„Sunt epoci în care nu poți înainta decât mergând înaintea curentului.”
                                                      Mircea Eliade

Misery, Stephen King

...........................................................................................
                                                        2.

                                   Terminând noua carte, un roman contemporan despre un hoț de mașini, își amintise cum bătuse la mașină ultima propoziție din Copilul lui Misery:
    „Iar Ian și Geoffrey au părăsit cimitirul Little Dunthorpe împreună, sprijinindu-se unul de altul în durere, convinși să-și reclădească iarăși viețile.”
    În timp ce scrisese aceste rânduri, hohotise atât de nebunește încât nu reușise că apese pe clapele corecte - trebuise să revină de câteva ori. Slavă Domnului că exista acel curs vechi conceput de I.B.M. pentru dactilografiere corectă. Scrisese SFÂRȘIT dedesubt și începuse să țopăie prin cameră - tot aceeași cameră din hotelul Boulderado - și să strige:
    În sfârșit liber! În sfârșit liber! Dumnezeule Mare, sunt în sfârșit liber! Cățeaua aia proastă a mierlit-o!
    Noul roman era intitulat Mașini de Lux, și nu izbucnise în râs când îl terminase. Doar a rămas acolo pentru câteva clipe, în fața mașinii de scris, gândind că s-ar putea ca acum să fi câștigat concursul American Book Award de anul viitor, prietene. Și apoi ridicase.....
    - .... o mică zgârietură la tâmpla dreaptă, dar nu prea importantă. Erau picioarele tale.... Am putut să văd imediat, chiar în lumina aceea care începusă să scadă, că picioarele tale nu erau....
    ..... telefonul și chemase Room Service-ul, comandând o sticlă de Dom Perignon. Își aminti cum o așteptase, plimbându-se prin camera unde, începând cu anul 1974, îşi terminase toate cărţile; îşi aminti că i-a dat chelnerului un bacşiş de cincizeci de dolari şi că l-a întrebat dacă a auzit vreo prognoză meteo. Îşi aminti cum chelnerul, bine dispus, îmbujorat, zâmbitor, îi spusese că era de aşteptat ca furtuna care se îndrepta în direcţia lor să se abată spre sud, spre New Mexico; îşi aminti răcoarea sticlei, sunetul discret pe care-l făcuse dopul când îl scosese; îşi aminti gustul sec, astringent, acidulat al primului pahar şi faptul că şi-a deschis geanta de voiaj şi s-a uitat la biletul de avion pentru New York; îşi aminti brusc cum, cedând unui impuls, momentan, s-a decis...
    - ... că ar fi bine să te duc acasă imediat! A fost o adevărată luptă să te car până la jeep, dar sunt o femeie zdravănă -  după cum probabil c-ai observat - şi aveam nişte pături în spatele maşinii. Te-am băgat înăuntru şi te-am înfăşurat în ele, şi chiar şi atunci, în lumina slabă şi cu tot ce era în jur, m-am gândit că ai o figură cunoscută. M-am gândit că poate...
    ... să scoată Camaro-ul vechi din garaj şi să pornească spre vest în loc să ia avionul. Oricum, ce dracu-l aştepta la New York? Casa din oraş, goală, părăsită, neprimitoare, probabil prădată de hoţi.
    Îmi bag picioarele! îşi spusese, în timp ce băuse alt pahar de şampanie. Du-te spre vest, tinere, du-te spre vest!
    Ideea fusese îndeajuns de nebunească, încât să aibă sens. Să nu ia nimic, decât un schimb de haine şi...
    - ... geanta pe care am găsit-o. Am pus-o şi pe ea înăuntru, dar n-am mai observat nimic altceva, şi eram foarte speriată că mi-ai putea muri în braţe sau că s-ar putea întâmpla altceva, aşa că am  pornit-o pe Bătrâna Bessie şi ţi-am luat...
    ... manuscrisul romanului Maşini de Lux şi s-o pornească pe şosea spre Vegas sau Reno, sau poate chiar spre City of the Angels.
    Îşi aminti că ideea i se păruse şi puţin prostească la început - o escapadă pe care puştiul de douăzeci şi patru de ani, care fusese el când îşi vânduse primul roman, ar fi putut s-o facă, dar care nu se mai potrivea cu un om care depăşise cu doi ani a patruzecea aniversare. După încă alte pahare de şampanie, ideea nu mai părea deloc prostească. Ba, de fapt, părea aproape nobilă. Un fel de Marea Odisee spre Undeva, un mod de a se refamiliariza cu realitatea după lumea imaginară care fusese romanul. Deci plecase...
    - ... stins ca o lumină! Eram sigură că o să mori... Vreau să spun, eram convinsă! Deci ţi-am scos portofelul din buzunarul de la spate, m-am uitat la permisul de conducere, am văzut numele, Paul Sheldon, şi m-am gândit: "Oh, trebuie să fie o coincidenţă", dar şi poza de pe permis semăna cu tine şi apoi m-am speriat atât de tare încât era să leşin. După un timp am început să mă gândesc că, poate, fotografia este tot o simplă coincidenţă - pozele astea din permisele de conducere chiar că nu arată ca nimeni - însă apoi am găsit legitimaţia de membru al Asociaţiei Scriitorilor şi încă una de la PEN, şi am ştiut că eşti...
    ... În bucluc, când a început să ningă, dar cu mult înainte de asta se oprise la barul hotelului Boulderado şi îi dăduse lui George un bacşiş de douăzeci de dolari ca să-i mai dea încă o sticlă de Dom, pe care o băuse în timp ce urca şoseaua 1-70 în Rokies sub un cer de culoare gri-metalizat şi, undeva la estul Tunelului Eisenhower, se abătuse de la şoseaua de centură pentru că drumurile erau goale şi uscate, furtuna o cotea spre sud, ce dracu', şi pentru că tunelul ăla nenorocit nu-i plăcea deloc. Îşi pusese în casetofon o bandă veche cu Bo Diddley şi n-a dat deloc drumul la radio până când Camaro-ul a început să derapeze serios şi el a început să-şi dea sea ma că asta nu era o aversă banală, specifică zonelor de munte, ci una serioasă. Poate că furtuna nu virase spre sud, la urma urmelor; poate că furtuna venea direct spre el şi el intrase într-un mare bucluc,
    (aşa cum eşti acum la ananghie)
    dar fusese îndeajuns de beat încât să creadă că poate s-o străbată cu maşina. Deci, în loc să se oprească la Cana şi să se intereseze de un adăpost, mersese înainte. Îşi amintea după-amiaza topindu-se într-o luminăfadă, gri, ca şi cum ai fi privit prin lentile cromate. Îşi amintea cum efectul şampaniei începuse să treacă. Îşi mai amintea cum se aplecase ca să-şi ia ţigările din compartimentul de la bord, şi atunci a fost momentul când a început ultimul derapaj, pe care a încercat să-l oprească, dar în zadar; îşi mai amintea o lovitură grea, înfundată, şi apoi lumea s-a întors cu susul în jos. El a...
    - ... urlat! Şi, când te-am auzit urlând, am ştiut că vei trăi. Muribunzii rareori strigă. Nu au atâta energie. Eu ştiu. M-am decis să te fac să trăieşti. Deci am luat nişte calmante contra durerii şi te-am obligat să le înghiţi. Apoi ai adormit. Când te-ai trezit şi ai început iar să urli, ţi-am mai dat. Pentru o vreme ai avut febră, dar am înfrânt-o şi pe ea. Ţi-am dat Keflex. O dată, sau de două ori, ai fost foarte aproape, dar acum totul a trecut, îţi promit. Se ridică în picioare. Şi acum e timpul să te odihneşti, Paul. Trebuie să-ţi recapeţi puterile.
    - Mă dor picioarele.
    - Da, sunt sigură că te dor. Peste o oră poţi să iei nişte medicamente.
    - Acum. Te rog.
    Îi era ruşine că trebuia să cerşească, dar nu se putea stăpâni. Reflexul era la maximum acum şi pilonii dărâmaţi stăteau goi, chinuitor de reali, lucruri pe care nu le putea ocoli, dar nici rezolva.
    - Peste o oră.
    Se îndreptă spre uşă, cu lingura şi farfuria de supă într-o mână.
    - Aşteaptă!
    Se întoarse uitându-se la el cu o privire neîndurătoare şi în acelaşi timp tandră. Lui nu-i plăcu expresia. Nu îi plăcu chiar deloc.
    - Sunt două săptămâni de când m-ai adus aici?
    Ea arăta iarăşi nehotărâtă şi iritată. El va învăţa cu timpul că ea nu avea o bună percepţie a timpului.
    - Cam aşa ceva.
    - Am fost inconştient?
    - Aproape tot timpul.
    - Ce am mâncat?
    Îl studie, cântărindu-l.
    - I.V., răspunse ea lapidar.
    - I.V.? spuse el, şi ea interpretă greşit stupefacţia lui, luând-o drept ignoranţă.
    - Te-am hrănit intravenos, zise ea. Prin tuburi. De la asta provin semnele alea de pe braţele tale.
    Îl privi cu nişte ochi care deveniseră brusc categorici şi cântăritori.
    - Îmi datorezi viaţa, Paul. Sper să-ţi aminteşti asta. Sper să-ţi întipăreşti bine în minte chestia asta.
    Apoi plecă.

                                                                        7.

                                         Ora aceea trecu. Până la urmă trecu.
    A stat în pat, transpirând și tremurând în același timp. Din cealaltă cameră s-au auzit mai întâi sunetele programului "Hawkeye şi Buzele Fierbinţi" şi apoi disc-jokey-ul de la WKRP, postul acela sălbatic şi nebun din Cincinnati. Vocea unui speaker a proslăvit cuţitele Ginsu, a comunicat un număr de telefon, 800, şi i-a informat pe telespectatorii din Colorado care pur şi simplu nu mai puteau după un set de cuţite Ginsu că Operatorii Sunt Pe Recepţie.
    La fel era şi Paul Sheldon. În Aşteptare.
    Când ceasul din cealaltă camera a bătut ora opt, ea a apărut prompt, cu două pilule şi un pahar de apă.
    S-a ridicat nerăbdător pe coate în timp ce ea se apropia de pat.
    - În sfârşit, acum două zile, am găsit noua ta carte - îi spuse ea.
    Gheaţa zornăia în pahar. Era un sunet chinuitor.
    - Copilul lui Misery. E superbă... E la fel de bună ca celelalte. Mai bună! Cea mai bună!
    - Mulţumesc - reuşi el să îngaime. Îşi simţea transpiraţia uscându-i-se pe frunte. Te rog... picioarele mele... foarte dureroase...
    - Ştiam eu că o să se mărite cu Ian - spuse ea zâmbind visătoare - şi cred că Geoffrey şi Ian vor redeveni prieteni până la urmă. Aşa e?
    Dar imediat adăugă:
    - Nu, nu-mi spune. Vreau să aflu singură. O citesc încet, ca să dureze. Totdeauna mi s-a părut că trece atât de mult timp până apare următoarea!
    Durerea îi pulsa în picioare şi în spaţiul dintre picioare parcă avea un inel de oţel care-l strângea. Se pipăise acolo şi credea că pelvisul este intact, dar îl simţise răsucit şi nefiresc. Mai jos de genunchi se părea însă că nimic nu mai este intact. Nu voia să se uite acolo. Vedea formele răsucite, pline de umflături care se profilau dedesubtul aşternuturilor şi asta era destul.
    - Te rog! Doamnă Wilkes! Durerea...
    - Spune-mi Annie. Aşa-mi zic toţi prietenii.
    Îi întinse paharul. Era rece şi aburit. Reţinu însă capsulele. Pilulele din mâna ei erau mareea. Ea era Luna şi aducea fluxul care va acoperi pilonii. Le apropie de gura lui pe care el imediat o deschise larg.
    .. şi apoi le îndepărtă.
    - Mi-am îngăduit să mă uit în mica ta sacoşă. Nu te superi, nu-i aşa?
    - Nu. Nu, bineînţeles că nu. Medicamentele...
    Picăturile de sudoare de pe fruntea lui deveneau când reci, când fierbinţi. Avea oare de gând să urle? Se gândi că probabil da.
    - Am văzut că acolo este un manuscris, spuse ea.
    Ţinea pilulele în mâna dreaptă pe care, acum, o înclină încet. Capsulele căzură în mâna stângă. Ochii lui le urmăreau.
    -  Se intitulează Maşini de Lux. Nu e un roman din seria Misery, ştiu asta.
    Îl privi puţin dezaprobator - dar, ca şi înainte, dezaprobarea era amestecată cu dragoste. Era o privire maternă.
    - În secolul nouăsprezece nu existau automobile!
    Se hlizi când făcu această mică glumă.
    - Mi-am permis, de asemenea, să arunc o privire prin el... Nu te superi, nu-i aşa?
    - Te rog, gemu el. Nu, dar te rog...
    Mâna ei stângă se înclină. Capsulele se rostogoliră, ezitară şi apoi căzură înapoi în mâna dreaptă, cu un mic zornăit.
    - Şi dacă l-aş citi? Nu te-ar deranja dacă l-aş citi?
    - Nu.
    Oasele lui erau sfărâmate, picioarele parcă pline de cioburi de sticlă în descompunere. Schiţă ceva ce spera să fie un zâmbet.
    - Nu, bineînţeles că nu.
    - Pentru că niciodată nu mi-aş permite să fac aşa ceva fără îngăduinţa ta, spuse ea cu toata convingerea. Te respect prea mult. De fapt, Paul, te iubesc.
    Se îmbujoră brusc şi alarmant. Una dintre capsule căzu din mâna ei pe pătură. Paul se repezi s-o apuce dar ea fu mai agilă. El gemu, dar ea nu-l observă; după ce înşfăcase capsula, devenise iarăşi visătoare, uitându-se spre fereastră.
    - Mintea ta, spuse ea. Creativitatea ta. La asta mă refeream.
    De disperare, şi pentru că era singurul lucru la care se putuse gândi, el îi răspunse:
    - Ştiu. Tu eşti cea mai înfocată admiratoare a mea.
    De data aceasta ea nu numai că se încălzi. Se aprinse.
    - Asta e! strigă ea. Exact asta e! Şi nu te-ai supăra dac-aş citi-o în spiritul ăsta. Spiritul... iubirii de admirator? Chiar dacă celelalte cărţi nu-mi plac la fel de mult cum îmi plac peripeţiile lui Misery?
    - Nu, răspunse el şi închise ochii. Nu, fă din paginile manuscrisului pălării de hârtie, dacă asta vrei, dar... te rog ... mor aici...
    - Eşti bun - spuse ea duios. Ştiam eu că aşa trebuie să fiu. Doar citindu-ţi cărţile, ştiam cum trebuie să fii. Un bărbat care se poate gândi la Misery Chastain, prima dată să se gândească la ea şi apoi să-i dea viaţă. Nu putea fi altfel.
    Pe neaşteptate, degetele ei se aflau în gura lui, şocant de familiare, murdar de bine venite. Supse capsulele dintre ele şi le înghiţi chiar înainte de a-şi duce paharul cu apă la gură.
    - Exact ca un copil, spuse ea, dar el n-o putea vedea, fiindcă ochii îi erau încă închişi şi acum  simţea înţepătura lacrimilor. Dar bun. Sunt atât de multe lucruri despre care aş vrea să te întreb... atât de multe pe care aş vrea să le ştiu.
    Arcurile pocniră când ea se ridică de pe pat.
    - O să fii foarte fericit aici, spuse ea şi, deşi inima i se strânse de groază pentru o clipă, Paul încă nu-şi deschisese ochii.

                                                                                8.

                                        Alunecă. Fluxul veni şi el alunecă. În cealaltă cameră, televizorul funcţionă pentru o vreme şi apoi fu oprit.
    Câteodată pendula bătea şi el încercă să numere bătăile, dar tot timpul pierdea şirul.
    I.V. Prin tuburi! De la asta sunt semnele alea de pe braţele tale.
    Se ridică într-un cot, pipăi căutând lampa şi, când în cele din urmă o găsi, o aprinse. Se uita la braţele sale şi la încheietură, văzu vânătăile suprapuse, în nuanţe estompate de roşu şi ocru, fiecare având în mijloc o gaură plină cu sânge închegat, negru.
    Se lăsă la loc pe spate, privind tavanul, ascultând vântul. Se afla aproape de vârful munţilor Great Divide, în toiul iernii, era împreună cu o femeie bolnavă mintal, o femeie care-l hrănise intravenos cât timp fusese inconştient, o femeie care, pare-se, avea o rezervă de narcotice, o femeie care nu anunţase pe nimeni că el se află acolo.
    Aceste fapte erau importante, dar începu să realizeze că altceva era mai important: mareea începuse iarăşi să se retragă. Începu să aştepte sunetul ceasului ei deşteptător, dintr-o cameră de la etaj. Nu va porni să sune pentru încă mult timp, dar venise momentul ca el să înceapă să aştepte să vină timpul.
    Era nebună, dar el avea nevoie de ea.
    Oh, sunt la mare ananghie, gândi el şi privi în gol tavanul în timp ce pe frunte începeau din nou să se adune broboanele de sudoare.

                                                                                 9.

                                            Dimineața următoare, i-a adus iarăşi supă şi i-a spus că a citit patruzeci de pagini din ceea ce ea numea "cartea-manuscris". I-a spus că nu i se pare a fi la fel de bună ca celelalte cărţi ale lui.
    - Este greu de urmărit. Tot sare înainte şi înapoi în timp.
    - Tehnică, spuse el.
    - Se găsea în faza dintre durere şi acalmie, deci era în stare să se gândească mai bine la ce spunea ea.
    - Tehnică, asta-i tot. Despre asta e vorba. Subiectul... subiectul dictează forma.
    Presupunea că, în mod vag, asemenea trucuri ale breslei sale ar putea s-o intereseze, chiar s-o fascineze, Dumnezeu ştie, tot aşa cum îi fascinaseră pe ascultătorii seminariilor scriitorilor unde, cu nişte ani buni în urmă, ţinuse din când în când prelegeri.
    - Vezi tu, mintea băiatului e foarte confuză şi deci...
    - Da! E foarte zăpăcită şi asta-i face mai puţin interesant. Nu neinteresant - sunt sigură că tu nu poţi crea un personaj neinteresant - dar mai puţin interesant. Şi acele blasfemii! Fiecare al doilea cuvânt e o înjurătură! Nu are...
    Căzu pe gânduri, hrănindu-l în mod mecanic cu supă, ştergându-i gura atunci când se scurgea o picătură de supă, aproape fără să se uite, aşa cum o dactilografă experimentată se uită rareori la clape; deci el ajunse la concluzia, fără să facă vreun efort, că ea fusese soră medicală. Nu o doctoriţă, o nu!; doctorii nu ar fi ştiut când dai pe de lături sau nu ar fi fost în stare să prezică cu atâta exactitate pe unde se va prelinge picătura.
    Dacă meteorologul care studia furtuna aceea ar fi fost numai pe jumătate atât de bun în meseria lui cum e Annie Wilkes în a ei, nu m-aş mai afla în încurcătura asta nenorocită, gândi el cu amărăciune.
    - Nu are nobleţe! strigă ea brusc, sărind, aproape împrăştiind supă de vacă cu orz pe faţa lui albă.
    - Da, răspunse el răbdător, înţeleg la ce te referi, Annie. E adevărat că Tony Bonasaro nu are nobleţe. Vezi tu, este un puşti din mahala, care încearcă să scape dintr-un mediu rău şi cuvintele acelea... toată lumea foloseşte aceste cuvinte în...
    - Nu-i adevărat! spuse ea, aruncându-i o privire ameninţătoare. Ce crezi tu că fac eu când mă duc în oraş la magazinul alimentar? Ce crezi tu că spun eu? "Acum Tony, dă-mi o pungă din porcăria aia de hrană pentru porci, o pungă din nesuferitul ăla de porumb pentru vaci şi ceva medicamente căcăcioase pentru urechi?" Şi ce crezi că-mi răspunde el? "La dracu', că bine zici, Annie, vin acum cu porcăriile tale"?
    Îl privi, faţa ei arătând ea un cer care în orice moment ar putea da naştere la tornade. El se trase înapoi, speriat. Farfuria, cu supă se clătina în mâinile ei. Una, apoi două picături mari, căzură pe o plapumă.
    - Şi apoi o iau în jos pe stradă, spre bancă, şi îi spun domnului Bollinger: "Uite aici un nenorocit de cec şi ai face bine să-mi dai cincizeci de dolari împuţiţi, cât mai repede că te ia naiba!" Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den...
    Un şuvoi de supă, de culoare pământie, căzu pe plapumă. Ea se uită la pată, apoi la el, şi faţa i se schimonosi.
    - Na! Uite ce-am făcut din cauza ta!
    - Îmi pare rău.
    - Bineînţeles! Îţi! Pare! Rău! ţipă ea şi aruncă farfuria într-un colţ al camerei, unde aceasta se sparse.
    Supa împroşcă pereţii. Lui Paul i se tăie respiraţia.
    Atunci ea se întoarse. Stătu acolo nemişcată aproape treizeci de secunde. În tot acest timp inima lui Paul Sheldon parcă nu a bătut deloc.
    Apoi se ridică foarte lent şi, brusc, începu să chicotească.
    - Am un temperament! exclamă ea.
    - Îmi pare rău, reuşi el să răspundă, simţindu-şi gâtul foarte uscat.
    - Ar trebui să-ţi pară.
    Faţa ei deveni iarăşi fără viaţă şi ea începu să privească iritată peretele. El crezu că o să cadă din nou în starea aceea de detaşare faţă de tot ce-o înconjoară, dar, în loc să facă asta, scoase un suspin şi îşi ridică masa ei enormă de pe pat.
    - Nu ai avut nevoie să foloseşti asemenea cuvinte în romanele din seria Misery, deoarece ei nu foloseau deloc pe vremea aceea asemenea cuvinte. Nu erau nici măcar inventate. Timpuri animalice cer cuvinte animalice, bănuiesc, dar acelea erau timpuri mai bune. Ar trebui să te rezumi la aventurile lui Misery, Paul. Spun asta cu sinceritate. În calitate de cel mai înfocat admirator al tău.
    Se duse la uşă şi se uită înapoi spre el.
    - O să pun cartea manuscris înapoi în geantă şi o să termin Copilul lui Misery. S-ar putea, mai târziu, când am terminat-o pe asta, să mă întorc şi la cealaltă.
    - Nu face asta dacă te scoate din sărite, spuse el.
    Încercă să zâmbească.
    - Prefer să nu fii furioasă. Într-un fel, depind de tine, ştii tu...
    Ea nu i-a întors zâmbetul.
    - Da, zise ea. Aşa e. Depinzi de mine, nu-i aşa, Paul?
    Plecă.

                                                                                   10.

                                            Mareea se retrase. Pilonii se întoarseră.  Începu să aştepte bătaia pendulei. Două bătăi. Bătăile veniseră.
    Stătea sprijinit pe perne, privind uşa. Ea intră înăuntru. Peste puloverul tricotat şi una dintre fuste, purta un şorţ.
    Într-una din mâini avea o găleată.
    - Bănuiesc că-ţi doreşti medicaţia ta cockadoodie? spuse ea.
    - Da, te rog.
    Încercă să-i zâmbească linguşitor şi simţi iarăşi acea ruşine - se simţea grotesc, un străin faţă de sine însuşi.
    - Le am - spuse ea - dar mai întâi trebuie să curăţ mizeria din colţ. Mizeria pe care ai făcut-o tu. O să trebuiască să aştepţi până termin.
    Rămase întins în pat, cu picioarele lui care conturau forme ca nişte crengi rupte sub plapumă şi cu transpiraţia rece curgându-i pe faţă ca nişte pârâiaşe lente; o privi traversând camera spre colţ, punând găleata jos, apoi ridicând cioburile farfuriei şi ducându-le afară, întorcându-se înapoi şi îngenunchind lângă găleată, pescuind în ea şi scoţând o cârpă plină de clăbuci, storcând-o şi începând să spele supa uscată de pe pereţi.
    Rămase aşa, privind-o, şi până la urmă începu să tremure, iar tremuratul accentuă durerea, dar nu se putea stăpâni. O singură dată ea se întoarse, îl văzu tremurând şi udând aşternuturile cu sudoare şi binevoi să-i arunce un zâmbet atât de ironic şi de înţelegător încât el, ar fi ucis-o pe loc dacă ar fi putut.
    - S-a uscat, spuse ea întorcându-şi înapoi faţa spre colţ. Mă tem că treaba asta o să mai dureze un timp, Paul.
    Freca. Încet, încet, pata dispăru de pe tapet dar ea continuă, înmuind cârpa, storcând-o, frecând şi apoi repetând întregul proces.
    Nu îi putea vedea faţa, dar îl chinuia ideea - certitudinea - că ea căzuse în transă şi că s-ar putea să continue să frece peretele încă multe ore de aici înainte.
    Până la urmă - chiar înainte ca pendula să bată o dată, marcând ora două şi jumătate - se ridică şi lăsă cârpa să cadă în apă. Ieşi din cameră cu găleata, fără să spună nici un cuvânt. El auzea scârţâitul parchetului sub paşii ei grei, ascultând cum ea deşerta apa din găleată - şi, incredibil, sunetul apei de la robinet când o reumplea. Începu să plângă în tăcere.
    Niciodată refluxul nu fusese atât de lung; nu putea să vadă nimic altceva decât micile dune de noroi care se uscau şi pilonii aceia rupţi care îşi aruncau umbrele veşnic imperfecte.
    Ea se întoarse şi stătu pentru un moment în cadrul uşii observând faţa lui udă, cu acelaşi amestec de asprime şi dragoste maternă. Apoi ochii ei alunecară spre colţ, unde nu mai rămăsese nici un semn de la supa împrăştiată.
    - Acum trebuie să limpezesc - spuse ea - că altfel, săpunul o să lase o pată cenuşie. Trebuie să fac totul; trebuie să fac totul bine. Faptul că locuiesc singură, aşa cum este cazul meu, nu-i nici un fel de scuză pentru o treaba făcută de mântuială. Paul, mama mea avea un motto şi eu mă călăuzesc după el în viaţă. "O dată murdar, veşnic murdar", obişnuia ea să spună.
    - Te rog, gemu el. Te rog, durerea, mor.
    - Nu. Nu mori.
    - O să urlu, spuse el începând să plângă mai tare.
    Dar plânsul sporea durerea. Îi făcea picioarele să-l doară şi mai tare şi-i rănea inima.
    - Nu o să mă pot abţine.
    - Atunci urlă. Dar aminteşte-ţi că tu ai făcut mizeria aia. Nu eu. Nu este vina nimănui, doar a ta.
    Reuşi cumva să se abţină, să nu urle. O privi cum înmuia cârpa, o storcea, limpezea, înmuia şi storcea şi limpezea. În cele din urmă, chiar când pendula (din ceea ce presupunea el că este sufrageria) începu să bată ora trei, ea se ridică şi apucă găleata.
    Acum o să iasă din cameră. O să iasă şi o s-o aud cum varsă apa de limpezit în chiuvetă şi poate că nu o să se întoarcă decât peste câteva ore, pentru că, probabil, încă nu a terminat cu pedepsirea mea.
    Dar, în loc să plece, ea se apropie de pat şi căută în buzunarul şorţului. Scoase nişte capsule, nu două, ci trei.
    - Uite, spuse ea tandru.
    El le înhăţă şi le băgă în gură, iar când privi în sus, o văzu ridicând spre el găleata galbenă de plastic. Îi umplea câmpul vizual ca o lună căzătoare. Apa zoioasă sări peste margine, pe plapumă.
    - Înghite-le cu asta, spuse ea.
    Vocea ei era încă tandră.
    O privi fix şi faţa lui era toată numai ochi.
    - Fă aşa cum îţi spun, zise ea. Ştiu că le poţi înghiţi fără apă, dar te rog, crede-mă, te pot face să le dai înapoi afară. La urma urmei e doar apă folosită la limpezit. N-o să-ţi facă rău.
    Se aplecă peste el ca un monolit, cu găleata uşor înclinată. Vedea cârpa rotindu-se lent în adâncimile întunecoase ale găleţii, ca o fiinţă înecată; la suprafaţă putea vedea o peliculă subţire de săpun.
    O parte a lui gemu, dar nimic din el nu ezită. Bău repede, înghiţind pilulele cu apă şi gustul din gura lui era ca acela pe care-l simţise când mama lui îl pusese să-şi spele dinţii cu săpun.
    Burta i se contractă şi scoase un sunet profund.
    - Nu te-aş sfătui să le dai afară, Paul. Nu-ţi mai dau altele până la ora nouă.
    Se uită la el cu o privire lipsită de viaţă, goală şi apoi faţa ei se lumină şi zâmbi.
    - N-o sa mă mai faci să mă înfurii iarăşi, nu-i aşa?
    - Nu, şopti el.
    Să supere luna care aducea fluxul? Ce idee! Ce idee proastă!
    - Te iubesc, zise ea şi-l sărută pe obraz.
    Plecă, fără să privească înapoi, ducând găleata aşa cum o ţărancă robustă ar căra un ciubăr cu lapte; puţin depărtată de corp, astfel încât să nu irosească nici o picătură.
    Se lăsă pe spate, simţind în gură şi pe gât gustul de nisip şi tencuială. Gust de săpun.
    Nu o să vomit... să nu vomit... să nu vomit!
    Până la urmă, presiunea exercitată de acest gând, începu să scadă şi realiză că foarte curând va adormi.
    Ţinuse totul în el destul de mult pentru ca medicamentele să înceapă să lucreze. Câştigase.
    De această dată.

                                                                             11.

                                                 Visă că era ciugulit de o pasăre. Nu era un vis frumos. Se auzi un bang și el se gândi: Da, bine, în ordine! Împușc-o! Împușcă pasărea nenorocită!
    Apoi se trezi, știind că e doar Annie  Wilkes care închidea ușa din spatele casei.
    Ieșise afară să-și îndeplinească treburile. Auzi scârțâitul pașilor ei pe zăpadă. Trecu pe lângă fereastra camerei lui purtând o canadiană cu gluga ridicată. Respirația îi ieșea din gură ca un abur învolburat şi apoi i se spărgea de faţă.
    Nu se uită la el, concentrată asupra treburilor pe care le avea de făcut în grajd, presupuse el. Să hrănească animalele, să cureţe coteţele, probabil să facă câteva farmece - o credea capabilă de aşa ceva. Cerul era roşu-vineţiu - apusul soarelui.
    Cinci şi jumătate, poate şase!
    Mareea era încă în starea de flux și ar fi putut să adoarmă din nou - voia să adoarmă - dar trebuia să se gândească serios la situația asta bizară, cât timp mai era încă capabil de ceva ce ar semăna cu o gândire rațională.
    Cel mai grav lucru, descoperea el, era că nu voia să se gândească la asta nici când putea, chiar atunci când știa că nu poate să pună capăt acestei stări de fapt fără să o analizeze. Mintea lui încerca s-o îndepărteze, ca un copil care încearcă să-și înlăture din față farfuria cu mâncare, chiar dacă i s-a spus că nu se poate scula de la masă până nu mănâncă tot.
    Nu voia să se gândească la asta. Îi ajungea că trăiește această situație și era oricum îndeajuns de greu.
    Nu voia s-o analizeze pentru că ori de câte ori făcea asta interveneau imagini neplăcute - felul cum ea cădea parcă în transă, modul cum ea îl făcea să se gândească la idoli și stânci iar acum, felul cum găleata de plastic galbenă se apropiase iute de fața lui, ca o lună care se prăbușește.
    Gândind la acele lucruri nu îi va schimba situația; era de fapt ceva mult mai rău să nu se gândească deloc.
    Dar odată ce-și orientă mintea către Annie Wilkes și situația lui în casa ei, acestea era imaginile care-i veneau, izgonindu-le pe toate celelalte. Inima începea să-i bată mult prea repede, mai mult de frică, dar şi de ruşine.
    Se văzu punându-şi buzele pe marginea găleţii galbene, văzu apa zoioasă cu pelicula ei subţire de săpun şi cu cârpa plutind în ea; văzuse aceste lucruri dar, oricum, băuse fără nicio ezitare. N-o să povestească asta niciodată, nimănui, şi presupunea că va încerca să se mintă şi pe sine în legătură cu acest fapt, dar că nu va fi  niciodată în stare s-o facă.
    Totuşi, jalnic sau nu (şi el era), încă dorea să trăiască.
    Gândeşte-te la asta, fir-ai al dracului! Isuse Hristoase, eşti deja atât de îndobitocit, încât nici nu mai poţi să încerci.
    Nu chiar - dar aproape.
    Apoi, îi trecu prin minte un gând ciudat, indignat: Nu îi place noua carte pentru că-i prea proastă ca să-nţeleagă despre ce-i vorba în ea.
    Gândul nu era numai ciudat; în împrejurările date, ce simţea ea despre Maşini de Lux era total irelevant. Dar gândindu-se la lucrurile pe care ea le spusese, era cel puţin o pistă nouă şi era mai bine să fie supărat pe ea decât să fie speriat de ea.
    Prea proastă? Nu. Prea rigidă. Nu doar nedispusă la schimbare, ci de-a dreptul ostilă ideii de schimbare!
    Da. Şi în timp ce ea s-ar putea să fie nebună, prin ce se deosebea ea oare, în evaluarea scrierilor lui, faţă de cele câteva sute de mii de oameni de oameni din toată ţara - nouăzeci la sută femei - care de-abia aşteptau fiecare nou pair al regatului? Nu, chiar deloc. Ei voiau Misery, Misery, Misery.
    De fiecare dată când făcuse pauză de un an sau doi ca să scrie unul dintre celelalte romane - ceea ce credea el a fi munca lui "serioasă", la început cu certitudine, apoi cu speranţă şi în final cu un fel de disperare feroce - primise o mulţime de scrisori de protest de la aceste femei, multe dintre ele semnând "cel mai important fan al tău". Tonul acestor scrisori varia de la consternare (asta-i rănea cumva cel mai tare) la reproş, până la mânie făţişă, dar mesajul era întotdeauna acelaşi:
    Nu era ceea ce m-am aşteptat, nu era ceea ce voiam. Te rog, întoarce-te la Misery. Vreau să ştiu ce face Misery!
    Ar fi putut să scrie o versiune modernă a romanelor: Sub Vulcan, Tess D'Urberville, Zgomotul şi Furia; nu ar fi contat. Ele tot Misery ar fi dorit, Misery, Misery.
    E greu de urmărit... nu e interesant... şi blasfemiile!
    Mânia i se dezlănţui iarăşi. Mânie faţă de imbecilitatea ei obstinată, mânia că ea a putut de fapt să-l răpească - să-l ţină prizonier aici, să-l forţeze să aleagă între a bea zoaiele dintr-o găleată sau să sufere durerea provocată de picioarele sale zdrobite - şi pe deasupra să mai aibă şi tupeul să-i critice cel mai bun lucru pe care-l scrisese vreodată.
    - Să te ia naiba, pe tine şi înjurăturile care te-au făcut să te dezlănţui, spuse el şi dintr-o dată se simţi iarăşi mai bine, se simţi din nou el însuşi, chiar dacă ştia că răzvrătirea sa este meschină, jalnică şi fără sens - ea era în grajd de unde nu-l putea auzi, iar fluxul era încă destul de sus deasupra pilonilor rupţi. Totuşi...
    Şi-o aminti intrând în cameră, ţinând capsulele, cerând permisiunea să citească manuscrisul romanului Maşini de Lux.
    Simţi un val de ruşine şi umilinţă care-i încălzea obrajii, dar acum aceste sentimente erau însoţite şi de furie adevărată: aceasta izbucnise de la o scânteie provenită dintr-o mică flacără, aproape îngropată. Nu arătase niciodată, nimănui, un manuscris înainte de-al corecta cu mâna lui şi a-l rebate la maşină. Niciodată. Nici măcar lui Bryce, agentul său. Niciodată.
    Ei, poftim! El nici măcar...
    Pentru un moment gândurile sale se spulberară. Auzea acum sunetul slab făcut de o vacă care rumega.
    Ei, poftim! Nici nu făcea o copie până când era gata a doua formă.
    Manuscrisul cărţii Maşini de Lux  care se afla acum în posesia Anniei Wilkes era, de fapt, singurul exemplar existent în întreaga lume. Până şi notiţele şi le arsese.
    Doi ani de muncă asiduă; ei nu-i plăcea şi ea era nebună.
    Misery era ceea ce-i plăcea ei; Misery era cea pe care ea o plăcea, nu un oarecare derbedeu, hoţ de maşini cu vocabular spurcat, din Harlemul spaniol.
    Îşi aminti că se gândise:
    Fă pălării de hârtie din paginile manuscrisului, dacă asta aste ce vrei tu, dar... te rog...
    Furia şi umilinţa ieşiră din nou la suprafaţă trezind, ca răspuns, prima zvâcnire slabă de durere în picioarele lui. Da. Munca, mândria pentru munca ta, valoarea muncii în sine... toate aceste lucruri se estompează devenind umbrele unei lămpi magice, adică ceea ce erau de fapt atunci când durerea devenea destul de intensă.
    Că ea îi putuse face aşa ceva - că ea putea să facă aşa ceva, atunci când el îşi petrecuse aproape toată viaţa adultă gândind că "scriitor" este cea mai importantă identitate a sa - o făcea să pară de-a dreptul monstruoasă; ceva de care el trebuia să scape. Ea era într-adevăr un idol şi dacă nu reuşea să-l ucidă pe el, probabil că ea va putea ucide ceea ce era în el.
    Acum auzea guiţatul lacom al porcului - ea a crezut că o să se simtă jignit, dar de fapt el găsea că Misery e un nume minunat pentru un porc. Îşi aminti cum ea îl imitase, felul cum buza i se încreţise în sus, spre nas, cum obrajii îi căzuseră, cum de fapt ea chiar arătase, pentru un moment, ca un porc:
    Guiţ! GUIŢŢ!
    Dinspre grajd, vocea ei:
    - Gu-iiţţ. Porcu-şoor!
    Se întinse pe spate, îşi puse braţul deasupra ochilor şi încercă să-şi menţină starea de furie, pentru că furia îl făcea să se simtă curajos. Un om curajos poate să gândească. Un laş, nu.
    Aici era o femeie care fusese soră medicală - era sigur de asta. Mai era încă? Nu, fiindcă nu mergea la serviciu. De ce oare nu mai practica încă meseria ei? Asta părea evident. Nu toate rotiţele ei funcţionau normal; multe dintre ele se roteau haotic în cutie. Dacă lui i-a fost evident acest lucru, chiar şi prin ceaţa durerii în care trăia, desigur că a fost evident şi pentru colegii ei.
    Iar el avea nişte mici informaţii în plus pe baza cărora să judece câte dintre rotiţe nu funcţionau normal, nu-i aşa? Îl târâse afară din automobilul său avariat şi, în loc să cheme poliţia sau o ambulanţă, l-a instalat în camera de oaspeţi, i-a înfipt în braţe ace ca să-l hrănească intravenos şi a băgat narcotice cu ghiotura în corpul lui. Destul încât să-l facă să cadă în ceea ce ea a numit "depresie respiratorie", cel puţin o dată.
    Nu a spus nimănui că el se află aici, şi dacă nu a făcut-o până acum înseamnă că nici nu intenţionează.
    S-ar fi comportat oare în acest fel dacă cel pe care-l scosese din epava maşinii ar fi fost un ins oarecare, un Joe Blow din Kokomo? Nu. Nu, nu credea aşa ceva. Îl păstrase pe el fiindcă era Paul Sheldon, şi ea...
    - Ea e cel mai important fan al meu - bodogăni Paul şi îşi puse braţul peste ochi.
    Stând în întuneric, începu să-şi amintească un episod teribil: mama sa îl dusese la Grădina Zoologică din Boston, şi el se oprise să privească o pasăre mare şi impresionantă. Avea cele mai frumoase pene - roşii, purpurii şi albastru regal - pe care le văzuse el vreodată... şi cei mai trişti ochi. O întrebase pe mama sa de unde provenea pasărea şi când ea spusese Africa, el a înţeles că era condamnată să moară în colivia în care trăia, foarte departe de locul pe care Dumnezeu i-l hărăzise şi începuse să plângă, iar mama sa i-a cumpărat un cornet de îngheţată şi, pentru un timp, se oprise din plâns. Apoi (îşi reaminti) începuse din nou să plângă, iar mama i-a mai luat îngheţată, spunându-i, în timp ce se întorceau cu troleibuzul înapoi în Lyon, că era copil smiorcăit şi alintat.
    Penajul ei.
    Ochii ei.
    Pulsaţia din picioare începea să se intensifice.
    Nu. Nu, nu.
    Îşi presă mai tare peste ochi îndoitura braţului. Dinspre grajd, se auzeau bufnituri surde, sacadate.
    Era imposibil, bineînţeles, să-ţi dai seama de la ce provin dar în imaginaţia lui
    (MINTEA ta, CREATIVITATEA ta, asta-i tot la ce mă refeream)
    o vedea împingând cu călcâiul cizmei snopii de fân afară din şură; îi putea vedea prăbuşindu-se pe podeaua grajdului.
    Africa. Pasărea aceea era din Africa. Din...
    Apoi, tăind aceste gânduri ca un ascuţiş de cuţit, veni vocea ei agitată, aproape isterică:
    Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den...
    Sus în boxa martorilor. Când m-au pus în boxa martorilor în Denver.
    Juri să spui adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul, aşa să te ajute Dumnezeu?
    ("Nu ştiu de unde a moştenit acest talent")
    Jur.
    ("ÎNTOTDEAUNA scrie lucruri de felul ăsta")
    Spune-ţi numele.
    ("Nimeni din familia MEA nu avea o imaginaţie ca a lui")
    Annie Wilkes.
    ("Atât de INTENSĂ")
    Numele meu este Annie Wilkes.
    Încercă s-o sugestioneze să spună mai multe; nu voia.
    - Haide! murmură el cu braţul peste ochi - acesta era modul în care el gândea cel mai bine, modul în care-şi imagina cel mai bine. Mamei sale îi plăcea să-i povestească doamnei Mulvaney, vecina lor, ce imaginaţie debordantă avea el; atât de activă, şi cât de minunate erau povestioarele pe care el le scria neîncetat (desigur, cu excepţia situaţiilor când îl făcea copil smiorcăit şi alintat).
    - Haide, haide, haide.
    Putea să vadă sala de judecată din Denver, pe Annie Wilkes în boxa martorilor, purtând nu jeanşi, ci o rochie vişinie, demodată şi o pălărie groaznică. Îşi imagina că sala este plină de spectatori şi că judecătorul este chel şi poartă ochelari. Sub mustaţa albă avea un semn din naştere. Mustaţa îl acoperea aproape în întregime, dar nu de tot.
    Annie Wilkes.
    ("La doar trei ani ştia să citească! Poţi să-ţi imaginezi!")
    Spiritul... dragostei de fan...
    ("Totdeauna scrie ceva, inventează ceva")
    Acum trebuie să limpezesc.
    ("Africa. Pasărea vine din")
    - Continuă, şopti el, dar nu putea merge mai departe. Grefierul o ruga să-şi spună numele, iar ea repeta la nesfârşit că se numeşte Annie Wilkes, dar nu spunea nimic în plus; stătea acolo cu corpul ei masiv, compact şi ameninţător care disloca aerul şi îşi tot spunea numele refuzând să zică altceva în plus.
    Încă încercând să-şi imagineze de ce ex-infirmiera care-l luase prizonier ar fi putut să fie odată în boxa martorilor în Denver, Paul adormi.

                                                                               12.

                                           Se afla într-un salon de spital. Îl cuprinse o ușurare mare - atât de mare,  încât aproape izbucni în plâns.
    Cât timp fusese adormit, se întâmplase ceva, venise cineva sau, poate, Annie se răzgândise sau i se făcuse milă de el. Nu conta. Adormise în casa unei femei-monstru şi se trezise în spital.
    Dar, cu siguranţă, ei nu l-ar fi pus într-un salon lung ca acesta? Era tot atât de mare cât un hangar de avion!
    Şiruri identice de bărbaţi (cu acelaşi fel de sticle cu substanţă nutritivă atârnate de stative identice pentru perfuzii, aşezate lângă paturile lor) umpleau spaţiul. Se ridică şi văzu că bărbaţii erau, de asemenea, identici - toţi erau el.
    Apoi, în depărtare, auzi pendula bătând şi înţelese că bătea din spatele zidului somnului. Acesta era un vis. Tristeţea înlocui uşurarea.
    Uşa de la capătul îndepărtat al salonului se deschise şi Annie Wilkes intră - doar că era îmbrăcată într-o rochie lungă cu şorţ şi pe cap purta o bonetă de dimineaţă; era îmbrăcată întocmai ca Misery Chastain în Dragostea lui Misery.
    Într-una din mâini ţinea un coş de răchită. Peste conţinutul coşului era aşezat un prosop.
    Ea dădu prosopul la o parte în timp ce el o privea. Îşi băgă mâna înăuntru şi scoase un pumn de ceva, pe care îi aruncă înspre faţa primului Paul Sheldon adormit. Era nisip, văzu el - aceasta era Annie Wilkes pretinzând că e Misery Chastain, pretinzând că este omul nisipurilor. Femeia nisipurilor.
    Apoi văzu că faţa primului Paul Sheldon se albise înspăimântător de îndată ce nisipul o lovise şi frica îl zgudui din vis trezindu-se în dormitor, unde Annie Wilkes stătea aplecată deasupra lui. Ţinea în mână ediţia de buzunar a romanului Copilul lui Misery.
    Semnul de carte sugera că ea citise aproximativ trei sferturi din roman.
    - Gemeai, spuse ea.
    - Am visat urât.
    - Despre ce era vorba?
    Îi răspunse cu prima minciună care-i trecu prin cap:
    - Africa.

                                                                                  13.

                                             Dimineața următoare ea veni târziu; fața ei avea culoarea scrumului. El moțăise dar se trezi imediat, ridicându-se brusc pe coate:
    - Domnișoară Wilkes? Annie? Te simți b....
    - Nu.
    Hristoase, a făcut un infarct, gândi el și pentru o clipă se neliniști, dar această stare fu imediat înlocuită de bucurie.
    Las-o să aibă unul! Unul mare! Unul păcătos care să-i spargă pieptul! Ar fi mai mult decât fericit să se târască până la telefon, necontând cât de mult l-ar durea. S-ar fi târât spre telefon şi peste cioburi de sticlă, daca acesta ar fi fost preţul.
    Şi era un infarct... dar nu din cel adevărat.
    Veni spre el, nu chiar bălăbănindu-se, ci legănându-se, aşa cum ar merge un marinar când de-abia a coborât de pe vapor la capătul unei călătorii lungi.
    - Ce....
    Încercă să se îndepărteze din faţa ei, dar nu avea unde să fugă. Nu era decât tăblia de la capătul patului şi în spatele ei, zidul.
    - Nu!
    Ea ajunse lângă pat, se izbi de el, se clătină şi, pentru un moment, se păru că e pe cale să se prăbuşească peste el. Apoi, stătu acolo nemişcată, uitându-se la el din interiorul feţei ei albe ca hârtia, cu tendoanele gâtului proeminente şi una dintre vene pulsând în centrul frunţii. Palmele ei se deschiseră brusc, se încleştară în pumni solizi ca de piatră, apoi se deschiseră iarăşi.
    - Tu... tu... tu pasăre mârşavă!
    - Ce - nu ştiu..
..........................................................................................

    „Ocazia e iute la fugă și leneșă la întors.”
                                              Mihai Eminescu

Misery, Stephen King

                                                                     1.

                         Africa,
                       tu Zeiță.

                                                                  I
                                                             Annie

         Când privești în adâncul abisului,
         Abisul, de asemenea privește în tine.
              Friederich Nietzche

                                                                1.

                pămââânnnntttt
               immm pămââănntt
               zeiiiţţăăă
    Aceste sunete: chiar şi în ceaţă.

                                                              2.

                             Dar câteodată sunetele - ca și durerea - se stingeau și atunci rămânea doar ceața.
   Își amintea întunericul: înaintea ceții fusese un întuneric adânc. Asta însemna oare că progresa?
    Să se facă lumină (chiar dacă este încețoșată), iar lumina era bună și așa mai departe? Existaseră acele sunete în întuneric? Nu știa răspunsul la nici una dintre aceste întrebări. Avea vreun sens să le spună? De asemenea, nu cunoștea răspunsul nici la aceasta.
   Durerea era undeva în spatele sunetelor. Durerea să găsea la estul soarelui și la sudul urechilor sale.  Asta era tot ceea ce știa.
    Pentru o anumită bucată de timp,  care i s-a părut foarte lungă (şi aşa a fost din moment ce durerea şi ceaţa învolburată erau singurele lucruri care existau), acele sunete reprezentaseră singura realitate exterioară. Nu avea nicio idee despre cine era el sau unde se afla şi nici nu dorea să afle. Ar fi dorit să fie mort, dar, prin ceaţa plină de durere care-i umplea mintea ca un nor de furtună, nu era conştient de dorinţa aceasta.
    Odată cu trecerea timpului a devenit conştient că existau perioade lipsite de durere şi că acestea erau ciclice. Şi, pentru prima dată de când ieşise din întunericul total care precedase ceaţa, avea un gând care exista, indiferent care ar fi fost situaţia lui în acel moment. Acest gând era imaginea unor piloni dărâmaţicare ieşeau din nisipul Plajei Revere.
    Mama şi tatăl lui îl duseseră adesea la Revere Beach, pe vremea când era puşti, iar el întotdeauna insistase să-şi întindă pătura într-un loc de unde putea să vadă pilonii, care i se păreau că sunt colţii proeminenţi ai unui monstru îngropat. Îi plăcea să stea şi să privească apa care creştea până acoperea pilonii.
    Apoi, câteva ore mai târziu, după ce mâncaseră sandvişurile şi salata de cartofi, după ce ultimele picături de citronadă Kool-Aid fuseseră scurse din termosul mare al tatălui său, chiar înainte de anunţul mamei că este timpul să strângă şi să pornească spre casă, vârfurile pilonilor putreziţi începeau să se zărească din nou - la început doar o umbră, o străfulgerare între valurile care se spărgeau, apoi din ce în ce mai mult. Pe când resturile de la masă erau aruncate în tomberonul care purta inscripţia PĂSTRAŢI-VĂ PLAJA CURATĂ, jucăriile de plajă ale lui Paulie strânse
    (Paulie, ăsta-i numele meu, eu sunt Paulie şi diseară mami o să mă ungă peste arsuri cu ulei Johnson pentru copii, gândi el în interiorul norului învolburat în care trăia acum)
    şi pledul împăturit, pilonii apăreau aproape în întregime; marginile lor înnegrite, acoperite cu nămol şi înconjurate de pete de spumă plutitoare. Era mareea, încercase tatăl său să-i explice, dar el întotdeauna ştiuse că sunt pilonii. Marea venea şi pleca; pilonii rămâneau. Doar că din când în când nu puteai să-i vezi.
    Fără piloni, nu exista maree.
    Această imagine revenea şi revenea, obsedantă, ca o muscă ce se învârteşte leneş. A căutat să-i găsească semnificaţia dar, pentru un lung răstimp, sunetele l-au întrerupt.
         zeiiiţţţăăă
         am cittitt tootttuulll
        pămâânntt
    Câteodată sunetele se opreau. Câteodată el se oprea.
    Prima lui amintire cu adevărat clară a acestui acum, a prezentului din afara ceţii învolburate, a fost cea a opririi, a faptului că a devenit dintr-o dată conştient că nu mai putea să respire şi că asta era înregulă, că era bine, era de fapt sublim; putea să suporte un anumit nivel al durerii, dar totul are o limită şi era bucuros să părăsească jocul.
    Apoi, o gură se strânse peste gura sa, o gură care era fără îndoială a unei femei, în ciuda buzelor tari şi uscate, iar aerul din gura femeii intră cu forţă în gura lui, pătrunzând în jos pe gât, umflându-i plămânii. Şi atunci când buzele s-au îndepărtat, şi-a mirosit temnicerul pentru prima dată, a mirosit-o în aerul pe care ea îl forţase să intre în el în acelaşi mod în care un bărbat ar forţa o parte a sa într-o femeie nedoritoare; un amestec scârbos de izuri de fursecuri cu vanilie, îngheţată de cacao, supă de pui şi cremă de arahide.
    A auzit o voce strigând:
    - Respiră, fir-ar să fie! Respiră, Paul!
    Buzele acelea îi apăsară din nou gura. Respiraţia ei năvăli în gâtul lui. Un suflu precum curentul umed pe care-l creează un metrou rapid şi care trage după el foile de ziar şi ambalajele de bomboane. Apoi buzele acelea se retraseră, şi el se gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsa niciun pic din el să iasă pe nas, dar nu se putea stăpâni şi oh!, acel miros, acel miros, acel MIROS nenorocit.
    - Respiră, dracu' să te ia! ţipă vocea nevăzută şi el gândi: O s-o fac, fac orice, te rog, dar să nu-mi mai faci asta, să nu mă mai infectezi şi încearcă, dar, înainte de a începe, buzele ei se strânseseră iarăşi peste ale lui, nişte buze la fel de uscate şi de moarte ca o piele sărată tăbăcită, şi îl violă încă o dată cu aerul ei.
    De data aceasta, când ea îşi îndepărtă buzele, el nu lăsă aerul ei să iasă afară, ci îl împinse, transformându-l într-o gigantică expiraţie a sa. Îl îmbrânci afară. Îşi aşteptă pieptul nevăzut să se ridice singur, aşa cum făcuse toată viaţa, fără nici un ajutor din partea lui. Când aceasta nu se întâmplă, inhală iarăşi convulsiv o cantitate uriaşă de aer şi apoi o expiră din nou singur. Şi o făcea pe cât de repede putea ca să îndepărteze din el mirosul şi gustul ei.
    Aerul curat nu avusese niciodată un gust atât de bun!
    Începu să se piardă iarăşi în ceaţă, dar înainte ca lumea care se stingea să piară cu totul, auzi vocea femeii murmurând:
    - Of!! A fost foarte aproape!
    Nu îndeajuns de aproape, gândi el şi adormi.
    Visă pilonii, atât de reali încât i se păru că poate să întindă mâna şi să-şi treacă palma peste formele lor fisurate şi acoperite cu mai verde, negricios.
    Când s-a întors în starea dintâi, de semiconştienţă, a fost capabil să facă conexiunea între piloni şi situaţia lui actuală - era la mintea cocoşului. Durerea nu era ca o maree. Asta era lecţia învăţată din visul care reprezenta de fapt o amintire.
    Durerea doar părea că vine şi pleacă. Durerea era ca pilonii, câteodată acoperită şi câteodată vizibilă. Atunci când durerea nu-l chinuia prin norul său cenuşiu ca de stâncă, era foarte recunoscător, dar nu mai putea fi înşelat - ea era încă acolo, aşteptând să se reîntoarcă. Şi nu exista doar un set de piloni ci două; durerea reprezenta pilonii, şi o parte din el a ştiut, cu mult timp înainte ca mintea lui să descopere acest fapt, că pilonii rupţi erau chiar picioarele lui fărâmate.
    Dar a mai trecut încă mult timp până când a fost în stare să spargă crusta de salivă uscată care îi lipea buzele şi să o întrebe răguşit "Unde mă aflu?" pe femeia care stătea lângă patul său ţinând în mâini o carte. Numele autorului cărţii era Paul Sheldon.
    Îl recunoscu, fără nici o surpriză, ca fiind al său.
    - Sidewinder, Colorado, spuse ea când el a putut, în sfârşit, să pună întrebarea. Numele meu este Annie Wilkes. Şi sunt...
    - Ştiu, spuse el. Eşti cel mai înfocat admirator al meu.
    - Da, zise ea zâmbind. Chiar asta sunt.

                                                                      3.

                                    Întuneric. Apoi durere și ceață. Apoi conștientizarea că deși durerea era constantă, era câteodată îngropată într-un compromis nefiresc, care el presupunea că ar fi o ușurare.
    Prima amintire reală: oprirea și apoi respirația urât mirositoare a femeii care l-a violat, readucându-l la viață.
    Următoare amintire reală: degetele ei împingând ceva în gura lui, la intervale regulate; ceva de soiul pilulelor Contac, doar că, din moment ce nu i se dădea apă, rămâneau în gura sa şi, când se topeau, aveau un gust extrem de amar care semăna puţin cu cel al aspirinei. Ar fi fost tentat să scuipe afară acel gust amar, dar ştia că nu era indicat. Deoarece tocmai acel gust amar aducea fluxul deasupra pilonilor
   (Bun! PILONII sunt PILONI, sunt DOUĂ seturi, perfect, sunt două seturi, acum taci, taci, taci acum, ssst)
    şi pentru un timp îi făcea să dispară.
    Aceste lucruri surveneau la intervale foarte mari, dar, în timp ce durerea, fără să scadă, începea să se erodeze (aşa cum şi pilonii de pe Plaja Revere trebuiau să se fi erodat, gândi el, deoarece nimic nu e veşnic - deşi, copil fiind, ar fi luat în râs asemenea erezie), lucrurile din afară începeau să se impună din ce în ce mai rapid în universul obiectiv, cu toată încărcătura de amintiri, experienţă şi prejudecăţi care se reinstalau din ce în ce mai ferm.
    El era Paul Sheldon, care scria două genuri de romane: bune şi best-seller-uri. Fusese căsătorit şi divorţase de două ori. Fuma prea mult (sau aşa făcuse înainte de toate acestea, indiferent ce însemnau "toate acestea").
    I se întâmplase ceva foarte rău, dar încă trăia. Acel nor gri-închis începea să se destrame din ce în ce mai repede. Va mai trece însă o bună bucată de timp până când cel mai înfocat admirator al său să-i aducă maşina de scris Royal, veche, zgomotoasă, cu gura rânjită şi ştirbă şi vocea ca a lui Ducky Daddles.
    Dar Paul a înţeles cu multă vreme înainte că se găsea într-o încurcătură teribilă.

                                                                           4.

                                              În subconștient a văzut-o înainte să știe că o vede și, în mod sigur, trebuie s-o fi înțeles înainte de a fi conștient c-o înțelege - altminteri de ce asocia asemenea imagini triste, amenințătoare, cu persoana ei?
    De fiecare dată când ea intra în cameră, se gândea la idolii venerați de triburile superstițioase africane din romanele lui H. Rider Haggard; la pietre și la pierire.
    Imaginea de idol african a Anniei Wilkes, parcă ieșită din Ea și Minele Regelui Solomon, era în același timp absură și, în mod ciudat, foarte potrivită. Era o femeie masivă care, în afară de umflătura mare și dizgrațioasă pe care o formau sânii sub ploverul gri, tricotat, pe care-l purta tot timpul, părea că nu are niciun fel de alte forme specific feminine - nu exista nicio rotunjire definită a șoldurilor sau a feselor și nici glezne sub nesfârșita garnitură de fuste de lână pe care le purta în casă (înainte de a ieși afară ca să-și îndeplinească treburile de pe lângă casă, se retrăgea în dormitorul ei nevăzut ca să-și pună jeanșii). Corpul ei era mare, dar nu generos. Îți dădea sentimentul că este făcut mai degrabă din aglomerări și baraje, decât din orificii primitoare, din spații largi, deschise sau arii de armonie.
    Îi inspira mai cu seamă un sentiment de soliditate, ca și cum femeia aceea n-ar fi avut vase de sânge şi nici măcar organe interne; ca şi când s-ar fi putut să fie doar statuia Anniei Wilkes, dintr-o parte în alta şi din cap până-n picioare. Simţea că este din ce în ce mai convins că ochii ei, care păreau că se mişcă, erau de fapt doar pictaţi, că nu se mişcau mai mult decât ochii aceia din portrete, care ai impresia că te urmăresc oriunde te-ai mişca în camera unde sunt atârnate tablourile.
    I se părea că dacă îşi desface primele două degete de la mână într-un V şi încearcă să şi le vâre în nări, ele s-ar putea să intre doar câţiva milimetri înainte de a întâlni un obstacol solid (chiar dacă puţin flexibil); că şi puloverul ei gri, fustele de casă demodate şi jeanşii decoloraţi pentru treburile de afară, erau parte integranta din corpul compact, fibros, fără goluri. Deci acest sentiment - că era un idol dintr-un roman captivant - nu era deloc surprinzător. Întocmai ca un idol, ea îţi oferea un singur lucru: o stare de nelinişte care creştea constant spre teroare. Întocmai ca un idol, cerea de la tine totul.
    Nu, aşteaptă, asta nu-i chiar drept. Îţi mai oferea şi altceva. Ea îi dădea pilulele care aduceau fluxul deasupra pilonilor.
    Pilulele erau mareea; Annie Wilkes semnifica prezenţa Lunii care le punea în gura lui, ca obiectele aruncate de valuri pe ţărm. Îi aducea două la fiecare şase ore; la început anunţându-şi prezenţa doar printr-o pereche de degete vârâte în gura lui (şi foarte repede el a învăţat să le sugă cu lăcomie, în ciuda gustului amar); mai târziu, apărând în puloverul ei croşetat, într-una dintre cele şase fuste şi purtând de obicei sub braţ un roman de-al său, în ediţie de buzunar. Noaptea, apărea într-un veşmânt roz-estompat, faţa ei lucind de la un soi de cremă (el ar fi putut numi cu mare uşurinţă ingredientul principal, chiar dacă nu văzuse niciodată recipientul din care ea o lua; mirosul de oaie al lanolinei era puternic şi ostentativ), îl trezea din somnul adânc şi infestat de vise, cu pilulele cuibărite în palmă şi Luna proptită în fereastră, deasupra unuia dintre umerii ei solizi.
    După un timp - după ce neliniştea lui devenise prea puternică şi nu mai putea fi ignorată - a fost în stare să afle cu ce-l hrănea. Era un calmant pe bază de multă codeină, numit Novril. Motivul pentru care ea trebuia să-i aducă plosca atât de rar nu se datora doar faptului că era supus unui regim alimentar constând în totalitate din lichide şi gelatine (mai devreme, când el se aflase în nor, ea îl hrănise intravenos), ci şi pentru că Novrilul avea o tendinţă să creeze constipare, la pacienţii care-l foloseau. Alt efect secundar, unul mult mai serios, erau depresiile respiratorii la bolnavii sensibili. Paul, în mod normal, nu avea nici o sensibilitate, chiar dacă fusese timp de optsprezece ani un fumător înrăit, dar, cu toate acestea, respiraţia lui se oprise cel puţin o dată (s-ar mai fi putut să se fi întâmplat şi în alte ocazii, în ceaţă, pe care el nu şi le mai amintea). Atunci ea îi făcuse respiraţie gură la gură. S-ar putea să fi fost doar o întâmplare nefericită, dar mai târziu a ajuns s-o suspecteze că aproape îl omorâse cu o supradoză accidentală. Ea nu ştia chiar atât de multe despre ce făcea, pe cât credea căştie. Acesta era unul dintre lucrurile care-l speriau la Annie.
    A descoperit, aproape simultan, trei lucruri, la aproximativ zece zile după ce a ieşit din norul întunecat.
    Primul era că Annie Wilkes avea o mare rezervă de Novril (ea avea, de fapt, foarte multe medicamente de toate felurile).
    Al doilea era că devenise dependent de Novril.
    Al treilea: Annie Wilkes era periculos de nebună.

                                                                      5.

                                             Întunericul precedase durerea şi nourul de furtună; în timp ce ea îi povestea ce se întâmplase cu el, începu să-şi amintească ce precedase întunericul. Asta s-a produs la scurt timp după ce a pus întrebarea tipică a celor ce se trezesc din comă şi ea i-a spus că se află în micul oraş Sidewinder din Colorado.
    În plus i-a spus că a citit toate cele opt romane ale lui de două ori cel puţin şi că pe cele mai îndrăgite, adică din seria Misery, de patru, cinci sau şase ori. Singurul lucru pe care ea şi-l dorea era ca el să le scrie mai repede. I-a spus că aproape nu i-a venit să creadă că pacientul ei era într-adevăr chiar acel Paul Sheldon, nici după ce a verificat cartea de identitate din portofel.
    - Unde este portofelul meu, că tot veni vorba? întrebă el.
    - L-am păstrat pentru tine într-un loc sigur, spuse ea.
    Zâmbetul îi pieri parcă dintr-o dată, transformându-se într-o privire îngustă, vigilentă, care lui nu i-a plăcut prea mult - era ca şi cum ai descoperi o crevasă adâncă, aproape acoperită de florile de vară, în mijlocul unei poieni însorite.
    - Crezi că aş fura ceva de la tine?
    - Nu, bineînţeles că nu. Doar că....
    E doar că tot restul vieţii mele este acolo - gândi el. Viaţa mea în afara acestei camere. În afara durerii. În afara modului în care timpul pare că se dilată ca o gumă de mestecat roz pe care un puşti o întinde atunci când e plictisit. Fiindcă aşa este în ultima oră, sau cam aşa ceva, înainte de înghiţirea pilulelor.
    - Doar ce, Domnule Bărbat? persistă ea şi el văzu alarmat că privirea îngustă devine mai neagră, tot mai neagră.
    Crevasa se lărgea, ca şi când sub marginile ei avea loc un cutremur. Auzea de afară vaietul constant, pătrunzător al vântului şi avu instantaneu imaginea ei luându-l în braţe, aruncându-l peste umărul ei zdravăn, unde el va zăcea ca un sac de pânză aruncat peste un zid, scoţându-l apoi afară şi trântindu-l într-un troian de zăpadă. Va muri îngheţat, dar înainte să se întâmple asta, picioarele lui vor zvâcni şi vor urla.
    - Doar că tatăl meu mi-a spus să am grijă întotdeauna de portofelul meu, zise el uimit de cât de uşor a inventat această minciună.
    Tatăl său transformase în obicei faptul de a nu-l băga în seamă pe Paul mai mult decât era strict necesar şi, atât cât îşi aducea Paul aminte, i-a oferit un singur sfat în toată viaţa. La a paisprezecea aniversare a zilei de naştere a lui Paul, tatăl lui îi dăduse un prezervativ Red Devil într-un plic de hârtie.
    "Pune asta în portmoneu" - spusese Roger Sheldon  - "şi dacă vreodată te exciţi când te joci în parcare, prinde momentul între excitarea suficientă, cât să doreşti, şi supraexcitare, când nu-ţi mai pasă, şi pune-l. Sunt deja prea mulţi bastarzi pe lume şi nu vreau să te văd luat în Armată la şaisprezece ani.
    Apoi Paul continuă:
    - Cred că mi-a zis atât de des să am grijă de portofelul meu, încât până la urmă a devenit o manie. Dacă te-am ofensat, îmi pare tare rău.
    Ea se relaxă, zâmbi.
    Crevasa se închise. Florile de vară zâmbeau iarăşi voioase. El se gândi cum ar fi să-şi înfigă mâna prin acel zâmbet şi să întâlnească doar un întuneric flexibil.
    - Nu m-am supărat. E într-un loc sigur. Aşteaptă - am ceva pentru tine.
    Plecă şi se întoarse cu o farfurie plină cu supă aburindă, în care pluteau legume. Nu a fost în stare să mănânce prea mult, dar a înghiţit mult mai mult decât s-ar fi gândit la început că ar putea. Ea părea mulţumită.
    I-a povestit ce s-a întâmplat, în timp ce el mânca, şi el şi-a adus aminte de tot, pe măsură ce ea îi relata; presupunea că este bine să ştii cum de ai ajuns să ai picioarele sfărâmate, dar maniera în care ajunsese la această cunoaştere era alarmantă - ca şi cum ar fi fost un erou într-o nuvelă sau într-o piesă de teatru; un personaj a cărui poveste nu era relatată ca o întâmplare adevărată, ci ca o ficţiune.
    Ea se dusese la Sidewinder cu jeepul cu dublă tracţiune ca să cumpere furaje pentru animale, ceva produse de băcănie... şi cu ocazia asta să vadă ce romane mai primiseră la magazinul Wilson's Drug Center - asta se întâmplase în miercurea de acum două săptămâni, cărţile noi aducându-se totdeauna marţea.
    - De fapt, chiar mă gândeam la tine, spuse ea, dându-i supa cu lingura, după care şterse în mod profesional cu un prosop o picătură care se prelinsese pe la colţul gurii.
    - Asta face ca întâmplarea să fie o coincidenţă remarcabilă, nu vezi? Speram că, în sfârşit, Copilul lui Misery a apărut în ediţie de buzunar, dar n-am avut noroc. O furtună se apropia spre regiunea lor, a continuat ea, dar până la prânz meteorologii susţinuseră cu multă convingere că se va abate spre Sud, spre New Mexico şi Sangre de Cristos.
    - Da, spuse el, aducându-şi aminte. Au spus că o să-şi schimbe direcţia. În primul rând, din cauza asta am plecat. Încercă să-şi aranjeze picioarele. Rezultatul fu un puseu îngrijorător de durere care-l făcusă geamă.
    - Nu face asta, spuse ea. Dacă faci picioarele astea ale tale să vorbească, Paul, ele n-or să vrea să tacă... şi nu mai pot să-ţi dau pilule decât peste două ore înainte. Şi aşa îţi dau prea multe.
    De ce nu sunt în spital?
    Aceasta era fără îndoială, întrebarea care trebuia pusă, dar nu era sigur că era o întrebare pe care vreunul dintre ei o dorea rostită. Oricum, nu încă.
    - Când am ajuns la băcănie, Tony Roberts mi-a spus că mai bine m-aş urca în maşină dacă vreau să ajung înapoi aici înainte ca furtuna să lovească şi eu am spus...
    - Cât de departe suntem de acest oraş? întrebă el.
    - Un drum bunicel, spuse ea vag, uitându-se către fereastră.
    Urmă un interval de tăcere ciudat şi Paul se sperie de ceea ce văzu pe faţa ei, fiindcă ceea ce văzu era nimic; nimicul întunecat al unei crevase ascunse într-o poiană alpină, o întunecime unde nu putea să crească nicio floare, unde căderea ar putea fi foarte lungă. Era faţa unei femei care se eliberase momentan de toate stările vitale şi reperele vieţii ei, o femeie care pierduse nu numai memoria faptelor pe care începuse să le povestească, dar şi memoria însăşi.
    Vizitase odată un azil de nebuni - aceasta s-a întâmplat cu mulţi ani înainte, când începuse să se documenteze pentru Misery, prima din cele patru cărţi care constituiseră principala lui sursă de venituri din ultimii opt ani - şi văzuse această privire... sau, mai precis, această ne-privire. Cuvântul care o definea era catatonia, dar ceea ce-l speria pe el, nu avea o definiţie atât de precisă - era, mai degrabă, o comparaţie vagă: în acel moment el crezu că gândurile ei deveniseră aproape la fel cum îşi imaginase persoana ei fizică: solide, fibroase, compacte, fără spaţii de armonie.
    Apoi, încet, faţa ei se însenină. Gândurile păreau că au început să curgă înapoi în ea. Apoi realiză că, să curgă, era puţin greşit. Ea nu se umplea ca un eleşteu sau un lac creat de maree; ea se încălzea. Da... ea se încălzeşte, ca un mic dispozitiv electric. Un prăjitor de pâine sau poate o pernă electrică.
    - I-am spus lui Tony: "Furtuna aia se îndreaptă spre sud".
    La început vorbea rar, aproape bălmăjit, apoi cuvintele ei începură să revină la cadenţa normală şi să capete vioiciunea obişnuită unei conversaţii. Dar acum el era alertat.
    Tot ce spunea ea era puţin straniu, puţin aiurit. Ascultând-o pe Annie era ca şi cum ai auzi un cântec interpretat într-o tonalitate greşită, falsă.
    - Dar el a spus: "S-a răzgândit".
    -  "Uups!" am zis eu. "Ar fi bine să mă urc pe cal şi să-i dau bice". "În locul tău aş sta în oraş dac-aş putea, Coană Wilkes", a spus el. "Acum anunţă la radio că o să fie una foarte supărată şi că nimeni nu e pregătit". Dar bineînţeles că trebuia să mă întorc - nu e nimeni care să hrănească animalele în afară de mine. Cei mai apropiaţi oameni sunt Roydman-ii, şi stau la câteva mile depărtare de aici. De altfel, Roydman-ii nu mă plac.
    În timp ce spusese ultimele cuvinte îi aruncase o privire vicleană. Şi când el nu a răspuns, a bătut cu lingura în marginea farfuriei, într-o manieră categorică.
    - Ai terminat?
    - Da, sunt plin, mulţumesc. A fost foarte bună. Ai multe animale pe lângă casă?
    Fiindcă, se gândea el deja, dacă-i aşa, asta înseamnă că trebuie să ai pe cineva care să te ajute. Un angajat, cel puţin.
    "Ajutor" era cuvântul de bază. Acesta se părea a fi cuvântul potrivit - şi mai observase că ea nu poartă verighetă.
    - Nu foarte multe, spuse ea. Şase cloşti. Două vaci. Şi Misery.
    El clipi.
    Ea râse:
    - Nu o să crezi că sunt foarte amabilă dacă am botezat o scroafă cu numele femeii brave şi frumoase pe care ai creat-o. Dar ăsta-i numele ei, şi nu-i nicio impoliteţe la mijloc.
    După ce se gândi un moment adăugă.
    - Efoarte prietenoasă.
    Femeia îşi strâmbă nasul în sus şi, pentru un moment, deveni o scroafă, chiar şi prin cele câteva fire de păr care-i creşteau pe bărbie. Scoase un sunet porcin:
    - Guiţ! Guiţ! Gui-Gui-GUIŢ!
    Paul se uită la ea cu ochii holbaţi.
    Ea nu sesiză; plecase iarăşi departe; privirea ei era tulbure şi gânditoare. Ochii n-aveau niciun fel de reflecţie, doar cea a lămpii de pe noptieră, de două ori reflectată, sălăşluind vag în fiecare.
    În sfârşit, tresări uşor şi spuse:
    - Am parcurs în jur de cinci mile când a început să ningă. A venit repede - o dată ce începe aici, sus, întotdeauna se întâmplă aşa. Am continuat aproape la pas, cu luminile aprinse şi apoi am văzut maşina ta ieşită din şosea, răsturnată.
    Îl privi dezaprobator.
    - Farurile tale nu erau aprinse.
    - M-a luat prin surprindere, spuse el, amintindu-şi doar în acel moment cum fusese luat prin surprindere.
    Dar nu-şi aducea însă aminte că fusese şi destul de beat.
    - M-am oprit, zise ea. Dacă aş fi fost în urcuş, s-ar putea să n-o fi făcut. Nu-i foarte creştinesc, ştiu, dar erau deja trei degete de zăpadă depuse pe şosea, şi chiar cu dublă tracţiune nu poţi fi sigur că este posibil să pleci din nou o dată ce-ţi pierzi impulsul. E mai uşor doar să-ţi spui: "Oh, probabil c-au ieşit din maşina aia care a luat-o razna, au făcut autostopul". Dar era pe vârful celui de-al treilea deal mare de după casa Roydman şi acolo e o bucată de drum drept. Deci, am oprit pe marginea şoselei, şi de îndată ce am coborât am auzit gemete. Erai tu, Paul.
    Îi zâmbi straniu, matern.
    Pentru prima dată, foarte clar, gândul ieşi la suprafaţă în mintea lui Paul Sheldon:
    Sunt la ananghie aici. Femeia asta nu e normală.

                                                                             6.

                                           Rămase lângă el următoarele douăzeci de minute, acolo unde el zăcea, în ceea ce ar fi putut fi un dormitor de rezervă, şi îi vorbi. Pe măsură ce corpul lui digera supa, durerea din picioare se trezi. Se forţă să se concentreze asupra celor zise de ea, dar fără un succes total. Mintea lui se bifurcase.
    Cu o parte o asculta povestindu-i cum l-a târât afară din automobilul lui, Camaro '74, avariat - aceasta era partea în care durerea pulsa şi înjunghia ca nişte piloni vechi, rupţi, începând să scânteieze printre valurile reflexului.
    Cu cealaltă parte, se vedea pe sine la hotelul Boulderado, terminându-şi noul roman, care n-o avea - mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile hatâruri - în centrul lui pe Misery Chastain.
    Avea felurite motive ca să nu mai scrie despre Misery, dar unul dintre ele se ridica mult deasupra celorlalte, de fier şi de nezdruncinat.
    Misery - mulţumesc lui Dumnezeu pentru marile hatâruri - era, în sfârşit, moartă. Murise cu cinci pagini înainte de sfârşitul romanului Copilul lui Misery.
    Niciun ochi nu rămăsese neînlăcrimat când se întâmplase acel lucru, inclusiv cei ai lui Paul - doar că lacrimile care picurau pe sub ochelarii săi erau rezultatul râsului isteric.
......................................................................................................

Stiati ca....

   
                  Pe 19 februarie 1876 s-a născut Constantin Brâncuşi, sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană.