Să nu arunci copile,
Pâinica jos nicicând
Că undeva, departe,
Plânge-un copil flămând.
Și cată-un colț de pâine
Prin urne-nfrigurat,
Și dacă nu-l găsește,
Adoarme-nlăcrimat.
Și-n somn ce i s-arată,
Tu să-ți închipui, poți? -
Pământul ca o pâine
Ce-ajunge pentru toți.
marți, 23 aprilie 2019
luni, 22 aprilie 2019
Salvamarul, James Patterson, Andrew Gross
...............................................................................
7-8
- Ce zici de circumstanța asta, Moretti?
7-8
- Ce zici de circumstanța asta, Moretti?
L-am pocnit în figură cu toată puterea.
- Asta e pentru Mickey și prietenii mei, am spus.
L-am lovit din nou pe Moretti și de data asta căzu.
- Asta a fost pentru Dave.
Dură cam cinci minute până când două mașini de poliție parcară în fața case, în urma apelului la 911. Patru polițiști intrară rapid, iar Ellie le explică tot ce se întâmplase și despre cine era vorba. Deja discuta la telefon cu FBI-ul.
Peste tot se vedeau lumini. Polițiștii îl conduseră pe Moretti pe treptele din față.
Un moment atât de plăcut!
- Hei, Moretti, strigă Ellie.
Acesta se întoarse.
- Nu-i așa de rău pentru un agent de la Arte, nu? întrebă ea făcându-i cu ochiul.
Mă uitam la ei cum îl ridică, gândindu-mă că toată povestea trebuia să iasă la suprafață acum. Nu mai avea cum să reziste. Moretti avea să vorbească. Trebuia să facă asta.
În acel moment, în fața ochilor mi se derulă o cu totul altă scenă de groază.
Un om care-și ținea mâna în jachetă coborî dintr-o mașină în josul străzii, pășind spre casa lui Ellie.
Vedeam ce se întâmplă. Omul trecu pur și simplu pe lângă mașinile de poliție cu girofarurile aprinse; mâna lui se ivi din jacheta sport. Se apropie de Moretti, care era în mâinile polițiștilor.
Două împușcături zgomotoase în pieptul agentului FBI.
- Nu! am strigat eu alergând.
Apoi, în momentul în care m-am oprit terifiat, vocea mea deveni mai moale.
- Nu, tată...
Îl privisem pe tatăl meu cu îl ucide pe agentul special șef George Moretti.
Partea a șasea
ÎN AȘTEPTARE
Capitolul 92
Supervizorul Hank Cole de la FBI se uita pe geamul biroului la priveliștea oferită de clădirile din Miami. În spatele lor nu era decât minunata, albastra mare.
Era în mod cert mai bine decât la Detroit, își reaminti el. Sau decât la Fairbanks! Se întrebă dacă aveau măcar terenuri de golf în Alaska.
Cole știa că trebuia să salveze ceva din mizeria asta. Și repede. Dacă voia să-și păstreze titlul acela pompos în fața numelui, dacă voia să vadă priveliștea asta genială în fiecare zi.
Mai întâi, agenția sa condusese o vânătoare generală, la nivel național, a cărei țintă nu era persoana potrivită. OK, se mai întâmplă. Oricine putea înțelege de ce Kelly păruse omul potrivit.
Dar apoi, principalul agent FBI din respectivul caz își acuză propriul șef că încercase s-o ucidă în propria casă pentru a nu demasca faptul că el fusese omul care se aflase în spatele întregii tărășenii.
Apoi, Moretti este împușcat în timp ce era ridicat de poliție.
Și de către cine? Cole mototoli o bucată de hârtie strângând-o în pumn. De tatăl suspectului inițial!
Era în cădere liberă!
Directorul adjunct Cole își încleștă maxilarul. Presa avea să-i mănânce de vii. Trebuia să aibă loc anchetă internă. Biroul o să-i mănânce ficații. Cole simți o durere în piept și se gândi că poate e un atac de cord.
„Un atac de cord... dacă aș avea norocul ăsta.”
- Director adjunct Cole?
Cole se întoarse de la fereastră înapoi la întâlnirea din biroul lui.
La masa de conferințe ședeau James Harpering, consilierul șef al biroului local, Mary Rappaport, procuroarea din Palm Beach, și Art Ficke, noul agent special șef.
De asemenea, mai era și cea care îi subminase cariera, agentul Shurtleff.
- Deci cum putem, încercă Cole să spună calm, să susținem acuzațiile agentului special Shurtleff împotriva lui Moretti?
- E vorba de istoricul armei, interveni Ficke. Și de legătura anterioară dintre Moretti și Earl Anson. Cercetările au fost bune.
Înclină capul spre Ellie Shurtleff în timp ce spuse asta. Dar totul este cât se poate de circumstanțial.
- Mai e și mărturia lui Fred Kelly, spuse Ellie.
- Mărturisirea unui infractor de profesie? Care îi purta pică decedatului?
Harpering, avocatul, ridică din umeri.
- Ar sta în picioare dacă am putea stabili că cei doi aveau o legătură anterioară.
- Avem aproximativ patruzeci și opt de ore, pufni Cole, înainte ca ancheta să fie preluată de la Washington. Așadar, sprijinind propunerea agentului special Shurtleff, ce avem despre Stratton? Putem să facem vreo legătură între el și Moretti?
- Contactele din Stratton și Moretti ar fi explicabile, interveni Harpering. El era agentul responsabil în acest caz.
- Și înainte de furtul tablourilor?
- Moretti era un profesionist, domnule, spuse Ficke.
- La naiba!
Cole își împinse scaunul în spate.
- Dacă Moretti era mânjit, vreau ca asta să iasă la iveală. La fel și cu Stratton. Așa că, agent special Shurtleff, de dragul acestui grup și al carierei tale, spuse el uitându-se la Ellie, vrei, te rog, să ne spui din nou cum se face că agentul special șef Moretti era la tine acasă?
Capitolul 93
Ellie își drese glasul. Era emoționată. Nu, de fapt emoționată nu era îndeajuns pentru a descrie ceea ce simțea.
Le povesti din nou despre cum se întorsese Ned de la înmormântarea tatălui său și despre ceea ce spusese acesta. De asemea, le povesti și ce le mărturisise Liz Stratton. Cum ea și Ned îl atrăseseră în cursă pe Moretti după ce ea verificase arma.
Oricât de nebunește suna, sentimentul ei era că o credeau. Cel puțin, parțial.
- Și cam de cât timp cooperezi tu cu acest Kelly la caz? întrebă Cole.
- De când s-a predat.
Ellie înghiți în sec. Capul i se înclină în piept.
- Poate cu puțin timp înainte.
- Cu puțin timp înainte.
Fața lui Cole se încordă și acesta se uită în jurul mesei de parcă ar fi căutat o explicație.
Ellie tuși din nou.
- Pot să îl arestez, spuse ea nervoasă. Pe Stratton.
- Deja ești atât de aproape de prăpastie, încât cred că simți abisul, spuse Cole uitându-se furios la ea.
- Pot să-l arestez, domnule, insistă ea, încrezătoare.
Cole o privi concentrat. Ea se uită la Harpering și la Ficke să vadă dacă zâmbeau ironic. Nu făceau asta.
- În regulă, oftă directorul adjunct. Cum?
- Crede că suntem în posesia unui lucru pe care și-l dorește, spuse Ellie.
- Acest tablou, zise Cole aprobând din cap. Gaume-ul... Ce e cu tabloul ăsta?
- Nu știu încp, spuse Ellie, dar nici Stratton nu știe că noi nu știm.
Cole se uită la Harpering și la Ficke. Peste oamenii de la masă se lăsă o tăcere sobră, evaluatoare.
- Pregătirea ta este aceea de anchetator de furturi de opere de artă, nu-i așa, agent special Shurtleff? o întrebă Cole.
- Da, domnule.
Ellie aprobă. El știa că așa era.
- Așa că s-ar putea considera, spuse Cole împreunându-și degetele, că, știind asta, ar fi un gest sinucigaș să te las să faci ceea ce propui, după tot ce ai făcut deja. Dacă o dăm în bară, poți să rături rămășițele carierei mele și să le arunci la gunoi.
- Și pe ale mele, domnule.
Ellie se uită în ochii lui.
- Mda, spuse directorul adjunct.
Le aruncă o privire lui Ficke și lui Harpering.
- După cum stau lucrurile acum, spuse avocatul, Stratton rămâne în libertate, iar noi o să avem de curățat cea mai mare mizerie de la accidentul petrolier Exxon încoace.
Cole își masă tâmplele insistent.
- Doar de dragul conversației, agent Shurtleff, de ce ai avea nevoie să faci asta?
- Aș avea nevoie să lăsați să se „scurgă” informația că Moretti nu avorbit. Că nu a spus un cuvânt despre Stratton. Și că mie mi s-a luat cazul. Că sunt anchetată.
- Asta nu ar fi greu, spuse Cole.
- Și încă ceva, continuă Ellie, dacă tot era pe val.
- Ce? întrebă directorul adjunct dându-ți nerăbdător ochii peste cap.
- Asta s-ar putea să iasă puțin din rutină, domnule...
- Ca și cum până la acest punct totul s-a desfășurat „ca la carte”.
Cole nu-și putu stăpâni un zâmbet.
Ellie își ținu respirația.
- O să am nevoie de Kelly, domnule.
Capitolul 94
Jucam gin cu Sollie la el acasă.
Eram în curte, în căsuța de lângă piscină. Eram într-un fel de arest la domiciliu la Sollie până când rolul meu în cele întâmplate acasă la Ellie era elucidat în totalitate.
Era o mică problemă legată de încălcarea cauțiunii - posesia unei arme de foc.
Știam că Ellie are probleme. Știam că putea să-și piardă slujba pentru ceea ce făcusem. Acum totul ieșise la iveală: faptul că tatăl meu era implicat, ceea ce descoperise Ellie despre Moretti, conversațiile noastre cu Liz. Eu.
Acum, că Liz și Moretti erau morți, nu prea aveam dovezi împotriva lui Stratton. Orchestrase totul perfect. Asta mă enerva mai mult decât toate. Acum, și tata. Frank credea că-și încheiase socotelile cu Omul, dar ironia era că atunci când apăsase pe trăgaci, îl pusese pe Stratton în libertate.
- Îmi tot arunci cărți de inimă roșie, spuse Sol oftând, și eu tot le iau.
- Nu prea sunt în formă azi, am spus eu trăgând o carte.
- În formă? E vorba de reabilitare aici, Ned. I-am promis judecătorului. În plus, în ritmul ăsta, până mâine după-amiază o să-mi câștig înapoi cauțiunea. După aia poți să te cari.
I-am zâmbit bătrânului.
- Sol, sunt îngrijorat pentru Ellie.
- Văd asta, puștiule, dar să știi că eu cred că o să fie bine. Fata știe să-și poarte de grijă.
- A încercat să mă ajute, și eu i-am cauzat probleme. Vreau să pun mâna pe Stratton, Sollie. Eram sigur că l-am prins în laț.
- Știu puștiule.
Sol își etală cărțile.
- Și eu cred că o să mai ai șansa asta. Dă-mi voie să-ți spun ceva despre tipii de felul lui Dennis Stratton. Știi care e slăbiciunea lor? Se cred întotdeauna cei mai importanți din lume. Și, crede-mă, Ned, întotdeauna e cineva mai important.
Se uită direct la mine.
- Dar mai întâi ai altceva de făcut, Ned...
- Ce? am rânjit eu. Să fac cărțile?
- Nu, mă refer la tatăl tău, puștiule...
- Ilustrul meu tată a provocat toată această încurcătură, am spus eu, ridicând din nou o carte. Dacă nu era el, aveam un om care să depună mărturie împotriva lui Stratton. Să nu crezi o secundă că a făcut-o din noblețe.
- Cred că a rezolvat problemele în singura manieră cunoscută de el. Omul e bolnav, Ned. Isuse, puștiule, un patru...
- Ce?
- Mi-ai dat un patru de inimă neagră. Nu gândești, Ned.
M-am uitat la cărțile din mână și mi-am dat seama ce dezordine și haos era acolo. Mi-am dat seama că mintea mea era la un milion de kilometri depărtare.
- Rezolvă-ți propriile probleme, fiule, zise Sol încă referindu-se la tatăl meu. Chestia asta cu Stratton se va rezolva de la sine. Dar, dacă tot am ajuns la asta, spuse el făcându-și vânt cu cărțile și captându-mi privirea, aș vrea să te ajut puțin.
- Despre ce vorbești, Sol?
- Decartează puștiule... e vorba despre pești. Vorbim mai târziu.
Am aruncat un zece de romb.
- Ritm!
Ochii lui Sollie se luminară când așeză cărțile pe masă.
- E prea ușor, puștiule.
Trase mai aproape foaia pe care țineam scorurile. Era al treilea gin complet.
- Dacă așa o să stea lucrurile, te trimit înapoi la pușcărie.
Winnie, menajera lui Sollie Roth, intră anunțând un musafir.
Ellie o urmă la câțiva pași în spate.
Am sărit de pe scaun.
- Cred că ai sughițat, dragă.
Sollie Roth zâmbi.
- Uită-te la iubitul tău. E atât de îngrijorat pentru tine, că nu poatenici să țină scorul.
- Sol are dreptate, am spus eu, îmbățisând-o. Deci, cum a mers?
Ridică din umeri, așezându-se la masă.
- Dacă pui la socoteală faptul că din cauza mea a murit Moretti și că îmi petrec timpul cu tine, pot fi dacă exemplu la capitolul dezastru din manualul agentului. Directorul adjunct a luat măsurile cuvenite. Până terminăm treaba, sunt cercetată disciplinar.
- O să-ți păstrezi slujba? am întrebat, optimist.
- Poate, spuse Ellie ridicând din umeri. Depinde de un lucru...
- Care ar fi? am întrebat eu, înghițind în sec, cu gândul că era vorba de vreo investigație procedurală.
- De noi, spuse ea. Dacă îl arestăm pe Dennis Stratton.
Nu eram sigur că auzisem bine. Stăteam acolo și mă uitam la ea întrebător.
- Ai spus noi?
- Da, Ned, spuse Ellie în timp ce un zâmbet discret i se așternea pe față. Eu și cu tine. Adică noi.
Capitolul 95
Mai întâi, Ellie trebui să facă niște săpături. Prin lumea artiștilor de peste tot. Ce naiba avea pictura asta? Gaume-ul?
Erau nenumărate moduri de a afla lucruri despre un pictor, chiar și despre unul de care abia auzisem, care murise acum o sută de ani.
Se uită pe internet, dar nu găsi aproape nimic despre Henri Gaume. Viața pictorului fusese una cu totul insignifiantă. Nu existau biografii. Apoi îl căută în Benezit, vasta enciclopedie de pictori și sculptori francezi, traducând ea însăși din franceză. Nu era mai nimic.
Era născut în Clamart în 1836. Pentru un timp pictase în Montmare, și între 1866 și 1870 expusese la prestigiosul Salon de Paris. Apoi dispăruse de pe harta artiștilor.
Pictura care fusese furată - pe care Stratton nici măcar nu o asigurare - se numea Faire de Menage sau Curățenia. O menajeră care se uita într-o oglindă de deasupra unei chiuvete.
Ellie nu îi putu determina proveniența; nu apărea.
Ellie sună la galeria din Franța de unde Stratton pretindea că o cumpărase. Proprietarul abia își aminti exponatul. Spuse că provenea de la un domeniu, din câte credea. Al unei femei în vârstă din Provence.
Nu e vorba de pictură, Gaume-urile nu au nimic ieșit din comun.
Oare conținea ceva? Un mesaj? De ce și-o dorea Stratton atât de mult? Pentru ce ar omorî șase oameni?
Începu să o doară capul.
Împinse cărțile mari despre pictorii secolului al XIX-lea la o parte. Răspunsul nu era acolo. Era altundeva. Ce avea acest Gaume fără valoare?
Ce este, Ellie?
Apoi înțelese. Nu era o revelație bruscă, era ceva ce se insinua încet în creierul ei.
Liz Stratton îi spusese în timp ce oamenii lui Stratton o îndepărtau. Cu resemnarea aceea pe față, de parcă nu aveau să o mai vadă niciodată.
- Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?
Desigur, numele era cheia.
Doctorul Gachet.
Circulaseră dintotdeauna zvonuri, legende, deisgur. Nimic nu apăruse. Nimic din proprietățile lui Van Gogh. Nici când fratele său îi vânduse opera. Sau patronii artistului, Tanguy sau Bonger.
Una dintre cărțile de artă de pe biroul ei avea portretul lui Van Gogh pe copertă. Ellie o trase în fața ei și se uită la doctorul de la țară - ochii aceia albaștri și melancolici.
„Pentru așa ceva, se gândi ea, ar merita să ucizi.”
Dintr-o dată Ellie își dădu seama că nu vorbea cu oamenii potriviți și nu studia cărțile potrivite.
Se uită la faimosul portret al lui Van Gogh.
Nu acesta era pictorul a cărui viață trebuia s-o studieze.
Capitolul 96
- Ești pregătit? se asigură Ellie întinzându-mi telefonul.
Am încuviințat, luându-l de parcă era o armă cu care aveam de gând să omor pe cineva. Gura îmi era uscată precum iasca, dar asta nu mai conta. Visam la asta de când mă sunase Dee și, o oră mai târziu, îi găsisem pe Tess și pe prietenii mei morți.
M-am cufundat într-un dintre scaunele de pe terasa lui Sollie.
- Da, sunt pregătit.
Știam că Stratton va vorbi cu mine. Mi-am imaginat că inima o să îi bată puternic când va auzi cine este. Era convins că am acest tablou. Omorâse pentru el și era în mod cert o persoană care acționa plecând de la premisa că instinctele sale sunt bune.
Am tastat numărul. Telefonul începu să sune. M-am lăsat pe spate și am tras cu putere aer în piept. Răspunse o menajeră de origine latină.
- Cu Dennis Stratton, vă rog.
I-am spus cum mă cheamă și se duse să îl caute. Mi-am spus că totul se va termina curând. Promisesem asta. Lui Dave. Lui Mickey, Bobby, Barney și Dee.
- Deci vorbesc cu faimosul Ned Kelly, spuse Stratton venind în sfârșit la telefon. Avem ocazia să vorbim. Cu ce te pot ajuta?
Nu vorbisem niciodată cu el. Nu voiam prefăcătorii ieftine. Tot ce am spus a fost:
- E la mine, Stratton.
- Ce e la tine, domnule Kelly?
- Am ceea ce cauți, Stratton. Ai avut dreptate de la început. Am Gaume-ul.
Urmă o pauză. Se gândea exact cum să reacționeze. Dacă spuneam adevărul sau dacă mă jucam cu el. Îi întindeam o cursă?
- Unde ești, domnule Kelly? întrebă Stratton.
- Unde sunt?
Am făcut o pauză. Nu mă așteptam la asta.
- Te întreb de unde suni, domnule Kelly. E o întrebare prea dificilă pentru dumneata?
- Sunt destul de aproape, am răspuns eu. Tot ce contează este că am tabloul tău.
- Destul de aproape? Hai să verificăm asta. Știi unde e Chuck and Harrods?
- Desigur, am spus, uitându-mă agitat la Ellie.
Ne abăteam de la plan. Chuck and Harrods era unul dintre localurile aglomerate și pline de curioși din Palm Beach.
- Acolo e un telefon public. Lângă toaleta bărbaților. O să sun la el peste, să spunem, patru minute.Dar exact patru, domnule Kelly... Ești destul de aproape pentru asta? Asigură-te că o să fii acolo să răspunzi când sună. Doar noi doi.
- Nu știu dacă o să ajung, am spus, uitându-mă la ceas.
- Atunci eu aș pleca repede, domnule Kelly. Ai trei minute și cincizeci de secunde din acest moment. În locul dumitale nu aș rata acest apel dacă aș dori să mai vorbesc vreodată de această chestiune.
Am închis telefonul. M-am uitat la Ellie pentru o fracțiune de secundă.
- Du-te! mă îndemnă ea.
Am alergat prin casă până în curtea din față. Am sărit în mașina de serviciu a lui Ellie. Ea alergă în spate împreună cu doi agenți FBI și se urcară în altă mașină. Am băgat-o în viteză și am zburat prin poarta deschisă, cu roțile scârțâind în timp ce făceam un arc larg pe County. Am accelerat cât am putut până la Poinicana. Am luat colțul cu optzeci de kilometri la oră și am oprit zgomotos în fața localului.
M-am uitat la ceas. Patru minute fix. Știam drumul spre toaleta bărbaților. Obișnuiam să vin pe la bar.
Când am ajuns acolo telefonul tocmai începu să sune.
- Stratton! am răspuns eu.
- Văd că ești plin de resurse, spuse el ca și cum toate astea îl amuzau teribil. Așadar, domnule Kelly, doar tu și eu. Nu are rost să asculte și alții convorbirea. Spuneai ceva despre un tablou de Henri Gaume. Spune-mi, la ce te gândești?
Capitolul 97
- Mă gândeam să-l predau polițiștilor, am spus eu. Sunt sigur că ar fi interesați să se uite la el.
La celălalt capăt al firului se așternu tăcerea.
- Sau am putea cădea la o înțelegere.
- Din păcate, nu fac înțelegeri cu suspecți de crimă, domnule Kelly.
- Deja avem ceva în comun, Stratton. Nici eu.
- Drăguț, chicoti Stratton. De unde această bruscă schimbare de atitudine?
- Nu știu. Cred că e ceva sentimental. Am auzit undeva că era tabloul preferat al soției tale.
De această dată, Stratton nu scoase niciun sunet.
- Caut un tablou de Henri Guame. De unde știu eu că ce ai dumneata este ceea ce caut?
- Este ceea ce cauți. O spălătoreasă care se uită într-o oglindă de deasupra chiuvetei. Poartă un șorț alb, simplu.
Știam că oricine ar fi putut să vadă asta în raportul poliției. Descrierea nu era cea mai bună dovadă.
- Era în holul care duce spre dormitorul tău în noaptea în care ai ordonat uciderea prietenilor mei.
- În noaptea în care m-au jefuit, domnule Kelly. Descrie rama.
- E aurie, am spus eu. Veche, cu filigran pe margine.
- Întoarce-l, scrie ceva pe spate?
- Nu îl am în față, am spus eu. Sunt la Chuck and Harrods, dacă îți aduci bine aminte.
- Mișcarea asta nu a fost foarte inteligentă, domnule Kelly, zise Stratton, mai ales dacă ne gândim la subiectul discuției.
- E scris ceva pe el, am spus.
Știam că sunt pe cale să dezvălui ceva foarte important.
- „Pentru Liz, cu drag, Dennis.” Ce emoționant, Stratton! Cât de fals!
- Nu ți-am cerut să și comentezi, domnule Kelly....
- De ce nu? E inclus în prețul tabloului.
- Nu e o tactică prea înțeleaptă, domnule Kelly. Să-l enervezi pe cel căruia vrei să-i vinzi. Doar din curiozitate, la ce preț te gândești?
- Vorbim de cinci milioane de dolari.
- Cinci milioane de dolari? Nici mama lui Guame n-ar cumpăra tabloul ăla cu mai mult de treizeci de mii.
- Cinci milioane de dolari, domnule Stratton. Sau îl dau polițiștilor. Dacă îmi amintesc bine, asta a fost suma inițială la care te-ai înțeles cu Mickey.
Se făcu liniște. Nu era o liniște care să sugereze că se gândea. Era o liniște care spunea că vrea să-mi rupă gâtul.
- Nu știu exact despre ce vorbești, domnule Kelly, dar ai noroc. Există o recompensă pentru acel tablou. Dar ca să fiu absolut sigur, mai trebuie să fie ceva pe spatele lui. Îl colțul din dreapta ramei.
Am închis ochii o secundă încercând să-mi amintesc tot ce mi se spusese despre acest tablou. Avea dreptate. Mai era ceva pe ramă. Eram pe cale să dezvălui ceva ce mă făcea să mă simt murdar. Ca și cum aș fi trădat pe cineva. Pe o persoană iubită.
- Este un număr, am șoptit în telefon. Patru-trei-șase-unu-zero.
Urmă o pauză lungă.
- Bine făcut, Ned. Meriți acea recompensă pentru modul cum i-ai manevrat pe toți. Inclusiv pe cel de la poliție. În seara asta o să fiu la un bal de caritate. La Breakers. Fundația. Pune-ți o Dorință. Una dintre cauzele preferate ale lui Liz. O să închiriez un apartament pe numele meu. O să mă scuz și o să plec de la petrecere pe la nouă. Ce părere ai?
- O să fiu acolo.
Am pus receptorul în furcă, simțind o bătaie lentă și puternică în piept. Când am ieșit din restaurant, o mașină neagră aștepta lângă trotuar. Ellie și cei doi agenți FBI se uitau la mine în expectativă.
- Am bătut palma, am spus eu. Diseară la ora nouă.
- Până atunci mai avem niște treabă, spuse unul din agenți.
- Poate mai târziu, am spus eu. Mai întâi am ceva de făcut.
Capitolul 98
Un gardian mă percheziționă și mă conduse înapoi la celulele de detenție ale închisorii din Palm Beach.
- Ce-o fi cu voi, cei din familia Kelly, întrebă el dezaprobator, aveți asta în sânge?
Tatăl meu stătea într-o celulă pe un mic pat și privea în gol.
M-am uitat la el o vreme.
În lumina slabă aproape distingeam conturul ofilit al feței unui om mai tânăr. Îmi fulgeră prin minte o scenă din copilărie: Frank sosise acasă și intrase cu pompă, cu o cutie mare în brațe. Mama era la chiuvetă. El, Dave și JM stătea la masa din bucătărie după o zi de școală și mâncam. Aveam în jur de nouă ani.
Tata o învârtise pe mama și, vorbind ca prezentatorul de la jocul TV, spusese:
- Evelyn Kelly.... coboară!
Îi întinsese cutia. Nu o să uit niciodată privirea mamei când o deschisese. Din ea apăruse o fantastică haină de blană. Frank o pusese pe ea și o învârtise de parcă dansau. Mama se înroșise și avea o privire șocată, ceva între entuziasm și neîncredere.
Tata o lăsase pe spate asemenea unui dansator profesionist și ne făcuse cu ochiul.
- Așteptați să vedeți ce este în spatele ușii cu numărul trei!
Tata putea să-l convingă și pe un polițist să-i predea arma dacă își punea mintea.
- Salut, tată, am spus, stând în picioare lângă celula lui.
Tata se rostogoli într-o parte.
- Neddie, spuse el clipind.
- N-am știut ce să-ți aduc, așa că am adus astea....
I-am arătat o plasă plină cu batoane de ciocolată KitKat și cu drospuri de tuse Luden cu aromă de cireșe amare. Mama i le ducea de fiecare dată când îl vizitam în închisoare.
Frank se ridică rânjind.
- I-am spus de fiecare dată mamei tale că mi-ar fi mai util un fierăstrău.
- Am încercat, dar detectoarele alea de metale îmi îngreunează misiunea.
Își netezi părul.
- Ce vremuri...
M-am uitat la el. Era slab și destul de palid, dar părea calm, relaxat.
- Ai nevoie de ceva? Cred că pot să-l rog pe Sollie să te pună în legătură cu un avocat.
- A rezolvat George asta.
Dădu aprobator din cap.
- Știu că ai impresia c-am dat-o în bară din nou, spuse tatăl meu, dar trebuia s-o fac, Ned. Chiar și între scursuri ca mine există un cod. Moretti l-a încălcat. Cei pe care i-a ucis era carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Unele lucruri trebuie ținute sub control. Înțelegi?
- Dacă voiai să faci ceva pentru Dave, trebuia să-l împuști pe Dennis Stratton. El a ordonat să fie ucis. Tu nu ai făcut decât să ne strici cea mai bună ocazie pe care o aveam de a pune mâna pe el.
- Și atunci, de ce mă simt ca și cum am făcut în sfârșit un lucru bun?
Tatăl meu zâmbi.
- Oricum, nu am văzut niciodată imaginea se ansamblu. Totuși, mă bucur că ești aici, Ned. Am de vorbit cu tine.
- Și eu, am spus punând palmele pe gratii.
Frank își turnă un pahar de apă.
- Niciodată nu am știut cum să te cunosc cu adevărat, nu-i așa, fiule? Nu ți-am oferit niciodată ce meritai, nici după ce ai fost absolvit de problema aceea de la școala la care ai predat. Nu trebuia decât să-ți spun că-mi pare rău, Ned, că m-am îndoit de tine. Ești un copil bun - un om bun.
- Ascultă, tată. Nu trebuie să vorbim despre asta acum....
- Ba da, trebuie, spuse tatăl meu.
Se ridică cu greu în picioare.
- Presupun că după ce a murit John Michael nu am putut să admit că a fost din cauza mea. O parte din mine voia să spună: „Vezi, băieții tăi sunt la fel ca tine. Ăsta e felul de a fi al celor din familia Kelly.” Adevărul este că, atunci când ai primit slujba de la Stoughton, am fost al naibii de mândru.
Am dat din cap în semn că am înțeles.
- În ziua aceea, acasă... a fost cea mai urâtă zi din viața mea.
Tata se uită în ochii mei.
- Când l-am îngropat pe Dave.
Am clătinat din cap și am oftat. Și a mea.
- Da, spuse el cu ochii plini de tristețe. Dar eu vorbesc de acea zi de la Fenway. Când te-am lăsat să pleci știind că vei fi pedepsit pentru ceva ce eu am făcut. Atunci cred că mi-am dat seama în ce hal mi-am distrus viața. Cât de mare erai tu și cât de mic devenisem eu. Că fusesem întotdeauna un infractor. Am fost întotdeauna un zero, Neddie. Dar tu nu ești.
Frank se apropie de gratii cu genunchii tremurând.
- Trebuia să spun de mult asta, fiule. Îmi pare rău. Îmi pare rău că v-am dezamăgit pe toți.
Își încleștă mâna pe a mea.
- Știu că nu e suficient să o spui. Știu că nu așa se îndreaptă lucrurile. Dar asta e tot ce pot să fac.
Am simțit că ochii mi se umplu de lacrimi.
- Dacă Dave ne privește, am spus eu încercând să râd, sunt sigur că-și spune: „Băiete, aș fi avut cu siguranță nevoie de acest strop de înțelepciune acum câțiva ani...”
Frank râse grohăit.
- Asta a fost problema mea dintotdeauna: idei mărețe în momente nepotrivite. Dar am lăsat lucrurile în oridine. Pentru mama ta. Și pentru tine, Ned.
- O să-l prindem pe tipul ăsta, tată.
I-am strâns și eu mâna. Acum eu eram cel care plângea.
- Da, fiule, să-i arăți tu!
Ochii noștri se întâlniră într-o îmbrățișare mută și strălucitoare. Și Sol avusese dreptate. L-am iertat. Pentru tot. Nu a trebuit nici măcar să spun vreun cuvânt.
- Trebuie să plec, tată.
I-am strâns degetele osoase.
- S-ar putea să nu mă mai vezi un timp.
- Sper din toată inima că nu, fiule, chicoti el. Cel puțin nu acolo unde merg eu.
Îmi dădu drumul la mână.
Am făcut un pas înapoi pe holul cu celule.
- Tată... am zis eu întorcându-mă.
Frank stătea în dreptul barelor.
- Spune-mi... Haina de blană a mamei. Cea pe care ai adus-o acasă în ziua aceea. Era furată, nu?
Se uită la mine un moment, iar ochii înfundați în orbite îmi aruncară o privire dură care spunea: „Cum poți să mă întrebi așa ceva?” Apoi buzele i se curbară într-un surâs:
- Sigur că era furată, puștiule.
Am mers cu spatele pe hol, zâmbindu-i tatălui meu pentru o ultimă dată.
Capitolul 99
Agentul FBI îmi potrivi microfonul.
- O să te auzim tot timpul, spuse Ellie.
Aveam baza acasă la Sol.
- Oamenii noștri vor fi aproape. Nu trebuie decât să spui ceva, Ned, și tăbărâm pe Dennis Stratton.
Acum lucram cu o întreagă echipă ce agenți. Înlocuitorul lui Moretti era un tip cu buze subțiri, cu păr negru și gelat și ochelari cu ramă de corn, care dădea ordine - agent special șef Ficke.
- Astea sunt regulile de bază, spuse Ficke. În primul rând, nu faci nimic dacă nu apare Stratton. Fără intermediari. Nu aduci vorba de Moretti. Nu vreau să creadă că s-ar putea să fi divulgat ceva. Nu uita, probabil Stratton nu l-a întâlnit niciodată pe Anson. Nici pe tatăl tău. Fă-l să vorbească despre spargere dacă poți. Cine a pus-o la cale? Spune-i să-ți arate cecul. Asta ne e îndeajuns să-l prindem. Poți să faci asta?
- Pot să o fac, agent special șef Ficke. Cum facem cu tabloul?
- Iată-l... Verifică-l.
O agentă aduse un pachet învelit cu multă hârtie și lipit peste tot.
- Ce conține? am întrebat.
- Dacă ajunge să-l deschidă, o să intri la apă, replică Ficke. Așa că spune-i că vrei să vezi cecul înainte să o facă. Dacă îți face probleme, intrăm și te luăm.
M-am uitat la Ellie.
- O să fii acolo?
- Sigur că o să fiu acolo.
- O să avem întăriri la toate nivelurile, spuse Ficke. De îndată ce obții lucrul de care avem nevoie, sau dacă deschide pachetul, spargem ușa. N-o să pățești nimic.
N-o să pățesc nimic. M-am uitat la el. Parcă eram o ființă care pleca să testeze un câmp minat. Du-te, n-o să pățești nimic. Toată lumea din cameră știa un lucru: Stratton nu intenționa să mă lase să ies din acea cameră.
- Vreau să vorbesc cu Ellie, am spus eu.
- Nu ea e șeful, replică el destul de sever. Dacă ai vreo întrebare, mi-o adresezi mie.
- Nu am nicio întrebare. Trebuie să vorbesc cu Ellie. Și nu aici. Singuri. Afară.
Capitolul 100
Am ieșit pe terasa de lângă piscină. L-am văzut pe Ficke cum ne privea prin jaluzele, așa că am condus-o pe trepte în jos spre plajă, la biroul meu, cât se putea de departe de el.
Ellie își suflecă pantalonii și își lăsă pantofii pe trepte. Apoi ne-am plimbat pe nisip. Soarele începea să coboare. Se apropia ora șase.
Am luat-o pe Ellie de mână.
- Nu-i așa că e frumos aici? Mă face să-mi fie dor de vremurile când eram salvamar. Atunci nu știam ce bine îmi mergea.
Am luat-o de umeri și i-am dat la o parte o șuviță de păr care îi intra în ochi.
- Ellie, tu ai încredere în mine, nu-i așa?
- Nu crezi că e cam târziu să-mi pui întrebarea asta, Ned? Nu te-am arestat când am avut ocazia. Am furat o mașină, am ascuns informații, am luat ostatic un martor... În dicționarul meu, asta se numește încredere.....
Am zâmbit.
- Trebuia să cobori din Runner atunci când ți-am spus. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
- Da, probabil ai fi la închisoare. Sau mort. Și eu aș avea încă o slujbă sigură. Oricum, din câte îmi amintesc, nu aveam foarte mari șanse să o fac în acel moment. Tu aveai totuși o armă.
- Și din câte-mi amintesc, avea siguranța pusă.
Am tras-o aproape și i-am simțit la piept inima care bătea cu putere. Nu știam niciunul ce avea să se întâmple în acea seară. Și după aceea, lumea avea să fie alta. Mă așteptau acuzații de infracțiune. Trebuia să petrec un timp în închisoare. După care eu voi fi un infractor, iar ea va fi în continuare agent FBI.
- Ellie, ceea ce-ți cer este să ai în continuare încredere în mine. Pentru încă o perioadă doar.
Se desprinse din îmbrățișare și încercă să-mi citească privirea.
- Ned, mă sperii. Putem să-l prindem. Toată povestea se va termina. Te rog, măcar de data asta fă lucrurile ca la carte.
Am zâmbit.
- O să mă pot baza pe tine, Ellie?
- Ți-am spus, răspunse ea uitându-se la mine cu hotărâre în ochi, o să fiu afară. Nu te-aș lăsa să mergi singur acolo.
Știu că nu ai face-o. Am tras-o lângă mine și m-am uitat peste ea la apusul de soare.
Nu m-am încumetat să-i spun că mă refeream la ce va fi după.
Capitolul 101
Doar când întorceai pe aleea lungă care ducea la Breakers te simțeai în altă lume.
Maiestuoasele turnuri gemene scăldate în lumina strălucitoare erau probabil cea mai cunoscută priveliște din Palm Beach. Splendida arcadă care îi întâmpina pe vizitatori în hol, rondurile de palmieri răsfățați în lumină.
Am parcat Crown Vicul lui Ellie în fața scuarului de cărămidă roșie care ducea la ușile holului, în spatele unui Mercedes SL500 și al unui Rolls. Ieșeau cupluri îmbrăcate în smochinguri și rochii elegante, cu bijuterii strălucitoare. Eu purtam o pereche de blugi peste care atârna un tricou Lacoste verde. Până și valetul de la parcare se uită la mine de parcănu eran la locul potrivit.
Auzisem de galele înaltei societăți, fusesem și ospătar la câteva la începutul șederii mele aici. Erau aproape de centrul vieții sociale a celor din vechea gardă. Pe invitații scria pentru evenimentul caritabil X sau Y. Dar erau mai mult niște ocazii create pentru ca anumite matroane să-și etaleze bijuteriile și să facă paradă în rochii stilate, în timp ce mâncau caviar și sorbeau șampanie. Cine știa care era de fapt suma care chiar ajungea „cauzei” pentru care era donați.
„N-ai nimic de pierdut, Ned...”
Am luat pachetul gros pe care mi-l dăduseră cei de la FBI și am intrat în hol. Mulți oameni forfoteau, unii îmbrăcați formal, alții în jachete roșii de angajați ai hotelului și câțiva în haine de zi cu zi. Mă gândeam că oricare dintre ei ar putea să facă parte dintre oamenii lui Stratton, care mă urmăreau. Sau FBI-ul.
Cei de la FBI probabil erau nervoși deja, întrebându-se ce naiba se întâmpla.
M-am uitat la ceas - 20:40. Ajunsesem cu douăzeci de minute mai devreme.
M-am dus direct la recepție. Mă salută o recepționeră atrăgătoare pe care o chema Jennifer.
- Cred că aveți un mesaj pentru mine, am spus. Pe numele Stratton.
- Domnule Kelly, spuse ea zâmbind, ca și cum mă aștepta.
Se întoarse cu un plic al hotelului sigilat.
I-am arătat cartea de identitate și am rupt plicul. Pe o foaie cu antetul hotelului erau scrise doar două cuvinte: Camera 601.
„OK, Ned. Hai să o facem.”
Pentru o secundă mi-am ținut respirația, încercând să-mi calmez nervii.
Am întrebat-o pe Jennifer unde avea loc dineul Fundației Pune-ți o Dorință și îmi arătă Sala Rondă care era în capătul coridorului împodobit pe partea stângă.
Am luat pachetul învelit, „Gaume-ul”, sub braț și m-am luat după două cupluri îmbrăcate formal de care eram sigur că merg înspre sală.
Dintr-o dată o voce îmi zgârie timpanul.
- La dracu, Kelly, ce faci? Ai ajuns cu douăzeci de minute mai devreme.
- Îmi pare rău, Ficke. Planul s-a schimbat.
Capitolul 102
Mi-am iuțit pasul până am văzut Sala Rondă în susul unor scări, în spatele barului din hol.
La ușă era un mic grup de oameni în smochinguri și în rochii de seară, care-și dădeau numele și prezentau invitații. Din sală se auzea genul de muzică instrumentală pe care ai jura că nu o să dansezi niciodată. M-am amestecat și eu cu cei din spate.
O femeie căruntă se uită la mine de parcă eram SpongeBobSquarePants (personaj de desene animate). Cerceii cu diamant din urechile ei erau mari cât globurile de Crăciun.
- Domnule! am auzit pe cineva strigând, dar l-am ignorat.
„Sper că o să funcționeze, Neddie.”
Sala îți tăia respirația, plină de flori proaspete și cu un candelabru incredibil care atârna de tavanul boltit. Orchestra cânta Bad, Bad Leroy Brown în stil cha-cha. Toate femeile pe lângă care treceam erau pline de diamante - coliere, inele, tiare. Bărbații purtau smochinguri scrobite, cu batiste albe împăturite perfect. Unul dintre bărbați purta un kilt.
Îl căutam febril pe Stratton. Știam că arăt la fel de neobișnuit ca un băștinaș din Maori la un ceai dansant dat de regină.
Brusc cineva mă luă de braț din spate și mă încolți într-un loc ferit de mulțime.
- Livrările se fac în spate, domnule Kelly, îmi scuipă în ureche personajul.
M-am învârtit. Era Champ, care rânjea.
- Te-am avut o secundă, nu-i așa, amice?
Era îmbrăcat exact ca un ospătar și ținea în mână o tavă de biscuiți cu caviar. Se potrivea perfect dacă făceai abstracție de părul portocaliu.
- Unde e Stratton? l-am întrebat.
- În spate. Unde altundeva ar putea fi nenorocitul?
Champ îmi dădu un ghiont.
- E cel care poartă smoching... Relaxează-te, amice - își ridică palma în semn de scuză - încercam doar să te destind.
L-am zărit pentru o clipă pe Stratton în mulțime. Apoi m-am uitat după gorilele lui.
- Ned, spuse Champ lăsând tava jos și strângându-mă de umăr, o să funcționeze. Desigur, spune asta înainte de fiecare săritură, dar am câteva vertebre dislocate permanent, care s-ar putea să nu fie de acord.
Îmi făcu cu ochiul și mă lovi în semn de îmbărbătare.
- Nu-ți face griji, amice... Prietenii tăi sunt cu tine. Îți acopăr spatele.
- Ned! croncăni o voce în receptorul meu.
Ellie.
- Ned, ce faci? Te rog....
- Îmi pare rău, Ellie, am spus știind că de acum trebuie să fi intrat în panică. Stați conectați. Vă rog. O să-l aveți.
Am identificat câteva fețe cunoscute în mulțime. Henry Kissinger. Sollie Roth discutând cu câțiva oameni de afaceri notabili. Lawson.
Apoi l-am zărit pe Stratton în spate. Ținea în mână un pahar de șampanie și sporovăia cu o blondă într-o rochie decoltată. Câțiva oameni din jurul lui râdeau. Gluma era că nici nu o îngropase bine pe Liz și acum era cel mai elogiat burlac din Palm Beach.
M-am îndreptat spre el umil.
Stratton făcu ochii mari când mă văzu că mă apropii. Urmă un moment de surpriză, după care redeveni calm, cu un discret zâmbet încrezut pe față. Prietenii lui Stratton se uitară la mine de parcă eram băiatul cu ziarele.
- Ai venit cam devreme, domnule Kelly. Nu trebuia să ne întâlnim în cameră?
- Ba am venit la timp, Stratton. Planul s-a schimbat. M-am gândit că nu pot să ratez un asemenea eveniment. M-am gândit că ar fi interesant pentru prietenii tăi să ne vadă cum facem afaceri chiar aici.
Capitolul 103
Ellie stătea panicată într-unul dintre apartamentele de sus. Striga în microfon:
- Ce faci, Ned?
Dar Ned nu răspundea.
- Renunțăm, spuse Ficke. Punem capăt acestui fiasco.
- Nu putem face asta, zise Ellie.
Se retrase de la locul de unde asculta.
- Ned este în sală. Se întâlnește cu Stratton. Pune planul în aplicare chiar acum.
- Dacă mergem acolo, agent special Shurtleff, spuse Ficke uitându-se mânios la ea, poți să fii al naibii de sigură că mergem să-l arestăm, nu să-l ajutăm. Spectacolul a luat sfârșit.
Își smulse căștile.
- Nu-l las pe cowboy-ul ăsta să ne conducă Biroul.
Îi făce semn din cap agentului operațional:
- Pune-i capăt.
- Nu.
Ellie clătină din cap.
- Lasă-mi doi oameni. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. I-am promis. O să aibă în continuare nevoie de întăriri. Continuă conform planului. Se întâlnește cu Stratton.
- Atunci să nu cumva să nu asculți, agent Shurtleff, rosti agentul șef de la ușă. Banda merge.
Lui Ellie nu îi venea să creadă. Punea capăt misiunii. Iar Ned era acolo. Fără întăriri.
- A spus că o să ni-l aducă pe Stratton și asta face, spuse Ellie. I-am promis. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. O să fie omorât din cauza noastră.
- Poți să-l iei pe Downing, cedă Ficke. Și ia-l și pe Finch din hol.
Se uită la ea cu un fel de indiferență.
- E achiziția ta, agent special Shurtleff. E problema ta.
Capitolul 104
- Să facem afaceri aici? întrebă Stratton, zâmbind ca de obicei, satisfăcut și stăpânit.
Deși cred că se întreba ce naiba se întâmpla.
I-am răspuns la zâmbet.
- Mi-ai omorât fratele, Stratton. Credeai că o să te las să scapi fără să-ți provoc nici cea mai mică durere?
Câteva capete se întoarseră. Stratton se uită în jur, evident descumpănit.
- Nu știu despre ce vorbești, domnule Kelly, dar având în vedere că în prezent ești arestat și că te așteaptă acuzații federale, nu înțeleg ce drept ai să-mi arunci mie acuzații.
- Tot el a omorât-o și pe Liz, am spus eu, destul de tare, încât toți cei din apropiere s-au întors să audă mai bine. Și a camuflat totul inventând acea aventură ridicolă. Pentru că ea era pe cale să mărturisească adevărul poliției. Și-a furat propriile opere de artă și le-a revândut, iar apoi a plătit pe cineva să-i omoare pe oamenii aceia din Lake Worth pentru ca totul să pară un jaf nereușit. Dar caută ceva. Ceva ce nu trebuia furat. Nu-i așa, domnule Stratton?
Am întins coletul împachetat.
Ochii lui Stratton erau cât cepele.
- O, domnule Kelly, dar ce ai acolo?
Îl aveam. Îl prinsesem. Vedeam cum masca sa de om care are totul sub control începea să se crape și cum fruntea începea să îi transpire.
L-am văzut pe Lawson cum se apropie din mulțime. Și, mai rău, pe trepădușul lui Stratton, Coadă.
- Atunci e păcat că propriul tău tată l-a ucis pe Moretti, afirmă Stratton. De ce nu le spui asta oamenilor? Cred că tu ești cel care vrea să camufleze ceva. Tu ești cel care a ieșit pe cauțiune. Și nu ai nici cea mai mică dovadă.
- Dovada......
M-am uitat la el și am zâmbit.
- Tabloul este dovada.
Am întins pachetul.
- Cel pe care mi-ai cerut să-l aduc aici în seara asta, domnule Stratton. Gaume-ul.
Stratton se uită la pachet, umezindu-și buzele, în timp ce pe fruntea lui se forma o peliculă umedă cauzată de enervare.
În mulțimea care se aduna se auzeau șoapte. Oamenii se apropiau, încercând să audă ce se vorbea.
- Este... este absurd, începu el să bâlbâie, căutând o față prietenoasă.
Oamenii așteptau un răspuns. Eu aproape radiam.
Apoi se întoarse spre mine, dar în loc să se desconspire, fața lui își recăpătă obișnuita siguranță.
- Jocul tău patetic ar putea să funcționeze, spuse el în timp ce ochii i se aprindeau, dacă într-adevăr ai avea tabloul în cutie. Nu-i așa, domnule Kelly?
În sală se așternu tăcerea. Simțeam cum toți ochii se întorseseră spre mine. Stratton știa. Știa că nu am ceea ce promisesem. Cum?
- Haide, deschide-o. Arată lumii dovada. Nu știu de ce, dar nu cred că asta o să arate foarte bine când o să ți se pronunțe sentința.
Cum de știa?
În acel moment am inventariat rapid toate posibilitățile. Ellie... în niciun caz. Lawson... nu fusese pus la curent. Stratton mai avea un șobolan. Mai avea pe cineva în FBI.
- Nu poți să spui că nu te-am avertizat, domnule Kelly, continuă Stratton cu un zâmbet de gheață, să nu-mi irosești timpul.
Coadă mă prinse de mână. L-am observat pe Champ împingându-se prin mulțime în timp ce se întreba ce ar putea să facă.
M-am uitat mânios la Stratton. Nu am putut decât să scuip o întrebare neajutorată:
- Cum ai știut?
- Pentru că i-am spus eu, Ned, spuse o voce din mulțime.
Am recunoscut-o pe loc. Și inima mi se făcu aproape cât un purice. Tot ce crezusem până atunci, toate certitudinile m-au părăsit.
- Ned Kelly, spuse Stratton rânjind, cred că îl cunoști pe Sol Roth.
Capitolul 105
- Îmi pare rău, Neddie, spuse Sol desprinzându-se încet de mulțime.
Mă simțeam de parcă mă pălmuise cineva. Știu că fața îmi devenise albă ca varul, eram uimit, complet luat prin surprindere. Sol era arma mea secretă, asul meu din mânecă din seara aia.
Nu puteam decât să mă holbez la bătrân, mut de uimire, amețit - simțeam cum o greutate imensă îmi strivește treptat inima. Cei mai buni prieteni ai mei fuseseră omorâți cu brutalitate. Dar până în acel moment nu îmi dădusem seama cu ce mă lupt. Bogătașii își țineau partea. Era un club, iar eu eram un intrus. Simțeam cum lacrimile îmi năpădesc ochii.
- Ai avut dreptate, oftă Sol, vinovat, am intermediat o vânzare secretă între Stratton și un colecționar foarte răbdător din Orientul Mijlociu. Ține tablourile într-un seif unde vor sta așa în liniște timp de douăzeci de ani. Foarte lucrativ, să spunem așa....
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Fiecare cuvânt ce-i ieșea din gură era ca o lamă care se înfingea mai adânc.
„Sper că îi apreciezi, Sol. Și că i-ai cheltuit pe ce trebuie. Banii aceia au dus la moartea fratelui meu și a prietenilor mei cei mai buni.”
Stratton îi făcu semn lui Coadă. Am simțit cum mi se împinge în coaste un obiect bont. O armă.
- Dar ceea ce n-am prevăzut, lacom nenorocit ce ești, spuse Sol cu tonul schimbându-i-se brusc în timp ce se întorcea spre Stratton, era că o să moară acei oameni.
Stratton clipi, iar surâsul arogant îi dispăru de pe față.
- Sau că ești capabil să o omori pe Liz, pe a cărei familie o cunosc de patruzeci de ani, jigodie bolnavă capabilă doar de conspirații.
Maxilarele lui Stratton se încleștară. Părea că nu înțelege.
- Am stat și ne-am uitat cum i-ai distrus viața, monstrule. Ne-am uitat doar, așa că suntem cu toții vinovați. Dacă mi-e rușine de ceva din toată încurcătura asta blestemată, de asta mi-e rușine. Liz era o persoană bună.
Sollie căută în buzunarul jachetei. Scoase o pungă mică. În ea era un fel de cheie. O cheie de hotel. De la Brazilian Court. Așa cum plănuiserăm. Cheia lui Tess. Se întoarse spre Coadă, care îmi ținea încă arma înfiptă în coaste.
- Ți-ai uitat asta în buzunar, uriașule. Data viitoare fii mai atent la cine îți caută prin hainele murdare.
Stratton se holba, hipnotizat, la cheie, în timp ce fața îi devenea pământie. Toată lumea din Sala Rondă văzu cum pe chipul lui apare o expresie de om care înțelege totul.
Liz.
Liz găsise cheia de la camera lui Tess. I-o plătise din mormânt.
Nu știu ce era mai plăcut, să-l privesc pe Stratton cum începe să se clatine în fața prietenilor săi din înalta societate sau să mă gândesc câtă plăcere le-ar fi făcut lui Mickey și lui Dave modul în care i-am înscenat totul.
Sol îmi făcu cu ochiul de parcă mă întreba „Ce părere ai, Ned?”
Dar eu mă gândeam la un singur lucru: „Isuse, Dave, sper că te uiți. Sper că savurezi asta.”
Apoi Sollie se întoarse. Nu spre mine, ci spre Lawson.
- Cred că ai dovezile de care aveai nevoie....
Detectivul păși în față și îl luă pe Stratton de braț. Era cel mai șocat din cameră. Eram sigur, ca și Ellie, că e omul lui Stratton.
- Dennis Stratton, ești arestat pentru uciderea lui Tess MacAuliffe și a lui Liz Stratton.
Stratton stătea acolo, cu buzele tremurând și uitându-se la Sollie, lovit din plin de șoc.
Apoi totul o luă razna.
Coadă îmi luă arma din spate și, folosindu-mă pe post de scut, o îndreptă spre polițistul din Palm Beach. Champ ieși din mulțime și se izbi în el, aruncându-l pe nenorocit în cealaltă parte a camerei. Se luptară o secundă, iar Geoof îl rostogoli pe spate.
- Îmi displace să-ți fac asta amice, dar îmi ești dator o vară laterală din crom pentru Ducati.
Champ îl lovi pe Coadă cu capul în frunte. Capul criminalului se dădu pe spate, trosnind zgomotos.
În acel moment arma se descărcă.
La început se auziră țipete, iar oamenii se împinseră în dezordine spre ușă.
- Trage cineva!
M-am uitat la Stratton, la Lawson, la Sollie... ultimul spre care mi-au alunecat ochii a fost Champ. Stătea acolo, călare pe Coadă. Pe buze i se formă încet un zâmbet de neîncredere. La început am crezut că vrea să spună: „Vezi, ți-am zis că îți păzesc spatele, amice.” Dar apoi am văzut că aducea mai mult a șoc. Sângele începu săă-i șiroiască prin cămașa albă.
- Geoff! am urlat.
Începu să se împleticească. M-am repezit și l-am prins, lăsându-l încet pe podea.
- La dracu, Neddie, spuse el uitându-se la mine. Nenorocitul îmi datorează o motocicletă nou-nouță pentru asta.
Se auzi o altă împușcătură, după care se dezlănțui infernul. Trăgea celălalt bodyguard al lui Stratton. L-am văzut pe Lawson căzând. Toți ceilalți se întinseră pe podea.
Pieptul bodyguardului fu străpuns de un glonț și acesta căzu pe o fereastră, trăgând la podea perdelele brodate de pe suporturile uriașe. Apoi l-am văzut pe Stratton, scăpat din mâna lui Lawson. Dădea înapoi, furișându-se spre ușa de la bucătărie.
Strigam la Ellie în microfon.
- Champ e rănit!
Dar nu răspundea. Schimbasem planul tuturor. Acum ce era de făcut?
- Isuse, du-te, amice, spuse Champ.
Își umezi buzele.
- Pentru numele lui Dumnezeu, totul e sub control aici.
- Ține-te bine.
I-am strâns mâna.
- Poliția o să fie aici în curând. Prefă-te că aștepți o nenorocită de bere.
- Da, mi-ar prinde bine una în momentul ăsta.
Am luat arma lui Coadă. Apoi am început să alerg după omul care ordonase asasinarea fratelui meu.
Capitolul 106
Schimbul de focuri luase sfârșit când Ellie și ceilalți doi agenți ajunseră jos în sală. Oameni șocați în smochinguri și rochii forfoteau afară. La vederea uniformelor FBI, toată lumea arătă spre interiorul sălii.
- A avut loc un schimb de focuri. Cineva a fost rănit.
Ellie alergă în sală cu arma scoasă. Cei de la serviciile de pază ale hotelului erau deja acolo. Camera era în mare parte goală. Scaunele și mesele erau dărâmate, flori pe podea.
Era de rău.
Îl văzu pe Lawson sprijinit de perete, cu o pată roșie pe umăr.Carl Breen îngenuncheat lângă el, striga într-un emițător. Mai erau trei alte corpuri întinse. Două dintre ele păreau a fi oamenii lui Stratton. Unul era înfășurat într-o draperie și părea mort. Celălalt era Coadă, porcul care îl urmărise pe Ned. Era rece și nu pleca nicăieri.
Pe al treilea Ellie îl recunoscu după părul portocaliu.
Champ!
- Dumnezeule!
Ellie alergă la el. Geoff stătea întins pe spate, cu un genunchi ridicat. Partea stângă îi era acoperită de sânge, fața îi era albă, ochii puțin sticloși.
- Oh, Isuse, Champ...
Ellie îngenunche.
Un tip de la pază lătră într-un emițător chemându-i pe cei de la ambulanță. Ellie se aplecă și se uită în ochii lui Geoff.
- Rezistă. O să te faci bine.
Își puse mâna pe fața lui. Era rece și transpirată. Simți că ochii i se umplu de lacrimi.
- Știu că avem multe de plătit, spuse Geoff reușind să zâmbească, cum m-am dat eu drept chelner și tot restul.
Ellie îi zâmbi și ea. Îl strânse ușor de mână. Apoi se uită prin sală.
- S-a dus după el, Ellie, șopti Geoff.
Își mută privirea spre bucătărie.
- Ned a luat arma lui Coadă.
- La dracu! făcu Ellie.
- Trebuia să o facă, Ellie.
Neozeelandezul își umezi buzele.
- Nu la asta mă refeream, spuse Ellie.
Își verifică pistolul, apoi îl strânse pe Champ de mână încă o dată.
- L-am văzut pe Ned cum mânuiește o armă.
Capitolul 107
M-am năpustit prin ușile de la bucătărie. Personalul era înspăimântat după ce auzise focuri de armă. Stăteau pe lângă pereți și se holbau la mine, neștiind sigur cine urmărește pe cine.
M-am uitat la bărbatul cu bonetă de bucătar:
- A trecut un bărbat în smoching pe aici. În ce parte a luat-o?
- E o ușă în spate.
Bucătarul îmi indică unde într-un târziu.
- Duce la hol. Și în sus, la holul principal.
Camera 601, mi-am amintit eu.
Am găsit scările și am luat-o în sus. Merita să încerc. Apărură doi adolescenți care coborau.
- Ați văzut un om în smoching alergând? am întrebat.
Amândoi arătară în sus.
- Tipul are o armă!
După cinci etaje, am împins o ușă grea și am ajuns într-un hol luxos, cu covor roșu. Am ascultat pașii lui Stratton. Nimic. Camera 601 era la stânga, înspre lifturi. Am luat-o în direcția aceea.
Am luat-o la stânga și l-am văzut pe Stratton cu ochii mei. Era în capătul holului luptându-se să bage un card de plastic într-o ușă. Nu știam ce se afla înăuntru. Poate mai multe ajutoare.
- Stratton! am urlat țintind spre el.
Se întoarse și mă privi în față.
Atitudinea lui calmă, de om care are mereu totul sub control, se transformase într-o privire mânioasă și speriată - asta aproape m-a făcut să zâmbesc. Mâna lui Stratton se smuci în sus și apăsă pe trăgaci. De pe perete săriră scântei aproape de capul meu. Am ațintit arma, dar nu am tras. Oricât de mult îl uram, nu voiam să-l omor.
Dar Stratton îmi văzu arma și fugi pe alt coridor.
M-am dus după el.
Ca o pradă încolțită, Stratton începu să încerce ușile din jurul liftului. Erau încuiate. Mai era un balcon acolo, dar nu ducea nicăieri, doar afară.
Apoi, într-un final, se deschise o ușă - și dispăru.
Capitolul 108
În timp ce îl urmăream pe Dennis Stratton pe niște scări întunecoase de beton, îmi trecu prin minte cel mai ciudat gând.
Cu ani în urmă, în Brockton, mă luptam corp la corp cu Dave.
Cred că aveam cincisprezece ani, el trebuie să fi avut zece. El și unul dintre tovarășii lui prostuți făcuseră zgomote idioate ce imitau un cimpanzeu în timp ce eu încercam să mă giugiulesc cu o fată, Roxanne Petrocelli, în Buckely Park, aproape de casa noastră.
L-am fugărit până la sala de gimnastică și l-am chelfănit bine - fusese poate ultima dată când am putut să-l înving pe Dave. Îi prinsesem mâinile și gâtul într-o poziție complicată. Tot repetam „Unchi? Unchi?” sperând să se predea. Dar durul nu voia să se clintească.
Am împins din ce în ce mai tare uitându-mă cum i se înroșește fața. Mă gândeam că dacă mai împing o să-l omor. Într-un târziu Dave a țipat „OK, unchiule...” și i-am dat drumul.
Pentru o secundă a stat pur și simplu respirând greu, în timp ce obrajii îi reveneau la culoarea normală; apoi s-a repezit la mine cu toată puterea și m-a trântit pe spate. În timp ce se urca pe mine, Dave rânjea satisfăcut:
- Unchiul Al crede că ești un prost.
Nu știu de ce mi-a venit asta în minte în timp ce urcam după Stratton. Una din conexiunile acelea stupide care se produc în creier atunci când te simți în pericol.
..............................................................................
- Da, domnule.
Ellie aprobă. El știa că așa era.
- Așa că s-ar putea considera, spuse Cole împreunându-și degetele, că, știind asta, ar fi un gest sinucigaș să te las să faci ceea ce propui, după tot ce ai făcut deja. Dacă o dăm în bară, poți să rături rămășițele carierei mele și să le arunci la gunoi.
- Și pe ale mele, domnule.
Ellie se uită în ochii lui.
- Mda, spuse directorul adjunct.
Le aruncă o privire lui Ficke și lui Harpering.
- După cum stau lucrurile acum, spuse avocatul, Stratton rămâne în libertate, iar noi o să avem de curățat cea mai mare mizerie de la accidentul petrolier Exxon încoace.
Cole își masă tâmplele insistent.
- Doar de dragul conversației, agent Shurtleff, de ce ai avea nevoie să faci asta?
- Aș avea nevoie să lăsați să se „scurgă” informația că Moretti nu avorbit. Că nu a spus un cuvânt despre Stratton. Și că mie mi s-a luat cazul. Că sunt anchetată.
- Asta nu ar fi greu, spuse Cole.
- Și încă ceva, continuă Ellie, dacă tot era pe val.
- Ce? întrebă directorul adjunct dându-ți nerăbdător ochii peste cap.
- Asta s-ar putea să iasă puțin din rutină, domnule...
- Ca și cum până la acest punct totul s-a desfășurat „ca la carte”.
Cole nu-și putu stăpâni un zâmbet.
Ellie își ținu respirația.
- O să am nevoie de Kelly, domnule.
Capitolul 94
Jucam gin cu Sollie la el acasă.
Eram în curte, în căsuța de lângă piscină. Eram într-un fel de arest la domiciliu la Sollie până când rolul meu în cele întâmplate acasă la Ellie era elucidat în totalitate.
Era o mică problemă legată de încălcarea cauțiunii - posesia unei arme de foc.
Știam că Ellie are probleme. Știam că putea să-și piardă slujba pentru ceea ce făcusem. Acum totul ieșise la iveală: faptul că tatăl meu era implicat, ceea ce descoperise Ellie despre Moretti, conversațiile noastre cu Liz. Eu.
Acum, că Liz și Moretti erau morți, nu prea aveam dovezi împotriva lui Stratton. Orchestrase totul perfect. Asta mă enerva mai mult decât toate. Acum, și tata. Frank credea că-și încheiase socotelile cu Omul, dar ironia era că atunci când apăsase pe trăgaci, îl pusese pe Stratton în libertate.
- Îmi tot arunci cărți de inimă roșie, spuse Sol oftând, și eu tot le iau.
- Nu prea sunt în formă azi, am spus eu trăgând o carte.
- În formă? E vorba de reabilitare aici, Ned. I-am promis judecătorului. În plus, în ritmul ăsta, până mâine după-amiază o să-mi câștig înapoi cauțiunea. După aia poți să te cari.
I-am zâmbit bătrânului.
- Sol, sunt îngrijorat pentru Ellie.
- Văd asta, puștiule, dar să știi că eu cred că o să fie bine. Fata știe să-și poarte de grijă.
- A încercat să mă ajute, și eu i-am cauzat probleme. Vreau să pun mâna pe Stratton, Sollie. Eram sigur că l-am prins în laț.
- Știu puștiule.
Sol își etală cărțile.
- Și eu cred că o să mai ai șansa asta. Dă-mi voie să-ți spun ceva despre tipii de felul lui Dennis Stratton. Știi care e slăbiciunea lor? Se cred întotdeauna cei mai importanți din lume. Și, crede-mă, Ned, întotdeauna e cineva mai important.
Se uită direct la mine.
- Dar mai întâi ai altceva de făcut, Ned...
- Ce? am rânjit eu. Să fac cărțile?
- Nu, mă refer la tatăl tău, puștiule...
- Ilustrul meu tată a provocat toată această încurcătură, am spus eu, ridicând din nou o carte. Dacă nu era el, aveam un om care să depună mărturie împotriva lui Stratton. Să nu crezi o secundă că a făcut-o din noblețe.
- Cred că a rezolvat problemele în singura manieră cunoscută de el. Omul e bolnav, Ned. Isuse, puștiule, un patru...
- Ce?
- Mi-ai dat un patru de inimă neagră. Nu gândești, Ned.
M-am uitat la cărțile din mână și mi-am dat seama ce dezordine și haos era acolo. Mi-am dat seama că mintea mea era la un milion de kilometri depărtare.
- Rezolvă-ți propriile probleme, fiule, zise Sol încă referindu-se la tatăl meu. Chestia asta cu Stratton se va rezolva de la sine. Dar, dacă tot am ajuns la asta, spuse el făcându-și vânt cu cărțile și captându-mi privirea, aș vrea să te ajut puțin.
- Despre ce vorbești, Sol?
- Decartează puștiule... e vorba despre pești. Vorbim mai târziu.
Am aruncat un zece de romb.
- Ritm!
Ochii lui Sollie se luminară când așeză cărțile pe masă.
- E prea ușor, puștiule.
Trase mai aproape foaia pe care țineam scorurile. Era al treilea gin complet.
- Dacă așa o să stea lucrurile, te trimit înapoi la pușcărie.
Winnie, menajera lui Sollie Roth, intră anunțând un musafir.
Ellie o urmă la câțiva pași în spate.
Am sărit de pe scaun.
- Cred că ai sughițat, dragă.
Sollie Roth zâmbi.
- Uită-te la iubitul tău. E atât de îngrijorat pentru tine, că nu poatenici să țină scorul.
- Sol are dreptate, am spus eu, îmbățisând-o. Deci, cum a mers?
Ridică din umeri, așezându-se la masă.
- Dacă pui la socoteală faptul că din cauza mea a murit Moretti și că îmi petrec timpul cu tine, pot fi dacă exemplu la capitolul dezastru din manualul agentului. Directorul adjunct a luat măsurile cuvenite. Până terminăm treaba, sunt cercetată disciplinar.
- O să-ți păstrezi slujba? am întrebat, optimist.
- Poate, spuse Ellie ridicând din umeri. Depinde de un lucru...
- Care ar fi? am întrebat eu, înghițind în sec, cu gândul că era vorba de vreo investigație procedurală.
- De noi, spuse ea. Dacă îl arestăm pe Dennis Stratton.
Nu eram sigur că auzisem bine. Stăteam acolo și mă uitam la ea întrebător.
- Ai spus noi?
- Da, Ned, spuse Ellie în timp ce un zâmbet discret i se așternea pe față. Eu și cu tine. Adică noi.
Capitolul 95
Mai întâi, Ellie trebui să facă niște săpături. Prin lumea artiștilor de peste tot. Ce naiba avea pictura asta? Gaume-ul?
Erau nenumărate moduri de a afla lucruri despre un pictor, chiar și despre unul de care abia auzisem, care murise acum o sută de ani.
Se uită pe internet, dar nu găsi aproape nimic despre Henri Gaume. Viața pictorului fusese una cu totul insignifiantă. Nu existau biografii. Apoi îl căută în Benezit, vasta enciclopedie de pictori și sculptori francezi, traducând ea însăși din franceză. Nu era mai nimic.
Era născut în Clamart în 1836. Pentru un timp pictase în Montmare, și între 1866 și 1870 expusese la prestigiosul Salon de Paris. Apoi dispăruse de pe harta artiștilor.
Pictura care fusese furată - pe care Stratton nici măcar nu o asigurare - se numea Faire de Menage sau Curățenia. O menajeră care se uita într-o oglindă de deasupra unei chiuvete.
Ellie nu îi putu determina proveniența; nu apărea.
Ellie sună la galeria din Franța de unde Stratton pretindea că o cumpărase. Proprietarul abia își aminti exponatul. Spuse că provenea de la un domeniu, din câte credea. Al unei femei în vârstă din Provence.
Nu e vorba de pictură, Gaume-urile nu au nimic ieșit din comun.
Oare conținea ceva? Un mesaj? De ce și-o dorea Stratton atât de mult? Pentru ce ar omorî șase oameni?
Începu să o doară capul.
Împinse cărțile mari despre pictorii secolului al XIX-lea la o parte. Răspunsul nu era acolo. Era altundeva. Ce avea acest Gaume fără valoare?
Ce este, Ellie?
Apoi înțelese. Nu era o revelație bruscă, era ceva ce se insinua încet în creierul ei.
Liz Stratton îi spusese în timp ce oamenii lui Stratton o îndepărtau. Cu resemnarea aceea pe față, de parcă nu aveau să o mai vadă niciodată.
- Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?
Desigur, numele era cheia.
Doctorul Gachet.
Circulaseră dintotdeauna zvonuri, legende, deisgur. Nimic nu apăruse. Nimic din proprietățile lui Van Gogh. Nici când fratele său îi vânduse opera. Sau patronii artistului, Tanguy sau Bonger.
Una dintre cărțile de artă de pe biroul ei avea portretul lui Van Gogh pe copertă. Ellie o trase în fața ei și se uită la doctorul de la țară - ochii aceia albaștri și melancolici.
„Pentru așa ceva, se gândi ea, ar merita să ucizi.”
Dintr-o dată Ellie își dădu seama că nu vorbea cu oamenii potriviți și nu studia cărțile potrivite.
Se uită la faimosul portret al lui Van Gogh.
Nu acesta era pictorul a cărui viață trebuia s-o studieze.
Capitolul 96
- Ești pregătit? se asigură Ellie întinzându-mi telefonul.
Am încuviințat, luându-l de parcă era o armă cu care aveam de gând să omor pe cineva. Gura îmi era uscată precum iasca, dar asta nu mai conta. Visam la asta de când mă sunase Dee și, o oră mai târziu, îi găsisem pe Tess și pe prietenii mei morți.
M-am cufundat într-un dintre scaunele de pe terasa lui Sollie.
- Da, sunt pregătit.
Știam că Stratton va vorbi cu mine. Mi-am imaginat că inima o să îi bată puternic când va auzi cine este. Era convins că am acest tablou. Omorâse pentru el și era în mod cert o persoană care acționa plecând de la premisa că instinctele sale sunt bune.
Am tastat numărul. Telefonul începu să sune. M-am lăsat pe spate și am tras cu putere aer în piept. Răspunse o menajeră de origine latină.
- Cu Dennis Stratton, vă rog.
I-am spus cum mă cheamă și se duse să îl caute. Mi-am spus că totul se va termina curând. Promisesem asta. Lui Dave. Lui Mickey, Bobby, Barney și Dee.
- Deci vorbesc cu faimosul Ned Kelly, spuse Stratton venind în sfârșit la telefon. Avem ocazia să vorbim. Cu ce te pot ajuta?
Nu vorbisem niciodată cu el. Nu voiam prefăcătorii ieftine. Tot ce am spus a fost:
- E la mine, Stratton.
- Ce e la tine, domnule Kelly?
- Am ceea ce cauți, Stratton. Ai avut dreptate de la început. Am Gaume-ul.
Urmă o pauză. Se gândea exact cum să reacționeze. Dacă spuneam adevărul sau dacă mă jucam cu el. Îi întindeam o cursă?
- Unde ești, domnule Kelly? întrebă Stratton.
- Unde sunt?
Am făcut o pauză. Nu mă așteptam la asta.
- Te întreb de unde suni, domnule Kelly. E o întrebare prea dificilă pentru dumneata?
- Sunt destul de aproape, am răspuns eu. Tot ce contează este că am tabloul tău.
- Destul de aproape? Hai să verificăm asta. Știi unde e Chuck and Harrods?
- Desigur, am spus, uitându-mă agitat la Ellie.
Ne abăteam de la plan. Chuck and Harrods era unul dintre localurile aglomerate și pline de curioși din Palm Beach.
- Acolo e un telefon public. Lângă toaleta bărbaților. O să sun la el peste, să spunem, patru minute.Dar exact patru, domnule Kelly... Ești destul de aproape pentru asta? Asigură-te că o să fii acolo să răspunzi când sună. Doar noi doi.
- Nu știu dacă o să ajung, am spus, uitându-mă la ceas.
- Atunci eu aș pleca repede, domnule Kelly. Ai trei minute și cincizeci de secunde din acest moment. În locul dumitale nu aș rata acest apel dacă aș dori să mai vorbesc vreodată de această chestiune.
Am închis telefonul. M-am uitat la Ellie pentru o fracțiune de secundă.
- Du-te! mă îndemnă ea.
Am alergat prin casă până în curtea din față. Am sărit în mașina de serviciu a lui Ellie. Ea alergă în spate împreună cu doi agenți FBI și se urcară în altă mașină. Am băgat-o în viteză și am zburat prin poarta deschisă, cu roțile scârțâind în timp ce făceam un arc larg pe County. Am accelerat cât am putut până la Poinicana. Am luat colțul cu optzeci de kilometri la oră și am oprit zgomotos în fața localului.
M-am uitat la ceas. Patru minute fix. Știam drumul spre toaleta bărbaților. Obișnuiam să vin pe la bar.
Când am ajuns acolo telefonul tocmai începu să sune.
- Stratton! am răspuns eu.
- Văd că ești plin de resurse, spuse el ca și cum toate astea îl amuzau teribil. Așadar, domnule Kelly, doar tu și eu. Nu are rost să asculte și alții convorbirea. Spuneai ceva despre un tablou de Henri Gaume. Spune-mi, la ce te gândești?
Capitolul 97
- Mă gândeam să-l predau polițiștilor, am spus eu. Sunt sigur că ar fi interesați să se uite la el.
La celălalt capăt al firului se așternu tăcerea.
- Sau am putea cădea la o înțelegere.
- Din păcate, nu fac înțelegeri cu suspecți de crimă, domnule Kelly.
- Deja avem ceva în comun, Stratton. Nici eu.
- Drăguț, chicoti Stratton. De unde această bruscă schimbare de atitudine?
- Nu știu. Cred că e ceva sentimental. Am auzit undeva că era tabloul preferat al soției tale.
De această dată, Stratton nu scoase niciun sunet.
- Caut un tablou de Henri Guame. De unde știu eu că ce ai dumneata este ceea ce caut?
- Este ceea ce cauți. O spălătoreasă care se uită într-o oglindă de deasupra chiuvetei. Poartă un șorț alb, simplu.
Știam că oricine ar fi putut să vadă asta în raportul poliției. Descrierea nu era cea mai bună dovadă.
- Era în holul care duce spre dormitorul tău în noaptea în care ai ordonat uciderea prietenilor mei.
- În noaptea în care m-au jefuit, domnule Kelly. Descrie rama.
- E aurie, am spus eu. Veche, cu filigran pe margine.
- Întoarce-l, scrie ceva pe spate?
- Nu îl am în față, am spus eu. Sunt la Chuck and Harrods, dacă îți aduci bine aminte.
- Mișcarea asta nu a fost foarte inteligentă, domnule Kelly, zise Stratton, mai ales dacă ne gândim la subiectul discuției.
- E scris ceva pe el, am spus.
Știam că sunt pe cale să dezvălui ceva foarte important.
- „Pentru Liz, cu drag, Dennis.” Ce emoționant, Stratton! Cât de fals!
- Nu ți-am cerut să și comentezi, domnule Kelly....
- De ce nu? E inclus în prețul tabloului.
- Nu e o tactică prea înțeleaptă, domnule Kelly. Să-l enervezi pe cel căruia vrei să-i vinzi. Doar din curiozitate, la ce preț te gândești?
- Vorbim de cinci milioane de dolari.
- Cinci milioane de dolari? Nici mama lui Guame n-ar cumpăra tabloul ăla cu mai mult de treizeci de mii.
- Cinci milioane de dolari, domnule Stratton. Sau îl dau polițiștilor. Dacă îmi amintesc bine, asta a fost suma inițială la care te-ai înțeles cu Mickey.
Se făcu liniște. Nu era o liniște care să sugereze că se gândea. Era o liniște care spunea că vrea să-mi rupă gâtul.
- Nu știu exact despre ce vorbești, domnule Kelly, dar ai noroc. Există o recompensă pentru acel tablou. Dar ca să fiu absolut sigur, mai trebuie să fie ceva pe spatele lui. Îl colțul din dreapta ramei.
Am închis ochii o secundă încercând să-mi amintesc tot ce mi se spusese despre acest tablou. Avea dreptate. Mai era ceva pe ramă. Eram pe cale să dezvălui ceva ce mă făcea să mă simt murdar. Ca și cum aș fi trădat pe cineva. Pe o persoană iubită.
- Este un număr, am șoptit în telefon. Patru-trei-șase-unu-zero.
Urmă o pauză lungă.
- Bine făcut, Ned. Meriți acea recompensă pentru modul cum i-ai manevrat pe toți. Inclusiv pe cel de la poliție. În seara asta o să fiu la un bal de caritate. La Breakers. Fundația. Pune-ți o Dorință. Una dintre cauzele preferate ale lui Liz. O să închiriez un apartament pe numele meu. O să mă scuz și o să plec de la petrecere pe la nouă. Ce părere ai?
- O să fiu acolo.
Am pus receptorul în furcă, simțind o bătaie lentă și puternică în piept. Când am ieșit din restaurant, o mașină neagră aștepta lângă trotuar. Ellie și cei doi agenți FBI se uitau la mine în expectativă.
- Am bătut palma, am spus eu. Diseară la ora nouă.
- Până atunci mai avem niște treabă, spuse unul din agenți.
- Poate mai târziu, am spus eu. Mai întâi am ceva de făcut.
Capitolul 98
Un gardian mă percheziționă și mă conduse înapoi la celulele de detenție ale închisorii din Palm Beach.
- Ce-o fi cu voi, cei din familia Kelly, întrebă el dezaprobator, aveți asta în sânge?
Tatăl meu stătea într-o celulă pe un mic pat și privea în gol.
M-am uitat la el o vreme.
În lumina slabă aproape distingeam conturul ofilit al feței unui om mai tânăr. Îmi fulgeră prin minte o scenă din copilărie: Frank sosise acasă și intrase cu pompă, cu o cutie mare în brațe. Mama era la chiuvetă. El, Dave și JM stătea la masa din bucătărie după o zi de școală și mâncam. Aveam în jur de nouă ani.
Tata o învârtise pe mama și, vorbind ca prezentatorul de la jocul TV, spusese:
- Evelyn Kelly.... coboară!
Îi întinsese cutia. Nu o să uit niciodată privirea mamei când o deschisese. Din ea apăruse o fantastică haină de blană. Frank o pusese pe ea și o învârtise de parcă dansau. Mama se înroșise și avea o privire șocată, ceva între entuziasm și neîncredere.
Tata o lăsase pe spate asemenea unui dansator profesionist și ne făcuse cu ochiul.
- Așteptați să vedeți ce este în spatele ușii cu numărul trei!
Tata putea să-l convingă și pe un polițist să-i predea arma dacă își punea mintea.
- Salut, tată, am spus, stând în picioare lângă celula lui.
Tata se rostogoli într-o parte.
- Neddie, spuse el clipind.
- N-am știut ce să-ți aduc, așa că am adus astea....
I-am arătat o plasă plină cu batoane de ciocolată KitKat și cu drospuri de tuse Luden cu aromă de cireșe amare. Mama i le ducea de fiecare dată când îl vizitam în închisoare.
Frank se ridică rânjind.
- I-am spus de fiecare dată mamei tale că mi-ar fi mai util un fierăstrău.
- Am încercat, dar detectoarele alea de metale îmi îngreunează misiunea.
Își netezi părul.
- Ce vremuri...
M-am uitat la el. Era slab și destul de palid, dar părea calm, relaxat.
- Ai nevoie de ceva? Cred că pot să-l rog pe Sollie să te pună în legătură cu un avocat.
- A rezolvat George asta.
Dădu aprobator din cap.
- Știu că ai impresia c-am dat-o în bară din nou, spuse tatăl meu, dar trebuia s-o fac, Ned. Chiar și între scursuri ca mine există un cod. Moretti l-a încălcat. Cei pe care i-a ucis era carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Unele lucruri trebuie ținute sub control. Înțelegi?
- Dacă voiai să faci ceva pentru Dave, trebuia să-l împuști pe Dennis Stratton. El a ordonat să fie ucis. Tu nu ai făcut decât să ne strici cea mai bună ocazie pe care o aveam de a pune mâna pe el.
- Și atunci, de ce mă simt ca și cum am făcut în sfârșit un lucru bun?
Tatăl meu zâmbi.
- Oricum, nu am văzut niciodată imaginea se ansamblu. Totuși, mă bucur că ești aici, Ned. Am de vorbit cu tine.
- Și eu, am spus punând palmele pe gratii.
Frank își turnă un pahar de apă.
- Niciodată nu am știut cum să te cunosc cu adevărat, nu-i așa, fiule? Nu ți-am oferit niciodată ce meritai, nici după ce ai fost absolvit de problema aceea de la școala la care ai predat. Nu trebuia decât să-ți spun că-mi pare rău, Ned, că m-am îndoit de tine. Ești un copil bun - un om bun.
- Ascultă, tată. Nu trebuie să vorbim despre asta acum....
- Ba da, trebuie, spuse tatăl meu.
Se ridică cu greu în picioare.
- Presupun că după ce a murit John Michael nu am putut să admit că a fost din cauza mea. O parte din mine voia să spună: „Vezi, băieții tăi sunt la fel ca tine. Ăsta e felul de a fi al celor din familia Kelly.” Adevărul este că, atunci când ai primit slujba de la Stoughton, am fost al naibii de mândru.
Am dat din cap în semn că am înțeles.
- În ziua aceea, acasă... a fost cea mai urâtă zi din viața mea.
Tata se uită în ochii mei.
- Când l-am îngropat pe Dave.
Am clătinat din cap și am oftat. Și a mea.
- Da, spuse el cu ochii plini de tristețe. Dar eu vorbesc de acea zi de la Fenway. Când te-am lăsat să pleci știind că vei fi pedepsit pentru ceva ce eu am făcut. Atunci cred că mi-am dat seama în ce hal mi-am distrus viața. Cât de mare erai tu și cât de mic devenisem eu. Că fusesem întotdeauna un infractor. Am fost întotdeauna un zero, Neddie. Dar tu nu ești.
Frank se apropie de gratii cu genunchii tremurând.
- Trebuia să spun de mult asta, fiule. Îmi pare rău. Îmi pare rău că v-am dezamăgit pe toți.
Își încleștă mâna pe a mea.
- Știu că nu e suficient să o spui. Știu că nu așa se îndreaptă lucrurile. Dar asta e tot ce pot să fac.
Am simțit că ochii mi se umplu de lacrimi.
- Dacă Dave ne privește, am spus eu încercând să râd, sunt sigur că-și spune: „Băiete, aș fi avut cu siguranță nevoie de acest strop de înțelepciune acum câțiva ani...”
Frank râse grohăit.
- Asta a fost problema mea dintotdeauna: idei mărețe în momente nepotrivite. Dar am lăsat lucrurile în oridine. Pentru mama ta. Și pentru tine, Ned.
- O să-l prindem pe tipul ăsta, tată.
I-am strâns și eu mâna. Acum eu eram cel care plângea.
- Da, fiule, să-i arăți tu!
Ochii noștri se întâlniră într-o îmbrățișare mută și strălucitoare. Și Sol avusese dreptate. L-am iertat. Pentru tot. Nu a trebuit nici măcar să spun vreun cuvânt.
- Trebuie să plec, tată.
I-am strâns degetele osoase.
- S-ar putea să nu mă mai vezi un timp.
- Sper din toată inima că nu, fiule, chicoti el. Cel puțin nu acolo unde merg eu.
Îmi dădu drumul la mână.
Am făcut un pas înapoi pe holul cu celule.
- Tată... am zis eu întorcându-mă.
Frank stătea în dreptul barelor.
- Spune-mi... Haina de blană a mamei. Cea pe care ai adus-o acasă în ziua aceea. Era furată, nu?
Se uită la mine un moment, iar ochii înfundați în orbite îmi aruncară o privire dură care spunea: „Cum poți să mă întrebi așa ceva?” Apoi buzele i se curbară într-un surâs:
- Sigur că era furată, puștiule.
Am mers cu spatele pe hol, zâmbindu-i tatălui meu pentru o ultimă dată.
Capitolul 99
Agentul FBI îmi potrivi microfonul.
- O să te auzim tot timpul, spuse Ellie.
Aveam baza acasă la Sol.
- Oamenii noștri vor fi aproape. Nu trebuie decât să spui ceva, Ned, și tăbărâm pe Dennis Stratton.
Acum lucram cu o întreagă echipă ce agenți. Înlocuitorul lui Moretti era un tip cu buze subțiri, cu păr negru și gelat și ochelari cu ramă de corn, care dădea ordine - agent special șef Ficke.
- Astea sunt regulile de bază, spuse Ficke. În primul rând, nu faci nimic dacă nu apare Stratton. Fără intermediari. Nu aduci vorba de Moretti. Nu vreau să creadă că s-ar putea să fi divulgat ceva. Nu uita, probabil Stratton nu l-a întâlnit niciodată pe Anson. Nici pe tatăl tău. Fă-l să vorbească despre spargere dacă poți. Cine a pus-o la cale? Spune-i să-ți arate cecul. Asta ne e îndeajuns să-l prindem. Poți să faci asta?
- Pot să o fac, agent special șef Ficke. Cum facem cu tabloul?
- Iată-l... Verifică-l.
O agentă aduse un pachet învelit cu multă hârtie și lipit peste tot.
- Ce conține? am întrebat.
- Dacă ajunge să-l deschidă, o să intri la apă, replică Ficke. Așa că spune-i că vrei să vezi cecul înainte să o facă. Dacă îți face probleme, intrăm și te luăm.
M-am uitat la Ellie.
- O să fii acolo?
- Sigur că o să fiu acolo.
- O să avem întăriri la toate nivelurile, spuse Ficke. De îndată ce obții lucrul de care avem nevoie, sau dacă deschide pachetul, spargem ușa. N-o să pățești nimic.
N-o să pățesc nimic. M-am uitat la el. Parcă eram o ființă care pleca să testeze un câmp minat. Du-te, n-o să pățești nimic. Toată lumea din cameră știa un lucru: Stratton nu intenționa să mă lase să ies din acea cameră.
- Vreau să vorbesc cu Ellie, am spus eu.
- Nu ea e șeful, replică el destul de sever. Dacă ai vreo întrebare, mi-o adresezi mie.
- Nu am nicio întrebare. Trebuie să vorbesc cu Ellie. Și nu aici. Singuri. Afară.
Capitolul 100
Am ieșit pe terasa de lângă piscină. L-am văzut pe Ficke cum ne privea prin jaluzele, așa că am condus-o pe trepte în jos spre plajă, la biroul meu, cât se putea de departe de el.
Ellie își suflecă pantalonii și își lăsă pantofii pe trepte. Apoi ne-am plimbat pe nisip. Soarele începea să coboare. Se apropia ora șase.
Am luat-o pe Ellie de mână.
- Nu-i așa că e frumos aici? Mă face să-mi fie dor de vremurile când eram salvamar. Atunci nu știam ce bine îmi mergea.
Am luat-o de umeri și i-am dat la o parte o șuviță de păr care îi intra în ochi.
- Ellie, tu ai încredere în mine, nu-i așa?
- Nu crezi că e cam târziu să-mi pui întrebarea asta, Ned? Nu te-am arestat când am avut ocazia. Am furat o mașină, am ascuns informații, am luat ostatic un martor... În dicționarul meu, asta se numește încredere.....
Am zâmbit.
- Trebuia să cobori din Runner atunci când ți-am spus. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
- Da, probabil ai fi la închisoare. Sau mort. Și eu aș avea încă o slujbă sigură. Oricum, din câte îmi amintesc, nu aveam foarte mari șanse să o fac în acel moment. Tu aveai totuși o armă.
- Și din câte-mi amintesc, avea siguranța pusă.
Am tras-o aproape și i-am simțit la piept inima care bătea cu putere. Nu știam niciunul ce avea să se întâmple în acea seară. Și după aceea, lumea avea să fie alta. Mă așteptau acuzații de infracțiune. Trebuia să petrec un timp în închisoare. După care eu voi fi un infractor, iar ea va fi în continuare agent FBI.
- Ellie, ceea ce-ți cer este să ai în continuare încredere în mine. Pentru încă o perioadă doar.
Se desprinse din îmbrățișare și încercă să-mi citească privirea.
- Ned, mă sperii. Putem să-l prindem. Toată povestea se va termina. Te rog, măcar de data asta fă lucrurile ca la carte.
Am zâmbit.
- O să mă pot baza pe tine, Ellie?
- Ți-am spus, răspunse ea uitându-se la mine cu hotărâre în ochi, o să fiu afară. Nu te-aș lăsa să mergi singur acolo.
Știu că nu ai face-o. Am tras-o lângă mine și m-am uitat peste ea la apusul de soare.
Nu m-am încumetat să-i spun că mă refeream la ce va fi după.
Capitolul 101
Doar când întorceai pe aleea lungă care ducea la Breakers te simțeai în altă lume.
Maiestuoasele turnuri gemene scăldate în lumina strălucitoare erau probabil cea mai cunoscută priveliște din Palm Beach. Splendida arcadă care îi întâmpina pe vizitatori în hol, rondurile de palmieri răsfățați în lumină.
Am parcat Crown Vicul lui Ellie în fața scuarului de cărămidă roșie care ducea la ușile holului, în spatele unui Mercedes SL500 și al unui Rolls. Ieșeau cupluri îmbrăcate în smochinguri și rochii elegante, cu bijuterii strălucitoare. Eu purtam o pereche de blugi peste care atârna un tricou Lacoste verde. Până și valetul de la parcare se uită la mine de parcănu eran la locul potrivit.
Auzisem de galele înaltei societăți, fusesem și ospătar la câteva la începutul șederii mele aici. Erau aproape de centrul vieții sociale a celor din vechea gardă. Pe invitații scria pentru evenimentul caritabil X sau Y. Dar erau mai mult niște ocazii create pentru ca anumite matroane să-și etaleze bijuteriile și să facă paradă în rochii stilate, în timp ce mâncau caviar și sorbeau șampanie. Cine știa care era de fapt suma care chiar ajungea „cauzei” pentru care era donați.
„N-ai nimic de pierdut, Ned...”
Am luat pachetul gros pe care mi-l dăduseră cei de la FBI și am intrat în hol. Mulți oameni forfoteau, unii îmbrăcați formal, alții în jachete roșii de angajați ai hotelului și câțiva în haine de zi cu zi. Mă gândeam că oricare dintre ei ar putea să facă parte dintre oamenii lui Stratton, care mă urmăreau. Sau FBI-ul.
Cei de la FBI probabil erau nervoși deja, întrebându-se ce naiba se întâmpla.
M-am uitat la ceas - 20:40. Ajunsesem cu douăzeci de minute mai devreme.
M-am dus direct la recepție. Mă salută o recepționeră atrăgătoare pe care o chema Jennifer.
- Cred că aveți un mesaj pentru mine, am spus. Pe numele Stratton.
- Domnule Kelly, spuse ea zâmbind, ca și cum mă aștepta.
Se întoarse cu un plic al hotelului sigilat.
I-am arătat cartea de identitate și am rupt plicul. Pe o foaie cu antetul hotelului erau scrise doar două cuvinte: Camera 601.
„OK, Ned. Hai să o facem.”
Pentru o secundă mi-am ținut respirația, încercând să-mi calmez nervii.
Am întrebat-o pe Jennifer unde avea loc dineul Fundației Pune-ți o Dorință și îmi arătă Sala Rondă care era în capătul coridorului împodobit pe partea stângă.
Am luat pachetul învelit, „Gaume-ul”, sub braț și m-am luat după două cupluri îmbrăcate formal de care eram sigur că merg înspre sală.
Dintr-o dată o voce îmi zgârie timpanul.
- La dracu, Kelly, ce faci? Ai ajuns cu douăzeci de minute mai devreme.
- Îmi pare rău, Ficke. Planul s-a schimbat.
Capitolul 102
Mi-am iuțit pasul până am văzut Sala Rondă în susul unor scări, în spatele barului din hol.
La ușă era un mic grup de oameni în smochinguri și în rochii de seară, care-și dădeau numele și prezentau invitații. Din sală se auzea genul de muzică instrumentală pe care ai jura că nu o să dansezi niciodată. M-am amestecat și eu cu cei din spate.
O femeie căruntă se uită la mine de parcă eram SpongeBobSquarePants (personaj de desene animate). Cerceii cu diamant din urechile ei erau mari cât globurile de Crăciun.
- Domnule! am auzit pe cineva strigând, dar l-am ignorat.
„Sper că o să funcționeze, Neddie.”
Sala îți tăia respirația, plină de flori proaspete și cu un candelabru incredibil care atârna de tavanul boltit. Orchestra cânta Bad, Bad Leroy Brown în stil cha-cha. Toate femeile pe lângă care treceam erau pline de diamante - coliere, inele, tiare. Bărbații purtau smochinguri scrobite, cu batiste albe împăturite perfect. Unul dintre bărbați purta un kilt.
Îl căutam febril pe Stratton. Știam că arăt la fel de neobișnuit ca un băștinaș din Maori la un ceai dansant dat de regină.
Brusc cineva mă luă de braț din spate și mă încolți într-un loc ferit de mulțime.
- Livrările se fac în spate, domnule Kelly, îmi scuipă în ureche personajul.
M-am învârtit. Era Champ, care rânjea.
- Te-am avut o secundă, nu-i așa, amice?
Era îmbrăcat exact ca un ospătar și ținea în mână o tavă de biscuiți cu caviar. Se potrivea perfect dacă făceai abstracție de părul portocaliu.
- Unde e Stratton? l-am întrebat.
- În spate. Unde altundeva ar putea fi nenorocitul?
Champ îmi dădu un ghiont.
- E cel care poartă smoching... Relaxează-te, amice - își ridică palma în semn de scuză - încercam doar să te destind.
L-am zărit pentru o clipă pe Stratton în mulțime. Apoi m-am uitat după gorilele lui.
- Ned, spuse Champ lăsând tava jos și strângându-mă de umăr, o să funcționeze. Desigur, spune asta înainte de fiecare săritură, dar am câteva vertebre dislocate permanent, care s-ar putea să nu fie de acord.
Îmi făcu cu ochiul și mă lovi în semn de îmbărbătare.
- Nu-ți face griji, amice... Prietenii tăi sunt cu tine. Îți acopăr spatele.
- Ned! croncăni o voce în receptorul meu.
Ellie.
- Ned, ce faci? Te rog....
- Îmi pare rău, Ellie, am spus știind că de acum trebuie să fi intrat în panică. Stați conectați. Vă rog. O să-l aveți.
Am identificat câteva fețe cunoscute în mulțime. Henry Kissinger. Sollie Roth discutând cu câțiva oameni de afaceri notabili. Lawson.
Apoi l-am zărit pe Stratton în spate. Ținea în mână un pahar de șampanie și sporovăia cu o blondă într-o rochie decoltată. Câțiva oameni din jurul lui râdeau. Gluma era că nici nu o îngropase bine pe Liz și acum era cel mai elogiat burlac din Palm Beach.
M-am îndreptat spre el umil.
Stratton făcu ochii mari când mă văzu că mă apropii. Urmă un moment de surpriză, după care redeveni calm, cu un discret zâmbet încrezut pe față. Prietenii lui Stratton se uitară la mine de parcă eram băiatul cu ziarele.
- Ai venit cam devreme, domnule Kelly. Nu trebuia să ne întâlnim în cameră?
- Ba am venit la timp, Stratton. Planul s-a schimbat. M-am gândit că nu pot să ratez un asemenea eveniment. M-am gândit că ar fi interesant pentru prietenii tăi să ne vadă cum facem afaceri chiar aici.
Capitolul 103
Ellie stătea panicată într-unul dintre apartamentele de sus. Striga în microfon:
- Ce faci, Ned?
Dar Ned nu răspundea.
- Renunțăm, spuse Ficke. Punem capăt acestui fiasco.
- Nu putem face asta, zise Ellie.
Se retrase de la locul de unde asculta.
- Ned este în sală. Se întâlnește cu Stratton. Pune planul în aplicare chiar acum.
- Dacă mergem acolo, agent special Shurtleff, spuse Ficke uitându-se mânios la ea, poți să fii al naibii de sigură că mergem să-l arestăm, nu să-l ajutăm. Spectacolul a luat sfârșit.
Își smulse căștile.
- Nu-l las pe cowboy-ul ăsta să ne conducă Biroul.
Îi făce semn din cap agentului operațional:
- Pune-i capăt.
- Nu.
Ellie clătină din cap.
- Lasă-mi doi oameni. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. I-am promis. O să aibă în continuare nevoie de întăriri. Continuă conform planului. Se întâlnește cu Stratton.
- Atunci să nu cumva să nu asculți, agent Shurtleff, rosti agentul șef de la ușă. Banda merge.
Lui Ellie nu îi venea să creadă. Punea capăt misiunii. Iar Ned era acolo. Fără întăriri.
- A spus că o să ni-l aducă pe Stratton și asta face, spuse Ellie. I-am promis. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. O să fie omorât din cauza noastră.
- Poți să-l iei pe Downing, cedă Ficke. Și ia-l și pe Finch din hol.
Se uită la ea cu un fel de indiferență.
- E achiziția ta, agent special Shurtleff. E problema ta.
Capitolul 104
- Să facem afaceri aici? întrebă Stratton, zâmbind ca de obicei, satisfăcut și stăpânit.
Deși cred că se întreba ce naiba se întâmpla.
I-am răspuns la zâmbet.
- Mi-ai omorât fratele, Stratton. Credeai că o să te las să scapi fără să-ți provoc nici cea mai mică durere?
Câteva capete se întoarseră. Stratton se uită în jur, evident descumpănit.
- Nu știu despre ce vorbești, domnule Kelly, dar având în vedere că în prezent ești arestat și că te așteaptă acuzații federale, nu înțeleg ce drept ai să-mi arunci mie acuzații.
- Tot el a omorât-o și pe Liz, am spus eu, destul de tare, încât toți cei din apropiere s-au întors să audă mai bine. Și a camuflat totul inventând acea aventură ridicolă. Pentru că ea era pe cale să mărturisească adevărul poliției. Și-a furat propriile opere de artă și le-a revândut, iar apoi a plătit pe cineva să-i omoare pe oamenii aceia din Lake Worth pentru ca totul să pară un jaf nereușit. Dar caută ceva. Ceva ce nu trebuia furat. Nu-i așa, domnule Stratton?
Am întins coletul împachetat.
Ochii lui Stratton erau cât cepele.
- O, domnule Kelly, dar ce ai acolo?
Îl aveam. Îl prinsesem. Vedeam cum masca sa de om care are totul sub control începea să se crape și cum fruntea începea să îi transpire.
L-am văzut pe Lawson cum se apropie din mulțime. Și, mai rău, pe trepădușul lui Stratton, Coadă.
- Atunci e păcat că propriul tău tată l-a ucis pe Moretti, afirmă Stratton. De ce nu le spui asta oamenilor? Cred că tu ești cel care vrea să camufleze ceva. Tu ești cel care a ieșit pe cauțiune. Și nu ai nici cea mai mică dovadă.
- Dovada......
M-am uitat la el și am zâmbit.
- Tabloul este dovada.
Am întins pachetul.
- Cel pe care mi-ai cerut să-l aduc aici în seara asta, domnule Stratton. Gaume-ul.
Stratton se uită la pachet, umezindu-și buzele, în timp ce pe fruntea lui se forma o peliculă umedă cauzată de enervare.
În mulțimea care se aduna se auzeau șoapte. Oamenii se apropiau, încercând să audă ce se vorbea.
- Este... este absurd, începu el să bâlbâie, căutând o față prietenoasă.
Oamenii așteptau un răspuns. Eu aproape radiam.
Apoi se întoarse spre mine, dar în loc să se desconspire, fața lui își recăpătă obișnuita siguranță.
- Jocul tău patetic ar putea să funcționeze, spuse el în timp ce ochii i se aprindeau, dacă într-adevăr ai avea tabloul în cutie. Nu-i așa, domnule Kelly?
În sală se așternu tăcerea. Simțeam cum toți ochii se întorseseră spre mine. Stratton știa. Știa că nu am ceea ce promisesem. Cum?
- Haide, deschide-o. Arată lumii dovada. Nu știu de ce, dar nu cred că asta o să arate foarte bine când o să ți se pronunțe sentința.
Cum de știa?
În acel moment am inventariat rapid toate posibilitățile. Ellie... în niciun caz. Lawson... nu fusese pus la curent. Stratton mai avea un șobolan. Mai avea pe cineva în FBI.
- Nu poți să spui că nu te-am avertizat, domnule Kelly, continuă Stratton cu un zâmbet de gheață, să nu-mi irosești timpul.
Coadă mă prinse de mână. L-am observat pe Champ împingându-se prin mulțime în timp ce se întreba ce ar putea să facă.
M-am uitat mânios la Stratton. Nu am putut decât să scuip o întrebare neajutorată:
- Cum ai știut?
- Pentru că i-am spus eu, Ned, spuse o voce din mulțime.
Am recunoscut-o pe loc. Și inima mi se făcu aproape cât un purice. Tot ce crezusem până atunci, toate certitudinile m-au părăsit.
- Ned Kelly, spuse Stratton rânjind, cred că îl cunoști pe Sol Roth.
Capitolul 105
- Îmi pare rău, Neddie, spuse Sol desprinzându-se încet de mulțime.
Mă simțeam de parcă mă pălmuise cineva. Știu că fața îmi devenise albă ca varul, eram uimit, complet luat prin surprindere. Sol era arma mea secretă, asul meu din mânecă din seara aia.
Nu puteam decât să mă holbez la bătrân, mut de uimire, amețit - simțeam cum o greutate imensă îmi strivește treptat inima. Cei mai buni prieteni ai mei fuseseră omorâți cu brutalitate. Dar până în acel moment nu îmi dădusem seama cu ce mă lupt. Bogătașii își țineau partea. Era un club, iar eu eram un intrus. Simțeam cum lacrimile îmi năpădesc ochii.
- Ai avut dreptate, oftă Sol, vinovat, am intermediat o vânzare secretă între Stratton și un colecționar foarte răbdător din Orientul Mijlociu. Ține tablourile într-un seif unde vor sta așa în liniște timp de douăzeci de ani. Foarte lucrativ, să spunem așa....
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Fiecare cuvânt ce-i ieșea din gură era ca o lamă care se înfingea mai adânc.
„Sper că îi apreciezi, Sol. Și că i-ai cheltuit pe ce trebuie. Banii aceia au dus la moartea fratelui meu și a prietenilor mei cei mai buni.”
Stratton îi făcu semn lui Coadă. Am simțit cum mi se împinge în coaste un obiect bont. O armă.
- Dar ceea ce n-am prevăzut, lacom nenorocit ce ești, spuse Sol cu tonul schimbându-i-se brusc în timp ce se întorcea spre Stratton, era că o să moară acei oameni.
Stratton clipi, iar surâsul arogant îi dispăru de pe față.
- Sau că ești capabil să o omori pe Liz, pe a cărei familie o cunosc de patruzeci de ani, jigodie bolnavă capabilă doar de conspirații.
Maxilarele lui Stratton se încleștară. Părea că nu înțelege.
- Am stat și ne-am uitat cum i-ai distrus viața, monstrule. Ne-am uitat doar, așa că suntem cu toții vinovați. Dacă mi-e rușine de ceva din toată încurcătura asta blestemată, de asta mi-e rușine. Liz era o persoană bună.
Sollie căută în buzunarul jachetei. Scoase o pungă mică. În ea era un fel de cheie. O cheie de hotel. De la Brazilian Court. Așa cum plănuiserăm. Cheia lui Tess. Se întoarse spre Coadă, care îmi ținea încă arma înfiptă în coaste.
- Ți-ai uitat asta în buzunar, uriașule. Data viitoare fii mai atent la cine îți caută prin hainele murdare.
Stratton se holba, hipnotizat, la cheie, în timp ce fața îi devenea pământie. Toată lumea din Sala Rondă văzu cum pe chipul lui apare o expresie de om care înțelege totul.
Liz.
Liz găsise cheia de la camera lui Tess. I-o plătise din mormânt.
Nu știu ce era mai plăcut, să-l privesc pe Stratton cum începe să se clatine în fața prietenilor săi din înalta societate sau să mă gândesc câtă plăcere le-ar fi făcut lui Mickey și lui Dave modul în care i-am înscenat totul.
Sol îmi făcu cu ochiul de parcă mă întreba „Ce părere ai, Ned?”
Dar eu mă gândeam la un singur lucru: „Isuse, Dave, sper că te uiți. Sper că savurezi asta.”
Apoi Sollie se întoarse. Nu spre mine, ci spre Lawson.
- Cred că ai dovezile de care aveai nevoie....
Detectivul păși în față și îl luă pe Stratton de braț. Era cel mai șocat din cameră. Eram sigur, ca și Ellie, că e omul lui Stratton.
- Dennis Stratton, ești arestat pentru uciderea lui Tess MacAuliffe și a lui Liz Stratton.
Stratton stătea acolo, cu buzele tremurând și uitându-se la Sollie, lovit din plin de șoc.
Apoi totul o luă razna.
Coadă îmi luă arma din spate și, folosindu-mă pe post de scut, o îndreptă spre polițistul din Palm Beach. Champ ieși din mulțime și se izbi în el, aruncându-l pe nenorocit în cealaltă parte a camerei. Se luptară o secundă, iar Geoof îl rostogoli pe spate.
- Îmi displace să-ți fac asta amice, dar îmi ești dator o vară laterală din crom pentru Ducati.
Champ îl lovi pe Coadă cu capul în frunte. Capul criminalului se dădu pe spate, trosnind zgomotos.
În acel moment arma se descărcă.
La început se auziră țipete, iar oamenii se împinseră în dezordine spre ușă.
- Trage cineva!
M-am uitat la Stratton, la Lawson, la Sollie... ultimul spre care mi-au alunecat ochii a fost Champ. Stătea acolo, călare pe Coadă. Pe buze i se formă încet un zâmbet de neîncredere. La început am crezut că vrea să spună: „Vezi, ți-am zis că îți păzesc spatele, amice.” Dar apoi am văzut că aducea mai mult a șoc. Sângele începu săă-i șiroiască prin cămașa albă.
- Geoff! am urlat.
Începu să se împleticească. M-am repezit și l-am prins, lăsându-l încet pe podea.
- La dracu, Neddie, spuse el uitându-se la mine. Nenorocitul îmi datorează o motocicletă nou-nouță pentru asta.
Se auzi o altă împușcătură, după care se dezlănțui infernul. Trăgea celălalt bodyguard al lui Stratton. L-am văzut pe Lawson căzând. Toți ceilalți se întinseră pe podea.
Pieptul bodyguardului fu străpuns de un glonț și acesta căzu pe o fereastră, trăgând la podea perdelele brodate de pe suporturile uriașe. Apoi l-am văzut pe Stratton, scăpat din mâna lui Lawson. Dădea înapoi, furișându-se spre ușa de la bucătărie.
Strigam la Ellie în microfon.
- Champ e rănit!
Dar nu răspundea. Schimbasem planul tuturor. Acum ce era de făcut?
- Isuse, du-te, amice, spuse Champ.
Își umezi buzele.
- Pentru numele lui Dumnezeu, totul e sub control aici.
- Ține-te bine.
I-am strâns mâna.
- Poliția o să fie aici în curând. Prefă-te că aștepți o nenorocită de bere.
- Da, mi-ar prinde bine una în momentul ăsta.
Am luat arma lui Coadă. Apoi am început să alerg după omul care ordonase asasinarea fratelui meu.
Capitolul 106
Schimbul de focuri luase sfârșit când Ellie și ceilalți doi agenți ajunseră jos în sală. Oameni șocați în smochinguri și rochii forfoteau afară. La vederea uniformelor FBI, toată lumea arătă spre interiorul sălii.
- A avut loc un schimb de focuri. Cineva a fost rănit.
Ellie alergă în sală cu arma scoasă. Cei de la serviciile de pază ale hotelului erau deja acolo. Camera era în mare parte goală. Scaunele și mesele erau dărâmate, flori pe podea.
Era de rău.
Îl văzu pe Lawson sprijinit de perete, cu o pată roșie pe umăr.Carl Breen îngenuncheat lângă el, striga într-un emițător. Mai erau trei alte corpuri întinse. Două dintre ele păreau a fi oamenii lui Stratton. Unul era înfășurat într-o draperie și părea mort. Celălalt era Coadă, porcul care îl urmărise pe Ned. Era rece și nu pleca nicăieri.
Pe al treilea Ellie îl recunoscu după părul portocaliu.
Champ!
- Dumnezeule!
Ellie alergă la el. Geoff stătea întins pe spate, cu un genunchi ridicat. Partea stângă îi era acoperită de sânge, fața îi era albă, ochii puțin sticloși.
- Oh, Isuse, Champ...
Ellie îngenunche.
Un tip de la pază lătră într-un emițător chemându-i pe cei de la ambulanță. Ellie se aplecă și se uită în ochii lui Geoff.
- Rezistă. O să te faci bine.
Își puse mâna pe fața lui. Era rece și transpirată. Simți că ochii i se umplu de lacrimi.
- Știu că avem multe de plătit, spuse Geoff reușind să zâmbească, cum m-am dat eu drept chelner și tot restul.
Ellie îi zâmbi și ea. Îl strânse ușor de mână. Apoi se uită prin sală.
- S-a dus după el, Ellie, șopti Geoff.
Își mută privirea spre bucătărie.
- Ned a luat arma lui Coadă.
- La dracu! făcu Ellie.
- Trebuia să o facă, Ellie.
Neozeelandezul își umezi buzele.
- Nu la asta mă refeream, spuse Ellie.
Își verifică pistolul, apoi îl strânse pe Champ de mână încă o dată.
- L-am văzut pe Ned cum mânuiește o armă.
Capitolul 107
M-am năpustit prin ușile de la bucătărie. Personalul era înspăimântat după ce auzise focuri de armă. Stăteau pe lângă pereți și se holbau la mine, neștiind sigur cine urmărește pe cine.
M-am uitat la bărbatul cu bonetă de bucătar:
- A trecut un bărbat în smoching pe aici. În ce parte a luat-o?
- E o ușă în spate.
Bucătarul îmi indică unde într-un târziu.
- Duce la hol. Și în sus, la holul principal.
Camera 601, mi-am amintit eu.
Am găsit scările și am luat-o în sus. Merita să încerc. Apărură doi adolescenți care coborau.
- Ați văzut un om în smoching alergând? am întrebat.
Amândoi arătară în sus.
- Tipul are o armă!
După cinci etaje, am împins o ușă grea și am ajuns într-un hol luxos, cu covor roșu. Am ascultat pașii lui Stratton. Nimic. Camera 601 era la stânga, înspre lifturi. Am luat-o în direcția aceea.
Am luat-o la stânga și l-am văzut pe Stratton cu ochii mei. Era în capătul holului luptându-se să bage un card de plastic într-o ușă. Nu știam ce se afla înăuntru. Poate mai multe ajutoare.
- Stratton! am urlat țintind spre el.
Se întoarse și mă privi în față.
Atitudinea lui calmă, de om care are mereu totul sub control, se transformase într-o privire mânioasă și speriată - asta aproape m-a făcut să zâmbesc. Mâna lui Stratton se smuci în sus și apăsă pe trăgaci. De pe perete săriră scântei aproape de capul meu. Am ațintit arma, dar nu am tras. Oricât de mult îl uram, nu voiam să-l omor.
Dar Stratton îmi văzu arma și fugi pe alt coridor.
M-am dus după el.
Ca o pradă încolțită, Stratton începu să încerce ușile din jurul liftului. Erau încuiate. Mai era un balcon acolo, dar nu ducea nicăieri, doar afară.
Apoi, într-un final, se deschise o ușă - și dispăru.
Capitolul 108
În timp ce îl urmăream pe Dennis Stratton pe niște scări întunecoase de beton, îmi trecu prin minte cel mai ciudat gând.
Cu ani în urmă, în Brockton, mă luptam corp la corp cu Dave.
Cred că aveam cincisprezece ani, el trebuie să fi avut zece. El și unul dintre tovarășii lui prostuți făcuseră zgomote idioate ce imitau un cimpanzeu în timp ce eu încercam să mă giugiulesc cu o fată, Roxanne Petrocelli, în Buckely Park, aproape de casa noastră.
L-am fugărit până la sala de gimnastică și l-am chelfănit bine - fusese poate ultima dată când am putut să-l înving pe Dave. Îi prinsesem mâinile și gâtul într-o poziție complicată. Tot repetam „Unchi? Unchi?” sperând să se predea. Dar durul nu voia să se clintească.
Am împins din ce în ce mai tare uitându-mă cum i se înroșește fața. Mă gândeam că dacă mai împing o să-l omor. Într-un târziu Dave a țipat „OK, unchiule...” și i-am dat drumul.
Pentru o secundă a stat pur și simplu respirând greu, în timp ce obrajii îi reveneau la culoarea normală; apoi s-a repezit la mine cu toată puterea și m-a trântit pe spate. În timp ce se urca pe mine, Dave rânjea satisfăcut:
- Unchiul Al crede că ești un prost.
Nu știu de ce mi-a venit asta în minte în timp ce urcam după Stratton. Una din conexiunile acelea stupide care se produc în creier atunci când te simți în pericol.
vineri, 19 aprilie 2019
Salvamarul, James Patterson, Andrew Gross
........................................................................
6-8
- Ești nebun, îi spuse Ellie lui Geoff clătinând din cap.
6-8
- Ești nebun, îi spuse Ellie lui Geoff clătinând din cap.
- Nu știu, replică el ridicând din umeri de parcă reflecta la asta. Am fost întotdeauna de părere că diferența între un nebun și un iresponsabil nu este bine delimitată din punct de vedere fizic. Oricum, cred că este ceva mai bine decât dacă ar fi trebuit să dăm ochii cu tipii din Hummer. Având în vedere circumstanțele, cred că lucrurile au mers chiar bine.
M-am uitat la ceasul de pe peretele garajului lui Champ. Se apropia momentul. Se puteau întâmpla multe pentru noi în următoarea oră. Puteam să-l descoperim pe cel care furase operele de artă ale lui Stratton. Al fi putut să scap de acuzațiile de crimă.
- Ești gata să mergi la Liz? Gata să-l prinzi pe Dennis Stratton? am întrebat.
Cu toate astea, Ellie părea agitată - cel puțin în comparație cu felul ei de a fi.
- Da, spuse ea.
Mă prinse de mână cu o expresie încordată.
- Să știi că ăsta nu e singurul lucru care o să se întâmple astăzi acasă la Stratton.
Își deschise haina. La șold îi atârnau niște cătușe.
Am simțit că mi se face rău. Mă simțisem ciudat de liber în ultimele zile, investigând crimele, apropiindu-mă poate de prinderea criminalului. Aproape uitasem că e agent FBI.
- Dacă acolo totul merge conform așteptărilor, spuse ea cu acea privire de om al legii, o să te predai. Îți amintești înțelegerea?
- Sigur.
M-am uitat la ea și am dat aprobator din cap, deși muream pe dinăuntru.
- Îmi amintesc înțelegerea.
Capitolul 75
Am trecut în tăcere podul de mijloc ce ducea spre Palm Beach.
Simțeam emoția în stomac. Indiferent ce s-ar fi întâmplat acasă la Stratton, știam că perioada mea de libertate se apropia de final.
Orașul era înfiorător de tăcut pentru o zi de joi din mijlocul lui aprilie.
Am luat-o pe strada privată a lui Stratton, prin dreptul oceanului. Atunci mi-am dat seama că ceva era în neregulă.
Strada era blocată de două mașini de poliție cu luminile aprinse. Altele erau parcate în jurul porții lui Stratton.
La început am crezut că mă așteptau pe mine și m-am speriat. Că Liz îmi întinsese o cursă. Dar nu era așa... ambulanța trecea pe poartă.
- La pământ! îmi spuse Ellie, întorcând.
M-am cufundat pe bancheta din spate, cu fața ascunsă de șapcă. Ellie lăsă fereastra în jos și arătă insigna unui polițist care bloca traficul.
- Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
Polițistul se uită repede la actul ei de identificare.
- Sunt două cadavre în casă. Doi oameni au fost împușcați. Nu am mai văzut niciodată asemenea lucruri ca în ultimul timp.
- Stratton? întrebă Ellie.
- Nu, spuse ofițerul, negând din cap. Unul este al unui bodyguard, mi s-a spus. Celălalt, al soției lui Stratton.
Ne făcu semn să intrăm, dar am simțit că îmi îngheață sângele în vine și că mă copleșește un sentiment de panică.
Liz era moartă. La fel era și cazul pe care îl aveam împotriva lui Stratton. Nu aveam cum să demonstrăm că știa ceea ce îi înscenase soția. Dar, și mai rău, noi o ademeniserăm pe sărmana Liz în toate astea.
- Isuse, Ellie, noi am omorât-o, am spus, simțindu-mă din nou ca în povestea cu Dave.
Ellie întoarse printre porți pe aleea lungă cu pietricele. În fața casei mai erau parcate încă trei mașini de poliție și încă o ambulanță cu ușile deschise.
- Așteaptă aici, îmi ceru Ellie, parcând în față. Promite-mi că nu o să fugi, Ned.
- Promit, am spus. Nu plec nicăieri.
Ellie trânti ușa și alergă înăuntru. Simțeam că urma să se întâmple ceva inevitabil. De fapt, știam asta.
- Îți promit, Ellie, că nu mai fug, am spus eu întinzându-mă spre ușă.
Capitolul 76
Stratton era înăuntru.
Ellie îl văzu în hol. Ședea într-un scaun, frecându-și fața cenușie ce reflecta șocul. Carl Breen, detectivul pe care Ellie îl întâlnise în apartamentul lui Tess, stătea alături de el. Și Coadă, nenorocitul ciupit de vărsat, care îi urmărise pe Ned și pe Champ, stătea mândru lângă el.
- Nu pot să cred că a putut face asta, mormăia Stratton. Aveau o aventură. Îmi spusese. Fusese nervoasă pe mine. Munceam prea mult. O ignoram.... Dar așa ceva...
Ellie se uită spre terasa închisă. I se făcu rău.
Îl recunoscu imediat pe unul dintre bodyguarzii musculoși de la petrecerea lui Stratton zăcând cu fața în jos. În piept avea două găuri de glonț.
Dar mult mai trist arăta Liz Stratton, întinsă pe scaunul cu modele florale din fața lui, purtând încă aceiași pantaloni pe care-i avusese mai devreme în acea după-amiază. O dâră de sânge îi curgea pe tâmplă.
Vern Lawson îngenunche lângă ea.
Ellie auzise ce vorbea un polițist în drumul spre intrare. Se presupunea că era vorba de o crimă-sinucidere.
Pe naiba! Ellie simți cum i se înfierbântă sângele. Se uită la Lawson, apoi la Stratton, iar apoi la Liz. Câtă prefăcătorie!
- Știu că era supărată, continuă Stratton să-i povestească detectivului Breen. Mi-a spus într-un târziu despre aventură. Că avea să-i pună capăt. Poate că Paul n-o lăsa. Dar asta... Dumnezeule.... Arăta atât de fericită cu numai câteva ore în urmă!
Stratton văzu privirea lui Ellie.
- Ieșise să ia prânzul cu prietenele....
Ellie nu se mai putu abține.
- Știu că dumneavoastră ați omorât-o, îi spuse lui Stratton direct.
- Poftim?
Ridică privrea năucit.
- Dumneavoastră ați pus totul la cale, continuă Ellie fierbând de furie. Nu exista nicio aventură. Singura aventură era aventura dumneavoastră cu Tess MacAuliffe. Liz ne-a spus totul. Cum v-a înscenat-o. Dar dumneavoastră ați descoperit. Dumneavoastră ați făcut-o, domnule Stratton, sau ați pus pe cineva să o facă.
- Auziți asta? strigă Stratton ridicându-se de pe scaun. Auziți de ce trebuie să mă apăr? De acest agent de doi bani de la Arte!
- Am fost cu ea, spuse Ellie uitându-se la Breen, doar cu câteva ore în urmă. Mi-a spus tot. Cum aranjase o aventură pentru a-și discredita soțul și cum el aflase. Cum el fusese implicat în furtul propriilor opere de artă. Verifică la Brazilian Court. Arată-le fotografiile. O să vezi, Stratton a fost cu Tess MacAuliffe. Întrebă-l ce voia să spună Liz când a afirmat că a fost furat un singur tablou.
În cameră se așternu o liniște grea. Breen se uita la Stratton. Stratton se uita în jur nervos.
- Poate că Liz știa ceva despre operele de artă, spuse Lawson.
Ținea în mână o punguliță de plastic.
- E un Beretta calibrul treizeci și doi... spuse el. Același tip de armă a fost folosit la crimele de la Lake Worth.
Se uită la Breen.
Stratton se așeză din nou. Fața-i era palidă și lipsită de expresie.
- Nu mă crezi? continuă Ellie. Crezi că Liz Stratton a furat tablourile? Că i-a omorât pe toți oamenii aceia?
- Ea sau prietenul ei, zise Lawson dând din umeri.
Ridică punga cu dovezi.
- O să vedem...
- N-ai înțeles nimic, spuse Ellie, uitându-se la rânjetul satisfăcut care se furișa pe fața lui Stratton. Liz ne-a invitat aici. Avea de gând să dea totul în vileag. De aceea e moartă.
- Spui mereu noi, agent Shurtleff, spuse Lawson într-un final. Vrei să ne spui și nouă la cine te referi?
- Se referă la mine, se auzi o voce de la intrare.
Toată lumea se răsuci.
Ned intrase în cameră.
Capitolul 77
- Ăla e Ned Kelly! spuse Lawson cu ochii cât cepele.
Doi polițiști din Palm Beach puseră mâna pe mine și mă trântiră la podea. Un genunchi mi se înfipse în spate și mâinile îmi fură prinse. Apoi încheieturile îmi fură legate în cătușe.
- M-am predat agentului Shurtleff în această după-amiază, am spus eu, cu obrazul pe podea. S-a întâlnit astăzi cu Liz Stratton. Era pe cale să depună mărturie împotriva soțului ei. Așa cum nici eu nu am omorât-o pe Tess MacAuliffe, nici Liz nu s-a sinucis. Agentul Shurtleff m-a adus aici pentru a-l confrunta pe Stratton și pentru a mă preda.
M-am uitat la Ellie cu o expresie resemnată, în timp ce unul dintre polițiști mă ținea.
Îmi aruncă o privire goală. De ce, Ned?
Polițistul mă puse în genunchi, cu mâinile la spate.
- Dă asta pe radio, lătră Lawson spre un tânăr în haine civile. Și la FBI. Spune-le că tocmai l-am capturat pe Ned Kelly.
Am fost dus la o mașină de poliție, m-au împins înăuntru și au trântit ușile. M-am uitat peste umăr ca să o văd pentru o ultimă dată pe Ellie. Nu mi-a făcut cu mâna. Nimic.
După mai puțin de cincisprezece minute, eram în celulă la Poliția din Palm Beach. Am fost dezbrăcat, percheziționat, fotografiat și aruncat într-o celulă. Era o activitate febrilă. Polițiștii se întindeau să arunce o privire.
Nu m-au acuzat de nimic atunci pe loc. Presupun că poliția aștepta să se lămurească lucrurile. Știam că nu au dovezi clare să mă condamne de ceva - în afară de moartea tipului care îl omorâse pe fratele meu în Boston.
De fapt nu îmi făceau zile fripte. Polițiștii din Palm Beach erau băieți buni și, într-un final, am dat și un telefon la Boston căutându-l pe tatăl meu. Îmi răspunse mama. El nu era acasă.
- Ascultă-mă, mamă, trebuie să-i spui să depună mărturie. Viața mea e în joc.
Ezită puțin, apoi începu să plângă.
- Întreabă-l mamă, știe că sunt nevinovat.
Apoi m-am așezat și am așteptat - să văd ce avea să se întâmple.
Am început să realizez totul în celulă. Mickey și Bobby, și Barney, și Dee. Modul oribil în care muriseră. M-am gândit la Tess, sărmana Tess. M-am gândit la Dave. Atâtea victime. Toate ucise de Gachet? Cine naiba era el? Eu eram acolo în închisoare - iar el era afară, în libertate.
Ceva nu era corect.
Partea a cincea
ARTA ÎNFLOREȘTE
Capitolul 78
Mi-au dat o masă. Mi-au dat pături și un cearșaf. M-am așezat pe patul îngust și am petrecut o noapte singuratică într-o celulă. M-am gândit că asta era prima dintr-o lungă serie. Pe hol se auziră zgomote - ușile unei celule se trântiră, cineva vomită.
Abia în dimineața următoare veni cineva după mine. Unul dintre polițiștii din ziua anterioară - un negru bine făcut. Împreună cu alți doi.
- Presupun că sunt liber să plec? am spus zâmbind fatalist.
- Sigur că da, chicoti el. Te așteaptă la masaj. Nu-ți uita halatul.
Mă duseră sus, într-o micuță cameră de interogatoriu. Doar o masă și trei scaune și o olgindă pe perete, prin care în mod sigur se vedea. Am așteptat singur aproximativ zece minute. Nervii începeau să îmi cedeze. Într-un târziu ușa se deschise și intrară polițiștii.
Unul din ei era detectivul înalt cu păr alb care fusese prezent când m-am predat la Stratton acasă. Lawson. De la Poliția Palm Beach. Celălalt era un tip scund, lat în piept, care purta un costum bej și o cămașă albastră. Îmi aruncă o carte de vizită, de parcă trebuia să fiu impresionat de inițiale.
Agent special șef, George Moretti. FBI.
Șeful lui Ellie.
- Așadar, domnule Kelly, începu Lawson, înghesuindu-se într-un scaun de lemn lângă mine, ce ne facem cu tine?
- Care sunt acuzațiile? am întrebat eu.
Răspunse lent, cu accent sudist.
- Tu de ce crezi că ar trebui să te acuzăm? Ne-ai oferit o gamă variată de infracțiuni din care să alegem. Uciderea lui Tess MacAuliffe? A prietenilor tăi?
Consultă o foaie de hârtie.
- Michael Kelly, Robert O Reily, Barnabas Flind, Diane Lynch?
- Nu am comis niciuna dintre aceste crime...
- OK, atunci să trecem la planul B, spuse Lawson: spargere, trafic interstatal de bunuri furate, te-ai opus arestării... Moartea unui anumit Earl Anson, în Brokton...
- Mi-a omorât fratele, am strigat eu. Și încerca să mă omoare și pe mine. Tu ce ai fi făcut?
- Eu? Eu nu aș fi intrat în această încurcătură de la început, domnule Kelly, replică polițistul. Și dacă vrei să știi, pe cuțit erau amprentele tale, nu ale lui....
- Ai probleme foarte mari.
Tipul de la FBI își trase un scaun.
- Ai două informații care te-ar putea salva. Prima, unde sunt tablourile? A doua, ce legătură avea Tess MacAuliffe cu toate astea?
- Nu am tablourile, am spus eu. Iar Tess nu avea nicio legătură. Am cunoscut-o pe plajă.
- Ba da, avea legătură, mă contrazise tipul de la FBI, dând din cap atotștiutor și apropiindu-se. Și dacă nu ne spui totul, băiete, întreaga ta viață de până acum se va transforma într-o amintire. Știi cum e într-o închisoare federală, Ned? Nu sunt plaje, nu sunt piscine de care să ai grijă.
- Sunt sincer cu voi, l-am întrerupt. Vedeți vreun avocat aici? Am cerut eu vreunul. Da, am fost implicat în furtul acelor tablouri. Am declanșat alarme prin Palm Beach. Verificați. Vi s-au raportat câteva spargeri prin oraș înainte de furt, nu-i așa? Pot să vă dau adresele. Și nu mi-am omorât prietenii. Cred că știți asta deja. Dee m-a sunat și mi-a spus că tablourile nu erau acolo. Că cineva pusese la cale o înscenare. Cineva care se numea doctor Gachet. Mi-a spus să vin să ne întâlnim la casa din Lake Worth și până am ajuns acolo erau morți. Am fugit. Poate am făcut o greșeală. Tocmai îmi văzusem prietenii de o viață scoși din casă în saci de plastic. Ce dracu vă așteptați să fac?
Tipul de la FBI clipi. Se încruntă la mine de parcă voia să spună:
- Ajunge cu bla-blaul, băiete. Habar n-ai ce probleme ți-aș putea face.
- Pe lângă asta, am spus eu întorcându-mă spre Lawson, nici măcar nu mă întrebați ce trebuie.
Capitolul 79
- OK, spuse polițistul ridicând din umeri, atunci spune-mi tu care ar fi întrebările.
- Una ar fi, cine mai știa de furt? am spus. Și cine a mai fost în apartamentul lui Tess MacAuliffe după mine? Cine l-a trimis pe gunoiul ăla la Boston să-mi omoare fratele? Și cine este Gachet?
Se uitară unul la altul pentru o secundă, apoi tipul de la FBI zâmbi.
- Te-ai gândit vreodată că poate nu te întrebăm deoarece știm răspunsul la aceste întrebări, Ned?
M-am uitat la ei ceva mai dur. Am așteptat să clipească. Știau. Știau că nu am omorât pe nimeni. Mă aveau, mă țineau pe jăratic, deși știau că nu i-am omorât nici pe Tess, nici pe Dave. Știau și cine este Gachet. Cu cât amânau mai mult răspunsul, cu atât mai mult mă așteptam să-mi spună: „tatăl tău este doctor Gachet”.
- Raporturile balistice s-au potrivit, spuse detectivul rânjind. Arma pe care am găsit-o acasă la Stratton, așa cum am presupun, aparținea lui Paul Angelo, bodyguardul familiei Stratton. Aceeași armă a fost folosită la crimele din Lake Worth. Avea o relație sexuală cu Liz Stratton. Unul dintre oamenii lui Stratton a confirmat. El îi făcea treburile murdare. Ea îi înscenase asta soțului ei. Nouă ne este destul de clar. Voia banii; voia să-l părăsească pe Dennis Stratton. Avea legături cu Tess MacAuliffe. Vrei să știi cine este Gachet, Ned? A fost Liz. Agentul special Ellie Shurtleff spune că a recunoscut asta la restaurant.
Liz... Gachet? M-am uitat la ei neîncrezător. Așteptam să izbucnească în râs.
Liz nu era Gachet. Stratton schimbase asta, i-o înscenase. Trăsese sforile astfel încât lucrurile să fie în favoarea lui. Și ei credeau!
- De fapt, mai avem o singură întrebare pentru tine, spuse Lawson, aplecându-se spre mine. Ce dracu s-a întâmplat cu tablourile?
Capitolul 80
Am fost dus în fața unui judecător și acuzat de spargere, că m-am opus arestării și că am fugit în alt stat.
Pentru prima dată au nimerit-o cu capetele de acuzare. Eram vinovat de toate trei.
Avocatul din oficiu pe care mi-l dăduseră m-a sfătuit să pledez nevinovat, ceea ce am și făcut, până mi-am dat seama că pot să-l sun pe unchiul George în Watertown și să-l pun să-mi facă rost de unul dintre avocații lui spilcuiți, așa cum se oferise. Cu siguranță aveam nevoie de unul în acel moment.
Mi-au stabilit cauțiunea la 500,000 de dolari.
- Acuzatul poate plăti cauțiunea?
Judecătorul se uită în jos la pupritru.
- Nu, onorată instanță, nu pot.
Așa că m-au dus înapoi în celulă.
M-am uitat la pereții reci de beton, gândindu-mă ca asta era prima dintr-o serie de multe zile asemănătoare.
- Ned.
Am auzit o voce cunoscută de afară. Am sărit din patul îngust.
Era Ellie.
Arăta atât de bine, într-o fustă cu imprimeu și o jachetă scurtă de in. Am fugit înspre gratii. Voiam să o ating. Dar mă simțeam atât de rușinat în salopeta portocalie, de partea cealaltă a gratiilor. Nu suntsigur, dar se poate ca acesta să fi fost cel mai deprimant moment dintre toate.
- O să fie în regulă, Ned.
Ellie încercă să pară plină de speranță.
- O să le răspunzi la toate întrebările. Spune-le totul, Ned. Promit că o să fac tot ce se poate face.
- Ei cred că Liz e de vină, Ellie.
Am clătinat din cap.
- Cred că ea e Gachet. Că ea a pus totul la cale, împreună cu bodyguardul ei. Tablourile... N-au înțeles nimic.
- Știu.
Ellie înghiți cu greu, încleștându-și maxilarele.
- O să scape nepedepsit, am spus eu.
- Nu, a spus ea dezaprobând din cap, nu o să scape. Ascultă. Cooperează. Fii deștept, OK?
- Asta chiar ar fi ceva nou.
Am zâmbit cât am putut de modest. I-am căutat privirea.
- Dar, spune-mi, ție cum îți merge?
- M-ai transformat într-o eroină, Ned. Sunt încolțită de presă.
Își puse mâna pe bare lângă a mea și se uită pe hol pentru a vedea dacă ne urmărea cineva. Apoi își încolăci degetul mic în jurul degetului meu.
- Mă simt destul de rușinat să fiu aici, în felul ăsta. La fel ca tatăl meu. Presupun că totul s-a schimbat.
- Nu s-a schimbat nimic, Ned, mă contrazise Ellie.
Am aprobat-o din cap. Eu eram un condamnat pe cale să pledeze vinovat și să meargă la închisoare. Iar ea era agent FBI. Nu s-a schimbat nimic....
- Vreau să-ți spun ceva...
Ochii ei străluceau.
- Ce?
- O să-l prind. Pentru tine, Ned. Promit. Pentru prietenii tău. Pentru fratele tău. Poți să te bazezi pe asta, Ned.
- Mulțumesc, am șoptit. Mi-au stabilit cauțiunea la cinci sute de mii de dolari. Cred că o să stau aici un timp.
- Cel puțin, ar putea fi și un aspect pozitiv în asta....
- Zău? Care?
Zâmbi copilăros.
- O să redevii blond.
Am zâmbit și eu. M-am uitat în ochii lui Ellie. Dumnezeule, cât voiam să o îmbrățișez! Îmi strânse încă o dată mâna și-mi făcu cu ochiul.
- Deci o să-l pun pe Champ să zdrobească peretele pe la, să zicem, zece și cini?
Am râs.
- Ai grijă de tine, Ned.
Ellie își frecă tandru degetul de mâna mea. O retrase apoi.
- O să ne vedem. Înainte să-ți dai tu seama.
- Știi unde mă găsești.
Se opri.
- Am vorbit serios, Ned.
Se uită în ochii mei.
- În legătură cu Stratton?
- În legătură cu totul, Ned. În legătură cu tine.
Își luă la revedere ridicând un deget și dispăru pe coridor. M-am așezat și m-am uitat la locul mic și înghesuit ce avea să fie casa mea pentru un timp. Un pat mic. O toaletă de metal, prinsă cu șururbi de podea.
Mă pregăteam să-mi petrec timpul într-un mod plăcut.
Ellie plecase de câteva minute, când în fața celulei mele apăru din nou polițistul masiv și netru. Introduse o cheie.
- La masaj, corect?
M-am ridicat. Presupuneam că nu terminaseră cu mine.
- Nu de data asta, râse el. Tocmai ți s-a plătit cauțiunea.
Capitolul 81
M-au dus la Centrul de Preluare și mi-au returnat hainele și portmoneul. Am semnat câteva formulare și m-am uitat dincolo de birou spre cealaltă cameră. Nu-mi spuseseră cine mi-a plătit cauțiunea.
De cealaltă parte a geamului de sticlă, în afara zonei de preluare, stătea Sollie Roth.
Ușa se deschise cu un bâzâit și am pășit afară cu bocceluța în mână. Am întins mâna.
Sollie o strânse zâmbind.
- După cum spuneam, puștiule, despre prieteni... trebuie să fie de cea mai bună calitate, puștiule, de cea mai bună.
Își puse mâna pe după umerii mei și mă conduse pe scări spre garaj.
- Nu știu cum să-ți mulțumesc, am spus.
Și chiar așa era.
Apăru ultima mașină a lui Sol - un Caddie. Șoferul coborî.
- Nu mie trebuie să-mi mulțumești, spuse el dând din umeri și deschizând ușa din spate, ci ei.
Ellie ședea pe scaunul din spate.
- Dumnezeule, ești cea mai bună, am zis.
Am sărit lângă ea și am îmbrățișat-o. Cea mai frumoasă îmbrățișare din viața mea. Apoi m-am uitat la ochii aceia albaștri și am sărutat-o pe buze. Nu-mi păsa dacă ne vedea cineva, sau dacă era bine sau rău.
- Dacă nu vă supărați, porumbeilor, interveni Sol de pe locul din față tușind, e târziu, sunt cu câteva sute de mii mai sărac din cauza voastră și avem treabă.
- Treabă?
- De ce am impresia că voiați să prindeți un criminal?
Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet care mi se întinse pe toată fața. L-am strâns pe Sol de mână. Mi-era greu să explic de ce simțeam acea căldură interioară - acești doi oameni îmi țineau partea.
- Cred că putem scăpa de presă dacă ieșim prin spate, îi atrase Sol atenția șoferului. Te deranjează să stai în vechea ta cameră?
- Vrei să spui că pot să mă întorc la tine acasă?
- Poți să mergi unde vrei, Ned, mă asigură Ellie. Cel puțin, până la proces. Domnul Roth, aici de față, și-a asumat responsabilitatea pentru tine.
- Așa că să nu-ți vină idei.
Se uită la mine serios.
- Pe lângă astea, îmi datorezi încă două sute de dolari. Și scopul meu este să îi recuperez.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Eram mut. Mă simțisem vânat atâta timp. Acum eram alături de oameni care credeau în mine. Care erau gata să lupte pentru mine.
În câteva minute eram înapoi la Sol acasă. Porțile domeniului se deschiseră și Cadillacul intră prin față în curtea pavată. Sol se întoarse spre mine.
- Cred că o să găsești locul la fel cum l-ai lăsat. Dimineață o să-ți căutăm un avocat bun. Ce zici?
- Da, Sol, sunt perfect de acord.
- În acest caz, mă duc să mă culc, oftă el.
Spuse noapte bună și ne făcu cu ochiul.
Am rămas cu Ellie, uitându-mă la vechea mea locuință de deasupra garajului și dându-mi seama, în acele momente minunate, că nu mă mai urmărea nimeni.
Ellie stătea acolo, privindu-mă.
Pentru o secundă, am tras-o aproape și i-am luat fața în palme. Am vrut să-i spun ce mult apreciam ce făcuse, dar nu puteam să scot niciun cuvânt.
M-am aplecat și am sărutat-o. Gura ei era caldă și umedă și nu ezită deloc. Când n-am mai putut respira, m-am retras. Am zăbovit cu mâna pe pieptul ei.
- Și acum ce urmează, agent Shurtleff?
- Acum, spuse Ellie, poate mergem sus să mai discutăm despre caz.
- Credeam că nu e bine, am spus luând-o ușor de mână.
Am tras-o aproape, i-am simțit inima bătând, am simțit cum corpul ei mic se mulează pe al meu.
- Nu e bine deloc, zise Ellie uitându-se la mine, dar cine mai ține cont?
Capitolul 82
De data asta nu ne-am mai abținut. A fost o performanță să urcăm scările. În secunda în care ne-am împiedicat de prag, gurile noastre s-au unit și nu ne-am mai putut lua mâinile unul de pe celălalt.
- Despre ce voiai să discutăm? am întrebat zâmbind în timp ce-i desfăceam nasturii de la jachetă.
- Nu mai știu... spuse ea.
Își ridică repede bluza. Avea un corp superb. Îl văzusem în ziua cu caiacul. De data asta îl voiam în întregime. Am tras-o aproape.
- Vreau să știi, zise ea, trăgând de curea, că o să mergi oricum la închisoare. Indiferent câte de bine o să fie acum.
- Nu prea mă motivează asta, am spus eu.
Mâinile mele îi mângâiară șira spinării și ajunseră apoi jos, în fustă. Am tras fermoarul și am ajutat-o să scape de ea, lăsând-o să cadă pe podea.
- Poți să mă pui la încercare, șopti Ellie.
Am ridicat-o și am întins-o ușor pe pat. Mi-am dat jos pantalonii.
M-am așezat deasupra ei privind-o în ochi. Fiecare mușchi din corpul meu, fiecare celulă exploda de dorință pentru fata asta incredibilă.
Pielea ei era moale și fină, a mea era transpirată și ardea.Era încordată; mușchii mici și fermi la brațe și șoldurile se mișcau în ritm cu mine cu o stăpânire grațioasă. Își arcui spatele.
- Nu-mi vine să cred că într-adevăr facem asta, am spus eu.
- Mie-mi spui, răspunse Ellie.
Nu puteam să nu mă gândesc: „La asta se rezumă totul, idiot norocos ce ești. E vorba de fătuca asta minunată care a riscat totul pentru tine, care s-a uitat în interiorul tău și a văzut ceea ce nimeni nu voia să vadă. Acum ce ne facem? Cum ai de gând să o păstrezi?”
Capitolul 83
Fereastra era deschisă, luna strălucea, iar briza oceanului ne ținea loc de evantai. Ne-am încolăcit pe perne, prea obosiți să ne mai mișcăm.
Nu eram doar obosiți unul din cauza celuilalt, din cauza celor trei partide de sex, ci de stresul celor întâmplate. Eram acolo cu Ellie. Mi-am pus capul pe umărul ei pentru un minut și m-am simțit la un milion de kilometri depărtare de caz.
- Și acum ce facem? am întrebat-o pe Ellie care stătea ghemuită în brațele mele.
- Faci ceea ce ți-a spus Sol să faci, răspunse ea. Îți iei un avocat foarte bun. Nu mai faci nicio prostie, pentru început. Ai grijă de cazul tău, Ned, cu dovezile pe care le au, cu cazierul tău curat, te așteaptă poate un an - maxim optsprezece luni.
- O să mă aștepți, Ellie? am întrebat-o gâdilind-o și tachinând-o.
Ea ridică din umeri.
- Doar dacă nu apare alt caz și nu o să cunosc pe altcineva. Cu lucrurile de felul ăsta nu poți să știi niciodată.
Am râs și am tras-o spre mine. Dar cred că era evident că mă gândeam la altceva. Mergeam la închisoare. Iar Stratton ne mamipulase pe toți. Perfect.
- Răspunde-mi la o întrebare. Ai încredere că Poliția din Palm Beach o să termine treaba? Lawson? Ce zici de propriul tău șef, Ellie? Moretti?
- S-ar putea să existe cineva în care pot să am încredere, spuse ea. Un detectiv din Palm Beach. Nu cred că e sub controlul lui Lawson. Nici al lui Stratton.
- Mai am un as în mânecă, am spus eu.
Se uită la mine cu ochii măriți.
- Tatăl meu...
- Tatăl tău? Nu le-ai spus polițiștilor de el?
Am clătinat din cap.
- Nu. Tu?
Ellie mă privi impasibilă. Nu răspunse, dar vedeam pe fața ei că nu le spusese.
Se uită lung în ochii mei.
- Cred că ne scapă ceva. Ce a spus Liz în mașină? „A fost furat un singur tablou.” Și „Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?”
- Dar ce e cu acest Gachet? Ce îl face atât de deosebit?
- A fost una dintre ultimele picturi pe care le-a făcut Van Gogh. În iunie 1890, cu doar o lună înainte de a se sinucide. Gachet era un doctor care obișnuia să-i facă vizite, în Auvres. Ai văzut fotografia. Stă la o masă, cu tichia pe cap și își sprijinp capul în mână. Tabloul se concentrează pe ochii aceia albaștri și triști...
- Îmi amintesc, am spus. Dave mi-a lăsat o fotografie a tabloului.
- Privirea lui este atât de îndepărtată și tulburătoare, continuă Ellie. Plină de durere și de înțelegere. Ochii pictorului. S-a presupus întotdeauna că tabloul prevestea sinuciderea lui Van Gogh. A fost cumpărat de către japonezi la o licitație în 1990 cu peste optzeci de milioane. La vremea aceea a fost cel mai mare preț plătit vreodată pentru o operă de artă.
- Tot nu înțeleg. Stratton nu avea niciun Van Gogh.
- Nu, spuse Ellie. Nu avea.
Apoi am văzut o rază de siguranță în ochii ei.
- Decât dacă...
- Decât dacă ce, Ellie?
M-am ridicat și m-am așezat în fața ei. Își mușca buza.
- A fost furat doar un tablou.
- Ai de gând să-mi împărtășești și mie gândurile tale, Ellie?
Ellie îmi zâmbi.
- Nu a câștigat încă, Ned. Nu în întregime. Încă nu și-a recuperat tabloul.
Aruncă cearșafurile de pe ea. Ochii i se luminară într-un surâs.
- După cum spunea Sollie, avem treabă.
Capitolul 84
După două zile am obținut permisiunea de a zbura la Boston. Dar nu pentru motivul la care sperasem. Corpul lui Dave fusese în sfârșit returnat de către poliție. Îl îngropam la biserica locală, St. Ann din Brockton.
Am fost însoțit în călătorie de un reprezentant federal. Un tânăr pe nume Hector Rodriguez care abia își terminase stagiul de pregătire.
Înmormântarea avea loc în afara statului, așadar în afara teritoriului stabilit pentru cauțiune. Și reprezentam un risc pentru pasagerii avionului, desigur. Hector a stat lipit de mine tot drumul.
L-am îngropat pe Dave pe o parcelă de lângă mormântul fratelui nostru John Michael. Toată lumea era adunată acolo, cu ochii în lacrimi. O țineam pe mama de mână.
E așa cum se spune despre irlandezi, nu? Știm să îngropăm oameni. Știm cum să rezistăm. Ne-am obișnuit de mult să pierdem oameni.
Preotul întrebă dacă vrea cineva să rostească ultimele cuvinte. Spre surprinderea mea, tatăl meu făcu un pas înainte. Ne ceru să-l lăsăm un moment singur.
Păși spre sicriul din lemn de cireș lustruit și puse mâna pe capac. Mormăi ceva încet. Oare ce spunea?
„Nu am vrut să pățești asta, fiule. Ned nu trebuia să te implice”?
M-am uitat la părintele Dolan. Acesta aprobă. Am pășit spre mormânt și m-am postat lângă Frank. Ploaia începea să se întețească. Un vând rece îmi sufla în față. Am rămas acolo un moment. Frank își plimbă mâna pe sicriu, fără măcar să-mi arunce o privire. Înghiți cu greu.
- Aveau nevoie de un intermediar, Ned.
Tatăl meu scrâșni.
- Aveau nevoie de cineva care să poată organiza echipa să pună la cale spargerea.
- Cine, tată?
- Nu e vorba de soție, dacă asta vrei să spui. Și nici de celălalt tăntălău pe care l-au omorât.
Am dat din cap.
- Știm deja asta, tată.
Închise ochii.
- Trebuia să fie o treabă curată și precisă, Ned. Fără să fie nimeni rănit. Crezi că l-aș fi amestecat pe Mickey într-o treabă murdară? Bobby, Dee - Doamne, Ned, îl cunosc pe tatăl ei de treizeci de ani...
Se întoarse spre mine cu lacrimi pe fața lui slabă. Nu îl văzusem niciodată pe tata plângând. Se uită la mine, aproape furios.
- Fiule, tu crezi, chiar și pentru o secundă, că o să-i las să te ia?
Ceva s-a rupt în mine în acel moment. În coșul pieptului. În ploaie. Cu fratele meu zăcând acolo.
Să spunem că era toată ura acumulată. Hotărârea mea de a-l vedea cum îl vedeam. Simțeam în ochi un șuvoi sărat și puternic. Nu știam ce să fac.
M-am întins și i-am cuprins ușor mâna de pe sicriu cu propria mână. Simțeam cum îi tremură degetele osoase, îi simțeam groaza din suflet. În momentul acela am simțit cum trebuie să fie când ești speriat de moarte.
- Știu ce am făcu, spuse el îndreptându-se, și va trebui să trăiesc cu asta. Indiferent câtam. Oricum, Neddie, spuse cu o urmă de surâs, mă bucur că tu ai sfârșit bine.
Vocea mea se auzi spartă.
- Nu sunt bine, tată. Dave e mort. Eu mă duc la închisoare. Isuse, tată, cine e?
Strânse pumnii. Respira de parcă se lupta să țină un jurământ, un legământ pe care îl făcuse de mulți ani.
- L-am cunoscut cu ani în urmă la Boston. Dar s-a mutat. Mutarea i-a priit. De data asta avea însă nevoie de o echipă din afara orașului.
- Cine?
Tata îmi spuse numele.
Am rămas acolo o secundă, cu o gheară în piept. Totul se limpezi pentru mine.
- Voia o echipă din afara orașului, repetă tatăl meu, iar eu aveam una, nu?
Se uită în sfârșit la mine.
- Era vorba doar de o plată, Ned. Era ca și cum te duci la bancă și ei îți dau un milion. Careu de ași, Ned. Mă înțelegi?
Își frecă mâna de sicriul alunecos din cauza ploii.
- Până și Davey ar fi înțeles.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
- Da, tată, te înțeleg.
Capitolul 85
Detectivul Carl Breen din Palm Beach sorbea din cafeaua Starbucks pe o bancă, având vedere la portul din fața podului de lângă Flagler Drive. Ellie se întoarse spre el.
- Am nevoie de ajutorul tău, Carl.
Se uitară la iahturile elegante și albe de pe partea cealaltă a lacului - adevărate frumuseți - cu echipaje în uniforme albe, care le curățau.
- De ce eu? întrebă Breen. De ce nu te duci la Lawson? Păreți în relații strânse.
- E prieten bun, Carl. Și de-al lui Stratton. De aceea sunt aici.
- Slip e OK, spuse detectivul din Palm Beach zâmbind în timp ce vorbea de Lawson. Doar că este aici de prea mult timp.
- Sunt convinsă că e OK, spuse Ellie. În persoana pentru care lucrează el nu am încredere.
Un pescăruș țipă de lângă locul unde era legată o ambarcațiune la câțiva metri distanță. Breen clătină din cap.
- În mod cert ai evoluat în cele două săptămâni de când ai picat la locul crimei pe care o investigam. Cel mai căutat suspect din America îți cade în brațe. Acum faci acuzații împotriva unuia dintre cei mai importanți oameni din oraș.
- Ce pot să-ți spun, Carl? Arta înflorește. Și n-aș putea spune chiar că „mi-a căzut în brațe”. Am fost răpită, îți amintești?
Breen își ridică palmele.
- De fapt, am vrut să sune ca un compliment. Și mie ce-mi iese din asta?
- Cea mai mare promovare din cariera ta, spuse Ellie.
Breen izbucni în râs amuzat. Luă o ultimă înghițitură de cafea și mototoli paharul, transformându-l într-o minge.
- OK, te ascult.
- Stratton a pus pe cineva s-o omoare pe Tess MacAuliffe, spuse ea fără să-l scape din ochi.
- Știam că o să spui asta, pufni Breen.
- Zău? Ei bine, ceea ce probabil nu știai este că numele ei real nu era Tess MacAuliffe. Și nu ai reușit să afli nimic despre ea deoarece este din Australia. Acolo era prostituată. A fost angajată pentru a-și face meseria. Cu Stratton.
- Și tu de unde ai informația asta? întrebă Breen privind-o în față.
- Nu contează, spuse Ellie. Poți să intri și tu în posesia ei. Ceea ce contează este că Dennis Stratton întreținea o relație cu ea, și că cei din propriul tău departament știu sta și n-au mișcat un deget. Și mai știu și că și-a ucis soția ca să se răzbune, după care le-a pus totul în spate ei și bodyguardului.
- A ucis-o?
Ochii lui Breen străluciră.
- Ca să se răzbune pentru ce?
- Ca să se răzbune pentru conspirația cu Tess. Liz voia să termine. Ne spusese totul. Stratton a făcut-o. Ca să scape de ea și să distragă atenția de la el.
- Tot nu înțeleg ceva, zise Breen dând din cap precaut. Ai spus că departamentul meu știa deja de această relație dintre Tess și Stratton. Vrei să explici?
- Dennis Stratton a fost acolo, la Brazilian Court, împreună cu Tess, în câteva împrejurări. Am văzut la el acasă un reper de golf care se potrivea cu cel găsit la locul crimei. Am arătat eu însămi poza lui personalului hotelului. Iar Poliția din Palm Beach știe toate astea.
Expresia imasibilă a lui Breen o surprinse pe Ellie.
- Nu ar trebui să fii surprins de asta, Carl. Nu a ajuns la voi informația asta?
- Crezi că dacă ar fi ajuns n-am fi mers pe fir? Nu crezi că am fi tăbărât pe Stratton? Chiar și Lawson. Te asigur că îl urăște pe nenorocit la fel de mult ca tine.
Breen se uită dezaprobator la ea.
- Cine a fost cel care se presupune că a dat această informație?
Ellie nu răspunse. Se uită la el la fel de impasibilă. Un sentiment sinistru, bolnav, îi goli pieptul. Totul se schimbase. Avea senzația că aluneca împotriva voinței ei, la început încet, apoi din ce în ce mai repede.
- Las-o baltă, Carl, spuse ea, recapitulând tot ce știa despre caz, începând cu primele momente.
Tocmai se schimbase totul.
Capitolul 86
Zborul înapoi la Florida a fost lung și liniștit. Abia dacă am schimbat o vorbă cu agentul Rodriguez. Îmi îngropasem fratele. Poate îl văzusem pe tata pentru ultima oară.
Și aduceam un bagaj cu mine. Ceva de dimensiunile unui cutremur: numele celui răspunzător de moartea fratelui meu și a celor mai apropiați prieteni.
Când am intrat prin pasaj în aeroportul din Palm Beach, am recunoscut-o pe Ellie care mă aștepta. Nu se amesteca cu mulțimea de familiști amețiți din Palm Beach, care își întâmpinau rudele venite să stea în soarele Floridei.
Am presupus că era încă în timpul serviciului, îmbrăcată într-un costum negru cu pantaloni și cu părul strâns în coadă. Când mă văzu, zâmbi, dar se putea observa că este la finalul unei zile stresante.
Hector Rodriguez se aplecă și îmi desfăcu dispozitivul de urmărire de la gleznă. Îmi întinse mâna și îmi ură noroc.
- Acum ești din nou problema FBI-ului, spuse el.
Și eu și Ellie ne-am oprit acolo pentru o secundă. O vedeam cum îmi citește privirea stresată.
- Ești OK?
- Sunt OK; am mințit eu.
M-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, după care am luat-o în brațe.
- Am vești.
I-am simțit fața atingându-mi pieptul. Pentru o clipă, nu am mai fost sigur cine pe cine ținea în brațe.
- Și eu am vești, Ned.
- Ellie, știu cine e Gachet.
Ochii ei se umeziră și aprobă din cap.
- Haide, te conduc acasă.
Presupun că mă așteptam să fie complet uimită când, în drum spre casa lui Sollie, i-am spus numele pe care mi-l dăduse tata. Dar ea nu făcu decât să deadin cap aprobator întorcând pe Okeechobee.
- Poliția din Palm Beach nu a mers pe firul care ducea la Stratton, afirmă ea, parcând mașina.
- Credeam că i-ai informat, am spus puțin zăpăcit.
- I-am informat, zise Ellie. Sau cel puțin așa am crezut.
Mi-a luat o secundă s-o înțeleg.
Cred că până în acel moment nu mi-am dat niciodată seama de cât de furios eram, ocupat fiind să mă ascund de lege sau să-mi dovedesc nevinovăția. Dar acum simțeam că furia mă năpădește ca o furtună care nu putea fi stăvilită.
Stratton avusese întotdeauna ce cineva în interior. El avea toate cărțile.
- Cum rezolvăm asta? am întrebat-o pe Ellie în timp ce mașinile treceau pe lângă noi.
- Putem să-i luăm o depoziție tatălui tău, dar vorbim de oameni ai legii, Ned. O să fie nevoie de mai mult decât de o acuzație venită de la unul care le poartă pică și al cărui trecut nu este tocmai ireproșabil. Asta nu este cu adevărat o dovadă.
- Dar tu ai dovezi.
- Nu, tot ce știu eu este că cineva a mușamalizat cazul lui Tess MacAuliffe. Dacă m-aș duce cu asta la șeful meu, abia ar ridica din sprâncene.
- Ellie, tocmai mi-am îngropat fratele. Doar nu te aștepți să stau aici și să-i las pe Stratton și pe jigodiile alea să scape?
- Nu, Ned, nu mă aștept la asta.
Am văzut o privire hotărâtă în ochi ei blânzi și albaștri. Privirea spunea:
„Am nevoie să mă ajuți să dovedesc asta, Ned.”
Nu am spus decât:
- Contează pe mine.
Capitolul 87
După două zile, Ellie obținu dovada.
Era ca și cum te-ai uita la un tablou din alt unghi, cu o prismă întoarsă cu capul în jos. Știa că totul depindea de ceea ce putea să obțină, indiferent ce ar fi fost.
Întâi căută prin dosarul Poliției din Palm Beach despre crima-sinucidere ce o avusese ca victimă pe Liz Stratton. Acolo era un raport al NIBIN (Sistemul Național Integrat de Identificare Balistică) în care se găsea întreg istoricul armei.
După cum spusese Lawson, reieșea că era una dintre armele folosite la masacrarea prietenilor lui Ned de la Lake Worth. Era, de asemenea, în favoarea cazului construit împotriva lui Liz și a boduguardului.
Dădu pagina.
Pistolul Beretta 32 fusese confiscat la arestarea unor traficanți, ce avusese loc cu doi ani în urmă și fusese o acțiune comună a Departamentului de Poliție Miami-Dade și a FBI-ului. Fusese păstrat în custodia Poliției din Miami și făcuse parte dintre armele misterios dispărute cu un an în urmă.
Paul Angelo, bodyguardul ucis, era un fost polițist din Miami. De ce ar purta unul dintre angajații lui Stratton o armă furată?
Ellie se uită înapoi, la lista de ofițeri care lucraseră la cazul din Miami. Credea că o să dea peste numele lui Angelo, dar îngheță când văzu numele care apărea în josul paginii.
Putea fi o coincidență fericită, își spuse ea. Avea nevoie de dovezi concrete.
Apoi începu să sape în trecutul lui Earl Anson, tipul care îl omorâse pe fratele lui Ned în Brockton. Cum ar fi putut să îl cunoască Stratton?
Încă din Florida, Anson fusese un criminal inveterat. Jaf armat, extorcare, trafic de droguri. Fusese în închisorile Tampa și Glades. Ceea ce o puse pe gânduri era faptul că, în ciuda cazierului încărcat, ambele perioade de pușcărie se terminaseră cu eliberări condiționate. Un jaf pentru care se lua patru până la șase ani fusese negociat la paisprezece luni. O altă infracțiune majoră fusese redusă la anii deja petrecuți în pușcărie.
Anson cunoștea pe cineva din interior.
Ellie îl sună pe directorul de la Glades, o instituție de maximă spre medie securitate aflată la șaptezeci de kilometri de Palm Beach în partea de vest. Reuși să primească legătura cu asistentul directorului, Kevin Fletcher. Îl întrebă cum de Earl Anson fusese de două ori ales pentru a fi eliberat înainte de termen.
- Anson, spuse Flecher, uitându-se pe cazier, oare nu am citit că i s-a făcut felul în Boston?
- Nu o să-l mai vedeți a treia oară, dacă la asta vă referiți, confirmă Ellie.
- Nicio pierdere, oftă celălalt. Dar se pare că cineva era destul de apropiat de el. Avea un tătic.
- Tătic? întrebă Ellie.
- Cineva care îl proteja, agent Shurtleff. Și nu pentru ceea ce făcea aici înăuntru. Presupun că era informatorul cuiva.
Informatorul cuiva.
Ellie îi mulțumi lui Flecher, dar acum se simțea într-o fundătură. Dacă încercai să afli cine avea un informator, era ca și cum ai da alarma.
Încercă așadar, o altă direcție. O sună pe Gail Silver, o prietenă care lucra la Procuratura Miami.
- Îl verific pe un fost condamnat pe care îl cheamă Earl Anson. A fost ucigaș plătit în furtul unor tablouri de care mă ocup. Speram că poți să-mi obții o listă cu procesele la care a depus mărturie.
- Da ce, e un fel de martor-de-închiriat? glumi Gail.
- Informator, spuse Ellie. Vreau să văd dacă a avut legătură cu dealeri sau bande care se ocupă de comercializarea de obiecte de artă furate și prin care să pot localiza picturile de care-ți spuneam.
Nu era întru totul o minciună.
- Ce cauți? întrebă avocata, de parcă Ellie îi cerea ceva de rutină.
- Acuzații, condamnări... spuse Ellie pe un ton firesc.
Își ținu respirația.
- Agenții care au lucrat la cazuri, Gail... dacă poți să obții și asta.
Capitolul 88
După-amiaza următoare, Ellie bătea la ușa biroului lui Moretti. Șeful ei răsfoia un dosar și îi făcu morocănos semn să intre.
- Ai ceva de raportat?
Lucrurile merseseră din rău în mai rău cu agentul special șef Moretti. În mod cert, după arestarea lui Ned, se simțise eclipsat, lăsat în urmă de micuța agentă care se ocupa de opere de artă și care acum, dintr-o dată, avea parte de toată publicitatea.
- Am cercetat ceva, spuse Ellie de la ușă. A apărut ceva și nu știu exact ce să fac cu informația. E vorba de obiectele de artă.
- OK.
Moretti se lăsă pe spate, schimbând locul unui dosar.
- Ned Kelly a menționat ceva, spuse Ellie, așezându-se cu un dosar în poală. Știți că a fost la Boston la înmormântarea fratelui său.
- Așa. Chiar voiam să vorbesc cu tine despre el.
Moretti își încrucișă picioarele.
- Acolo a vorbit cu tatăl lui. E puțin cam din senin, dar tatăl lui a spus că știe cine este acest doctor Gachet.
- Cine a spus?
Șeful ei se ridică în picioare.
- Tatăl lui Kelly, zise Ellie. Mai mult de atât, se pare că a sugerat că e vorba de un om al legii. De cineva de aici.
Moretti se încruntă.
- De unde ar putea să știe tatăl lui Ned Kelly cine a fost în spatele spargerii?
- Nu știu, domnule, spuse Ellie, asta vreau să aflu. Dar am început să mă întreb de ce polițiștii din Palm Beach nu au luat nicio măsură în afacerea cu Stratton și Tess MacAuliffe, pe care v-am expus-o și dumneavoastră. Le-ați transmis-o, nu?
Moretti aprobă din cap.
- Desigur...
- Îl știți pe Lawson, șeful detectivilor de aici? Întotdeauna m-am îndoit de el.
- Lawson?
- L-am văzut acasă la Stratton în fiecare dintre cele trei ocazii în care am fost acolo, continuă Ellie.
- Nu te oprești niciodată, nu-i așa, agent Shurtleff? Vrei să știi cât fac doi plus doi.
- Așa că am făcut niște verificări asupra pistolului pe care l-a folosit Liz, continuă ea, ignorându-l. Știți ce am descoperit? A fost furat dintr-un depozit de dovezi al poliției.
- Crezi că nu știu unde bați cu asta? Parcă înțelegerea noastră a fost să faci o mare plecăciune în fața presei pentru că l-ai găsit pe Ned Kelly, apoi îți iei adio de la joaca de-a doamna Kojak. Din punctul de vedere al Biroului, aceste crime sunt rezolvate. Balistică. Motive. Incontestabil.
- Eu vorbesc despre tablouri.
Ellie îi înfruntă privirea.
- Cred că aș putea să mă duc până acolo să aud ce are de spus bătrânul. Dacă sunteți de acord?
Moretti ridică din umeri.
- Aș putea să trimit o echipă locală...
- Echipele locale nu sunt obișnuite cu vânzările de opere de artă și nici nu știu ce să întrebe despre acestea, îl contrazise Ellie.
Moretti nu răspunse. Își ascunse fața după degetele împreunate.
- Când intenționezi să pleci?
- Mâine dimineață, spuse Ellie. La ora șase. Dacă tipul e atât de bolnav pe cât am auzit, s-ar putea să fie o idee bună să mă duc acolo acum.
- Mâine dimineață.
Moretti dădu din cap oarecum sumbru, de parcă se gândea laceva. Apoi, după o secundă, ridică din umeri, ca și cum s-ar fi hotărât.
- Încearcă să fii atentă de data asta, spuse el zâmbind. Îți amintești ce s-a întâmplat ultima dată când ai fost acolo?
- Nu vă faceți griji, replică Ellie. Ce șanse sunt să mi se întâmple așa ceva de două ori la rând?
Capitolul 89
În acea noapte, Ellie îmbrăcă un tricou vechi și șifonat, se demachie și se băgă în pat pe la unsprezece.
Era obosită, dar agitată în continuare. Nu dădu drumul la televizor. Răsfoi un timp o carte despre Van der Heyden, un pictor olandez din secolul al XVII-lea, dar descoperi că nu făcea decât să se uite în gol.
Aflase ceea ce voia; acum singura problemă era ce o să facă în continuare. În sfârșit, stinse lumina și rămase întinsă pe întuneric. Nu putea adormi cu niciun chip.
Ellie își trase cuvertura pe umeri. Se uită la ceas. Trecuseră douăzeci de minute. Ascultă liniștea din casă.
Deodată auzi un scârțâit dinspre sufragerie. Ellie îngheță. Era podeaua care trosnea sau cineva intra pe fereastră. Obișnuia să o lase deschisă ca să intre briza.
Mai ascultă un timp cu ochii deschiși, fără a mișca vreun mușchi. Așteptă al doilea zgomot.
Nimic.
Apoi auzi din nou scârțâitul.
De această dată, Ellie rămase complet nemișcată timp de douăzeci de secunde lungi. Nu își imagina. Era de neconfundat.
Era cineva în casă.
Doamne, Dumnezeule! Ellie își ținu respirația. Inima îi galopa. Băgă mâna sub pernă și își încolăci degetele pe arma pe care o ținea de obicei în cuier. În noaptea aceea o luase lângă ea pentru a fi în siguranță. Ellie lăsă încet piedica și scoase pistolul de sub pernă. Își impuse să-și păstreze calmul, dar gura îi era complet uscată.
Nu citise greșit semnele. Se întâmpla în seara asta!
Scârțâitul se apropie. Ellie simți cum cineva avansează în întuneric spre dormitor.
„Poți să faci asta, îi spuse o voce din interior. Știai că o să se întâmple. Mai așteaptă numai puțin. Haide, Ellie.”
Aruncă o privire printre cearșafuri la ușa prin care aluneca o umbră.
Apoi un sunet care-i dădu un fior pe șira spinării. Zgomotul unei arme.
„Rahat!
Inima lui Ellie se opri.
„Nenorocitul o să mă împuște.”
„Acum... Ned!”
Luminile dormitorului se aprinseră brusc. În partea cealaltă a dormitorului era Ned cu o armă îndreptată asupra intrusului.
- Las-o jos, nenorocitule! Acum!
Ellie săltă în poziție verticală cu propria armă îndreptată cu ambele mâini spre pieptul individului.
Acesta rămase acolo, orbit de lumina neașteptată, cu arma suspendată undeva între Ellie și Ned.
Moretti.
- Las-o jos, spuse Ellie din nou. Dacă nu te împușcă el, te împușc eu.
Capitolul 90
Nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să se întâmple. Ce o să facă cu Moretti? Nu exista cale de compromis. Nu împușcasem pe nimeni până atunci. Nici Ellie.
- Pentru ultima dată.
Ellie se îndreptă pe pat.
- Lasă arma! O să te împușc!
- OK, spuse Moretti privindu-ne pe amândoi.
Era calm, ca și cum mai fusese în situația asta. Lăsă arma jos încet, până când atinse un unghi inofensiv, apoi o puse încet pe patul lui Ellie.
- Supravegheam casa, Ellie. L-am văzut pe Kelly intrând. Ne gândeam că poate pune ceva la cale. Eram îngrijorați. Știu că pare altceva, dar m-am gândit că ar fi cel mai bine ca eu....
- Nu mai ieși basma curată, Moretti.
Ellie clătină din cap în timp ce se dădea jos din pat.
- Ți-am spus, am urmărit arma lui Liz. Știu de unde provine. De la o arestare de care te-ai ocupat tu. Cu asta ce e? Tot din biroul din Miami ai furat-o?
- Isuse, spuse agentul FBI, doar nu crezi că....
- Ba exact asta cred, nenorocit dezgustător ce ești. Știu! Știu de tine și de Earl Anson. Știu că era informatorul tău. E prea târziu să te mai scoți cu minciuni. Nu trebuie să merg la Boston. Tatăl lui Ned a vorbit deja. I-a spus lui Ned că te cunoaște de când stăteai în Boston.
Moretti înghiți cu greutate.
- Mă supravegheai? Și unde-ți sunt ajutoarele, Moretti? Poftim! Cheamă-i înăuntru!
Fața agentului FBI deveni încordată. Apoi ridică din umeri resemnat.
- Așa ai omorât-o pe Tess MacAuliffe?
Ellie ridică arma.
- Te-ai furișat peste ea la baie și i-ai împins capul sub apă?
- N-am de unde să știu, spuse Moretti. Nu eu am omorât-o pe Tess MacAuliffe. Omul lui Stratton a făcut-o.
Am strâns pistolul în pumn.
- Dar prietenii mei, la Lake Worth.... Tu ai făcut-o, nenorocitule.
- Anson a făcut-o, ridică Moretti din umeri calm. Îmi pare rău, Neddie, dar mama ta trebuie să-ți spună ce se întâmplă când iei ceva ce nu-ți aparține.
Am început să mă apropii de Moretti. Nimic nu m-ar fi făcut mai fericit decât să-i rup maxilarul.
Ellie mă ținu.
- Nu scapi așa de ușor, Moretti. La Lake Worth s-au folosit două arme. 32-ul și o pușcă. Una dintre persoane nu a comis acele crime.
- De ce?
M-am uitat la el în timp ce mâna mi se încleșta pe pistol.
- De ce a trebuit să-i omorâți? Nu am luat tablourile....
- Nu, nu ați luat tablourile. Asta a făcut-o Stratton. De fapt, le-a vândut înainte ca voi să fi auzit de lovitură.
- Le-a vândut?
M-am uitat la Ellie. Speram ca ea să înțeleagă mai mult.
Moretti zâmbi.
- Ai înțeles exact care-i treaba de la început, nu-i așa, Ellie? Marea lovitură a lui Ned. A fost doar o acoperire. Cum te simți știind că prietenii tău au fost uciși pentru o înșelătorie?
Moretti zâmbea răutăcios, ca și cum știa că răspunsul la următoarea întrebare o să fie și mai dureros.
- Pe cine să înșelați? De ce mai aveați nevoie să ne urmăriți dacă tablourile erau deja vândute? De ce, Dave?
- Tu încă nu știi, nu-i așa?
Moretti clătină din cap.
Lacrimile îmi ardeau ochii.
- A mai fost furat ceva, zise Moretti, ceva ce nu fusese menționat în înțelegerea inițială.
Acum Ellie se uita fix la mine.
- Gaume-ul, spuse ea.
Capitolul 91
- Felicitări!
Moretti aplaudă.
- Știam eu că dacă vom petrece destul timp aici cineva va spune o chestie inteligentă.
Ochii lui Ellie își schimbară direcția de la Moretti spre mine.
- Operele lui Gaume nu sunt de colecție. Nu ar omorî nimeni pentru așa ceva.
Moretti ridică din umeri.
- Mi-e teamă că a venit vremea avocaților, Ellie.
Pe fața lui Moretti reveni zâmbetul disprețuitor.
- Nimic din ce am spus nu va fi admis la proces. Va trebui să dovedești totul, dacă poți, lucru de care mă îndoiesc. Arma, Anson... toate lucrurile despre care ai vorbit înainte sunt circumstanțiale. Stratton mă va proteja. Îmi pare rău că-ți stric arestarea, dar, în timp ce o să beau Marguerita, tu o să completezi formulare despre caz ca să-ți iei pensia.
.......................................................................
- Poate că Liz știa ceva despre operele de artă, spuse Lawson.
Ținea în mână o punguliță de plastic.
- E un Beretta calibrul treizeci și doi... spuse el. Același tip de armă a fost folosit la crimele de la Lake Worth.
Se uită la Breen.
Stratton se așeză din nou. Fața-i era palidă și lipsită de expresie.
- Nu mă crezi? continuă Ellie. Crezi că Liz Stratton a furat tablourile? Că i-a omorât pe toți oamenii aceia?
- Ea sau prietenul ei, zise Lawson dând din umeri.
Ridică punga cu dovezi.
- O să vedem...
- N-ai înțeles nimic, spuse Ellie, uitându-se la rânjetul satisfăcut care se furișa pe fața lui Stratton. Liz ne-a invitat aici. Avea de gând să dea totul în vileag. De aceea e moartă.
- Spui mereu noi, agent Shurtleff, spuse Lawson într-un final. Vrei să ne spui și nouă la cine te referi?
- Se referă la mine, se auzi o voce de la intrare.
Toată lumea se răsuci.
Ned intrase în cameră.
Capitolul 77
- Ăla e Ned Kelly! spuse Lawson cu ochii cât cepele.
Doi polițiști din Palm Beach puseră mâna pe mine și mă trântiră la podea. Un genunchi mi se înfipse în spate și mâinile îmi fură prinse. Apoi încheieturile îmi fură legate în cătușe.
- M-am predat agentului Shurtleff în această după-amiază, am spus eu, cu obrazul pe podea. S-a întâlnit astăzi cu Liz Stratton. Era pe cale să depună mărturie împotriva soțului ei. Așa cum nici eu nu am omorât-o pe Tess MacAuliffe, nici Liz nu s-a sinucis. Agentul Shurtleff m-a adus aici pentru a-l confrunta pe Stratton și pentru a mă preda.
M-am uitat la Ellie cu o expresie resemnată, în timp ce unul dintre polițiști mă ținea.
Îmi aruncă o privire goală. De ce, Ned?
Polițistul mă puse în genunchi, cu mâinile la spate.
- Dă asta pe radio, lătră Lawson spre un tânăr în haine civile. Și la FBI. Spune-le că tocmai l-am capturat pe Ned Kelly.
Am fost dus la o mașină de poliție, m-au împins înăuntru și au trântit ușile. M-am uitat peste umăr ca să o văd pentru o ultimă dată pe Ellie. Nu mi-a făcut cu mâna. Nimic.
După mai puțin de cincisprezece minute, eram în celulă la Poliția din Palm Beach. Am fost dezbrăcat, percheziționat, fotografiat și aruncat într-o celulă. Era o activitate febrilă. Polițiștii se întindeau să arunce o privire.
Nu m-au acuzat de nimic atunci pe loc. Presupun că poliția aștepta să se lămurească lucrurile. Știam că nu au dovezi clare să mă condamne de ceva - în afară de moartea tipului care îl omorâse pe fratele meu în Boston.
De fapt nu îmi făceau zile fripte. Polițiștii din Palm Beach erau băieți buni și, într-un final, am dat și un telefon la Boston căutându-l pe tatăl meu. Îmi răspunse mama. El nu era acasă.
- Ascultă-mă, mamă, trebuie să-i spui să depună mărturie. Viața mea e în joc.
Ezită puțin, apoi începu să plângă.
- Întreabă-l mamă, știe că sunt nevinovat.
Apoi m-am așezat și am așteptat - să văd ce avea să se întâmple.
Am început să realizez totul în celulă. Mickey și Bobby, și Barney, și Dee. Modul oribil în care muriseră. M-am gândit la Tess, sărmana Tess. M-am gândit la Dave. Atâtea victime. Toate ucise de Gachet? Cine naiba era el? Eu eram acolo în închisoare - iar el era afară, în libertate.
Ceva nu era corect.
Partea a cincea
ARTA ÎNFLOREȘTE
Capitolul 78
Mi-au dat o masă. Mi-au dat pături și un cearșaf. M-am așezat pe patul îngust și am petrecut o noapte singuratică într-o celulă. M-am gândit că asta era prima dintr-o lungă serie. Pe hol se auziră zgomote - ușile unei celule se trântiră, cineva vomită.
Abia în dimineața următoare veni cineva după mine. Unul dintre polițiștii din ziua anterioară - un negru bine făcut. Împreună cu alți doi.
- Presupun că sunt liber să plec? am spus zâmbind fatalist.
- Sigur că da, chicoti el. Te așteaptă la masaj. Nu-ți uita halatul.
Mă duseră sus, într-o micuță cameră de interogatoriu. Doar o masă și trei scaune și o olgindă pe perete, prin care în mod sigur se vedea. Am așteptat singur aproximativ zece minute. Nervii începeau să îmi cedeze. Într-un târziu ușa se deschise și intrară polițiștii.
Unul din ei era detectivul înalt cu păr alb care fusese prezent când m-am predat la Stratton acasă. Lawson. De la Poliția Palm Beach. Celălalt era un tip scund, lat în piept, care purta un costum bej și o cămașă albastră. Îmi aruncă o carte de vizită, de parcă trebuia să fiu impresionat de inițiale.
Agent special șef, George Moretti. FBI.
Șeful lui Ellie.
- Așadar, domnule Kelly, începu Lawson, înghesuindu-se într-un scaun de lemn lângă mine, ce ne facem cu tine?
- Care sunt acuzațiile? am întrebat eu.
Răspunse lent, cu accent sudist.
- Tu de ce crezi că ar trebui să te acuzăm? Ne-ai oferit o gamă variată de infracțiuni din care să alegem. Uciderea lui Tess MacAuliffe? A prietenilor tăi?
Consultă o foaie de hârtie.
- Michael Kelly, Robert O Reily, Barnabas Flind, Diane Lynch?
- Nu am comis niciuna dintre aceste crime...
- OK, atunci să trecem la planul B, spuse Lawson: spargere, trafic interstatal de bunuri furate, te-ai opus arestării... Moartea unui anumit Earl Anson, în Brokton...
- Mi-a omorât fratele, am strigat eu. Și încerca să mă omoare și pe mine. Tu ce ai fi făcut?
- Eu? Eu nu aș fi intrat în această încurcătură de la început, domnule Kelly, replică polițistul. Și dacă vrei să știi, pe cuțit erau amprentele tale, nu ale lui....
- Ai probleme foarte mari.
Tipul de la FBI își trase un scaun.
- Ai două informații care te-ar putea salva. Prima, unde sunt tablourile? A doua, ce legătură avea Tess MacAuliffe cu toate astea?
- Nu am tablourile, am spus eu. Iar Tess nu avea nicio legătură. Am cunoscut-o pe plajă.
- Ba da, avea legătură, mă contrazise tipul de la FBI, dând din cap atotștiutor și apropiindu-se. Și dacă nu ne spui totul, băiete, întreaga ta viață de până acum se va transforma într-o amintire. Știi cum e într-o închisoare federală, Ned? Nu sunt plaje, nu sunt piscine de care să ai grijă.
- Sunt sincer cu voi, l-am întrerupt. Vedeți vreun avocat aici? Am cerut eu vreunul. Da, am fost implicat în furtul acelor tablouri. Am declanșat alarme prin Palm Beach. Verificați. Vi s-au raportat câteva spargeri prin oraș înainte de furt, nu-i așa? Pot să vă dau adresele. Și nu mi-am omorât prietenii. Cred că știți asta deja. Dee m-a sunat și mi-a spus că tablourile nu erau acolo. Că cineva pusese la cale o înscenare. Cineva care se numea doctor Gachet. Mi-a spus să vin să ne întâlnim la casa din Lake Worth și până am ajuns acolo erau morți. Am fugit. Poate am făcut o greșeală. Tocmai îmi văzusem prietenii de o viață scoși din casă în saci de plastic. Ce dracu vă așteptați să fac?
Tipul de la FBI clipi. Se încruntă la mine de parcă voia să spună:
- Ajunge cu bla-blaul, băiete. Habar n-ai ce probleme ți-aș putea face.
- Pe lângă asta, am spus eu întorcându-mă spre Lawson, nici măcar nu mă întrebați ce trebuie.
Capitolul 79
- OK, spuse polițistul ridicând din umeri, atunci spune-mi tu care ar fi întrebările.
- Una ar fi, cine mai știa de furt? am spus. Și cine a mai fost în apartamentul lui Tess MacAuliffe după mine? Cine l-a trimis pe gunoiul ăla la Boston să-mi omoare fratele? Și cine este Gachet?
Se uitară unul la altul pentru o secundă, apoi tipul de la FBI zâmbi.
- Te-ai gândit vreodată că poate nu te întrebăm deoarece știm răspunsul la aceste întrebări, Ned?
M-am uitat la ei ceva mai dur. Am așteptat să clipească. Știau. Știau că nu am omorât pe nimeni. Mă aveau, mă țineau pe jăratic, deși știau că nu i-am omorât nici pe Tess, nici pe Dave. Știau și cine este Gachet. Cu cât amânau mai mult răspunsul, cu atât mai mult mă așteptam să-mi spună: „tatăl tău este doctor Gachet”.
- Raporturile balistice s-au potrivit, spuse detectivul rânjind. Arma pe care am găsit-o acasă la Stratton, așa cum am presupun, aparținea lui Paul Angelo, bodyguardul familiei Stratton. Aceeași armă a fost folosită la crimele din Lake Worth. Avea o relație sexuală cu Liz Stratton. Unul dintre oamenii lui Stratton a confirmat. El îi făcea treburile murdare. Ea îi înscenase asta soțului ei. Nouă ne este destul de clar. Voia banii; voia să-l părăsească pe Dennis Stratton. Avea legături cu Tess MacAuliffe. Vrei să știi cine este Gachet, Ned? A fost Liz. Agentul special Ellie Shurtleff spune că a recunoscut asta la restaurant.
Liz... Gachet? M-am uitat la ei neîncrezător. Așteptam să izbucnească în râs.
Liz nu era Gachet. Stratton schimbase asta, i-o înscenase. Trăsese sforile astfel încât lucrurile să fie în favoarea lui. Și ei credeau!
- De fapt, mai avem o singură întrebare pentru tine, spuse Lawson, aplecându-se spre mine. Ce dracu s-a întâmplat cu tablourile?
Capitolul 80
Am fost dus în fața unui judecător și acuzat de spargere, că m-am opus arestării și că am fugit în alt stat.
Pentru prima dată au nimerit-o cu capetele de acuzare. Eram vinovat de toate trei.
Avocatul din oficiu pe care mi-l dăduseră m-a sfătuit să pledez nevinovat, ceea ce am și făcut, până mi-am dat seama că pot să-l sun pe unchiul George în Watertown și să-l pun să-mi facă rost de unul dintre avocații lui spilcuiți, așa cum se oferise. Cu siguranță aveam nevoie de unul în acel moment.
Mi-au stabilit cauțiunea la 500,000 de dolari.
- Acuzatul poate plăti cauțiunea?
Judecătorul se uită în jos la pupritru.
- Nu, onorată instanță, nu pot.
Așa că m-au dus înapoi în celulă.
M-am uitat la pereții reci de beton, gândindu-mă ca asta era prima dintr-o serie de multe zile asemănătoare.
- Ned.
Am auzit o voce cunoscută de afară. Am sărit din patul îngust.
Era Ellie.
Arăta atât de bine, într-o fustă cu imprimeu și o jachetă scurtă de in. Am fugit înspre gratii. Voiam să o ating. Dar mă simțeam atât de rușinat în salopeta portocalie, de partea cealaltă a gratiilor. Nu suntsigur, dar se poate ca acesta să fi fost cel mai deprimant moment dintre toate.
- O să fie în regulă, Ned.
Ellie încercă să pară plină de speranță.
- O să le răspunzi la toate întrebările. Spune-le totul, Ned. Promit că o să fac tot ce se poate face.
- Ei cred că Liz e de vină, Ellie.
Am clătinat din cap.
- Cred că ea e Gachet. Că ea a pus totul la cale, împreună cu bodyguardul ei. Tablourile... N-au înțeles nimic.
- Știu.
Ellie înghiți cu greu, încleștându-și maxilarele.
- O să scape nepedepsit, am spus eu.
- Nu, a spus ea dezaprobând din cap, nu o să scape. Ascultă. Cooperează. Fii deștept, OK?
- Asta chiar ar fi ceva nou.
Am zâmbit cât am putut de modest. I-am căutat privirea.
- Dar, spune-mi, ție cum îți merge?
- M-ai transformat într-o eroină, Ned. Sunt încolțită de presă.
Își puse mâna pe bare lângă a mea și se uită pe hol pentru a vedea dacă ne urmărea cineva. Apoi își încolăci degetul mic în jurul degetului meu.
- Mă simt destul de rușinat să fiu aici, în felul ăsta. La fel ca tatăl meu. Presupun că totul s-a schimbat.
- Nu s-a schimbat nimic, Ned, mă contrazise Ellie.
Am aprobat-o din cap. Eu eram un condamnat pe cale să pledeze vinovat și să meargă la închisoare. Iar ea era agent FBI. Nu s-a schimbat nimic....
- Vreau să-ți spun ceva...
Ochii ei străluceau.
- Ce?
- O să-l prind. Pentru tine, Ned. Promit. Pentru prietenii tău. Pentru fratele tău. Poți să te bazezi pe asta, Ned.
- Mulțumesc, am șoptit. Mi-au stabilit cauțiunea la cinci sute de mii de dolari. Cred că o să stau aici un timp.
- Cel puțin, ar putea fi și un aspect pozitiv în asta....
- Zău? Care?
Zâmbi copilăros.
- O să redevii blond.
Am zâmbit și eu. M-am uitat în ochii lui Ellie. Dumnezeule, cât voiam să o îmbrățișez! Îmi strânse încă o dată mâna și-mi făcu cu ochiul.
- Deci o să-l pun pe Champ să zdrobească peretele pe la, să zicem, zece și cini?
Am râs.
- Ai grijă de tine, Ned.
Ellie își frecă tandru degetul de mâna mea. O retrase apoi.
- O să ne vedem. Înainte să-ți dai tu seama.
- Știi unde mă găsești.
Se opri.
- Am vorbit serios, Ned.
Se uită în ochii mei.
- În legătură cu Stratton?
- În legătură cu totul, Ned. În legătură cu tine.
Își luă la revedere ridicând un deget și dispăru pe coridor. M-am așezat și m-am uitat la locul mic și înghesuit ce avea să fie casa mea pentru un timp. Un pat mic. O toaletă de metal, prinsă cu șururbi de podea.
Mă pregăteam să-mi petrec timpul într-un mod plăcut.
Ellie plecase de câteva minute, când în fața celulei mele apăru din nou polițistul masiv și netru. Introduse o cheie.
- La masaj, corect?
M-am ridicat. Presupuneam că nu terminaseră cu mine.
- Nu de data asta, râse el. Tocmai ți s-a plătit cauțiunea.
Capitolul 81
M-au dus la Centrul de Preluare și mi-au returnat hainele și portmoneul. Am semnat câteva formulare și m-am uitat dincolo de birou spre cealaltă cameră. Nu-mi spuseseră cine mi-a plătit cauțiunea.
De cealaltă parte a geamului de sticlă, în afara zonei de preluare, stătea Sollie Roth.
Ușa se deschise cu un bâzâit și am pășit afară cu bocceluța în mână. Am întins mâna.
Sollie o strânse zâmbind.
- După cum spuneam, puștiule, despre prieteni... trebuie să fie de cea mai bună calitate, puștiule, de cea mai bună.
Își puse mâna pe după umerii mei și mă conduse pe scări spre garaj.
- Nu știu cum să-ți mulțumesc, am spus.
Și chiar așa era.
Apăru ultima mașină a lui Sol - un Caddie. Șoferul coborî.
- Nu mie trebuie să-mi mulțumești, spuse el dând din umeri și deschizând ușa din spate, ci ei.
Ellie ședea pe scaunul din spate.
- Dumnezeule, ești cea mai bună, am zis.
Am sărit lângă ea și am îmbrățișat-o. Cea mai frumoasă îmbrățișare din viața mea. Apoi m-am uitat la ochii aceia albaștri și am sărutat-o pe buze. Nu-mi păsa dacă ne vedea cineva, sau dacă era bine sau rău.
- Dacă nu vă supărați, porumbeilor, interveni Sol de pe locul din față tușind, e târziu, sunt cu câteva sute de mii mai sărac din cauza voastră și avem treabă.
- Treabă?
- De ce am impresia că voiați să prindeți un criminal?
Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet care mi se întinse pe toată fața. L-am strâns pe Sol de mână. Mi-era greu să explic de ce simțeam acea căldură interioară - acești doi oameni îmi țineau partea.
- Cred că putem scăpa de presă dacă ieșim prin spate, îi atrase Sol atenția șoferului. Te deranjează să stai în vechea ta cameră?
- Vrei să spui că pot să mă întorc la tine acasă?
- Poți să mergi unde vrei, Ned, mă asigură Ellie. Cel puțin, până la proces. Domnul Roth, aici de față, și-a asumat responsabilitatea pentru tine.
- Așa că să nu-ți vină idei.
Se uită la mine serios.
- Pe lângă astea, îmi datorezi încă două sute de dolari. Și scopul meu este să îi recuperez.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Eram mut. Mă simțisem vânat atâta timp. Acum eram alături de oameni care credeau în mine. Care erau gata să lupte pentru mine.
În câteva minute eram înapoi la Sol acasă. Porțile domeniului se deschiseră și Cadillacul intră prin față în curtea pavată. Sol se întoarse spre mine.
- Cred că o să găsești locul la fel cum l-ai lăsat. Dimineață o să-ți căutăm un avocat bun. Ce zici?
- Da, Sol, sunt perfect de acord.
- În acest caz, mă duc să mă culc, oftă el.
Spuse noapte bună și ne făcu cu ochiul.
Am rămas cu Ellie, uitându-mă la vechea mea locuință de deasupra garajului și dându-mi seama, în acele momente minunate, că nu mă mai urmărea nimeni.
Ellie stătea acolo, privindu-mă.
Pentru o secundă, am tras-o aproape și i-am luat fața în palme. Am vrut să-i spun ce mult apreciam ce făcuse, dar nu puteam să scot niciun cuvânt.
M-am aplecat și am sărutat-o. Gura ei era caldă și umedă și nu ezită deloc. Când n-am mai putut respira, m-am retras. Am zăbovit cu mâna pe pieptul ei.
- Și acum ce urmează, agent Shurtleff?
- Acum, spuse Ellie, poate mergem sus să mai discutăm despre caz.
- Credeam că nu e bine, am spus luând-o ușor de mână.
Am tras-o aproape, i-am simțit inima bătând, am simțit cum corpul ei mic se mulează pe al meu.
- Nu e bine deloc, zise Ellie uitându-se la mine, dar cine mai ține cont?
Capitolul 82
De data asta nu ne-am mai abținut. A fost o performanță să urcăm scările. În secunda în care ne-am împiedicat de prag, gurile noastre s-au unit și nu ne-am mai putut lua mâinile unul de pe celălalt.
- Despre ce voiai să discutăm? am întrebat zâmbind în timp ce-i desfăceam nasturii de la jachetă.
- Nu mai știu... spuse ea.
Își ridică repede bluza. Avea un corp superb. Îl văzusem în ziua cu caiacul. De data asta îl voiam în întregime. Am tras-o aproape.
- Vreau să știi, zise ea, trăgând de curea, că o să mergi oricum la închisoare. Indiferent câte de bine o să fie acum.
- Nu prea mă motivează asta, am spus eu.
Mâinile mele îi mângâiară șira spinării și ajunseră apoi jos, în fustă. Am tras fermoarul și am ajutat-o să scape de ea, lăsând-o să cadă pe podea.
- Poți să mă pui la încercare, șopti Ellie.
Am ridicat-o și am întins-o ușor pe pat. Mi-am dat jos pantalonii.
M-am așezat deasupra ei privind-o în ochi. Fiecare mușchi din corpul meu, fiecare celulă exploda de dorință pentru fata asta incredibilă.
Pielea ei era moale și fină, a mea era transpirată și ardea.Era încordată; mușchii mici și fermi la brațe și șoldurile se mișcau în ritm cu mine cu o stăpânire grațioasă. Își arcui spatele.
- Nu-mi vine să cred că într-adevăr facem asta, am spus eu.
- Mie-mi spui, răspunse Ellie.
Nu puteam să nu mă gândesc: „La asta se rezumă totul, idiot norocos ce ești. E vorba de fătuca asta minunată care a riscat totul pentru tine, care s-a uitat în interiorul tău și a văzut ceea ce nimeni nu voia să vadă. Acum ce ne facem? Cum ai de gând să o păstrezi?”
Capitolul 83
Fereastra era deschisă, luna strălucea, iar briza oceanului ne ținea loc de evantai. Ne-am încolăcit pe perne, prea obosiți să ne mai mișcăm.
Nu eram doar obosiți unul din cauza celuilalt, din cauza celor trei partide de sex, ci de stresul celor întâmplate. Eram acolo cu Ellie. Mi-am pus capul pe umărul ei pentru un minut și m-am simțit la un milion de kilometri depărtare de caz.
- Și acum ce facem? am întrebat-o pe Ellie care stătea ghemuită în brațele mele.
- Faci ceea ce ți-a spus Sol să faci, răspunse ea. Îți iei un avocat foarte bun. Nu mai faci nicio prostie, pentru început. Ai grijă de cazul tău, Ned, cu dovezile pe care le au, cu cazierul tău curat, te așteaptă poate un an - maxim optsprezece luni.
- O să mă aștepți, Ellie? am întrebat-o gâdilind-o și tachinând-o.
Ea ridică din umeri.
- Doar dacă nu apare alt caz și nu o să cunosc pe altcineva. Cu lucrurile de felul ăsta nu poți să știi niciodată.
Am râs și am tras-o spre mine. Dar cred că era evident că mă gândeam la altceva. Mergeam la închisoare. Iar Stratton ne mamipulase pe toți. Perfect.
- Răspunde-mi la o întrebare. Ai încredere că Poliția din Palm Beach o să termine treaba? Lawson? Ce zici de propriul tău șef, Ellie? Moretti?
- S-ar putea să existe cineva în care pot să am încredere, spuse ea. Un detectiv din Palm Beach. Nu cred că e sub controlul lui Lawson. Nici al lui Stratton.
- Mai am un as în mânecă, am spus eu.
Se uită la mine cu ochii măriți.
- Tatăl meu...
- Tatăl tău? Nu le-ai spus polițiștilor de el?
Am clătinat din cap.
- Nu. Tu?
Ellie mă privi impasibilă. Nu răspunse, dar vedeam pe fața ei că nu le spusese.
Se uită lung în ochii mei.
- Cred că ne scapă ceva. Ce a spus Liz în mașină? „A fost furat un singur tablou.” Și „Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?”
- Dar ce e cu acest Gachet? Ce îl face atât de deosebit?
- A fost una dintre ultimele picturi pe care le-a făcut Van Gogh. În iunie 1890, cu doar o lună înainte de a se sinucide. Gachet era un doctor care obișnuia să-i facă vizite, în Auvres. Ai văzut fotografia. Stă la o masă, cu tichia pe cap și își sprijinp capul în mână. Tabloul se concentrează pe ochii aceia albaștri și triști...
- Îmi amintesc, am spus. Dave mi-a lăsat o fotografie a tabloului.
- Privirea lui este atât de îndepărtată și tulburătoare, continuă Ellie. Plină de durere și de înțelegere. Ochii pictorului. S-a presupus întotdeauna că tabloul prevestea sinuciderea lui Van Gogh. A fost cumpărat de către japonezi la o licitație în 1990 cu peste optzeci de milioane. La vremea aceea a fost cel mai mare preț plătit vreodată pentru o operă de artă.
- Tot nu înțeleg. Stratton nu avea niciun Van Gogh.
- Nu, spuse Ellie. Nu avea.
Apoi am văzut o rază de siguranță în ochii ei.
- Decât dacă...
- Decât dacă ce, Ellie?
M-am ridicat și m-am așezat în fața ei. Își mușca buza.
- A fost furat doar un tablou.
- Ai de gând să-mi împărtășești și mie gândurile tale, Ellie?
Ellie îmi zâmbi.
- Nu a câștigat încă, Ned. Nu în întregime. Încă nu și-a recuperat tabloul.
Aruncă cearșafurile de pe ea. Ochii i se luminară într-un surâs.
- După cum spunea Sollie, avem treabă.
Capitolul 84
După două zile am obținut permisiunea de a zbura la Boston. Dar nu pentru motivul la care sperasem. Corpul lui Dave fusese în sfârșit returnat de către poliție. Îl îngropam la biserica locală, St. Ann din Brockton.
Am fost însoțit în călătorie de un reprezentant federal. Un tânăr pe nume Hector Rodriguez care abia își terminase stagiul de pregătire.
Înmormântarea avea loc în afara statului, așadar în afara teritoriului stabilit pentru cauțiune. Și reprezentam un risc pentru pasagerii avionului, desigur. Hector a stat lipit de mine tot drumul.
L-am îngropat pe Dave pe o parcelă de lângă mormântul fratelui nostru John Michael. Toată lumea era adunată acolo, cu ochii în lacrimi. O țineam pe mama de mână.
E așa cum se spune despre irlandezi, nu? Știm să îngropăm oameni. Știm cum să rezistăm. Ne-am obișnuit de mult să pierdem oameni.
Preotul întrebă dacă vrea cineva să rostească ultimele cuvinte. Spre surprinderea mea, tatăl meu făcu un pas înainte. Ne ceru să-l lăsăm un moment singur.
Păși spre sicriul din lemn de cireș lustruit și puse mâna pe capac. Mormăi ceva încet. Oare ce spunea?
„Nu am vrut să pățești asta, fiule. Ned nu trebuia să te implice”?
M-am uitat la părintele Dolan. Acesta aprobă. Am pășit spre mormânt și m-am postat lângă Frank. Ploaia începea să se întețească. Un vând rece îmi sufla în față. Am rămas acolo un moment. Frank își plimbă mâna pe sicriu, fără măcar să-mi arunce o privire. Înghiți cu greu.
- Aveau nevoie de un intermediar, Ned.
Tatăl meu scrâșni.
- Aveau nevoie de cineva care să poată organiza echipa să pună la cale spargerea.
- Cine, tată?
- Nu e vorba de soție, dacă asta vrei să spui. Și nici de celălalt tăntălău pe care l-au omorât.
Am dat din cap.
- Știm deja asta, tată.
Închise ochii.
- Trebuia să fie o treabă curată și precisă, Ned. Fără să fie nimeni rănit. Crezi că l-aș fi amestecat pe Mickey într-o treabă murdară? Bobby, Dee - Doamne, Ned, îl cunosc pe tatăl ei de treizeci de ani...
Se întoarse spre mine cu lacrimi pe fața lui slabă. Nu îl văzusem niciodată pe tata plângând. Se uită la mine, aproape furios.
- Fiule, tu crezi, chiar și pentru o secundă, că o să-i las să te ia?
Ceva s-a rupt în mine în acel moment. În coșul pieptului. În ploaie. Cu fratele meu zăcând acolo.
Să spunem că era toată ura acumulată. Hotărârea mea de a-l vedea cum îl vedeam. Simțeam în ochi un șuvoi sărat și puternic. Nu știam ce să fac.
M-am întins și i-am cuprins ușor mâna de pe sicriu cu propria mână. Simțeam cum îi tremură degetele osoase, îi simțeam groaza din suflet. În momentul acela am simțit cum trebuie să fie când ești speriat de moarte.
- Știu ce am făcu, spuse el îndreptându-se, și va trebui să trăiesc cu asta. Indiferent câtam. Oricum, Neddie, spuse cu o urmă de surâs, mă bucur că tu ai sfârșit bine.
Vocea mea se auzi spartă.
- Nu sunt bine, tată. Dave e mort. Eu mă duc la închisoare. Isuse, tată, cine e?
Strânse pumnii. Respira de parcă se lupta să țină un jurământ, un legământ pe care îl făcuse de mulți ani.
- L-am cunoscut cu ani în urmă la Boston. Dar s-a mutat. Mutarea i-a priit. De data asta avea însă nevoie de o echipă din afara orașului.
- Cine?
Tata îmi spuse numele.
Am rămas acolo o secundă, cu o gheară în piept. Totul se limpezi pentru mine.
- Voia o echipă din afara orașului, repetă tatăl meu, iar eu aveam una, nu?
Se uită în sfârșit la mine.
- Era vorba doar de o plată, Ned. Era ca și cum te duci la bancă și ei îți dau un milion. Careu de ași, Ned. Mă înțelegi?
Își frecă mâna de sicriul alunecos din cauza ploii.
- Până și Davey ar fi înțeles.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
- Da, tată, te înțeleg.
Capitolul 85
Detectivul Carl Breen din Palm Beach sorbea din cafeaua Starbucks pe o bancă, având vedere la portul din fața podului de lângă Flagler Drive. Ellie se întoarse spre el.
- Am nevoie de ajutorul tău, Carl.
Se uitară la iahturile elegante și albe de pe partea cealaltă a lacului - adevărate frumuseți - cu echipaje în uniforme albe, care le curățau.
- De ce eu? întrebă Breen. De ce nu te duci la Lawson? Păreți în relații strânse.
- E prieten bun, Carl. Și de-al lui Stratton. De aceea sunt aici.
- Slip e OK, spuse detectivul din Palm Beach zâmbind în timp ce vorbea de Lawson. Doar că este aici de prea mult timp.
- Sunt convinsă că e OK, spuse Ellie. În persoana pentru care lucrează el nu am încredere.
Un pescăruș țipă de lângă locul unde era legată o ambarcațiune la câțiva metri distanță. Breen clătină din cap.
- În mod cert ai evoluat în cele două săptămâni de când ai picat la locul crimei pe care o investigam. Cel mai căutat suspect din America îți cade în brațe. Acum faci acuzații împotriva unuia dintre cei mai importanți oameni din oraș.
- Ce pot să-ți spun, Carl? Arta înflorește. Și n-aș putea spune chiar că „mi-a căzut în brațe”. Am fost răpită, îți amintești?
Breen își ridică palmele.
- De fapt, am vrut să sune ca un compliment. Și mie ce-mi iese din asta?
- Cea mai mare promovare din cariera ta, spuse Ellie.
Breen izbucni în râs amuzat. Luă o ultimă înghițitură de cafea și mototoli paharul, transformându-l într-o minge.
- OK, te ascult.
- Stratton a pus pe cineva s-o omoare pe Tess MacAuliffe, spuse ea fără să-l scape din ochi.
- Știam că o să spui asta, pufni Breen.
- Zău? Ei bine, ceea ce probabil nu știai este că numele ei real nu era Tess MacAuliffe. Și nu ai reușit să afli nimic despre ea deoarece este din Australia. Acolo era prostituată. A fost angajată pentru a-și face meseria. Cu Stratton.
- Și tu de unde ai informația asta? întrebă Breen privind-o în față.
- Nu contează, spuse Ellie. Poți să intri și tu în posesia ei. Ceea ce contează este că Dennis Stratton întreținea o relație cu ea, și că cei din propriul tău departament știu sta și n-au mișcat un deget. Și mai știu și că și-a ucis soția ca să se răzbune, după care le-a pus totul în spate ei și bodyguardului.
- A ucis-o?
Ochii lui Breen străluciră.
- Ca să se răzbune pentru ce?
- Ca să se răzbune pentru conspirația cu Tess. Liz voia să termine. Ne spusese totul. Stratton a făcut-o. Ca să scape de ea și să distragă atenția de la el.
- Tot nu înțeleg ceva, zise Breen dând din cap precaut. Ai spus că departamentul meu știa deja de această relație dintre Tess și Stratton. Vrei să explici?
- Dennis Stratton a fost acolo, la Brazilian Court, împreună cu Tess, în câteva împrejurări. Am văzut la el acasă un reper de golf care se potrivea cu cel găsit la locul crimei. Am arătat eu însămi poza lui personalului hotelului. Iar Poliția din Palm Beach știe toate astea.
Expresia imasibilă a lui Breen o surprinse pe Ellie.
- Nu ar trebui să fii surprins de asta, Carl. Nu a ajuns la voi informația asta?
- Crezi că dacă ar fi ajuns n-am fi mers pe fir? Nu crezi că am fi tăbărât pe Stratton? Chiar și Lawson. Te asigur că îl urăște pe nenorocit la fel de mult ca tine.
Breen se uită dezaprobator la ea.
- Cine a fost cel care se presupune că a dat această informație?
Ellie nu răspunse. Se uită la el la fel de impasibilă. Un sentiment sinistru, bolnav, îi goli pieptul. Totul se schimbase. Avea senzația că aluneca împotriva voinței ei, la început încet, apoi din ce în ce mai repede.
- Las-o baltă, Carl, spuse ea, recapitulând tot ce știa despre caz, începând cu primele momente.
Tocmai se schimbase totul.
Capitolul 86
Zborul înapoi la Florida a fost lung și liniștit. Abia dacă am schimbat o vorbă cu agentul Rodriguez. Îmi îngropasem fratele. Poate îl văzusem pe tata pentru ultima oară.
Și aduceam un bagaj cu mine. Ceva de dimensiunile unui cutremur: numele celui răspunzător de moartea fratelui meu și a celor mai apropiați prieteni.
Când am intrat prin pasaj în aeroportul din Palm Beach, am recunoscut-o pe Ellie care mă aștepta. Nu se amesteca cu mulțimea de familiști amețiți din Palm Beach, care își întâmpinau rudele venite să stea în soarele Floridei.
Am presupus că era încă în timpul serviciului, îmbrăcată într-un costum negru cu pantaloni și cu părul strâns în coadă. Când mă văzu, zâmbi, dar se putea observa că este la finalul unei zile stresante.
Hector Rodriguez se aplecă și îmi desfăcu dispozitivul de urmărire de la gleznă. Îmi întinse mâna și îmi ură noroc.
- Acum ești din nou problema FBI-ului, spuse el.
Și eu și Ellie ne-am oprit acolo pentru o secundă. O vedeam cum îmi citește privirea stresată.
- Ești OK?
- Sunt OK; am mințit eu.
M-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, după care am luat-o în brațe.
- Am vești.
I-am simțit fața atingându-mi pieptul. Pentru o clipă, nu am mai fost sigur cine pe cine ținea în brațe.
- Și eu am vești, Ned.
- Ellie, știu cine e Gachet.
Ochii ei se umeziră și aprobă din cap.
- Haide, te conduc acasă.
Presupun că mă așteptam să fie complet uimită când, în drum spre casa lui Sollie, i-am spus numele pe care mi-l dăduse tata. Dar ea nu făcu decât să deadin cap aprobator întorcând pe Okeechobee.
- Poliția din Palm Beach nu a mers pe firul care ducea la Stratton, afirmă ea, parcând mașina.
- Credeam că i-ai informat, am spus puțin zăpăcit.
- I-am informat, zise Ellie. Sau cel puțin așa am crezut.
Mi-a luat o secundă s-o înțeleg.
Cred că până în acel moment nu mi-am dat niciodată seama de cât de furios eram, ocupat fiind să mă ascund de lege sau să-mi dovedesc nevinovăția. Dar acum simțeam că furia mă năpădește ca o furtună care nu putea fi stăvilită.
Stratton avusese întotdeauna ce cineva în interior. El avea toate cărțile.
- Cum rezolvăm asta? am întrebat-o pe Ellie în timp ce mașinile treceau pe lângă noi.
- Putem să-i luăm o depoziție tatălui tău, dar vorbim de oameni ai legii, Ned. O să fie nevoie de mai mult decât de o acuzație venită de la unul care le poartă pică și al cărui trecut nu este tocmai ireproșabil. Asta nu este cu adevărat o dovadă.
- Dar tu ai dovezi.
- Nu, tot ce știu eu este că cineva a mușamalizat cazul lui Tess MacAuliffe. Dacă m-aș duce cu asta la șeful meu, abia ar ridica din sprâncene.
- Ellie, tocmai mi-am îngropat fratele. Doar nu te aștepți să stau aici și să-i las pe Stratton și pe jigodiile alea să scape?
- Nu, Ned, nu mă aștept la asta.
Am văzut o privire hotărâtă în ochi ei blânzi și albaștri. Privirea spunea:
„Am nevoie să mă ajuți să dovedesc asta, Ned.”
Nu am spus decât:
- Contează pe mine.
Capitolul 87
După două zile, Ellie obținu dovada.
Era ca și cum te-ai uita la un tablou din alt unghi, cu o prismă întoarsă cu capul în jos. Știa că totul depindea de ceea ce putea să obțină, indiferent ce ar fi fost.
Întâi căută prin dosarul Poliției din Palm Beach despre crima-sinucidere ce o avusese ca victimă pe Liz Stratton. Acolo era un raport al NIBIN (Sistemul Național Integrat de Identificare Balistică) în care se găsea întreg istoricul armei.
După cum spusese Lawson, reieșea că era una dintre armele folosite la masacrarea prietenilor lui Ned de la Lake Worth. Era, de asemenea, în favoarea cazului construit împotriva lui Liz și a boduguardului.
Dădu pagina.
Pistolul Beretta 32 fusese confiscat la arestarea unor traficanți, ce avusese loc cu doi ani în urmă și fusese o acțiune comună a Departamentului de Poliție Miami-Dade și a FBI-ului. Fusese păstrat în custodia Poliției din Miami și făcuse parte dintre armele misterios dispărute cu un an în urmă.
Paul Angelo, bodyguardul ucis, era un fost polițist din Miami. De ce ar purta unul dintre angajații lui Stratton o armă furată?
Ellie se uită înapoi, la lista de ofițeri care lucraseră la cazul din Miami. Credea că o să dea peste numele lui Angelo, dar îngheță când văzu numele care apărea în josul paginii.
Putea fi o coincidență fericită, își spuse ea. Avea nevoie de dovezi concrete.
Apoi începu să sape în trecutul lui Earl Anson, tipul care îl omorâse pe fratele lui Ned în Brockton. Cum ar fi putut să îl cunoască Stratton?
Încă din Florida, Anson fusese un criminal inveterat. Jaf armat, extorcare, trafic de droguri. Fusese în închisorile Tampa și Glades. Ceea ce o puse pe gânduri era faptul că, în ciuda cazierului încărcat, ambele perioade de pușcărie se terminaseră cu eliberări condiționate. Un jaf pentru care se lua patru până la șase ani fusese negociat la paisprezece luni. O altă infracțiune majoră fusese redusă la anii deja petrecuți în pușcărie.
Anson cunoștea pe cineva din interior.
Ellie îl sună pe directorul de la Glades, o instituție de maximă spre medie securitate aflată la șaptezeci de kilometri de Palm Beach în partea de vest. Reuși să primească legătura cu asistentul directorului, Kevin Fletcher. Îl întrebă cum de Earl Anson fusese de două ori ales pentru a fi eliberat înainte de termen.
- Anson, spuse Flecher, uitându-se pe cazier, oare nu am citit că i s-a făcut felul în Boston?
- Nu o să-l mai vedeți a treia oară, dacă la asta vă referiți, confirmă Ellie.
- Nicio pierdere, oftă celălalt. Dar se pare că cineva era destul de apropiat de el. Avea un tătic.
- Tătic? întrebă Ellie.
- Cineva care îl proteja, agent Shurtleff. Și nu pentru ceea ce făcea aici înăuntru. Presupun că era informatorul cuiva.
Informatorul cuiva.
Ellie îi mulțumi lui Flecher, dar acum se simțea într-o fundătură. Dacă încercai să afli cine avea un informator, era ca și cum ai da alarma.
Încercă așadar, o altă direcție. O sună pe Gail Silver, o prietenă care lucra la Procuratura Miami.
- Îl verific pe un fost condamnat pe care îl cheamă Earl Anson. A fost ucigaș plătit în furtul unor tablouri de care mă ocup. Speram că poți să-mi obții o listă cu procesele la care a depus mărturie.
- Da ce, e un fel de martor-de-închiriat? glumi Gail.
- Informator, spuse Ellie. Vreau să văd dacă a avut legătură cu dealeri sau bande care se ocupă de comercializarea de obiecte de artă furate și prin care să pot localiza picturile de care-ți spuneam.
Nu era întru totul o minciună.
- Ce cauți? întrebă avocata, de parcă Ellie îi cerea ceva de rutină.
- Acuzații, condamnări... spuse Ellie pe un ton firesc.
Își ținu respirația.
- Agenții care au lucrat la cazuri, Gail... dacă poți să obții și asta.
Capitolul 88
După-amiaza următoare, Ellie bătea la ușa biroului lui Moretti. Șeful ei răsfoia un dosar și îi făcu morocănos semn să intre.
- Ai ceva de raportat?
Lucrurile merseseră din rău în mai rău cu agentul special șef Moretti. În mod cert, după arestarea lui Ned, se simțise eclipsat, lăsat în urmă de micuța agentă care se ocupa de opere de artă și care acum, dintr-o dată, avea parte de toată publicitatea.
- Am cercetat ceva, spuse Ellie de la ușă. A apărut ceva și nu știu exact ce să fac cu informația. E vorba de obiectele de artă.
- OK.
Moretti se lăsă pe spate, schimbând locul unui dosar.
- Ned Kelly a menționat ceva, spuse Ellie, așezându-se cu un dosar în poală. Știți că a fost la Boston la înmormântarea fratelui său.
- Așa. Chiar voiam să vorbesc cu tine despre el.
Moretti își încrucișă picioarele.
- Acolo a vorbit cu tatăl lui. E puțin cam din senin, dar tatăl lui a spus că știe cine este acest doctor Gachet.
- Cine a spus?
Șeful ei se ridică în picioare.
- Tatăl lui Kelly, zise Ellie. Mai mult de atât, se pare că a sugerat că e vorba de un om al legii. De cineva de aici.
Moretti se încruntă.
- De unde ar putea să știe tatăl lui Ned Kelly cine a fost în spatele spargerii?
- Nu știu, domnule, spuse Ellie, asta vreau să aflu. Dar am început să mă întreb de ce polițiștii din Palm Beach nu au luat nicio măsură în afacerea cu Stratton și Tess MacAuliffe, pe care v-am expus-o și dumneavoastră. Le-ați transmis-o, nu?
Moretti aprobă din cap.
- Desigur...
- Îl știți pe Lawson, șeful detectivilor de aici? Întotdeauna m-am îndoit de el.
- Lawson?
- L-am văzut acasă la Stratton în fiecare dintre cele trei ocazii în care am fost acolo, continuă Ellie.
- Nu te oprești niciodată, nu-i așa, agent Shurtleff? Vrei să știi cât fac doi plus doi.
- Așa că am făcut niște verificări asupra pistolului pe care l-a folosit Liz, continuă ea, ignorându-l. Știți ce am descoperit? A fost furat dintr-un depozit de dovezi al poliției.
- Crezi că nu știu unde bați cu asta? Parcă înțelegerea noastră a fost să faci o mare plecăciune în fața presei pentru că l-ai găsit pe Ned Kelly, apoi îți iei adio de la joaca de-a doamna Kojak. Din punctul de vedere al Biroului, aceste crime sunt rezolvate. Balistică. Motive. Incontestabil.
- Eu vorbesc despre tablouri.
Ellie îi înfruntă privirea.
- Cred că aș putea să mă duc până acolo să aud ce are de spus bătrânul. Dacă sunteți de acord?
Moretti ridică din umeri.
- Aș putea să trimit o echipă locală...
- Echipele locale nu sunt obișnuite cu vânzările de opere de artă și nici nu știu ce să întrebe despre acestea, îl contrazise Ellie.
Moretti nu răspunse. Își ascunse fața după degetele împreunate.
- Când intenționezi să pleci?
- Mâine dimineață, spuse Ellie. La ora șase. Dacă tipul e atât de bolnav pe cât am auzit, s-ar putea să fie o idee bună să mă duc acolo acum.
- Mâine dimineață.
Moretti dădu din cap oarecum sumbru, de parcă se gândea laceva. Apoi, după o secundă, ridică din umeri, ca și cum s-ar fi hotărât.
- Încearcă să fii atentă de data asta, spuse el zâmbind. Îți amintești ce s-a întâmplat ultima dată când ai fost acolo?
- Nu vă faceți griji, replică Ellie. Ce șanse sunt să mi se întâmple așa ceva de două ori la rând?
Capitolul 89
În acea noapte, Ellie îmbrăcă un tricou vechi și șifonat, se demachie și se băgă în pat pe la unsprezece.
Era obosită, dar agitată în continuare. Nu dădu drumul la televizor. Răsfoi un timp o carte despre Van der Heyden, un pictor olandez din secolul al XVII-lea, dar descoperi că nu făcea decât să se uite în gol.
Aflase ceea ce voia; acum singura problemă era ce o să facă în continuare. În sfârșit, stinse lumina și rămase întinsă pe întuneric. Nu putea adormi cu niciun chip.
Ellie își trase cuvertura pe umeri. Se uită la ceas. Trecuseră douăzeci de minute. Ascultă liniștea din casă.
Deodată auzi un scârțâit dinspre sufragerie. Ellie îngheță. Era podeaua care trosnea sau cineva intra pe fereastră. Obișnuia să o lase deschisă ca să intre briza.
Mai ascultă un timp cu ochii deschiși, fără a mișca vreun mușchi. Așteptă al doilea zgomot.
Nimic.
Apoi auzi din nou scârțâitul.
De această dată, Ellie rămase complet nemișcată timp de douăzeci de secunde lungi. Nu își imagina. Era de neconfundat.
Era cineva în casă.
Doamne, Dumnezeule! Ellie își ținu respirația. Inima îi galopa. Băgă mâna sub pernă și își încolăci degetele pe arma pe care o ținea de obicei în cuier. În noaptea aceea o luase lângă ea pentru a fi în siguranță. Ellie lăsă încet piedica și scoase pistolul de sub pernă. Își impuse să-și păstreze calmul, dar gura îi era complet uscată.
Nu citise greșit semnele. Se întâmpla în seara asta!
Scârțâitul se apropie. Ellie simți cum cineva avansează în întuneric spre dormitor.
„Poți să faci asta, îi spuse o voce din interior. Știai că o să se întâmple. Mai așteaptă numai puțin. Haide, Ellie.”
Aruncă o privire printre cearșafuri la ușa prin care aluneca o umbră.
Apoi un sunet care-i dădu un fior pe șira spinării. Zgomotul unei arme.
„Rahat!
Inima lui Ellie se opri.
„Nenorocitul o să mă împuște.”
„Acum... Ned!”
Luminile dormitorului se aprinseră brusc. În partea cealaltă a dormitorului era Ned cu o armă îndreptată asupra intrusului.
- Las-o jos, nenorocitule! Acum!
Ellie săltă în poziție verticală cu propria armă îndreptată cu ambele mâini spre pieptul individului.
Acesta rămase acolo, orbit de lumina neașteptată, cu arma suspendată undeva între Ellie și Ned.
Moretti.
- Las-o jos, spuse Ellie din nou. Dacă nu te împușcă el, te împușc eu.
Capitolul 90
Nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să se întâmple. Ce o să facă cu Moretti? Nu exista cale de compromis. Nu împușcasem pe nimeni până atunci. Nici Ellie.
- Pentru ultima dată.
Ellie se îndreptă pe pat.
- Lasă arma! O să te împușc!
- OK, spuse Moretti privindu-ne pe amândoi.
Era calm, ca și cum mai fusese în situația asta. Lăsă arma jos încet, până când atinse un unghi inofensiv, apoi o puse încet pe patul lui Ellie.
- Supravegheam casa, Ellie. L-am văzut pe Kelly intrând. Ne gândeam că poate pune ceva la cale. Eram îngrijorați. Știu că pare altceva, dar m-am gândit că ar fi cel mai bine ca eu....
- Nu mai ieși basma curată, Moretti.
Ellie clătină din cap în timp ce se dădea jos din pat.
- Ți-am spus, am urmărit arma lui Liz. Știu de unde provine. De la o arestare de care te-ai ocupat tu. Cu asta ce e? Tot din biroul din Miami ai furat-o?
- Isuse, spuse agentul FBI, doar nu crezi că....
- Ba exact asta cred, nenorocit dezgustător ce ești. Știu! Știu de tine și de Earl Anson. Știu că era informatorul tău. E prea târziu să te mai scoți cu minciuni. Nu trebuie să merg la Boston. Tatăl lui Ned a vorbit deja. I-a spus lui Ned că te cunoaște de când stăteai în Boston.
Moretti înghiți cu greutate.
- Mă supravegheai? Și unde-ți sunt ajutoarele, Moretti? Poftim! Cheamă-i înăuntru!
Fața agentului FBI deveni încordată. Apoi ridică din umeri resemnat.
- Așa ai omorât-o pe Tess MacAuliffe?
Ellie ridică arma.
- Te-ai furișat peste ea la baie și i-ai împins capul sub apă?
- N-am de unde să știu, spuse Moretti. Nu eu am omorât-o pe Tess MacAuliffe. Omul lui Stratton a făcut-o.
Am strâns pistolul în pumn.
- Dar prietenii mei, la Lake Worth.... Tu ai făcut-o, nenorocitule.
- Anson a făcut-o, ridică Moretti din umeri calm. Îmi pare rău, Neddie, dar mama ta trebuie să-ți spună ce se întâmplă când iei ceva ce nu-ți aparține.
Am început să mă apropii de Moretti. Nimic nu m-ar fi făcut mai fericit decât să-i rup maxilarul.
Ellie mă ținu.
- Nu scapi așa de ușor, Moretti. La Lake Worth s-au folosit două arme. 32-ul și o pușcă. Una dintre persoane nu a comis acele crime.
- De ce?
M-am uitat la el în timp ce mâna mi se încleșta pe pistol.
- De ce a trebuit să-i omorâți? Nu am luat tablourile....
- Nu, nu ați luat tablourile. Asta a făcut-o Stratton. De fapt, le-a vândut înainte ca voi să fi auzit de lovitură.
- Le-a vândut?
M-am uitat la Ellie. Speram ca ea să înțeleagă mai mult.
Moretti zâmbi.
- Ai înțeles exact care-i treaba de la început, nu-i așa, Ellie? Marea lovitură a lui Ned. A fost doar o acoperire. Cum te simți știind că prietenii tău au fost uciși pentru o înșelătorie?
Moretti zâmbea răutăcios, ca și cum știa că răspunsul la următoarea întrebare o să fie și mai dureros.
- Pe cine să înșelați? De ce mai aveați nevoie să ne urmăriți dacă tablourile erau deja vândute? De ce, Dave?
- Tu încă nu știi, nu-i așa?
Moretti clătină din cap.
Lacrimile îmi ardeau ochii.
- A mai fost furat ceva, zise Moretti, ceva ce nu fusese menționat în înțelegerea inițială.
Acum Ellie se uita fix la mine.
- Gaume-ul, spuse ea.
Capitolul 91
- Felicitări!
Moretti aplaudă.
- Știam eu că dacă vom petrece destul timp aici cineva va spune o chestie inteligentă.
Ochii lui Ellie își schimbară direcția de la Moretti spre mine.
- Operele lui Gaume nu sunt de colecție. Nu ar omorî nimeni pentru așa ceva.
Moretti ridică din umeri.
- Mi-e teamă că a venit vremea avocaților, Ellie.
Pe fața lui Moretti reveni zâmbetul disprețuitor.
- Nimic din ce am spus nu va fi admis la proces. Va trebui să dovedești totul, dacă poți, lucru de care mă îndoiesc. Arma, Anson... toate lucrurile despre care ai vorbit înainte sunt circumstanțiale. Stratton mă va proteja. Îmi pare rău că-ți stric arestarea, dar, în timp ce o să beau Marguerita, tu o să completezi formulare despre caz ca să-ți iei pensia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)