Codul  bunelor maniere..... la masă

Cuțitele și furculițele
    Tacâmurile așezate la o masă pot da bătăi de cap celor care nu știu ce lingură, furculiță sau cuțit să folosească. Cea mai simplă regulă este că, la primul fel, se folosește obiectul cel mai îndepartat de farfurie și tot asa. Dacă ești invitat la cineva acasă, așteaptă prima mișcare a gazdei și urmează-o.

Lingura de supă
     Lingurile de supă pot avea două forme: una rotundă, ca un castron, și alta în formă de ouă. Când mănânci supa, castronul (farfuria) trebuie să rămână pe masă. Nu se bea supa din bol. Nu se bagă toată lingura în gură, ci se soarbe de la marginea ei. Fără zgomot însă.

Șervețul de masă
    Șervetul de masă se despăturește și se așază pe genunchi. Pe vremuri se punea la gât, dar acum este considerat un gest vulgar. Ștergerea cu șervetul se face prin tamponare. Dacă trebuie să pleci înainte să termini de mâncat, așază șervetul pe scaun, chelnerul va ști astfel că urmează să te întorci și nu va ridica masa. Când ai terminat de mâncat, șervetul se pune pe masă, în stânga farfuriei, NU pe farfurie.

Paharele de vin
    Paharele vor fi așezate în partea de sus dreapta a farfuriei. Și pot fi două sau patru. Când sunt patru, primul din stânga este pentru vin roșu (are forma unui bol și este mai mare). Următorul este pentru vin alb (este mai mic). În dreapta vor fi paharul de șampanie (sau un pahar mai mic pentru băuturile de la desert) și paharul pentru apă. Dacă nu mai vrei vin, iar chelnerul tocmai ce dă semne că vrea sa-l umple, nu pune mâna pe pahar pentru a-l opri. Pur și simplu spune-i că ai baut de ajuns. Nu ține paharul în mână când toarnă în el chelnerul.

Cum stai la masă
     Dacă ești invitat la cineva la masă și nu există cartonașe care să îți indice locul, așteaptă să îți indice gazda unde să stai. Este neplăcut atât pentru tine, cât și pentru gazdă să vină să te ridice. Când te-ai așezat, picioarele trebuie să stea ferm pe podea. Nu se întind picioarele în față, nu se îndoaie sub scaun, nu se stă picior peste picior. Coatele trebuie păstrate pe lângă corp. Nu te apleci peste farfurie când mănânci. Mâncarea se aduce spre gură. În Anglia, mâinile se țin în poală când nu se folosesc. Iar în Franța se țin deasupra mesei, tot timpul. Însă, coatele nu se țin pe masă.

Când se mănâncă
    Nu se începe un fel dacă nu a fost servită toată lumea. În cazul în care ești în vizită, gazda va da startul mesei. Dacă ai luat ceva ce nu poți înghiți, cere-ți scuze și ridică-te de la masă pentru a te „elibera” în altă parte. NU la masă. Nu pune ceea ce ai scuipat într-un șervețel lângă farfurie, de unde toată lumea îl poate vedea.

Sursa.retete.perfecte.md

Ion, Liviu Rebreanu

..................................................................................
                                                     30.

                             Încet, tacticos, își scoase năframa și o puse pe parul ce despărțea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ștreangul care-i venea până la ochi. Se întinse în vârful picioarelor, prinse de laț cu amândouă mâinile și-și vârî capul. Se căzni mult să-și potrivească funia pe gâtul gol, ținând cu o mână ștreangul și cu cealaltă lațul. Picioarele o dureau de cât stătuse încordată; simțea că e aproape să amorțească.
    Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mâinile de funie. De altfel, nici nu mai putea de picioare; i se zgârceau genunchii. Lațul se strângea din ce în ce mai tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine și-i era necaz că s-a pripit. Simți o gâdilitură încât trebui să caște gura și ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma are să moară, se îngrozi și vru să se întindă să atingă pământul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca picioarele, căci nu găsea niciun sprijin. Atunci se spăimântă și o cuprinse o înnecăciune arzătoare. Limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui s-o scoată afară.
    Apoi un fior o furnică  prin tot corpul. Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare.
    Încercă să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două ori înăbușit.
    Se moleși, lăsându-se să atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea.
    Pe urmă toate se încâlciră.
    Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața.
    Joiana, nemaisimțind nicio mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu moțul de păr poalele Anei. Și fiindcă Ana rămase țeapănă, Joiana își înfundă limba verzuie, apăsat, întâi într-o nară, apoi în cealaltă, și porni să rumege domol, plictisită.
    De-abia într-un târziu se auzi glasul mânios la Zenobiei:
    - Ană!.... Măi, Ană!.... Vai, mânca-te-ar relele, puturoasă și netrebnică! Că toată ziulica bate ulițele și copilul mi-l lasă pe cap să urle și să mă asurzească.... Ană! Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră! Vede-te-aș moartă să te văd, nerușinată și....
    Zenobia se repezi și deschise larg ușa grajdului. Lumina năvăli veselă înlăuntru.
    În aceeași clip însă, femeia sări la o parte, îngrozită și țipând ca din gură de șarpe:
    - Tulai!.... Ajutor!.... Săriți!..... Ionică!..... S-a spânzurat Ana!..... Vai de mine și de mine, tulai!.... S-a spânzurat!.....

                                                              Capitolul XI
                                                             BLESTEMUL
                                                                       1.

                                 Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu în faţa spânzuratei, uluit, strângându-şi gura cu palma, şi o durere necurmată îl apăsa pe creiri, ca un bolovan. Acuma îşi aduse aminte ameninţarea ei din noaptea nunţii lui George cu Florica.
    Mila stranie, alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii, îl zgudui o clipă.Dar pe urmă, obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea  cum e putut el trăi aproape un an în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi  că bine a făcut că s-a omorât.
    După un răstimp însă se răsti la Zenobia, aproape fără să-şi dea seama:
    - Unde-i copilul, mamă? Vezi de copil!....
    Grija de copil îi umplu toată mintea şi nici nu-l mai părăsi.
    Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana așezată pe masă, scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i se urcase în piept, și apoi schimbă câteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în ochi.
    Zenobia însă, îi povesti amănunțit cum a venit Ana din sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieșit afară, cum nici n-ar fi dat peste dânsa dacă nu plângea copilașul....
    La prohod se adună mai tot satul, încât oamenii umpleau și ulița. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămâie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Câte-o femeie izbucnea în plâns din când în când, iar preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântare și scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea de o parte, Vasile de cealaltă parte a coșciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea copilul în brațe, legănându-l să nu scâncească, și se uita împrejur parcă s-ar fi mândrit cu frumusețea de îngropăciune. Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme plângea în sughițuri, bolborosind dureros:
    - Draga tatii..... Draga tatii....
    Ion asculta ca prin vis cântecele popii și răspunsurile dascălului. Gândurile lui rătăceau în zigzaguri stranii, sărind de la Ana la copil, apoi la Vasile Baciu, iar la moarta din sicriul de brad învăluit cu zăbranicul aspru, și pe urmă deodată la Florica, revenind la copilul din brațele Zenobiei. Și de câte ori îi venea în minte copilul avea o tresărire de spaimă neînțeleasă.
    Pe când preotul citea o rugăciune lungă, își aduse aminte că, înainte de a scoate din casă coșciugul, au sosit aici George cu Florica, cu fețele triste, și i-au spus că așa a vrut Dumnezeu, dar omul să fie tare, că toate trec pe lumea asta.
    Privirea nevestei îl pironise întruna, posomorâtă și doritoare și plină de imputări, dar totuși parcă răsfrângând asupra lui o dragoste mare, de-abia stăpânită. Lui i-a fost frică să nu bage de seamă George și a plecat ochii.
    Iar acuma simțea privirea aceea în creieri, i se plimba în închipuire tot mai stăpânitoare, copleșindu-i inima de o amărăciune din care totuși încolțește repede o nădejde nouă.
    Pe la sfârșitul prohodului, ridicând ochii, întâlni, peste coșciug, privirea lui Vasile Baciu care-l sfredelea cine știe de când. Ion îngălbeni, încercă să plece iar capul și nu mai putu. Privirea socrului său era ca a unui șapte uriaș ce-și amețește prada înainte de a o înghiți. În ochii lui însă Ion citi mai ales o întrebare, întâi alunecoasă, ș-apoi îndată limpede ca lumina zilei:
    - Unde-s pământurile?.... În pământ se duc toate pământurile....
    Atunci deodată își dădu seama de ce se gândește el atâta la copil. Adică prin moartea Anei ar pierde tot și debeaga s-ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul.
    Adică numai în sufletul copilului ține averea lui, numai cât ține sufletul copilului ține moșia lui.
    Vru să se uite spre Zenobia cu copilul, dar privirea lui Vasile nu-i dădea drumul și începu să-l frigă și să-l sfâșie, căci într-însa se vedea pe sine însuși ca într-o oglindă: galben, speriat, tremurând de frica amenințării.
    Iar socrul său parcă avea fața unsă cu un zâmbet batjocoritor de biruință.
    Până s-a coborât în groapă sicriul Anei, ochii lui Vasile Baciu l-au urmărit neîndurători, izgonindu-i din suflet privire Floricăi, făcându-l să uite tot, chiar prohodul însuși, afară de copilul de care atârna parcă toată soarta lui.
    Întorcându-se de la cimitir, smulse copilul de la Zenobia, ca cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva, îl strânse la piept, acoperindu-l cu brațele-i osoase. Petrișor se scâncea, iar el îl ogoia ca o doică iscusită, gândindu-se mereu că duce în brațe tot pământul câștigat cu stăruinți și zbuciumări atât de îndelungate. Oamenii care până acuma îl ocărau și spuneau că din pricina lui s-a spânzurat Ana, văzându-l cu copilul se înduioșară și-și ziseră că nu poate fi vinovat de moartea femeii.
    - Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul! mormăi în urechea lui un glas răutăcios, când cotiră în Ulița Mare.
    Ion se cutremură și ascunse copilul sub suman, parc-ar fi căutat să-l apere de privirea lui Vasile Baciu.
    Apoi, după pomeni, se sfătui multă vreme cu maică-sa ce să facă cu copilul și cum să-l îngrijească. Și se mai liniști când Zenobia îl încredință că băiețelul e destul de mărișor, că tot era să-l înțarce azi-mâine, că mănâncă de toate, că are să crească cât muntele, numai zile să aibă de la Dumnezeu, și că nici n-o să bage de seamă până s-o pomeni cu el mare și bun de trimis cu vitele la imaș.
    - Ia seama, mamă - zise Ion totuși, răgușit. Ia bine seama, că mi se pare că Petrișor e cam plăpând.
    - Vai de mine, omule, dar nu-l vezi câtu-i de roșcovan și de voinic?
    - Binem bine.... Dar dacă se îmbolnăvește și moare! Doamne ferește, apoi să știi că n-ai trai cu mine!.... Copilașul ăsta-i viața mea, mamă!
    - Proclet mai ești, Ionică, și sălhui, zău așa! protestă bătrâna.
    - Eu atâta-ți spun, ca să nu zici că nu ți-am spus.... Ca ochii din cap să mi-l îngrijești și să mi-l ocrotești!
    - Da ce-i cu tine, măi băiete? Parcă cobești a rău, Doamne iartă-mă - se închină Zenobia, gândindu-se că mult mai trebuie să-și fi iubit nevasta Ion, măcar că nu s-a arătat, dacă se prăpădește așa cu firea din pricina plodului ei.

                                                                                 2.

                                   - Românul, când e bun din fire, e ca prietenul meu Herdelea! striga Grofșoru cu atât mai des cu cât termenul apelului se apropia și Herdelea devenea tot mai mohorât și mai neîncrezător....
    Sorocul era hotărât pentru mijlocul lui aprilie, la Curtea de Apel din Târgul-Mureșului. Herdelea număra zilele ca școlarii la venira vacanțelor, dar el, de ce scădeau, de aceea se întrista mai mult, muncit de presimțirea că i-e scris lui să fie înfierat și să-și piardă pensia pentru care a muncit ca robul peste treizeci de ani. Și azi nici mpcar npdejde adevărată nu mai putea nutri, cu toate asigurările zgomotoase ale lui Grofșoru, căci și nădejdea l-a înșelat atât de crâncen rândul trecut.
    Grofșoru îi făgăduia în fiecare zi și se jura că se va duce la Curte și nici nu se va întoarce fără achitare deplină. În sfârșit, ca să-i dea o dovadă desăvârșită de cât îl iubește și-l stimează, cu vreo trei săptămâni înainte de termenul procesului, bău bruderșaft cu dânsul la Berăria Rahova, de față fiind toată domnimea din Armadia, pupându-l și pe urmă strigându-i triumfător:
    - Acuma mi-ești frate, bețivule, și dacă mai îndrăznești să te îndoiești și să te mai arăți cu mutra asta plângătoare, apoi să știi că ești de poznă cu tine!
    Toți aplaudară gestul, iar cei ce încă nu se tutuiau cu Herdelea, urmară pilda avocatului, începând cu directorul liceului și sfârșind cu conțopistul de la notarul public.
    În ziua aceea Herdelea s-a simțit într-adevăr fericit, s-a îmbătat zdravăn, încât dăscălița a trebuit să-i puie prosoape ude la cap și să-l ocărască toată noaptea.
    Dar a doua zi, tristețea i-a revenit aceeași, ca o umbră ce nu te părăsește decât până când stai în întunerec. Se gândea mult la Ion și la jalba lui. Iacă, Ion și-a văzut de-ale lui, s-a și îmbogățit.
    Pentru Ion jalba a fost un accident ușor, din care scapi teafăr și mai bucuros de viață. Ce-i pasă lui că va ședea la răcoare o lună de zile? Poate e și mulțumit că astfel are prilejul să-și odihnească ciolanele.
    Pe când, pentru dânsul, jalba a fost lovitura grea care i-a schimat brusc linia vieții. Un lucru de nimic cum hotărăște soarta omului, cum îi răvășește tot mersul vieții! Piatra mică răstoarnă carul mare.
    Un fir de nisip care s-a mișcat din loc și a prăvălit stânca întreagă.
    Și parcă totdeauna lucrurile mărunte și neînsemnate pricinuiesc prăbușirile grele, ca și când omul, mândru și încrezător în puterile lui, ar fi o jucărie și poate mai puțin în mâna unei tainice și înfricoșătoare ființe stăpânitoare.
    Tocmai cu câteva zile înainte de împlinirea soartei, Herdelea se pomeni iar cu Ion care venea cu vestea morții Anei și cu rugămintea să-i facă ceva să-și poată ispăși osânda în închisoarea judecătoriei din Armadia, ca să nu se mai depărteze pe la Bistrița.
    - Să-ți fac, Ioane, cum să nu-ți fac - zise învățătorul amărât, rozându-și unghiile ca să-și stăpânească pornirea. Că ți-am mai făcut și altă dată, și vezi bine pe unde am ajuns, vezi, pe drumuri, om bătrân.... Dar să-ți fac, firește....
    Ion se uită drept în ochii lui, cu o emoție sinceră în toată înfățișarea, ca și când cuvintele lui Herdelea i-ar fi atins în suflet o coardă care n-a vibrat de mult.
    - Sunt ticălos, nașule - rosti apoi dânsul molcom. Suntem răi și proști, vai de păcatele noastre.... M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. Ți-am greșit, văd bine.... Dar Dumnezeu ajută omul bun.... Dumnezeu are să te mângâie pentru greșeala mea....
    - Mă mir cum m-am luat eu după nătângiile tale, Ioane? Trebuia să te dau pe ușă afară, nu să mă potrivesc ție - murmură învățătorul, înduioșat și cu ochii umezi.
    - Așa-i omul când îi ia Dumnezeu mintea - făcu Ion cu alt glas, mai aspru, în care se simțea părerea de rău că s-a lăsat o clipă învins de slăbiciune pentru grijile altora. Dar dumneata să-mi faci acuma o jalbă frumoasă, cum zic, că-ți plătesc, nașule....
    Herdelea îi făcu petiția cuvenită. Vorbele schimbate cu omul care i-a pricinuit toată nenorocirea de azi îi sădiră în inimă un bob de încredere. Își zicea „pe omul bun îl ajută Dumnezeu”, și găsea parcă mângâiere. Avea însă și remușcări că, în nerozia și zădărnicia lui, de multe ori și-a bătut joc de cele sfinte. Și de-aici încolo, seara, întins în pat, după ce stingea lampa, cu fața-n sus și cu mâinile împreunate pe piept, se ruga, în gând, fierbinte să-i ierte Dumnezeu rătăcirile și să-l scape și acuma, ca totdeauna, din impasul în care l-a aruncat propria-i vină.
    Grofșoru avea să plece singur la Târgul-Mureșului, la judecarea apelului. Herdelea trebuia să rămână la cancelarie, acasă, căci nu era obligat să se prezinte și ar fi chetuit bani mulți zadarnic.
    Deși, plecând din Armadia la amiazi, seara ajungea la țintă, s-au făcut mari pregătiri de drum. Doamna Grofșoru, o femeie drăguță, grăsună, gospodină, umplu un cufăraș numai cu merinde, ca să aibă omul în tren ce să mănânce. Doamna Herdelea, cu care se împrietenise bine, i-a fost de mult ajutor. Chiar ideea merindei de la dăscălița pornise și fusese găsită minunată.
    La plecare erau de față amândouă familiile, în care intrau cei cinci copii ai avocatului. Se vărsară lacrimi abundente, numai Grofșoru se ținu tare și porncui lui Herdelea să fie absolut liniștit și să aibă încredere în el și în Dumnezeu.
    Nevasta avocatului, dăscălița și Ghighi hotărâseră în taină să ajuneze toată ziua procesului.
    Seara, familia Herdelea stătu până târziu, lăudând Grofșorenii care-s niște oameni cum nu s-au văzut mai de inimă, și drămăluind fel de fel de nădejdi. Când se culcară, în întunerec se auzi limpede șoșăitul buzelor tuturor trei rugându-se din inimă să binecuvânteze Atotputernicul ziua de mâine și s-o întoarcă spre binele celor năpăstuiți.
    Chiar în aceeași vreme murmura și doamna Grofșoru un Tatăl Nostru pentru bietul creștin, după ce pusese pe toți cinci copiii în genunchi să zică o rugăciune anume pentru „moș Herdelea”.
    Fără să știe de planul femeilor, învățătorul își propusese și el să ajuneze în ziua cea mai grea din viața lui, Se trezi în zorii zorilor și nu mai putu adormi de grije și de emoție. Ca să-i treacă vremea vru să-și aprindă luleaua, dar își aduse aminte la timp că nu te poți spurca cu tămâia dracului când jertfești o zi lui Dumnezeu. Se prepeli în pat, frământat numai de presimțiri rele. Plecă mai curând la cancelarie și nici acolo nu găsi liniște. La prânz nici nu se duse acasă, spre supărarea doamnei Herdelea care îl aștepta cu masa ca de obicei.
    În sfârșit, spre seară veni o telegramă. Herdelea, singur în birou, o rupse și o citit tare încât îl auzi și factorul:
    „Achitat - Ura!”
    Bătrânul oftă odată din fundul sufletului, ca și când i s-ar fi ridicat brusc o piatră de moară, și apoi îndată se porni pe un plâns în hohote; poștașul, care aștepta un mic bacșiș, o șterse repede în vârful picioarelor.
    După ce se răcori cu lacrimile, Herdelea trecu la doamna Grofșoru, locuința avocatului fiind în aceeași casă. Doamna Grofșoru, încercând să râdă, se pomeni de asemenea plângând de bucurie. Mai vru să-și laude puțin bărbatul, pe care-l iubea mult, deși era cam ștrengar, dar Herdelea nu avea răbdare. Simțea nevoia să comunice tuturor cunoscuților și necunoscuților vestea minunată.
    La berărie prietenii îl felicitară și-l îmbrățișară, îndemnându-l apoi să stropească cu o băutură zdravănă asemenea izbândă strălucită, încât îi trebui o sforțare titancă să refuze, voind să-și respecte deplin ajunarea.
    Sosi acasă pe înnoptat, obosit mort de bucurie. Doamna Herdelea îl primi bosumflată că n-a venit la masă, dar când văzu telegrama, începu că bocească împreună cu Ghighi de răsuna casa, parc-ar fi murit cine știe ce rudă scumpă. Cu mare greu izbuti învățătorul să le ostoiască, spre nenorocirea lui, căci dăscălița îl luă de zor: de ce n-a poftit la prânz și a făcut să se strice atâtea bucate degeaba? Nici când chiar îi mărturisi c-a ajunat, doamna Herdelea nu se împăcă de tot, ci doar în sufletul ei se simți mulțumită că și „păgânul” s-a întors la Dumnezeu.
    Se culcară acuma devreme. În casă stăpânea o fericire mare. Și totuși Herdelea parcă niciodată n-a avut noapte mai albă. Îi era foame și mai ales îl chinuia meteahna tutunului. Se învârti ceasuri peste ceasuri în patul fierbinte, cu genele mai grele ca plumbul..... și nu era chip să adoarmă. De abia spre ziuă îl birui somnul binefăcător și atât de adânc că dimineața trebui să-l scuture de două ori dăscălița până să-l deștepte, ca să nu întârzie tocmai acuma când avocatul nu-i acasă și toată cancelaria e în seama lui.
    La amiazi făcură cu toții o plimbare până-n Jidovița să aștepte pe Grofșoru.
    Copiii auziră cei dintâi clopoțeii cailor. Trăsura opri și avocatul sări jos, strălucitor. Înainte de a-și săruta nevasta, se repezi la Herdelea și, îmbrățișându-l furtunos, îi zise:
    - Ai văzut, renegatule, ce poate face un român?.... Apoi, de-acuma să mai poftești să nu crezi când îți făgăduiesc ceva!

                                                                               3.

                                   Un copist pirpiriu lui din mâna lui Ion hârtia prin care tribunalul îi îngăduia să-și facă pedeapsa de o lună la închisoarea judecătoriei din Armadia, o suci, o învârti, căută prin dosare, se uită la dânsul clătinând din cap dojenitor, apoi scrise ceva într-un registru prăfuit, îi dădu un bilet galben și-l trimise „în fundul gangului, unde vezi o tăbliță neagră cu chei multe”.
    Din gang Ion se pomeni deodată în curtea închisorii. O recunoscu numaidecât, nu degeaba a văzut-o doar așa de bine odinioară, când a avut pozna cu Simion Lungu. Strângerea de inimă de atunci îi îngălbeni fața și acum. Curtea strâmbă era pustie. Pardoseala de piatră, tocită, răsfrângea lucirea soarelui. Ferestrele cu zăbrele încrucișate scâteiau în bătaia razelor calde. Într-un geam, un cap tuns, cu barba înnegrită de țepi nerase de mult, stătea nemișcat, parcă ochii, singuri vii, s-ar fi îmbătat sorbind lumina zilei.
    Ion se cutremură ușor și-și făcu cruce, ridicând apoi privirea spre cerul albastru pe care ici-colo albea câte un nouraș încremenit în văzduhul limpede.
    Bătu la ușa cu chei multe și dinăuntru auzi un glas aspru, gros, mânios. Intră încet, strecorându-se parcă să nu facă zgomot, în odăița luminoasă văzu pe paznicul de odinioară, care-l întâmpină cu un dispreț fulgerător, în vreme ce altul, șezând la o mescioară, întinse mâna după biletul galben, ca unul ce știa că aici nimeni nu vine fără asemenea hârtie.
    - Numero cinci! mormăi cel ce îi ceruse biletul, pe românește, ca să înțeleagă și Ion despre ce e vorba.
    Paznicul celălalt îi luă briceagul, chimirul și traista cu merinde ce i-o pregătise maică-sa, zborșindu-se:
    - Aici nu mănâncă nimeni extra, bre!
    Ion vru să-și apere mai ales merindea, gândindu-se c-ar fi păcat să se strice ori să-i mănânce paznicii atâtea bunătăți, dar o teamă ciudată îl strângea de beregată și nu putu scoate niciun cuvânt. Urmă ca un miel pe paznicul ursuz care-l vârî într-o celula strâmtă și-i porunci să păstreze curățenia și să nu facă gălăgie. Apoi rămase singur între patru ziduri goale și auzi cheia întorcându-se în broască de două ori, cu un scârțâit strepezitor.
    Stătu câteva clipe uluit, uitându-se împrejur. Inima îi bătea ca și când nu și-ar fi găsit locul. Apoi începu să umble de colo până colo tot mai repede, ca o fiară prinsă în cușcă, cu ochii însă mereu la fereastra prin care nu se vedea decât o palmă de cer foarte depărtat.
    După un răstimp însă se potoli brusc și rușinat de atâta tulburare.
    - Ei, parcă nu știam eu c-așa trebuie să fie!.... Amu ce-o vrea Dumnezeu! își zise dânsul oprindu-se în mijlocul celulei.
    Își împături cu băgare de seamă sumanul, îl potrivi pe dușumea în colțul de lângă ușă și se lungi jos. Se simțea trudit ca și când ar fi tras la jug. Închise ochii și adormi buștean.
    Pe la amiazi se deșteptă în răcnele paznicului, care-l zgândărea în coastă cu vârful cizmei:
    - Sus, he! Sus, câine! Aici nu se doarme, bre! Aici se lucrează!
....................................................................................

    „Nu ideile în sine sunt interesante, ci oamenii care le poartă și le trăiesc.”
                                            Marin Preda

Ion, Liviu Rebreanu

............................................................................
                                              29.

                      În zori, mergând acasă cu picioarele de plumb, cu cizmele noi plângând pe zăpada înăsprită de ger, un frig înfricoșător îi îngheța inima.
    Ion pășea rar, suflând pe nări ca un taur lacom, cu capul în vânt, pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe Ana nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire.
    Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără voia ei, încât se minună singură, auzindu-și glasul:
    - Am să mor, Ioane!
    Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deodată, ca și când l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.
    - Da omoară-te dracului căpoate așa am să scap de tine! mormăi apoi nepăsător, scoțând pe gură și pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur întărâtat.
    Ana se cutremură. Se opri o clipă să răsufle. Pământul se învârtea și se legăna ca zguduit brusc din temelii. Și parcă apa tulbure, grețoasă de adineaori se întindea peste tot, amenințând s-o smulgă și pe ea, s-o arunce în vârtejuri fără fund. Întinse mâinile căutând un reazăm care s-o apere de cutropire. Vru să strige ajutor și buzele ei șoptiră desperate:
    - Am să mă omor....
    Dar nici nu-și mai recunoscu glasul.

                                                                         3.

                                  - Aș fi putut câștiga și mi-ar fi venit ușor s-o pedepsesc chiar cu temniță.... Dar cum să-mi pun eu mintea c-o muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, să se învețe minte - își zise preotul Belciug după procesul lui cu doamna Herdelea, observând că nu e furios, deși a ieșit înfrânt.
    De altfel, de când s-au mutat Herdelenii în Armadia, mânia lui împotriva lor parcă scăzuse, făcând loc unei lâncezeli pe care nu putea s-o înțeleagă. Până atunci toate nenorocirile învățătorului i se păruseră bine meritate și se simțise mândru c-a contribuit și dânsul la stârnirea lor, adăugând, ca o culme egală cu excomunicarea, refuzul lui de a intra cu sfânta cruce în casa unde s-au urzit ticăloșiile împotriva slujitorului Domnului. Acuma însă începea să-și dea seama că neînțelegerile dintre ei au pornit din deșertăciuni mărunte, aproape copilărești, și-și zicea că pedeapsa a fost poate prea mare pentru greșelile săvârșite.
    - Poate c-am fost prea aspru, dar lecția o meritau - se mângâia dânsul în nopțile lungi de iarnă, când se zvârcolea fără somn în așternut.
    Își aminti serile plăcute de-acum câțiva ani. Herdelea venea și jucau durac sau ședeau de vorbă până târziu, ca niște frați. Alteori se ducea el la Herdelea și jucau loton cu toată familia, până după miezul nopții, pe nuci, sorbind cu poftă numeroase ceaiuri cu mult rom. Când s-a întors din Cluj, după operația de rinichi, fiind slăbit și având mare nevoie de mâncare mai bună, doamna Herdelea îi trimetea în fiecare zi pe Ghighi, care era mititcă, cu supă de găină și câte alte bunătăți.
    Amintirile bune i se întunecau însă, nu uneltirile de mai târziu ale Herdelenilor, ci învățătorul cel nou pe care Belciug a ajuns foarte repede să-l numească în sinea lui „băiatul viclean și renegat al unui țăran de treabă”.
    Preotul vorbise numai de câteva ori cu Zăgreanu, dar îl și catalogase. Tinerelul zâmbise parcă ar fi vrut să-l ia pe sus.
    Cu Herdelea făcuse Belciug o înțelegere să-și adune într-o singură după-amiazi toate orele de religie, iar când n-avea vreme, să lase câte-un băiat mai mărișor să citească din Catehism și să păzească liniștea în clasă. În cea dintâi miercuri după prânz, venind la școală, Belciug găsi pe Zăgreanu, cu ceasornicul dinainte, întâmpinându-l cu „ai întârziat binișor domnule părinte”. Ba mai stătu în spinarea lui toată vremea, ascultând cum face lecția, ca un controlor.
    Preotul se supără, înverzi, asudă, se gândi mereu să-l ia de guler și să-l scoată afară, dar se stăpâni și doar la plecare nu-i dădu mâna.
    Peste câteva săptămâni, având o întrevedere cu arhitectul noii biserici, Belciug uită de ora de religie. Spre seară se pomeni acasă cu Zăgreanu care-l rugă politicos să nu mai lipsească.
    Când mai află apoi că veneticul vrea cu orice preț să silească copiii să vorbească numai ungurește și că pune la gloabă grea pe părinții care nu-și pot trimite odraslele la școală, preotul începu să regrete pe Herdelea.
    Totuși, Zăgreanu și Herdelea nu-l preocupau decât în unele ceasuri de plictiseală, căci altminteri trăia niște vremuri fericite. În Ulița Mare, pe locul cel mai frumos din sat, aproape de casa lui, zidurile noii biserici așteptau doar primăvara ca să reînceapă lucrul, să se înfăptuiască deplin visul lui. Până atunci avea dese întâlniri, sfaturi și chiar certuri cu arhitectul, un om încăpățânat, cu o barbă lungă, stufoasă, care voia să știe mai bine ca dânsul cum să împodobească iconostasul și interiorul sfântului lăcaș.
    Ca o minune cerească, tocmai în clipele de greu zbucium, venise la dânsul o deputăție de țărani din Săscuța să cumpere bisericuța veche, s-o mute la ei. Belciug se cutremură de mândrie, căci astfel dobândea mai mult decât îi trebuia spre a acoperi toate chetuielile clădirii celei noi.
    - Mult m-am străduit și Dumnezeu nu m-a lăsat! murmură el închinându-se cucernic. O, dacă toți ar face ca mine, dacă fiecare ar face măcar atâta, cum s-ar înălța neamul nostru în lume și în fața Atotputernicului!
    Belciug era român înflăcărat, dar fără paradă și nerâvnind măriri.
    „Îmi fac datoria în cuibul meu”, își zicea cu o modestie bisericească în care dormea poate și o părere de rău. Sentimentele însă și le păstra mai mult în suflet, ferindu-se să aibă ciocniri cu stăpânirea. Numai la petreceri își dădea drumul uneori, deși a doua zi se căia că n-a pus lacăt gurii, cum scrie de altfel și în cărțile sfinte.
    Până a început clădirea bisericii, avusese obiceiul să spună că, după ce o va vedea sfințită, va muri bucuros. Acuma își mai deschidea un termen: să-i dea Dumnezeu zile să poată vedea și el România, „mama visurilor noastre”, pe urmă va muri împăcat.
    În așteptarea morții însă se cântărea de câte ori umbla prin Armadia și, când se plângea că n-are se mai trăiască mult, se supăra dacă îi băteai în strună. În schimb se însenina când i se spunea că e rezistent ți că are să înmormânteze tot satul până să-i vie lui rândul. Atunci își mângâia barba zbârcită și ofta cu ochii spre cer:
    - Speranțe deșarte, vai, prea departe! Viitorul e în mâna lui Dumnezeu!.... Noi să vedem prezentul!
    Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitectul, grijile gospodăriei, slujba bisericească, Zăgreanu, Herdelea, sătenii....
    Se necăji când își dădu seama că prea a început să se gândească la Herdelea și să întrezărească chiar putința de împăcare, dacă ar avea norocul să se mai reîntoarcă în Pripas.
    - Atâta mi-ar lipsi acuma - se mânia căutând să-și împrăștie gândurile acestea. Asta-mi lipsește, vezi dumneata.... Parcă de împăcări îmi arde mie azi....

                                                                             4.

                                     Numai dorința de-a strânge bani de drum îl înviora pe Titu în Măgura. De aceea muncea din răsputeri, silindu-se să-și grăbească plecarea.
    De altminteri, nici n-ar fi putut face altceva în satul acesta aruncat pe o vale strâmtă, în creirii munților, cu casele răzlețite pe coaste. Cu Căldăraru a văzut repede că n-ar fi chip să lege niciun fel de înțelegere sufletească.
    Au fost ei tovarăși de bancă în liceul din Armadia, dar de atunci nu s-au prea văzut până acuma când Căldăreanu era notar, însurat, înstărit, iar Titu un visător, cu capul plin și cu buzunarele goale.
    Apoi, Căldăraru se schimbase de nerecunoscut. Mititel, voia să pară grav și serios, ca să-l respecte țăranii. Întrebuința sumedenie de pomezi ca să-i crească mustățile și era nenorocit că, fiind spân, de-abia avea ici-colo câte-o țepușă. Își scotea burta în afară și, pentru că din fire rămânea cam supt, își făcea vesta și pantalonii largi în brâu ca să pară mai gros și pântecos. Ochii mici, vii, negri, i se învârteau în orbite ca la veveriță. Vorbea tare și apăsat și se ferea ca de foc să râdă în fața oamenilor. Era însurat de curând cu fata subprimarului din sat, țăran bogat care pusese umărul pentru alegerea lui Căldăraru, deși rivalii lui, mai bătrâni, fuseseră susținuți de însuși solgăbirăul Chițu.
    Toată familia socrului său îl privea ca pe un fenomen rar și îl lăuda pretutindeni, speriindu-se mai ales că „e numsi de douăzeci și șase de ani și e notar”, parcă mai târziu ar fi fost menit să ajungă cel puțin fișpan.
    Titu îi spuse din prima că vrea să plece în România și că a venit aici numai să-și adune cheltuiala de călătorie. Căldăraru ținu îndată să-l povățuiască să nu facă prostia de a pleca nicăieri, ci să stea la dânsul, să câștige o practică bună, apoi să-și dea examenele ce-i mai lipseau și să se înscrie la cursul de notari de pe lângă Universitate. Îi preamări apoi profesiunea de notar comunal, neuitând a se da drept pildă pe sine însuși care a ajuns așa de bine prin muncă și tăruință. Titu se simți micșorat că prietenul său vrea să-i pozeze în ocrotitor, dar nu-i făcu imputare, ci își înteți doar hotărârea de-a pleca mai repede.
    În sufletul lui, zbuciumările se liniștiră sub privegherea speranței. Din clipa când dorința vagă de-a trece dincolo s-a transformat în pasiune, viața i s-a ușurat, ascunzându-și parcă toate mărunțișurile urâte. Visurile care până ieri clocoteau într-însul, căutând să izbucnească neapărat și să schimbe realitatea, să cucerească pe toți și să-i facă să tresalte la fel, acuma stăteau sfioase în colțul cel mai cald al inimii lui, ca astâmpărate de un farmec atotputernic. Acolo le mângâia în clipele de reculegere, le răsfăța și le ferea cu grije de ochii lumii neînțelegătoare. Și astfel năzuințele i se păreau mai prețioase și mai dragi, ca o comoară nestimată.
    Odată Căldăraru, văzându-l retras și ursuz, vru să-l descoase. Titu îi răspunse verde:
    - Ce să pricepi tu? Ce ideal să nutrești tu? Te-ai însurat, ești norat, ce-ți mai lipsește? Copii? Ai să faci, că doar nu-i așa mare lucru.... Pe urmă? Idealul tău, dragă, e să fii apreciat de domnul solgăibirău. De aceea nu scapi nicio sâmbătă fără să-i trimiți daruri, de aceea te iscăleșiti „Kaldarar”, de aceea pui pe nevastă-ta să învețe ungurește și ai fi în stare să înveți ungurește și pe bietul tatăl-tău....
    - Te rog, te rog - se umflă notarul. Eu sunt om cumsecade....
    - De ce te superi?.... Apoi parcă eu ce-ți spun? Tocmai pentru că ești prea cumsecade, faci ce faci. Și poate că bine faci.... Dar dacă eu nu sunt în stare să fiu ca tine și ca miile de alții ca tine? Nu sunt, dragul meu, și nu pot.... Și vezi, de aceea eu n-am ce căuta nici aici, nici în alt județ, nicăiri în țara asta, ci trebuie să-mi iau lumea în cap.
    După aceasta și altele, Căldăraru se căi că s-a încurcat cu un zăpăcot care nu știe să-l stimeze. I-ar fi cputat vreo vină și s-ar fi descotorosit de dânsul, dar Titu muncea cât șapte și-i ducea în spinare toată cancelaria, încât n-ar fi ușor să-l înlocuiască.
    Spre primăvară Titu primi o scrisoare de la Laura care-l umplu de bucurie. Îi spunea în scrisoare că la vară vor veni la Sângeorz negreșit și rudele din România ale lui George. Se simți acuma atât de aproape de fericire încât îi venea să întindă mâna s-o strângă în brațe.

                                                                    5.

                                          De la nunta lui George Bulbuc, în ființa Anei se statornici o silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau nesfârșite și tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci și al cărei miros înăbușitor îi rămăsese în nări ca o ispită. Simțea mereu că-i lipsește ceva și râvnea din ce în ce mai mult o liniște mare. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. Zenobia, când o surprindea așa, o ocăra că doarme în picioare și că pute locul de lene pe unde trece.
    Nicio bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a gânguri și semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospățului, cei ce-au pătruns ca niște săgeți aprinse în carnea celeilalte femei.
    Apoi și Petrișor era rău, plângea mult, până învinețea, iar când îi dădea țâța în gură, mușca sfârcul cu gingiile parc-ar fi vrut să se răzbune că maică-sa n-a sărit mai curând.
    Mângâindu-l și hrănindu-l, Ana își zicea de multe ori:
    - Numai Ion e pricina....
    Își simțea inima seacă și goală, ca o pungă zvârlită în margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu încetul și mintea i se stinse, parcă toate cutiuțele s-ar fi deșertat spre a lăsa locul slobod numai pentru două chipuri tot mai deslușite, care i se plimabu de ici-colo, greoaie, apăsătoare și dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu ele și chiar să le îndrăgească: Avrum și Dumitru.
    Și amândoi se arătau veșnic așa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu ștreangul de gât, cu părul umed de sudoare, cu genunchii îndoiți sub scara din șură, iar moșneagul cu briciul deschis ca un compas și ridicat sus ca să nu se taie, și cu o falcă albă de săpun.
    Chipurile acestea o spăimântau și îi stârneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte și nici măcar n-o putea lămuri bine. Vedea doar limpede că oamenii, care au trăit și au suferit ca și dânsa, au păstrat în ochii reci atâta liniște și împăcare încât îi era parcă necaz că nu poate dobândi și ea nepăsarea lor alinată.
    Când se desprimăvără, Ana își făcu obiceiul de-a se duce în fiecare zi pe la tatăl ei, pe-acasă.
    Nu-și dădea seama de ce se duce și nici n-o întreba nimeni. Ion era bucuros că nu-i mai zbiară copilul în creieri și că nu mai e nevoie s-o vadă veșnic bosumflată și prevestitoare de rău.
    Vasile Baciu rareori schimba câte-o vorbă cu dânsa; o afurisea însă că din pricina ei a trebuit să ajungă averea lui pe mâinile unui tâlhar care azi-mâine poate să-l scoată și din casă.
    De la Glanetașu până la tatăl ei, o postată bunișoară, Ana, cu copilul în brațe, mergea ca o nălucă, fără să se uite în dreapta ori în stânga, trecând pe lângă oameni fără să dea binețe și bolborosind cine știe ce.
    Cei ce o întâlneau își făcea cruce; prin sat se șoptea că s-a smintit la minte sărmana femeie, iar unii mai miloși ocărau pe Ion și pe Vasile c-au bătut-o până au năucit-o de tot.
    Ea intra în casă, se învârtea puțin, ca și când ar fi căutat ceva pierdut de mult, apoi se așeza pe o laviță, își alăpta copilul, mută, cu ochii în gol, pe urmă deodată se scula și pleca precum venise.
    Odată însă, mergând spre casa părintească, un glas bâlbâit și hodorogit, o trezi din aiureală:
    - Ana!.... Ana!.... Stai.... Vino-ncoa!....
    Femeia se opri speriată. Savista-Oloaga, în poarta ogrăzii lui Trifon Tătaru, îi făcea semne desperate cu mâna. Ziua era caldă, alintată de soare. Noroiul pe uliță se zbicise. Ramurile pomilor, spălate de rugina iernii, își înverzeau mugurii.
    Ana se miră văzând pe Savista.
    - Aici ești? o întrebă.
    - Aici..... Venit dinadins pentru tine.... Să-ți spun - clefăi oloaga rânjind, dar cu privirea mânioasă și dând din mâini parc-ar fi vrut să se ridice în picioarele ei subțiri și corcite.
    Nevasta știa că Florica, de când s-a măritat, luase pe Savista la dânsa. Ba auzise cum George s-ar fi lăudat către oameni că oloaga are să-i poarte noroc în casă, asta drept răspuns celor ce, voind să-și bată joc, spuneau că Florica n-are zestre, afară dacă n-o strânge pe Savista ca să-i cerșească de pomană trecătorilor.
    - De ce s-o fi întors oloaga la Trifon Tătaru? se gândi Ana apropiindu-se.
    Savista îi spuse ceva căscând gura cât o șură, gâfâind și silindu-se în același timp să-și mulcomească glasul să n-o audă cumva cineva, deși nu se zărea țipenie de om prin prejur și numai în șanțul de peste drum scormonea grohăind un mascur legat de-un picior cu sfoară de un par din gard. Ana asculta și nu pricepea nimic.
    - Mai rar, Savistă - murmură ea rugătoare.
    Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede și mai bâlbâit. Din ce în ce însă îi lucea mai aprig privirea și în colțurile gurii îi clăbuceau spume verzui.
    - Nu vie Ion.... Poznă mare.... Florica nu.... George omoară - urlă dânsa foarte iute, amenințând cu pumnii și învârtind în orbite ochii aproape albi de holbați.
    Apoi deodată Ana plecă, lăsând pe Savista cu gura plină, zvârcolindu-se în lămuriri aprinse. În urechile Anei pătrunsese „Ion, Florica, George” din care înțelese de ajuns. Oloaga însă se înfurie mai rău, văzând-o că se depărtează, și răcni după ea scuturând pumnii:
    - Și pe tine omoară, târfă.... Tu lași pe Ion....
    Făcu o sforțare mare să se repeadă în urma Anei, dar picioarele betege îi rămaseră țintuite pe loc și doar cu fața se plecă până-n pământ, țipând mai gros:
    - Ion vrea pe Florica.... George omoară.... Toți, toți, toți!......
    Ana nu mai auzea decât: Ion, Florica, George.
    Și merse ca altă dată, drept înainte, până în casa în care a copilărit. Tatăl ei nu era acasă. Luă cheia de sub grindă, unde știa că o ascundea, deschise ușa și se așeză pe laviță. Copilul se scâncea. Îl legănă puțin în brațe, apoi îi acoperi gura cu țâța.
    Își simțea capul greu ca plumbul. În neștire strângea la piept copilul care țocăia lacom. Se uita mirată prin casă parc-ar fi văzut-o întâia sau ultima oară. Nimic nu era schimbat. Patul, masa, lavițele, scaunul, dulapul de vase, lampa spânzurată în tavan.
    Toate ca totdeauna. Numai cuptorul părea mai negru, cu gura-i mare, fără fund.
    Privind cuptorul, o săgeată îi trecu prin minte și deodată parcă s-ar fi întors înapoi pe o cale spinoasă.
    Parcă e întunerec beznă.
    Lespedea rece îi gâdilă talpa cum se suie pe cuptor și inima-i bate să-i spargă coastele.
    Se urcă încet să nu-i fâșâie cămașa, să nu se deștepte tatăl ei care sforăie beat în pat.
    În culcuș e cald.
    O mână bâjbâie, îi atinge glezna ușor și ea știe că e mâna lui Ion, căruia îi pârâie oasele suind și lungindu-se lângă ea.
    Și inima-i bate mereu.... Cum îi bate.
    Apoi deodată se cutremură și, dezmeticindu-se, își aduse aminte, fără să-și dea seama de ce, că îndată după nuntă, Ion s-a împrietenit ca un frate cu George, că merge deseori pe la dânșii, că veșnic se sfătuiesc împreună, la cârciumă beau împreună, umblă și prin Jidovița împreună.
    De unde știe ea toate acestea? Habar n-are, dar știe sigur.... i-a spus cineva.
    Chiar Ion a spus-o acasă Zenobiei, lăudându-se și lăudând pe George.
    Și atunci i se păru că gura cuptorului se cască mai mare și se apropie de ea. Copilașul scăpase sfârcul sânului și scâncea.
    Ana se sculă brusc, încuie ușa, puse cheia bine. Din spate simțea amenințarea gurii uriașe, flămânde, încât nu mai îndrăzni să se uite înapoi.
    Savista era tot unde o lăsase. Trecând prin fața ei, o văzucum scuipă și o auzi cum răcnește mai avan:
    - Omoară George pe toți.... Rușine.... Hu.... Huo!....
    Ana însă se grăbea ca și când ar aștepta-o cineva acasă. Opincile ei plescăiau pe ulița uscată și soarele o frigea în spinare.
    Când intră în ogradă, portița scârțâi atât de jalnic că-i zgârie inima. Ion cioplea o oiște, cu mânecile suflecate, hâcâind de câte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită după ea și lucirea ochilor i se potoli văzând-o, parcă s-ar fi întrerupt din vedenia celeilalte. Ana însă trecu pe lângă el fără a întoarce capul. Ușa tinzii era deschisă neagră: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. În casă, pe pat, se odihnea Glanetașu, cu fața-n tavan, cu gura căscată, horcăind. La vatră, Zenobia sufla în foc cu ochii roșii umflați; zărindu-și nora, o luă îndată la ocări, dar neîncetând de-a scormoni tăciunii și de-a sufla:
    - Ai început să fărfotești toată ziulica prin sat, tu nevastă.... fuuuu..... ffff...... ffff..... și cole-s toate baltă.... ff.... Parc-ai fi din țigani, nu din oameni de omenie.... Văd că nu mai ai.... fffuufff...... niciun pic de rușine.... ff...... nici obraz.....
    Femeia auzea vorbele și nu le pricepea rostul. Toate i se păreau ca prin vis. Stătu puțin în mijlocul casei. Copilașul gângurea. Pe urmă, ca și când și-ar fi adus aminte, așeză copilul cu băgare de seamă la picioarele Glanetașului, în înbrodoni bine în cârpe și-l închină de trei ori.
    Făcând aceasta parcă iar uită ce vruse și iar rămase pierdută, cu ochii întrebători.
    Apoi tresări și ieși brusc în tindă, unde cotrobăi prin toate ungherele, foarte amărâtă că nu găsea ce căuta. Porni în ogradă și-n prag o lovi drept în față lumina vie a soarelui primăvăratec, silind-o să clipească aiurită din ochi. Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat, cu barba ascuțită, părea însăși desperarea. Îi venea să-și frângă mâinile și nu putea.
    Un gând nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd.
    Acolo, până să se obișnuiască cu întunerecul, bâjbâi puțin. Apoi văzu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasă și cu șoldurile largi, ieșite afară ca două lopeți, parcă veșnic ar fi fost flămândă, și cu ugerul atârnându-i  până aproape de pământ. Joiana se uită la ea cu ochii mari, liniștiți și melancolici, ca și când ar fi întrebat-o: ce vrea? Ana îi mângâie șoldul, dar Joiana nemulțumită, întoarse capul și-și vârî botul în rămășițele de ogrijini, suflând puternic pe nări spre a împrăștia praful din fundul ieslelor.
    Alături rumega Dumana lui Ion, iar mai departe, tot pe mâna dreaptă, doi cai slăbuți nechezau cu nădejde. În stânga erau boii, culcați, somnoroși.
    Ana însă întârzia mereu. Se oprea, uitând ce căuta, și pornea iar doi pași, reamintindu-și. Ajunse la cotețul unde ținuse vițelul pe care Ion l-a vândut ca săplătească avocatul. Pe un stâlp, într-un cui de lemn, atârna ștreangul nou-nouț, cu care lega vițelul când îl alegea la muls. Luându-l și întinzându-l în mâini, zâmbi cuprinsă de o bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul era foarte jos, aproape să-l atingi cu degetele, și se odihnea pe grinzi groase, necioplite.
    Trecu capătul ștreangului pe după cea dintâi dinspre ușă, lângă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din cellalt capăt și-i dădu drumul, privind cum se leagănă de ici-colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa, îi apăru în minte din senin Avrum și se miră că spânzuratul n-o mai spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chemare.
    - O, Doamne ferește, că și eu.... - murmură Ana întorcându-se și făcând un pas, hotărâtă să iasă din întunerecul năbușitor.
    Printr-o crăpătură a ușii pătrundea o dungă de raze galbene în care jucau și se întreceau mii de firișoare în toate culorile. De-afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciripit zgomotos și certăreț de vrăbii multe. Vru să mai facă un pas și deodată văzu limpede în dunga de lumina pe Dumitru cu briciul în mână, tremurând ca și când i-ar face semn.
    Speriată se uită înapoi. Ștreangul nu mai mișca; stătea drept, întins parcă de-o greutate mare. Când se gândi de ce-o fi întins, desluși în laț capul lui Avrum, cu un rânjet care o înfurie.
............................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

.................................................................................
                                                  28.

                         Boboteaza risipi orice nădejde de apropiere. Familia Herdelea aștepta să vie Belciug cu crucea și Iordanul, după datina creștinească. Preotul, începând din cellalt capăt al satului, ajunse după-amiază în Ulița Mare. Îl văzură intrând la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetașu, apoi ocolind casa învățătorului și trecând la Macedon Cercetașu, apoi îndepărtându-se iar.....
    - Uite că nu vine la noi - murmură doamna Herdelea, speriată întâi.
    O indignare fără margini se încinse în casa învățătorului.
    - Asta- nemaipomenit! se cruci Titu. Un preot cumsecade nici n-ar visa asemenea murdărie!
    - Acuma însă nu-l mai iert! se legătui Herdelea furios. Nu-l iert nici mort! Chiar azi am să-l reclam la episcopie.... În toiul verii are să vie cu crucea, afurisitul!.... De minunea lumii am să-l fac!
    Învățătorul se așeză îndată să scrie plângerea. Ochelarii îi tremurau pe nas de mânie. Doamna Herdelea și Titu ocărau cu înverșunare.
    - Lăsați-l pe mâna mea! strigă Herdelea de la masa de scris. Ne-a făcut el pocinogul, dar și eu am să-l joc să mă pomenească.... Și să poftească să se atingă de casă, că-i arăt eu lui cine-s eu! Să poftească mortăciunea! Închid, pun lacăte și sigilii, și să îndrăznească să intre în lipsa noastră, să îndrăznească. Porcul și câinele de pămătuf!

                                                             7.

                               -  Uite viața! se gândi Titu văzând necazurile ce se îngrămădeau pe capul tatălui său, gata să-l strivească. Groaznică-i viața și neîndurătoare!
    Parcă de-abia azi înțelegea aievea chinurile și zbuciumările mărunte care, amestecate, înșirate și neașteptate, alcătuiseră totdeauna rostul părinților lui în lume. Încrederea lor, veșnic nouă și nezdruncinată, i se părea eroică și totuși îl umplea de milă. Lupta aceasta umilă și spinoasă necontenită și fără nicio țintă, cu aceleași poticniri și aceleași speranțe, îl spăimânta.
    Se gândea ce-ar fi dacă, într-o bună zi, tatăl său ar vedea deodată limpede, ar pătrunde zădărnicia sforțărilor lui istovitoare? Se despărți îndurerat, sărutându-le mâna cu evalvie, ca unor pastori neprihăniți. Iar ei erau mulțumiți că feciorul pornește serios pe calea vieții.
    Plecă spre Măgura cu căruța lui Ion, o căruță nouă, cu doi cai buni, primiți de curând de la socrul său. Pe drum, Ion îi povesti cu mare mândrie cum a biruit pe Vasile Baciu.
    - Dacă nu m-ai fi învățat dumneata, domnișorule, rămâneam mai rău ca un țigan! sfârși țăranul, întocând capul spre Titu cu o privire recunoscătoare.
    - Adică cum te-am învățat eu? făcu tânărul uimit.
    - Vai de mine, mi se parce că dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu ții minte când mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, că trebuie să silesc pe badea Vasile să-mi dea pe Ana?
    Titu tresări. Niciodată nu se gândise că o vorbă aruncată la întâmplare poate stârni o întorsătură în viața unui om. Purtarea lui Ion față de Ana și Vasile Baciu i se păruse urâtă și neînțeleasă.
    - Dar socrul tău?.... Îl lăsași sărac? întrebă dânsul, simțindu-se complicele tuturor nesăbuințelor lui.
    - Tot pământul e al meu, domnişorule! rânji Ion cu mulţumire pătimaşă. Cât pământ!.... Numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc, că-i al meu!
    Patima din glasul lui înfioră pe Titu. Îndârjirea, egoismul şi cruzimea cu care omul acesta a urmărit o ţintă, fără să se uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoşau dar îl şi mişcau. Se gândi la şovăirile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alergările lui după ţeluri de-abia întrezărite, şi se simţi mic în faţa ţăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând neobosit, împins de o patimă mare.
    El se frământă cu dorinţe nelămurite, făureşte planuri peste puterile lui, trăieşte cu visuri fermecate, şi alături de dânsul viaţa înaintează vijelios. Un simţământ de slăbicine îi strânse inima.
    - Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată, dă preţul adevărat vieţii! murmură dânsul întristat şi dându-şi seama că el n-a fost în stare să urmărească fără preget o singură ţintă.

                                                     8.

                          Vremea se dezmorţea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al câmpurilor.
    Ion abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare.
    Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului.
    Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.
    Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul.
    Și tot era al lui, numai al lui acuma.
    Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios îi țintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțeascî în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zdrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele.
    Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.
    Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.
    Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită. Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului.
    Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.
    Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui....

                                                         Capitolul X
                                                        ȘTREANGUL
                                                                 1.

                                Herdelea găsi o locuință bună și ieftină în Armadia, cu cerdac și cu grădiniță, în casa lui Ghiță Pop, scriitorul de la judecătorie, și astfel îndată după Bobotează se mutară cu tot calabalâcul, seara „ca să nu mai vadă străinii toate boarfele”, cum zicea dăscălița. Căsuța lor din Pripas rămase goală și părăsită ca un sărman cadavru necunoscut.
    Până se obișnuiră puțin, se visau mereu în Pripas și se întristau deșteptându-se într-o odaie străină. Li-e erau mai dragi țăranii din Pripas care se abăteau pe la dânșii când veneau prin Armadia. Îi întrebau nesățioși de noutățile de acasă și ascultau cu pasiune: că feciorul cel mare al lui Trifon Tătaru, care s-a întors astă-toamnă din cătănie, umblă să se însoare, că George al lui Toma Bulbuc s-a și logodit cu Florica vădanei lui Maxim Oprea, că copilul lui Ștefan Ilina și-a scrântit piciorul pe lunecușul de la poartă, că dascălul cel nou pune pe copii să vorbească numai ungurește și-i snopește rău dacă-i aude românește, așa că bieții de ei stau ca mieii prin ograda școalei și nu pot vorbi.
    Chiar și doamna Herdelea, căreia nu-i plăcea să se coboare între prostime, acuma îi primea cu inima deschisă ca pe niște neamuri scumpe, râdea cu ei, îi poftea să șadă pe scaunele cele bune, nu se uita că-i murdăresc scoarțele cu opincile lor năclăite de noroaie, se plângea și ocăra Armadia și pe cei ce au silit-o să-și părăsească ea odihna și liniștea din Pripas.
    Herdelea avea cam mult de lucru, dar muncea bucuros căci, în afară de leafă, Grofșoru îi trecea și unele venituri mai mici, încât nu se pomenea zi să nu sosească strălucitor de la birou, să arunce pe masă banii câștigați, strigând cu mândrie:
    - Na, băbucă!.... Ești mulțumită?
    Mulțumirea lor cea mare însă era Grofșoru. Herdelea nu mai contenea cu remușcările că s-a purtat atât de rău cu cel mai bun om din lume. De altfel și Grofșoru îl îndrăgi aievea, mai ales convingându-se că e un muncitor priceput și harnic. Uneori însă, mai în glumă, mai în serios, tot îi zicea „renegatule”, ca o imputare pentru trecut.
    - Lasă, domnule avocat, că mai sunt alegeri! Nu mori d-ta până nu te facem deputat! răspundea Herdelea cu căință și făgăduință.
    Grofșoru atunci zâmbea măgulit căci într-adevăr, aștepta mult alegerile viitoare. Era suflet milos. Nenorocirea învățătorului, după ce îl cunoscu mai bine, îl mișcă adânc. Începu să povestească tuturor pățania lui, înflorită, împodobită, naționalizată. Herdelea deveni în curând „martirul”, „inimosul apărător al țăranilor”, „victima răzbunării ungurești”. Mulți îl opreau pe stradă, îi strângeau mâna puternic, și-i șopteau:
    - Am auzit, mi-a spus Grofșoru ce-ai tras.... Of, câinii, câinii!
    Se bucura el, dar totuși clătina trist din cap, căci toate acestea nu-l împiedecau de a fi suspendat din învățământ, de a fi nevoit să-și lase în voia soartei căsuța lui, de a munci din greu pentru o bucățică de pâine și de a-și vedea primejduită liniștea bătrânețelor.
    Când sosi noul termen de judecată cu Belciug, Herdelea vru să ia iarăși un certificat medical precum că pârâta, doamna Herdelea, e bolnavă și nu se poate prezenta. Grofșoru, însă, căruia îi povestise și nerușinarea de la Bobotează, îl sfătui dimpotrivă, strigând:
    - Lasă-l să ne judecăm, să ți-l scutur de să te ție minte!
    Și, într-adevăr, Grofșoru îl suci și-l învârti până ce Belciug făcu fețe-fețe, înghițind în sec, iar în cele din urmă declară singur că-și retrage plângerea. Apoi când avocatul arătă pe reclamant ca o fire răzbunătoare care, în ciuda obligațiilor sale preoțești, nu s-a dus cu sfânta cruce în casa unor buni creștini, pentru care faptă de altfel va trebui să dea socoteală autorităților bisericești competente, doamna Herdelea se aprinse atât de mult că nu se stăpâni să nu murmure, chiar în fața judecății:
    - Pămătuful!
    Grofșoru îndemnă apoi pe Herdelea să n-aibă grijă nici în privința sentinței de la tribunal. Se însărcinează el să-l scoată ca lamura. Suspendarea e un moft. Ba e și o onoare să fii suspendat pentru îndeplinirea unei obligații naționale, cum este apărarea țăranului oropsit. A avut noroc judecătorul că s-a transferat, altminteri o pățea urât de tot până la sfârșit, căci prea a fost ticălos și voise s-o ia razna, ungurește.
    Grofșoru se înfuria, se jura și striga că „să-i taie mustățile dacă n-are să-l facă achitat de orice pedeapsă”.
    Însemnătatea acestei promisiuni lua proporții știindu-se în toată Armadia că Grofșoru ținea la mustăți mai mult ca la lumina ochilor, că în fiecare zi venea acasă la dânsul bărbierul să i le spele, să i le ungă cu pomăduri, și să i le frizeze și să le răsucească.
    La vreo lună după ce se stabiliră în Armadia, sosi și Ghighi din Vireag, de la Laura care născuse o fetiță. Ghighi se înduioșă puțin c-a rămas pustie căsuța din Pripas, dar apoi se împăcă repede. Aici își vedea zilnic prietenele de sindrofie, se ducea pe la ele, veneau ele pe la ea; de asemenea tinerii Armadiei o puteau vedea mai des, o înconjurau, o complimentau, îi mai dădeau câte-o serenadă.
    La serata dansată de la sfârșitul lui februarie se duse împreună cu bătrânii și petrecu admirabil. Zăgreanu îi dădu târcoale toată vremea și, măcar că la început ea a fost rece cu dânsul, ca unul care e vinovat de nenorocirea familiei, în cele din urmă se convinse că e băiat cult, așezat, drăguț și cavaler, ceea ce recunoscu și doamna Herdelea.
    De când sosi Ghighi începu de altfel și Zăgreanu să vină mai deseori pe la Herdelea să-i ceară sfaturi și îndrumări în chestiuni de școală și, firește, la sfârșit, nu uita să mai stea de vorbă și cu domnișoara, devenind foarte melancolic și suspinând în răstimpuri.
    De altfel Ghighi, cât stătuse la sora ei, se schimbase, se făcuse adevărată fată mare, deși încă n-avea douăzeci de ani. Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria și-și păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaștri însă luceau mai puternic și parcă ascundeau dorințe nelămurite.
    Povestea bătrânilor cu mare însuflețire viața fericită și armonioasă ce o duce Laura cu Pintea. În patru luni li jumptatea nu i-a auzit niciodată certându-se, nici baremi neînvoindu-se. George e delicat, iar Laura nu-i iese din vorbă și a ajuns să-i ghicească și gândurile. Fetița le-a botezat-o protopopul din Baia-Mare; i-au zis Maria, după numele doamnei Herdelea. La vară au să vie negreșit prin Armadia ca pe urmă să meargă cu toții la băi la Sângeorz, unde e vorba să sosească și rudele din România.

                                                                     2.

                                     Mândru și mulțumit ca orice învingător, Ion simțea totuși un gol ciudat în suflet. Se gândea și plănuia cum să-și muncească moșia și în aceeași vreme inima îi umbla parcă aiurea, cercetând, adulmecând, neliniștită.
    Apoi, când prinse de veste că se mărită Florica vădanei lui Maxim cu George Bulbuc, îl zgudui un fior de durere.
    - Cum se mărită și de ce? își zise furios ca și când cineva i-ar fi furat cea mai bună și mai mare delniță din lume.
    În vălmășagul goanei după moșie nu se mai sinchisise de nimeni și de nimic în lume. I se păruse că nici nu se poate întâmpla altceva și că tot satul trebuie să stea în loc, să ia parte sau cel puțin să privească la lupta lui cumplită. Acum se mira și se mânia văzând că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui, că lumea și-a urmat mersul ei parcă el nici n-ar fi fost.
    Se cutremură ca deșteptat dintr-un vis. Își aduse aminte cât i-a fost de dragă odinioară Florica și nu pricepea de ce vrea dânsa să se mărite cu altul, când el e aici și o iubește ca și atunci? Își reamintea cum i-a spus, în noaptea nunții, că tot ea i-e dragă ș-apoi totuși nu s-a mai gândit pe urmă la ea, ca și când ar fi înghițit-o pământul.
    Păreri de rău îi rodeau inima. Îi trecea prin creieri să alerge la Florica, să-i spună că tot dragă i-a rămas și să-i poruncească să nu se mărite.
    Dar se dezmeticea rușinat. Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea și l-ar alunga Florica.
    Ei, dacă n-ar fi Ana....
    Druștele și colăcarii veniră să-l cheme la nuntă și el făgădui bucuros că va merge de bună seamă.
    Însurătoarea feciorului lui Toma cu o fată săracă lipită stârnise de altminteri vâlvă în Pripas. Mai ales tocmai calicii îi ocărau că ia o calică și spuneau în gura mare că George are să pape repede averea bătrânului.
    Toma auzea zvonurile și răspundea neîntrebat:
    - Eu nu mă bag, nu mă amestec..... Parcă eu am să trăiesc cu ea? Eu i-am spus totdeauna: Dragul tatii, fă ce vrei și ce-ți cere inima. Că noi la avere nu ne uităm, c-avem, slavă Domnului, și nu suntem muritori de foame.... Dacă-i place lui fata și i-e dragă, să fie sănătoși. Că decât să trăiești cu o ciumă-n casă, mai bine să te arunci în Someș cu capul în jos....
    George nu-și încăpea în piele de mândrie. Avea mulțumirea, ce-l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica și însurătoarea i se părea încoronarea unei biruinți nemaipomenite.
    De când se cununase Ion Glanetașu cu Ana, el rămăsese fruntea flăcăilor, ceea ce-l răsplătise puțin pentru înfrângerea ce o suferise atunci. Deși ar fi fost timpul să se însoare și dânsul, nu se putea hotărî. Tatăl său îl zorea, iar el amâna mereu, ca să se bucure în tihnă de plăcerea de-a fi călăuza tineretului în bine și-n rău, la petreceri și la bătăi. De altfel, spunea cu fală că nicio fată din sat nu-i destul de vrednică de dânsul.
    Fără să-și dea seama, vorbea chiar adevărat. Căci ca să-i placă vreuna, trebuia întâi să vadă că place și altuia, și că luând-o, pricinia necaz cuiva.
    Toamna trecută însă George primise o lovitură în mândria lui de cap al tinerimii. Atunci se întorsese de la oaste Nicolae Tătaru, feciorul lui Trifon, voinic, aspru la înfățișare și blând la inimă. Era băiat cu învățătură: umblase trei ani la liceul din Armadia și nu continuase fiindcă repetase de două ori clasa a doua. Din școală rămase totuși cu dragostea de carte și, când a crescut mai mare, s-a abonat la „Foaia Poporului”, săptămânală, din care citea dumineca, pe prispă, părinților și vecinilor dornici de a afla ce se petrecea prin lume. În armată a înaintat sergent și se fălea că i-ar fi propus însuși căpitanul să se reangajeze.
    Venise mai dezghețat din cătănie, vorbind mai răspicat, parc-ar fi comandat mereu, umblând ca bradul și având veșnic pe limbă câte un also și câte un marș sau ruic, prin care uimea pe flăcăii și chiar pe bărbații din sat.
    Macedon Cercetașu în îmbrățișa în fiecare duminecă la cârciumă și se plângea că feciorul lui a fugit de trei ori de la oștire de-l face de râsul lumii.
    Cu toate acestea, Nicolae era așezat, potolit și se gândea să se însoare cât mai curând, deoarece cei de vârsta lui aveau și copii. Dar, pentru că avea vreo șase frați mai mici ca dânsul, căuta o fată cu zestre, la care să se poată muta, că să-și ușureze părinții. Până se găsească ce dorea, se ținea de Florica vădanei lui Maxim cu care-ți era mai mare dragul să te arăți la horă fiind frumoasă și deșteaptă, deși ca degetul de golașă.
    George simţi curând că i se întunecă steaua din pricina lui Nicolae. Şi atunci, ca să-i dea o lovitură zdravănă, văzându-l că umblă cu Florica şi zvonindu-se chiar c-ar fi vorba s-o ia de nevastă, se hotărî repede, o peţi şi făcu îndată tocmeala,  vesel că i-a suflat-o.
    Florica se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul s-o ia  feciorul unui "bocotan" ca Toma Bulbuc. Cum împlinise douăzeci de ani şi, afară de câteva boarfe, zestre n-aducea, s-ar fi agăţat bucuroasă de oricine, numai să se vadă la casa ei.
    Nunta se făcu în casa cea nouă a lui George, zidită anume pentru dânsul. Trei popi slujiră la biserică, iar Toma nu s-a lăsat până nu i-a oprit pe toţi şi la ospăţ, izbutind chiar să îmbete leucă pe cel din Sărăcuța, cu bere, căci cumpărase înadins trei butoaie pentru fețele spălate. Naș mare a fost Stoessel care, ca notar, deși ovrei, i se păruse tot ce se poate mai distins.
    Stoessel a venit cu brișca lui cea nouă, glabenă, împreună cu notăreasa și cu toți copiii, și a stat toată noaptea, iar în talgerul miresei a zvârlit o hârtie de o sută de coroane nu ca popa din Sărcuța care a pus un biet zlot de argint și încă văitându-se că biserica lui e cea mai săracă de pe valea Someșului.
    George era foarte vesel și mândru, și se uita din când în când la Nicolae Tătaru să-l surprindă cât e de supărat. Rotindu-și însă privirea la oaspeții prea cinstiți, întâlni deodată ochii lui Ion Glanetașu înfipți ca niște lipitori în Florica.
    Ochii aceștia dârji, aprinși și tulburi îl spăimântară și parcă îi spuseră că dintr-înșii pornește primejdia. Încercă să se bucure că Ion îi râvnește pe Florica și vru să simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din pricina lui.
    Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dând de dușcă un pahar de rachiu. Numai întorcându-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați și plânși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un zâmbet de plăcere.
    Se gândi să nu se mai singhisească de Ion și totuși, îndată se pomeni iar pândindu-l. Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipt de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nicio putere din lume să nu-i mai poată despărți.
    Alături de el, George descoperi într-un târziu pe Ana, gălbejită și uscată la obraji, șezând ca pe ghimpi și surâzând rușinată. Ea, întâlnind privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fără a întoarce capul, mârâi arătându-și dinții, ca un dulău gata să muște. Zâmbetul de pe fața femeii se șterse o clipă, pentru a reveni însă îndată mai înghețat.
    Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o rușine crâncenă îi ardea sufletul, că toți oaspeții o văd batjocorită.
    Și, încetul cu încetul, rușinea se schimbă într-o greață năbușitoare. I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufundă în niște ape tulburi, atât de murdare, încât scârba singură plutește deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare. Închidea ochii și totuși vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman care spală urmele și părerile de rău.
................................................................................