Colţ Alb, Jack London

...........................................
                           XI.

                 - Asta mă întreb şi eu - răspunse Scott, dând trist din cap.
     Veni apoi ziua când, prin uşa întredeschisă a colibei, Colţ Alb zări pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascălul iubirii împachetându-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în atmosfera, odinioara atat de liniştita a colibei, domnea acum o tulburare, o agitație şi o nelinişte ciudata. Fara îndoiala ca aceasta era o dovada, şi Colț Alb o simțise. Acum se gandea la ea. Zeul lui se pregatea sa fuga din nou. Şi cum nici alta data nu-l luase cu el, se putea aştepta sa-l lase şi acum singur.
      În noaptea aceea, Colț Alb strapunse tacerea cu un urlet prelung – un urlet de lup. Era aidoma urletului de odinioara, cand fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul care nu mai exista şi din care nu mai gasise decat o gramada de resturi, marturia locului unde fusese tipia lui Castor Cenuşiu. Ca şi atunci, îşi aținti botul spre stelele reci, împartaşindu-le durerea lui.
      În coliba, cei doi barbați tocmai se culcasera.
     – Ştii ca iar nu mai mananca nimic – spuse Matt, de sub patura.
     Din celalalt colț al odaii, unde se afla patul lui Weedon Scott, se auzi un bombanit şi un foşnet de paturi.
     – Dupa cat de nenorocit a fost data trecuta cand ai plecat, nu m-ar mira acum sa şi moara.
     Din celalalt culcuş se auzi o mişcare plina de nervozitate.
     – Dar mai taci odata! striga Scott prin întuneric. Eşti mai cicalitor decat o femeie.
     – Aşa zic şi eu – raspunse dog-musherul, iar Weedon Scott nu-şi dadu bine seama daca celalalt chicotise pe înfundate sau nu.
     În ziua urmatoare, neliniştea şi neastamparul lui Colț Alb crescura şi mai mult. Se ținea pe urmele stapanului sau ori de cate ori acesta parasea coliba, iar cand era înauntru dadea mereu tarcoale pe prispa din fața. Prin uşa deschisa putea sa zareasca bagajele de pe jos. Langa geamantan se mai adaugasera doi saci mari de panza şi o cutie. Matt înfaşura paturile stapanului şi şuba într-o mica prelata. Urmarind toate aceste pregatiri, Colț Alb scoase un suspin.
     Dupa aceea sosira doi indieni. Nu-i scapa din vedere în timp ce încarcau bagajul pe umeri şi nici apoi cand, însoțiți de Matt care ducea aşternutul şi o valiza, o luara în josul dealului. Colț Alb însa nu-i urma. Stapanul lui era înca în coliba. Dupa un timp, Matt se întoarse. Stapanul ieşi în prag şi-l chema pe Colț Alb înauntru.
     – Bietul de tine – îi zise el, cu blandețe, scarpinandu-l dupa urechi şi batandu-l uşor pe spate. Eu plec la drum lung, batrane, acolo unde tu nu ma poți urma. Hai, mai maraie o data, ultimul marait de bun ramas.
     Colț Alb nu vru sa maraie. În schimb, dupa ce îi arunca o privire cercetatoare, dar plina de o nesfarşita caldura, se lipi de el, îngropandu-şi capul între brațul şi trupul lui.
     – O auzi cum şuiera? striga Matt. Dinspre Yukon se ridica mugetul raguşit al sirenei de pe vas. E timpul sa te grabeşti. Ai grija de încuie uşa din fața. Eu o sa ies pe dindos. Hai, da-i drumul!
Amandoua uşile fura trantite în acelaşi timp, iar Weedon Scott îl aştepta pe Matt, care trebuia sa dea ocol colibei. De dupa uşa razbateau scancete slabe şi suspine. Apoi se auzi un adulmecat prelung, adanc.
     – Sa ai mare grija de el, Matt – îi zise Scott, cand o pornira în josul dealului. Sa-mi scrii cum îi mai merge.
     – Bineînțeles – îi raspunse dog-musherul. Dar ia stai, asculta puțin!
     Cei doi oameni se oprira. Colț Alb scotea urlete tanguitoare, aşa cum urla cainele la moartea stapanului. În glas i se desluşea o durere fara margini, iar urletul i se pravalea în şuvoaie nesfarşite care îți sfaşiau inima, apoi se stingea într-un suspin de o jale tremuratoare, pentru ca sa izbucneasca iaraşi, mereu mai îndurerat.
     „Aurora” era primul vapor din anul acela care pleca dincolo, iar pe punțile lui se înghesuiau aventurieri în cautarea norocului şi cautatori de aur ruinați. Şi unii şi alții erau la fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a parasi locul acela, pe cat fusesera la început venind acolo. Langa pasarela vaporului, Scott îi strangea mana lui Matt, care se pregatea sa coboare pe țarm. Dar mana lui Matt se lasa deodata moale în stransoarea celuilalt, în timp ce privirea i se aținti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse sa vada. Pe punte, la cațiva paşi mai departe de ei, şedea Colț Alb, care se uita la ei cu o privire înflacarata.
     Dog-musherul slobozi printre dinți o înjuratura, speriat. Scott ramase încremenit.
     – Eşti sigur ca ai încuiat uşa din fața? întreba Matt. Celalalt dadu afirmativ din cap şi întreba:
     – Dar pe cea din dos?
     – Te cred şi eu! se auzi raspunsul enervat.
     Colț Alb îşi lipi urechile, gudurandu-se, dar ramase locului fara sa încerce sa se apropie.
     – Trebuie sa-l iau cu mine pe mal.
     Matt facu cîțiva paşi spre Colț Alb, dar acesta o zbughi. Dog-musherul se repezi dupa el; Colț Alb se pierdu printre picioarele oamenilor. Fofilandu-se pe unde putea, dand ocol sau luand-o pieziş, el aluneca de-a lungul punții, zadarnicind stradania aceluia care voia sa-l prinda.
     Cand însa dascalul iubirii îi vorbi, Colț Alb veni la el şi-l asculta fara cracnire.
     – Nu vrea sa vina la mana care i-a dat de mancare în toate lunile astea – murmura dog-musherul, maniat. Şi apoi, dumneata… dumneata nu i-ai dat de mancare decat în primele zile, cand te-ai împrietenit cu el. Al dracului sa fiu daca înțeleg eu de ce îi trece prin cap ca dumneata îi eşti stapan!…
     Scott, care-l mangaia pe Colț Alb, se apleca deodata asupra lui, descoperind nişte taieturi proaspete pe bot şi o rana între ochi.
     Matt se apleca şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colț Alb.
     – De fereastra am uitat. E taiat tot şi crestat pe burta. Pesemne ca a trecut cu capul prin geam. Pe Dumnezeul meu!
     Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi facu în minte o socoteala grabnica. Sirena „Aurorei” anunța pentru ultima oara plecarea. Oamenii se grabeau pe pasarela spre uscat. Matt îşi desfacu basmaua de la gat ca sa-l lege pe Colț Alb, dar Scott îl prinse pe dog-musher de mana, spunandu-i:
     – Ramai cu bine, Matt, batrane. Şi sa ştii ca nu mai e nevoie sa-mi scrii despre lup. Vezi, îl…
     – Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei sa zici!…
     – Chiar aşa. Tine-ți basmaua. Am sa-ți scriu eu ție despre el. Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarela.
     – Nu ştiu daca o sa poata îndura clima! striga el spre bord. Poate doar sa-l tunzi cand e tare cald!
    Pasarela fu ridicata si "Aurora" se dezlipi de tarm. Weedon Scott mai facu un ultim semn de ramas bun cu mana. Apoi se intoarse si se apleca asupra lui Colt Alb, care statea langa el.
    - Acum maraie, afurisitule, maraie - zise el, lovindu-l usor cu palma pe cap si scaprinandu-l intre urechi, pe care Colt Alb si le lipise de placere.

                                        Capitolul 2.
                                         Tara de jos

                      Colt Alb cobori de pe vapor la San Francisco. Era inmarmurit. In adancul fiintei lui, dincolo de orice proces rational sau act constient, el asociase puterea cu divinitatea. Si niciodata oamenii albi nu i se parusera zei atat de luminati cum i se pareau acum cand pasea pe caldaramul incins din San Francisco. Colibelor de lemn pe care le cunostea le luasera locul cladiri uriase. Strazile erau pline de primejdii - trasuri, carute, masini, cai puternici de povara care trageau camioane enorme şi monstruoase, tramvaie electrice sunau şi zornaiau prin mijlocul strazii, scraşnindu-şi amenințarea lor încapațanata, aidoma raşilor pe care îi cunoscuse odinioara în padurile Nordului.
     Toate acestea erau manifestari ale puterii. În toate şi îndaratul tuturor acestora se afla omul, carmuind şi supraveghind, exprimandu-se pe sine, ca de obicei, prin dominația lui asupra materiei. Era ceva grozav, amețitor. Colț Alb parea înspaimantat. Îl cuprinse teama. Aşa cum pe vremea copilariei lui fusese facut sa simta cat era de mic şi de neputincios, în prima zi cand venise din wild în tabara lui Castor Cenuşiu, tot astfel acum, deşi în plina putere, se simțea mic şi slab. Şi vai, cat de mulți zei erau! Iar furnicarul acesta al zeilor îl amețea. Vuietul strazii îl asurzea. Îl înnebunea aceasta grozava şi nesfarşita agitație şi mişcare din jur. Simțea mai mult ca oricand ca depinde de dascalul iubirii, pe ale carui urme calca acum şi pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi scapat o clipa din ochi.
      Lui Colț Alb nu-i era însa harazit sa aiba despre oraş decat o viziune de coşmar – o experiența ca un vis urat, ireal şi teribil, care mult timp dupa aceea îl va urmari în visele lui. Stapanul îl sui într-un vagon de bagaje unde îl lega cu un lanț într-un colț, printre gramezi de cufere şi valize. Acolo, puterea o deținea un zeu scund şi musculos; acesta azvarlea cu mult zgomot lazi şi cutii, pe care le tara pe uşa înauntru şi apoi le trantea peste gramada sau le arunca afara prin uşa, lovind şi izbind cu ele, iar alți zei, care le aşteptau jos, le prindeau.
     Şi, în acest infern al bagajelor, Colț Alb statea parasit de stapanul lui. Sau cel puțin aşa credea el, pana ce mirosi alaturi sacii de panza cu hainele stapanului şi se puse sa le pazeasca.
     – Era şi timpul sa vii – mormai zeul vagonului, un ceas mai tarziu, cand Weedon Scott aparu în uşa, Cainele asta al dumitale nu ma lasa sa ma ating de lucruri.
     Colț Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar disparuse. Vagonul nu fusese pentru el decat o odaie intr-o casa, si cand intrase in oras, lumea se gramadise in jurul lui. Intre timp, orasul disparuse. Nu-l mai asurzea zgomotul lui. I se intindea inainte un tinut surazator, cu soare plin de stralucire, o atmosfera ce te imbia la lancezeala. Numai ca nu avu timp sa se minuneze de aceasta transformare. O primi si pe aceasta cum primea toate faptele si manifestarile de neinteles ale zeilor. Asa era felul lor.
    Ii astepta o trasura. Un barbat si o femeie se apropiara de stapan. Femeia isi desfacu bratele si apoi le incrusisa pe dupa gatul stapanului - un gest dusmanos! In clipa urmatoare Weedon Scott se desprinse din imbratisare si se apropie de Colt Alb, care maraia de parca ar fi fost un diavol furios.
    - Nu-i nimic, mama - facu Scott in timp ce-l tinea strans pe Colt Alb si incerca sa-l linisteasca. A crezut ca ai de gand sa-mi faci vreun rau si el nu poate indura asa ceva. Nu-i nimic. O sa se deprinda el, curand.
    - Si, intre timp am sa pot sa-mi alint fiul doar atunci cand canele lui n-o sa fie pe aproape – rase ea, deşi se facuse alba ca varul şi se simțea rau din pricina sperieturii pe care o trasese.
     Se uita la Colț Alb, care maraia, se zburlea şi o privea cu rautate.
     – Trebuie sa învețe şi va învața fara întarziere – zise Scott. Începu sa-i vorbeasca lui Colț Alb cu blandețe, pana ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat!
      Acesta era unul din lucrurile pe care Colț Alb le învațase de la stapanul lui şi dadu ascultare, deşi se culca în sila şi îmbufnat.
     – Acum, mama. Scott îşi deschise brațele ca s-o primeasca, dar nu-şi lua ochii de la Colț Alb! Culcat! îi porunci el. Culcat!
     Zbarlindu-se tacut, pe jumatate ghemuit în timp ce se ridica, Colț Alb se lasa înapoi şi urmari repetarea gestului duşmanos. Dar nici aceasta şi nici îmbrațişarea zeului, care urma dupa aceea, nu-l vatamara pe stapan. Apoi, sacii cu haine fura urcați în trasura, zeii straini şi dascalul iubirii se suira şi ei, iar Colț Alb o porni pe urma lor, cand gonind atent dupa ei, cand zbarlindu-se la caii ce alergau. Cauta sa le atraga atenția ca el e de fața şi ca vegheaza sa nu i se întample vreun rau zeului pe care-l trageau cu atata iuțeala peste întinderea aceea.
      Dupa un sfert de ceas, trasura trecu printr-o intrare de piatra şi apoi printre doua randuri de nuci ce se bolteau deasupra drumului, înlanțuindu-se. De o parte şi de alta se întindeau pajişti, iar suprafețele lor mari erau presarate ici şi colo cu stejari voinici, cu brațe lungi, puternice. Nu departe de acolo, pajiştile cu fanețe, arse de soare, pareau bronzate, aurii, contrastand cu verdele proaspat al ierbii îngrijite; iar mai departe erau dealurile roşcate şi paşunile de munte. La capatul pajiştei, pe primul damb de la marginea vaii, se zarea o casa cu terasa, mare şi cu multe ferestre.
     Colț Alb nu prea avu cand sa vada toate acestea. Trasura abia intrase pe moşie cand îl şi ataca un caine ciobanesc, cu ochii scaparatori şi cu botul ascuțit, pe buna dreptate indignat şi plin de manie. Statea între el şi stapanul lui, desparțindu-l. Colț Alb nu marai amenințator, dar parul i se zburli pe trup în timp ce porni tacut la asaltul ucigaş. Dar asaltul n-avea sa fie dus pana la capat. Se opri pe neaşteptate, stangaci, cu picioarele dinainte țepene, încordandu-se împotriva avantului care-l ducea înainte. Aproape ca se aşeza jos, pana într-atat dorea acum sa se fereasca de atingerea acelui caine pe care fusese cît pe ce sa-l atace. Era o cațea, şi legea rasei lui punea între ei o bariera de netrecut. S-o atace, ar fi însemnat nici mai mult nici mai puțin decat o încalcare a propriului lui instinct.
      Nu acelaşi lucru se întampla însa şi cu cațeaua. Fiind femela, ea nu avea un asemenea instinct. Pe de alta parte, fiind caine ciobanesc, frica ei instinctiva de wild şi mai ales de lup era neobişnuit de puternica. Pentru ea, Colț Alb era lup, talhar din moşi-stramoşi, care pradase turmele ei înca din acele vremuri în care oile au fost adunate în turma pentru prima oara şi au fost pazite de vreunul din strabunii ei necunoscuți. Aşa ca, atunci cand Colț Alb renunța sa mai atace şi ramase locului înțepenit, cu gandul sa ocoleasca ciocnirea, sari ea la el. Colț Alb marai fara voie cand îi simți dinții înfigandu-i-se în umar, dar nu facu nicio încercare s-o muşte. Se dadu înapoi conştient, cu picioarele țepene, şi încerca sa se fereasca de ea. Sarea cand într-o parte, cand într-alta, se ghemui şi se învarti în juru-i, zadarnic însa. Cațeaua era mereu între el şi drumul pe care voia sa-l apuce.
     – Aici, Collie! striga strainul din trasura.
     Weedon Scott rase.
– Nu-i nimic, tata. E o buna disciplina. Colț Alb are multe de învațat şi e foarte bine ca a şi început. O sa se obişnuiasca.
     Trasura o porni, iar Collie îi aținu din nou calea lui Colț Alb. El încerca s-o întreaca departandu- se de drum şi gonind prin pajişte; dar ea alerga în cercul interior, mai mic, şi era mereu prezenta, înfruntandu-l cu cele doua şiruri de dinți stralucitori. Colț Alb dadu ocol şi facu cale întoarsa, traversa drumul apucand-o pe cealalta pajişte şi din nou ea îi ținu piept.
      Trasura gonea, ducandu-l pe stapanul lui cu ea. Colț Alb o zari disparand printre copaci. Situația era disperata. Încerca din nou sa faca un ocol. Cațeaua se ținu dupa el, alergand cu repeziciune, apoi deodata, Colț Alb se întoarse spre ea. Era un vechi vicleşug de-al lui, pe care îl folosea la bataie. O izbi zdravan cu umarul. Nu numai ca o dadu peste cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli cazand cand pe spate, cand pe o parte, zbatandu-se sa se opreasca, agațandu-se cu picioarele de prundiş şi scoțand un urlet ascuțit în care îşi plangea mîndria ranita şi revoltata.
     Colț Alb nu aştepta. Drumul era liber şi nici nu dorea altceva. Cațeaua se lua dupa el fara sa-şi curme o clipa urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba de o fuga adevarata, Colț Alb avea ce s-o învețe. Ea alerga ca o smintita, ca o apucata, încordandu-se la maximum, cu o stradanie vizibila la fiecare saritura; Colț Alb însa îi scapa mereu, pe nesimțite, fara niciun efort, alunecand deasupra pamantului ca o naluca.
     Pe cand dadea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri peste trasura. Aceasta se oprise şi stapanul tocmai cobora. În clipa aceea, cum era înca în plina viteza, Colț Alb îşi dadu seama ca dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva lui. Duşmanul era un ogar care se napustise asupra-i. Colț Alb încerca sa-i țina piept. Gonea însa prea tare şi ogarul era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avantul cu care gonea era atat de puternic şi lovitura atat de neaşteptata, încît Colț Alb se trezi la pamant, dandu-se peste cap. Ieşi din învalmaşeala cu o grimasa de rautate şi cu urechile lipite de cap, cu buzele şi nasul încrețite, clampanind cu dinții în gol în clipa în care gatlejul ogarului scapase ca prin minune de colții lui.
     Stapanul venea degraba, dar era înca departe. Collie fu cea care îl scapa cu viața pe ogar. Înainte ca Colț Alb sa fi apucat sa sara şi sa dea lovitura mortala, sosi Collie. Fusese trasa pe sfoara şi întrecuta la alergatura, ca sa nu mai vorbim ca fusese data peste cap fara ruşine, în prundiş. Venea ca o furtuna – o furtuna izvorata din mandria revoltata, dintr-o manie lesne de înțeles şi dintr-o ura instinctiva fața de acest talhar al wildului. Îl izbi pe Colț Alb în unghi drept, pe cand el se pregatea sa sara, şi din nou Colț Alb se trezi doborat la pamant, dandu-se peste cap.
      Stapanul îl ajunse în clipa urmatoare şi-l apuca cu o mana pe Colț Alb, în timp ce tatal lui chema cainii.
      – Frumoasa primire, n-am ce zice, pentru un biet lup singuratic din Arctica! spuse stapanul, în timp ce Colț Alb se liniştea sub palma lui mangaietoare. De cand e el pe lume n-a fost doborat de pe picioare decat o singura data, şi iata ca acum, în treizeci de secunde a fost rostogolit de doua ori!
      Trasura plecase, iar în casa aparura alți zei straini. Unii se țineau respectuos la distanța; doi dintre ei însa, doua femei, savarşira actul acela vrajmaş, agațandu-se de gatul stapînului. Dar Colț Alb începu sa îngaduie acest lucru. Nu parea sa însemne ceva rau, iar zgomotele pe care zeii le faceau nu aveau nimic amentator. Ii aratara si lui bunavointa, numai ca el ii tinu la distanta cu un marait, ceea ce de altfel facu şi stapanul cu vorba. În asemenea împrejurari, Colț Alb se lipea de picioarele stapanului, care îl batea uşor cu palma pe cap, liniştindu-l.
      Cand porunci „Dick culcat”!, ogarul care urcase treptele se culca pe o parte în prag, continuand sa maraie şi sa-i arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese lasata pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu brațele de gat, alintand-o şi mangaind-o; cațeaua parea însa tare încurcata şi era suparata foc, gemea furioasa, jignita ca se îngaduise prezența acestui lup şi convinsa ca zeii faceau o greşeala.
      Zeii, toți cați erau, urcara scarile ca sa intre în casa. Colț Alb nu se dezlipea de stapanul lui. De pe pragul unde era, Dick marai; Colț Alb, care suia scara, se zburli raspunzand şi el printr-un marait.
      – Ia-o pe Collie înauntru şi lasa-i pe aştia doi sa se bata pana s-or satura – fu de parere tatal lui
Scott. Au sa se împrieteneasca pana la urma.
      – Numai ca dupa aceea, ca sa-şi dovedeasca prietenia, Colț Alb o sa trebuiasca sa mearga la înmormantare – rase stapînul.
      Scott-tatal privi cu neîncredere, mai întai spre Colț Alb, apoi spre Dick, iar în cele din urma spre fiul sau:
      – Vrei sa zici ca…
     Weedon dadu din cap.
     – Întocmai. L-ar omorî pe Dick într-un minut, cel mult doua. Apoi se întoarse catre Colț Alb:
Hai, lupule! Tu trebuie sa intri în casa.
      Colț Alb urca treptele, strabatand culoarul cu paşi țepeni şi cu coada încremenita în sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, pazindu-se de un atac dintr-o coasta, gata sa se apere împotriva oricarei manifestari salbatice a necunoscutului, care se putea napusti asupra lui din casa. Dar nimic de care sa se teama nu se napusti asupra lui din casa. Şi cand ajunse înauntru, iscodi cu grija în jur, cautand acel ceva, dar fara sa-l gaseasca. Apoi se culca cu un marait de mulțumire la picioarele stapanului, urmarind cele ce se petreceau, gata în orice clipa sa sara în picioare şi sa lupte pentru viața, împotriva spaimelor pe care le simțea el ca trebuie sa pandeasca, ca o cursa, sub podeaua locuinței.

                                               Capitolul 3.
                                           Tinutul zeilor

                     Prin firea lui, Colt Alb era o fiinta adaptabila, iar pe langa aceasta mai si umblase mult si cunostea rostul si nevoia de adaptare. Aici, in Sierra Vista - asa se numea locul pe care-l stapanea judecatorul Scott - Colt Alb incepu curand sa se simta la el acasa. Nu mai avu niciun necaz mai serios cu ceilalti caini. Acestia stiau mai multe despre randuielile zeilor din Tara de jos decat el, si il acceptasera in ziua in care ii intovarasise pe zei in casa. Asa lup cum era si cu toate ca nu mai exista un alt precedent, zeii ii consfintisera prezenta, iar ei, cainii zeilor, nu puteau decat sa se supuna unei astfel de statorniciri.
    La inceput, Dick se aratase teapan prin forta imprejurarilor, mai tarziu insa il accepta calm pe Colt Alb, ca pe un bun in plus al stapanului. Daca ar fi fost dupa el, s-ar fi imprietenit la catarama cu Colt Alb, numai ca acesta se arata cu totul potrivnic prieteniilor. Colt Alb nu cerea celorlalti caini decat sa-l lase in pace. In decursul intregii lui vieti de pana atunci se tinuse departe de cei din rasa lui, si acum dorea acelasi lucru. Bunavointa lui Dick il plictisea, asa ca, maraind la el, il punea pe goana de fiecare data. Prin partile nordului, pe unde fusese, invatase sa-i lase in pace pe cainii stapanului si nu uita aceasta nici aici. Nu voia decat sa fie lasat singur si izolat, iar pe Dick nu-l lua in seama, si inca in asa masura, incat fiinta aceasta linistita il lasa in pace, fara sa-i dea mai multa atentie decat dadea stalpului  de langa gard.
    Lucrurile nu statea tocmai la fel si cu Collie. Ea il ingaduia pentru ca aceasta era hotararea zeilor, totusi acest lucru nu insemna ca trebuie sa-l lase in pace. In capul ei staruia amintirea nenumaratelor crime pe care el si ai lui le savarsisera impotriva stramosilor ei. Intr-o zi sau chiar intr-o generatie nu puteau fi uitate pradaciunile facute in tarcurile de oi. Toate acestea o atatau si o imboldeau sa plateasca cu aceeasi moneda. Ea nu ii putea impiedica pe zei, care il ingaduiau, dar nimic n-o impiedica sa-i amarasca viata lui Colt Alb prin tot felul de sicane marunte. Ii despartea o lupta de veacuri si, in ce o privea pe ea, avea grija sa-i aminteasca asta mereu.
    Si asa, Collie profita de faptul ca era catea ca sa-l poata sacai si chinui pe Colt Alb. Instinctul lui il impiedica s-o atace, dar indaratnicia ei nu-i ingaduia sa treaca cu vederea toate acestea. Cand se napustea asupra lui, el se intorcea cu umarul aparat de blana spre dintii ei ascutiti si se departa teapan si cu demnitate. Cănd se nimerea la strânsoare, Colţ Alb se vedea silit să facă un ocol, mergând cu umărul spre ea, cu capul întors, cu o expresie de mare răbdare şi plictiseală pe faţă şi în privire. Totuşi, o muşcătură în şold îi grăbea uneori retragerea, făcându-l să-şi piardă prestanţa. De obicei însă, Colţ Alb izbutea să-şi păstreze demnitatea, luându-şi o înfăţişare aproape solemnă. Când putea, n-o lua în seamă defel pe Collie şi îşi făcuse chiar un obicei să nu-i iasă în cale. Ori de câte ori o zărea sau o vedea venind, se ridica şi pleca.
    Colţ Alb avea de învăţat încă multe şi în alte privinţe. Viaţa în Nord era simplitatea însăşi în comparaţie cu activitatea complicată din Sierra Vista. În primul rând trebui să cunoască familia stăpânului. Într-un fel, era pregătit pentru acest lucru. După cum Mit-Sah şi Kloo-kooh aparţineau lui Castor Cenuşiu cu care împărţeau hrana, focul şi păturile, tot astfel acum, în Sierra Vista, toţi locuitorii casei aparţineau dascălului iubirii.
    Aici cunoştea însă o deosebire, poate chiar mai multe. Sierra Vista era o chestiune mult mai complicată decât tipia lui Castor Cenuşiu. Trebuia să ţină seama de mai mulţi oameni. Aşa, de pildă, de judecătorul Scott şi de soţia lui. Mai erau apoi cele două surori ale stăpânului, Beth şi Mary, soţia acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi ţânci de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorbă despre aceşti oameni, iar despre legăturile lor de sânge şi de rudenie nu ştia nimic şi niciodată n-ar fi fost în stare să ştie. Totuşi pricepu repede că aparţineau stăpânului lui. După aceea, observându-i ori de câte ori avea prilejul,  urmărindu-i în cele ce făceau, cercetându-i cum vorbesc şi deprinzându-se cu glasul lor, înţelese într-un răstimp destul de scurt cât de apropiaţi erau de stăpânul lui şi de câtă bunăvoinţă se bucurau din partea lui.
    Şi luând seama la toate acestea, Colţ Alb se pură cu ei ca şi cu stăpânul lui. Ceea ce era preţios pentru stăpânul lui, preţuia şi el; ceea ce îi era drag lui, Colţ Alb îndrăgea şi el, păzindu-l cu grijă.
    Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu cei doi copii. Toată viaţa îi fusese silă de copii. Îi ura şi se temea de mâinile lor. Lecţiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în acea vreme când trăise în satul indian, nu fuseseră tocmai blânde. Când Weedon şi Mary veniseră spre el întâia dată, Colţ Alb mârâise ameninţător, săgetându-i cu o privire mânioasă. Un ghiont de-al stăpânului şi o vorbă aspră îl forţaseră atunci să le primească mângâierile, deşi continua să mârâie sub mânuţele lor, iar în mârâitul lui nu exista nicio notă de plăcere. Mai târziu îşi dădu seama că băieţelul şi fetiţa aceea erau de mare preţ în ochii stăpânului. Şi de atunci nu mai fu nevoie de niciun ghiont sau vorbă aspră ca să se lase mângâiat.
     Totuşi Colţ Alb nu arăta niciodată prea multe dovezi de dragoste. Îi îngăduia pe copiii stăpânului cu neplăcere, dar cu supunere, şi le îndura toate caragioslâcurile aşa cum unii îndură o operaţie dureroasă. Când nu mai putea, se ridica şi pleca ţanţoş şi hotărât. De la o vreme însă, copiii începură să-i placă, dar continua să nu arate asta. Nu s-ar fi apropiat niciodată de ei. Pe de altă parte, când îi vedea, în loc să plece, îi aştepta să vină la el. Şi ceva mai târziu, o licărire de mulţumire îi apărea în ochi, când îi vedea apropiindu-se, şi se uita după ei cu o ciudată urmă de părere de rău, când îl părăseau ca să-şi caute alte distracţii.
    Toate acestea erau doar o chestiune de educaţie care cerea timp. După copii, Colţ Alb mai arăta consideraţie şi judecătorului Scott. Probabil că două erau motivele care îl împingeau la aceasta: în primul rând era fără îndoială un bun de preţ al stăpânului, în al doilea rând era şi un om care se ţinea deoparte. Lui Colţ Alb îi plăcea să stea culcat la picioarele lui, în tinda largă a casei, când acesta citea ziarul şi îi făcea hatârul din când în când să-i arunce şi lui câte o privire sau câte un cuvânt - semne cu nimic supărătoare, dar care arătau că recunoştea prezenţa şi existenţa lui Colţ Alb. Aceasta se întâmpla însă când stăpânul nu era pe aproape. Cum apărea el, toate celelalte fiinţe încetau să mai existe pentru Colţ Alb.
    El îngăduia membrilor familiei stăpânului să-l alinte şi să-i dea atenţie, dar el nu le dădea niciodată ceea ce îi dăruia stăpânului. Nicio mângâierea de-a lor nu-i trezea un geamăt în gâtlej care să însemne dragoste, şi oricât ar fi încercat ei, nu l-ar fi putut îndupleca să se alinte şi în faţa lor. Acest semn de uitare şi de părăsire de sine, de încredere desăvârşită îl arăta numai stăpânului. De fapt, pe membrii familiei acestuia nu-i socotise altceva decât bunuri ale dascălului iubirii.
    De asemenea, Colţ Alb începu curând să deosebească familia, de servitori. Acestora le era frică de el, iar Colţ Alb se stăpânea să nu sară la ei, doar pentru că-i socotea şi pe aceştia ca aparţinând stăpânului. Între Colţ Alb şi ei exista doar neutralitate. Pregăteau mâncarea pentru stăpân, spălau tacâmurile şi făceau alte treburi, întocmai ca şi Matt în Klondike. Pe scurt erau dintr-ale gospodăriei.
............................................

     "Când ţi-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ţi fie şi mai dor."
                                  Tudor Muşatescu

Colţ Alb, Jack London

.............................................
                                X.

                 Era începutul sfârşitului pentru Colţ Alb - sfârşitul vieţii de până atunci şi a domniei urii. Se iveau pentru el zorile unei vieţi noi, de o frumuseţe nepătrunsă. Cereau însă multă gândire şi o nesfârşită răbdare din partea lui Weedon Scott,, iar din partea lui Colţ Alb nu se cerea nici mai mult nici mai puţin decât o revoluţie. Trebuia să nu ţină seama de cerinţele şi poruncile instinctului şi raţiunii, să treacă peste experienţă şi să dezmintă însăşi viaţa.
     Viaţa, aşa cum o cunoscuse el, nu numai că nu avea loc pentru toate câte le trăia el acum, dar toate curentele mergeau împotriva lucrurilor, în voia cărora se lăsa acum. Pe scurt, după ce cântări toate acestea, trebui să înfăptuiască o cotitură, mult mai largă decât cea pe care o făcuse pe vremea când venise de bună voie în wild şi îl primise pe Castor Cenuşiu de stăpân. În vremea aceea nu era decât un căţel slăbuţ ca orice născut, neformat, la dispoziţia mâinii întâmplării, care începea să-l modeleze. Dar acum era cu totul altfel. Mâna întâmplării îşi făcuse treaba, şi încă bine. Cu ajutorul ei fusese format şi oţelit ca "lupul cel bătăuş", feroce şi neîmpăcat, care nu putea iubi şi nu putea fi iubit: realizarea acestei schimbări era ca o nouă plămădire a fiinţei, şi aceasta când nu mai avea supleţea tinereţii, când fibrele lui deveniseră ţepene şi noduroase, când urzeala lui făcu din el o ţesătură tare ca piatra, aspră şi trainică, când spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate instinctele şi axiomele i se cristalizaseră în reguli, prevederi, aversiuni şi dorinţe definitive.
     Şi iarăşi, în această nouă orientare, mâna întâmplării îl apăsa şi îl strunea, muind ceea ce se întărise şi dându-i o formă mai frumoasă. Weedon Scott era într-adevăr această mână. Merse până la rădăcinile firii lui, atingându-i cu blândeţe forţele de viaţă care zăceau în el, aflate pe cale de dispariţie. Una din aceste forţe era DRAGOSTEA. Ea luă locul senzaţiei de plăcere, care fusese cel mai înalt simţământ ce îl înfiorase vreodată în relaţiile cu zeii.
    Dar dragostea aceasta nu încolţi într-o singură zi. Incepu cu senzatia de placere si crescu din aceasta, incet. Colt Alb nu fugi, desi era lasat liber, pentru ca ii placea acest nou zeu. Fara indoiala ca era mai bine la el decat in viata aceea pe care o dusese in cusca lui Smith Frumosu, si apoi simtea nevoia sa aiba un zeu. Stapanirea omului era o necesitate a firii lui. Pecetea dependentei lui de om ii fusese pusa in acele zile ale copilariei lui, cand intorsese spatele wildului si se tarase la picioarele lui Castor Cenusiu ca sa-si primeasca bataia pe care o astepta. Aceasta pecete ii fusese pusa din nou si fara putinta de a fi stearsa, la a doua lui inapoiere din wild, atunci cand foametea aceea indelungata se sfarsi, si cand in satul lui Castor Cenusiu exista iarasi peste.
    Si asa, pentru ca ii trebuia un zeu si pentru ca il prefera pe Weedon Scott lui Smith Frumosu, Colt Alb ramase.  Pentru a-si dovedi credinta, lua asupra-si paza avutului noului stapan. Dadea tarcoale colibei, pe cand cainii de sanie dormeau, si primul oaspete venit pe inserat trebui sa lupte cu el, folosindu-se de o bata, pana ce il scapa Weedon Scott. Dar Colt Alb invata curand sa-i deosebeasca pe hoti de oamenii cinstiti, sa le cunoasca pasul si mersul. Pe drumetul care venea cu pas zgomotos si de-a dreptul la coliba, il lasa in pace, desi il supraveghea cu mare luare-aminte, pana ce usa se deschidea si era primit de stapan. Dar cel ce se furisa pe cai ocolite, cu cautatura piezisa, incercand sa se ascunda - acesta era omul care nu se bucura de pasuire din partea lui Colt Alb si trebuia s-o ia la sanatoasa, degraba si fara demnitate.
    Weedon Scott isi propusese sa il imblanzeasca pe Colt Alb - sau mai degraba sa rascumpere lumea de pacatul pe care-l savarsise fata de Colt Alb. Era o chestiune de principiu si de constiinta. Isi dadea seama ca raul facut lui Colt Alb era o datorie contractata de om si ca trebuia platita. Si asa, isi dadu osteneala sa fie neinchipuit de bland cu "lupul cel bataus". In fiecare zi îşi facea o datorie sa-l mangaie şi sa-l ajute pe Colt Alb şi se achita de aceasta cu prisosinta. Deşi la început Colț Alb se arata banuitor şi ostil, cu vremea însa începu sa-i placa sa fie alintat.
     Staruia însa ceva de care nu se putea dezbara – maraitul. Se pornea sa maraie din chiar clipa în care începea sa fie alintat şi nu înceta pana ce mana care îl alinta nu înceta şi ea. Dar era un marait care avea o nota noua în el. Un strain n-ar fi putut desluşi nota aceea noua, şi pentru un astfel de om maraitul lui Colț Alb ar fi reprezentat o manifestare de salbaticie primara, care îti calca pe nervi şi îți îngheța sangele în vine. Gatlejul lui Colț Alb se înasprise însa din pricina sunetelor fioroase pe care le scosese ani de-a randul, înca de la primul lui scancet de marait în vizuina în care traise ca pui, şi nu mai putea acum sa-şi înmoaie sunetul din gatlej pentru a-şi exprima duioşia pe care o simțea. Totuşi urechea şi afecțiunea lui Weedon Scott erau de ajuns de fine ca sa prinda nota aceea noua - aşa înecata în salbaticie cum era ea – nota care înfațişa cea mai slaba expresie a unui gangurit de mulțumire abia perceptibil.
     Pe masura ce zilele treceau, transformarea senzației de placere în aceea de dragoste deveni tot mai rapida. Colț Alb începu el însuşi sa-şi dea seama de acest lucru, deşi în mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca un gol – un gol dureros, un gol înfometat, plin de dor, care cerea sa fie umplut. Era deopotriva suferința şi nelinişte; şi nu se simțea uşurat sufleteşte decat atunci cand îl vedea pe zeul cel nou. În asemenea clipe, dragostea era o bucurie pentru el, o mulțumire salbatica ce îi dadea un fior puternic. Cand nu era însa langa zeu, suferința şi neliniştea îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl apasa cu vidul lui, iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat.
     Colț Alb era pe cale sa se gaseasca. În ciuda faptului ca era matur şi a rigiditații salbatice a formei care îl modelase, firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el simțaminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al purtarii lui se schimba. În trecut îi placeau tihna şi încetarea durerii şi îl nemulțumeau neplacerea şi durerea, şi toate manifestarile se modelasera dupa aceasta. Acum însa era cu totul altceva. Din pricina noului simțamant pe care îl încerca, de multe ori prefera neplacerea şi suferința de dragul zeului lui. Astfel, cand începea sa se crape de ziua, în loc sa colinde şi sa scotoceasca sau sa zaca într-un colț adapostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca sa-şi vada cat de puțin zeul. Seara, cand zeul se întorcea acasa, Colț Alb îşi parasea culcuşul cald pe care şi-l scobise în zapada, ca sa-şi primeasca bobarnacele prieteneşti pe care i le dadea cu degetul, precum şi vorbele de bun gasit pe care i le spunea el. Carnea, pana şi carnea o lasa, ca sa fie alaturi de zeul lui, sa primeasca o mangaiere de-a lui sau sa-l însoțeasca în oraş.
      Senzația de placut îi fusese înlocuita prin aceea de dragoste. Şi dragostea era picurata în adancurile ființei lui, acolo unde senzația de placut nu patrunsese vreodata. Şi drept raspuns, din adancul ființei lui încolți lucrul cel mai nou – dragostea. Ceea ce i se dadea, dadea şi el. Acesta era într-adevar un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi stralucitor, la lumina caruia firea lui Colț Alb se desfacea, precum se desface o floare în lumina soarelui.
      Dar Colț Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea batran şi fusese modelat prea definitiv ca sa se mai poata exprima într-un fel nou. Era prea stapanit, prea bine cumpanit în propria lui singuratate. Se deprinsese prea mult timp sa fie reținut, distant şi posac. De cand se ştia nu latrase vreodata şi nu putea acum sa se deprinda sa latre de bun venit atunci cand zeul lui se apropia. Nu-i statea niciodata în cale, şi nici nu era extravagant sau zanatic atunci cand îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodata sa-şi întampine stapanul. Aştepta în cate un colț, retras; dar aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui facea parte din adorație, o adorație muta, neexprimata. Îşi arata dragostea numai prin privirea neclintita a ochilor şi prin aceea ca nu scapa din vedere nici o mişcare a zeului. Iar cand acesta se uita la el şi îi vorbea, Colț Alb trada o emoție stangace, provocata de lupta dintre dragostea din el, care voia sa se exprime, şi imposibilitatea lui fizica de a o exprima.
      Învața sa se adapteze în multe privințe la noul lui fel de viața. Fusese deprins sa ştie ca trebuie sa-i lase în pace pe cainii zeului. Totuşi firea lui, care voia sa domine, se afirma, şi la început trebui sa-i burduşeasca bine ca sa i se recunoasca superioritatea şi sa se ştie ca el conduce. Odata lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai lua în seama. Se dadeau la o parte cand venea, pleca sau paşea printre ei, iar cand le arata ca vrea ceva, îi dadeau ascultare.
      În acelaşi chip ajunse sa-l îngaduie şi pe Matt – ca pe un bun al stapanului sau. Stapanul îi dadea rareori de mancare. Treaba asta o facea de obicei Matt; totuşi Colț Alb ghici ca mancarea ce i se dadea venea de la stapanul lui şi ca stapanul îl hranea prin mijlocirea altuia. Matt încerca sa-l puna la ham şi sa-l faca sa traga la sanie împreuna cu ceilalți caini. Dar nu izbuti. Colț Alb nu se lasa pana ce Weedon Scott nu-i puse el hamul şi nu-l struni. Încuviința acest lucru numai fiindca era voința stapanului lui ca Matt sa-l maie şi sa-l puna la treaba, tot aşa cum îi mana şi îi punea la treaba pe ceilalți caini ai stapanului.
      Saniile din Klondike – care aveau talpici – erau deosebite de cele din Mackenzie. Iar felul de a mana cainii era şi el deosebit. Atelajul nu era în forma de evantai. Cainii se înşirau în linie dreapta, unul în spatele altuia, la şleauri duble. Şi aci, în Klondike, înaintaşul era într-adevar şef. Cainele cel mai înțelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frica. Era inevitabil ca acest loc sa fie obținut degraba de catre Colț Alb. El îşi alese postul, iar Matt îi încuviința alegerea cu nişte înjuraturi, dupa ce mai întai îl încerca. Dar deşi ziua muncea la sanie, Colț Alb nu renunța sa pazeasca avutul stapanului sau peste noapte. Şi aşa, era la treaba tot timpul, veşnic de veghe şi credincios, cel mai prețios dintre toți cainii.
      – Lasa-ma sa-ți spun ce am pe suflet – zise Matt într-una din zile. Aş vrea sa-ți spun ca ai fost al naibii de deştept ca ai bagat banii în cainele asta. Dupa ce i-ai tabacit fața cu pumnii lui Smith
Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoara.
      O noua izbucnire de manie luci în ochii cenuşii ai lui Weedon Scott, în timp ce murmura cu asprime:
      – Bestia!
      Spre sfîrşitul primaverii, Colț Alb avu un mare necaz. Fara de veste, dascalul iubirii disparu.  Desluşise el unele semne, dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce înseamna cand se împacheteaza o valiza. Îşi aminti mai tarziu ca împachetatul precedase dispariția stapanului sau; dar atunci nu banui nimic. Seara îşi aştepta stapanul sa se întoarca. La miezul nopții, vantul rece care sufla îl facu sa se adaposteasca în spatele colibei. Acolo moțai, pe jumatate adormit, cu urechea gata sa prinda primul sunet al pasului cunoscut. Dar la doua noaptea, neliniştea îl facu sa se duca pe prispa rece din fața, unde se ghemui aşteptand.
     Nici urma de stapan însa. Dimineața, uşa se deschise şi Matt paşi afara. Colț Alb se uita la el cu încordare. Nu exista o limba comuna cu ajutorul careia sa afle ceea ce voia sa ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stapanul nu se arata. Colț Alb, care nu cunoscuse niciodata boala, se îmbolnavi. Şi se îmbolnavi atat de tare, încît Matt fu nevoit în cele din urma sa-l aduca în coliba. De asemenea, cand îi scrise stapînului, Matt îi rezerva un post-scriptum pentru Colț Alb.
       Desfacand scrisoarea la Circle City, Scott citi urmatoarele:
     „Blestematul de lup nu vrea sa munceasca. Nu vrea sa manîance. Şi-a pierdut tot curajul. Toți cainii îl bat. Vrea sa ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum sa-i spun. Te pomeneşti ca se curața”.
     Era precum spusese Matt. Colț Alb nu mai manca, îi era dor şi îngaduia oricarui caine sa-l burduşeasca. În coliba zacea pe jos, langa soba, fara sa-i pese de mancare, de Matt sau de viața. Putea Matt sa-i vorbeasca cu blandețe sau sa înjure, îi era totuna; se mulțumea doar sa-şi întoarca ochii trişti spre el, apoi îşi lasa capul înapoi în poziția obişnuita, pe labele dinainte.
      Şi într-o noapte, pe cand citea pentru sine mişcand din buze şi murmurand, Matt tresari, auzind un geamat de-al lui Colț Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşa şi asculta atent. O clipa mai tarziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise şi Weedon Scott intra. Cei doi barbați îşi dadura mana. Weedon Scott privi prin camera.
      – Unde-i lupul? întreba el.
     Apoi il descoperi stand in picioare acolo unde zacuse, langa soba. Nu se repezi inainte in felul celorlalti caini. Statea pandind si asteptand.
    - Doamne iarta-ma! exclama Matt. Uite cum da din coada.
    Weedon Scott strabatu camera cu pasi mari spre el, strigandu-l. Colt Alb veni la el, fara sa faca salturi, totusi repede. Era stangaci din pricina emotiei, dar cand se apropie, privirea lui avea o expresie ciudata. Ceva, un simtamant nesfarsit si care nu poate fi numit, i se ridica ca o lumina, stralucind mai departe.
    - Nu m-a privit niciodata asa cat timp ai fost plecat, remarca Matt.
    Weedon Scott nu-l auzea. Se lasase în jos, fața-n fața cu Colț Alb, alintandu-l – frecandu-l la radacina urechilor, mangaindu-l cu mişcari lungi pe ceafa, în jos, spre urechi, ciocanindu-l uşor pe şira spinarii cu buricele degetelor. Şi Colț Alb marai drept raspuns, cu nota aceea de gangureala din maraitul lui, mai pronunțata ca oricand.
      Dar asta nu era înca totul. Nesfarşita îi fu bucuria cand marea dragoste pe care o simțea izvorand mereu şi luptand sa se exprime izbuti sa gaseasca un nou mod de exprimare. Îşi arunca brusc capul înainte, îşi facu loc între mana şi trupul stapanului şi aici, strans, ascuns cu totul vederii, în afara de urechi, fara sa mai maraie, continua sa se cuibareasca şi sa se alinte.
      Cei doi oameni se privira. Lui Scott îi luceau ochii.
      – Doamne – zise Matt, cu admirație în glas. O clipa mai tarziu, dupa ce-şi veni în fire, adauga: Totdeauna am susținut eu ca lupul asta e un caine! Uita-te la el!
     O data cu întoarcerea dascalului iubirii, Colț Alb se însanatoşi repede. Petrecu doua nopți şi o zi în coliba. Apoi ieşi. Cainii de sanie îi uitasera vitejia. Îşi aminteau numai de ultima lui stare, adica de slabiciune şi boala. La vederea lui, cand ieşi din coliba, sarira la el.
      – Arata-le cat eşti de-al dracului – îi şopti Matt, încurajator, stand în uşa şi privind. Fa-i sa-l vada pe dracu, lupule! Sa-l vada pe dracu! Arata-le ce ştii!
      Colț Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea dascalului iubirii era de ajuns. Viața curgea din nou în el, minunata şi neîmblanzita.
      Învațat cu alintul, Colț Alb îl cerea adesea. Cu asta îl convingeai. Colț Alb nu se putea lipsi de el. Un lucru pe care Colț Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodata nu-i placuse sa fie atins. Pustiul din el, frica de lovitura şi cursa dadusera naştere spaimei de a fi atins. Era povața instinctului lui: capul sa fie liber. Şi acum, o data cu apariția dascalului iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se pune într-o asemenea situație de slabiciune totala. Era o expresie a încrederii desavarşite, a abandonarii de sine, totale, ca şi cum ar fi spus: Ma încredințez ție. Faca-se voia ta cu mine.
      Într-o seara, nu mult dupa întoarcere, Scott şi Matt jucau carți, înainte de a se duce la culcare.
„Cinsprezece – doi, cinsprezece – patru şi o pereche face şase” – anunța Matt, cand deodata afara se auzi un strigat şi un marait. Se privira unul pe celalalt, ridicandu-se în picioare.
      – Lupul a sarit la cineva – zise Matt.
      Un geamat cumplit de furie şi durere îi sili sa se grabeasca.
      – Adu o lumina – striga Scott, sarind afara.
     Matt îl urma cu o lampa şi la lumina ei zarira un om care zacea pe spate, trantit în zapada. Îşi ținea brațele încrucişate peste fața şi gat, încercand astfel sa se apere de colții lui Colț Alb. Şi avea şi de ce sa se apere. Colț Alb parea cuprins de turbare, atacandu-l cu ura în locurile cele mai vulnerabile. De la umar şi pana la încheietura brațelor încrucişate, maneca hainei şi a camaşii de lana albastra, precum şi maieul erau numai faşii, şi chiar brațele erau cumplit sfaşiate şi sangerau.
      Cei doi oameni vazura întregul tablou din prima clipa. Imediat, Weedon Scott îl şi prinse pe
Colț Alb de gat, tragandu-l înapoi. Colț Alb se zbatu manios, dar nu încerca sa muşte, ci se întinse jos numaidecat, la prima vorba aspra a stapanului.
      Matt îl ajuta pe om sa se ridice şi, în timp ce încerca sa stea în picioare, îşi lasa brațele în jos, descoperind chipul bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dadu drumul brusc, ca şi cand ar fi pus mana pe un carbune aprins. Smith Frumosu clipi la lumina lampii şi-şi roti privirea în jur. Dadu cu ochii de Colț Alb şi spaima i se întipari pe fața.
      În aceeaşi clipa, Matt zari doua obiecte care zaceau în zapada. Apropie lampa de ele, aratandu-le cu piciorul şefului sau.
      Era un lanț de oțel şi o bata zdravana.
     Cand le vazu, Weedon Smith dadu din cap. Nimeni nu scoase o vorba. Dog-musherul puse mana pe umarul lui Smith Frumosu şi-l întoarse cu fața spre el. Nu mai era nevoie de nicio explicație. Smith Frumosu tacu şi el.
      Între timp, dog-musherul îl mangaie pe Colț Alb, batandu-l uşor cu palma şi vorbindu-i:
      – A încercat sa te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lasat! N-a prea nimerit-o, ce zici? Cand a pus mana pe tine, cred ca a şi vazut pe dracu ranji dog-musherul.
      Colț Alb, frematand înca de furie şi zbarlindu-se, maraia fara încetare. Încet, încet, parul de pe spate începu sa i se culce. Apoi se auzi, deşi înca îndepartat şi încet, în gatlej, maraitul lui de mulțumire.

                                            PARTEA a V-a
                                       Capitolul 1.
                                   Calea cea lunga

                Parea ca pluteste in aer. Colt Alb simtea ca nenorocirea se apropie, mai inainte de a fo avut vreo dovada, palpabila. Isi dadea seama in chip nelamurit ca il astepta o schimbare. Nu stia cum, nici de ce, totusi presimtea ca ceva se apropie si aceasta din insasi purtarea zeilor. Fara sa-si dea seama, ei isi tradasera intentiile fata de cainele-lup, care dadea tarcoale prispei si care, desi nu intra niciodata in coliba, stia ce se petrece in mintea lor.
    - Auzi! exclama intr-o seara, la cina, dog-musherul.
    Weedon Scott asculta. Prin usa se auzi un scancet slab, nelinistit, ca un suspin, abia perceptibil. Colt Alb incepu apoi sa adulmece indelung, pana ce se asigura ca zeul lui era tot inauntru si ca nu plecase de acolo in chip misterios si singur.
    - Cainele asta simte ce ai de gand - zise dog-musherul.
    Weedon Scott se uita cu ochi aproape rugatori la tovarasul lui, desi cuvintele il dezminteau.
    - Ce dracu sa fac cu un lup in California? intreba el.
    - Asa zic si eu - raspunse Matt. Ce naiba sa faci cu un lup in California?
    Răspunsul însă nu îl mulţumi pe Weedon Scott. Părea că celălalt îl privea destul de neîncrezător.
    - Câinii albilor n-ar putea să-i ţină piept - confirmă Scott. I-ar ucide pe loc. Şi chiar dacă nu m-ar zvânta în procese de daune, autorităţile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar electrocuta.
    - E un ucigaş în toată puterea cuvântului - remarcă dog-musherul.
    Weedon Scott îl privi bănuitor.
    - Nu e cu putinţă aşa ceva - făcu el hotărât.
    - N-o să meargă niciodată - încuviinţă Matt.Ar trebui să angajezi un om, special ca să aibă grijă de el.
    Bănuiala celuilalt se spulberă. Dădu din cap înveselit. În tăcerea care urmă se auzi scâncetul slab, aproape ca un suspin, lângă uşă, apoi adulmecatul prelung, cercetător.
    - Fără doar şi poate - strigă Matt - câinele ăsta ştie al naibii de multe lucruri despre dumneata.
    Scott îl privi ţintă şi răbufni furios:
    - Sa le ia dracu pe toate, m-auzi! Stiu eu ce am de facut si cum e mai bine!
    - Si eu zic tot asa, numai ca.....
    - Numai ca...... ce? il intreba Scott, iritat.
    - Numai că..... - începu dog-musherul cu blândeţe, dar se răzgândi, fiind şi el cuprins de supărare. Ei, nu trebuie să te aprinzi chiar aşa pentru o nimica toată. După felul cum te porţi, s-ar zice că nu prea ştii ce vrei.
    Weedon Scott rămase în cumpănă o clipă, apoi adăugă pe un ton mai stăpânit:
    - Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e buba. Dar, la drept vorbind, ar fi de-a dreptul caraghios să car câinele ăsta cu mine - izbucni el din nou, după un răstimp.
    - Şi eu spun tot aşa - se auzi răspunsul lui Matt şi din nou stăpânul nu se arătă tocmai mulţumit de el. Dar de unde dracu ştie ăsta că pleci? Mă tot sâcâie chestia asta - continuă cu naivitate dog-musherul.
............................................

Colţ Alb, Jack London

.........................................
                             IX.

                Dar în tot ceea ce îi făcea lui Colţ Alb, Smith Frumosu urmărea un scop. Într-o bună zi, mai mulţi oameni se adunară în jurul ţarcului. Smith Frumosu intră înarmat cu o bâtă şi dezlegă lanţul de la grumazul lui Colţ Alb. După ce stăpânul ieşi, Colţ Alb, slobod, alergă prin ţarc de parcă era apucat, încercând să ajungă la oamenii de afară. Era măreţ în dezlănţuirea lui. Atingea cinci picioare în lungime când se ridica şi două picioare şi jumătate până la umeri când era în patru labe, depăşind cu mult mărimea unui lup de talie corespunzătoare. Moştenise de la mama lui linia mai greoaie a câinelui, aşa încât cântărea, fără niciun fel de grăsime şi fără o singură uncie de carne - peste nouăzeci de pfunzi. Era tot numai muşchi, os şi tendoane - spiţă de luptător în cea mai bună formă.
    Uşa ţarcului se deschise din nou. Colţ Alb se opri. Se petrecea un lucru neobişnuit. Aştepta. Uşa se deschise mai larg. Apoi, un câine cât toate zilele fu împins înăuntru şi uşa fu trântită cu zgomot în urma lui. Colţ Alb nu mai văzuse niciodată un astfel de câine (era un adevărat dulău); dar nici mărimea şi nici înfăţişarea fioroasă a celui nou venit nu îl înspăimântară. Exista ceva care nu era nici lemn, nici fier, asupra căruia putea să-şi verse ura. Sări înainte cu o fulgerare a colţilor care sfâşiară grumazul dulăului. Acesta scutură din cap, mârâi răguşit şi se năpusti asupra lui Colţ Alb. Dar Colţ Alb era când ici, când colo şi pretutindeni, scăpând necontenit şi ferindu-se, sărind mereu înainte şi sfâşiind cu colţii, apoi dându-se în lături la timp ca să scape de pedeapsă.
     Oamenii de afară urlau şi aplaudau, în timp ce Smith Frumosu, stăpânit de o plăcere nespusă, se desfăta privind cum Colţ Alb îşi sfârteca şi ciopârţea adversarul. Încă din prima clipă era limpede că dulăul nu avea nicio speranţă. Era prea greoi şi prea încet. La sfârşit, pe când Smith Frumosu îl împingea înapoi pe Colţ Alb cu bâta, dulăul era târât afară de stăpânul lui. După aceea urmă răsplata rămăşagurilor şi banii zornăiră în palma lui Smith Frumosu.
     Colţ Alb privi cu încordare la oamenii strânşi în jurul ţarcului său. Mirosea a luptă; şi aceasta era acum singura cale ce i se încuviinţa pentru a-şi manifesta viaţa din el. Chinuit, aţâţat la ură, era ţinut prizonier, aşa încât n avea alt mijloc de a-şi satisface această ură decât atunci când stăpânul lui găsea cu cale să-i opună vreun câine.Smith Frumosu îi cântărise bine forţele, căci de fiecare dată ieşea învingător. Într-una din zile fură vârâţi peste el trei câini, unul după altul. În altă zi fu vârât pe uşa ţarcului o matahală de lup, prin de curând în wild. Iar într-o altă zi fură aduşi doi câini în acelaşi timp şi azvârliţi asupra lui. Aceasta a fost cea mai cruntă luptă pe care a dat-o vreodată şi, cu toate că până la urmă îi ucisese pe amândoi, el însuşi era mai mult mort decât viu.
     Toamna, când căzu prima zăpadă şi sloiuri de gheaţă curgeau pe râu, Smith Frumosu plecă împreună cu Colţ Alb pe un vapor care mergea în susul Yukonului, spre Dawson. Colţ Alb îşi câştigase acum renume în întreg ţinutul. Se făcuse cunoscut în lung şi în lat ca "lupul cel bătăuş", şi nenumăraţi curioşi stăteau grămadă în jurul cuştii în care era ţinut el pe puntea vaporului. Se înfuria şi mârâia la ei sau zăcea liniştit, cercetându-i cu o ură rece. Şi de nu i-ar fi urât? Nu-şi pusese niciodată întrebarea asta. Nu cunoştea decât ura şi se lăsa călăuzit de patima ei. Pentru el, viaţa devenise un iad. Nu fusese plămădit pentru aspra captivitate pe care animalele sălbatice o aveau de îndurat din partea oamenilor. Şi tocmai astfel era el tratat. Oamenii îl priveau, îl întârtau împungându-l cu băţul printre gratii ca să-l facă să mârâie, şi apoi râdeau de el.
     Oamenii aceştia erau mediul lui şi ei îi plămădeau lutul, făcând di el o fiinţă cu mult mai feroce decât o hărăzise natura. Cu toate acestea, natura îi dăduse supleţe. În condiţiile în care multe alte animale ar fi murit ori s-ar fi pierdut cu firea, el se adaptă şi trăi. Şi aceasta fără să-i zdruncine moralul. Poate că Smith Frumosu, ca un tartor şi călău ce era, ar fi fost în stare să i-l zdruncine, dar până una-alta nu exista nimic care să arate că ar fi putut izbuti.
     Dacă Smith Frumosu avea un diavol în el, Colţ Alb avea şi el unul, şi cei doi turbau de furie unul împotriva celuilalt, neîncetat. Odinioară, Colţ Alb avusese înţelepciunea să se plece şi să se supună unui om care avea o bâtă în mână; dar acum, această înţelepciune îl părăsi; doar simplul fapt că îl vedea pe Smith Frumosu era de ajuns ca să-i stârnească accese de furie. Iar când se aflau unul în faţa altuia şi era împins înapoi cu bâta, el continua să mârâie şi să-şi arate colţii. Nimic nu izbutea să-l facă să nu mai mârâie. Oricât de crunt ar fi fost bătut, întotdeauna el mai scotea un mârâit, iar când Smith Frumosu renunţa şi se retrăgea, în urma lui se auzea un mârâit provocator, air uneori Colţ Alb se repezea la gratiile cuştii, lătrându-şi ura.
     Când vaporul ajunse la Dawson, Colţ Alb coborî pe uscat. Continua să aibă o viaţă publică, într-o cuşcă, înconjurat de oameni curioşi. Era expus ca "lupul cel bătăuş" şi oamenii plăteau câte cincizeci de cenţi, în praf de aur, ca să-l vadă. Nu avea o clipă de răgaz. Dacă se culca, era întărtat cu un băţ ascuţit - pentru că spectatorii voiau să ştie pe ce au dat banii. Şi ca spectacolul să fie interesant, furia lui era întreţinută mai tot timpul. Dar mai rea decât acestea era atmosfera în care trăia. Era privit ca cel mai înspăimântător dintre animalele sălbatice, dar sălbăticia îi fusese sădită în suflet de gratiile cuştii. Orice cuvânt, orice gest precaut al oamenilor trezea în el o cruzime cumplită. Era gaz turnat peste focul cruzimii lui. Toate acestea nu puteau să aibă decât o singură urmare, şi aceasta era că ferocitatea lui se alimenta din ea însăşi şi sporea. Era încă o dovadă a supleţei lutului din care fusese modelat şi a capacităţii lui de a se modela sub presiunea mediului înconjurător.
    Pe lângă faptul că trebuia să îndure privirile curioşilor, mai era şi luptător de profesie. În răstimpuri destul de neregulate, ori de câte ore se putea organiza câte o luptă, era scos din cuşcă şi dus într-o pădure, la câteva mile de oraş. Lucrul acesta se petrecea de obicei noaptea, ca să evite amestecul poliţiei-călare teritoriale. După câteva ceasuri de aşteptare, când începea să se crape de ziuă, soseau spectatorii şi câinele cu care trebuia să se bată. În felul acesta ajunsese să se bată cu toate mărimile şi speciile de câini. Ţinutul era sălbatic, oamenii - sălbatici şi ei şi de obicei luptele se dădeau pe viaţă şi pe moarte.
    Cum Colt Alb continua sa mai lupte,  e limpede ca ceilalți caini plateau tributul morții. El nu cunoscu niciodata înfrangerea. Deprinderea lui timpurie, de pe vremea cand se batea cu Lip-Lip şi cu întreaga haita de caței, îi prindea bine. Îl ajuta îndaratnicia cu care îşi înfigea picioarele în pamant. Nu existat caine care sa-l doboare de pe picioare. Acesta era şiretlicul preferat al seminției lupilor – sa se napusteasca asupra duşmanului, fie direct, fie facand un ocol neaşteptat, în speranța de a-l izbi în umar şi a-l da peste cap. Copoi de vanatoare de pe Mackenzie, caini eschimoşi şi de Labrador, caini laponi şi malemuți – toți au încercat sa lupte cu el şi toți au dat greş. Nu se ştia ca el sa fi fost vreodata dat peste cap. Oamenii îşi marturiseau unii altora acest lucru, aşteptand de fiecare data sa vada întîmplandu-se şi aşa ceva; dar Colț Alb îi dezamagea mereu.
      Apoi mai era iuțeala lui fulgeratoare. Faptul acesta îi dadea un avantaj nespus de mare asupra duşmanilor. Oricata experiența de lupta ar fi avut ei, nu întalnisera vreodata un caine care sa se mişte atat de iute. Mai era şi faptul ca atacul lui pornea fulgerator. Cainele de rand era deprins cu preliminariile de maraituri, zbarlituri şi sforaieli, şi de aceea era doborat şi terminat înainte de a începe lupta sau de a-şi fi venit în fire de pe urma atacului prin surprindere. Lui Colț Alb i se întampla atat de des sa procedeze astfel, încat devenise un obicei ca el sa fie ținut pana ce cîinele celalalt îşi termina preliminariile şi era gata de lupta, ba chiar dadea el primul atac.
      Dar cel mai mare avantaj al lui Colț Alb era experiența. Ştia despre lupta mai mult decat oricare dintre cainii care îl înfruntau. Se batuse de mai multe ori, ştia cum sa preîntampine mai multe trucuri şi strategii şi poseda el însuşi mai multe şiretlicuri; cat despre metoda lui, abia de mai trebuia îmbunatațita.
      Pe masura ce timpul trecea, avea de dat tot mai puține lupte. Oamenii cautau în zadar un egal şi Smith Frumosu se vazu nevoit sa-i opuna lupi. Erau prinşi în cursa de indieni în acest scop şi o lupta între Colț Alb şi un lup se dovedea o buna atracție pentru mulțime. Odata a fost adusa o femela de ras şi de asta data Colț Alb trebui sa lupte pentru propria-i viața. Agerimea ei o egala pe a lui; cruzimea ei era la fel cu a lui; el lupta doar cu colții, în timp ce ea se lupta şi cu labele, care aveau gheare ascuțite.
      Dar dupa lupta cu rasul, orice alta lupta înceta pentru Colț Alb. Nu mai existau animale cu care sa se bata – cel puțin nu exista nici unul care sa fie socotit vrednic sa se masoare cu el. Aşa ca ramase ca un obiect de expoziție pana în primavara, cand un oarecare Tim Keenan, un individ care umbla cu „uite popa, nu e popa”, poposi în ținut. O data cu el aparu şi primul buldog care calcase vreodata prin Klondike. Nu se putea ca acest caine sa nu se întîlneasca cu Colț Alb, şi timp de o saptamana înaintea luptei pe care o aşteptau cu toții, acesta era principalul subiect de conversație în anumite cartiere ale oraşului.

                                     Capitolul 4.
                      Moartea care atarna de gat

              Smith Frumosu ii desfacu lantul de gat si se dadu inapoi.
     De data asta, Colt Alb nu mai ataca imediat. Ramase linistit, cu urechile ciulite, atent si curios, supraveghind cu grija ciudatul animal din fata lui. Nu mai vazuse pana atunci un asemenea caine. Tim Keenan il impinse pe buldog, mormaindu-i: "Pe el". Animalul inainta leganandu-se spre centrul tarcului, teapan, chinuit si stangaci. In cele din urma se opri, clipind catre Colt Alb.
    Multimea se porni sa strige: "Pe el, Cherokee! Rupe-l, Cherokee! Înghite-l!"
    Dar Cherokee nu parea dornic sa se bata. Întoarse capul şi clipi spre oamenii care strigau, dand vesel din ciotul lui de coada. Nu-i era frica, ci doar lene. În afara de aceasta, nici nu-şi dadea seama ca trebuie sa se bata cu cainele din fața lui. Nu era obişnuit sa se lupte cu un soi de caine ca asta şi aştepta sa i se aduca cel adevarat.
      Tim Keenan intra în cerc şi se apleca asupra lui Cherokee, mangaindu-l pe grumaz cu mainile, care se frecau de firele de par, împingandu-l înainte, cu mişcari line. Toate acestea erau îndemnuri. Iar efectul lor era ațațator, pentru ca Cherokee începu sa maraie încet, din fundul gatlejului. Era o legatura între ritmul maraitului şi mişcarile pe care omul le facea cu mana. Maraitul i se sui în gat o data cu punctul culminant al fiecarei mişcari înainte şi se potolea, pentru a începe din nou, o data cu mişcarea urmatoare. Sfarşitul fiecarei mişcari dadea accentul ritmului, mişcarea terminandu-se brusc de cum izbucnea maraitul.
      Lucrul acesta nu ramase fara efect asupra lui Colț Alb, Parul începu sa i se ridice pe ceafa şi pe grumaz. Tim Keenan mai împinse pentru ultima oara cainele şi se dadu înapoi. Avantul care-l împingea pe Cherokee înainte stingandu-se, cainele continua sa înainteze din propria lui voința, gonind iute cu picioarele-i cracanate. Atunci lovi Colț Alb. Izbucni un strigat de admirație. Strabatuse distanța mergand mai degraba ca o pisica decat ca un cîine; şi cu aceeaşi iuțeala de pisica sfartecase cu dinții sarind în laturi.
      Buldogul sangera dinapoia urechii, din rana de pe ceafa lui groasa. Nu dadu niciun semn, nici macar nu marai, ci se întoarse şi o porni dupa Colț Alb. Tot ceea ce se petrecea de ambele parți, iuțeala unuia şi perseverența celuilalt, ațațara patimi în mulțime şi oamenii se pornira sa faca noi ramaşaguri şi sa le urce pe cele încheiate. Iaraşi şi iaraşi Colț Alb sarea, sfarteca şi se departa neatins, iar ciudatul lui duşman îl urmarea fara o prea mare graba, nu prea încet, dar ferm şi hotarat şi cu intenții precise. Metoda lui urmarea un scop – sa faca ceea ce îşi pusese în gand, ceva de la care nu-l putea abate nimic.
      Tot ce facea el, fiecare acțiune a lui purta semnul acestui țel pe care-l urmarea. Colț Alb era uluit. Nu mai vazuse niciodata un asemenea caine. Nu avea par pe el, era moale şi sangera uşor. Nu exista un înveliş gros de blana care sa zadarniceasca muşcatura lui Colț Alb, cum se întampla adesea cu cainii de acelaşi soi cu el. De cate ori lovea, colții i se înfigeau uşor în carnea care ceda, în timp ce animalul parea ca nu e în stare sa se apere. Şi mai era ceva care îl zapacea - nu scotea niciun strigat, aşa cum se obişnuise el cu ceilalți caini cu care se batuse. În afara de vreun marait, cîinele îşi îndura chinul fara murmur. Şi nu şovaia nicio clipa în urmarirea lui.
      Nu înseamna ca Cherokee era încet, dar oricît de iute se întorcea şi se rasucea el, nu-l nimerea niciodata pe Colț Alb. Cherokee era şi el uluit. Nu se luptase niciodata cu un caine de care sa nu se poata apropia. Întotdeauna ambii adversari doreau sa se apropie. Dar aici era un caine care se ținea la distanța, țopaind şi ferindu-se cand într-o parte, cand într-alta. Şi cand îşi înfigea colții în el, nu-i ținea, ci dadea drumul pe data, țaşnind din nou în laturi.
      Colț Alb nu putea însa sa ajunga la partea moale, de dedesubtul gatului. Buldogul era prea scurt, iar falcile lui masive erau o aparatoare în plus. Colț Alb țaşnea iute şi apoi se retragea neatins, în timp ce ranile lui Cherokee se înmulțeau. Capul şi gatul îi erau sfaşiate şi sfartecate. Sangera din plin, dar nu parea ca s-ar pierde cu firea. Îşi continua urmarirea greoaie, deşi o data, derutat pentru o clipa, se opri în loc clipind spre oamenii care priveau, dand din ciotul lui de coada în semn ca era dispus sa se bata.
      În acea clipa Colț Alb se napusti la el, apoi sari deoparte sfartecand în viteza ramaşița sfaşiata a
uneia din urechi. Cu o uşoara urma de manie, Cherokee relua urmarirea, mergand înauntrul cercului pe care-l descria Colț Alb şi straduindu-se sa-i apuce gatlejul în stransoarea lui ucigatoare. Colț Alb scapa de buldog ca prin urechile acului, şi cand Colț Alb, rasucindu-se brusc, scapa de primejdie sarind în partea opusa, se auzira strigate de lauda.
      Timpul trecea. Colț Alb continua sa țopaie, furişandu-se şi rasucindu-se, sarind înainte şi înapoi şi lasand rani tot mai multe pe trupul duşmanului. Iar buldogul continua sa-l urmareasca cu o siguranța înverşunata. Mai devreme sau mai tarziu îşi va atinge țelul – acela de a izbuti sa-l prinda în stransoarea care îi va aduce victoria. Între timp rabda toate chinurile pe care celalalt i le provoca. Urechile lui mari erau faşiuțe, ceafa şi umerii îi erau sfaşiate în douazeci de locuri; pana şi buzele îi erau spintecate şi sîangerau – toate acestea pricinuite de muşcaturile ca fulgerul care îi depaşeau posibilitatea de a le prevedea şi de a se pazi de ele.
      Colț Alb încercase din cand în cand sa-l rastoarne pe Cherokee, dar diferența de înalțime era prea mare. Cherokee era prea îndesat, prea aproape de pamant. Colț Alb întrecu masura cu şiretlicul lui. La o întoarcere şi un ocol iute de-al lui i se ivi prilejul. Îl prinse pe Cherokee cu capul întors, cand acesta se rasucea mai încet. Umarul îi era expus. Colț Alb se arunca asupra lui, dar era mai înalt decat celalalt, şi cand lovi cu putere se trezi peste trupul duşmanului. Pentru prima oara în istoricul luptelor lui, oamenii îl vazura pe Colț Alb pierzand pamîntul de sub picioare. Trupul lui descrise o jumatate de salt mortal în aer şi ar fi cazut pe spate daca atunci cand era înca în aer nu s-ar fi rasucit ca o pisica, în sforțarea lui de a cadea cu picioarele pe pamant. Aşa cum cazu, se lovi rau într-o parte. În clipa urmatoare era în picioare, dar în aceeaşi clipa colții lui Cherokee se încleştara în gatlejul, lui.
     Nu-l inhatase bine, pentru ca nimerise prea jos, spre piept, dar Cherokee tinea zdravan. Colt Alb sari in picioare si se smuci salbatic în sus şi în jos, încercand sa se scuture de trupul buldogului. Îl scotea din fire aceasta greutate care atarna, tragandu-l în jos. Îi încatuşa mişcarile, stanjenindu-l. Parea o cursa, şi toate instinctele lui se împotriveau şi se revoltau împotriva ei. Era o revolta plina de manie. Timp de cateva minute paru smintit de-a binelea. Izvorul vieții din el îi apara acum faptura. Voința de a exista, ce salaşluia în trupul lui, se ridica vijelios. Îl stapanea aceasta simpla dragoste carnala de viața. Toata inteligența îi pierise ca şi cum nu ar mai fi avut creier. Judecata îi era zdruncinata de dorința oarba a carnii de a trai şi de a se mişca, de a se mişca cu orice preț, de a continua sa se mişte, pentru ca mişcarea era manifestarea existenței lui.
      Se rotea mereu, fara încetare, zvarcolindu-se pe loc, întorcandu-se şi rasucindu-se, încercand mereu sa scuture greutatea de cincizeci de pfunzi care îl tragea de gatlej. Buldogul se mulțumea doar sa-l țina strans. Uneori, rar, izbutea sa atinga pamantul cu picioarele şi sa se împinga pentru un moment în Colț Alb. Dar în clipele urmatoare pierdea pamantul de sub picioare şi era tarat în vartejul unuia din rotocoalele nebuneşti pe care Colț Alb le descria. Cherokee se facu una cu instinctul din el. Ştia bine ca facea exact ceea ce trebuia şi simți un fior de placere. În asemenea clipe închidea chiar ochii şi, vrand-nevrand, se lasa aruncat într-o parte şi în alta, fara sa se sinchiseasca catuşi de puțin ca ar putea fi ranit în felul acesta. Aşa ceva nu mai avea nicio importanța. Stransoarea era totul, şi el strangea.
      Colț Alb nu înceta decat atunci cand simți ca nu mai poate de oboseala. Îi era cu neputința sa mai faca ceva şi nu mai pricepea ce se întamplase. Niciodata, de cand lupta, nu i se întamplase aşa ceva. Cainii cu care se mai batuse nu se luptau aşa. Cu ei se muşca, se sfarteca şi se fugarea, muşca şi el, sfarteca şi fugea. Zacea aproape pe o parte, gafaind. Strangand fara sa-i dea drumul, Cherokee îl trase spre el, încercand sa-l întoarca pe partea lui. Colț Alb se împotrivi şi simți cum falcile îşi muta stransoarea, dand drumul uşor şi încleştandu-se din nou, crestand încet cu colții. Fiecare mutare apropia stransoarea de gîtlej. Sistemul buldogului era sa țina ceea ce apucase şi sa caute sa patrunda mai mult, ori de cate ori Colț Alb statea liniştit. Cand Colț Alb se zbatea, Cherokee se mulțumea doar sa țina cu dinții.
      Ceafa bombata a lui Cherokee era singura parte a trupului acestuia la care puteau ajunge dinții lui Colț Alb. Îl apuca de capatul cefei, acolo unde ceafa îi ieşea dintre umeri; el însa nu cunoştea sistemul acesta de lupta al crestatului cu dinții şi nici falcile lui nu erau facute pentru aşa ceva. El spinteca cu colții şi sfaşia cu mişcari convulsive, ca sa-şi poata face loc. Apoi o schimbare a poziției lor îl întoarse. Buldogul izbutise sa-l rastoarne pe spate şi continua sa atarne de gîtul lui. Era peste el. Colț Alb îşi arcui picioarele dinapoi ca o pisica, scormonind cu labele în burta duşmanului de deasupra lui; începu sa zgarie, sfaşiindu-l cu mişcari prelungi. De buna seama ca i-ar fi scos maruntaiele lui Cherokee daca acesta nu s-ar fi rasucit iute pe loc în jurul punctului pe care-l ținea strans, tragîndu-şi trupul de langa Colț Alb şi aşezandu-se în unghi drept.
      Nu exista nicio scapare din aceasta stransoare. Era ca însuşi destinul, la fel de neînduplecata ca şi el. Suia încet spre vena jugulara. Îl mai salva pe Colț Alb de la moarte numai pielea care îi atarna la gat şi blana deasa care îl acoperea. Acestea se faceau ghemotoc în botul lui Cherokee şi aproape ca zadarniceau stransoarea colților. Dar, bucata cu bucata, ori de cate ori avea prilejul, Cherokee apuca cu gura tot mai mult din piele şi din blana. Urmarea fu ca, încetul cu încetul, îl sugruma pe Colț Alb, care rasufla tot mai anevoie pe masura ce timpul trecea.
      Se parea ca lupta se apropie de sfarşit. Susținatorii lui Cherokee erau triumfatori şi ofereau şanse ridicole. Şi în aceeaşi masura erau deprimați susținatorii lui Colț Alb; ei refuzau ramaşagurile de zece pentru unu şi douazeci pentru unu, deşi unul dintre ei se arata destul de pripit ca sa încheie o prinsoare de cincizeci pentru unu. Acesta era Smith Frumosu. Facu un pas în arena şi-l arata pe Colț Alb. Apoi începu sa rada batjocoritor şi disprețuitor. Lucrul acesta îşi produse efectul dorit. Colț Alb turba de furie. Îşi aduna ultimele puteri şi se ridica. Şi pe cand se zbatea în jurul arenei, cu cei cincizeci de pfunzi ai duşmanului sau atarnandu-i mai departe de gat, mînia i se prefacu în spaima. Izvorul de viața din el îl stapani din nou şi inteligența disparu în fața voinței carnii lui de a trai. De jur-împrejur şi iaraşi înapoi, poticnindu-se, cazand şi ridicandu-se, ba chiar înalțandu-se din cand în cand pe picioarele dinapoi şi ridicandu-şi duşmanul de la pamant, el se lupta zadarnic sa scuture moartea care-i atarna de gat.
      În cele din urma cazu rostogolindu-se pe spate, sfarşit; iar buldogul îşi muta repede stransoarea, patrunzand mai mult, crestand tot mai mult carnea împaturita în blana şi sugrumandu-l pe Colț Alb mai tare ca oricand. Izbucnira ropote de aplauze pentru învingator şi multe strigate de „Cherokee!”,
„Cherokee!” Acesta le raspunse dand puternic din ciotul lui de coada. Dar strigatele aprobatoare nu-l distrageau de la ceea ce facea. Între coada şi falcile lui masive nu exista nicio legatura. Coada putea sa se mişte, falcile continuau însa cumplita stransoare a gatlejului lui Colț Alb.
      În aceste clipe ceva atrase atenția spectatorilor. Era un clinchet de clopoței. Se auzira strigate de dog-musheri. Toți, în afara de Smith Frumosu, privira speriați, cuprinşi de frica poliției. Vazura în susul partiei şi nu în jos o sanie cu doi oameni, trasa de caini. Era limpede ca veneau dinspre parau, unde fusesera într-o calatorie de prospecție. La vederea mulțimii oprira cainii, se apropiara şi se varara printre oameni, curioşi sa vada pricina agitației. Dog-musherul avea mustața, dar celalalt, un om mai tanar şi înalt, era ras, fața îi era trandafirie din cauza pulsației sangelui şi a goanei prin aerul înghețat.
      Colț Alb încetase de fapt lupta. Din cand în cand mai opunea rezistența cu mişcari convulsive, dar zadarnic. Nu mai putea sa traga decat puțin aer în piept, şi puținul care îl mai tragea scadea sub încleştarea nemiloasa care se strangea tot mai mult. Cu toata armura lui de blana, vena mare de la gat i-ar fi fost de mult despicata daca, atunci cand îl înhațase prima oara, buldogul nu l-ar fi apucat prea de jos, adica de piept. Îi trebuise mult timp lui Cherokee ca sa-şi mute încleştarea mai sus şi lucrul acesta facuse ca falcile sa i se încurce în blana şi în cutele pielii.
    Intre timp, bruta josnica se trezise in Smith Frumosu, punand stapanire si pe bruma se judecata sanatoasa pe care o mai avea. Cand vazu ca ochii lui Colt Alb incep sa sticleasca, stiu fara gres ca lupta era pierduta. Atunci se dezlantui. Sari la Colt Alb si incepu sa-l loveasca cu salbaticie, lovindu-l cu piciorul. Din mulțime se auzira şuieraturi şi strigate de protest, dar atata tot. Şi pe cand se petreceau cele de mai sus, iar Smith Frumosu continua sa-l loveasca pe Colț Alb cu piciorul, în mulțime se produse mişcare. Unul din noii veniți, cel care era mai înalt, îşi facea loc, dand din umeri în stanga şi în dreapta, fara nicio ceremonie sau blandețe. Cand patrunse în arena, Smith Frumosu era tocmai pe cale sa loveasca iaraşi. Toata greutatea îi era pe un singur picior şi se afla într-un echilibru nestabil. În acea clipa, pumnul noului venit îi dadu o lovitura zdrobitoare în plina fața. Piciorul lui Smith Frumosu pierdu pamantul de sub el şi trupul paru ca i se înalța în aer, sucindu-se înapoi, şi cazu în zapada. Noul venit se întoarse spre mulțime.
      – Laşilor! striga el. Bestii ce sunteți!
      Era cuprins de furie – o furie sfanta. Cand fulgerau mulțimea, ochii lui cenuşii pareau metalici, ca de oțel. Smith Frumosu se ridica şi veni spre el, smiorcaind ca un laş ce era. Noul venit nu înțelese. Nu-l ştia cat de josnic şi laş era şi crezu ca vine sa se bata. Aşa ca, strigandu-i „bestie!”, îi tranti un pumn, dandu-l peste cap cu o a doua lovitura aplicata în fața. Smith Frumosu gasi cu cale ca zapada era locul cel mai sigur pentru el şi ramase întins acolo unde cazuse, renunțand la orice sforțare de a se mai ridica.
      – Matt, hai şi da-mi o mana de ajutor! îi striga noul venit dog-musherului, care-l urmase în arena. Cei doi oameni se aplecara asupra cainilor. Matt îl apuca pe Colț Alb, gata sa-l traga atunci cand falcile lui Cherokee îi vor fi dat drumul. Tanarul se stradui sa i le descleşteze, apucand falcile buldogului, cu mainile şi încercînd sa i le desfaca. Zadarnic însa.
       Şi pe cand tragea, smucea şi rasucea trupul cainelui, continua sa strige, cu fiecare respirație de-a lui: „Bestiilor ce sunteți!”.
      Mulțimea începu sa se nelinişteasca şi unii protestara chiar ca li se strica petrecerea, dar noul venit îi facu sa taca atunci cand îşi ridica pentru o clipa capul de la lucrul lui, aruncandu-le o privire patrunzatoare.
      – Bestiile dracului! exploda el în cele din urma şi-şi relua treaba.
      – Degeaba, domnule Scott, aşa nu-i poți desface! zise Matt în cele din urma. Se oprira amandoi şi privira la cainii încleştați.
      – Nu sîngereaza prea tare – constata Matt. Nu s-a curațat înca.
      – Dar poate sa moara în fiece clipa – îi raspunse Scott. Uite, vezi, a intrat cu dinții şi mai adanc. Agitația şi teama tanarului pentru Colț Alb creştea. Îl izbi pe Cherokee în cap cu salbaticie, o data şi înca o data. Acesta însa nu-şi desfacea falcile. Dadea din ciotul lui de coada, aratand astfel ca înțelegea rostul loviturilor, dar ca se ştia în drept şi ca nu-şi facea decat datoria ținand stransoarea.
      – Nu vrea nimeni sa ne dea o mana de ajutor? striga Scott cu disperare spre mulțime.
      Dar nu se oferi nimeni. În schimb începura sa-l aclame sarcastic acoperindu-l cu o ploaie de sfaturi date în bataie de joc.
      – Trebuie sa gaseşti o parghie – îl sfatui Matt.
Celalalt întinse mana la tocul de la brau, trase revolverul şi încerca sa împinga țeava între falcile buldogului. Împinse, împinse cu putere, pana ce se auzi clar scraşnetul dinților încleştați pe oțel. Amandoi oamenii stateau în genunchi, plecați asupra cainilor. Tim Keenan intra în arena. Se opri langa Scott şi-l atinse pe umar, zicandu-i pe un ton amenințator:
      – Nu-i rupe dinții, straine!
      – Atunci am sa-i rup gatul – replica Scott, continuand sa împinga şi sa-i desfaca falcile cu țeava revolverului.
      – Nu-i rupe dinții, îți spun! repeta cel care umbla cu „uite popa, nu e popa”, pe un ton mai amenințator decat înainte.
      Dar daca urmarea sa-l impresioneze, nu izbuti. Scott nu-şi înceta eforturile, deşi privi în sus cu raceala şi întreba:
      – Al tau e cainele?
Acesta scoase un mormait.
      – Atunci fa-te-ncoace şi desfa-i stransoarea.
      – Bine, straine – mormai celalalt, întaratat. Pot sa-ți spun doar ca nu eu am facut treaba asta şi nu prea vad cum am s-o desfac.
      – Atunci cara-te de aici! fu raspunsul. Şi nu ma mai bate la cap. Am treaba!
      Tim Keenan continua sa stea aplecat asupra lui, dar Scott nu-i mai dadea nicio atenție. Izbutise sa vare țeava între falci într-o parte şi încerca s-o scoata pe partea cealalta. O data treaba asta facuta, apasa cu blandețe şi cu atenție, desfacand cîte puțin falcile, în timp ce Matt tragea încet, încet, gatul schilodit al lui Colț Alb.
      – Stai sa-ți iei cîinele! se auzi ordinul lui Scott, care nu îngaduia împotrivire proprietarului lui Cherokee.
      Acesta se apleca ascultator şi îl apuca zdravan pe Cherokee.
      – Acum! anunța Scott, opintindu-se pentru ultima data. Cainii fura desparțiți, buldogul zbatandu-se cu putere.
      – Ia-l de aici! porunci Scott şi Tim Keenan îl tarî pe Cherokee înapoi în mulțime.
      Colț Alb facu cîteva sforțari zadarnice sa se ridice. Izbuti o data sa se puna pe picioare, dar era prea slab ca sa se poata ține şi cazu afundandu-se în zapada. Ochii îi erau pe jumatate închişi şi sticloşi. Falcile îi erau desfacute, iar limba îi atarna printre ele plina de noroi şi moale. Arata ca un caine ucis prin strangulare. Matt îl cerceta.
      – E aproape curațat – zise el – dar mai respira.
      Smith Frumosu se ridica şi se apropie sa se uite la Colț Alb.
      – Matt, cat face un caine bun de sanie? întreba Scott.
      Dog-musherul care şedea înca în genunchi, aplecat asupra lui Colț Alb, socoti o clipa, apoi zise:
      – Trei sute de dolari.
      – Şi cat face unul care e mai mult mort decat viu, aşa cum e asta? întreba Scott, atingandu-l pe
Colț Alb cu piciorul.
      – Jumatate – socoti dog-musherul. Scott se întoarse spre Smith Frumosu.
     – Ai auzit, domnule Bestie? O sa-ți iau cainele şi o sa-ți dau o suta cincizeci pe el. Scoase portofelul şi îi numara hartiile.
     Smith Frumosu îşi puse maîinile la spate, refuzand sa se atinga de banii oferiți.
      – Nu-i de vanzare – zise el.
      – Ba cum de nu! îl asigura celalalt. Şi îl cumpar eu. Tine banii. Cainele e al meu. Smith Frumosu, ținandu-şi înca mainile la spate, începu sa se dea înapoi.
      Scott sari la el, ridicand pumnul sa-l loveasca. Smith Frumosu se ghemui, înainte ca lovitura sa fi pornit.
      – E dreptul meu – scanci el.
     – Ti-ai pierdut dreptul la cainele asta! se auzi raspunsul. Ai de gand sa primeşti banii sau te pocnesc din nou?
     – Bine – se grabi sa raspunda Smith Frumosu, cuprins de frica. Dar sa ştii ca iau banii silit – adauga el. Cainele asta face o avere. N-am sa ma las jefuit, orice om îşi are dreptul lui.
     – Întocmai – zise Scott, înmanandu-i banii. Orice om îşi are dreptul lui. Numai ca tu nu eşti om. Eşti bestie!
      – Aşteapta pana ma întorc eu la Dawson! amenința Smith Frumosu. Te dau pe mîna justiției.
     – Daca îndrazneşti sa deschizi gura cand te întorci la Dawson, atunci am sa fac sa te dea afara din oraş. Ai priceput?
     Smith Frumosu raspunse cu un mormait.
     – Ai priceput? tuna celalalt, cu o furie neaşteptata.
     – Da – îngaima Smith Frumosu, tragandu-se înapoi.
     – Da, şi mai cum?
     – Da, domnule – mormai Smith Frumosu.
     – Pazea! Muşca! striga cineva şi izbucni în hohot de ras.
     Scott îi întoarse spatele şi se duse sa-i dea o mana de ajutor dog-musherului care avea de lucru cu Colț Alb.
     Unii începura sa plece; alții stateau în grupuri, privind şi discutand. Tim Keenan intra şi el în vorba cu cei dintr-un grup.
     – Cine-i mutra asta? întreba el.
     – Weedon Scott – raspunse cineva.
     – Şi cine dracu e Weedon Scott? mai întreba Keenan.
     – Oho, asta e unul din specialiştii aia grozavi în mine. Are trecere pe la toți grangurii. Daca nu vrei sa ai încurcaturi, atunci întinde-o din fața lui, atata îți spun. E bine cu toate autoritațile. Comisarul aurului îi e bun prieten.
     – M-am gandit eu ca trebuie sa fie cineva – îngana stapînul lui Cherokee. D-aia nici nu l-am luat repede de la început.

                                              Capitolul 5.
                                             Neimblanzitul

             - Nu-i nicio speranta - marturisi Weedon Scott.
    Sedea pe treapta colbei sale si privea catre dog-musher, care, dand din umeri, ii raspunse la fel de deznadajduit.
    Se uitau amandoi la Colt Alb, care maraia zbarlit  si fioros la capatul lantului intins, straduindu-se sa ajunga la cainii de sanie. Cum acestia primisera cateva lectii din partea lui Matt - in treacat fie zis, aceste lectii fusesera administrate cu bata - cainii de sanie se deprinsesera sa-l lase in pace pe Colt Alb; si in momentul acesta erau lungiti departe de el, ca si cum ar fi uitat cu totul de existenta lui.
     - E lup si nu poate fi domesticit - constata Weedon Scott.
    - Nu stiu daca e chiar asa - se impotrivi Matt. Orice ai spune tu, cred ca e imposibil sa nu fie vreo ramasita de caine in el. Un lucru stiu sigur si trebuie sa tinem seama de el.
    Dog-musherul se intrerupse si dadu din cap cu talc, privind spre muntele Moosehise.
    - Nu tine pentru tine ceea ce stii  – îi zise Scott, taios, dupa ce aşteptase destul de mult timp. Hai, da-i drumul! Ce e?
      Dog-musherul arata spre Colț Alb cu degetul cel mare întors înapoi.
     – Lup sau caine e totuna, asta a mai fost domesticit.
     – Nu mai spune!
     – Te asigur ca da, ba înca a fost deprins sa traga la ham. Ia uita-te bine colo. Vezi semnele de pe piept?
     – Ai dreptate, Matt. A fost caine de ham înainte ca Smith Frumosu sa fi pus mana pe el.
     – Şi nu prea vad de ce n-ar ajunge iar caine de sanie.
     – Cum adica? întreba Scott, nerabdator. Apoi, speranța îi pieri şi, dand din cap, adauga: e la noi de doua saptamani, şi daca poți sa spui ceva, e ca acum pare mai salbatic ca oricand.
     – Sa mai facem o încercare – îl sfatui Matt. Da-i drumul un timp. Celalalt îl privi neîncrezator.
     – Da – continua Matt – ştiu ca ai încercat, dar n-ai luat şi o bata.
     – Atunci încearca tu.
    Dog-musherul lua o bata şi se îndrepta spre animalul legat în lanț. Colț Alb se uita la bata aşa cum se uita leul din cuşca la biciul îmblanzitorului.
     – Fii atent cum se uita la bata – zise Matt. Ăsta-i semn bun. Nu-i prost. Nu îndrazneşte sa ma atace, atata timp cat am bata în mana. Ăsta nu-i nebun de legat, cu siguranța.
      Pe masura ce mana omului i se apropia de ceafa, Colț Alb se zbarlea, maraia şi se ghemuia. Dar pe cand se uita la mana care se apropia, încerca sa supravegheze bata din mana cealalta care atarna amenințatoare deasupra lui. Matt desfacu lanțul de zgarda şi se dadu înapoi.
     Colț Alb abia îşi dadu seama ca e liber. Se scursesera multe luni de cand trecuse în stapanirea lui Smith Frumosu şi în tot acest timp nu cunoscuse vreodata o clipa de libertate în afara de împrejurarile în care era lasat liber ca sa se lupte cu alți caini. Şi întotdeauna dupa asemenea lupte era imediat închis din nou.
     Nu mai ştia ce sa creada. Poate ca vreo noița dracovenie de-a zeilor era pe cale sa fie savarşita împotriva lui. Paşea încet şi cu grija, aşteptandu-se în fiecare clipa la vreun atac. Nu ştia ce sa faca – totul era atat de nemaipomenit! Avu grija s-o tuleasca din fața celor doi zei care-l supravegheau şi se îndrepta cu bagare de seama spre colțul colibei. Nu se întampla nimic. Era pur şi simplu uluit; se întoarse din nou şi se apropie pana la o duzina de picioare, privindu-i pe cei doi oameni cu atenție.
     – Nu cumva vrea s-o ştearga? întreba noul lui stapan. Matt dadu din umeri:
     – Trebuie sa riscam. Singura cale ca sa afli ceva este sa aştepți, sa vezi.
     – Nenorocitul… – murmura Scott, compatimitor. Cred ca îi trebuie o dovada de bunatate din partea omului – adauga el, întorcandu-se şi intrand în coliba.
     Ieşi cu o bucata de carne pe care i-o arunca lui Colț Alb. Acesta sari într-o parte, cercetand-o de la distanța, banuitor.
     – Marş, Major! striga Matt amenințator, dar prea tarziu.
     Major se şi napustise asupra carnii. În clipa în care falcile lui o prinsera, Colț Alb îl lovi. Acesta se dadu peste cap. Matt se repezi, dar mai iute decat el fu Colț Alb. Major veni clatinandu-se la picioarele lui, dar sangele ce i se prelingea din gatlej înroşea zapada, facand o pata care se întindea mereu.
     – Îmi pare rau, dar a meritat asta! zise Scott, în graba.
     Piciorul lui Matt insa isi incepuse traiectoria ca sa-l loveasca pe Colt Alb. Urma o saritura, o fulgerare de dinti si un strigat ascutit. Maraind salbatic, Colt Alb se tari inapoi cativa pasi, in timp ce Matt se apleca sa-si cerceteze piciorul.
    - M-a apucat zdravan, zise el, aratand spre pantalonii si indispensabilii sfasiati si spre pata rosie care crestea.
    - Ti-am spus eu ca nu-i nimic de facut cu asta, Matt - zise Scott, deznadajduit. M-am gandit eu la asta, desi nu-mi venea sa pomenesc asa ceva, Dar tot aici am ajuns. Vrei, nu vrei, asta e!
    In timp ce vorbea, isi trase in sila revolverul, ii deschise butoiul si se asigura ca e incarcat.
    - Asculta-ma, domnule Scott - se impotrivi Matt, cainele asta a trecut prin iad. Nu cumva ai vrea sa fie un inger alb si stralucitor? Da-i timp.
    - Uita-te la Major - replica celalalt.
    Dog-musherul cerceta cainele doborat. Se pravalise in zapada intr-o balta de sange si se vedea ca-si da ultima suflare.
    - Asa-i trebuie! Ai spus-o si dumneata, domnule Scott. A incercat sa-i ia carnea lui Colt Alb si s-a curatat. Era si de asteptat. Eu unul nu as da o para chioara pe cainele care nu s-ar lupta pentru carnea lui.
    - Dar uita-te la tine, Matt. Ai dreptate in ce priveste cainele, dar trebuie sa stabilim si o limita.
    - Asa-mi trebuie - se incapatana Matt sa sustina - ce mi-a venit sa-l lovesc? Ai spus si dumneata ca a facut bine. Asa ca n-aveam niciun drept sa-l lovesc.
    - S-ar face o pomana cu el sa fie omorat - starui Scott. E cu neputinta sa-l imblanzesti.
    - Asculta aici, domnule Scott, da-i nenorocitului prilejul sa se indrepte. Nu l-a avut pana acum. Abia a iesit din iad si e pentru prima data liber. Da-i prilejul sa se indrepte, dar cu ingaduinta, si daca nu se poate, atunci am sa-l omor chiar eu. Asta e!
    - Dumnezeu mi-e martor ca nu vreau sa-l omor si nici sa fie omorat - raspunse Scott, punand deoparte revolverul. O sa-i dam drumul si o sa vedem ce o sa poata face din el blandetea. Sa incercam!
    Se indrepta spre Colt Alb si incepu sa-i vorbeasca cu bunatate si blandete.
    - Ia mai pune si o bata - il povatui Matt.
    Scott dadu din cap si continua sa incerce sa castige increderea lui Colt Alb.
    Colt Alb era insa banuitor. Ceva il ameninta. Ucisese cainele acestui zeu, il muscase pe celalalt zeu - tovarasul lui - si la ce altceva se putea astepta decat la o pedeapsa grozava? Dar în fața ei era neîmblanzit. Se zbarli şi-şi arata colții, cu privirea cercetatoare şi cu tot trupul încordat şi gata la orice. Zeul nu avea nicio bata şi de aceea îi îngadui sa vina foarte aproape. Mana zeului se întinse şi se coborî deasupra capului sau. Colț Alb se stranse şi se încorda pe masura ce se ghemuia sub ea. Aici era primejdie, vreo perfidie sau aşa ceva. Cunoştea el mainile zeilor, puterea lor mult încercata, iscusința lor de a face rau. În afara de aceasta, era şi vechea lui neplacere de a se lasa atins. Marai mai amenințator, se ghemui mai jos, dar mana continua sa coboare. Nu voia sa muşte mana şi îndura primejdia ei pana ce izbucni instinctul din el, care puse stapanire pe ființa lui, cu nesațiosu-i dor de viața.
     Weedon Scott crezuse ca e destul de iute ca sa se fereasca de orice muşcatura sau sfaşiere. Dar avea sa mai afle cat e de iute Colț Alb, care-l lovi cu siguranța şi cu repeziciunea unui şarpe încolacit.
Scott scoase un strigat de surprindere, apucandu-se de mana sfîşiata şi strangand-o cu cealalta mana. Matt tranti o înjuratura tare şi sari langa el. Colț Alb se ghemui, dandu-se înapoi, zbarlindu-se, aratandu-şi colții, cu ochii scaparand de o amenințare rautacioasa. Acum se putea aştepta la o bataie tot atat de cumplita, ca orice bataie pe care o primise de la Smith Frumosu.
     – Ei! Ce vrei sa faci? striga deodata Scott.
     Matt se repezi în coliba şi ieşi cu o carabina.
     – Nimic – raspunse el încet, cu un calm prefacut – nu fac decat sa-mi țin cuvantul. Cred ca e dreptul meu sa-l ucid, aşa cum am spus.
     – Nu!
     – Ba da. Uite!
     Aşa cum Matt staruise pentru Colț Alb cand fusese muşcat, tot aşa staruia acum Weedon Scott.
     – Spuneai sa-i dam prilejul sa se schimbe. Ei bine, da-i-l atunci. Abia ne-am apucat de treaba şi nu ne putem lasa de la bun început. De data asta am meritat-o pe buna dreptate, şi uita-te la el!
     La douazeci de picioare de ei, la capatul colibei, Colț Alb maraia cu o rautate care îți îngheța sangele în vine, şi nu maraia la Scott, ci la dog-musher.
     – Vai de mine, tot prost am sa mor! exclama dog-musherul, uluit.
     – Uite cat e de inteligent – continua Scott degraba. Ştie ca şi tine la ce-s bune armele de foc. Are cap, şi unui astfel de cap trebuie sa-i dai prilejul sa arate ce poate. Pune arma la loc!
     – Imediat m-am executat – consimți Matt, sprijinind carabina de gramada de lemne.
     – Ia te uita! exclama el în clipa urmatoare. Colț Alb se liniştise şi nu mai maraia.
     – Treaba asta merita sa fie cercetata mai îndeaproape. Ia priveşte.
     Matt se întinse dupa carabina şi în aceeaşi clipa Colț Alb marai. Se departa de carabina şi buzele ridicate ale lui Colț Alb se lasara acoperindu-i dinții.
     – Ei, şi-acum doar aşa, în joaca.
     Matt apuca puşca şi începu sa o ridice uşor spre umar. Maraitul lui Colț Alb începu o data cu mişcarea, întarindu-se pe masura ce aceasta se apropia de punctul ei culminant. Dar cu o clipa mai înainte ca arma sa fi ajuns în dreptul lui, disparu pe dupa colțul colibei. Matt ramase cu privirea ațintita spre locul gol din zapada pe care îl ocupase Colț Alb.
     Dog-musherul puse carabina jos, cu un aer grav, apoi se întoarse, şi îşi privi stapanul:
     – Sunt de aceeaşi parere, domnule Scott. Cainele asta este prea inteligent ca sa fie ucis.


                                             Capitolul 6
                                          Dascalul iubirii


                      Urmarindu-l pe Weedon Scott cum se apropie, Colț Alb se zbarli şi începu sa maraie, dandu-i de veste ca nu se va supune pedepsei. Trecusera douazeci şi patru de ore de cand sfartecase mana care era acum bandajata şi susținuta de o eşarfa ca sa nu curga sange. Colț Alb mai avusese de-a face cu pedepse amanate şi se temea sa nu-l loveasca şi acum aşa ceva. Cum ar putea fi oare altfel? Faptuise ceea ce pentru el era o nelegiuire – îşi înfipsese colții în carnea sacra a unui zeu. Era în firea lucrurilor şi a relațiilor cu zeii sa-l aştepte ceva cumplit.
     Zeul şedea la cateva picioare mai încolo. Colț Alb nu putea sa vada nimic primejdios în asta.
Cand pedepseau, zeii stateau în picioare. Iar pe deasupra, zeul acesta nici nu avea bata, bici sau arma de foc. Ba mai mult, el însuşi era liber. Nu statea legat cu lanț şi nici nu era priponit de vreun baț. Avea timp sa se puna în siguranța, în timp ce zeul se scula anevoie. Pana atunci va putea sa aştepte şi sa vada ce se întampla.
    Zeul ramase linistit si nemiscat; si maraitul lui Colt Alb descrescu încet, încet, într-un scancet care i se pierdu în gatlej şi se stinse. Atunci, zeul începu sa vorbeasca şi, la primul sunet al glasului sau, lui Colț Alb i se ridica parul pe ceafa şi maraitul îi țaşni din gatlej. Dar zeul nu facu nicio mişcare duşmanoasa, ci continua sa vorbeasca molcom. O vreme, Colț Alb marai la unison cu el, statornicindu-se un fel de corespondența între ritmul maraitului şi cel al glasului. Dar zeul continua sa vorbeasca la nesfarşit. Îi vorbi lui Colț Alb aşa cum nu i se mai vorbise vreodata. Vorbea bland şi mangaietor, cu o bunatate care atinse undeva o coarda în Colț Alb. Fara voie şi în ciuda tuturor avertismentelor cu care îl îmboldea instinctul, Colț Alb începu sa capete încredere în acest zeu. Încerca un sentiment de siguranța, care era dezmințit de toata experiența lui cu oamenii.
     Trecu mult timp, dupa care zeul se ridica şi intra în coliba. Colț Alb îl iscodi cu teama cand ieşi.
Nu avea nici bici, nici bata, nici arma. Şi nici mana sanatoasa nu era la spate, ascunzand cine ştie ce. Se aşeza ca mai înainte, în acelaşi loc, la cateva picioare mai încolo. Tinea în sus o bucațica de carne.    
     Colț Alb ciuli urechile şi o cerceta banuitor, avand grija sa fie în acelaşi timp cu un ochi la carne şi cu unul la zeu, gata la orice gest, cu trupul încordat şi pregatit sa sara în laturi la primul semn duşmanos.
     Pedeapsa continua sa întarzie. Zeul se mulțumi sa-i treaca o bucata de carne pe la nas. Iar cat despre carne, nimic nu parea sa dea de banuit. Colț Alb era înca banuitor şi, deşi carnea îi era oferita cu mişcari scurte de mana, nu vru totuşi s-o atinga. Zeii erau atotştiutori şi cine putea banui ce perfidie nemaiîntalnita pandea dincolo de aceasta bucațica de carne, în aparența nevatamatoare. În experiența lui de pana atunci, şi mai ales de pe vremea cand avusese de-a face cu femeile din trib, carnea şi bataia îi apareau adesea nedesparțite, şi nu era bine de el.
     În cele din urma, zeul îi azvarli carnea în zapada, la picioare. Mirosi carnea cu grija, dar nu se uita la ea. Pe cand o adulmeca, îşi ținea ochii ațintiți la zeu. Nu se întampla nimic. Apuca bucata de carne cu gura şi o înghiți. Continua sa nu se întample nimic. Ba zeul îi mai oferi o bucata de carne. Şi iaraşi nu vru s-o ia din mana şi îi fu din nou aruncata. Treaba asta se repeta de cateva ori. Dar veni un moment în care zeul nu mai vru sa i-o arunce. O ținea în mana, oferindu-i-o cu staruința.
      Carnea era buna şi lui Colț Alb îi era foame. Pas cu pas şi cu mare grija, el se apropie de mana.
În cele din urma veni momentul cand se hotarî sa manance carnea pe care zeul o ținea în mana. Nu-şi dezlipi ochii de la el şi îşi întinse capul înainte, cu urechile lipite şi cu parul de pe ceafa zbarlit fara sa vrea, de parca avea o creasta. I se urca un marait slab în gîtlej, ca un avertisment ca nu se poate glumi cu el. Manca bucata de carne şi nu se întampla nimic. Bucata cu bucata, manca toata carnea şi nu i se întampla nimic. Pedeapsa continua sa întarzie.
      Se linse pe bot şi aştepta. Zeul continua sa vorbeasca. În glasul lui era blandețe – lucru cu care
Colț Alb nu se mai întalnise. Dar şi în el se ivira simțaminte pe care de asemenea nu le încercase în trecut. Simțea o mulțumire ciudata, ca şi cum i-ar fi fost împlinita o necesitate, ca şi cum un gol din ființa lui ar fi fost umplut. Apoi se trezi din nou în el instinctul şi semnalul experienței din trecut. Zeii erau întotdeauna şireți şi aveau cai nebanuite de a-şi atinge țelurile.
    Ah, stia el! Iata ca mana zeului, atat de iscusita în a da lovituri, se întindea spre el, coborand deasupra capului lui. Dar zeul continua sa vorbeasca. Glasul îi era bland şi mangaietor. În ciuda mainii amenințatoare, glasul inspira încredere. Iar în ciuda glasului care îl liniştea, mana inspira neîncredere. Colț Alb era chinuit de simțaminte, de impulsuri contrarii. Parea ca va plesni în bucațele, atat de grozav era controlul pe care îl exercita, ținand strîns laolalta, cu o hotarare neobişnuita, forțele potrivnice ce se luptau în el ca sa-l domine.
     Cazu la o învoiala. Marai, se zbarli şi îşi culca urechile. Dar nici nu muşca şi nici nu sari într-o parte. Mana cobora din ce în ce mai mult. Îi atinse capatul firelor de par ridicate. Se ghemui sub ea. Şi ea îl urma în jos, lasandu-se tot mai mult asupra lui. Ghemuindu-se, aproape tremurand, izbuti sa se stapaneasca. Era un chin mana aceasta care îl atingea şi îi încalca instinctul. Nu putea sa uite într-o singura zi tot raul pe care i-l pricinuisera mainile oamenilor. Dar era voința zeului şi se stradui sa arate supunere.
      Mana se urca şi cobora mereu, batandu-l uşor şi mangaietor cu palma. Şi asta continua, dar ori de cate ori mana se ridica parul se ridica şi el sub ea. Iar de cate ori mana cobora, urechile i se lasau şi un marait înfundat îi razbatea din gatlej. Colț Alb marai şi marai atragand atenția staruitor. În felul acesta, el vestea ca e gata sa raspunda la orice rau i s-ar face. Era greu de ştiut cand o sa iasa la lumina ținta pe care zeul o urmarea. Glasul acela cald care inspira încredere putea izbucni în orice clipa într-un racnet de manie, mîana aceea blanda şi mangaietoare putea sa devina o stransoare ca de cleşte, care sa-l țina fara putința de scapare şi sa-l pedepseasca.
     Dar zeul continua sa-i vorbeasca cu duioşie şi mana se ridica şi se lasa mai departe, batandu-l uşor, fara duşmanie, cu palma. Colț Alb încerca un dublu simțamant. Era ceva care îi contraria instinctul. Îl îngradea, se împotrivea voinței lui de libertate personala. Şi totuşi nu era o suferința fizica. 
     Dimpotriva, din punct de vedere fizic era ceva placut. Bataile cu palma se schimbara încet şi cu grija într-un scarpinat la radacina urechilor, iar placerea fizica parca mai crescu puțin. Totuşi continua sa-i fie teama şi veghea în aşteptarea vreunui rau nebanuit, cand suferind, cand bucurandu-se, dupa cum îl stapanea şi îl influența un sentiment sau celalalt. Matt tocmai ieşea din coliba, cu manecile suflecate, ducand o cratița cu apa de vase murdara; scapa cratița din mana şi încremeni în clipa cand îl vazu pe Weedon Scott batandu-l uşor cu palma pe Colț Alb pe spate.
     – Ei, fir-ar al dracului!
     Glasul lui Matt sparse tacerea, Colț Alb sari înapoi, maraind salbatic la el. Matt îşi privi stapanul cu o dezaprobare trista:
     – Daca-mi îngadui sa spun ceea ce gandesc, domnule Scott, aş zice ca mulți nebuni mai are
Dumnezeu în gradina lui.
     Weedon Scott zambi cu un aer superior, se ridica şi se îndrepta spre Colț Alb. Îi vorbi mangaietor, dar nu mult, apoi întinse mîna încet, o lasa pe capul lui şi relua bataile uşoare cu palma. Colț Alb îndura aceasta, dar privea ținta şi banuitor, nu pe omul care îl alinta, ci pe cel care statea în uşa.
     – Îi fi dumneata expert clasa întaia în mine, asta aşa-i, aşa-i – începu dog-musherul pe un ton profetic – dar sa ştii ca ți-ai greşit cariera ca n-ai fugit de acasa dupa vreun circ, cand erai copil.
     Colț Alb marai cand îi auzi glasul, dar de asta data nu mai sari pe sub mana care îi mangaia capul şi ceafa cu mişcari prelungi, alintatoare.
..........................................