, nu mai e lângă mine. Nu-i mai simt apăsarea corpului, lipit de al meu. Ceva lipsește, deși nu cu mult timp în urmă nimic nu fusese acolo.
   O văd afară, așezată pe treptele prispei. Îngheață ca naiba acolo. Dar nu pare s-o deranjeze.
   Are o pătură înfășurată bine pe umeri, iar în picioare și-a pus ghetele mele. Îi sunt uriașe. A dat la o parte zăpada de pe trepte, unde s-a așezat, dar marginile păturii se târăsc totuși prin zăpadă și sunt deja ude.
   Nu ies și eu afară imediat ce o văd.
   Fac mai întâi cafea. Îmi caut haina. Nu mă grăbesc.
   - Neața, îi spun, atunci când ies într-un final, desculț.
   Îi întind o cană cu cafea fierbinte.
   - Asta o să te mai încălzească.
   - Oh, spune ea, ușor speriată.
   Vede că sunt în picioarele goale și zice:
   - Încălțările tale...
   Încearcă să și le scoată din picioare, dar o opresc. Îi spun că nu mă deranjează să fiu desculț. Îmi place cum îi stă ei cu ghetele mele în picioare. Îmi place cum doarme lângă mine în pat. M-aș putea obișnui cu asta.
   - E frig ca naiba aici, spun.
   E frigu’ dracului. Minus multe grade.
   - Chiar e? întreabă ea.
   Nu-i răspund.
   - Te las să te bucuri de intimitate, îi spun.
   Am senzația că un om care alege să moară de frig afară, pe o vreme ca asta, vrea să fie singur.
   Nu e ca și cum s-a întâmplat ceva esențial. Doar să stau alături de ea, toate orele nopții, să fiu aproape de ea și atât, să-i simt moliciunea pielii și zgomotul care ieșea din pieptul ei când sforăia ușor, ei bine, astea s-au întâmplat.
   - O să-ți înghețe picioarele.
   Îmi privesc degetele de la picioare. Stau afundate într-un strat moale de zăpadă.
   - Să știi, zic.
   Mă întorc să intru în cabană.
   - Mersi pentru cafea.
   Nu am idee ce mă aștept să-mi spună, dar vreau să-mi spună ceva.
   - Da, zic, apoi las ușa în urma mea să se trântească și să se închidă singură.
   N-am idee cât timp trece - destul cât să încep să devin nervos. Nervos pe mine, că sunt enervat pe ea. N-ar trebui să-mi pese. N-ar trebui să dau doi bani pe asta.
   Dar apoi apare. Obrajii îi sunt roșii ca trandafirii, de la ger. Părul îi cade în valuri pe spate.
   - Nu vreau să fiu singură, zice.
   Lasă pătura să-i cadă de pe umeri, la intrarea în cabană.
   - Nici nu-mi mai pot aminti când mi-a spus cineva ultima dată că sunt frumoasă.
   Frumoasă e puțin spus.
   Ne uităm unul la altul, din colțuri opuse ale camerei, încercăm să înțelegem ce înseamnă asta. Ne reamintim să respirăm.
   Când se apropie de mine, se mișcă cu grijă și teamă. Mâinile ei mă ating precaute. Ultima dată când s-a întâmplat asta am îmbrâncit-o, dar pe atunci era diferit.
   Ea era o femeie diferită.
   Eu eram un bărbat diferit.
   Îmi trec mâna prin părul ei. Îi mângâi apoi brațele. O ating de parcă aș vrea să-i memorez forma corpului, curbura spatelui. Mă privește într-un fel pe care nu l-am mai văzut până acum, nici la ea, nici la o altă femeie.
   Încredere. Respect. Dorință. Îi rețin fiecare pistrui de pe corp, fiecare aluniță. Îi învăț pe dinafară forma urechilor și felul cum i se arcuiesc buzele.
   Mă ia de mână și mă conduce spre dormitor.
   - Nu e nevoie să faci asta, îi spun.
   Dumnezeu știe că nu îmi mai este de mult prizonieră.
   Ceea ce-mi doresc cel mai mult este ca ea să vrea să fie aici, cu mine.
   Când ajungem la ușa dormitorului, ne oprim. Buzele ei le caută pe ale mele. Îi iau capul în mâini și îi mângâi încă o dată părul: Mâinile ei mă înlănțuie strâns. Nu vrea să îmi dea drumul.

        Schimbarea cea mai mare e în felul în care ne atingem. Nu ne mai evităm. Ne căutăm cu privirea atunci când intrăm într-o încăpere. Își trece degetele prin părul meu. Îmi las mâna să i se odihnească pe spate. Îmi urmărește cu degetul arătător liniile feței. Împărțim același pat.
   Degetele noastre descoperă amănunte pe care ochii noștri le-au ratat.
   Niște iritații pe scalp. Bucăți de piele cicatrizată.
   Ceea ce facem nu are nimic frivol. Nu flirtăm. Am trecut de ceva vreme de asta. Nu povestim despre relațiile din trecut. Nu încercăm să ne facem geloși unul pe celălalt. Nu ne inventăm nume de alint. Nu menționăm cuvântul iubire.
   Ne omorâm timpul împreună. Vorbim. Facem o listă cu toate lucrurile trăsnite pe care le vezi în oraș. Cerșetorii care împing cărucioare de cumpărături într-o parte și-n alta. Pocăiți care spun că-l aduc pe Iisus și umblă cu cruci atârnate pe spate. Porumbei.
   Mă întreabă care este culoarea mea preferată. Îi zic că nu am una.
   Vrea să știe dacă am o mâncare preferată. Mă uit la supa răsturnată din conservă într-un castron.
   - Orice altceva în afară de asta.
   Se întreabă oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi venit aici. Dacă aș fi înmânat-o lui Dalmar și aș fi încasat recompensa.
   - Nu știu, îi spun.
   - Aș fi moartă acum?
   Aflăm lucruri noi. Când stăm lipiți unul de altul, ne este mai cald.
   Spaghetele și fasolea călită chiar merg împreună. Oricum, tot ce mâncăm are un gust aiurea.
   Mă privește cu ochii ăia mari ai ei, care cer un răspuns.
   - Nu știu, îi spun încă o dată.
   Mi-o imaginez smulsă din camioneta mea și aruncată în duba lor. Cu mâinile legate la spate și cu ochii acoperiți. Parcă o și aud țipând.
   Împing castronul într-o parte. Nu mai mi-e foame. Mi-am pierdut pofta de mâncare.
   Se ridică și-mi ia castronul. Zice că o să spele ea vasele în seara asta, dar o apuc cu blândețe de încheietura mânii:
   - Lasă-le.
   Ne așezăm amândoi în fața ferestrei și privim luna, o felie de argint pe cer. Norii se perindă pe deasupra ei, uneori o ascund complet și nu o mai putem vedea deloc.
   - Uită-te la stele, zice ea.
   Știe numele constelațiilor. Perseus, Berbecul, Cuptorul. Spune că în Chicago obișnuia să-și pună o dorință când vedea câte un avion pe cer, pentru că erau mult mai multe pe cerul nopții decât stelele căzătoare.
   Uneori, am senzația că este dusă departe, chiar și când e în aceeași cameră cu mine.
   Mă învață să număr până la o sută în spaniolă. O învăț să danseze fox-trot. Când lacul îngheață complet, pescuim la copcă. Nu stăm niciodată prea mult pe afară. Nu-i place să se uite când pescuiesc. Se plimbă pe lacul înghețat ca și cum Moise a despărțit apele special pentru ea. Îi place zăpada proaspăt căzută. Uneori, găsește în ea urme de animale.
   Uneori, auzim în depărtare bâzâitul unui snowmobil.
   Când i se face frig de-a binelea, intră în cabană. Și atunci mă simt cu adevărat singur.

       O anunț că ieșim. Îmi iau și pistolul cu mine. Mergem prin pădure o vreme până ajungem într-un luminiș atât de îndepărtat încât sunt convins că nimeni nu va auzi împușcăturile.
   Îi spun că vreau s-o învăț cum să tragă cu arma. Îi întind pistolul ținându-l cu ambele mâini, ca și cum ar fi o bijuterie scumpă. Nici nu vrea să-l atingă.
   - Ia-l, îi spun cu blândețe.
   - De ce?
   - Ca să fie.
   Vreau s-o învăț să tragă cu arma ca să se poată apăra singură.
   - Te am pe tine pentru asta.
   - Și dacă într-o zi n-o să fiu aici? o întreb.
   Îi dau o șuviță de păr după ureche. Mă uit cum vântul îi răvășește părul la loc.
   - Nu e încărcat, adaug.
   Îl atinge, în sfârșit, și-l ridică din mâinile mele. E greu, iar metalul este rece. Ziua este aproape polară, totul este acoperit de zăpadă groasă și neatinsă.
   Îi pun degetul pe trăgaci, îi înfășor palma în jurul armei, strâns. Îi pun și cealaltă mână pe armă, ca să o apuce bine. Mâna mea, peste ale ei, o asigură că totul va fi bine. Are pielea rece, la fel ca mine.
   O învăț tot ce știu despre arme. Îi explic care sunt părțile componente. Cum se încarcă un pistol. Îi zic că pistolul ăsta este o armă semiautomată. Când este tras un glonț, altul este încărcat. De fiecare dată când apeși trăgaciul.
   Îi spun să nu îndrepte niciodată arma spre ceva ce nu vrea să omoare.
   - Am învățat asta pe pielea mea, îi povestesc. Pe când aveam 7 ani. Poate 8. Un puști de prin vecini... taică-su avea o armă. Se lăuda mereu cu asta. Noi îl făceam mincinos. A vrut să-mi arate că spune adevărul, așa că ne-am dus la el acasă după școală; nu era nimeni. Taică-su ținea pistolul în dormitor, într-un dulap care nu era încuiat. Arma era încărcată. Am luat pistolul din dulap ca și cum ar fi fost o jucărie. Ne-am jucat de-a hoții și polițiștii. El era polițistul, dar eu aveam pistolul. Puștiul a zis: Mâinile sus! iar eu m-am întors brusc și l-am împușcat.
   Stăm nemișcați, în gerul tot mai aprig. Ne amintim când privise cu spaimă pistolul îndreptat spre ea. În ochii mei e vină, e durere. Sunt convins că vede chestiile astea. Sunt convins că le aude și în vocea mea atunci când îi spun:
    - Nu te-aș fi omorât.
   Mă agăț cu un soi de disperare de mana ei.
   - Dar ai fi putut, zice ea.
   Amândoi știm că este adevărat.
   - Da, recunosc eu.
   Nu sunt genul care să spună că îi pare rău, să-și ceară iertare. Dar sunt convins că expresia de pe fața mea îi spune tot ce e de știut.
   - Dar a fost altceva, zice.
   - Cum adică?
   Mă lasă să mă așez în spatele ei. Îi ridic mâinile care țin pistolul și țintim către un copac din apropiere. Îi despart picioarele și îi explic care trebuie să fie poziția corpului, apoi apăsăm trăgaciul. Sunetul este asurzitor. Smucitura aproape că a dărâmat-o. Din copacul ochit sar așchii.
   - E diferit pentru că, dacă aș fi avut ocazia, te-aș fi omorât și eu, îmi zice.
   Cam așa ne împăcăm cu lucrurile care s-au întâmplat între noi la început. Așa ne revanșăm pentru toate vorbele urâte spuse între noi, pentru gândurile oribile care ne-au trecut prin cap. Cam așa încercăm să ștergem violența și ura din primele noastre zile și săptămâni în cabană, din interiorul pereților de lemn care acum ne-au devenit casă.
   - Și prietenul tău, puștiul? mă întreabă.
   Dau din cap și îi arăt spre pistolul pe care-l ține în mâini. De data asta, vreau să încerce să tragă singură.
   - Din fericire pentru el, nu știam să țintesc pe când eram copil. Glonțul a trecut doar prin pielea de pe braț. O zgârietură.

EVE

               Ajunul Crăciunului

   Gabe a sunat în dimineața asta, devreme, să-mi spună că e pe drum.
   Am primit telefonul în jur de ora cinci și jumătate. Spre deosebire de James, care dormea ca un bebeluș, eu eram oricum trează de ore bune, luptându-mă cu încă o noapte de insomnie chinuitoare. Nu mă obosesc să-l trezesc, îmi iau halatul, papucii și ies din cameră.
   Mi-a spus că îmi aduce vești. Stau pe treptele din față, tremur de frig și aștept mașina lui Gabe să intre pe aleea de acces acoperită de zăpadă. S-a făcut șase dimineața, dar e tot întuneric. Beculețele de Crăciun ale vecinilor luminează cerul: brazi împodobiți strălucesc pe ferestre, țurțuri colorați de gheață atârnă de burlane, lumânări electrice aprinse scânteiază prinse de geamurile care dau spre stradă. Din coșurile de fum se înalță norișori denși spre cer.
   Îmi strâng halatul mai bine în jurul corpului și aștept. Aud un tren în depărtare. Orașul e adormit, nimeni nu mai pândește din întuneric, așa, ca mine. E Ajunul Crăciunului, duminică dimineața.
   - Ce s-a întâmplat? îl întreb imediat cum parchează și coboară din mașină.
   Vine direct spre mine, în grabă. Nici nu mai închide portiera.
   - Hai să mergem înăuntru.
   Mă ia de mână și mă conduce spre locul de unde vine căldura.
   Ne așezăm pe sofaua albă de pluș, foarte aproape unul de altul. Nici nu ne dăm seama că picioarele noastre se ating. E întuneric în casă; doar becul cuptorului e aprins, în bucătărie. Nu vreau să-l trezesc pe James.
   Vorbim în șoaptă.
   Are o lumină ciudată în privire. Ceva nou.
   - Gata, este moartă, trag eu concluzia.
   - Nu, spune el.
   Apoi își revizuiește afirmația și, evitându-mi privirea, zice umil:
   - Nu știu. E doctorița asta dintr-un orășel din nordul Minnesotei, doctorița Kayla Lee. Nu am vrut să-ți dau prea multe speranțe. Am primit un telefon în urmă cu o săptămână - doctorița văzuse fotografia Miei la știri și o recunoscuse ca fiind pacienta ei. Trecuseră săptămâni, poate chiar o lună de când Mia venise la o consultație. Dar era convinsă că este ea. Mia folosise un pseudonim: Chloe Romain.
   - O doctoriță?
   - Doctorița Lee spune că Mia venise însoțită de un bărbat. Colin Thatcher. Ne-a mai spus că Mia era bolnavă când venise să o vadă.
   - Bolnavă?
   - Avea pneumonie.
   - Pneumonie.
   Fără tratament, pneumonia poate fi fatală. Poate duce la sindrom respirator acut, la incapacitatea de a respira. Fără tratament, poți muri din cauza ei.
   - I s-a dat o rețetă și a fost trimisă acasă. Doctorița i-a făcut o programare pentru o nouă consultație, dar Mia nu a mai revenit.
   Gabe spune că avusese o presimțire care nu-i dăduse pace în legătură cu Grand Marais. O intuiție a lui îi spusese că Mia ar fi putut să fie acolo.
   - Ce te-a făcut să te gândești la Grand Marais? îl întreb, amintindu-mi ziua în care apăruse la ușa mea, întrebându-mă dacă auzisem vreodată de locul ăla.
   - O vedere peste care am dat acasă la doamna Thatcher. Trimisă de Colin maică-sii. Pentru un tip care rar pleca departe de casă, mi-a atras atenția. Un loc bun ca să te ascunzi... Mai e și altceva, spune el.
   - Ce mai e? întreb cu o voce rugătoare.
   Doctorița îi dăduse rețeta, dar asta nu înseamnă că și luase pastilele. Sau că le cumpărase.
   - Am tot vorbit cu Kathryn Thatcher și am făcut ceva investigații legate de familia ei. Se pare că există o cabană în Grand Marais, care este a familiei de mult timp. Kathryn zice că nu știe mare lucru despre ea. N-a fost niciodată acolo. Dar fostul ei soț l-a dus o dată pe Colin, când era mic. E o casă de vacanță, cum ar veni, mai mult pentru vară, bună de locuit doar câteva luni pe an. Am trimis un polițist să adulmece pe acolo și, când a ajuns, a descoperit o camionetă roșie cu număr de Illinois parcată în apropiere.
   - O camionetă roșie, repet eu.
   Gabe îmi reamintește că vecinii doamnei Thatcher erau convinși că fiul ei conducea o camionetă.
   - Și, și?, întreb, plină de nerăbdare.
   Se ridică în picioare.
   - Sunt pe drum spre acolo. Ajung în dimineața asta. Mă gândeam să iau avionul, dar nu e nicio rută directă și, până schimb zborurile...
   Mă ridic și eu în picioare.
   - Vin cu tine. Lasă-mă doar să adun câteva...
   Încerc să trec de el. Mâinile lui mă apucă cu fermitate de umeri.
   - Nu poți veni, îmi spune blând.
   Îmi zice că e doar o intuiție de-a lui. Nu are nicio dovadă că Mia este cu adevărat acolo. Cabana este supravegheată chiar acum. Colin Thatcher este un infractor periculos, căutat pentru încălcarea legii în repetate rânduri.
   - Ba vin! E fiica mea, spun eu, în lacrimi.
   - Eve.
   Vocea îmi tremură. Mâinile îmi tremură. Am așteptat luni întregi momentul ăsta și acum că a venit în sfârșit nu știu dacă sunt pregătită pentru el. Atâtea lucruri ar putea să meargă prost.
   - Mia are nevoie de mine acum. Sunt mama ei, Gabe. E datoria mea s-o protejez.
   Mă îmbrățișează, iar îmbrățișarea lui este puternică, ca a unui urs.
   - E datoria mea să te protejez pe tine, îmi spune. Ai încredere în mine. Dacă Mia e acolo, o să o aduc acasă.
   - N-o pot pierde acum, îi spun, plângând.
   Ochii mei întâlnesc o fotografie făcută cu ani în urmă: James, Grace, Mia și cu mine. Toți ceilalți arată ca și cum cineva i-a obligat să stea la poză, cu un zâmbet forțat întipărit pe față. Chiar și eu. Doar Mia arată pur și simplu fericită. Oare de ce, mă întreb. Nu i-am dat niciodată un motiv să fie fericită.
   Gabe se apleacă spre mine și mă sărută pe frunte. Buzele lui rămân acolo o vreme, apăsate pe pielea mea.
   Așa ne găsește James, care coboară împleticindu-se scările, îmbrăcat în pijamaua lui strâmtă cu imprimeu tartan.
   - Ce dracului e asta? vrea să știe.
   Mă trag mai departe de Gabe.
   - James. Au găsit-o pe Mia, îi spun, îndreptându-mă spre el, în hol.
   Dar privirea lui trece peste mine, de parcă nu ar fi ajuns până la el cuvintele rostite.
   - Și așa aduc detectivii veștile acum? Dându-se la soția mea? îl provoacă pe Gabe, ironizându-l.
   - James, îl strig din nou, și îi apuc și mâna, pentru că vreau să-l fac să priceapă: fiica noastră ar putea să vină acasă. Au găsit-o pe Mia!
   Dar James răspunde arogant, fixându-l în continuare cu privirea pe Gabe:
   - O să cred asta când o să văd.
   Și, cu o expresie zeflemitoare, părăsește încăperea.

COLIN

        Înainte

   Avem beculețe în pomul de Crăciun.
   Nu-i spun cum au ajuns acolo. Nu i-ar plăcea să știe. Îi spun doar că norocul nostru e ghinionul altora.
   Spune că arată absolut fantastic noaptea, când stingem lumina și stăm culcați unul lângă altul, doar cu becurile din brad și cu lumina aruncată de flăcările din șemineu.
   - E perfect, spune.
   - Nu e de ajuns, îi zic eu.
   - Ce vrei să spui? E perfect.
   Dar amândoi știm că suntem departe de perfecțiune.
   Ce e perfect este doar felul în care ea mă privește și în care îmi spune numele. Felul în care îmi atinge părul, deși sunt convins că ea nu știe cât de fascinant este gestul. Felul în care ne îmbrățișăm în fiecare noapte. Felul în care mă simt eu: complet. Mai e perfect cum zâmbește ea uneori, sau chiar râde. Cum ne putem spune unul altuia tot ce ne trece prin cap, sau cum putem sta împreună ore întregi fără să scoatem o vorbă...
   Pisica stă și ea tolănită pe lângă noi în timpul zilei. Doarme împreună cu noi noaptea, pe perna Miei, pentru că este caldă. Îi spun s-o gonească, dar Mia nu vrea. Așa că se mută mai înspre mine, ca să-i lase loc mâței.
   Își pune capul pe perna mea. Îi dă rămășițe din mâncarea noastră, pe care le halește cu poftă. Dar amândoi știm că, pe măsură ce dulapul se golește, Mia va trebui să decidă: noi sau pisicul.
   Vorbim despre locurile pe care ne-am dori să le vizităm, dacă am putea.
   Fac o listă cu toate locurile pe care le cunosc și unde știu că e cald.
   - Mexic. Costa Rica. Egipt. Sudan.
   - Sudan? se miră Mia.
   - De ce nu? E cald.
   - Chiar atât de frig îți este? mă întreabă.
   O trag spre mine și o iau în brațe.
  - Încep să mă încălzesc, îi spun.
   O întreb unde și-ar dori să meargă, dacă vom scăpa vreodată de aici.
   - Este un oraș în Italia... Un oraș-fantomă. Abandonat, plin de măslini crescuți peste tot, un oraș aproape inexistent, cu numai câteva sute de locuitori, cu un castel medieval și o biserică veche.
   - Acolo vrei tu să mergi? spun, surprins.
   Mă așteptam la Machu Picchu sau Hawaii. Ceva pe acolo. Dar îmi dau seama că nu e prima dată când se gândește la asta.
   - E genul ăla de loc în care ne-am putea strecura și ne-am adapta ușor. Este o lume diferită de ceea ce vezi la televizor, ruptă de tehnologie... Se află în Liguria, acea parte a Italiei care se învecinează cu Franța - am fi foarte aproape de Riviera Italiană. Am putea trăi la casă și ne-am crește propriile legume. Nu am avea nevoie să depindem de alții. Nu ar trebui să ne îngrijorăm că vom fi prinși, sau găsiți, sau...
   O privesc cu interes.
   - Crezi că e o prostie, zice.
   - Cred doar că legumele proaspete ar fi o schimbare în bine față de roșiile astea în bulion.
   - Urăsc roșiile în bulion, zice și ea.
   Îi spun că și eu le urăsc. Le-am cumpărat doar fiindcă eram pe fugă.
   - Am putea găsi o casă veche, rustică, din piatră, una care are, nu știu, poate două sute de ani. Am avea o priveliște minunată, am vedea munții, poate chiar și marea, dacă avem noroc. Am putea ține animale și ne-am crește mâncarea singuri.
   - Struguri?
   - Da, am putea avea viță de vie. Ne-am schimba numele, ca să o luăm de la capăt.
   - Cine ai fi? o întreb.
   - Cum adică?
   - Numele tău nou.
   Răspunsul pare de la sine înțeles:
   - Chloe.
   - Chloe, bun. Atunci, Chloe vei fi, îi spun.
   Mă gândesc la nume. Chloe. Îmi amintesc ziua aia, cu luni în urmă, când am mers în camionetă spre Grand Marais. Am obligat-o atunci să aleagă un nume, și a spus Chloe.
   - De ce Chloe?
   - Cum adică? mă întreabă.
   - În ziua aia. Când ți-am spus că nu mai poți fi Mia. Și tu ai zis că vei fi Chloe.
   - Ah, zice ea, și se ridică în fund.
   Pe față i s-au imprimat cute de la cămașa mea. Are părul atât de lung. Îi trece de jumătatea spatelui. Aștept un răspuns simplu. Îmi place numele, ceva de genul ăsta. Dar primesc mai mult de atât.
   - Este al unei fete pe care am văzut-o la televizor.
   - Ce vrei să spui?
   Își închide ochii. Știu că nu vrea să-mi povestească. Dar o face, cu toate astea:
   - Aveam 6 sau 7 ani. Maică-mea era în bucătărie, dar lăsase televizorul pornit, la știri. Eu desenam. N-avea idee că m-ar putea interesa să mă uit la TV. Era o poveste despre o excursie cu școala a unor elevi de liceu din Kansas sau Oklahoma. Un grup de puști în autobuz, care mergeau la o competiție sau ceva asemănător. Nu mai știu. Nu acordam de fapt prea multă atenție detaliilor. Autobuzul ieșise de pe șosea și se prăbușise într-o vale abruptă. Șoferul și jumătate din copii muriseră în accident. Apoi apăruse o familie, mama, tata și doi băieți mai mari, poate de 18 sau 19 ani. Încă îi mai văd - tatăl avea părul mai rar pe frunte, un început de chelie, băieții, amândoi, erau înalți și aveau alură de jucători de baschet, cu părul portocaliu aprins. Mama lor arăta ca și cum ar fi fost ea călcată de un autobuz. Plângeau cu toții, stând în fața casei lor de un alb imaculat. Asta m-a atras de fapt la întreaga poveste. Faptul că plângeau. Aveau inimile frânte. Erau distruși. L-am privit mai ales pe tată, dar de fapt cu toții m-au impresionat, cum plângeau după fiica lor care murise. După sora lor moartă. Murise în accident, căzuse cu autobuzul în prăpastie când șoferul adormise la volan. Avea 15 ani, dar îmi amintesc cum tatăl vorbea despre ea ca și cum ar fi fost un bebeluș. Insista că fusese un copil minunat - deși chestiile pe care le zicea despre ea, că era blândă și că adora să cânte la flaut, nu erau neapărat minunate în sine. Dar, pentru el, cu siguranță erau. O ținea încontinuu cu „micuța mea Chloe”. Ăsta era numele ei. Chloe Frost.
   Face o pauză și respiră adânc.
   - Nu mă mai puteam gândi decât la Chloe Frost. Voiam să fiu ea, să fiu dorită în felul în care familia ei îi ducea dorul ei, după ce murise. Am plâns și eu pentru Chloe, zile la rând. Când eram singură, îmi imaginam că vorbesc cu ea. Purtam conversații lungi cu prietena mea moartă, Chloe. O desenam. Multe desene, în care ea apărea cu părul portocaliu, ca al fraților ei, și cu ochii căprui, nuanța cafelei.
   Își trece mâinile prin păr și privește în gol, de parcă ar fi jenată de ceea ce-mi povestește. Dar continuă:
   - Eram cu adevărat invidioasă pe ea. Invidioasă că ea murise, geloasă că, undeva acolo, cineva o iubise mai mult decât mă iubeau ai mei pe mine. E o nebunie, știu.
    Dau din cap și spun:
   - Nu.
   Știu că asta e ceea ce vrea să audă. Dar mă gândesc ce multă singurătate avusese înjur, în copilărie, dacă îi fusese dor de o așa-zisă prietenă moartă pe care nici n-o cunoscuse. Lucrurile nu fuseseră prea grozave nici pentru mine și maică-mea, dar cel puțin nu fusesem singuri.
   Mia schimbă subiectul. Nu mai are chef să vorbească despre Chloe Frost.
   - Tu cine ai vrea să fii?
   - Nu știu... John?
   N-aș putea să fiu mai puțin potrivit pentru numele John.
   - Nu, zice Mia. Tu o să fii Owen. Pentru că oricum nu contează, ăsta nu e numele tău adevărat, nu?
   - Vrei să știi care e numele meu?, o întreb.
   Pariez că s-a gândit de un milion de ori la asta. Sunt convins că s-a gândit la toate variantele de nume și a încercat să ghicească. Mă întreb dacă i-o fi trecut prin cap să mă chestioneze.
   - Nu, nu vreau, pentru că tu pentru mine ești Owen.
   Îmi spune că nu mai contează cine am fost înainte.
   - Și tu vei fi Chloe.
   - Eu voi fi Chloe.
   Și, din acel moment, Mia încetează să existe.

EVE

           După

   Mă sfătuiesc cu doctorița Rhodes. Este de acord cu planul, dar cu o singură condiție: să o luăm și pe ea cu noi. Cumpăr trei bilete de avion cu o carte de credit pe care o am la comun cu James. Departamentul de poliție îi plătește transportul lui Gabe.
   Vom vizita cabana în care Mia a fost ținută captivă în tot acel timp.
   Sperăm că, odată aflată acolo, să i se împrospăteze memoria și să-și aducă aminte măcar ceva din perioada petrecută la cabană. Dacă numai pisica a reușit să i-l reamintească pe Colin Thatcher, mă întreb ce efect va avea vederea locului respectiv.
   Eu și Mia ne pregătim o singură valiză. Între noi fie vorba, nici nu avem prea multe lucruri pe care să le luăm la noi. Nu i-am spus lui James unde mergem. Mia a rugat-o pe Ayanna să aibă grijă de Canoe câteva zile, iar femeia a fost de acord fără să stea pe gânduri. Fiul ei Ronnie, în vârstă de nouă ani, e încântat să aibă o pisică în apropiere. Îl rugăm pe taximetrist să ne lase pentru o scurtă oprire la apartamentul ei, în drum spre aeroportul O’Hare. Mia se desparte cu greu de Canoe, pentru a doua oară.
   Mă întreb cum a fost prima dată când i-a spus la revedere pisicii.
   Aeroportul este un loc oribil pentru cineva aflat în situația Miei.
   Zgomotul te asurzește: mii de oameni, difuzoare cu voci date la maximum, avioane care îți huruie pe deasupra capului. Mia e cu nervii la pământ. Observăm asta cu toții, așa cum stă prinsă între doctorița Rhodes și mine, și cum o țin eu cu un braț pe după talie. Psihiatra sugerează o doză de Valium, pe care a adus-o în geantă, să fie.
   Gabe examinează pastilele femeii.
   - Ce altceva mai aveți aici? o întreabă.
   Toți 7 stăm la rând la terminalul nostru.
   - Alte sedative, spune psihiatra. Unele mai puternice.
   Gabe se trage ușor deoparte și se întinde după un ziar abandonat de cineva.
  - Sunt în regulă... pentru... zic eu.
   - Pentru copil, termină Mia ceea ce voiam eu să spun.
   Încă nu m-am obișnuit cu ideea.
   - Da, zic, admirând-o pe Mia că poate spune cuvântul copil.
   - Este ok, dacă le ia o singură dată. Nu le-aș recomanda pentru folosire frecventă în timpul sarcinii, ne lămurește doctorița.

............................................................