Povestea lui Moş Crăciun

          Cândva, la marginea unui oraș, trăia un meșter bătrân care făcea jucării. Tot anul meșterea la ele cu dragoste și răbdare. Erau minunate și nu semănau una cu alta. În Ajunul Crăciunului, bătrânul meșter pleca din oraș să-și vândă jucăriile. Oamenii din acel oraș nu erau prea bogați, așa că meșterul le vindea jucăriile pe mai nimic.
     Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în dimineața de Crăciun. Până într-un an în care… Meșterul vânduse toate jucăriile și se întorcea spre casă. La marginea orașului s-a oprit să privească o fereastră. Știa că acolo locuiește o familie tare săracă și se întreba ce jucării or fi primit copiii.

Trei copii visau cu voce tare:
Dacă am avea un soldățel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
Bătrânul știa că nu mai avea nicio jucărie și tare ar fi vrut să le dăruiască măcar una. Dar ce minune! Tocmai un soldățel de plumb răsărise, nu se știe de unde, în fundului sacului. Și astfel, dorința celor trei frați sărmani s-a împlinit.

În drum spre casă, bătrânul se gândea: „Aș vrea să fac atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una fiecăruri copil din lume, dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere”. Și cum mergea așa, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi triști.
Sărmană făptură, ce te doare?
Se pare că puiul se rănise la un picior. Cum a știut și cu ce a avut la îndemână, bătrânul i-a legat rana și l-a ajutat să se ridice. Atunci făptura aceea gingașă i-a vorbit cu glas limpede ca și de copil:
Acum văd că ai o inimă bună. Dorința ți se va îndeplini!

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată, purtată în zbor de niște reni minunați. Și bătrânul s-a înălțat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basme. Chiar și hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în niște haine neobișnuite, de culoare roșie.
N-ar fi putut spune cât și pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu a simțit cum coboară lin într-un ținut înzăpezit, unde îl aștepta o căsuță cu ferestre luminate. O mulțime de pitici ca și cei din povești l-au întâmpinat bucuroși. Piticii erau harnici și îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materialele se găseau din belșug, căci, nu se știe cum, se înmulțeau mereu și nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meșter priceput îi îndruma pe pitici și împreună făceau jucării, mereu mai multe și mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume exista jucăria pe care și-o dorea.

În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă ei aduc vestea minunată a nașterii Domnului și urează un an bun și îmbelșugat. Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în dimineața de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Niciunul dintre ei n-a fost uitat. După numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moș Crăciun acelui meșter și așa a rămas până astăzi.

De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toții în jurul mesei încărcate cu bunătăți, nu trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moșul are grijă de ei doar o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu!

Bună seara, Melania, Rodica Ojog-Braşoveanu

....................................................................................................
                                                                4.

                               „Inutil să te consumi, draga mea. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu aveai cum să prevezi incidentul. Florence are dreptate. În toată viaţa lui, Ioniţă n-a pierdut nici măcar un ac. Te rog să nu te indispui! Vei fi de zece ori mai atentă, dacă va fi nevoie, chiar de o sută de ori."
    Surprinse privirea şoferului şi-i zâmbi luminos. Părea tânăr tot - până în 25 de ani - şi pe figură i se întipărise o expresie încăpăţânată.
    "Asta-i din cauza bărbiei, draga mea. Şi-a repezit-o înainte ca un buldog."
    Îi veni să râdă.
    Florence Miga îşi ridică sprâncenele: "Melania s-a smintit! A fost ea ce-i drept totdeauna capie, dar acum parcă a luat-o razna rău".
    Bătrâna netezi mecanic faţa de masă şi întâlni mâna profesorului care tresări puternic. Nu-şi putea lua ochii de la Dascălu. Chinuia maimuţica de pluş trăgând-o de urechi şi de coadă. Brusc, se plictisi, îi scoase limba şi veni lângă Scarlat.
    - Cine rămâne să-i păzească pe ăştia?
    - Eu. Ionescu lărgeşte gaura, vă puneţi măştile şi...
    Vorbeau în şoaptă. Dascălu behăi:
    - Ce-ar fi să ne tragă clapa?
    - Adică?
    - Să ajungă la muzeu şi s-o şteargă.
    - Nu, nu cred.
    - Ai dreptate. Ştii, mi-ar fi plăcut să intrăm împreună.
    - Şi mie, dar nu se poate. Inginerul e tânăr, o să reziste mai bine.
    Cârnul îl măsură dintr-o parte.
    - Da, eşti cam bătrân. Ţi-ar fi greu în canal.
    - Destul de greu. Voi doi o să vă descurcaţi de minune, sunt sigur.
    - Abia aştept! Rămase pe gânduri. Şi Ionescu e destul de cumsecade.
    - Bineînţeles.
    - Păcat că-i cam nebun. Ştii ce mi-a spus? Toate neamurile lui stau la ospiciu.
    Doamna Miga se aplecă peste masă.
    - Sunteţi amabil să-mi daţi o ţigară?
    Şoferul înclină capul şi se căută în buzunarele hainei de piele. Scoase pachetul şi i-l întinse.
    Femeia trase fumul inhalându-l până în adâncul plămânilor. Bărbatu-său o măsură stupefiat.
    - Dar Florence... Ştii că nu-mi place să te văd fumând în societate...
    Doamna Miga îi aruncă o privire iute articulând mut câteva cuvinte.
    Melania Lupu roşi violent şi-şi coborî pleoapele.
    Inginerul intră zâmbind.
    - Gentlemeni, drumul e liber! Cine merge cu mine?
    - Eu. Scarlat stă de caraulă.
    - Perfect.
    - Ah!
    Tresăriră toţi. Omul îşi izbea fruntea şi obrajii cu palmele.
    Ionescu îi prinse mâna.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Fluturele! Dascălu jubila, continuând să se pălmuiască. A sosit fluturele meu albastru! I-am simţit aripile.
    - Slavă Domnului, oftă Nucii Scarlat. Vezi numai să nu-l omori.
    Melania Lupu era atentă, dar nu desluşi nici un cuvânt din şoaptele celor trei. Inginerul şi Scarlat trecură în bucătărie. Dascălu îi asigură că a înţeles, clătinând din cap, şi trase piedica revolverului. Rămas singur se plictisi repede.
    - Care din voi ştie o poezie?
    Bătrânii se priviră contrariaţi. Cârnul ridică arma plimbând-o de la unul la celălalt.
    - Mai repede! Cel mai mult îmi plac poeziile cu fluturaşi. Număr până la trei...
    - Poate ne spui dumneata una, îndrăzni profesorul Dragu.
    - Ţţţ! La urmă! Se apropie cu arma de şofer: Hai, începe tu! Unu... doi...
    Omul scrâşni. Ţinea pumnii încleştaţi pe genunchi. Dascălu începu să se joace ostentativ cu revolverul.
    - Cred că aş putea încerca eu, interveni cu un glas de cintezoi Melania Lupu. Dar mi-e teamă că am să vă dezamăgesc.
    Florence rămase cu gura căscată.
    "Sfântă Fecioară! Am trăit o viaţă alături de ea, ne ştim din primară şi habar n-am avut că-i total smintită, săraca!"
    Şerbănică Miga îşi răsuci capul s-o vadă mai bine. Melania Lupu se ridicase într-o poză care, în cărţile ilustrate de acum jumătate de secol, însemna patos şi entuziasm. Ridică o mână repezindu-şi ochii în tavan şi declară pe un ton cotidian:
    - Adevărul e că mi-a plăcut întotdeauna să declam. Colonelul se încuia în baie. A fost un bărbat care nu încerca emoţii artistice. Urlă pe neaşteptate: Câinele soldatului! Rănit în războaie soldatul căzuse / Şi-n puţine zile chinuit muri / Departe de-o mamă care-l crescuse /Şi care-l iubi...
    În prag, năvăliseră Scarlat şi inginerul. Priveau bezmetici spectacolul. Dascălu avea lacrimi în ochi, aplauda să-şi rupă palmele.
    - Pot să-ţi spun un singur lucru, şopti inginerul, dacă ştiam că-i aşa diliu, nu luam tramvaiul ăsta!
    - Toţi suntem dilii, numai că individul merită şi un premiu. Întoarse capul spre bătrână: Nici cu baba nu mi-e ruşine!
    Melania Lupu continua să recite, răcnind din toate puterile. Obrajii palizi i se umflau ca nişte foaie, ochii îi străluceau inspiraţi. Ceilalţi o ascultau cu inima strânsă.
    Mirciulică încremenise pe un scaun. Coada încovoiată, rigidă, ridica un semn de întrebare negru.
    Scarlat se sprijini de marginea aragazului. Îşi şterse fruntea şi oftă.
    - Dumnezeule mare! Încep să cred că ne-am avântat în larg cu o barcă găurită.
    Ionescu râse. Se uita la cratiţele agăţate în perete. Cărămizii, cu o ştampilă triunghiulară albă: ideal.
    - Cel mult echipajul e beat. Totul merge după program. La fix! Chestia cu şoferul nu putea s-o prevadă nimeni.
    Căruntul clătină din cap şi aprinse o ţigară. Aruncă chibritul ars în chiuvetă.
    - Am emoţii... Canalul poate să se înfunde la un moment dat. Să fii atent... Foarte atent.
    - Ce vrei să spui?
    - Nu-l lăsa nicio clipă în spatele tău.
    - Fii serios!
    - Ascultă-mă! Scarlat îi puse mâna pe umăr: Dacă face rău pe nebunul, nu ezita!
    - Adică?
    - Lichidează-l.
    Ionescu râse încetişor.
    - Asta bineînţeles după ce deschide drăcia, nu?
    Căruntul îl privi ţintă.
    Dascălu mirosi ţeava revolverului apoi dădu din mână spre Melania Lupu.
    - Poţi să stai jos. Acum aş vrea să aud un cântec.
    Inginerul îl bătu pe umăr.
    - Hai flăcăule! N-avem timp de program artistic.
    - Lasă-mă în pace! Îşi îndreptă pistolul spre Ioniţă Dragu. Începe tu! Ceilalţi vin după aia în cor.
    - Dar, domnule, profesorul se bâlbâia, tremurând din toate mădularele, vă rog să mă credeţi...
    - Mucles!
    - Niciodată în viaţa mea...
    Chipul cârnului se schimonosi. Fixă amortizorul, întinse braţul şi apăsă pe trăgaci. Glonţul se înfipse cu un pufăit uşor lângă bombeul profesorului. Ioniţă Dragu sări ars în picioare. Şoferul mototoli spasmodic faţa de masă.
    - Ce faceţi?! Nu vă daţi seama? E cri...
    Alt proiectil îi şuieră pe lângă ureche retezându-i cuvintele. Scarlat încercă să intervină:
    - Lasă-i în pace. Sunt proşti! Nu ştiu niciun cântec.
    - Ba da! Ba da! Trebuie să ştie! Vreau să-i aud. Să înceapă ăla urâtu'!
    Ioniţă Dragu abia se ţinea pe picioare.
    - Ce... să cânt?
    - Orice, dar mai repede.
    Trase încă o dată. Glonţul perforă mâneca profesorului şi se înfipse într-un tablou cu micşunele. Şerbănică Miga căscă gura să spună ceva, dar se răzgândi.
    - Hai, Ioniţă, şopti Melania, vezi că altfel nu se poate. O să te ajutăm şi noi.
    Dragu începu să cânte cu privirea în pământ. Avea o voce jalnică, melodia falsă abia se desluşea.
    - Azi am să-ncrestez în grindă, grindă / Jos din cui acum oglindă...
    - Nu! urlă cârnul şi trimise trei gloanţe în oglinda veneţiană agăţată deasupra servantei. Ceva mai vesel!
    Oglinda plesni. Trei păianjeni uriaşi înotau în apele ei.
    "Dumnezeule! gândi Melania Lupu. Asta aduce nenorocire."
    Scarlat interveni din nou:
    - Dragul meu, înţelege-mă, întârziem...
    - Te aşteaptă fluturele albastru, completă fără zâmbet Ionescu.
    - Să aştepte! Vreau să cânte şi să danseze. Urâtul o să cânte şi ăsta grasul - îl indică pe Şerbănică Miga - o să danseze.
    Florence sugeră cu glas amplu şi ferm:
    - Când apari seniorita la geam pe înserat / Curg din plete-ţi petale de crini...
    Ceilalţi scânceau penibil. Vocea Melaniei Lupu tremura nesigură ca un firicel de aţă. Şoferul mormăia nedesluşit. Şerbănică ţopăia lamentabil în contratimp. Lacrimi iuţi îi alunecau pe obrazul dolofan. Ori de câte ori încetinea ritmul, simţea cum gloanţele îi muşcă rama pantofilor.
    - Mai repede, mai repede!
    Raul Ionescu îşi umezi buzele: "Unde naiba o fi învăţat să tragă aşa de bine cretinul?!" Îi amintea de precizia circarilor care desenau în cuţite silueta unei femei ţintuite la zid.
    Corul continua:
    - Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza cine te-a iubit / Câţi au plâns...
    Şerbănică se învârtea epuizat. Plângea de-a binelea şi semăna cu o pasăre beată.
    - Mai repede! strigă cârnul aţîţat. Dă şi din mâini, ce naiba!
    Bătrânul se lovea de mobile, gata să cadă. Melania Lupu duse mâna la gât.
    "Ce-i drept, asta nu ţi-a mai trecut prin minte, draga mea. La orice te-aşteptai, dar să-l vezi pe Şerbănică făcând balet..."
    Se uită la Dascălu.
    "Ce gusturi fistichii poate să aibă, e nemaipomenit!"
    Miga abia mai răsufla. Atinse într-o piruetă urechea motanului care sări pe bufet, dând jos un maldăr de farfurii. Dascălu ţâşni de pe scaun urlând.
    - A!
    Descărcă arma în direcţia cotoiului fără să-l nimerească. Gloanţele se isprăviseră şi cârnul scoase din buzunar alt încărcător.
    - Gata! interveni Scarlat, luându-i de umeri. Ne-am distrat destul.
    Şerbănică Miga se prăbuşi moale pe lângă perete. Plângea cu faţa ascunsă în palme. Şoferul îi întinse un pahar cu apă. Melania Lupu se aplecă. Şopti sub masă:
    - Mirciulică? Hai dragul meu, domnul acela nervos a plecat. Ştii că nu te mint niciodată.
    Cotoiul îşi arătă capul mare. Privi circumspect în jur şi-i sări în poală.
    Dragu o contempla năuc. Pe neaşteptate, doamna Miga izbucni într-un rîs isteric.

                                                                             3.

                                      Canalul căsca o gură neagră.
    Inginerul se aplecă încercând să trăpungă întunericul cu lanterna. Mirosea greu, muced, un iz compact din care aveai impresia că ai putea rupe bucăți. Măsură din ochi diametrul.
    - Cam 60 de centimetri, aprecie și îl trecu un frison.
    Avea oroare de spațiile închise, visa acoperișuri de sticlă, glisante, verande largi deschise spre mare, cu dale lucioase pe care soarele cade greu, rotund, nestânjenit de ziduri, unde florile se caţără în ciorchini enormi.
    "Ăsta-i trage cu fluturaşii, eu cu vegetaţia tropicală. E bine..."
    Dascălu încerca masca de gaze. Urla înfricoşător cum fac de obicei copiii când se joacă de-a bau-bau.
    - Sunt nostim, nu?
    - Fără îndoială.
    - O să ne amuzăm grozav. Când eram mic, mă târam de-a buşilea prin curte. Îmi închipuiam că sunt indian sau şarpe, după cum aveam chef.
    - Perfect. Ai ajuns să-ţi vezi visul cu ochii. Fii atent! Avem de străbătut exact 55 de metri. Pe urmă spargem din nou canalul, săpăm aproximativ 40 de cm şi ajungem în subsolul muzeului. Cel puţin aşa sper. Trebuie să luăm cu noi târnăcopul şi o lopată.
    Dascălu se minună.
    - Săpăm stând în coate?
    - Asta-i piesa! Îl bătu, zâmbind, pe obraz: Ne descurcăm noi, ai să vezi.
    - Sunteţi nişte proşti! Dacă-mi spuneaţi, făceam rost de dinamită.
    - Şi aruncai în aer un cartier întreg. Las-o baltă! Hai să fumăm o ţigară. N-o să prea avem ocazia după aia.
    Îi întinse pachetul.
    Cârnul îşi încreţise nasul şi i se vedeau incisivii albi şi laţi. Se întoarse spre inginer.
    - Ştii ceva? Acolo, sus, dacă voiam puteam să vă omor pe toţi. Sunt un trăgător foarte bun.
    - Am observat. Mă întrebam chiar unde te-ai antrenat.
    - La club. Îmi place tirul.
    Ionescu se uită la sanie. În copilărie avusese una la fel. Purta un paltonaş alb de iepure, cu o căciuliţă roşie şi peste picioare un pled gros. Îl trăgea maică-sa, o femeie înaltă, zveltă, îmbrăcată mereu în culori închise pentru a-şi accentua supleţea. Îl săruta pe obraji şi-i ştergea urmele de ruj. Totdeauna acelaşi ruj, Michel, nuanţa cireşei coapte, în batoane lungi email cu aur.
    Dascălu îl privi cu coada ochiului.
    - Nu mă întrebi de ce nu v-am împuşcat?
    - Am ghicit fără să mi-o spui. Ai o inimă bună.
    - Ţţţ! Se corectă: Adică şi asta, dar mai e ceva...
    - Ce?
    - Ştii, nu-i bine să mă obişnuiesc. Omor azi şapte, mâine paişpe... Unde o să ajung? Cu ţigările am păţit la fel.
    - Ai dreptate. Unul la câteva zile ajunge.
    - Aşa m-am gândit şi eu.
    Îşi puseră măştile de gaze şi se lăsară în genunchi. Inginerul îi dădu lampa făcându-i semn s-o
ia înainte. Intră în tubul de ciment şi mâna plecă singură, desenând pe piept o cruce mare.

                                                                         4.

                                     Maimuțica de pluș rămăsese pe bufet unde o azvârlise Dascălu. Îşi arăta fundul, iar capul i se proptise într-o farfurioară cu cremă. N-ar fi trebuit decât să întindă mâna ca s-o dea la o parte, dar gestul i se părea inutil, de-o inutilitate care o cutremura. I-o dăruise fiica unei prietene pentru că-i împrumutase o rochie de Revelion.
    Doamna Miga oftă până în adâncul inimii şi Ioniţă Dragu o privi îngrijorat. Se interesă în şoaptă:
    - Ţi-e rău?
    Florence nu-i răspunse...
    Fusese o rochie splendidă din catifea albastră încheiată sus la ceafă într-o agrafă cu strasuri. Purta deasupra un bolero de argint cu un buchet uriaş de pansele şi miozotis. În timpul dansului pierduse florile. Toţi se îngrămădeau să le găsească... 1932... Balul Damelor Române... Nu, nu era frumoasă, unii o găseau chiar urâtă, dar izbutea să galvanizeze oriunde s-ar fi aflat - într-o sală de recepţie ori la un restaurant. Nicio femeie nu se mai vedea.
    "Îşi închipuiau că asta e din cauza vioiciunii mele. Nu, a fost cu totul altceva. Lumina, spunea bunica. Noi două avem lumină. Nu şi biata maică-ta! Cu aşa ceva te naşti, nu se deprinde nicăieri, preţuieşte mai mult decât orice: castele, geniu de gospodină, ori frumuseţea Polei Negri. Ar putea să ne lipsească o mână şi lumea lot va roi în jurul nostru. Ai să mă înţelegi mai târziu..."
    Se uită surprinsă în jur. Şerbănică nu-şi ridica privirea din covor. Lacrimile i se uscaseră lăsând dâre mate, lipicioase.
    "Un laş! Un laş de când îl ştiu..." În ochii albaştri i se aprinse o văpaie.
    Gândul ţâşni pe neaşteptate de undeva din străfunduri. În faţa ochilor îi juca faţa inginerului: "Aş vrea să nu i se întâmple nimic băiatului acela".
    Îşi făcu treabă lângă bufet şi atinse superstiţioasă crucifixul.

                                                                               5.

                                       „Ce se întâmplă cu Florence? Vreau să știu ce se în-tâm-plă cu Florence!”
    Melania Lupu o examina printre gene având aerul că-și consultă unghiile.
    „Doar n-ar de gând să susții, draga mea, că s-a îndrăgostit de domnul Ionescu! O idee ridicolă pentru vârsta ei. Și totuși îl privea.... cum să-ți spun.... Da, cred că am găsit, îl privea cu tem-pe-ra-ment. Evident, acest gen de probleme pe tine nu te-au preocupat niciodată, o adevărată doamnă ignoră aspectele vulgare, ţi-e teamă doar să nu facă prostii. Cine ştie ce i-ar putea trece prin gând..."
    - Aş bea... Ioniţă Dragu zâmbea nesigur, dacă nu te superi Florence, aş bea un ceai. Nu mă simt deloc bine.
    Doamna Miga se ridică oftând.
    - Sigur că da... Mai vrea cineva?
    Şoferul o măsură câteva secunde, apoi înclină capul.
    Şerbănică suflă.
    - Şi eu. Cu lămâie.
    - Tu nu bei, Melania?
    Bătrâna întoarse ostentativ capul şi Scarlat zâmbi. O fetiţă de zece ani supărată n-ar fi avut altă expresie. Florence se enervă:
    - Nu fă pe proasta, Melania! Bei sau nu?
    Bătrâna luă între palme capul motanului.
    - Tu mă cunoşti, Mirciulică! O persoană nepoliticoasă nu are dreptul să mai aştepte nimic de la mine. Şi sunt de părere că în împrejurări grele trebuie să fim şi mai amabili. Acesta este modul meu de a vedea lucrurile.
    Doamna Miga ridică din umeri şi se îndreptă spre bucătărie. Nucu Scarlat o opri cu un gest.
    - Ceaiul îl preparaţi aici, doamnă!
    - Adică ce-i în capul dumitale? Cum am să car aragazul în sufragerie?
    - Modalitatea vă priveşte.
    - Florence! glasul lui Şerbănică era răguşit, ai putea folosi fierbătorul electric. Îl găseşti în sertar...
    Căruntul îşi privi ceasul.
    - Vă dau două minute ca să vă întoarceţi cu tot ce vă trebuie: apă, zahăr şi celelalte.
    Un zâmbet rău strâmbă trăsăturile doamnei Miga.
    - Vă e frică, nu glumă!
    - Exact, rânji Scarlat. Sunteţi satisfăcută?
    - Eu am provocat incidentul, interveni timid profesorul. Îmi pare rău, pot renunţa.
    Melania Lupu declară senină:
    - Noi doi o să ne mulţumim cu cîte o bomboană, nu-i aşa, Mirciulică? Bineînţeles după ce vom oferi la toată lumea.
    Se servi doar Şerbănică. Apucă lacom două fondante şi le băgă în gură mestecând repede cu ochii spre bucătărie. Cotoiul mirosi bomboana şi miorlăi întorcându-şi capul.
    - Cât pot fi de zăpăcită! Am uitat de mâncarea ta.
    Întinse o pungă de plastic pe covor şi aşeză deasupra feliile umede de parizer. Mirciulică se năpusti ca un smintit, dar bătrâna îl dădu la o parte delicat.
    - Fii civilizat, dragul meu. Aşteaptă să-l curăţ întâi...
    Îi zâmbi luminos profesorului:
    - Îmi pare bine că i-a revenit apetitul. Nu-ţi închipui ce îngrijorată am fost azi-dimineaţă! Strănuta îngrozitor şi n-a acceptat să înghită nimic în afară de un rom fierbinte. Ştii, un grog. Când era răcit, colonelul se trata la fel. Adevărul e că toţi bărbaţii seamănă între ei.
    Şoferul o privea deschis, în faţă, fără să-şi ascundă stupoarea. În pragul bucătăriei, Nucu Scarlat surâdea.
   - Daţi-vă la o parte!
    Doamna Miga ducea o tavă enormă. Profesorul se învârtea în jurul ei.
    - Mă descurc singură, Ioniţă. Mă ajuţi mai mult dacă stai la locul tău.
    Mută o vază de pe bufet şi băgă fierbătorul în priză. Şoferul îi urmărea crispat mâinile.
    Florence puse zahăr în ceşti, pregăti la îndemînă linguriţele şi strecurătoarea. Părea foarte calmă, poate puţin morocănoasă şi obosită. Feliuţele subţiri de lămâie pluteau ca nişte rozete gălbui în cănile mari, umplute până aproape de buză. O aromă dulce-acrişoară le ajunse la nări.
    Melania Lupu nu-şi desprindea privirea de pe chipul şoferului. Ochii tânărului aprindeau vâlvătăi. Se simţi dintr-o dată neliniştită ca şi cum ar fi recepţionat de undeva, din necunoscut, un semnal de alarmă. Degetele i se frânseră în blana motanului.
    "Fii atentă, draga mea! Nu-mi place deloc cum arată băiatul ăsta, aşa cum în general nu-mi place  povestea cu ceaiul. Domnul Scarlat n-ar fi trebuit să accepte niciodată."
    Florence împărţi ceştile. Se adresă fără chef căruntului:
    - Dumneata nu vrei?
    Nucu Scarlat clătină din cap:
    - Mă mulţumesc cu romul.
    Şoferul duse ceaşca la gură încercând să-şi stăpînească tremurul mâinilor. Îşi simţea spinarea vibrând ca un arc. Cana fierbinte îi ardea degetele.
    "Acum! E singura şansă... Când vor veni ceilalţi va fi prea târziu."
    Ţâşni pe neaşteptate în picioare azvârlind ceaiul clocotit în obrazul căruntului.
    Nucu Scarlat scoase un urlet îngrozitor. Se chirci apăsând automat pe trăgaci. Proiectilele se înfipseră în piciorul mesei.
    Şerbănică Miga alunecă pe lîngă zid. Privea îngrozit fără să scoată un sunet. Şoferul se năpusti spre uşă. Gloanţele îi vâjâiau pe lângă trup fără să-l nimerească. Scarlat, pe jumătate orb, trăgea în neştire. Melania Lupu îşi reprimă strigătul în capul pieptului.
    "Trebuie să-l opreşti! Cu orice preţ! Totul e în mâinile tale. Nu uita, uşa se deschide spre interior."
    Ioniţă Dragu se lipise de scrin cu braţele desfăcute. Părea crucificat. Bărbia lungă, moale, i se umpluse de salivă.
    Doamna Miga căzuse lângă el, în genunchi. Fără să-şi dea seama, îşi înfipse degetele în piciorul profesorului. Stofa veche pârâi şi unghiile lungi lăsară dâre însângerate.
    Melania Lupu duse mâna la inimă, dându-şi drumul să alunece. Rămase înţepenită jos, în faţa uşii.
    Şoferul urlă răguşit:
    - La o parte! Dă-te la o parte!!
    Apucă bătrâna de umeri încercând s-o tragă.
    Scarlat gemu. Silueta tulbure a tânărului îşi pierdea tot mai mult conturul. În ochiul valid i se aprinse o flacără demenţială: "Trebuie să-l nimeresc!"
    - Ajutaţi-mă!! răcni şoferul.
    Glonţul i se înfipse în braţ. Nu simţi durerea. Căruntul trase încă o dată, în plin.
    Tânărul tresări parcă electrocutat. Se încordă apoi se îndoi pe spate, mult, ca o nuia, ca şi cum n-ar fi avut coloană vertebrală şi se prăbuşi peste Melania Lupu.

                                                                        CAPITOLUL VI
                                                                         STUPEFACȚIE
                                                                                    1.

                                         Sudoarea îi curgea șiroaie sub mască. Obrazul îl mânca şi îi era sete.
    Raul Ionescu încleştă dinţii continuând să se mişte mecanic. Din când în când, atingea gleznele cârnului care se întorcea clătinând capul. Degetele îi intrau într-o mâzgă lipicioasă în care avea impresia că mişună animale mici, scârboase, cu pielea umedă.
    Simţi dintr-o dată nevoia să vomite şi îşi muşcă buzele. În faţa lui, Dascălu înainta cu mişcări moi, ondulate, ca un şarpe uriaș.

                                                                       2.

                                     Șoferul căzuse într-o rână,  cu chipul ascuns în rochia Melaniei Lupu. Pe vindiacul de piele, sângele strălucea fluid. Între degete îi rămăseseră fire albe smulse din capul bătrânei.
    Şerbănică Miga, ghemuit în colţul odăii, privea consternat. Ţinea gura deschisă, încercând să respire fără zgomot. Nevastă-sa, palidă, cu expresia rătăcită, prinse mâna profesorului. Degetele îngheţate rămaseră rigide şi femeia se ridică greu sprijinindu-se de zid.
    - Nicio mişcare! ţipă Nucu Scarlat aruncându-i o privire sălbatică.
    Semăna cu o fiară rănită. Obrazul desfigurat arăta oribil, iar peste unul din ochi pleoapa cădea vânătă şi umflată. Ţinea arma în mâna stângă, cealaltă, opărită, atârna inertă pe lângă coapsă.
    Florence Miga îşi muşcă buzele gata să plângă. Se simţea la capătul puterilor. Arătă cu bărbia spre Melania Lupu.
    - Trebuie s-o scoatem de-acolo. Poate că...
    Nucu Scarlat rosti încet, apăsat:
    - Care se apropie de uşă îl curăţ!
    Melania Lupu ţinea ochii închişi. O mască rigidă, fără sânge:
    "Cred că de astă dată domnul Scarlat exagerează puţin. N-ai încotro însă, draga mea, trebuie să rezişti până la capăt. În niciun caz n-ai voie să-ţi revii singură. Ei trebuie să te compătimească, să fie îngrijoraţi pentru tine. Asta le va alunga orice urmă de bănuială. Ştiu, îţi pare rău de bietul băiat, dar n-aveai încotro. Fii convinsă de lucrul acesta, Melania. Dacă-l lăsai să plece, în cinci minute Miliţia era aici. Încearcă să nu clipeşti. E foarte greu, dar te rog din suflet să te străduieşti. Niciodată nu ţi-ar fi trecut prin minte că un bărbat poate cântări atât..."
    Căruntul îşi sprijini mâna de genunchi. Tremura prea tare şi-i era teamă că ar putea scăpa pistolul. Durerea îi sfârteca măruntaiele.
    "Numai de-aş rezista! Proştii ăştia sunt prea fricoşi. În câteva secunde, m-ar putea dezarma fără eforturi... În general, orice e posibil... Oare cât am să mai rezist? Abia văd... Mă doare! Parcă tot obrazul mi-a luat foc... Bătrâna, da... Nu trebuie să moară... Ostatici..."
    Se uită la doamna Miga.
    - Scoateţi-o de-acolo!
    - N-am să reuşesc singură.
    Avea o voce zgrunţuroasă pe care nu şi-o recunoscu.
    - Încearcă!
    - Aş putea s-o ajut eu, îndrăzni Ioniţă Dragu, făcând un pas înainte.
    - Stai pe loc! Trag! Trag!
    Şerbănică Miga se chirci închizând ochii. Aşteptă câteva secunde să pornească glonţul, apoi ridică încet pleoapele. Nevastă-sa apucase de un braţ cadavrul şoferului încercând să-l mişte. Plângea fără să se mai stăpânească, boţindu-şi chipul mic. Trăgea când de umeri, când de centură, prăvălită peste trupul cald încă. Profesorul încerca să nu privească dincolo de încălţămintea şoferului, nişte ghete de antilopă cenuşii cu crepul tocit la călcâie.
    - Melania! hohoti Florence. Melania, mă auzi?
    Bătu uşurel obrajii reci şi palizi. Bătrâna ţeapănă părea că nu respiră.
    Doamna Miga îşi ridică faţa răvăşită. Ţipă disperată:
    - Ce să fac? Învăţaţi-mă ce să fac!!
    - Apă rece! bâlbâi Scarlat schimonosit de durere. Toată cana!
    „Dumnezeule! se sperie Melania Lupu. Asta mi-ar mai lipsi, să răcesc."
    Motanul îi dădea târcoale gâdilând-o cu mustăţile lungi.
    - Am nişte eter, spuse Florence. Aici, în bufet...
    Scotoci în raft răsturnînd toate mărunţişurile. Săltă capul bătrânei plimbându-i în jurul nărilor flaconul, apoi îi fricţionă tâmplele. Odaia se umpluse de o aromă pătrunzătoare şi iute.
    Într-un târziu, pleoapele Melaniei Lupu fluturară uşor. Deschise ochii privind înceţoşat.
    Florence izbucni din nou în plâns.
   - Draga mea... Credeam... Cum te simţi?
    Pe buzele Melaniei Lupu tremură un surâs.
    "De fapt ar fi trebuit să rezişti mai mult. Mustăţile lui Mirciulică te-au împiedicat."
    Lăsă să-i alunece câteva lacrimi şi întrebă stins:
    - Ce s-a întâmplat?

                                                                        3.

                                        Inginerul ținea lampa cu cotul sprijinit în genunchi. Trupul cârnului se zvârcolea mânuind bezmetic târnăcopul. Își simți urechile vâjâind și se opri în panică.
    „Fluturii mei albaștri.... Sunt mulți, minunați.... N-au aer.... Trebuie.....”
    Apucă brusc masca și trase de ea încercând să-şi elibereze bărbia... Ionescu îi prinse braţul.
    "Ce vrea să facă?! E nebun!"
    Celălalt se zbătea, lovea cu furie încercând să-l doboare. Degetele inginerului îi căutau gâtul.
    Cârnul îl izbi în piept.
    "Fluturii mei n-au aer. Masca îi ucide."
    Ionescu îşi muşcă buzele. Aveau un gust sărat. Spatele şi genunchii răniţi îi sângerau.
    "O să murim aici şi nici dracu' n-o să ne găsească! Un sicriu rotund de ciment. Peste ani de zile, demolând... Două schelete cu două măşti...”

                                                                     4.

                                         Mâna îi tremura îngrozitor.
    Căruntul idică încet, pe furiş, degetul de pe trăgaci. Ţinea capul pe spate. Pânza de pe ochiul rănit devenise opacă.
    "Probabil n-am fost niciodată atât de aproape de moarte... Şoferul... Un tip curajos, totuşi... Păcat!"
    Nu simţea niciun fel de ciudă, de fapt nu simţea nimic în afară de durere şi o oboseală grea, fierbinte care i se scurgea treptat în mădulare.
    "Dacă nu se întorc într-o jumătate de oră am pierdut partida..."
    Florence Miga fricţiona mâinile Melaniei. Bătrâna, mai şubredă ca niciodată, stătea inertă.
    Semăna cu o flacără care abia mai pâlpâie. Obrajii uzi păreau străvezii. Lacrimile cădeau pe blana motanului care se scutura ciulindu-şi urechile.
    Ioniţă Dragu, galben la faţă, îşi dădu drumul pe un scaun. Şopti trecându-şi dosul palmei peste faţă:
    - Florence, n-ai puţină valeriană? Nu ştiu...
    Femeia se întoarse fulgerător.
    - A, nu! Te rog, nu! Mi-ajunge! Doar grija ta n-o mai aveam.
    - Iartă-mă, Florence... Încercă să zâmbească: E soarta ta. Soarta oamenilor tari. Să aibă grijă de ceilalţi, de neputincioşi. Ai fost totdeauna foarte puternică...
    Melania Lupu îşi înghiţi surâsul.
    "Ce ciudat e Ioniţă! Face declaraţii atât de îndrăzneţe! Între patru ochi, fii convinsă, n-a avut vreodată destul curaj să se exprime, iar acum... Hotărât, trăieşte o noapte cap-ti-van-tă, draga mea! Florence mă enervează cu masajul ei... De fapt, niciodată nu ţi-a plăcut să te atingă cineva. Nu-i igienic. Chiar şi nopţile cu colonelul erau penibile, deşi l-ai iubit din adâncul sufletului tău. După moartea lui credeam că n-ai să-ţi mai revii. Hm, mi-ar plăcea să-l întâlneşti pe stradă aşa, pe neaşteptate. Ar fi cât se poate de amuzant!"
    Îşi chirci degetele retrăgându-le din mâna doamnei Miga. Rosti greu:
    - Nu te mai ocupa de mine, Florence, poate că Ioniţă sau Şerbănică au nevoie de ceva...
    - Te simţi mai bine?
    - Da, mulţumesc. Arătă spre şofer: Bietul băiat! De ce-a murit?
    Hohote de plâns îi zguduiră trupul plăpând.
    - Lasă, interveni Ioniţă. Îţi face rău.
    Melania îşi scutură buclele albe.
    - Atât de tînăr! N-a avut nimic de la viaţă. E îngrozitor de nedrept...
    Lacrimile-i curgeau şiroaie. Umerii mici tresăreau convulsiv. Doamna Miga o mângâia disperată pe cap.
    - Te rog, draga mea, linişteşte-te. Te implor! Nu putem face nimic. Hai, fetiţo, fii cuminte!
    Şerbănică îi aruncă din colţul lui o privire duşmănoasă:
    "De mine nici nu-i pasă! Nu s-a uitat o singură dată să vadă ce fac. Toată viaţa a fost la fel. Eu n-am contat. Au interesat-o doar cârpele, ghitara ei, sindrofiile. M-a lăsat cu 37, 5 temperatură şi-a plecat la o partidă de rummy. N-am uitat asta niciodată! Şi chestia cu Polizu! Se sărutau în faţa uşii. A trebuit să mă plimb un ceas ca să nu dau peste ei. Am evitat scandalul, divorţul... Nu, cu prostul de Ioniţă nu s-a culcat... Ar fi trebuit să mă însor cu o femeie ca Melania. Blândă, supusă, destul de prostuţă... Lupu a avut noroc."
    Se uită pe furiş spre Scarlat şi se ghemui şi mai mult aducându-şi genunchii la bărbie:
    "Aici nu mă nimereşte".
    Încercă dintr-o dată o senzaţie ciudată de eliberare, de parcă s-ar fi aflat singur în vila cu zorele, departe, pentru totdeauna departe.....

                                                                          5.

                                          Își repezi genunchiul în stomacul cârnului.
    Dascălu icni și căzu moale pe spate.
    Inginerul  îi fixă masca sub bărbie, apoi îl târî eliberând locul. Rămase câteva clipe gâfâind. Sudoarea sau poate lacrimile îl orbeau. Apucă târnăcopul şi izbi cu sete.
    "Trebuie să termin înainte ca idiotul să-şi revină."

                                                                         6.

                                         - Dă-i un calmant, șopti profesorul. Mi-e teamă de-o sincopă.
    Doamna Miga își înfipse disperată mâinile în păr.
    - Nu știu ce să mai fac! Totdeauna a fost mai sensibilă..... Când ordonanţa le tăia o găină, se închidea în dormitor toată ziua. Ronţăia şocolată şi plângea. Dacă nu insistam la telefon, n-ar fi venit. E vina mea...
    Melania Lupu prăbuşită în fotoliu privea printre gene. Nările palide, lipite, păreau de ceară.
    Semăna cu o moartă.

                                                                         7.

                                      O bucată de ciment se desprinse brusc şi căzu în partea cealaltă.
    Inginerul îşi vârî braţul până la subsuoară, apoi se lăsă pe spate şi începu să lovească cu picioarele lărgind spărtura. Apucă umerii cârnului. Trupul ţeapăn era greu, îi aluneca din mână.
    Trecu dincolo trăgând din toate puterile.
    Dascălu căzu ca o bucată de lemn pe pardoseala rece.
    Raul Ionescu astupă spărtura cu spatele şi îşi scoase masca respirând până în adâncul plămânilor. Eliberă şi figura cârnului. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar chibritele i se frângeau între degete.
    "Credeam că n-o să ajung niciodată... N-aş lua-o de la capăt pentru nimic în lume."
    Dascălu deschise ochii zâmbind.
    - Unde suntem?
    - În pivniţa muzeului.
    - Cred că am tras un pui de somn.
    - Da, erai foarte obosit. Trebuia să te odihneşti.
    - Ce drăguţ din partea ta! Ai lucrat singur.
    - Ia o ţigară.
    Cârnul se aşeză turceşte.
    - Am avut şi un vis. Parcă ne băteam... O bătaie grozavă! Tu voiai să-mi ucizi fluturii, îi sufocai... Ce idee caraghioasă, nu?
    - Foarte caraghioasă. Ai grijă! Aprinzi la filtru.
    - Când mă trezesc, sunt totdeauna cam zăpăcit. Acum ce mai avem de făcut?
    - Intrăm în muzeu şi ne luăm marfa.
    - Exact, uitasem. Ştii ceva? Noi n-ar trebui să ne despărţim niciodată. Adică tu, eu şi căruntul. Suntem o echipă formidabilă.
    - Ai dreptate.
    - Tu îţi cumperi haremul şi eu mă ocup de fluturi. El ce are de gând să facă din banii lui?
    - Să-şi cumpere o insulă.
    - O insulă?! Ce naiba are nevoie de o insulă?
    - Poate că vrea să alfabetizeze sălbaticii. Nu ştiu ce-i în capul lui.
    - El e şi mai nebun decât tine, nu-i aşa?
    - Cred că da.
    - Eu mi-am dat seama...
    Amuţi brusc. Îl privea cu ochi mari, pipăindu-şi atent figura.
    - E aici! Uite-l! Îl simt! Îl vezi şi tu, nu? Mişcă aripile.
    Inginerul se crispă. Scăpă ţigara, cutremurându-se de scârbă.
    Pe obrazul murdar al cârnului urca încet un păianjen.

                                                                               8.

                                          Se auzeau doar tic-tac-ul pendulei și sforăitul bătrânului. Ațipise răpus de emoții și de oboseală.
    Melania Lupu își netezi părul pe frunte apoi degetele alunecară în jos, de-a lungul gâtului.
    "La ora asta Şerbănică doarme, de obicei, dus. Ştiu cum se întâmplă! El moţăie cu gazeta în mînă în timp ce Florence se unge cu untdelemn pe faţă. Toate demachiantele i se par falsificate. În felul acesta, poţi să-ţi dai seama, draga mea, dormitorul lor miroase totdeauna a salată. Când lui îi cad ochelarii pe covor, Florence oftează şi bombăne ceva prea puţin măgulitor. Mă întreb de unde cunoaşte atâtea cuvinte vulgare. Tatăl ei a fost un domn foarte bine. În fiecare zi juca biliard şi bea trei sticle de chablis. Pretindea că-i stimulează digestia..."
    - Un pahar cu apă, mormăi Scarlat. Nu, nu vreau proaspătă. Asta de pe masă.
    Doamna Miga ridică din umeri.
    - Cum doreşti.
    Melania îşi strânse gulerul rochiei. Peste ochii palizi trecu o umbră de îngrijorare.
    "În realitate, omul acesta suferă în-gro-zi-tor şi nu-mi dau seama cum l-aş putea ajuta. Abia ţine arma în mână. Ceilalţi cred că au pătruns în muzeu. E doar trecut de miezul nopţii."
    Suspină încet. Ioniţă Dragu o întrebă îngrijorat:
    - Ai nevoie de ceva?
    Bătrâna îi mulţumi cu un surâs obosit. Profesorul îşi strecură mâna sub haină.
    "Poate că ar fi fost bine să iau puţină valeriană. N-am stat niciodată grozav cu inima. Nici Florence nu se simte bine. Bravează doar ca întotdeauna. Cum aş putea-o ajuta? E îngrozitor când te gândeşti, dar în 40 de ani n-a avut de la mine decât flori şi bomboane şi câte un mărţişor ieftin. Niciun gest, nicio mână întinsă, nicio extravaganţă. Nimic! Mi-amintesc de Şerbănescu... Un elev înalt, drăguţ, cu păr buclat şi ochi verzi. Îl cunoşteam bine, eram diriginte la clasa a VIII-a... Sabău, Sararu, Schreiber, Şerbănescu... Ultimul pe pagină. Făcuse pasiune pentru o demimondenă. A spart prăvălia lui Roll ca să-i fure nişte cercei cu perle. Un scandal enorm! Tot oraşul discuta numai despre asta. Băiatul a fost eliminat... Singură, Florence îi lua apărarea prin toate saloanele: «A furat pentru femeia iubită!» Îi plăcuse... L-am întâlnit acum câţiva ani. De fapt el m-a recunoscut. E geolog şi are trei copii... Ce-aş putea face pentru Florence?"
    Doamna Miga sorbi încă o înghiţitură de cafea rece. Panglica îi alunecase pe ureche. Căpătase aerul acela şui, specific bătrânilor pe care-l dau neglijenţele vestimentare.
    "Mă enervează îngrozitor Ioniţă! Se uită la mine ca un imbecil şi face pe el de frică. Parcă mie îmi arde de ocheade."
    Şerbănică Miga nu dormea. Ţinea ochii închişi morfolind între degete un capăt de aţă.
    "Nu-mi dau seama deloc ce intenţionează oamenii ăştia. De ce îi interesează pivniţa noastră? Te pomeneşti că vor să arunce casa în aer! Florence e inconştientă ca de obicei, doar gura e de ea. Neamul Perieţienilor... Papa mă avertizase, dar mie îmi plăcea cum zdrăngăne la ghitară şi cum dansează tangou apaş. Pun pariu pe oricât că mâine ne trezim cu Securitatea pe cap. Ăştia află tot... N-or să creadă un cuvînt din povestea noastră. Complicitate - iată concluzia. Oare la cine să apelez?"
    Telefonul sună şi Miga tresări. Întrebă buimac:
    - Cine să fie la ora asta?
    Florence întinse mâna.
    Scarlat o opri cu un gest. Ezită câteva clipe, apoi mârâi:
    - Nu dumneavoastră! Să răspundă bătrâna cu motanul.
    Melania Lupu îşi strâmbă buzele ofensată şi ridică receptorul.

                                                                                  9.

                                                  - Șmecherii ăștia au avut bani, nu glumă!
    Dascălu se zgâia încântat la panourile albe cu ornamentații de aur care îmbrăcau pereţii. Fără să-şi dea seama, devenise sfios, încerca să nu atingă obiectele. Puse degetul pe un fotoliu Ludovic al XIV-lea îmbrăcat într-o tapiserie gobelin. Maimuţe delicate, brodate în nuanţe de brun şi ocru, îşi făceau de cap într-un decor paradisiac.
    - Stăteau pe ăsta?
    - Aşa-mi închipui.
    - Ce de maimuţe! Şi pe scaune, şi pe covor... Să stai pe maimuţe! Erau ţicniţi, nu?
    Inginerul zâmbi.
    - E o copie excepţională. Originalul se află la Versailles. Salonul maimuţelor. Haidem!
    Pătrunseră într-un hol rotund, pardosit cu marmură. O scară splendidă ducea la etajul superior. Treptele se deschideau într-o spirală îndrăzneaţă, amintind graţia sinuoasă a fustelor spaniole surprinse în mijlocul unei piruete. Raul Ionescu clătină din cap admirativ.
    - Fantastic! Şi de-afară nu dădeai doi bani...
    - Unde-i tipa cu evantaiul?
    - Sus.
    - Eşti sigur?
    - Ştiu planul pe dinafară.
    - De-aici nu luăm nimic?
    Inginerul rânji.
    - Dacă ţii să iei un scaun amintire, n-am nimic împotrivă. Ai răbdare! Galeria de tablouri o să ţi se pară mai interesantă.
    Scara luminată slab de becul de serviciu era plină de umbre. Într-o nişă ovală, pândea o siluetă. Se desluşeau limpe de umerii masivi. Cârnul se opri brusc.
    Ridică arma şi trase.

                                                                                 10.

                                              Melania Lupu răspunse timidă:
    - Alo!
    Scarlat, gata să apese pe trăgaci, o privea fix. Arăta ciudat şi hidos în acelaşi timp. Capul părea construit din două jumătăţi străine: una monstruoasă, de căpcăun, cealaltă, normală. Ochiul bolnav lăcrima.
    Vocea - "un bărbat tânăr" îşi zise Melania Lupu - se interesă:
    - Casa Crâşmaru?
    - Da, răspunse bătrâna fără să clipească. Familia Miga.
    - Oh, iertaţi-mă, am greşit numărul.
    Legătura se întrerupse. Melania îşi lipi mai tare receptorul de ureche. Tonul ţârâia neîntrerupt.
    Se uită la Scarlat continuând să vorbească în microfon:
    - Bineînţeles, duduie, am să-i comunic negreşit. Bună seara.
   Închise.
    - Cine a fost? întrebă căruntul.
    - O domnişoară. Doamne, ce voci aspre au fetele de azi!
    - Ce-a vrut?
    - N-am înţeles prea bine, dar poate că dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba. Spunea de un getax oprit în faţa vilei, care trebuie parcat în altă parte şi asta cât mai repede.
    Ioniţă Dragu dădu din cap.
    - E maşina şoferului. Normal, un taximetru abandonat atrage atenţia.
    Melania Lupu îşi ţuguie buzele.
    - Despre asta nu mi-a pomenit nimic. Vreau să spun, nu mi-a comunicat motivul.
    Scarlat o privi lung, fără s-o vadă:
    "Cum naiba, nu ne-am gândit? O gafă idioată... Până nu se întorc ceilalţi nu pot face nimic. Necunoscuta e deci pe aproape. Asta nu-i rău..."
    Melania Lupu învârtea inelul subţire de pe deget.
    "Toate merg anapoda pentru că băieţii ăştia sunt nişte zăpăciţi. Trebuiau să-şi dea singuri seama ce înseamnă un taxi lăsat în voia sorţii. Ai avut un noroc extraordinar, draga mea, cu telefonul."
    Tuşi artistic zgâlţâindu-şi umerii. Florence îi aruncă o privire îngrijorată:
    "S-a şubrezit îngrozitor Melania! Uite aşa ne ducem, pe rând....”

                                                                    11.

                                        Glonțul ricoșă și se înfipse  cu un vâjâit scurt în perete.
    Inginerul îl apucă de braţ.
    - Ai căpiat? Aici ţi-ai găsit să te distrezi? E o armură!
...............................................................................................

Bună seara, Melania, Rodica Ojog-Braşoveanu

...............................................................................................
                                                               3.

                             - A dracului surpriză îi așteaptă, mârâi Nicu Scarlat.
    Dascălu adulmecă.
    - Au avut chiftele la cină. Am să le cer și eu una. Îmi plac grozav!
    Ionescu ridică piedica armei:
    - Fiți atenți, băieți! Orice greșeală....
    Nicu Scarlat îi aruncă o privire întunecată.
    - Dă-i drumul. Avem când să ne socotim greșelile.
    Inginerul se simți cuprins de un sentiment de jenă. Găsea scena de un grotesc penibil. Patru bătrânei smulși brutal de la tabieturile lor inofensive - cleveteli banale cu o farfurioară de dulciuri în mână și o partidă meschină de poker la cinci bani deschiderea - puși dintr-o dată în fața unor necunoscuți înarmați.
    - Deci chestiune de câteva ore, rezumă Nicu Scarlat, mâmgâind patul revolverului. În măsura în care vă veți vedea de treabă, aproape că nu vă vom deranja. Puteți continua să jucați sau, mă rog, ce aveți chef, cu condiția să nu vă apropiați de telefon și să nu comunicați cu exteriorul.
    Miga, roșu la față, cu bărbia umedă, exclamă pițigăiat:
    - E un abuz! Puteați cel puțin să ne consultați în prealabil.
    - Treaba asta am omis-o într-adevăr, rânji Scarlat trecându-și degetele prin părul cărunt. Avem și greșeli....
   - O desconsiderare, nu-i așa....
   - Dobitoc! scrâșni nevastă-sa și bătrânul amuți.
    Ioniță Dragu îi întinse braţul. Abia putea vorbi.
    - Linişteşte-te, Şerbănică.
    - Oricum, bolborosi Miga încercând să salveze un steag zdrenţuit, oricum...
    Căruntul începu să râdă.
    - Mai sunt întrebări?
    Melania Lupu ridică două degete.
    - Aş vrea să-mi îngăduiţi, domnule, să plec acasă. Nu mă simt deloc bine, iar medicul mi-a recomandat să nu mă culc mai târziu de ora 10.
    - Astăzi veţi face o excepţie. Altcineva?
    Bătrâna reluă cu glas tremurat. Îşi arătă mâinile fragile.
    - Eu nu vă pot fi de niciun ajutor. Nu înţeleg de ce vă împotriviţi.
    Doamna Miga îi aruncă o privire ascuţită: "Toată viaţa ei a fost o tâmpită! Gândeşte ca o copiliţă de 7 ani".
    - O să vă întindeţi în dormitor, interveni Raul Ionescu. Vă cerem un singur lucru! Să fiţi cuminte.
    Adoptase instinctiv un ton protector. Sentimentul de jenă persista, avea senzaţia că persecută nişte pantalonaşi şi rochiţe scurte care se mai distrează cu cercul şi coarda, ori mâzgălesc pe trotuar pătratele unui şotron.
    "La urma urmelor, n-o să li se întâmple nimic rău. Câteva ore dezagreabile, cel mult..."
    - Da, da, repetă Dascălu, să fiţi cuminţi. Eu o să vă pun note la purtare, o să vă spun poezii...
    Behăi înveselit. Găsise pe bufet o maimuţă de fetru şi îi mângâia delicat urechile gălbui.
    Ioniţă Dragu arunca priviri furişe. S-ar fi dus la toaletă, emoţiile îl încercau întotdeauna în acelaşi fel, dar nu îndrăznea. Frica îi înţepenise un nod în gât. Avea o singură dorinţă, să se chircească, să-şi adune genunchii la gură, aşa cum făcea acasă, în patul cu cearşafuri reci când nici romerganul, nici luminalul nu-şi făceau efectul. Îşi înfipse unghiile în carne.
    "Aş dezamăgi-o pe Florence. Nu-i plac bărbaţii fricoşi..."
    Nucu Scarlat aprinse o ţigară şi aruncă neglijent chibritul.
    - Unul din noi va rămâne cu dumneavoastră. Încă o dată vă atrag atenţia să vă vedeţi de treabă. La prima prostie...
    Pocni din buze cu o mişcare semnificativă a degetului încîrligat. Se întoarse spre cârn.
    - Hai, Dascăle! Lucrăm în schimbul întâi.
    Cârnul ocoli încăperea şi apucă farfuria cu cremă de zahăr ars din faţa Melaniei Lupu.
    - E grozavă.
    Bătrâna se bâlbâi:
    - Puteţi s-o luaţi. Sunt sigură că Florence mai are o porţie.
    - Într-o zi am să învăţ să gătesc. Până acum... Ridică din umeri nedumerit. E nostim, dar n-am avut timp.
    - Îmi închipui, mârâi doamna Miga.
    Dascălu începu să chiţăie plimbându-şi arma pe sub nasurile bătrânilor care-l priveau îngroziţi.
    Căruntul îl apucă de braţ.
    - Hai, băiete!
    Celălalt îşi izbi o palmă pe frunte.
    - Ştiu ce-o să-mi mai cumpăr cu banii mei! O fanfară!
    - Şi un chioşc, se auzi glasul lui Scarlat din bucătărie. Fără chioşc nu faci nimic!
    - Ai dreptate! Un chioşc cu muzică şi fluturi albaştri. Am să-i învăţ să danseze...
    - E nebun! şopti înspăimîntat Şerbănică Miga.
    Ioniţă Dragu i-l arătă din priviri pe Raul Ionescu. Inginerul zâmbea.
    - Puţin... Se postase lângă telefon cu arma pe genunchi. În orice caz, nu trebuie să vă fie teamă de el. Cât timp nu-l enervează nimeni, e blând. Adăugă apăsând: Iniţiativele neprevăzute au însă darul să-l scoată din sărite.
    - Blând?! se strîmbă Florence. O canalie blândă!
    De jos răzbăteau zgomote înfundate. Profesorul Dragu, ameţit, răvăşea inconştient cărţile de pe masă. Obrazul uscat îi tresărea.
    - N-am auzit în viaţa mea o poveste ca asta. În fond, ce ţineţi în pivniţă?
    Miga se mişcă neliniştit în scaun.
    - Pe Dumnezeul meu dacă-mi dau seama!
    - Eu cred că am ghicit, interveni Melania Lupu. Dumnealor, sunt convinsă, caută o comoară. Acum sapă ca să ajungă la ea.
    Ionescu râse.
    - Sunteţi pe aproape. Nebănuit de aproape...
    - Fără îndoială. Nu mă înşel niciodată. Aceasta-mi aminteşte de un caz asemănător. Cineva ascunsese o lădiţa cu aur şi pietre scumpe în pivniţa unui castel. O, un castel minunat cu donjoane şi chiar un pont-levis. Am văzut poza. Prinţesa scăpătase şi căuta de zor sipetul. Într-o noapte, a avut un vis. Se făcea că...
    Florence se răsuci.
    - Ia ascultă, unde ai auzit aiureala asta?
    - Am citit-o în Fraţii Grimm. Nişte scriitori remarcabili.
    Doamna Miga izbucni într-un râs nervos.
    - Ce idioată! Basme! Ne povesteşte basme!
    Melania Lupu îşi strânse buzele ofensată.
    - Detest violenţele de limbaj, Florence. Ce-o să-şi închipuie dumnealui...
    - Faceţi abstracţie de mine, zâmbi Ionescu.
    - ... şi-n afară de asta, ştim cu toţii că în fiecare carte există nu sâmbure de adevăr.
    Inginerul îşi coborî pleoapele: "În fiecare carte există un sâmbure de adevăr..." O frază pe care o auzise în nenumărate rânduri. Numai că Mia spunea altfel: "În fiecare legendă"... Dispunea de o colecţie întreagă de banalităţi, tot felul de învăţăminte serbede, didactice, de un penibil care îţi zgâria epiderma, emise totdeauna pe acelaşi ton pretenţios de dăscăliţă cu clătinări studiate ale gâtului lung şi încovoiat...
    "În viaţă nu fizicul contează! Caracterul"..."Între un bărbat şi o femeie, prima minciună  are însemnătatea ei"..."Vârsta e un ce care nu iartă pe nimeni..."
    Odată formulată ipoteza, perora la nesfârşit. Îi plăcea să povestească filme văzute acum zece ani sau să relateze cu amănunte ucigătoare cel mai idiot incident petrecut la serviciu ori în piaţă.
    Cândva, o întrebase sleit: "Nu-ţi dai seama că nu te ascult?" Îşi holbase sufocată ochii de hipertiroidiană: "În viaţă e preferabil să ai de-a face cu persoane bine crescute".
    Peste câteva zile o căutase din nou la telefon. De ce? Raul Ionescu ridică din umeri. Îl enerva îngrozitor, atât de îngrozitor, încât la un moment dat îi plăcea. Încerca voluptăţi perverse, vecine râsului isteric. Continua să o însoţească la tot felul de vizite şi spectacole neinteresante, peste tot unde ea îşi etala cu aroganţă gulerele albe bine apretate, rochiile fără haz, cârlionţii răsuciţi cu drotul.
    Se despărţeau în faţa casei, solemni, pândiţi din spatele obloanelor de un moşneag îmbrăcat în verde. Mia îi întindea degetele reci cu un surâs care oscila între farmec şi înţelepciune: "Uite, a trecut încă o zi. Suntem mulţumiţi de noi? Oare nu puteam realiza mai mult?"
    Când o invitase la el acasă, replicase cu naturaleţe: "Nu înainte de a mă numi doamna Ionescu. Consider virginitatea femeii drept garanţia supremă a fericirii în căsnicie".
    Inginerul izbucnise în râs: "Eşti chiar atât de sigură că vreau să mă însor?" "Fireşte! Am toate  calităţile pe care le poate pretinde un bărbat cu bun-simţ." "Norocul meu că n-am avut bun-simţ", rânji inginerul.
    După trei săptămâni o cunoscuse pe Doina.
    Doina cu părul decolorat ca o flacără de argint, cu ochii vineţii, cu rochii negre strâmte şi mâneci largi, cu poşetele ei din mărgele şi antilopă unde încăpeau pudriera, batonul de ruj Burnt Sugar, o sticlă plată de whisky şi fiolele de morfină. Doina...
    - Aţi spus ceva?
    Şerbănică Miga se ridică greoi. Obrazul de obicei roşu bătea acum în violaceu:
    - Aş vrea să beau un pahar cu apă.
    - N-am nimic împotrivă cu condiţia să vi-l aducă doamna, zâmbi Ionescu.
    Florence îşi strâmbă buzele.
    - Ei asta-i! N-o să-mi dai dumneata dispoziţii la mine în casă!
    - Mă rog, râse tânărul. Domnule Miga, deocamdată răbdaţi.
    Melania Lupu se ridică vioaie.
    - Mă duc eu, dacă-mi permiteţi.
    În bucătărie zgomotele din pivniţă se auzeau mai limpede.
    Bătrâna clăti un pahar, îl umplu şi-l aşeză pe o tăviţă. Ochii îi străluceau.
    Băieţii sunt harnici, şopti. În general, trebuie să recunoşti că nu te-au dezamăgit. Ce mai încolo şi-ncoace, draga mea, dă-mi voie să te felicit. Planul tău se dovedeşte ad-mi-ra-bil! Îţi ţin pumnii pe mai departe.
    Se întoarse în sufragerie ducând tăviţa cu amândouă mîinile. Lumina din priviri se stinsese.
    Ochii semănau din nou cu două albăstrele presate de mult într-un album.

                                                                    CAPITOLUL IV
                                                       O INTERVENȚIE NEPREVĂZUTĂ
                                                                               1.

                                 Scarlat lăsă lopata și aprinse o țigară. Nu-și mai simțea palmele, cămașa udă i se lipea de umeri și de șale.
    Dascălu se răsuci râzând.
    - Ai obosit?
    - Nu cine ştie cât. Adevărul e că m-am dezobişnuit... Pe vremuri, sunt ani de-atunci, descărcăm un vagon de cartofi fără efort.
    Tăcu. În faţa ochilor îi jucau un soare galben ca un măr de aur, o grădină cu portocali şi rododendroni. Hamalâc în port... Schimb de focuri cu sticleţii... Fuga... Noaptea o petrecea într-o grotă răcoroasă. Lucia purta bluze subţiri în care sânii i se zbăteau ca nişte iezi. Mirosea a iarbă şi a sudoare curată. De pe mindirul lor se vedea luna, un imineu delicat spânzurat pe cerul străveziu.
    Dascălu izbi cu sete. Pământul uscat avea o culoare gălbuie cu dâre cenuşii.
    - Ştii, am impresia că ne antrenăm.
    Scarlat îşi ridică ochii. Clipi mărunt.
    - Nu înţeleg...
    - La ocnă tot chestii din astea faci...
    Umerii i se zguduiau de râs. Căruntul îl măsură lung.
    - Eşti un om ciudat.
    - Bineînţeles. Încetă brusc să râdă: Alţii spun că sunt ţicnit, dar nu-i adevărat. Sunt doar un tip interesant.
    - Aşa m-am gândit şi eu, spuse moale Scarlat. Ai stat mult la pârnaie?
    - Un an şi zece luni. Până m-am plictisit. Erau tot felul de indivizi pe-acolo care mă dezgustau. Nu făceau de mine...
    - Fireşte... Cum ai reuşit să-i fentezi?
    - M-a ajutat un prieten. Behăi: A fost grozav. Ca-n filme!
    Îşi strâmbase gura emiţând sunete şuierate, sărea dintr-o parte în alta, ducea arma la ochi, gesticula aşa cum fac copiii când recapitulează scene tari.
    Scarlat strivi ţigara sub talpă şi apucă lopata. Observă în doi peri:
    - Ai avut noroc.
    - Şi ce noroc! Fără Dincă însă nu făceam nimic... El e cel mai bun prieten al meu. Râse ca de o glumă bună: îmi zice "tembelul", dar ştiu că n-o gândeşte cu adevărat. Pricepi?
    - Bineînţeles.
    Lucrară un timp în tăcere. Îşi scoseseră cămăşile. Sudoarea le lustruise torsurile goale, păreau turnaţi în bronz, lumina chioară de mucegai învăluia totul într-un abur umed.
    Scarlat trăi pentru câteva clipe un sentiment acut de ireal, imaginile se diluau.
    Dascălu îl atinse cu degetul. Zâmbea cu ochi strălucitori, iar trăsăturile destinse îşi pierduseră linia bruscă.
    - Nu-mi place să fiu singur. Vrei să fii prietenul meu cel mai bun?
    Căruntul îşi coborî pleoapele şi înfipse adânc lopata în pământ.

                                                                     2.

                                    Florence Miga aruncă o privire furișă spre inginer.
    Ionescu fuma cu ochii pierduți undeva, printre fleacurile de pe bufet: o fotografie mică înrămată, un crucifix de fildeș, mărgelele albastre pe care le purtase de dimineață, ochelarii de lectură ai lui Şerbănică.
    "Un bărbat frumos", gândi şi-i păru brusc rău că nu mai e tînără. Pe vremuri ar fi gustat aventura asta, i-ar fi plăcut să facă o pasiune, neconvenabilă, pentru brigandul cu păr şi ochi negri, să se compromită de dragul lui, să-i scandalizeze pe toţi, pe Şerbănică, pe Ioniţă, pe Melania, pe aceia care o priveau acum de pe pereţi ori nu puteau s-o privească, prizonieri în albumul cu catarame de argint.
    - Prea târziu, şopti. Totul vine prea târziu. Mai bine niciodată decât prea târziu.
    Şerban Miga tresări.
    - Ce-ai spus? Da, e târziu.
    - N-am să mai prind autobuzul la întoarcere, scânci Melania Lupu.
    Florence interveni răguşită. Glasul venea ca după plâns.
    - Iei un taxi! Spectacolul ăsta merită toţi banii.
    Melania o măsură curioasă şi doamna Miga încercă să-i distragă atenţia. Se întoarse spre Dragu:
    - Tu ce-ai amuţit aşa?
    Profesorul se fâstâci. Îşi pipăi buzunarele zâmbind nesigur.
    - Am impresia... În sfârşit, n-are nicio importanţă...
    - Vorbeşte! Ce e?
    - Cred... Cred că am pierdut porte-feuilles-ul.
    - Extraordinar! exclamă Şerbănică, brusc înviorat. Cum se poate?
    Se dădea în vânt după senzaţional, în măsura în care îl putea contempla din spatele perdelelor. Comenta ore întregi cel mai mic fleac, cât de cât ieşit din comun, adora să citească în pat, sub plapumă ascultând urgia de afară, viscol ori furtună, despre catastrofe petrecute la celălalt capăt al lumii sau mai aproape, dar dincolo de gărduleţul din piatră şi fier forjat, dincolo de paharul cu apă de pe noptieră în care ţinea proteza.
    - Câţi bani aveai la tine? se interesă Melania Lupu.
    - Vrei trei sute...
    - Oh! E o sumă importantă.
    - Da... Trebuia să-mi scot nişte haine de la croitor.
    Doamna Miga ridică din umeri.
    - Vezi-ţi de treabă! În viaţa ta n-ai rătăcit un singur ac de gămălie. Cine ştie unde l-ai fi pus şi ai uitat.
    - Nu, Florence, replică timid profesorul, de astă dată sunt sigur că l-am pierdut.
    - Precis! Poţi să-ţi iei adio! Şerbănică Miga tăie aerul cu palma: L-ai pierdut ori ţi l-a furat cineva. E plin oraşul de bandiţi!
    Se întrerupse brusc, roşu la faţă.
    Ionescu zâmbi.
    - Continuaţi, vă rog. N-avem nicio legătură cu povestea asta. Probabil o firmă concurentă...
    Florence îşi umezi buzele: "Ce zâmbet are puşlamaua!" Îi amintea pe Drăghici, avocatul.
    Se uita la ea cum dansează pe masă şi zâmbea la fel.
    Era tânără şi nebună, îngrozitor de tânără şi de nebună, inima petrecerilor. Bătea step, avea un costum de spaniolă şi castaniete, îi plăcea să cânte jazz la pian.
    "Nevastă-mea are gusturi exotice. Ştiţi, sângele italian..."
    Se uită la bărbatul său şi mototoli faţa de masă cu un gest crispat: "Hm, idiotul!" Simţi dintr-o dată nevoia să plângă şi se ridică.
    - Unde vă duceţi, doamnă?
    - Mă doare capul. Vreau să iau un antinevralgic.
    - Stai, draga mea! Melania Lupu scotoci în buzunar şi îi întinse o pastilă albă, învelită în celofan. Un medicament belgian. Ceva extraordinar!
    O privi zâmbind cum înghite tableta, ocolindu-i ochii albaştri, de gheaţă.
    "E un laxativ, dar n-are importanţă. Trebuie doar s-o împiedici, draga mea, să se îndepărteze de masă. Florence a fost de când o cunoşti violentă, incapabilă să se abţină de la vreo nesăbuinţă. Când îi căşunează ceva nu poţi să i te împotriveşti. Iar privirea ei nu-mi place. Nu-mi place deloc. Fără îndoială pune ceva la cale. Te rog, Melania, fii cu ochii în patru."
    - Ai să vezi, după câteva minute o să te simţi cum nu se poate mai bine.
    Miga se uită îngrijorat la nevastă-sa.
    - Mi-e teamă să nu fi răcit. Ştii ce greu ţi-ai revenit după gripa de anul trecut. Se adresă celorlalţi: Umblă cu capul gol, iese transpirată pe balcon, nu vrea să pună un chilot mai gros. Vara cel puţin n-are nimic pe dedesubt...
    Ioniţă Dragu roşi violent şi întoarse capul. Florence scrâşni:
    - Eşti penibil!
    - Dar, draga mea... Şerbănică clipea buimac: Nu văd ce te vexează! O ştim cu toţii, ai fost totdeauna o cochetă. Splendid, numai că trebuie să te îngrijeşti. La urma urmelor, un chilot cu picioruş... Spune tu, Ioniţă, găseşti ceva degradant în asta?
    - Taci! ţipă doamna Miga apucând o scrumieră de marmură. Taci! Înţelegi să taci?!
    Melania Lupu o măsură cu ochi micşoraţi.
    "Ce se întâmplă cu Florence?"
    Raul Ionescu o examină pe doamna Miga, dus pe gânduri.
    "Ce ciudat! Are exact ochii Doinei... Acelaşi albastru de oţel, aceeaşi patimă..."
    Îşi scotea rar ochelarii cafenii cu rame grele. Pe stradă lumea întorcea capul după ea. O apariţie stranie, plutind absentă, alunecând ca o nălucă pe lângă ziduri. Trupul îngust, înfăşurat în voaluri, părea de fum. În magazine, în troleibuz, într-o sală de aşteptare oamenii îi vorbeau în şoaptă. Un act reflex de care nu-şi dădeau seama.
    "Mă întreb ce ai tu adevărat, Doina, în afară de whisky şi morfină."
    "Destul şi atât. În fond, ce te supără?"
    "Totul e construit, artificial, fals. Voaluri, cearcăne, plete de stafie. Un mister calp, gratuit..."
    "N-aş fi zis că-ţi displace..."
    "Ai dreptate... Poate că ăsta e şarmul tău. Eşti atât de artificială, atât de strident şi agresiv artificială, încît în cele din urmă devii autentică."
    "Un paradox?"
    "Probabil. Hai să bem ceva!"
    Doina scosese din poşetă o fiolă de morfină ridicând-o în zare. Avea o mână descărnată, cu degete lungi şi unghii vopsite în verde.
    "Nu încerci o chestie din asta?"
    "Nu."
    "De ce?"
    "N-am impresia că m-ar face mai fericit. E destul să mă uit la tine."
    "Cât poţi fi de burghez.”
    "Statutul politic mă lasă rece atât timp cât mă simt bine."
    Şi după aceea, într-o seară... Ah, serile de octombrie ude, fără lumină, când nu aştepţi nimic, nici măcar un telefon, când acele ceasornicului tricotează kilometri de plictiseală, într-o astfel de seară, spărsese prima fiolă. Mai târziu învăţase să şi-o inoculeze singur. Fără vată şi spirt, în WC-uri publice, direct prin stofa pantalonului. Cam peste un an, Doina se căsătorise cu un inginer din Elveţia şi părăsise ţara. Cineva, o cunoştinţă comună, îi arătase o fotografie primită recent din Lausanne. Ionescu izbucnise în râs.
    "Nu-i lipsesc decât aripioarele."
    Părea un îngeraş, îmbrăcată în alb, cu o faţă pură, imaterială şi bucle lungi englezeşti, tot de argint, alunecând moale pe gulerul de dantelă.
    "Nu-i seamănă deloc."
    Celălalt se grăbea. Băgase fotografia în buzunar ridicând din umeri.
    "Probabil se poartă neprihănitele pe-acolo... Mai dă-mi un telefon când ai timp."
    Inginerul îşi trecu degetele peste pleoape.
    În pivniţă zgomotele încetaseră.

                                                                           3.

                                          Nucu Scarlat ținea lopata într-o mână, cu cealaltă se încheia la cămașă. Obrajii îi erau acoperiți de o crustă cărămizie, părul năclăit devenise cenușiu.
    - Cum merge? întrebă Ionescu, ridicându-se.
    - Greu, dar până la urmă îi dăm de capăt. Aruncă o privire spre bătrâni: Aici?
    - Liniște.
    - Perfect. Du-te! Peste o oră îl schimb pe cretin.
    - Se descurcă?
    Scarlat rânji.
    - Are antrenament.
    - Şi fluturele? I-a simţit adierea?
    - O s-o simtă, n-are încotro. Îşi umezi buzele arse: Aş bea ceva tare, dar bănuiesc că ăştia n-au decât ceai de muşeţel.
    Melania Lupu se aplecă vioaie şi scoase din poşetă o sticluţă.
    - Daţi-mi voie, domnule, să vă ofer puţin rom. L-am cumpărat pentru o baclava pe care aveam de gând s-o prepar mâine.
    Căruntul o examină nedumerit. Bătrânica părea încîntată, avea ochi lucioşi, nevinovaţi şi surâdea blând.
    Luă sticla mulţumind răguşit. Melania se înclină politicoasă.
    "Te-ai gândit foarte bine, draga mea. Cine nu ştie că pe bărbaţi îi stimulează o picătură de alcool."
    Scarlat desfundă sticla cu tirbuşonul de la briceag şi luă o înghiţitură lungă. Din pivniţă străbătea monoton zgomotul târnăcopului.
    Florence Miga îşi prinse tâmplele în mâini apăsându-şi pleoapele.
    În curând degetele i se umeziră.

                                                                          3.

                                       Umbrele li se proiectau pe zid. Dascălu își alungă șuvițele din ochi și începu să râdă:
    - Parcă am fi patru....
    Inginerul îl privi surprins.
    - Nu înțeleg..... A, da! Dacă eram patru era mai bine. Aici ne trebuia dinamită, nu lopeţi.
    - Eu nu mă simt deloc obosit. Atât că mă plictisesc.
    - Nu prea am conversaţie, rânji Ionescu.
    Cârnul dădu din cap.
    - Mă enervează să fac ceasuri întregi acelaşi lucru. E monoton.
    - Lasă că scăpăm repede! După ce ajungem la canal, peisajul începe să varieze.
    Continuară să sape un timp în tăcere. Inginerul se oprea din când în când şi trăgea o ţigară. O lăsa apoi pe treapta de ciment şi fumul subţire se ridica singur, ca de pe un mosorel.
    Dascălu îngâna un cântec fără melodie, un lălăit întrerupt ici-colo de cuvinte fără sens: aripi, copaci de aur, pasărea cea crudă.
    - Îţi place?
    - Ce? întrebă absent Ionescu.
    - Poezia.
    - N-ai treabă!
    - Pot să compun şi alta. Nu mă satur niciodată de poeziile cu fluturi albaştri.
    - Am băgat de seamă.
    Şi se întrebă din nou ce caută aici, în pivniţa întunecoasă, scociorând pământul alături de un nebun. Dascălu începu din nou să improvizeze versuri, pe urmă o lăsă baltă. Ionescu întoarse capul.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Prima parte e mai grea. Nu-mi iese întotdeauna. Ascultă... Tu ce-ai să faci cu banii?
    Raul Ionescu îşi ridică bărbia. Părul scurt îi cădea peste frunte, iar ochii maliţioşi râdeau.
    - Am să-mi cumpăr un harem.
    Celălalt îl măsură năuc.
    - Un harem?! Ce să faci cu el?
    - La asta încă nu m-am gândit.
    - Hm, eşti un tip ciudat. Eu cel puţin ştiu. Am să clocesc fluturi uriaşi, cu aripile colorate. Adică albastre cu pete roşii.
    - O să fie formidabil.
    - Bineînţeles. Numai să izbutesc.
    - La urma urmelor, unde nu-ţi iese figura mai tragi cu pensula o bulină roşie. Nu se cunoaşte.
    Dascălu behăi.
    - Ce idei caraghioase ai! Îşi duse degetul la frunte: Eşti cam ţicnit, nu?
    - Cred că da, mi se trage din familie.
    Figura cârnului se întristă.
    - Îmi pare rău... La mine, doar tata a stat la balamuc. Eu am avut noroc, semăn cu mama.
    - O femeie de nădejde, presupun.
    - Oho! în fiecare dimineaţă se urca într-un salcâm şi dădea din mâini.
    - Se credea avion?
    Cârnul hohoti.
    - Acum îmi dau seama că eşti ţicnit de-a binelea. Făcea mişcare în aer liber. Aşa-i recomandase doctorul.
    - Înţeleg...
    - Când veneam de la liceu o ajutam să coboare.
    - De ce? Nu încăpeaţi amândoi?
    - Ei asta-i! Doar trebuia să stăm la masă.
    - Aha! Ai terminat liceul?
    - Am şi bacalaureatul. Voiam să mă înscriu la Politehnică.
    - Şi?
    - Într-o zi, chiar înainte de examen, au venit la mine nişte tipi. M-au rugat să-i ajut într-o chestie, să le deschid o casă de bani. Ţi-am spus că mă pricep! Era aniversarea individului şi se gândiseră să-i facă o surpriză.
    - Care individ?
    - Pricepi greu, ce mai! Individul care avea cheile, adică proprietarul. Eu mi-am făcut treaba şi am plecat. A doua zi m-a umflat Miliţia.
    - Te-au turnat ăia?
    - Da. La proces, avocatul spunea că sunt nebun, aşa, de kiki, dar eu n-am fost de acord. Ieşi compromis dintr-o chestie ca asta.
    Inginerul oftă. Apucă târnăcopul şi izbi cu nădejde. Simţi o durere surdă în lungul braţelor ca şi cum un obstacol solid i-ar fi întors lovitura. Se lăsă în genunchi. Sudoarea i se prelingea pe lângă tâmple, ochii îl usturau. Dascălu se aplecă.
    - Ce-i?
    - Dă-mi lampa! Mda... Asta e! Am ajuns la canalul colector.

                                                                                 4.

                                                  Lângă Scarlat, un ceas mic, îngropat într-un cub de email, arăta ora 9.
    Și-l consultă  instinctiv pe al lui. O diferenţă de câteva minute.
    Bătrânii rămăseseră în jurul mesei, crispaţi, cu chipuri trase şi livide. Şerbănică Miga adormise cu faţa sprijinită în pumni. Capul alunecase şi obrazul tras într-o parte îi descoperea proteza. Figura dolofană părea că rânjeşte. Semăna cu idolii graşi, de porţelan, aşezaţi turceşte. Aceeaşi expresie de imbecilitate rafinată şi vicleană.
    Melania Lupu zâmbea.
    Zâmbetul se încrucişa cu un altul ascuns în dantelele evantaiului. Nu-l vedea nimeni şi se bucura. Buzele se mişcau mut.
    "Va fi a ta, fetiţo! Nu cunosc pe nimeni care să aibă un drept mai mare. Ai luptat pentru ea şi trebuie s-o câştigi. Vei mângâia din nou grumazul acela alb, plin de viaţă."
    Mâinile îi tremurau uşor şi le ascunse la subsuori.
    "Eşti nepermis de emoţionată, draga mea, acum când totul depinde numai de lu-ci-di-ta-tea ta. În fond, nu-ţi cer mare lucru. Să te stăpâneşti şi... da, să fii pe fază, cum spun băieţii aceia din pivniţă."
    Luă o bomboană uitându-se pe furiş la doamna Miga. Femeia privea încremenită peretele din faţă. Ioniţă îşi apropie scaunul şoptindu-i cu buzele tremurânde:
    - Aş vrea să fac ceva pentru dumneata, Florence. Îmi dau seama prin ce treci...
    Melania Lupu înghiţi repede crema de ciocolată. Plescăiala lipicioasă cu gura închisă o împiedica să audă.
    "Ah! Devine captivant. Te pomeneşti că Ioniţă s-a hotărît în sfârşit să-şi facă declaraţiile. Aşteaptă de 40 de ani..."
    - Trebuie să ştii... Profesorul îşi căuta cuvintele: Orice s-ar întâmpla, sunt aici, alături de dumneata...
    Doamna Miga îşi descleştă dinţii:
    - Ce să se întâmple? Peste o oră sau trei, ăştia or să plece şi totul va fi ca înainte.
    - O spui... N-aş vrea să mă înţelegi greşit, e o impresie, o spui ca şi cum ţi-ar părea rău.
    - Probabil că nu te înşeli.
    Ioniţă Dragu tresări surprins. O privi câteva clipe şi începu să zâmbească.
    - Ţi-a plăcut totdeauna să pari cinică, Florence, dar eu te cunosc, te cunosc bine. Şopti: Ţii minte, atunci când mi-ai permis să te însoţesc până acasă... 1934... 5 mai. Ieşisem împreună de la doamna Stavropol. Pe Jianu, înfloriseră trandafirii. Ai rupt unul roz şi-i sorbeai petalele... La despărţire, mi l-ai înfipt în butonieră... Ştii, Florence... să... sărutarea aceea n-am uitat-o niciodată. A fost lucrul meu cel mai de preţ.
    Femeia întrebă gâtuit:
    - Crezi că-mi fac bine poveştile astea?
    - Iartă-mă... Mi-am închipuit că atunci când... În sfârşit, când nu poţi privi înainte, te desfeţi cu ce ai lăsat în urmă. Mulţi ani am crezut că din cauza lui Şerbănică... Nu, nu i-am vrut răul niciodată. L-am pizmuit doar. Astăzi, dumneata şi cu el... E tot ce mi-a mai rămas. Toată viaţa mea s-a adunat în...
     Brusc, ceva negru, viu, le ţâşni de sub picioare, sări peste ei cu un urlet lugubru apoi dispăru sub bufet.
    Doamna Miga scoase un ţipăt şi sări în picioare. Scarlat trase piedica revolverului.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Doamne Dumnezeule! bolborosi Melania Lupu. Nu vă speriaţi, e prietenul nostru Mirciulică.
    Florence se prăbuşi în scaun cu mâna la inimă. Ioniţă Dragu îşi înghiţi greu saliva.
    - Ce caută aici?
    Melania îşi strânse jacheta ofensată.
    - Am avertizat-o pe Florence că e gutunărit. Nu puteam să-l las singur acasă.
    Doamna Miga şuieră:
    - Ştiam că eşti cretină, dar ca să vii cu animalul în poşetă şi să te joci de-a stafiile cu el, la asta nu mă mai aşteptam!
    - În primul rînd, Mirciulică nu e animal! Acolo unde se găseşte loc pentru mine, trebuie să se găsească şi pentru el. În al doilea rând, s-a trezit singur, nu i-am făcut nimic. Oricum, mă insulţi pentru a doua oară şi, crede-mă, nu sunt obişnuită. Poţi să fii sigură că din clipa aceasta eu nu-ţi voi mai adresa un singur cuvânt.
    Întoarse capul ascunzându-şi lacrimile. Scarlat îşi pipăi pulsul.
    "50... 55... 60... Încă e bine! Unde am picat, domnule! Ala de jos cu fluturii, ăştia..."
    În aceeaşi clipă se auzi soneria.
    Scarlat se ridică iute. Silueta suplă, abia încovrigată, redevenise arc. Privi încordat spre bătrâni.
    - Mai aşteptaţi pe cineva?
    Şerbănică Miga se trezi brusc. Întrebă articulând încleiat:
    - Cât e ceasul?
    Soneria zbârnâia lung, agasant.
    - Aşteptaţi pe cineva? repetă căruntul.
    Doamna Miga îşi luă mâinile de pe frunte.
    - Nu. Du-te tu, Ioniţă, să vezi... Am impresia că sunt înşurubată în scaun.
    Profesorul se ridică nesigur, căutând ochii lui Scarlat. Bărbatul părea descumpănit.
    - Ce se întâmplă?
    În pragul bucătăriei apăruse Raul Ionescu. Era murdar şi transpirat, dar ochii-i străluceau de satisfacţie.
    - Sună cineva la uşă, şopti căruntul.
    Doamna Miga oftă.
    - O greşeală probabil.
    Scarlat îşi muşcă buzele.
    - Trebuie totuşi să ştim... Domnule Miga, uitaţi-vă dumneavoastră prin vizor, dar nu deschideţi.
    Se auzeau bătăi în uşă.
    - Un tip nervos, observă inginerul. Nervos şi încăpăţânat.
    Bătrînul Miga se întoarse în vârful picioarelor. Avea o expresie buimacă.
    - E un bărbat. Cineva pe care nu-l cunosc.
    - Foarte bine, conchise Raul Ionescu. Nu deschideţi!
    - Când te gândeşti... Melania Lupu mângâia coada motanului cu gesturi delicate. Părea să se adreseze exclusiv lui Mirciulică. Dacă e o persoană perseverentă, poate să ne ţină aşa până dimineaţă. Ce agasant! Cum nu înţelegi, dragul meu? A văzut lumină.
    Scarlat îşi muşcă buzele.
    - Într-adevăr, şopti, a văzut lumină... Întrebaţi-l ce vrea, dar nu-l lăsaţi să intre.
    Îşi luă arma şi se ascunse în nişa ferestrei. Ionescu trecu de partea cealaltă a uşii. Se lipi de un bufet înalt. Melania Lupu ţinea pleoapele coborâte.
    "Un mic ghinion, draga mea. De cînd o vizitezi pe Florence, nimeni nu v-a deranjat la asemenea oră. Te rog, nu-ţi pierde capul! S-ar putea totuşi să nu fie nimic..."
    Îşi făcu o cruce cu limba în cerul gurii şi suspină.
    Şerbănică Miga trase zăvorul.
    Un bărbat tânăr surâdea în prag. Chipul rotund avea o expresie veselă, părul blond cădea moale pe frunte şi la ceafă.
    - Greu mai deschideţi, oameni buni! Credeam că aţi plecat de-acasă. Dacă nu vedeam lumină...
    - Aşa e, aşa e... Şerbănică Miga îşi umezi buzele: De fapt, pe cine căutaţi?
    Îşi agita silueta bondoacă, încercând să taie orice privelişte spre interior. Antreul era minuscul şi doar o arcadă fără uşă îl despărţea de sufragerie.
    - Sunt şofer pe getax... Ochii scormoneau peste umărul bătrânului. Am adus aici acum două ore un domn.
    Ioniţă Dragu tresări şi ridică brusc gâtul. Semăna cu un cocostârc speriat.
    - Da, probabil, se auzi glasul lui Miga. Avem oaspeţi... Hm, puţini de tot.
    - Poate vreţi să-l chemaţi. Un domn slab, mai în vârstă. Făcu cu ochiul: A uitat ceva la mine.
    Profesorul se răsuci spre Scarlat care înclină capul.
    - Pe dumneavoastră vă caut! exclamă încîntat şoferul. N-aţi pierdut nimic?
    - Portmoneul. Probabil că atunci când am plătit...
    - Exact. Noroc că a băgat de seamă clientul următor. Un tip pe care l-am luat de la Armenească. Am vrut să mă întorc imediat, dar după aia am avut o cursă în Drumul Taberei şi alta tocmai în Berceni, pe lângă Spitalul 9.
    - Ca să vezi! Nici nu mai speram.
    - M-am gândit că e cam târziu dar...
    - Ai procedat foarte bine. Aş vrea să-ţi mulţumesc într-un fel pentru amabilitatea dumitale.
    Încercă să-i strecoare o hârtie de 25 de lei. Şoferul se feri râzând.
    - Lăsaţi! Dacă se poate, aş vrea un pahar cu apă.
    Pe masă strălucea încărcătorul uitat de inginerul Ionescu. Sprâncenele i se arcuiră.
    Scarlat părăsi ascunzătoarea.
    - De ce nu-l poftiţi înăuntru, domnule Dragu? E un tip onest! Merită cu prisosinţă recunoştinţa dumneavoastră.

                                                                   CAPITOLUL IV
                                                             TENTATIVĂ DISPERATĂ
                                                                              1.

                                   Șoferul își bălăngănea mâinile privind rătăcit în jur.
    Bătrânii se uitau speriați fără să scoată un cuvânt.
    Melania Lupu clipea ca și cum o lumină puternică i-ar fi supărat ochii.
    „Ești îngrozitor de neatentă, fetițo! Ar fi trebuit să-ți dai seama de la început că tânărul acesta poate observa încărcătorul.”
    Șoferul își umezi buzele.
    - Nu pricep....
    - Ai priceput, băiete!  Ai priceput foarte bine, rânji Raul Ionescu. Acum o să le ţii puţină companie dumnealor. Aşa se întâmplă când eşti prea perspicace.
    - Sunt în timpul serviciului, domnule. Maşina a rămas afară... Trebuie să plec!
    - Uite care-i chestia, interveni Scarlat. Avea figura posomorâtă, colţul buzelor îi zvâcnea. Ai văzut drăcia asta de pe masă şi nu mai putem să-ţi dăm drumul. Ghinionul dumitale şi al nostru. Probabil eşti gata să-mi dai cuvântul de onoare că o să uiţi toată povestea, dar eu sunt unul din capsomanii ăia care rumegă cinci zile o idee fixă. Şi ideea mea fixă de acum e că trebuie să rămâi aici. În consecinţă, fii cuminte băiatule, fă conversaţie cu dumnealor sau dă-te cu capul de pereţi şi peste două ore eşti liber.
    Din bucătărie se auzi un zgomot precipitat de paşi şi după câteva clipe apăru Dascălu. Îl prinse pe Scarlat de mânecă şi ţipă enervat:
    - M-aţi luat de tâmpit!? Stau acolo singur de o jumătate de oră. A! Înţeleg! Acum înţeleg!
    Părea iritat la culme şi gesticula dezordonat ca o paţachină.
    - Mâinile sus! Toată lumea!
    Căruntul îl privi fix. Maxilarele îi jucau sub piele.
    - Linişteşte-te, dragul meu.
    - Gura! Cine-i individul?
    - A adus portmoneul domnului Dragu şi l-am poftit înăuntru. Aşa e politicos...
    - Te împuşc, ticălosule! Te-am făcut prietenul meu şi te porţi ca un porc! Pe toţi vă împuşc!
    Plimbă revolverul de la unul la celălalt. Scarlat ridică încet mâinile deasupra capului. Pe buzele inginerului zâmbetul îngheţase. Şerbănică Miga se lipise de zid. Nu îndrăznea să clipească.
    Brusc, chipul cârnului se lumină. Abandonă arma şi începu să râdă cu sughiţuri:
    - V-am tras o sperietură bună, nu-i aşa? Se uită la Scarlat: Spune drept dacă nu te-ai speriat!
    - Bineînţeles, m-am speriat grozav.
    Respirau precipitat, sudoarea le aluneca pe obraji.
    - Ascultă, se interesă încet inginerul Ionescu, înainte n-ai fost cumva gardian la balamuc?
    Scarlat îl privi iute şi tânărul amuţi.
    - E ora 10. 30, domnilor.
    Melania Lupu se ridicase ţinând în mână poşeta deschisă din care ieşea capul lui Mirciulică.
    - Ei şi?
    - Aş vrea, declară senină, să mă duc acasă. A fost o zi obositoare, cred că sunteţi de acord cu mine. M-am gândit...
    Scarlat o întrerupse iritat.
    - La ce v-aţi gândit?
    - De vreme ce domnul şofer este aici, iar maşina se află în strada, alături, m-ar putea conduce pe mine până acasă. După aceea s-ar întoarce...
    Ionescu izbucni în râs.
    - Şi asta-i întreagă! Ce casă, domnule!
    - Senilă, opină Scarlat mârâind.
    - Stai jos, Melania, o rugă Şerbănică Miga, Am să-ţi explic eu despre ce e vorba.
    Bătrâna alunecă în fotoliu. Începu să plângă.
    - Nu pricep ce se întâmplă astă-seară. Toată lumea mă insultă.
    Simţi privirea fixă a doamnei Miga şi-şi ascunse obrazul înlăcrimat în batistă.
    "N-au înţeles! Un getax abandonat în faţa casei atrage atenţia. Trebuie să le-o sugerezi altfel, draga mea...”

                                                                             2.

                                               Se priveau în tăcere.
    Ochii șoferului poposeau clipe lungi asupra fiecăruia, cântăreau obiectele, masa cu cărțile răvășite printre farfurioarele murdare de cremă, se întorceau la arma din mâna lui Scarlat. Încerca să se dumirească, să deslușească ceva din toată întâmplarea aceasta neobișnuită, să reconstituie evenimentele la care nu participase.
    Melania Lupu îl examina pe furiș prin grila degetelor sprijinite de frunte. Molfăia o bomboană suspinând.
................................................................................................