Fata din tren, Paula Hawkins

...........................................................
                              2-8

           Cred că am adormit, amețită de gin și de soarele fierbinte.

   M-am trezit brusc căutându-mi disperată geanta. Era încă acolo.  Pielea mă înţepa, eram plină de furnici - erau peste tot, în păr, pe gât şi pe piept - şi am sărit ca arsă, în picioare, încercând să le dau jos de pe mine. La nici zece metri mai încolo, doi adolescenţi, plimbând o minge de fotbal de la unul la altul, se opriră să se uite la mine, râzând în hohote.
   Trenul se opreşte. Suntem aproape de casa lui Jess şi Jason, dar nu pot să văd nimic dincolo de linia ferată, pentru că sunt prea mulţi oameni pe culoar. Mă întreb dacă cei doi sunt acolo, dacă el ştie, dacă a plecat de‐acasă sau dacă mai locuieşte cu ea, trăind o minciună pe care încă n‐a descoperit‐o.

        Sâmbătă, 13 iulie 2013
   Dimineaţa
   Ştiu, fără să mă uit la ceas, că e undeva între opt fără un sfert şi opt şi‐un sfert. Ştiu după felul în care lumina se filtrează prin geam, după sunetele străzii de sub fereastra mea, după zgomotul aspiratorului tras de Cathy pe hol, în dreptul dormitorului meu.
   Cathy se trezeşte devreme în fiecare sâmbătă dimineaţa, să se apuce de curăţenie, indiferent de ce se întâmplă. Ar putea să fie ziua ei, ar putea să fie dimineaţa în care Hristos s‐a înălţat la cer - Cathy se va trezi, neapărat, sâmbătă de sâmbătă, să facă curat. Spune că e terapeutic, că asta e premisa pentru un weekend plăcut şi că, făcând mişcare, nu mai trebuie să se ducă la sală.
   Aspiratul ăsta de dimineaţă nu mă deranjează cine ştie ce, pentru că oricum nu pot să dorm. Nu pot să dorm dimineţile; nu pot să lenevesc liniştită până spre amiază. Mă trezesc brusc, fără răsuflare şi cu inima bătând să‐mi iasă din piept, cu un gust acru în gură, şi ştiu imediat că nu are niciun sens să mai încerc. Sunt trează de‐a binelea. Cu cât vreau mai mult să uit de mine, cu atât îmi reuşeşte mai puţin.
   Viaţa şi lumina nu‐mi permit. Zac în pat, ascultând‐o pe Cathy cum se agită, atât de ocupată şi de veselă, şi mă gândesc la grămăjoara de haine de lângă calea ferată şi la Jess sărutându‐şi amantul în strălucirea soarelui de răsărit.
   Ziua se întindea în faţa mea, şi niciun minut nu sunt ocupată.
   Aş putea să mă duc la piaţă, pe Broad; aş putea să cumpăr carne de vânat şi costiţă afumată şi să‐mi petrec ziua gătind.
   Aş putea să stau pe canapea, cu o cană de ceai, să mă uit la televizor, la Saturday Kitchen.
   Aş putea să mă duc la sală.
   Aş putea să‐mi actualizez CV‐ul.
   Aş putea aştepta să plece Cathy de‐acasă, să mă duc la magazinul din colţ şi să cumpăr două sticle de Sauvignon Blanc.
   În altă viaţă, mă trezeam şi eu devreme, odată cu trenul de 8.04; deschideam ochii şi ascultam trenul care făcea ferestrele să vibreze. Pe el îl simţeam lângă mine, somnoros, cald, excitat. După aceea, se ducea să ia ziarele, iar eu făceam omletă, ne aşezam amândoi la masa din bucătărie şi beam ceai, mergeam în pub să luăm un prânz întârziat, adormeam, îmbrăţişaţi, în faţa televizorului.
   Îmi imaginez că acum e altfel pentru el, nu mai are parte sâmbăta de partide de sex leneş sau de omletă, ci viaţa îi e plină acum de o altfel de bucurie, de o fetiţă care gângureşte fericită, între el şi soţie. Fata e acum la vârsta la care învaţă să vorbească, zice întruna ma‐ma şi ta‐ta şi tot felul de cuvinte încâlcite şi secrete, de neînţeles pentru oricine altcineva în afara părinţilor.
   Durerea pe care o resimt e puternică şi foarte greu de îndurat, se instalează în capul pieptului. Abia aştept să plece Cathy de‐acasă.

     Seara
   O să mă duc să‐l văd pe Jason.
   Mi‐am petrecut toată ziua în dormitor, aşteptând să plece Cathy, ca să pot să beau ceva. Dar n‐a plecat nicăieri. A rămas neclintită, de nemişcat, în sufragerie, „încercând să ajungă la zi cu chestiunile administrative“.
   Spre seară, deja nu mai suportam ideea de a sta închisă în dormitor, aşa că i‐am spus că ies la o plimbare. M‐am dus în Wheatsheaf, un pub enorm şi anonim de pe High Street, şi am băut trei pahare mari de vin. Am adăugat la ele şi două păhărele de Jack Daniel’s. Apoi am mers pe jos până la gară, mi‐am cumpărat câteva cutii de gin tonic şi m‐am suit în tren.
   Mă duc să‐l văd pe Jason.
   Nu mă duc să‐i fac o vizită, nu mă înfiinţez acasă la el, să bat la uşă. Nimic de felul ăsta. N‐am luat‐o razna.
   Vreau doar să trec pe lângă casă, să‐l văd din tren. N‐am nimic altceva mai bun de făcut şi n‐am chef să mă duc acasă. Vreau doar să‐l văd. Vreau să‐i văd pe amândoi.
   Nu e o idee bună. Ştiu bine că nu e o idee bună.
  Dar ce rău pot să le fac?
   Mă duc la Euston, rămân în tren şi vin înapoi. (Îmi plac trenurile, ce e în neregulă? Trenurile sunt minunate.)
   Înainte, când eram încă eu însămi, visam adesea să fac călătorii romantice cu trenul, împreună cu Tom.
    (Linia Bergen pentru a cincea noastră aniversare, Trenul Albastru pentru a patruzecea.)
   Stai aşa, trecem acum pe lângă ei.
   Lumina este puternică, dar nu văd foarte bine. (Văd dublu. Închid un ochi. Mult mai bine.)
   Iată‐i! Oare să fie el? Stau pe terasă amândoi. Nu‐i aşa? E Jason? Cu Jess?
   Vreau să fiu mai aproape, nu pot vedea bine. Vreau să fiu mai aproape de ei.
   Nu mă mai duc la Euston. O să cobor la Witney.
   (N‐ar trebui să cobor la Witney, e prea periculos, dacă Anna sau Tom dau peste mine?)
   Ba o să cobor la Witney.
   Nu e o idee bună.
   E o idee foarte proastă.
   La capătul opus al trenului e un bărbat cu părul nisipiu spre roşcat. Îmi zâmbeşte. Vreau să‐i spun ceva, dar cuvintele se evaporă, îmi dispar de pe limbă în momentul în care vreau să le rostesc. Aproape că le simt gustul, dar nu‐mi dau seama dacă e acru sau amar.
   Tipul îmi zâmbeşte sau rânjeşte dispreţuitor la mine?
   Nu‐mi dau seama.

        Duminică, 14 iulie 2013
   Dimineaţa
   Îmi simt inima în gât, inconfortabil, bubuind. Gura mi‐e uscată şi mă doare când înghit. Mă întorc pe‐o parte, cu faţa spre fereastră. Draperiile sunt trase peste fereastră, dar mă dor ochii şi de la puţina lumină care se filtrează prin ele. Îmi duc mâna la faţă; îmi apăs pleoapele cu degetele, încercând să le masez să‐mi treacă durerea.
   Unghiile îmi sunt mizerabile.
   Ceva e în neregulă. Pentru o secundă, am senzaţia că pic în gol, ca şi cum patul ar fi dispărut de sub mine.
   Noaptea trecută. Ceva s‐a întâmplat. Respir precipitat; mă ridic în capul oaselor, însă prea brusc, inima îmi palpită sălbatic, capul îmi zvâcneşte de durere.
   Aştept să‐mi amintesc ce s‐a întâmplat. Câteodată durează o vreme. Alteori, totul îmi revine în minte într‐o secundă. Iar altă dată aştept degeaba.
   Ceva s‐a întâmplat. Ceva rău de tot. A fost o ceartă. Voci ridicate. Pumni? Nu ştiu, nu‐mi aduc aminte. M‐am dus în pub, m‐am urcat în tren, am ajuns în gară, apoi eram pe stradă. Pe Blenheim Road. M‐am dus pe Blenheim Road.
   Dintr‐odată, amintirea năvăleşte peste mine şi mă cuprinde o groază profundă.
   Ceva s‐a întâmplat, de asta sunt sigură. Nu pot să‐mi închipui ce, dar presimt că aşa e. Simt o durere, ca şi cum mi‐aş fi muşcat obrazul, iar pe limbă am gust metalic, de sânge. Mi‐e greaţă, sunt ameţită. Îmi trec mâinile prin păr. Tresar de durere. Un cucui mare, dureros şi sensibil la atingere, în partea dreaptă. Părul îmi e năclăit de sânge.
   M‐am împiedicat, asta e. Pe scări, în gară la Witney.
   M‐am lovit la cap? Îmi aduc aminte că eram în tren, dar după aceea totul se cufundă într‐o mare de întuneric, un abis.
   Trag adânc aer în piept, ca să‐mi liniştesc bătăile inimii, să alung panica ce ameninţă să mă înghită.
   Gândeşte‐te! Ce‐am făcut? Am mers în pub, m‐am urcat în tren. În tren era un bărbat - acum îmi aduc aminte - cu părul roşcat. Mi‐a zâmbit. Cred că mi‐a zis ceva, dar nu‐mi aduc aminte ce anume. Mai e ceva legat de el, trebuie să îmi amintesc, dar nu reuşesc, nu mă descurc în întunericul minţii mele.
    Sunt înspăimântată, dar nu‐mi dau seama de ce, fapt care‐mi amplifică spaima. Nu ştiu nici măcar dacă am vreun motiv să‐mi fie frică. Mă uit în jur, prin cameră.
   Telefonul nu e pe noptieră. Geanta nu e pe podea, nici nu atârnă pe spătarul scaunului, unde o las de obicei.
   Trebuie să fie totuşi pe undeva, pentru că sunt în casă, ceea ce înseamnă că am avut cheile.
   Mă dau jos din pat. Sunt goală. Mă uit la mine în oglinda mare, în mărime naturală, de la şifonier. Mâinile Îmi tremură. Rimelul mi s‐a întins pe obraji şi am o tăietură pe buza de jos. Pe picioare sunt numai vânătăi. Mi‐e rău. Mă aşez înapoi pe marginea patului şi‐mi pun capul pe genunchi, aşteptând ca valul de greaţă să treacă. Mă ridic în picioare, iau un capot pe mine şi deschid uşa dormitorului, doar o crăpătură. În apartament este linişte.
   Nu ştiu de ce, dar sunt convinsă că nu e acasă Cathy.
   Mi‐a zis cumva că o să rămână la Damien azi? Aşa am senzaţia, deşi nu‐mi aduc aminte când anume mi‐a spus.
   Văd că uşa dormitorului ei este deschisă. Trag cu ochiul prin încăpere. Patul e făcut. E posibil să se fi trezit deja, să fi făcut patul, dar nu cred totuşi că a fost aici azi‐noapte, ceea ce este o uşurare pentru mine, într‐o oarecare măsură. Dacă nu e aici, înseamnă că nu m‐a văzut şi nu m‐a auzit venind aseară, deci nu ştie în ce hal am ajuns acasă.
   Asta n‐ar trebui să conteze, dar contează: ruşinea pe care o simt în privinţa unui incident e direct proporţională nu doar cu gravitatea situaţiei, ci şi cu numărul celor care au fost martori la ce mi s‐a întâmplat.
   În capul scărilor, mi se face rău din nou, ameţesc şi mă prind cu putere de balustradă. Una dintre marile mele temeri (pe lângă hemoragia abdominală din momentul în care ficatul meu, în cele din urmă, va ceda) e aceea că aş putea să cad pe scări şi să‐mi rup gâtul. Numai gândul la chestia asta îmi produce iar greaţă. Vreau să mă aşez, să mă întind, dar trebuie să‐mi găsesc geanta, să‐mi verific telefonul.
   Trebuie, cel puţin, să mă asigur că nu mi‐am pierdut cărţile de credit, trebuie să ştiu pe cine am sunat şi când. Îmi lăsasem geanta aiurea, aruncată în hol, chiar lângă uşa de la intrare. Lângă ea zac grămadă, aruncaţi la un loc, blugii şi chiloţii; când ajung în capul scărilor, simt un damf de urină.
   Apuc geanta să caut telefonul - e înăuntru, slavă Domnului, împreună cu o mână de bancnote boţite, de douăzeci de lire, şi un şerveţel pătat de sânge. Greaţa mă cuprinde din nou, de astă dată cu mult mai multă forţă; simt fierea urcându‐mi‐se în gât şi alerg la baie, dar nu mai ajung, vomit pe covor, la jumătatea scărilor.
   Trebuie să mă aşez. Dacă nu mă aşez, o să leşin, o să mă prăbuşesc. O să curăţ mai târziu.

           Ajunsă înapoi la etaj, pun telefonul în priză şi mă întind pe pat. Îmi ridic picioarele şi braţele, uşor, cât se poate de blând, ca să le inspectez. Pe picioare, deasupra genunchilor, sunt toată numai vânătăi, din cele pe care le au, de obicei, beţivii, genul pe care le faci când te ciocneşti din viteză de diverse obiecte. În schimb, pe braţe, înspre umeri, am nişte vânătăi mult mai îngrijorătoare, pete întunecate, ovale, ca nişte urme de degete.
   Chestia asta, în sine, nu e neapărat sinistră, am mai avut asemenea semne, de obicei când am căzut şi m‐a ajutat cineva să mă ridic. Rana de la cap pare destul de serioasă, dar putea fi un accident, ceva inofensiv, ca şi cum m‐aş fi lovit când am vrut să urc într‐o maşină. Poate chiar în taxiul care m‐a adus acasă.
   Iau telefonul. Am două mesaje. Primul e de la Cathy, primit după cinci, mă întreba unde am dispărut. Urmează să plece la Damien şi să rămână peste noapte, aşa că ne vedem a doua zi. Speră că nu m‐am apucat de băut de una singură.
   Al doilea e de la Tom, primit la zece şi un sfert. Aproape că scap telefonul din mână de spaimă în momentul în care îi aud vocea; urlă.
   „Pentru numele lui Dumnezeu, Rachel, ce mama dracului e în neregulă cu tine? Mi‐a ajuns, OK, m‐am săturat! Tocmai am petrecut ultima oră în maşină, căutându‐te. Ai speriat‐o îngrozitor pe Anna, ştii? A crezut că ai... a crezut că eşti... Nu ştiam ce să fac altceva, ca să nu sun la poliţie. Lasă‐ne în pace! Încetează să mă mai suni, încetează să mai vii aici, lasă‐ne în pace, auzi? Nu vreau să vorbesc cu tine! Pricepi sau nu? Nu vreau să vorbesc cu tine, nu vreau să te văd, nu vreau să te apropii de familia mea. N‐ai decât să‐ţi distrugi viaţa cum vrei, dar n‐o vei distruge şi pe a mea. Nu vei mai putea să faci asta de acum înainte! Nu te mai pot proteja, pricepi? Stai departe de noi!“
  Nu ştiu ce‐am făcut. Oare ce‐am făcut? Ce mi s‐a întâmplat între cinci şi zece şi un sfert? De ce mă căuta Tom? Ce i‐am făcut Annei?
   Îmi trag plapuma peste cap, închid ochii strâns.
   Mă vedeam mergând spre casă, păşind pe aleea îngustă dintre grădina lor şi cea a vecinilor, sărind gardul. Mă gândesc cum aș fi deschis ușile glisante, intrând pe furiș în bucătărie.
   Ana stând la masă. O apuc pe la spate, îmi înfing mâna în părul ei lung şi blond, o smucesc cu putere, îi dau capul pe spate, o trag în jos, pe podea și-i sfărâm capul de gresia albastră și rece.

           Seara
     Cineva țipă. Judecând după cum cade lumina pe fereastra dormitorului, îmi dau seama că am dormit mult timp; probabil că e după‐amiază târziu sau seara devreme.
  Mă doare capul. Perna e plină de sânge. Aud pe cineva urlând la parter.
   - Nu pot să cred aşa ceva! Pentru Dumnezeu! Rachel! RACHEL!
   Am adormit. Oh, Dumnezeule, n‐am curăţat voma de pe scări. Şi hainele uitate pe hol. Oh, Doamne, oh, Doamne.
   Trag pe mine o pereche de pantaloni de trening şi un tricou. Deschid uşa de la dormitor şi o găsesc pe Cathy stând drept în faţa mea. E îngrozită când dă cu ochii de mine.
   - Ce naiba ai păţit? mă întreabă, apoi ridică o mână. De fapt, ştii ceva, Rachel, îmi pare rău, dar chiar nu vreau să ştiu. Nu mai pot să accept chestiile astea în casa mea. Pur şi simplu, nu mai pot să...
   Îşi pierde şirul vorbelor, însă se uită semnificativ spre scări.
   - Îmi pare rău, îi zic eu. Îmi pare cumplit de rău, însă mi‐a fost foarte rău şi am vrut, chiar am vrut să curăţ...
   - Nu ţi‐a fost rău că ai fost bolnavă, nu‐i aşa? Erai beată. Erai mahmură. Îmi pare rău, Rachel. Chiar nu pot să mai accept chestia asta. Nu mai pot trăi aşa. Trebuie să pleci, OK? Îţi dau o lună să‐ţi găseşti altceva, trebuie să pleci.
   Se întoarce şi se îndreaptă spre dormitorul ei.
   - Şi, pentru numele lui Dumnezeu, du‐te şi curăţă mizeria aia de‐acolo, spune ea, apoi trânteşte uşa de la dormitor în urma ei.
   După ce termin de curăţat, mă întorc în camera mea.
   Uşa de la dormitorul lui Cathy e în continuare închisă, dar îi simt furia mută radiind prin ea. Nu pot s‐o învinovăţesc pentru cum se simte. Şi eu aş fi furioasă dacă aş veni acasă şi aş găsi nişte chiloţi plini de urină şi o baltă de vomă pe scări. Mă aşez pe pat şi deschid laptopul, mă loghez la contul de e‐mail şi încerc să‐i scriu mamei. Cred că, în sfârşit, a venit timpul. Trebuie să‐i cer să mă ajute.
   Dacă mă mut acasă, n‐o să mai pot continua aşa, voi fi nevoită să mă schimb, să mă fac bine. Însă nu‐mi găsesc cuvintele, nu reuşesc să‐i explic toate astea. Mi‐o şi imaginez citind e‐mailul meu implorator, văd aievea dezamăgirea amară de pe chipul ei, exasperarea. Aproape că o aud oftând.
   Telefonul îmi bipăie. E un mesaj, primit acum câteva ore. Tom, din nou. Nu vreau să aud ce are de zis, dar n‐am încotro, nu‐l pot ignora. Inima îmi bate din ce în ce mai repede în timp ce apelez căsuța vocală pregătindu-mă  pentru ce e mai rău.
   „Rachel, ai de gând să mă suni înapoi?“
   Nu mai pare aşa de nervos şi inima mi se domoleşte.
   „Voiam să mă asigur că ai ajuns bine acasă. Erai într-un hal fără de hal azi-noapte.”
   Un oftat lung, din toată inima.
   - Ascultă-mă! Îmi pare rău că am țipat la tine azi-noapte, că lucrurile s-au cam... aprins. Chiar  îmi pare rău pentru tine, Rachel, zău că îmi pare rău, dar trebuie să te opreşti.“
   Mai ascult mesajul încă o dată, remarcând tandreţea din vocea lui, şi mă năpădesc lacrimile. Mă opresc târziu din plâns și abia atunci mă simt în stare să-i scriu un mesaj prin care îi spun că îmi pare rău, că acum sunt acasă.
    Nu pot să-i mai scriu altceva pentru că nu știu cu exactitate pentru ce ar trebui să-mi cer scuze. Nu ştiu ce i‐am făcut Annei, cum am speriat‐o. Şi, sincer, nici nu mă interesează aşa de tare, dar nu vreau ca Tom să fie nefericit din cauza mea. După toate prin câte a trecut, merită să fie fericit. Nu voi fi niciodată invidioasă pe fericirea lui, doar că mi‐am dorit să fi fost fericit cu mine.
   Mă aşez în pat şi mă bag sub pătură. Vreau să ştiu ce s‐a întâmplat; aş vrea să înţeleg pentru ce‐ar trebui să‐mi pară rău. Încerc, cu disperare, să găsesc sens în aceste fragmente indefinite de memorie. Sunt convinsă că m‐am certat cu cineva sau că am fost martora unei scene de acest fel. Să fi fost cu Anna?
   Degetele mele ating din nou rana din cap, tăietura de pe buză. Aproape că văd în faţa ochilor, aproape că pot auzi cuvintele, dar totul se împrăştie din nou. Nu reuşesc să înţeleg nimic concret. De fiecare dată când sunt pe punctul de a resuscita o amintire reală, totul dispare în întuneric, departe de mine.

                                      Megan

          Marţi, 2 octombrie 2012
    Dimineaţa
   Va ploua în curând, simt ploaia venind. Dinţii îmi clănțăne, vârfurile degetelor îmi sunt albe, cu o tentă vănătă-albăstruie. Nu mă duc acasă. Îmi place aici, afară, e catartic, purificator, ca o baie rece ca gheaţa. Oricum, Scott va veni în curând, mă va trage cu de‐a sila în casă şi mă va înveli în pături, ca pe un copil.
   Ieri, în drum spre casă, am făcut un atac de panică.
   Era o motocicletă care îşi ambala motorul iar şi iar, şi iar şi era şi o maşină roşie care trecea încet, ca şi cum ar fi fost în căutare de curve de şosea, şi două femei cu cărucioare îmi blocau calea. N‐am putut trece de ele pe trotuar, aşa că am luat‐o pe stradă şi a fost cât pe ce să fiu izbită de o maşină care venea din direcţia opusă şi pe care nu o văzusem. Şoferul se aplecase peste volan şi începuse să urle la mine.
   Nu reuşeam să‐mi controlez respiraţia, inima o luase la goană, stomacul mi se făcuse ghem, ca atunci când iei o pastilă şi îţi vine înapoi, şi simţi valul acela de adrenalină care îţi întoarce stomacul pe dos, dar care te face să te simţi şi exaltată, şi speriată în acelaşi timp.
   Am fugit acasă și, după ce am traversat casa spre calea ferată, unde m‐am aşezat pe şine, am aşteptat să vină trenul, să treacă, hurducându‐se, peste mine şi să acopere toate celelalte zgomote. L‐am aşteptat pe Scott, să mă calmeze, dar nu a venit acasă. Am încercat să sar gardul, voiam ca pentru o vreme să fiu de partea cealaltă, acolo unde nu se mai duce nimeni.
   M‐am tăiat la mână, aşa că m‐am întors în casă şi apoi Scott s‐a întors şi el şi m‐a întrebat ce s‐a întâmplat. I‐am spus că m‐am apucat de spălat vasele şi am spart un pahar. Nu m‐a crezut şi s‐a supărat îngrozitor.
   M‐am trezit în timpul nopţii, l‐am lăsat pe Scott dormind şi m‐am strecurat pe terasă. Am format numărul lui şi i‐am ascultat vocea când a răspuns, la început domoală, somnolentă, apoi mai puternică, stresată, îngrijorată, exasperată. Am închis şi am aşteptat să văd dacă o să sune înapoi. Nu îmi ascunsesem numărul, aşa că exista o şansă să sune înapoi. Dar n‐a sunat, aşa că am sunat eu din nou, iarăşi şi iarăşi, şi iarăşi.
   Apoi mi‐a intrat căsuţa vocală, anostă şi indiferentă, promiţându‐mi să sune înapoi în cel mai scurt timp. M‐am gândit să sun la cabinet, să cer să fiu programată mai curând, dar m‐am gândit că sistemul lor automat nu e în funcţiune în miez de noapte, aşa că m‐am întors în pat. N‐am dormit deloc.
   Aş putea să mă duc în pădurea de la Corly în dimineaţa asta, să fac nişte fotografii; va fi ceţos şi întuneric, o atmosferă numai bună; ar trebui să pot să scot nişte imagini bune. Mă gândeam chiar să fac nişte cărţi poştale, aş putea să încerc să le vând la magazine de suveniruri de pe Kingly Road.
   Scott spune că n‐ar trebui să‐mi bat capul cu aşa ceva, că ar trebui să mă odihnesc. Ca un invalid!
   Ultimul lucru de care am nevoie e odihna. Trebuie să‐mi umplu zilele cu ceva. Ştiu ce‐o să se întâmple dacă nu reuşesc.

              Seara
   Doctorul Abdic - Kamal, după cum m‐a poftit să‐i spun - mi‐a sugerat, în timpul sesiunii din după‐amiaza asta, să încep să ţin un jurnal. Aproape că i‐am zis că nu pot să fac aşa ceva, că nu am încredere că soţul meu nu‐l va citi. N‐am făcut‐o, pentru că aş fi fost oribil de nedreaptă faţă de Scott. Dar e adevărat. N‐aş putea pune pe hârtie lucrurile pe care le simt sau le gândesc sau le fac cu adevărat.
   De exemplu: în seara asta, când am coborât în sufragerie, laptopul meu era cald. Ştie cum să şteargă istoricul din browser şi alte şmecherii, poate să‐şi acopere urmele foarte bine, dar ştiu că am închis calculatorul când m‐am dus la culcare. Iar mi‐a citit e‐mailurile.
   Până la urmă, nu mă deranjează chiar aşa de tare, pentru că nu e nimic compromiţător în ele. (Multe e‐mailuri de la companiile de recrutare şi de la Jenny, de la pilates, care mă întreba dacă nu vreau să intru şi eu în clubul ei de gătit de joia, în care ea şi prietenii ei pregătesc, pe rând, fiecare în câte o săptămână, masa pentru ceilalţi. Mai bine mor decât să fac aşa ceva.) Nu mă deranjează, pentru că el se simte mai în siguranţă când ştie că nu se întâmplă nimic, că nu pun la cale nimic. Şi asta e bine şi pentru mine - pentru noi, amândoi, aş putea zice - chiar dacă nu este adevărat. Şi chiar nu pot să mă supăr pe el, pentru că are un motiv bun pentru care să fie suspicios.
   I‐am dat motive şi în trecut şi probabil că o să‐i mai dau. Nu sunt o soţie model. Nu pot să fiu. Indiferent cât de mult îl iubesc, nu va fi niciodată destul.

        Sâmbătă, 13 octombrie 2012
   Dimineaţa
   Am dormit cinci ore azi‐noapte; n‐am mai dormit aşa de mult de veacuri şi ce e mai ciudat e că eram atât de băgată în priză când am ajuns acasă, ieri‐seară, încât am crezut că o să mă uit în tavan ore întregi. Mi‐am spus că nu voi mai face chestia asta, nu după ultima dată, dar apoi l‐am văzut şi l‐am dorit şi m‐am gândit: de ce nu?
   Nu văd de ce ar trebui să‐mi pun frâu, când atâta lume n‐o face. Bărbaţii nu o fac. Nu vreau să rănesc pe nimeni, dar trebuie să fii cinstit cu tine însuţi, nu‐i aşa? Eu nu fac altceva, ci doar sunt onestă cu mine, acel eu pe care nu‐l cunoaşte nimeni - nici Scott, nici Kamal, nimeni.
   După ora de pilates de ieri-seară, am întrebat‐o pe Tara dacă nu vrea să meargă la cinema cu mine într‐o seară, săptămâna viitoare şi, apoi, dacă nu vrea să‐i spună lui Scott că sunt cu ea.
   - Dacă sună, poţi să‐i spui că sunt cu tine, dar că sunt la toaletă şi că o să‐l sun cu prima ocazie? Apoi mă suni pe mine şi eu îl sun înapoi şi totul e OK.
   Ea mi‐a zâmbit şi a ridicat din umeri şi mi‐a zis:
   - De acord, şi nu m‐a întrebat unde mă duc şi cu cine.
   Chiar vrea să‐mi fie prietenă.
   Ne‐am întâlnit la Hanul Lebăda, în Corly, unde a închiriat o cameră. Trebuie să fim atenţi, să nu ne prindă nimeni. Ar putea fi foarte neplăcut pentru el, chestia asta ar putea să‐i distrugă viaţa. Ar putea fi un dezastru şi pentru mine. Nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce‐ar fi în stare să facă Scott.
   După aceea, a vrut să stăm de vorbă despre ce s‐a întâmplat când eram mică, pe vremea când locuiam în Norwich. I‐am dat câteva indicii, dar azi‐noapte a vrut detalii. I‐am spus anumite chestii, dar nu adevărul. Am minţit, am inventat, i‐am spus toate lucrurile sordide pe care voia să le audă. A fost distractiv. Nu m‐am simţit prost că l‐am minţit; oricum, mă îndoiesc că a crezut tot ce i‐am spus. Sunt convinsă că şi el minte.
   Stătea întins în pat, privindu‐mă în timp ce mă îmbrăcam. Mi‐a zis:
   - Megan, chestia asta nu se mai poate întâmpla. Ştii că nu se mai poate. Nu mai putem continua aşa.
   Şi avea dreptate, ştiu că nu mai putem. Că n‐ar mai trebui, că s‐ar impune să ne oprim, dar n‐o vom face. Nu va fi ultima dată. Nu mă va refuza. Mă gândeam la asta în drum spre casă şi asta îmi place cel mai mult: să am putere asupra cuiva. E ameţitor!

      Seara
   Sunt în bucătărie, deschid o sticlă de vin, când Scott vine spre mine, din spate, şi‐mi pune mâinile pe umeri, strângând uşor.
   - Cum a fost şedinţa de azi de la psihoterapeut?
   Îi răspund că a mers bine, că facem progrese. Acum e obişnuit să nu primească detalii de la mine. Apoi:
   - Te‐ai distrat cu Tara aseară?
   Nu‐mi dau seama, pentru că sunt cu spatele la el, dacă mă întreabă pentru că vrea cu adevărat să ştie sau pentru că suspectează ceva. Nu detectez nimic în vocea lui.
   - E foarte de treabă, îi spun eu. Te‐ai înţelege bine cu ea. De fapt, ne ducem la cinema săptămâna viitoare. Poate, după aceea, o invit la noi, să mâncăm ceva împreună.
   - Eu nu sunt invitat la cinema? mă întreabă el.
  - Cum să nu, chiar cu mare bucurie, îi răspund eu şi mă întorc înspre el şi‐l sărut pe buze, dar ea vrea să vadă filmul ăla cu Sandra Bullock, aşa că...
   - Nu trebuie să spui mai mult! Atunci, invit‐o la cină după film, spune el şi îşi coboară mâinile, cu blândeţe, spre mijlocul spatelui meu, masându‐mă uşor.
   Torn vin în pahare şi ieşim afară. Stăm unul lângă celălalt, pe marginea terasei, cu picioarele în iarbă.
  - E măritată? mă întreabă el.
   - Tara? Nu, e singură.
   - N‐are prieten?
   - Nu cred.
   - Prietenă? întreabă el, cu sprâncenele ridicate, şi mă umflă râsul. Bine, atunci câţi ani are?
   - Nu ştiu, îi zic. În jur de patruzeci.
   - Oh! Şi e singură. E cam trist.
   - Hm... S‐ar putea să se simtă puţin singură.
   - Oamenii singuri sunt întotdeauna atraşi de tine, nu‐i aşa? Vin glonţ spre tine.
   - Da?
   - Atunci înseamnă că nu are copii, nu? întreabă el şi eu nu ştiu dacă e totul doar în capul meu sau nu, dar e a doua oară când atinge subiectul copiilor, iar în vocea lui e ceva strident, simt că e pe cale să înceapă cearta şi chiar nu vreau chestia asta, n‐aş putea să‐i fac faţă, aşa că mă ridic în picioare şi îi spun să ia paharele de vin, să ne retragem în dormitor.
   Mă urmează, iar eu îmi scot hainele de pe mine în timp ce urc scările şi când ajungem în dormitor, când mă împinge pe pat, nici măcar nu mă gândesc la el, dar nu contează, pentru că el nu ştie asta. Sunt suficient de bună încât să‐l fac să creadă că numai pe el îl am în minte.

                                Rachel

            Luni, 15 iulie 2013
    Dimineaţa
  ÎN DIMINEAŢA ASTA, în momentul în care eram gata să ies pe uşă Cathy m‐a strigat înapoi şi m‐a îmbrăţişat sec şi scurt. Credeam că o să‐mi spună că, în cele din urmă, s‐a hotărât să nu mă dea afară, însă mi‐a strecurat un bileţel în mână, dându‐mi astfel notificarea oficială a evacuării mele din casă, inclusiv o dată de plecare.
   A evitat să mă privească în ochi.
  Îmi părea rău pentru ea, serios că îmi părea rău, deşi nu chiar aşa de rău cum îmi părea de mine. Mi‐a zâmbit trist şi scurt, spunându‐mi:
   - Nu‐mi place deloc că trebuie să fac chestia asta, Rachel, serios.
   Întreaga situaţie îmi părea caraghioasă. Stăteam amândouă în picioare în holul care, în ciuda tuturor eforturilor mele, încă puţea a vomă. Îmi venea să plâng, dar nu voiam s‐o fac să se simtă şi mai prost decât se simţea deja, aşa că am zâmbit veselă.
   - Nu e nicio problemă, pe bune, chiar nu e, i‐am zis, ca şi cum tocmai m‐ar fi rugat să‐i fac o mică favoare.
   În tren, lacrimile încep să‐mi curgă pe obraz şi nu‐mi pasă că oamenii se uită la mine; ar putea să creadă orice - că a dat o maşină peste câinele meu sau că tocmai am fost diagnosticată cu o boală incurabilă. Sau că sunt o alcoolică stearpă, divorţată şi în curând aruncată pe drumuri.
   Dacă stau bine să mă gândesc, e ridicol. Cum am ajuns în situaţia asta? Mă întreb de unde a pornit declinul meu; mă întreb care a fost momentul în care i‐aş fi putut pune stavilă. Unde am făcut prima manevră proastă? Nu când l‐am cunoscut pe Tom, care m‐a salvat de la durerea provocată de moartea tatălui meu.
   Nu când m‐am căsătorit, acum şapte ani, într‐o zi ciudat de friguroasă pentru luna mai, şi când eram lipsită de orice griji, în al nouălea cer. Eram fericită, aveam bani destui, aveam o carieră de succes. Nu când ne‐am mutat la numărul douăzeci şi trei, într‐o casă spaţioasă, mai frumoasă decât mi‐aş fi închipuit vreodată că o să am la douăzeci şi şase de ani.
   Îmi amintesc acele prime zile atât de clar, cum mergeam peste tot, desculţă, simţind căldura duşumelelor de lemn sub tălpi, bucurându‐mă de spaţiul mare, de toate acele camere care aşteptau să
fie mobilate. Făcând planuri cu Tom: ce‐o să plantăm în grădină, ce‐o să agăţăm pe pereţi, ce culoare va avea camera de rezervă - deja, în capul meu, chiar de‐atunci, aceea avea să fie camera copilului.
   Poate că acela a fost momentul. Poate că atunci lucrurile au început să o ia razna, să‐mi imaginez că nu mai suntem un cuplu, ci o familie; şi după aceea, odată ce mi s‐a gravat imaginea aceea în minte, ideea de a fi numai noi doi n‐a mai fost de‐ajuns niciodată. Acela să fi fost momentul în care Tom a început să mă privească altfel, dezamăgirea lui oglindind‐o pe‐a mea?
   După ce renunţase la atâtea pentru mine, pentru ca noi să putem fi împreună, l‐am lăsat să creadă că n‐a fost suficient.
   Îmi las lacrimile să curgă şuvoi, până la Northcote, apoi îmi revin, mă adun, îmi şterg ochii şi încep să scriu, pe spatele înştiinţării de evacuare de la Cathy, o listă de lucruri pe care trebuie să le fac azi:
   Biblioteca Holborn
   E‐mail mama
   E‐mail Martin, recomandare???
   Să aflu despre întâlnirile AA - centrul Londrei/Ashbury
   Să‐i spui lui Cathy despre slujbă?
   Când trenul se opreşte la semnal, ridic privirea din foaie şi‐l văd pe Jason stând pe terasă, privind în jos, spre calea ferată. Am sentimentul că se uită direct la mine şi am cea mai ciudată senzaţie - e ca şi cum m‐ar mai fi privit în felul acesta cândva; am sentimentul că m‐a văzut cu adevărat. Îmi imaginez cum îmi zâmbeşte şi, deşi nu înţeleg de ce, începe să‐mi fie frică.
   Se întoarce cu spatele, iar trenul se mişcă din loc.

       Seara
   Sunt în aripa de accidente şi urgenţe a Spitalului Universitar. Am fost lovită de un taxi în timp ce traversam Gray’s Inn Road. Vreau să se consemneze faptul că eram perfect trează, deşi nu eram în apele mele deloc, eram distrată şi aproape panicată. Deasupra ochiului drept am o tăietură de vreo doi centimetri, cusută de un rezident arătos care e dezamăgitor de expeditiv şi de indiferent.
   Când termină de pus copcile, îmi observă cucuiul din cap.
   - Nu e de‐acum, îi spun.
   - Aşa arată, răspunde el.
   - Bine, nu e de azi.
   - Ai fost la război, să înţeleg?
   - M‐am lovit când m‐am urcat în maşină.
   Îmi examinează capul pentru câteva secunde bune şi apoi spune:
   - Nu, zău?
   Face un pas înapoi şi se uită în ochii mei:
   - Nu prea pare că e aşa cum zici. Mie mi se pare mai degrabă că te‐a lovit cineva cu ceva în cap, declară el şi eu îngheţ pe loc.
   Îmi revine o amintire a unui moment în care m‐am ferit de o lovitură, ridicându‐mi mâinile. Să fie o amintire reală? Doctorul se apropie din nou şi se uită mai îndeaproape la rană.
   - Ceva ascuţit, poate cu zimţi...
   - Nu, răspund eu. E de la maşină. M‐am lovit de maşină, continui eu, încercând să îl conving atât pe el, cât şi pe mine.
   - OK.
   Îmi zâmbeşte, apoi face un pas înapoi şi se apleacă astfel încât ochii noştri să fie la acelaşi nivel:
    - Te simţi bine... mă întreabă el, consultându‐şi notiţele. Rachel?
   - Da.
   Se uită la mine îndelung; nu mă crede pe cuvânt. E îngrijorat. Poate crede că sunt o nevastă bătută.
   - Bine, reia apoi. O să‐ţi curăţ rana, pentru că arată cam rău. E cineva pe care aş putea să‐l sun? Soţul?
   - Sunt divorţată, îl informez.
   - Pe altcineva, atunci?
   Puţin îi pasă că sunt divorţată.
   - Pe prietena mea, vă rog, o să fie îngrijorată din cauza mea.
   Îi dau numele şi numărul de telefon ale lui Cathy.
   N‐o să fie îngrijorată deloc - nici măcar nu sunt, încă, în întârziere - dar sper că vestea că am fost azi lovită de un taxi o s‐o determine să‐i fie milă de mine şi să mă ierte pentru ce s‐a întâmplat ieri. O să creadă, probabil, că motivul pentru care a dat maşina peste mine e că eram beată. Mă gândesc dacă nu cumva aş putea să‐l întreb pe doctor dacă n‐ar fi posibil să‐mi facă un test de sânge sau ceva, ca să‐i demonstrez lui Cathy că eram perfect trează.
   Îi zâmbesc, însă el nu se uită spre mine, ci ia notiţe de zor. Oricum, ideea e ridicolă.

        A fost vina mea, nu a şoferului de taxi. Am ieşit brusc în stradă - de fapt, am fugit în stradă - drept în faţa maşinii.
   Nu ştiu încotro fugeam. Nu mă gândeam, îmi imaginez, sau, cel puţin, nu mă gândeam la mine. Mă gândeam la Jess. Care nu e Jess, ci Megan Hipwell şi care a dispărut.
   Eram în bibliotecă, pe Theobalds Road. Tocmai îi trimisesem un e‐mail mamei (nu i‐am spus nimic semnificativ, ci era un fel de a testa apele, de a vedea cât de treze îi sunt instinctele materne faţă de mine în momentul de faţă), de pe contul meu de Yahoo!
   Pe pagina de start de pe Yahoo! sunt diverse ştiri, selectate în funcţie de codul poştal de care aparţii sau cam aşa ceva - Dumnezeu ştie cum de‐mi cunosc ei codul poştal, dar mi‐l cunosc. Şi acolo era o poză cu ea, cu Jess, Jess a mea, blonda perfectă, şi, alături, un titlu care spunea ÎNGRIJORARE ÎN CAZUL DISPARIŢIEI UNEI TINERE DIN WITNEY.
   La început, n‐am fost sigură. Arăta ca ea, era exact aşa cum arăta ea în mintea mea, totuşi, mă îndoiam.
   Apoi am citit articolul şi am văzut numele străzii şi am ştiut.

       Poliţia din Buckinghamshire e din ce în ce mai îngrijorată de soarta unei femei, Megan Hipwell, de pe Blenheim Road, Witney, o tânără de douăzeci şi nouă de ani, dispărută de acasă. Dna Hipwell a
fost văzută ultima dată sâmbătă seara, de soţul ei, Scott Hipwell, când a părăsit locuinţa conjugală pe la şapte, pentru a vizita o prietenă.
   Dl Hipwell a declarat că „nu-i stă în fire“ să facă un asemenea gest. În momentul dispariţiei, dna Hipwell purtao pereche de blugi şi un tricou roşu. Are 1,64 m, constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri.
   Cine deţine informaţii cu privire la dna Hipwell este rugat să contacteze poliţia din Buckinghamshire.

       A dispărut. Jess a dispărut. Megan a dispărut. De sâmbătă.
   Am căutat numele ei pe Google - povestea apare şi în Witney Argus, dar fără alte detalii. M‐am gândit la faptul că l‐am văzut pe Jason - Scott - în dimineaţa asta, uitându‐se la mine, zâmbindu‐mi. Am apucat geanta şi m‐am ridicat în picioare şi am ieşit buluc din bibliotecă, direct în stradă, drept în faţa unui taxi negru.
  - Rachel? Rachel?
   Doctorul cel arătos încerca de zor să‐mi atragă atenţia.
   - A venit prietena ta să te ia acasă.

                               Megan

              Joi, 10 ianuarie 2013
      Dimineaţa
    Câteodată, nu vreau să mă duc nicăieri, mă gândesc că aş fi fericită dacă n‐aş mai fi nevoită să ies din casă vreodată. Nici măcar nu mi‐e dor să mă duc la muncă. Vreau doar să rămân în siguranţa şi căldura oazei mele, cu Scott, fără să mă deranjeze cineva.
   Mă ajută că afară e întunecat şi rece, şi că vremea e mizerabilă. Mă ajută că plouă de săptămâni întregi, fără oprire - că ploaia e îngheţată, persistentă, nesuferită, însoţită de rafale de vânt urlând prin copaci, atât de zgomotoase încât înghit şi vuietul trenului. Nu‐l mai pot auzi trecând, ispitindu‐mă, momindu‐mă să călătoresc spre alte zări.
   Astăzi nu vreau să mă duc nicăieri, nu vreau să fug niciunde, nu vreau nici măcar să ajung până la capătul străzii. Vreau să stau aici, închisă în casă, cu soţul meu, să ne uităm la televizor şi să mâncăm îngheţată, după ce îl voi fi chemat de la birou, în toiul amiezii, ca să facem sex.
   Va trebui, desigur, să ies în oraş mai târziu, pentru că e ziua în care am programare la Kamal. I‐am vorbit în ultima perioadă despre Scott, despre toate lucrurile pe care le‐am făcut aiurea, despre eşecul meu ca soţie. Kamal mi‐a zis că trebuie să găsesc o modalitate prin care să mă fac eu pe mine fericită, să încetez să mai caut fericirea în altă parte.
   E adevărat, aşa fac şi ştiu că aşa fac, dar apoi vine clipa în care îmi zic: dracu’ să le ia pe toate, viaţa e prea scurtă.
   Mă gândesc la excursia pe care am făcut‐o cu familia, în vacanţa de Paşti, în insula Sfânta Margherita. Eu tocmai împlinisem cincisprezece ani şi am cunoscut un tip pe plajă, mult mai mare ca mine - poate la vreo treizeci de ani, poate chiar patruzeci - care m‐a invitat să merg a doua zi cu el pe mare. Era şi Ben cu mine şi a fost invitat şi el, dar - protector, ca orice frate mai mare - mi‐a zis că n‐ar trebui să mergem, pentru că nu are încredere în tipul respectiv, pentru că pare un libidinos slinos. Ceea ce, evident, şi era. Dar eram furioasă, pentru că era şansa noastră să navigăm pe Marea Ligurică, pe‐un iaht privat.
   Ben mi‐a zis că vom avea destule astfel de şanse, că vieţile noastre vor fi pline de aventură. În cele din urmă, nu ne‐am mai dus, iar în vara aceea Ben a pierdut controlul motocicletei, pe A10 şi nu am mai ajuns niciodată să navigăm amândoi pe mare.
   Mi‐e dor de felul în care eram noi doi, eu şi Ben, când eram împreună. Nu ne era frică de nimic.
   I‐am spus lui Kamal totul despre Ben, dar acum începem să ne apropiem şi de celelalte chestii, de adevăr, de întreg adevărul - ce s‐a întâmplat cu Mac, ce‐a fost înainte, ce‐a fost după. Sunt în siguranţă cu Kamal, el nu poate spune nimic nimănui, datorită confidenţialităţii doctor‐pacient.
   Dar chiar dacă ar putea spune cuiva, nu cred că ar face‐o. Chiar am încredere în el. E ciudat, dar chestia care mă împiedică să‐i spun totul nu este teama că ar spune cuiva, nu e frica de a fi judecată, ci gândul la Scott. E ca şi cum l‐aş trăda pe Scott, cel puţin acesta e sentimentul pe care îl am, că l‐aş trăda dacă i‐aş spune lui Kamal tot ceea ce lui nu‐i pot spune.
   Dacă stai să te gândeşti la toate celelalte lucruri pe care le‐am făcut, celelalte trădări, chestia asta n‐ar trebui să însemne nimic, dar nu e aşa.
   Cumva, trădarea asta îmi pare mai grea, pentru că e vorba de viaţa în sine, pentru că acesta este miezul fiinţei mele şi nu pot împărtăşi asta cu el.
   Încă nu pot să mă dezvălui întru totul, pentru că, evident, nu pot spune tot ce simt. Ştiu că asta e ideea când te duci la terapie, dar eu, pur şi simplu, nu pot.
   Trebuie să fac în aşa fel încât totul să rămână vag, să pun la un loc, în aceeaşi oală, toţi bărbaţii, toţi amanţii şi toţi foştii, însă îmi spun că nu e grav, pentru că nu contează cine sunt ei. Contează doar cum mă fac ei să mă simt.
   Sufocată, neliniştită, căutând mereu ceva. De ce nu pot să găsesc ce vreau? De ce nu pot bărbaţii să‐mi ofere ce caut?
   Bine, câteodată îmi oferă. Câteodată, nu am nevoie decât de Scott. Dacă aş învăţa cum să menţin acest sentiment, acesta pe care îl trăiesc acum... dacă aş afla cum să mă concentrez la această fericire, să mă bucur de mo‐ ment, nu să mă tot întreb de unde va veni următorul val de plăcere... atunci totul ar fi bine.

       Seara
   Trebuie să mă concentrez când sunt cu Kamal. E greu să nu‐mi las mintea să rătăcească atunci când el se uită la mine cu ochii aceia leonini, când îşi împreunează mâinile în poală. E greu să nu mă gândesc la lucrurile pe care le‐am putea face împreună.
   Trebuie să mă concentrez. Am vorbit despre ce s‐a întâmplat după înmormântarea lui Ben, după ce am fugit de acasă. Am stat în Ipswich o vreme; nu mult. Acolo l‐am întâlnit prima dată pe Mac. Lucra într‐un pub sau cam aşa ceva. M‐a agăţat în drum spre casă. Îi era milă de mine.
   - Nici măcar nu voia să... ştii despre ce vorbesc, încep eu, râzând. Ne‐am întors în apartamentul lui şi i‐am cerut bani, şi el s‐a uitat la mine ca şi cum aş fi fost nebună. I‐am spus că sunt destul de mare, dar nu m‐a crezut. Şi a aşteptat până când am împlinit şaisprezece ani. Deja, în momentul acela, se mutase într‐o casă veche din Holkham. O căsuţă ţărănească, din piatră, la capătul unei cărări care nu ducea nicăieri, cu o curte mică împrejur, cam la un kilometru de plajă. O cale ferată veche trecea de‐a lungul unei laturi a proprietăţii. Noaptea obişnuiam să zac trează - eram întotdeauna drogată pe vremea aceea, fumam destul de mult - şi îmi imaginam că aud trenurile, eram atât de sigură că o să mă ridic de acolo şi că o să mă duc afară şi o să mă uit după luminile lor.
   Kamal se foieşte în scaun, dă din cap încet, încurajator. Nu spune nimic. Asta înseamnă că pot să continui, aşa că vorbesc mai departe.
    - De fapt, chiar am fost fericită acolo, cu Mac. Am trăit cu el... Dumnezeule, să fi fost vreo trei ani, cred. Aveam... nouăsprezece ani când am plecat. Da. Nouăsprezece.
   - Dacă erai fericită acolo, de ce‐ai plecat? mă întreabă el.
   Am ajuns în acel punct, am ajuns acolo mai repede decât credeam. N‐am avut timp să mă gândesc pe îndelete, să construiesc treptat povestea către un final. Nu sunt în stare. E prea devreme.
   - Mac m‐a părăsit. Mi‐a frânt inima, îi spun, ceea ce e adevărat, dar e şi o minciună. Încă nu sunt pregătită să‐i spun adevărul.
   Scott nu e acasă când mă întorc, aşa că îmi scot laptopul şi, pentru prima dată, îl caut pe Google. Îl caut pe Mac pentru prima dată în zece ani. Cu toate acestea, nu‐l găsesc. Sunt sute de Craig McKenzie în lume, dar niciunul nu pare să fie al meu.

           Vineri, 8 februarie 2013
   Dimineaţa
   Mă plimb prin pădure. Am ieşit înainte de a se lumina de ziuă, iar acum abia a răsărit soarele şi e o linişte mormântală, cu excepţia câte unei gâlceve a coţofenelor din coroanele copacilor de deasupra mea. Le simt cum mă privesc, cu ochii lor mici, ca nişte mărgele, măsurându‐mă. Un cârd de coţofene. Una pentru tristeţe, două pentru bucurie, trei pentru o fată, patru pentru un băiat, cinci pentru argint, şase pentru aur, şapte pentru un secret ce nu va fi împărtăşit niciodată.
   Am mai multe din astea.
   Scott e plecat, e la un curs, undeva în Sussex. A plecat ieri‐dimineaţă şi nu se întoarce până diseară, târziu. Pot să fac tot ce vreau.
   Înainte să plece, i‐am spus lui Scott că mă duc la cinema cu Tara, după şedinţa de terapie. I‐am spus că o să am telefonul închis şi am vorbit şi cu ea. Am avertizat‐o că s‐ar putea ca el să sune, că s‐ar putea să vrea să mă verifice. De data asta, Tara m‐a întrebat ce am de gând.
   M‐am mulţumit doar să‐i fac cu ochiul şi să‐i zâmbesc, iar ea a râs. Cred că se simte singură, nu i‐ar strica o escapadă amoroasă.
   În timpul şedinţei mele cu Kamal, am vorbit despre Scott, despre chestia cu laptopul. S‐a întâmplat cam acum o săptămână. L‐am căutat pe Mac pe Google - am căutat în diverse feluri, voiam doar să aflu unde e, ce mai face. În vremurile noastre, sunt fotografii pe internet aproape cu toată lumea, şi‐mi doream să‐i văd chipul.
   N‐am putut să‐l găsesc. În noaptea aceea m‐am culcat mai devreme ca de obicei. Scott a rămas să se uite la televizor; uitasem să şterg din browser istoricul căutărilor. O greşeală stupidă - de obicei, e ultimul lucru pe care îl fac înainte să închid laptopul, indiferent la ce m‐am uitat.
   Ştiu că Scott are modalităţile lui prin care oricum află ce pun la cale, având în vedere cât de abil e când vine vorba de tehnologie, dar îi ia ceva mai mult timp, aşa că, de cele mai multe ori, nu‐şi bate capul.
   În orice caz, am uitat. Şi a doua zi ne‐am certat rău.
   Una dintre certurile acelea furtunoase. Voia să ştie cine e Craig, de cât timp ne vedem, unde ne întâlnim, ce‐a făcut el pentru mine şi Scott n‐a fost în stare. O prostie din partea mea, dar i‐am spus că e un prieten vechi, ceea ce a înrăutăţit lucrurile. Kamal m‐a întrebat dacă mi‐e frică de Scott, şi atunci chiar m‐am enervat.
   - E soţul meu, am sărit eu ca arsă. Evident că nu mi‐e frică de el.
   Kamal părea de‐a dreptul şocat. De fapt, şi eu eram şocată. Nu mi‐am dat seama ce forţă va avea furia mea, cât de adânc era sentimentul, nevoia de a‐l apăra pe Scott. A fost o surpriză şi pentru mine.
    - Megan, din păcate, sunt multe femei care se tem de soţii lor.
   Am încercat să ripostez cumva, însă el a ridicat mâna, într‐un gest de tăcere.
   - Comportamentul pe care‐l descrii - faptul că îţi citeşte e‐mailurile, că verifică istoricul căutărilor tale pe internet - ei bine, o spui ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, ca şi cum ar fi logic să facă asta. Dar nu e nimic firesc în asta, Megan. Nu e normal să invadezi viaţa personală a cuiva în asemenea hal. Iar acest lucru este văzut, de cele mai multe ori, ca o formă de abuz emoţional.
   Am început să râd, pentru că totul mi se părea atât de melodramatic.
   - Nu e abuz, i‐am spus. Nu şi dacă nu te deranjează. Iar pe mine nu mă deranjează. Chiar nu mă deranjează.
   În momentul acela mi‐a zâmbit, însă destul de trist.
   - Şi nu crezi că ar trebui să te deranjeze? m‐a întrebat.
   Am ridicat din umeri.
   - Poate că ar trebui, dar adevărul e că nu mă deranjează. E gelos, e posesiv. Aşa e el. Asta nu mă face să nu‐l mai iubesc, iar unele bătălii, pur şi simplu, nu merită purtate. Sunt prudentă... de obicei. Îmi acopăr urmele, aşa că, în mod normal, nu e nicio problemă.
   Kamal a clătinat uşor din cap, aproape imperceptibil.
   - Nu m‐aş fi gândit că ne aflăm aici ca să mă judeci, i‐am spus eu.
   Când şedinţa s‐a terminat, l‐am întrebat dacă n‐ar vrea să mergem să bem ceva. Mi‐a spus că nu, că nu se poate, că nu s‐ar cuveni. Aşa că l‐am urmărit până acasă.
   Locuieşte într‐un bloc, chiar la capătul străzii pe care are şi clinica. Am bătut la uşă şi, când a deschis‐o, l‐am întrebat dacă se cuvine. Mi‐am strecurat mâna pe după gâtul lui, m‐am ridicat pe vârfurile picioarelor şi l‐am sărutat.
   - Megan, mi‐a zis, cu o voce de catifea. Nu face asta. Nu pot. Opreşte‐te.
   Era o senzaţie extrem de plăcută, dansul acela al respingerii şi atracţiei, al dorinţei şi al cumpătării. Nu voiam să renunţ uşor la acel sentiment, îmi doream cu atâta ardoare să‐l pot păstra cât mai mult.
   M‐am trezit la primele ore ale dimineţii, ameţită, cu mintea plină de poveşti. Nu puteam să zac acolo, pur şi simplu, singură, trecând în revistă, în gând, toate acele posibilităţi pe care le aveam sau la care puteam renunţa, aşa că m‐am ridicat din pat, m‐am îmbrăcat şi am plecat la plimbare. Şi m‐am trezit aici. M‐am plimbat fără ţintă, repetându‐mi în minte diverse scene - el a spus asta, ea a spus cealaltă, tentaţie, eliberare; ce bine ar fi dacă aş putea să mă rezum doar la un singur lucru, să aleg să păstrez acel lucru intact, nu să‐l răsucesc pe toate părţile.
   Dar dacă singurul lucru pe care îl caut eu nu există? Dacă, pur şi simplu, nu este posibil?
   Aerul pe care îl inspir e rece, vârfurile degetelor mi se învineţesc. O parte din mine vrea doar să zacă aici, printre frunze, să lase frigul să mă cuprindă complet. Dar nu pot. E timpul să plec.
   Când ajung în Blenheim Road, e aproape nouă şi, când trec de colţ, o văd venind spre mine, împingând căruciorul. Copilul, pentru prima dată, e liniştit, nu mai plânge. Ea se uită la mine, îmi face un semn din cap, în chip de salut, şi‐mi aruncă unul dintre zâmbetele acelea abia resimţite, pe care eu nu i le întorc niciodată. În mod normal, mă prefac că sunt cumsecade, dar în dimineaţa asta mă simt reală, îmi aparţin mie însămi.
   Sunt euforică, aproape de paroxism, şi n‐aş putea să mimez amabilitatea nici dacă m‐aş strădui.

         După‐amiaza
   În după‐amiaza asta, am adormit. M‐am trezit febrilă, într‐o stare de panică. Cu un sentiment de vinovăţie. Mă simt vinovată. Dar nu suficient de mult.
   M‐am gândit la el, plecând în miez de noapte, spunându‐mi, încă o dată, că asta era ultima dată, că nu va mai exista nicio ocazie, că nu mai putem continua.
   S‐a îmbrăcat, şi‐a tras blugii pe el. Eu am rămas întinsă pe pat şi am râs, pentru că asta spusese şi ultima dată, şi de fiecare dată când ne vedeam. Mi‐a aruncat o privire. Nu ştiu cum s‐o descriu, nu era de furie, nu chiar, nici de dispreţ - era o avertizare.
   Nu sunt în apele mele. Merg de colo‐colo prin casă; n‐am stare, mă urmăreşte sentimentul că a fost cineva în casă cât timp am dormit. Nu e nimic deranjat de la locul lui, însă casa îmi pare altfel, ca şi cum lucrurile din ea ar fi fost atinse, mişcate subtil şi, cum merg aşa prin casă, simt că mai e cineva aici, dar nu e în momentul de faţă în raza privirii mele.
   Am verificat deja de trei ori uşile franţuzeşti care dau în grădină, dar sunt încuiate. Abia aştept să vină Scott acasă. Am nevoie de el.

                                            Rachel

            Marţi, 16 iulie 2013
    Dimineaţa
   Sunt în trenul de 8.04, dar nu mă duc la Londra.
   În schimb, mă duc la Witney. Sper că vizita mea acolo o să‐mi resusciteze memoria, că o să ajung în gară şi o să văd totul cu claritate, că voi şti. Nu îmi fac cine ştie ce speranţe, dar nu pot face nimic altceva. Nu pot să‐l sun pe Tom. Îmi e prea ruşine şi, în orice caz, a fost cât se poate de clar. Nu vrea să mai aibă de‐a face cu mine.
   Megan încă n‐a fost găsită; a dispărut de mai bine de şaizeci de ore, iar povestea ei devine ştire naţională. A apărut în dimineaţa asta pe site‐ul BBC şi pe MailOnline; au fost câteva menţiuni şi pe alte site‐uri.
   Am printat cele două articole de pe BBC şi Mail; le am cu mine. Din ele am aflat următoarele:
   Megan şi Scott s‐au certat sâmbătă seara. Un vecin a spus la poliţie că a auzit voci ridicate. Scott a recunoscut că s‐au certat şi a spus că el crede că soţia lui s‐a dus să petreacă noaptea acasă la Tara Epstein, prietena ei care locuieşte în Corly.
   Megan n‐a ajuns la Tara acasă. Tara a declarat că ultima dată când a văzut‐o pe Megan a fost vineri după‐masă, la ora de pilates. (Eram sigură că Megan e genul care se duce la pilates.) Conform spuselor domnişoarei Epstein: „Părea OK, ca de obicei. Era în toane bune, povestea cum plănuia să facă ceva special de ziua ei, căci luna viitoare împlineşte treizeci de ani“.
   Megan a fost văzută de un martor îndreptându‐se spre gara din Witney pe la şapte şi un sfert, sâmbătă seara.
   Megan nu are pe nimeni din familie în zonă. Amândoi părinţii sunt decedaţi.
   Megan e şomeră. Înainte, administra o mică galerie de artă în Witney, dar s‐a închis în aprilie anul trecut.
   (Eram sigură că Megan e genul de persoană pasionată de artă.)
   Scott e consultant IT, lucrează pe cont propriu.
   (Nu‐mi vine să cred că Scott e consultant IT.)
   Megan şi Scott sunt căsătoriţi de trei ani; locuiesc în casa de pe Blenheim Road din ianuarie 2012. Conform declaraţiilor din Daily Mail, casa lor valorează 400 000 de lire sterline.
   Citind toate astea, îmi dau seama că lucrurile nu stau foarte bine pentru Scott. Şi nu e vorba doar de cearta pe care au avut‐o; ci e vorba de logica lucrurilor: când se întâmplă ceva cu o femeie, atenţia poliţiei se îndreaptă, mai întâi, spre soţ sau iubit. Cu toate acestea, în cazul de faţă, poliţia nu are toate datele. Ei îl cercetează doar pe soţ, pentru că nu ştiu nimic de iubit.
   E posibil ca eu să fiu singura persoană care ştie de existenţa amantului.

          Bâjbâi prin geantă după o bucată de hârtie.
   Pe spatele unei chitanţe de la un magazin de băuturi spirtoase scriu o listă cu cele mai posibile explicaţii pentru dispariţia lui Megan Hipwell:
   1. A fugit cu amantul pe care, de acum înainte, îl voi numi B.
   2. B i‐a făcut ceva rău.
   3. Scott i‐a făcut ceva rău.
   4. Şi‐a părăsit, pur şi simplu, soţul şi s‐a dus să locuiască în altă parte.
   5. Altcineva - deci nu B şi nu Scott - i‐a făcut ceva rău.
   Cred că prima variantă e cea mai plauzibilă, dar şi a patra e un concurent serios la premiu, pentru că - şi sunt convinsă de asta - Megan e o femeie independentă, plină de voinţă. Şi dacă avea o aventură cu cineva, atunci e posibil să fi avut nevoie să se distanţeze, ca să‐şi pună în ordine gândurile, nu‐i aşa? Punctul al cincilea nu mi se pare verosimil, crima comisă de un necunoscut nu e cel mai comun lucru din lume.
   Cucuiul din cap îmi zvâcneşte, însă nu mă pot opri să nu mă gândesc la cearta pe care am văzut‐o, sau pe care mi‐am imaginat‐o, sau pe care, poate, am visat‐o sâmbătă noaptea.
   Când trec pe lângă casa lui Megan şi Scott, îmi ridic privirea. Simt sângele pulsându‐mi întâmple. Sunt exaltată. Şi mi‐e teamă. Ferestrele de la numărul cincisprezece, reflectând lumina dimineţii, arată ca nişte ochi orbi.

         Seara
   Abia m‐am aşezat confortabil în scaun, când sună telefonul. E Cathy. O las să sune până intră căsuţa vocală.
   Mi‐a lăsat un mesaj: „Bună, Rachel, am sunat ca să mă asigur că eşti bine“.
   E îngrijorată din cauza mea, pentru ce s‐a întâmplat cu taxiul.
   „Voiam să‐ţi spun că îmi pare rău, ştii, pentru ce s‐a întâmplat alaltăieri, când ţi‐am spus să pleci. N‐ar fi trebuit să fac asta. Am exagerat. Poţi să rămâi cât vrei.“
   A urmat o pauză lungă, apoi a continut:
   „Sună‐mă, OK? Şi vino direct acasă, Rach, nu te mai duce în pub“.
   Nici nu intenţionez. Am vrut să beau ceva la prânz; eram disperată să beau un pahar după cele întâmplate în Witney în dimineaţa asta. Totuşi, m‐am abţinut, pentru că trebuie să rămân lucidă. A trecut multă vreme de când ceva merita să rămân lucidă.
   Călătoria mea la Witney de azi‐dimineaţă a fost atât de ciudată! M‐am simţit ca şi cum a trecut o veşnicie de când nu mai fusesem acolo, deşi, evident, nu trecuseră decât câteva zile. Ar fi putut la fel de bine să fi fost oricare alt loc, cu totul străin, o gară străină într‐un oraş eminamente străin. Iar eu eram o cu totul altă persoană faţă de cea care a fost acolo sâmbătă noapte.
   Astăzi eram puternică şi perfect trează, hiperconştientă de zgomotele şi de lumina din jur şi de frica de a afla.
    Intram pe un teritoriu interzis. Aşa m‐am simţit azi‐dimineaţă, pentru că acum era teritoriul lor, al lui Tom şi al Annei, al lui Scott şi al lui Megan. Eu sunt o intrusă, nu aparţin acelui loc şi totuşi totul îmi e atât de familiar!
   Cobor pe scările de beton ale gării, trec de chioşcul de ziare şi intru direct pe Roseberry Avenue, la câteva case distanţă de intersecţie, apoi o iau la dreapta, pe sub arcada care duce la pasajul umed de sub calea ferată şi apoi fac stânga pe Blenheim Road, acea stradă îngustă şi mărginită de copaci, flancată de frumoasele terase victoriene.
   E ca şi cum aş fi ajuns acasă: nu doar acasă, ci la casa părintească, la casa copilăriei, un loc lăsat în urmă demult; e familiaritatea scărilor pe care le urci, ştiind exact care treaptă va scârţâi sub picioare.
   Familiaritatea nu e doar în mintea mea, e în oasele mele; e memoria muşchilor. În această dimineaţă, mergând pe lângă gura întunecată a tunelului, la intrarea în pasaj, am grăbit paşii.
  N‐a trebuit să mă gândesc s‐o fac, pentru că instinctiv merg mai repede pe această porţiune, întotdeauna. În fiecare noapte, când mă întorc acasă, mai ales iarna, măresc pasul, uitându‐mă repede în dreapta, pentru siguranţă. Nu era niciodată nimeni acolo - în niciuna dintre serile acelea, şi nici azi - şi totuşi, azi‐dimineaţă m‐am oprit brusc, uitându‐mă în întuneric, pentru că dintr‐odată m‐am văzut pe mine. M‐am văzut mai încolo cu câţiva metri, rezemată de peretele tunelului, cu capul în mâini, iar capul şi mâinile îmi erau mânjite de sânge.
   Cu inima bătându‐mi cu putere în piept, am rămas pe loc; navetiştii treceau pe lângă mine, continuându‐şi drumul spre gară, unu sau doi întorcându‐se înspre mine, în drumul lor, doar eu rămânând locului, nemişcată.
   Nu ştiam - nu ştiu nici acum - dacă a fost aievea. De ce m‐aş fi dus în pasaj? Ce motiv aveam să cobor acolo, unde e întuneric şi umed, şi duhneşte a urină.
   M‐am întors şi am pornit spre gară. Nu mai voiam să rămân acolo niciun moment în plus; nu voiam să mă duc la uşa lui Scott şi a lui Megan. Voiam să plec de‐acolo.
   Ceva rău se întâmplase în acel loc, sunt sigură de asta.
   Mi‐am plătit biletul şi am urcat rapid treptele gării, pentru a ajunge de partea cealaltă a peronului şi, în acel moment, amintirile m‐au năpădit din nou, ca o străfulgerare: de data asta nu în tunel, ci pe trepte; mergeam împleticindu‐mă pe trepte şi un bărbat mă ţinea de braţ, ajutându‐mă să urc. Era bărbatul din tren, cel cu părul roşcat. Îl vedeam, însă vag, fără să aud conversaţia. Îmi aduc aminte că râdeam - de mine însămi sau de ceva ce spunea el. Se purta frumos cu mine, de asta sunt convinsă. Aproape convinsă. Ceva rău s‐a întâmplat, dar nu cred că avea legătură cu el.
   Am urcat în tren şi m‐am dus la Londra. M‐am dus la bibliotecă, m‐am aşezat la un calculator şi am căutat articole despre Megan. Am dat peste un material scurt pe site‐ul ziarului Telegraph, în care se spunea că „un bărbat de treizeci de ani oferă sprijin poliţiei în cercetările sale“.
   Scott, probabil. Nu pot să cred că el i‐ar face vreun rău lui Megan. Ştiu că nu i‐ar face rău. I‐am văzut împreună; ştiu cum sunt împreună. A fost dat şi un număr de telefon la Crimestoppers, unde poţi să suni dacă ai informaţii. Am să sun, în drum spre casă, de la un telefon public. O să le spun despre B, despre ceea ce am văzut.
   Telefonul sună chiar în momentul în care trenul intră în gară, la Ashbury. E Cathy, din nou. Biata fată, chiar e îngrijorată din cauza mea.
   - Rach? Eşti în tren? Vii acasă?
   Pare neliniştită.
   - Da, sunt pe drum, îi spun. Ajung într‐un sfert de oră.
   - Poliţia e la noi acasă, Rachel, spune ea, şi întreg trupul mi‐e străbătut de fiori reci. Vrea să stea de vorbă cu tine.

         Miercuri, 17 iulie 2013
     Dimineaţa
   Megan încă lipseşte, iar eu i‐am minţit - în mod repetat - pe cei de la poliţie.
   Când am ajuns acasă, noaptea trecută, eram deja panicată. Am încercat să mă conving singură că au venit să mă vadă în legătură cu accidentul pe care l‐am avut cu taxiul, dar nu avea niciun sens. Vorbisem cu poliţia la faţa locului - fusese, în mod evident, vina mea. Trebuia să fie ceva legat de sâmbătă noaptea. Am făcut eu ceva.
   Am comis cine ştie ce act oribil şi apoi mi‐am pierdut cunoştinţa şi am uitat tot.
   Ştiu că nu pare plauzibil. Ce‐aş fi putut face? M‐am dus în Blenheim Road, am atacat‐o pe Megan Hipwell, i‐am ascuns cadavrul undeva şi am uitat totul? Sună ridicol. Este ridicol. Dar ştiu că sâmbătă s‐a întâmplat ceva.
   Am ştiut‐o când m‐am uitat în adâncurile tunelului de sub calea ferată, când sângele mi‐a îngheţat în vine.
   Se mai întâmplă să‐ţi pierzi cunoştinţa, însă de data asta nu vorbim de starea aceea de uşoară ameţeală, când te întorci de la club sau când ai uitat ce era aşa de amuzant în conversaţia din pub. E altceva. Un întuneric total; ore întregi pierdute, ore ce nu vor mai putea fi recuperate niciodată.
   Tom mi‐a cumpărat o carte despre asta. N‐a fost un gest foarte romantic, dar se săturase să mă tot asculte cum îi ofeream scuze dimineaţa pentru lucruri pe care nici măcar nu mi le aminteam. Cred că voia să vadă cât de mult rău îmi fac, de ce fel de lucruri sunt în stare.
   E o carte scrisă de un medic, dar n‐am nici cea mai vagă idee dacă e corect ce scrie acolo: autorul pretinde că a‐ţi pierde cunoştinţa nu înseamnă că uiţi ce s‐a întâmplat, ci, în primul rând, că nici nu ai amintiri pe care să le uiţi.
   Teoria lui e că ajungi în starea în care creierul nu mai creează amintiri de scurtă durată. Şi, în timp ce eşti în acea stare, în întunericul cel mai profund, nu te comporţi aşa cum ai face‐o în mod normal, pentru că tu, pur şi simplu, reacţionezi la ultimul lucru care crezi că ţi s‐a întâmplat, pentru că - de vreme ce nu mai produci amintiri - s‐ar putea să nu ştii care a fost ultimul lucru care ţi s‐a întâmplat cu adevărat.
   Prezintă tot felul de anecdote, poveşti cu tâlc despre beţivul predispus la pierderi de memorie: era un tip în New Jersey care s‐a îmbătat la o petrecere de 4 iulie. După aceea, s‐a urcat la volan şi a condus câţiva kilometri pe autostradă în direcţia greşită şi a intrat, în viteză, într‐o furgonetă în care erau şapte oameni. Furgoneta a izbucnit în flăcări şi şase oameni au murit. Beţivul n‐a păţit nimic. Ăştia nu păţesc nimic niciodată. Nu‐şi aducea aminte când s‐a urcat la volan.
   Un altul, de data asta în New York, a ieşit dintr‐un bar, a condus maşina până la casa în care a crescut, i‐a înjunghiat mortal pe toţi cei din casă, apoi s‐a dezbrăcat, s‐a urcat înapoi la volan, a condus până acasă la el şi s‐a culcat. S‐a trezit a doua zi de dimineaţă, simţindu‐se îngrozitor, întrebându‐se unde îi sunt hainele şi cum a ajuns acasă, dar abia când a venit poliţia să‐l ridice a aflat că a ucis cu brutalitate doi oameni, fără niciun motiv.
   Aşa că, da, sună ridicol, dar nu e tocmai imposibil, şi când am ajuns acasă, aseară, mă convinsesem deja că eram implicată, într‐un fel sau altul, în dispariţia lui Megan.
   Poliţiştii erau pe canapeaua din living, unul din ei, un bărbat la vreo patruzeci de ani, în haine civile, şi celălalt, un tânăr în uniformă, plin de acnee pe gât.
   Cathy era la fereastră, frământându‐şi mâinile. Arăta îngrozită.

         Poliţiştii s‐au ridicat. Cel în civil, foarte înalt şi uşor adus de spate, mi‐a strâns mâna şi s‐a prezentat ca fiind detectiv‐inspector Gaskill. Mi‐a spus numele însoţitorului său, dar nu mi‐l aduc aminte. Nu reuşeam să mă concentrez.
   De‐abia mai respiram.
   - Despre ce e vorba? l‐am întrebat eu. S‐a întâmplat ceva? E vorba de mama? De Tom?
   - Toată lumea e OK, doamnă Watson, dar trebuie să vorbim cu dumneavoastră despre ce s‐a întâmplat sâmbătă seara, a spus Gaskill.
   E genul de replică pe care detectivii o spun în filme; nu‐mi părea real. Vor să ştie ce‐am făcut sâmbătă seara.
   Dar ce dracului am făcut eu sâmbătă seară?
   - Trebuie să mă aşez, le‐am spus, şi detectivul mi‐a făcut semn să stau în locul lui, pe canapea, lângă Domnul Acnee.
   Cathy se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, muşcându‐şi de zor buza de jos. Arăta ca scoasă din minţi.
   - Doamnă Watson, sunteţi bine? m‐a întrebat Gaskill, arătând spre tăietura de deasupra ochiului.
   - Am fost lovită de un taxi, i‐am răspuns. Ieri după‐masă, în Londra. Am fost la spital. Puteţi verifica.
   - OK, a spus el, cu o uşoară clătinare din cap. Deci, sâmbătă seară?
   - Am fost în Witney, i‐am întors‐o eu, stăpânindu‐mi vocea să nu tremure.
   - Cu ce scop?
   Domnul Acnee avea un carneţel pregătit şi creionul gata de luat notiţe.
   - Am vrut să‐mi văd soţul, i‐am zis.
   - Oh, Rachel, a oftat Cathy.
   Detectivul a ignorat‐o.
   - Soţul? întreabă el. Vreţi să spuneţi fostul dumneavoastră soţ? Tom Watson?

..........................................................

            „N-a fost pe țara asta atâta ninsoare și mulți credeau c-o să-nghețe? Ce, a înghețat țara? N-a înghețat. Nu mor caii când vor câinii!”

                 Nichita Stănescu

Fata din tren, Paula Hawkins

                                                   1-8

                   E îngropată sub un mesteacăn argintiu, jos, spre bătrânele șine de cale ferată, având la

capătâiul mormântului un altar.

   De fapt o moviliță de pietre.

   Nu voiam să atrag atențiaasupra locului ei de veci, dar nici nu puteam s‐o las acolo, fără niciun fel de aducere‐aminte. Se va odihni în pace, nimeni nu e în preajmă s‐o deranjeze, niciun sunet nu pătrunde, în afară de cântecul păsărilor şi de huruitul surd al trenurilor.

               Una pentru tristețe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă. Trei pentru o fetiţă. M‐am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe. Capul mi‐e plin de sunete, gura mi‐e năclăită de sânge. 

   Trei pentru o fetiţă. 

   Aud coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, întunecând soarele. Nu păsările, altceva.

   Se apropie cineva. Cineva îmi vorbeşte. 

   Uite! Uite ce‐am făcut din cauza ta! 

                                    Rachel

            Vineri, 5 iulie 2013

               Dimineața

             Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Un material albastru‐deschis, poate o cămaşă, de‐a valma cu ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncat din tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de pe taluz. Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii care lucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmă destul de des. Sau ar putea să fie altceva.
   Mama îmi spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe‐afară; acelaşi lucru mi l‐a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; văd nişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau un pantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit.
   Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zguduindu‐se şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se face nevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându‐ne uşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă.

          Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; trenul de mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare la ora 8:04, poate pune la încercare până şi răbdarea unui navetist veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 de minute, dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şine e veche de când lumea, prost întreţinută, în multe locuri fără semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantiere nesfârşite.
   Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui, trecând pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, poduri şi hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cu spatele la calea ferată.
   Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care trec, în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într‐o secvenţă de film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu le văd aşa cum le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu cred că le văd din această perspectivă. Mi se oferă de două ori pe zi posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor, doar pentru o clipă. E ceva foarte liniştitor în a‐i privi pe oameni în siguranţa căminului lor.
   Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de veselă şi de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă, aşa că melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegii mei navetişti agitându‐se pe scaune, foşnindu‐şi ziarele, bătând cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Trenul înaintează, clătinându‐se, legănându‐se în curbă, încetinind în apropierea unui semafor roşu.
   Încerc să nu‐mi ridic privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe care mi l‐a întins cineva în drum spre gară, dar cuvintele se înceţoşează şi nimic nu‐mi trezeşte interesul. Încă mai văd în faţa ochilor grămăjoara de haine abandonate pe marginea şinelor.

        Seara
   Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşor şi care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustul primei mele vacanţe cu Tom, din 2005, într‐un sătuc pescăresc pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam să înotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, unde făceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după‐amiezile le petreceam într‐un bar, bând ginuri tonice tari şi amare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, agitându‐se haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, în echipe de câte 25 de jucători.
   Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e deja pe jumătate goală, dar nu‐i nimic, mai am încă trei în punga de plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simt vinovată că beau în tren.  Distracţia începe de acum.
   Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spun cei de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pe vremuri, am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cu ziare şi mâncare pentru picnic, ne‐am fi petrecut toată după‐amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, filtrată printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poate că am fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri, sau am fi mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îmbujorate de soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă, apoi am fi mers acasă, împleticindu‐ne pe picioare, braţ la braţ, şi am fi adormit pe canapea.
   Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu care să mă văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc eu în momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea e pe afară, îndeletnicindu‐se cu câte ceva, atât de flagrant, de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţi prost dacă nu i te alături.
   Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi opt de ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutia la gură, dar n‐a mai rămas niciun strop.

       Luni, 8 iulie 2013
   Dimineaţa
   Ce uşurare să fiu iar în trenul de 8:04! Nu e că nu mai pot de nerăbdare să ajung în Londra, să‐mi încep săptămâna de lucru - chiar nu ţin deloc să fiu în Londra.
   Nu vreau decât să mă las pe scaunele ponosite, din velur moale, să simt căldura soarelui bulucindu‐se pe fereastră, să simt legănatul vagonului, înainte şi înapoi, şi iar înainte şi înapoi, ritmul liniştitor al roţilor pe şine. Prefer să fiu aici, privind spre casele de lângă şine, decât aproape oriunde altundeva.
   Cam la jumătatea drumului spre Londra e un semnal defect. Bănuiesc că trebuie să fie defect, pentru că aproape întotdeauna lumina aceea e roşie; ne oprim în punctul ăsta în majoritatea zilelor, uneori pentru câteva secunde, alteori minute în şir.
   Dacă stau în vagonul D, cum fac de obicei, şi trenul opreşte exact în dreptul acestui semnal, ca aproape de fiecare dată, am un punct de observaţie perfect pentru casa mea favorită de pe traseu: cea de la numărul cincisprezece.
   Casa de la numărul cincisprezece e la fel ca toate celelalte aflate de‐a lungul acestei şine: un duplex victorian, de două etaje, cu ieşire spre o grădină îngustă, bine întreţinută, care se întinde de jur împrejurul casei şi pe câţiva metri în pantă, până la un gard dincolo de care e o porţiune de câţiva metri de teren nefolosit şi apoi calea ferată. Cunosc casa asta pe de rost.
   Ştiu fiecare cărămidă, ştiu culoarea draperiilor din dormitorul de la etaj (bej, cu un imprimeu bleumarin), ştiu că vopseaua de pe rama ferestrei de la baie e scorojită şi că lipsesc ţigle pe partea dreaptă a acoperişului.
   Ştiu că, în serile calde de vară, locatarii acestei case, Jason şi Jess, ies câteodată pe fereastra mare şi stau pe terasa improvizată de pe acoperişul extins deasupra bucătăriei. Sunt un cuplu perfect, minunat! El e brunet şi bine făcut, protector, blând. Are un râs foarte plăcut.
   Ea e una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt. Are osatura potrivită pentru o astfel de frizură, pomeţi înalţi şi ascuţiţi, presăraţi cu o umbră de pistrui, maxilarul fin.
   Cum suntem blocaţi la semnalul roşu, îi caut cu privirea. Jess e de obicei afară dimineaţa, mai ales vara, bându‐şi cafeaua. Câteodată, când o văd acolo, am sentimentul că şi ea mă vede, că se uită direct la mine şi‐mi vine să‐i fac cu mâna. Dar sunt mult prea timidă.
   Pe Jason nu‐l văd foarte des, e plecat la muncă de cele mai multe ori. Dar chiar dacă nu sunt acolo, mă gândesc la ei, la ce fac, la ce pun la cale. Poate că azi e ziua lor liberă şi ea e în pat, în timp ce el pregăteşte micul dejun, sau poate că au plecat amândoi să alerge, pentru că astea sunt lucrurile pe care le fac ei de obicei. (Şi eu alergam cu Tom duminica, eu, în ritmul meu normal, el, de două ori mai încet decât putea s‐o facă, asta ca să putem alerga unul lângă celălalt.) Poate că Jess e acum în camera de oaspeţi şi pictează sau poate că sunt amândoi la duş, ea cu palmele sprijinite de faianţă, el cu mâinile pe şoldurile ei.

           Seara
   Întorcându‐mă uşor spre fereastră, cu spatele la restul vagonului, deschid una dintre sticluţele de Chenin Blanc pe care le‐am cumpărat de la Whistlestop, în Euston. Nu e rece, dar mă descurc şi aşa. Îmi torn un pic într‐o ceaşcă de plastic, pun capacul şi vâr sticluţa înapoi în geantă.
   Nu prea e acceptabil să bei în tren lunea, doar dacă nu eşti cu prietenii, ceea ce nu e cazul meu.
   Sunt feţe familiare în acest tren, oameni pe care îi văd în fiecare săptămână făcând naveta. Îi recunosc şi probabil că şi ei mă recunosc pe mine. Totuşi, nu ştiu dacă mă şi văd cel puţin, dacă mă văd aşa cum sunt cu adevărat.
   E o seară superbă, caldă, dar nu sufocantă, soarele deja coboară leneş, umbrele se alungesc, iar lumina începe să îmbrace copacii în auriu. Trenul înaintează legănat, trecem pe lângă casa lui Jess şi a lui Jason, îi lăsăm apoi în urmă, în strălucirea serii.
   Câteodată, nu foarte des, reuşesc să‐i văd de pe partea asta a căii ferate. Dacă nu e niciun tren care să meargă în sensul opus şi dacă mergem suficient de încet, câteodată pot să‐i surprind, pentru o clipă, pe terasa casei lor. Dacă nu, aşa cum se întâmplă azi, mi‐i închipui.
   Jess şade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un pahar de vin în mână, Jason e în spatele său, cu mâinile pe umerii ei. Îmi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, senzaţia de siguranţă şi confort.
   Uneori mă surprind încercând să‐mi amintesc când am avut parte ultima dată de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrăţişare din tot sufletul sau de o strângere de mână, şi simt cum mi se frânge inima.

        Marţi, 9 iulie 2013
   Dimineaţa
   Grămăjoara de haine de săptămâna trecută e tot acolo şi pare şi mai prăfuită, şi mai ponosită decât acum câteva zile. Am citit undeva că un tren poate să smulgă hainele de pe tine când te loveşte. Moartea provocată de tren nu e chiar aşa de neobişnuită. Se zice că ar fi vreo două, trei sute de cazuri pe an, aşadar cel puţin unu la două zile. Nu ştiu câte dintre morţile astea sunt accidentale.
   Când trenul trece pe lângă grămăjoara de haine, mă uit cu atenţie, să văd dacă nu e sânge pe ele, însă nu văd nimic de felul ăsta.
   Trenul se opreşte, ca de obicei, la semnal. O văd pe Jess stând în curte, pe aleea din faţa uşilor franţuzeşti. E îmbrăcată într‐o rochie înflorată, în culori aprinse; e în picioarele goale. Priveşte peste umăr, înspre casă; probabil că stă de vorbă cu Jason, care pregăteşte micul dejun.
   Trenul se pune în mişcare, încet, încet, însă eu continui să mă uit fix la Jess, la casa ei. Nu vreau să văd celelalte case; mai ales, nu vreau s‐o văd pe cea care urmează la patru case distanţă de a lui Jess, cea care a fost cândva a mea.
   Am locuit patru ani la numărul douăzeci şi trei, pe Blenheim Road, în culmea fericirii şi în adâncurile disperării. Nu pot privi casa aceea. A fost prima mea casă.
   Nu casa părintească, nu casa împărţită cu alţii în anii studenţiei, ci prima mea casă. Nu pot să mă uit spre ea.
   Adică pot, şi mă uit, vreau să mă uit şi nu vreau să mă uit, încerc să nu o fac. În fiecare zi îmi spun să nu mă uit şi în fiecare zi mă uit. Nu mă pot abţine, chiar dacă nu vreau să văd nimic din ce e acum acolo, chiar dacă ce văd îmi sfâşie inima în piept.
   Chiar dacă îmi aduc aminte clar cum m‐am simţit când mi‐am ridicat privirea şi am văzut că jaluzelele crem de la dormitorul de la etaj dispăruseră, înlocuite cu ceva care aducea a roz bombon; chiar dacă încă îmi aduc aminte durerea pe care am resimţit‐o când am văzut‐o pe Anna udând tufele de trandafiri de lângă gard, cu tricoul ei întins peste burta imensă, şi mi‐am muşcat atunci buza atât de
tare, încât mi‐a dat sângele.
   Închid ochii strâns şi număr până la zece, cincisprezece, douăzeci. Uite, a dispărut acum; nu mai e nimic de văzut. Intrăm în gara Witney şi ieşim, trenul începe să prindă viteză, iar suburbiile se topesc în peisajul mohorât din nordul Londrei, casele terasate fiind înlocuite de poduri suspendate şi clădiri goale cu ferestre sparte.
   Cu cât ne apropiem de Euston, cu atât sunt mai neliniştită; tensiunea creşte; oare cum va fi astăzi? Cu vreo cinci sute de metri înainte de intrarea în gară, pe partea dreaptă a căii ferate, apare o clădire joasă, mizerabilă, din beton. Pe unul dintre pereţi, cineva a desenat o săgeată îndreptată spre staţie, lângă cuvintele SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI.
   Mă gândesc la grămada de haine de pe marginea căii ferate şi mi se pune un nod în gât.

        Seara
   Trenul pe care îl iau seara, cel de 17:56, merge ceva mai încet decât cel de dimineaţă - călătoria durează o oră şi un minut, cu şapte minute mai mult decât cu cel de dimineaţă, chiar dacă nu are nicio staţie în plus.
   Nu mă deranjează, pentru că, aşa cum dimineaţa nu ard de nerăbdare să ajung la Londra, nici seara nu mă grăbesc să ajung înapoi, în Ashbury. Nu e doar Ashbury de vină, deşi locul în sine e destul de rău, un oraş nou, din anii ’60, răspândit ca o tumoră peste inima districtului Buckingham.
   Nu e nici mai bun, nici mai rău decât zecile de oraşe ca el, cu un centru plin de cafenele şi magazine de telefonie mobilă şi filiale ale JD Sports, înconjurat de un brâu de cartiere de periferie dincolo de care se întinde tărâmul cinematografelor multiplex şi al supermarketurilor Tesco.
   Locuiesc într‐un bloc (oarecum) mic şi (într‐o oarecare măsură) nou, situat în zona în care nucleul comercial al oraşului începe să facă loc periferiilor rezidenţiale, însă nu e căminul meu. Căminul meu e duplexul acela victorian de pe marginea căii ferate, cel pe care îl deţineam parţial în proprietate.
   În Ashbury nu sunt proprietară, nu stau nici măcar cu chirie permanentă - stau, pur şi simplu, acolo, un ocupant oarecare al celui de‐al doilea dormitor, mic, din apartamentul fad şi inofensiv, cu două camere, al lui Cathy, mărturie vie a mărinimiei şi prieteniei ei.
   Suntem prietene din vremea universităţii. Mă rog, de fapt doar pe jumătate prietene, pentru că nu eram chiar aşa de apropiate. În primul meu an de facultate, stăteam uşă în uşă şi mergeam la acelaşi curs, astfel că deveniserăm, de la sine înţeles, aliate în acele prime săptămâni de groază, înainte să cunoaştem alţi oameni cu care să avem mai multe în comun. Nu ne‐am văzut cine ştie ce după acel prim an şi aproape deloc după facultate, cu excepţia vreunei nunţi.
   Dar, când eram la strâmtoare, s‐a întâmplat că avea o cameră liberă de subînchiriat şi mi s‐a părut logic să mă mut la ea. Eram foarte sigură că o să stau doar două luni, maximum şase, şi nu ştiam ce altceva să fac. Nu locuisem niciodată singură; plecasem de la părinţi la colegi de apartament şi apoi la viaţa cu Tom, aşa că ideea de a sta singură mă copleşea şi am fost de acord. Asta se întâmpla cu aproape doi ani în urmă.
   Nu e îngrozitor. Cathy e o persoană agreabilă, într‐un fel strident. Te forţează să‐i observi amabilitatea. Amabilitatea ei îţi sare în ochi, e bombastică, este calitatea ei definitorie şi trebuie să i‐o lauzi des, aproape zilnic, ceea ce poate fi destul de obositor.
   Dar nu e aşa de rău; mă pot gândi la defecte şi mai rele la un coleg de apartament. Nu, problema nu e la Cathy; nici măcar Ashbury nu mă deranjează aşa de tare în situaţia asta nouă în care mă aflu (încă mi se pare nouă, deşi au trecut doi ani).
   Problema e că nu mai am control. În apartamentul lui Cathy mă simt întotdeauna ca un musafir care a stat deja mult mai mult decât ar fi fost normal. Simt asta în bucătărie, unde ne chinuim să încăpem, când gătim mesele de seară. Simt asta când stau pe canapea, lângă ea, iar telecomanda e în mâna ei, ţinută strâns. Singurul loc pe care îl simt oarecum al meu este dormitorul minuscul, în care sunt îndesate un pat dublu şi un birou şi unde abia mai rămâne spaţiu să am acces la unul sau altul. E destul de confortabil, dar nu e un loc unde ţi‐ai dori să fii, aşa că prefer să stau în sufragerie sau la masa din bucătărie, stingheră şi lipsită de orice putere.
   Am pierdut controlul  asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra celor din capul meu.

             Miercuri, 10 iulie 2013
   Dimineaţa
   Căldura se intensifică. Abia a trecut de opt şi ziua e deja insuportabilă, cu aerul greu de umezeală. Mi‐aş dori o furtună, dar cerul e insolent de senin, de un albastru‐deschis, spălăcit. Îmi şterg broboanele de sudoare apărute desupra buzei de sus. Îmi pare rău că nu mi‐am adus aminte să‐mi cumpăr o sticlă de apă.
   În dimineaţa asta nu reuşesc să‐i văd pe Jason şi pe Jess, iar sentimentul de dezamăgire e crunt. Ştiu, e caraghios. Mă uit cu atenţie spre casă, dar nu văd nimic.
   La parter, draperiile sunt trase de la ferestre, dar uşile franţuzeşti de la verandă sunt închise, soarele reflectându‐se în geamuri. Şi fereastra cu canat de la etaj e închisă. Jason poate fi plecat la muncă. Cred că e doctor şi că lucrează pentru vreuna din organizaţiile acelea de peste Ocean. E permanent pe picior de plecare şi are o geantă pe şifonier, pregătită pentru călătorie; dacă e vreun cutremur în Iran sau vreun tsunami în Asia, lasă totul baltă, îşi ia geanta şi e deja pe drum spre Heathrow, gata să‐şi ia zborul şi să salveze vieţi.
   Jess, cu imprimeurile ei îndrăzneţe şi tenişii Converse, cu frumuseţea şi cu atitudinea ei, lucrează în industria modei. Sau poate în cea muzicală ori în publicitate - ar putea fi stilist sau fotograf. E şi o pictoriţă grozavă, are mult fler artistic. O pot vedea, cu ochii minţii, în camera de rezervă de la etaj, cu muzica dată tare, cu fereastra deschisă, cu o pensulă în mână, cu o pânză enormă rezemată de perete. Va sta acolo până la miezul nopţii; Jason ştie că nu trebuie s‐o deranjeze când lucrează.
   Evident că nu o văd de‐adevăratelea. Nu ştiu dacă pictează ori dacă Jason are un zâmbet nemaipomenit, dacă Jess are pomeţi frumoşi. Nu‐i văd de aici osatura şi nu i‐am auzit niciodată vocea lui Jason. Nu i‐am văzut niciodată de aproape, pentru că nu locuiau în casa aceea pe vremea când stăteam pe aceeaşi stradă.
   S‐au mutat după ce‐am plecat eu, acum doi ani; nu ştiu exact când. Cred că am început să‐i observ cam acum un an şi, încet‐încet, de‐a lungul lunilor care au trecut, au devenit importanţi pentru mine.
   Nu ştiu nici cum îi cheamă, aşa că a trebuit să‐i botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul
starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potriveşte cu Jason şi cu femeia în sine. I se potriveşte mănuşă, aşa frumoasă şi lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiţi, pot spune. Sunt aşa cum eram şi eu; sunt ca mine şi ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu.

     Seara
   Cămaşa de pe mine, stânjenitor de strâmtă, cu nasturii cu greu încheiaţi peste sâni, este plină de sudoare, are pete mari, umede şi cleioase la subsuoară. Ochii şi gâtul mă mănâncă. În seara asta nu‐mi doresc ca drumul cu trenul să se prelungească la nesfârşit; vreau să ajung acasă, să mă dezbrac şi să mă bag sub duş, să fiu acolo unde nimeni nu mă poate vedea.
   Mă uit la bărbatul din faţa mea. E cam de aceeaşi vârstă cu mine, treizeci şi un pic de ani, cu un păr negru, uşor cărunt la tâmple. Pielea, lipsită de vitalitate. E îmbrăcat în costum, dar şi‐a scos haina şi a aşezat‐o pe scaunul de lângă el. Are în faţă un MacBook, subţire ca foaia de hârtie. Scrie greu, încet. Poartă la mâna dreaptă un ceas de argint, cu un cadran mare - pare scump, poate un Breitling. Îşi muşcă obrazul. Poate că e agitat. Sau poate că se gândeşte adânc. Poate scrie un e‐mail important unui coleg de la biroul din New York sau un mesaj de despărţire, bine ticluit, pentru prietena lui.
   Ridică ochii brusc din laptop şi îmi întâlneşte privirea; se uită la mine şi observă sticluţa de vin de pe măsuţa din faţa mea. Îşi fereşte privirea. E ceva în felul în care îşi strânge buzele care sugerează dispreţ. Dispreţ faţă de mine.
   Nu mai sunt cea de altădată. Nu mai sunt atrăgătoare, ba chiar, într‐un anumit fel, sunt respingătoare.
   Nu doar că m‐am îngrăşat sau că am faţa buhăită de la băutură sau de la lipsa de somn; e ca şi cum oamenii văd pe chipul meu răvăşirea din mine, e ca şi cum e scrisă pe faţa mea, în felul în care mă port, în care mă mişc.
   Într‐o noapte, săptămâna trecută, când am ieşit din dormitor să‐mi iau un pahar de apă, am auzit‐o pe Cathy, în sufragerie, vorbind cu Damien, prietenul ei. Am rămas în hol, ascultând.
   - E singură, spunea Cathy, sunt foarte îngrijorată din cauza ei. Faptul că e singură tot timpul nu ajută, să ştii.
   Apoi a adăugat:
   - Nu ştii pe nimeni la tine, la birou sau la clubul de rugbi?
   Şi Damien i‐a răspuns:
   - Pentru Rachel? Fără mişto, Cath, dar nu cred că ştiu pe cineva atât de disperat.

          Joi, 11 iulie 2013
   Dimineaţa
   Trag de bandajul de pe degetul arătător. E umed, s‐a udat când mi‐am spălat cana de cafea de dimineaţă; îl simt lipicios, murdar, cu toate că dimineaţă era curat. Nu vreau să‐l dau jos, pentru că tăietura e destul de adâncă.
   Cathy nu era acasă când am ajuns, aşa că m‐am dus la buticul din colţ şi am cumpărat două sticle de vin. Am băut‐o pe prima şi apoi m‐am gândit să profit de faptul că nu e ea acasă şi să mă apuc să‐mi fac singură o friptură, cu garnitură de ceapă roşie caramelizată şi salată verde. O masă copioasă şi sănătoasă.
   Tăind ceapa, mi‐am retezat şi vârful degetului. Probabil că m‐am dus la baie să‐l curăţ şi apoi m‐am dus să mă întind o vreme, uitând cu totul de bucătărie şi de mâncarea mea, pentru că m‐am trezit pe la zece şi i‐am auzit pe Cathy şi pe Damien vorbind, el zicând că i‐e greaţă de cum am fost în stare să las bucătăria.
   Cathy a venit sus, la mine, să mă vadă, a bătut încet la uşă şi a deschis‐o suficient cât să‐şi bage capul.
   M‐a întrebat dacă sunt bine. Mi‐am cerut scuze fără să‐mi fie foarte clar pentru ce anume. Ea mi‐a zis că nu e nimic, dar dacă nu mă deranjează, să fac puţină curăţenie. Pe fundul de lemn lăsasem sânge, încăperea puţea a carne crudă şi bucata de carne pentru friptură încă zăcea pe marginea mesei, deja cenuşie.
   Damien nici măcar nu m‐a salutat, ci doar a clătinat din cap când m‐a văzut şi apoi a urcat la etaj, în dormitorul lui Cathy.
   După ce‐au plecat amândoi la culcare, mi‐am adus aminte că n‐am băut a doua sticlă, aşa că am deschis‐o.
   M‐am aşezat pe canapea şi m‐am uitat la televizor, cu sonorul dat la minimum, ca să nu se audă. Nu‐mi aduc aminte la ce m‐am uitat, dar la un moment dat probabil că m‐am simţit singură sau fericită, sau cine ştie cum, pentru că voiam să vorbesc cu cineva. Nevoia de a vorbi cu cineva trebuie să fi fost copleşitoare şi nu era nimeni altcineva pe care aş fi putut să‐l sun, cu excepţia lui Tom.
   Nu era nimeni altcineva cu care aş fi vrut să vorbesc, cu excepţia lui Tom. Telefonul meu îmi arată că l‐am sunat de patru ori: la 11:02, 11:12, 11:54, 12:09. Judecând după lungimea apelurilor, am lăsat două mesaje vocale.
   E posibil să fi şi răspuns la telefon, dar eu nu‐mi aduc aminte să fi vorbit cu el. Îmi aduc aminte când am lăsat primul mesaj; cred că l‐am rugat să mă sune înapoi. E posibil ca asta să fi spus în ambele mesaje, ceea ce nu e tocmai aşa de rău.
   Trenul se zguduie şi se opreşte la semnalul roşu, iar eu îmi ridic privirea. Jess e pe veranda casei ei, sorbind dintr‐o cană de cafea. Are picioarele urcate pe masă şi capul dat pe spate; se bronzează. În spatele ei mi se pare că văd o umbră, cineva mişcându‐se: Jason. Mi‐e dor să‐l văd, să‐i mai privesc încă o dată chipul frumos. Aş vrea să iasă afară, să stea în spatele ei, aşa cum face de obicei, s‐o sărute pe creştet.
   Dar nu iese, iar capul ei îi cade în piept. E ceva diferit în felul în care se mişcă azi; e mai greoaie, ceva o trage în jos. Îmi doresc ca el să iasă afară, s‐o vadă, dar trenul se zdruncină şi porneşte mai departe, cătinel‐cătinel, şi nici urmă de el; ea e singură.
    Şi acum, fără să mă gândesc, mă trezesc că mă uit direct la fosta mea casă şi nu sunt în stare să‐mi mut privirea.
   Uşile franţuzeşti sunt deschise larg, iar lumina se revarsă în bucătărie. Nu‐mi dau seama, chiar nu am cum să‐mi dau seama dacă văd sau doar îmi imaginez că văd chestia asta - ea este acolo, la chiuvetă, spălând vase? Şi e cumva şi o fetiţă mică, pe unul dintre scăunelele acelea înalte, pentru bebeluşi, de lângă masa de bucătărie?
   Închid ochii şi las întunericul să crească şi să se răspândească până când se metamorfozează dintr‐un sentiment de tristeţe în ceva şi mai odios: o amintire, un flashback. Nu i‐am spus în mesaj doar să mă sune înapoi.
   Acum îmi aduc aminte, plângeam. I‐am spus că încă îl iubesc, că o să‐l iubesc mereu. Te implor, Tom, te implor, trebuie să vorbesc cu tine. Mi‐e dor de tine. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu.
   Trebuie să accept situaţia, nu are sens să mă prefac că nu există. O să mă simt îngrozitor toată ziua, trăirile mele vor fi ca nişte valuri - întâi mai puternice, apoi mai slabe, apoi din nou puternice, zvârcolirile stomacului, tortura ruşinii, fierbinţeala obrajilor, ochii strâns închişi, ca şi cum aşa aş putea să fac ca totul să dispară.
   Şi‐mi voi spune toată ziua că nu e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla, nu‐i aşa? Nu e cel mai rău lucru pe care l‐am făcut vreodată, nu e ca şi cum aş fi căzut în public sau aş fi ţipat la vreun străin pe stradă. Nu e ca şi cum mi‐aş fi umilit soţul la un picnic, în toiul verii, înjurând‐o pe soţia vreunuia dintre prietenii lui. Nu e ca şi cum am fi început să ne certăm într‐o seară acasă, şi m‐aş fi luat după el cu o crosă de golf, spărgând tencuiala din holul care duce spre dormitor. Nu e ca şi cum m‐aş fi întors la muncă după un prânz de trei ore, clătinându‐mă pe picioare, cu toate privirile aţintite asupra mea, Martin Miles luându‐mă deoparte şi spunându‐mi: Rachel, cred că ar trebui să te duci acasă.
   Am citit cândva, într‐o carte scrisă de o fostă alcoolică, unde povestea cum făcuse sex oral cu doi tipi pe care tocmai îi cunoscuse într‐un restaurant de pe o stradă aglomerată din centrul Londrei. Am citit‐o şi m‐am gândit că nu am ajuns chiar aşa de rău.
   Asta este ştacheta.

         Seara
   M‐am gândit la Jess toată ziua, incapabilă să mă concentrez la altceva decât la ce‐am văzut dimineaţă. Ce m‐a făcut să cred că ceva e în neregulă? N‐aveam cum să văd de la distanţă expresia de pe chipul ei, dar în momentul în care m‐am uitat la ea, mi‐am dat seama că era singură.
   Mai mult decât singură - părăsită. Poate că aşa şi era - poate că el e plecat pe undeva, într‐una din acele ţări toride spre care zboară de obicei ca să salveze vieţi. Şi ei îi era dor de el şi era îngrijorată, deşi ştie că el chiar trebuie să plece.
   Evident că îi e dor de el, aşa cum îmi e şi mie. E blând şi puternic, e tot ceea ce un soţ ar trebui să fie. Şi sunt prieteni şi parteneri. Îmi dau seama de asta, îi ştiu cum sunt. Forţa lui, sentimentul de siguranţă pe care îl inspiră; dar asta nu înseamnă că ea e slabă din fire. E puternică în alte moduri; face legături intelectuale care îl lasă cu gura căscată de admiraţie. Ea e cea care poate să ajungă întotdeauna la esenţa unei probleme, s‐o disece şi s‐o analizeze în timpul în care alţii doar reuşesc să spună bună dimineaţa. La petreceri, el o ţine adesea de mână, chiar dacă sunt împreună de ani de zile. Se respectă unul pe celălalt, nu îşi spun cuvinte grele niciodată.
   În seara asta mă simt sfârşită. Sunt perfect trează.
   Sunt zile când mă simt atât de rău, încât trebuie să beau; alteori mă simt atât de rău, încât nu pot să beau niciun strop. Astăzi, numai gândul la alcool îmi întoarce stomacul pe dos.
   Dar faptul că sunt absolut trează în trenul de seară e o mare provocare pentru mine, mai ales acum, în căldura asta.
   Fiecare centimetru din trup îmi e acoperit cu o peliculă de transpiraţie, gura mă înţeapă, ochii mă mănâncă, rimelul s‐a adunat în ridurile din colţul lor.
   Telefonul începe să vibreze în geantă şi mă face să tresar. Două fete care stau în faţa mea, în celălalt capăt al vagonului, se uită la mine, apoi una la alta, zâmbindu‐şi discret. Nu ştiu ce cred despre mine, dar ştiu că nu poate să fie de bine.
   Îmi caut telefonul, iar inima îmi bubuie în piept.
   Ştiu că nici apelul ăsta nu poate să anunţe ceva bun: probabil că e Cathy, care mă roagă să fiu drăguţă şi să iau o pauză de la alcool în seara asta. Sau poate e mama, care vrea să mă anunţe că vine la Londra săptămâna viitoare şi o să treacă pe la mine, pe la birou, ca să luăm prânzul împreună. Mă uit la ecran. E Tom. Ezit o secundă şi apoi răspund.
   - Rachel?
   În cei cinci ani cât am fost împreună, nu mi‐a spus niciodată Rachel, ci, pentru el, eram întotdeauna Rach.
   Câteodată îmi spunea Shelley, pentru că ştia că mă enervează de mor, şi apoi râdea, privindu‐mă cum mă crispez de iritare la auzul numelui şi apoi chicotea când vedea că nu mă pot abţine şi râd şi eu cu el.
   - Rachel? Eu sunt.
   Vocea îi era de plumb, părea epuizat.
   - Ascultă, trebuie să te opreşti, OK?
   Nu spun nimic. Trenul încetineşte şi ne apropiem de casă, de fosta mea casă. Vreau să‐l văd. Vino afară, ieşi în grădină şi stai acolo. Lasă‐mă să te văd.
   - Te rog, Rachel. Nu poţi să continui să mă suni aşa, tot timpul. Trebuie să începi să‐ţi revii.
   Mi s‐a pus un nod în gât, tare ca o piatră, neted şi încăpăţânat. Nu pot să înghit. Nu pot să vorbesc.
  - Rachel? Eşti acolo? Ştiu că nu‐ţi merge prea bine, şi‐mi pare rău pentru tine, pe bune, dar... dar eu nu te pot ajuta, şi telefoanele astea interminabile o stresează pe Anna. OK? Nu te mai pot ajuta. Du‐te la Alcoolicii Anonimi sau unde o fi. Te rog, Rachel. Du‐te azi la Alcoolicii Anonimi, după muncă.
   Jupoi leucoplastul de pe deget şi mă uit la pielea palidă şi ridată de dedesubt, la sângele închegat adunat în jurul unghiei. Apăs pe unghia degetului de la mâna dreaptă, chiar în mijlocul tăieturii, o simt deschizându‐se, durerea e puternică şi fierbinte. Îmi trag răsuflarea.
   Sângele începe să se reverse din rană. Fetele din partea cealaltă a vagonului se uită la mine, fără nicio expresie pe chip.

       Megan
    Cu un an în urmă

      Miercuri, 16 mai 2012
   Dimineaţa
   Aud trenul venind. Îi ştiu ritmul pe de rost. Prinde viteză când iese din gara Northcote şi apoi, după ce ia curba, hurducându‐se din toate încheieturile, începe să încetinească, trecând de la o zdruncinătură straşnică la un huruit uşor şi apoi, câteodată, un scârţâit de roţi când se opreşte la semnal, la câteva zeci de metri de casa mea.
   Cafeaua e rece pe masă, dar mie mi‐e atât de bine, mi‐e cald şi mi‐e prea lene ca să mă mai deranjez să mă ridic să‐mi fac alta.
   Câteodată nici măcar nu mă uit la trenurile care trec, ci doar ascult. Stând aici, dimineaţa, cu ochii închişi şi cu soarele fierbinte devenind roşu‐portocaliu pe pleoape, aş putea fi oriunde.
   Aş putea fi în sudul Spaniei, pe plajă; aş putea fi în Italia, la Cinque Terre, unde‐s atâtea case frumos colorate şi unde trenurile transportă turişti încoace şi încolo. Aş putea fi chiar înapoi în Holkham, cu ţipetele pescăruşilor în urechi şi sarea mării pe limbă şi un tren‐fantomă trecând la un kilometru distanţă.
   Trenul nu se opreşte azi, trece mai departe huruind uşor. Îi aud roţile zăngănind la schimbările de macaz, aproape că îl simt clătinându‐se. Nu reuşesc să văd chipurile pasagerilor, ştiu că sunt navetiştii care se îndreaptă spre Euston, ca să stea la birouri, dar pot să visez: la călătorii exotice, la aventuri la capătul liniei şi dincolo de ea.
   În mintea mea, călătoresc înapoi spre Holkham; e ciudat că încă mă mai gândesc la el, în dimineţi ca asta, cu atâta afecţiune, cu atâta dor, dar uite că mă gândesc. Vântul mângâind iarba, cerul nemărginit, ca ardezia, peste dune, casa delabrată, infestată cu şobolani, plină de lumânări şi mizerie, şi muzică. Acum, pentru mine, toate astea sunt ca un vis.
   Inima îmi bate puţin cam repede.
   Aud paşii lui pe scară, mă strigă pe nume.
   - Mai vrei o cafea, Megs?
   Vraja s‐a rupt, m‐am trezit.

      Seara
   Mi‐e rece de la vânt şi mi‐e cald de la cele două degete de vodcă din martini. Sunt pe terasă, îl aştept pe Scott să vină acasă. Am să‐l conving să mă scoată la cină, la restaurantul italian de pe Kingly Road. N‐am mai fost în oraş de‐o veşnicie.
   Nu am cine ştie ce de făcut azi. Ar trebui să termin de completat cererea de înscriere la cursul de materiale de la Sf. Martins; am început, lucram în bucătărie, la parter, când am auzit o femeie ţipând, un urlet oribil, de am crezut că cineva o omora. Am fugit în grădină, dar n‐am văzut nimic.
   Totuşi, o mai auzeam încă, era înspăimântător, ţipătul ei ascuţit şi disperat parcă muşca din mine.
   - Ce faci? Ce faci cu ea? Dă‐mi‐o mie, dă‐mi‐o mie.
   Părea să continue la nesfârşit, deşi nu cred că a durat mai mult de câteva secunde.
   Am fugit sus, la etaj, am ieşit pe terasă şi am reuşit să văd printre copaci două femei lângă un gard, la câteva case mai încolo. Una din ele plângea - sau poate că amândouă - şi mai era şi un copil care urla în gura mare.
   M‐am gândit să sun la poliţie, dar lucrurile păreau să se liniştească. Femeia care ţipase a fugit în casă, ducând copilul în braţe. Cealaltă rămăsese afară. Apoi a luat‐o la fugă spre casă, s‐a împiedicat, s‐a ridicat din nou şi a pornit, bezmetică, să alerge prin grădină, dându‐i roată. Grozav de ciudat! Dumnezeu ştie ce se întâmplase acolo. Dar nu m‐am mai simţit aşa de agitată de săptămâni bune.
   Zilele mi se par goale acum, că nu mă mai duc la galerie. Îmi lipseşte cu adevărat. Mi‐e dor să vorbesc cu artiştii. Mi‐e dor chiar şi să am de‐a face cu mumiile alea sporovăitoare care obişnuiau să treacă pe acolo, cu câte o cafea de la Starbucks în mână, căscând gura la tablouri, spunându‐le prietenelor că până şi micuţa Jessie picta mai bine la grădiniţă.
   Câteodată îmi vine să‐ncerc să dau de urma cuiva din vremurile de‐altădată, dar apoi mă întreb ce‐aş putea vorbi cu el acum? Nici măcar n‐ar mai recunoaşte‐o pe Megan cea măritată şi fericită, locuind în suburbii. În orice caz, nu pot să risc să privesc în urmă; nu e niciodată o idee bună.
   O să aştept să se termine vara, apoi o să‐mi caut de lucru. Ar fi păcat să irosesc zilele astea lungi de vară. O să găsesc eu ceva, aici sau în altă parte, ştiu c‐o să găsesc.

        Marţi, 14 august 2012
   Dimineaţa
   Stau în faţa dulapului, holbându‐mă pentru a suta oară la rândul de haine frumoase, garderoba perfectă pentru un director de galerie de artă, mică, dar ultra-modernă. Nimic din ce e aici nu strigă „dădacă“.
   Dumnezeule, până şi cuvântul în sine mă face să vomit.
   Trag pe mine o pereche de blugi şi un tricou, îmi strâng părul pe spate, descâlcindu‐l cu degetele. Nici măcar nu mă deranjez să mă machiez. N‐are sens, nu‐i aşa, să mă fac frumoasă doar ca să‐mi petrec restul zilei cu un bebeluş.
   Mă năpustesc pe scări, pornită pe harţă. Scott face cafea în bucătărie. Se întoarce spre mine zâmbindu‐mi larg şi starea mea de spirit se schimbă brusc. Îmi schimb expresia îmbufnată şi zâmbesc. Îmi întinde cana de cafea şi mă sărută.
   Nu are sens să‐l învinovăţesc pe el pentru asta, a fost ideea mea. Eu m‐am oferit să am grijă de copiii vecinilor care stau la câteva case de noi. La momentul respectiv, m‐am gândit că ar fi distractiv. E o nebunie, de fapt; trebuie că mi‐am pierdut minţile. Plictisită, nebună, curioasă. Am vrut să înţeleg. Cred că ideea mi‐a venit când am auzit‐o ţipând în grădină şi am vrut să ştiu ce se întâmplă. Nu mergea s‐o întreb, evident. Nu te poţi duce pur şi simplu să întrebi, nu‐i aşa?
   Scott m‐a încurajat - era în al nouălea cer când i‐am sugerat asta. E de părere că dacă o să‐mi petrec timpul cu un bebeluş, o să‐mi dea de gândit. De fapt, s‐a-ntâmplat exact invers; când ies de la ei, alerg până acasă, abia aştept să‐mi arunc hainele de pe mine şi să intru la duş, să spăl de pe mine mirosul de bebeluş.
   Mi‐e dor de zilele mele la galerie, când gătită, cu părul aranjat, vorbeam cu adulţii despre artă şi film, despre orice altceva. Orice ar fi mai bun decât o conversaţie cu Anna. Doamne, ce plicticoasă e! Ai sentimentul că la un moment dat în viaţa ei, a avut ceva personal de spus, dar acum totul se învârte în jurul copilului.
   Îi e destul de cald? Poate îi e prea cald? Cât lapte a băut? Şi e permanent acolo, aşa că, în majoritatea timpului, mă simt ca a cincea roată la căruţă.
   Treaba mea e să am grijă de copil cât timp Anna se odihneşte, să aibă şi ea o pauză. O pauză de la ce, mă rog? Şi e ciudat de agitată. O simt permanent, e în coasta mea mereu, se răsuceşte, se învârte. Tresare de fiecare dată când trece trenul, sare în sus când sună telefonul. Sunt aşa de fragili, nu‐i aşa? îmi spune mereu, şi eu nu pot s‐o contrazic.
   Ies din casă şi parcurg cu greu, ca şi cum aş avea plumb în picioare, cei douăzeci de metri pe Blenheim Road până la casa lor. N‐am niciun pic de energie. Azi nu‐mi deschide ea uşa, ci soţul ei. Tom, în costum, cu ghetele în picioare, gata să plece la lucru.
   Îi stă bine în costum - nu ca Scott de frumos, pentru că e mai mic de statură şi mai palid, şi ochii îi sunt puţin cam apropiaţi unul de celălalt dacă te uiţi la el de aproape - dar n‐arată rău deloc. Îmi zâmbeşte larg, genul de zâmbet a la Tom Cruise, şi apoi pleacă, iar eu rămân doar cu ea şi cu bebeluşul.

           Joi, 16 august 2012
   După‐amiaza
   Am renunţat!
   Mă simt mult mai bine, ca şi cum totul este posibil.
   Sunt liberă!
   Stau pe terasă, aştept ploaia. Cerul e întunecat deasupra mea, rândunelele zboară în cerc şi se afundă în văzduh, aerul e încărcat de umezeală. Scott o să vină acasă cam într‐o oră şi o să trebuiască să‐i spun. O să fie enervat de situaţie un minut sau două, dar o să mă revanşez. Şi nu o să zac, pur şi simplu, pe acasă, toată ziua: mi‐am făcut planuri. O să mă duc la un curs de fotografie sau o să‐mi iau o tarabă la piaţă, să vând bijuterii. Aş putea învăţa să gătesc.
   La şcoală aveam un profesor care îmi spunea că sunt o maestră a autoreinventării. La vremea respectivă habar n‐aveam ce voia să spună, credeam că pur şi simplu i se părea amuzantă ideea, dar treptat a început să‐mi placă acest concept. Fugară, iubită, soţie, chelneriţă, director de galerie, dădacă şi încă vreo câteva pe lângă. Aşadar, cine am chef să fiu mâine?
   N‐am vrut neapărat să renunţ, dar cuvintele mi‐au ieşit, pur şi simplu, din gură. Stăteam acolo, la masă în bucătărie, Anna cu copilul în poală şi Tom, care se întor‐ sese ca să ia ceva, rămăsese şi el la o ceaşcă de cafea, şi totul părea aşa de ridicol, încât nu avea absolut niciun sens să fiu acolo. Ba, mai rău de atât, mă simţeam prost, ca şi cum eram o intrusă.
   - Mi‐am găsit altă slujbă, le‐am spus, fără să ştiu prea bine ce vorbesc. Aşa că n‐o să mai pot să vin la voi.
   Anna mi‐a aruncat o privire urâtă - sunt sigură că nu m‐a crezut. Mi‐a răspuns doar:
   - Oh, ce păcat!
   Dar mi‐am dat seama că nu era adevărat. Părea uşurată. Nici măcar nu m‐a întrebat despre ce slujbă era vorba, ceea ce şi pentru mine era o uşurare, pentru că nu mă gândisem dinainte la o minciună convingătoare.
   Tom s-a arătat oarecum surprins.
   - O să‐ţi simţim lipsa, mi‐a spus. Dar şi asta era o minciună.
   Singura persoană realmente dezamăgită va fi Scott, aşa că trebuie să mă gândesc ce să‐i spun. Poate că o să‐i spun că Tom s‐a dat la mine. Cu asta aş pune punct.

         Joi, 20 septembrie 2012
   Dimineaţa
   E puţin trecut de şapte şi e frig aici, afară, dar e aşa de frumos, cu toate fâşiile astea de grădină, una lângă alta, verzi şi reci, aşteptând ca razele soarelui să părăsească şinele de cale ferată şi să ajungă la ele, să le readucă la viaţă.
   Sunt trează de ore bune; nu pot să dorm. N‐am mai dormit de zile întregi. Nu pot să sufăr chestia asta, urăsc insomnia mai mult decât orice altceva, urăsc să zac pur şi simplu, să mi se învârtă capul. Mă mănâncă pielea peste tot. Vreau să mă rad în cap.
   Vreau să fug. Vreau să plec la drum, într‐o decapotabilă, deschisă. Vreau să călătoresc pe coastă - pe orice coastă. Vreau să merg pe plajă. Eu şi fratele meu ne propuseserăm să devenim nişte obişnuiţi ai drumurilor. Eu şi Ben aveam planuri mari. Bine, erau mai mult planurile lui Ben decât ale mele - era un mare visător.
   Am fi mers cu motocicletele de la Paris spre Coasta de Azur sau de‐a lungul întregii coaste americane a Pacificului, de la Seattle la Los Angeles; ne propuseserăm să pornim pe urmele lui Che Guevara, de la Buenos Aires la Caracas. Poate că dacă aş fi făcut toate astea, n‐aş fi ajuns aici, să nu ştiu ce am de făcut în continuare. Sau, poate, dacă aş fi făcut toate astea, aş fi ajuns exact în punctul în care sunt acum şi aş fi fost perfect mulţumită.
   Dar, evident, n‐am făcut ce ne‐am propus, pentru că Ben n‐a ajuns niciodată atât de departe, până la Paris, de fapt nici măcar până în Cambridge. A murit pe A10, cu capul sfărâmat de roţile unui camion.
   Mi‐e dor de el în fiecare zi. Mai mult decât de oricine altcineva, cred. El e marele vid din viaţa mea, din sufletul meu. Sau poate că el a fost doar începutul. Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă toate astea au legătură cu Ben sau nu, sau dacă au legătură cu tot ce s‐a întâmplat după aceea şi cu tot ce se întâmplă de atunci încoace.
   Tot ce ştiu e că într‐un moment sunt bine mersi şi viaţa e frumoasă şi nu‐mi doresc nimic altceva şi în următorul abia aştept să scap de aici, nu reuşesc să mă adun şi simt că o iau iar pe pantă în jos.
   Aşa că mă duc la un psihoterapeut! Chestie care ar putea fi ciudată, dar ar putea să mă şi amuze. Întotdeauna m‐am gândit că s‐ar putea să fie distractiv să fii catolic, să te duci în confesional şi să permiţi cuiva să‐ţi spună că te iartă, să‐ţi ia toate păcatele, să te lase curat ca un nou‐născut.
   Evident că în cazul acesta nu e chiar acelaşi lucru.
   Mi‐e oarecum teamă, dar n‐am mai putut dormi în ultima vreme, şi Scott mă tot bate la cap să mă duc. I‐am spus, mi‐e greu să vorbesc despre chestiile astea cu oamenii pe care îi cunosc - abia dacă pot să vorbesc cu tine despre ele. El mi‐a zis că tocmai asta e ideea, poţi să le spui orice străinilor. Dar nu e chiar aşa. Nu poţi să le spui chiar orice. Bietul Scott! Nu ştie nici jumătate din ce mă frământă. Mă iubeşte aşa de mult, că e dureros. Nu ştiu cum reuşeşte. Eu aş înnebuni în locul lui.
   Însă trebuie să fac ceva, şi chestia asta mi se pare că e acel ceva. Toate planurile pe care mi le‐am făcut - cursurile de fotografie şi cele de gastronomie - când stau bine să mă gândesc, mi se par fără sens, ca şi cum m‐aş juca de‐a viaţa, în loc s‐o trăiesc de‐adevăratelea. Am nevoie să găsesc ceva ce trebuie neapărat să fac, ceva ce nu poate fi tăgăduit. Nu pot să fac chestia asta, nu pot să fiu doar o nevastă. Nu ştiu cum reuşesc unele - pur şi simplu nu e nimic altceva de făcut de-cât să aştepţi. Să aştepţi un bărbat să vină acasă, să te iubească.
   Ori asta, ori să cauţi ceva cu care să‐ţi ocupi timpul.

         Seara
   Am fost lăsată să aştept. Aveam consultaţia programată cu o jumătate de oră în urmă şi încă sunt aici, în sala de aşteptare, răsfoind un Vogue, întrebându‐mă dacă n‐ar fi cazul să mă ridic şi să plec. Ştiu că la doctor consultaţiile se prelungesc, dar şi şedinţele la psihoterapeut?
   Filmele m‐au lăsat întotdeauna să cred că psihoterapeuţii te dau afară pe uşă de îndată ce ţi‐au expirat cele cincizeci de minute. Bănuiesc că Hollywoodul nu vorbeşte despre genul de psihoterapeut la care ai trimitere de la medicul de familie.
   Sunt pe punctul de a mă duce la recepţioneră, să‐i spun că am aşteptat destul şi că plec, când uşa de la cabinetul doctorului se deschide brusc şi un individ înalt şi uscat iese întinzându‐mi mâna, cu o expresie de parcă‐şi cerea scuze.
   - Doamnă Hipwell, îmi pare atât de rău că v‐am lăsat să aşteptaţi, îmi spune el, iar eu îi zâmbesc şi‐i răspund că nu e nicio problemă, iar în momentul acesta simt că totul va fi bine, pentru că sunt în compania lui doar de un minut sau două şi deja mă simt mai calmă.
   Cred că datorită vocii lui. Caldă şi plăcută. Cu un uşor accent, la care mă şi aşteptam, de altfel, pentru că numele lui este Kamal Abdic. Probabil că are în jur de treizeci şi cinci de ani, deşi arată foarte tânăr, cu tenul lui incredibil, de culoarea mierii brune. Are nişte mâini pe care mi le imaginez pe mine, cu degete lungi şi delicate - aproape că le simt pe trupul meu.
   Nu vorbim despre nimic substanţial, e doar o şedinţă de acomodare, de cunoaştere a pacientului; mă întreabă care e problema şi îi spun că am atacuri de panică, îi spun de insomnia mea, de faptul că zac întinsă, noaptea, cu ochii larg deschişi, prea speriată ca să pot adormi.
   Îmi cere să‐i povestesc mai multe despre asta, dar eu nu sunt încă pregătită. Mă întreabă dacă mă droghez, dacă beau alcool. Îi spun că zilele astea am alte vicii şi îi surprind privirea, cred că pricepe ce vreau să spun. Apoi simt că ar trebui să iau chestia asta puţin mai în serios, aşa că îi spun despre galeria pe care am închis‐o şi că mă simt mai tot timpul lăsată pe dinafară, derutată, îi spun că îmi petrec prea mult timp gândidu‐mă obsesiv.
   El nu spune mare lucru, ci doar are câte o intervenţie scurtă, din când în când, dar vreau să‐l aud vorbind, aşa că, înainte să plec, îl întreb de unde e.
   - Maidstone, zice el, în Kent. Dar m‐am mutat la Corly acum câţiva ani.
   Ştie că nu asta l‐am întrebat; îmi zâmbeşte viclean.
   Când ajung acasă, Scott mă aşteaptă, îmi dă ceva de băut şi vrea să‐i povestesc tot ce s‐a întâmplat la şedinţa de terapie. Îi spun că totul a fost OK. Mă întreabă cum e psihoterapeutul: dacă îmi place, dacă pare de treabă? OK, îi spun din nou, pentru că nu vreau să par prea entuziasmată.
   Mă întreabă dacă am vorbit despre Ben. Scott crede că totul are legătură cu Ben. Poate că are dreptate. Poate că mă cunoaşte mai bine decât cred eu.

        Marţi, 25 septembrie 2012
   Dimineaţa
   Mă trezesc devreme în dimineaţa asta, dar am dormit câteva ore, ceea ce e un pas înainte faţă de săptămâna trecută. M‐am simţit aproape odihnită când m‐am dat jos din pat, aşa că, în loc să stau pe terasă, m‐am hotărât să fac o plimbare.
   M‐am izolat, aproape fără să‐mi dau seama. Singurele locuri unde mă mai duc zilele astea sunt magazinele, orele de pilates şi la psihoterapeut. Din când în când, mai merg şi la Tara. În rest, stau acasă. Nici nu e de mirare că sunt aşa agitată.
   Ies din casă, o iau la dreapta, apoi fac stânga pe Kingly Road. Trec de pub - The Rose. Cândva mergeam amândoi acolo tot timpul; nu‐mi aduc aminte de ce nu mai mergem. Nu mi‐a plăcut niciodată cine ştie ce, prea multe cupluri trecute de patruzeci de ani, bând prea mult şi uitându‐se în jur după ceva mai bun, întrebându‐se dacă au sau nu curaj.
   Poate că din cauza asta n‐am mai fost, pentru că nu mi‐a plăcut. Trec de pub, trec de magazine. Nu vreau să merg prea departe, ci doar să fac un mic circuit, să‐mi dezmorţesc picioarele.
   E plăcut să ieşi afară aşa de devreme, înainte să înceapă şcoala, înainte să iasă navetiştii; străzile sunt goale şi curate, ziua plină de posibilităţi. Fac iar stânga, mă îndrept spre micul loc de joacă, singurul din zonă care se dă drept spaţiu verde. Acum e pustiu, dar în câteva ore se va umple de copilaşi, mămici şi dădace. Jumătate din fetele de la pilates vor fi aici, îmbrăcate din cap până în picioare în treninguri, făcând care mai de care exerciţii de întindere, cu unghiile făcute, ţinând bine în mână cafelele de la Starbucks.
   Continui să merg, trec de parc, cobor spre Roseberry Avenue. Dacă aş face dreapta aici, aş ajunge la galeria mea - la fosta mea galerie, acum o vitrină goală - dar nu vreau să fac chestia asta, pentru că încă mă mai doare.
   Am încercat din greu să o fac să aibă succes. Locul nepotrivit, la momentul nepotrivit - nu e loc pentru artă în suburbii, nu când economia e aşa cum e. În schimb, o iau la dreapta, pe lângă Tesco Express, trec de celălalt pub, cel frecventat de oamenii din domeniul imobiliarelor, şi mă întorc spre casă. Încep deja să simt fluturi în stomac, încep să devin agitată.
   Mi‐e frică să nu dau peste soţii Watson, pentru că mi‐e întotdeauna jenă când îi văd; e cât se poate de evident că nu mi‐am găsit altă slujbă, că am minţit pentru că nu am vrut să mai lucrez pentru ei.
   Sau, mai degrabă, mi‐e jenă s‐o văd pe ea. Tom mă ignoră, pur şi simplu. Dar Anna pare să fi luat totul personal. Pentru ea e evident că scurta mea carieră de dădacă s‐a încheiat din cauza ei sau a copilului ei. De fapt, n‐a fost deloc vorba despre copilul ei, deşi faptul că fetiţa urla întruna o făcea greu de iubit. E totul mult mai complicat de atât, dar evident că nu pot să‐i explic chestia asta.
   Nu contează.
   Oricum, bănuiesc că ăsta e unul dintre motivele pentru care m‐am închis în casă - pentru că nu vreau să‐i văd pe soţii Watson. O parte din mine speră că o să se mute. Ştiu că ei nu‐i place aici, nu suportă să trăiască printre lucrurile fostei lui soţii, urăşte trenurile.
   Mă opresc la colţ şi mă uit spre pasaj. Mirosul de rece şi umed îmi dă un fior pe şira spinării; e ca şi cum ai întoarce o piatră şi ai vedea ce e dedesubt: muşchi de pământ şi viermi, şi pământ. Îmi aduce aminte cum mă jucam cu Ben în grădină când eram copii, căutând broaşte pe lângă iaz. Merg mai departe. Strada e pustie - nu e nicio urmă de Tom sau Anna - şi partea din mine care e atrasă de un strop de melodramă e destul de dezamăgită.

      Seara
   Scott tocmai a sunat să spună că lucrează până târziu, ceea ce nu e tocmai ce vreau să aud. Simt că am nervii întinşi la maximum. Sunt agitată, am fost aşa toată ziua.
   Am nevoie să vină acasă să mă calmeze, iar acum aflu că o să mai lucreze câteva ore până ajunge; o s‐o iau razna de tot şi ştiu că mă aşteaptă o noapte de nesomn.
   Nu pot să stau aici, pur şi simplu, uitându‐mă după trenuri, sunt prea agitată, inima îmi bate nebuneşte în piept, ca o pasăre care încearcă să scape din colivie. Îmi pun şlapii şi cobor la parter, ies pe uşă, pe Blenheim Road. E în jur de şapte jumătate - câţiva rătăciţi în drum spre casă, de la muncă. Nimeni altcineva, doar ţipetele copiilor care se joacă în curţile din spatele caselor, profitând de ultimele raze de soare ale acestei zile de vară, înainte să fie chemaţi la masă.
   Merg agale, spre gară. Mă opresc pentru o clipă la numărul douăzeci şi trei şi mă gândesc să sun la uşă. Dar ce‐aş putea să spun? Că am rămas fără zahăr? Că aveam chef să stau de vorbă cu cineva? Jaluzelele sunt pe jumătate trase, dar nu văd pe nimeni înăuntru.
   Continui să merg spre colţul străzii şi, fără să mă gândesc prea mult, o iau prin pasajul subteran. Sunt la jumătatea lui când trenul ajunge deasupra şi e nemaipomenit: e ca şi cum ar fi cutremur, simţi asta în capul pieptului, îţi face sângele să clocotească. Mă uit în jos şi observ ceva, un elastic de păr, violet, întins, uzat.
   Aruncat de vreo alergătoare, cel mai probabil, dar ceva îmi îngheaţă sângele şi vreau să ies de aici cât se poate de repede, la soare.
   Când ajung înapoi pe şosea, trece pe lângă mine cu maşina, ochii ni s‐au întâlnit doar pentru o secundă şi mi‐a zâmbit.

                      Rachel

           Vineri, 12 iulie 2013
   Dimineaţa
   Sunt epuizată, îmi simt capul greu de somn. Când beau, nu prea pot să dorm. Sunt inconştientă vreo oră sau două, apoi mă trezesc, înspăimântată, sătulă de mine însămi. Dacă am o zi în care nu beau, în noaptea aceea pic în cel mai greu somn, o stare de profundă inconştienţă, şi dimineaţa nu mă pot trezi de‐a binelea, nu pot să scap de somnolenţă şi rămân în starea asta ore întregi, câteodată toată ziua.
   În vagonul meu nu sunt decât câţiva pasageri azi, niciunul în preajma mea. Nu e nimeni să mă vadă, aşa că îmi sprijin capul de geam şi închid ochii.
   Mă trezeşte scârţâitul roţilor, când trenul pune frână.
   Suntem la semnal. La ora asta a dimineţii, la acest moment din an, soarele se revarsă direct peste casele de pe partea pe care stau, luminându‐le puternic. Aproape că o simt: căldura soarelui de dimineaţă pe faţa şi pe braţele mele, cum stau la masă şi iau micul dejun, cu Tom în faţa mea, şi‐mi ţin picioarele goale peste ale lui pentru că ale lui sunt întotdeauna mai calde ca ale mele, cu ochii în ziar. Îl simt zâmbindu‐mi, căldura din piept întinzându‐mi‐se pe gât, aşa cum mi se întâmpla când se uita la mine într‐un anumit fel.
   Clipesc, iar Tom dispare. Suntem încă la semnal. O văd pe Jess în grădină, şi în spatele ei un bărbat iese din casă. Are ceva în mână - o cană de cafea, poate - şi, uitându‐mă la el, îmi dau seama că nu e Jason. Bărbatul acesta este mai înalt, mai slab, mai brunet. E un prieten de familie; e fratele ei sau fratele lui Jason. Se apleacă, pune cana pe masa metalică de pe terasă. E vărul din Australia, care stă la ei câteva săptămâni; e prietenul cel mai vechi al lui Jason, cavalerul de onoare de la nunta lor. Jess se îndreaptă spre el, îşi pune mâinile în jurul lui şi îl sărută, lung şi pasional. Trenul se pune în mişcare.
   Nu‐mi vine să cred. Trag aer cu nesaţ, îmi dau seama că mi‐am ţinut răsuflarea. De ce‐ar face ea una ca asta?
   Jason o iubeşte, ştiu sigur, sunt fericiţi. Nu pot să cred că ea îi face una ca asta, el nu merită aşa ceva. Simt o mare dezamăgire, de parcă pe mine m‐ar fi înşelat. Mi se strânge inima de durere şi nu e prima dată. Mi s‐a mai întâmplat.
   Mult mai rău, infinit mai intens, desigur, dar îmi aduc aminte acea durere. Nu uiţi aşa ceva.
   Am aflat aşa cum află toată lumea în ziua de azi: o scăpare de natură electronică. Câteodată e un SMS sau un mesaj vocal; în cazul meu, a fost un e‐mail, varianta modernă a rujului de pe gulerul cămăşii. A fost un accident, de fapt, pentru că nu aveam intenţia să‐mi vâr nasul prin lucrurile lui. Tom nu‐mi dădea voie să mă apropii de calculatorul lui, pentru că era stresat să nu‐i şterg ceva important din greşeală sau să dau clic pe ceva ce n‐ar trebui şi să‐i intre vreun virus sau vreun troian ori altceva.
   - Tehnologia nu e punctul tău forte, nu‐i aşa, Rach? A spus el după ce am reuşit să‐i şterg, din greşeală, toate contactele din agenda lui de e‐mail.
   Aşa că nu mai aveam voie să pun mâna. Dar, de data asta, chiar voiam să fac o faptă bună, să mă revanşez pentru că fusesem oarecum dificilă şi greu de suportat, şi făceam planuri pentru a patra noastră aniversare, să mergem undeva, într‐o călătorie care să ne reamintească de cum eram noi doi la începuturile noastre. Voiam să fie o surpriză, aşa că trebuia să‐i verific, în secret, agenda de serviciu; am fost nevoită să mă uit.
   Nu căutam să‐l verific, să‐l prind cu mâţa‐n sac, nimic de felul acesta, pentru că ştiam că nu am niciun motiv. Nu voiam să fiu una dintre nevestele acelea insuportabile, suspicioase, care‐şi caută bărbaţii prin buzunare. La un moment dat, am răspuns la telefonul lui când era la duş şi s‐a supărat destul de rău, m‐a acuzat că n‐am încredere în el. M‐am simţit atât de prost, pentru că părea atât de rănit!
   Trebuia să mă uit în agenda lui, iar el îşi lăsase laptopul pornit, pentru că în dimineaţa aceea avea o şedinţă şi era deja în întârziere. Era şansa perfectă, aşa că m‐am uitat pe calendarul lui, am notat câteva chestii pe care le avea programate. Când am închis fereastra cu calendarul, a rămas contul de e‐mail, încă activ, gata să fie folosit.
   Era un mesaj în capul listei, de la aboyd@cinnamon.com.
   L‐am deschis. XXXXX. Atât, doar o linie de X‐uri. La început mi‐am zis că e un spam, dar mi‐am dat seama că, de fapt, erau sărutări.
   Era un răspuns la un mesaj trimis de el cu câteva ore mai înainte, puţin după şapte, când eu încă mai leneveam în pat.
   Am adormit, azi‐noapte, gândindu‐mă la tine, am visat cum îţi sărutam gura, sânii, interiorul coapselor.
   M‐am trezit azi‐dimineaţă cu mintea plină de tine, disperat să te ating.
   Nu te aştepta să fiu în toate minţile, pentru că nu pot să fiu, nu cu tine.
   Am citit toate mesajele: erau zeci de astfel de e‐mailuri, ascunse într‐un folder numit „Admin“. Am aflat că numele ei era Anna Boyd şi că soţul meu era îndrăgostit de ea. El i‐a declarat asta destul de des. I‐a spus că n‐a mai simţit niciodată aşa ceva, că abia aştepta să fie cu ea, că nu va mai dura mult până când vor putea fi împreună.
   Nu am cuvinte să descriu ce‐am simţit în ziua aceea, iar acum, stând în acest tren, sunt furibundă, unghiile îmi sapă în carne, lacrimile stau să‐mi curgă pe obraji.
   Simt cum o furie imensă ameninţă să mă cuprindă. Am sentimentul că mi s‐a luat mie ceva. Cum a putut? Cum a putut Jess să facă una ca asta? Ce e cu ea? Uită‐te la viaţa pe care o au împreună, cât e de frumoasă! N‐am înţeles niciodată cum pot oamenii să nesocotească flagrant, cu asemenea uşurinţă, durerea pe care o pot provoca, urmându‐şi inima. Cine a zis că e bine să‐ţi urmezi inima? E egoism pur, un egoism care distruge totul.
   Ura mă inundă. Dacă aş vedea‐o acum pe femeia asta, dacă aş vedea‐o pe Jess, aş scuipa‐o în faţă. I‐aş scoate ochii din cap.

      Seara
   E o problemă pe linie. Trenul rapid de la 17.56 către Stoke a fost anulat, astfel că pasagerii au invadat trenul cu care merg eu şi nu mai e loc nici să arunci un ac. Din fericire, eu stau jos, dar la uşă, nu la fereastră şi trupurile altora îmi ating umărul, genunchiul, invadându‐mi spaţiul.
   Mă cuprinde o dorinţă aprigă să‐i împing, să mă ridic în picioare şi să‐i bruschez. Căldura a început să se acumuleze, să mă sufoce, şi am senzaţia că respir printr‐o mască.
   Au fost deschise toate ferestrele şi totuşi, chiar şi în mişcare, în vagon pare să nu fie aer, ca într‐o cutie de metal sigilată. Nu reuşesc să inspir adânc. Mi‐e rău. Nu pot să nu rememorez scena din grădină, cu cafeaua, de azi‐dimineaţă, e ca şi cum aş fi încă acolo, şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la expresia de pe chipurile lor.
   Dau vina pe Jess. Azi‐dimineaţă mă gândeam întruna la Jess şi Jason, la ce a făcut ea şi la cam cum s‐ar simţi el, la confruntarea pe care ar avea‐o când el ar afla şi când lumea lui, aşa cum s‐a întâmplat şi cu a mea, s‐ar prăbuşi. Umblam ca o nebună, fără să văd, fără să‐mi dau seama pe unde merg.
   Fără să mă gândesc, am intrat într‐o cafenea pe care o frecventează toată lumea din Huntingdon Whiteley. Tocmai intram când i‐am văzut şi, în momentul acela, era prea târziu să mă mai întorc; ei se uitau la mine, uluiţi pentru o fracţiune de secundă, până şi‐au adus aminte că trebuie să se prefacă zâmbitori.
   Martin Miles cu Sasha şi Harriet, un triumvirat al stânjenelii, rânjind spre mine, făcându‐mi cu mâna.
   - Rachel, m‐a strigat Martin, cu braţele întinse, apoi îmbrăţişându‐mă.
   Nu m‐am aşteptat la asta, mâinile îmi rămăseseră prinse între trupurile noastre, atingându‐i corpul, fără să vreau. Sasha şi Harriet zâmbeau, m‐au sărutat fără să‐mi atingă obrajii, încercând să nu se apropie prea mult de mine.
   - Ce faci aici? a continuat Martin.
   Pentru un moment lung, mult prea lung, am rămas mută. Mă uitam în pământ, simţeam cum mă înroşesc până în vârful urechilor şi, dându‐mi seama că înrăutăţesc situaţia, am scăpat un râs fals şi am răspuns:
   - La un interviu. La un interviu.
   - Oh, a zis Martin, nereuşind să‐şi mascheze uimirea, în timp ce Sasha şi Harriet se mulţumeau doar să zâmbească. Cu cine ai interviu?
   Nu‐mi venea în minte niciun nume de firmă de relaţii publice. Nici măcar unu. Nu‐mi venea în minte niciun nume de firmă de imobiliare, darămite una care ar putea să mai facă şi angajări în ziua de azi. Am rămas acolo, în picioare, frecându‐mi buza de jos cu arătătorul, clătinând din cap, iar Martin, în cele din urmă, mi‐a zis:
   - E strict secret, nu? Aşa sunt unele firme, ciudate, nu crezi? Nu vor să divulgi nimic până când nu sunt semnate contractele şi totul devine oficial.
   Era o prostie ce spunea, şi el ştia asta, însă a făcut‐o ca să mă scoată din încurcătură, deşi nimeni n‐a crezut o iotă; însă s‐au prefăcut şi au dat din cap complice. Harriet şi Sasha se uitau peste umărul meu, spre uşă, se simţeau jenate de situaţia mea şi voiau să scape din încurcătură.
   - Trebuie să mă duc să‐mi comand o cafea, le‐am spus eu. N‐aş vrea să întârzii.
   - Mi‐a făcut plăcere să te revăd, Rachel, mi‐a spus Martin, punându‐şi o mână peste a mea.
   Compasiunea lui era aproape palpabilă. Nu mi‐am dat seama niciodată, nu până în aceşti ultimi doi ani din viaţa mea, cât de ruşinos este să fii compătimit de cineva.
   Intenţia mea fusese să mă duc la biblioteca Holborn, de pe Theobalds Road, dar nu mai eram în stare, aşa că m‐am dus în Parcul Regent. Am mers până la capăt, lângă grădina zoo. M‐am aşezat la umbră, lângă un smochin, gândindu‐mă la orele pustii care se întindeau dinaintea mea, reluând în minte conversaţia din cafenea, amintindu‐mi mutra lui Martin când şi‐a luat la revedere de la mine.
   Eram în parc de vreo jumătate de oră, când a sunat telefonul. Era iar Tom, sunând de pe telefonul fix de acasă. Am încercat să mi‐l închipui lucrând pe laptop, la masa din bucătăria noastră luminoasă, dar imaginea a fost spulberată de prezenţa uzurpatoare din noua lui viaţă. Căci e şi ea acolo, undeva, hrănindu‐şi fetiţa, umbra ei întâlnind‐o pe‐a lui.
   Nu preiau apelul şi intră mesageria vocală. Pun telefonul înapoi în geantă şi încerc să‐l ignor. Nu voiam să‐l mai aud, cel puţin nu astăzi; ziua de azi a fost deja suficient de oribilă şi încă nu e nici zece dimineaţa. Rezist doar trei minute, după care scotocesc în geantă după telefon şi verific mesageria vocală. M‐am pregătit pentru agonia pe care mi‐o va provoca vocea lui - vocea aceea care îmi vorbea cu bucurie şi lumină şi pe care o folosea acum doar ca să îmi reproşeze ceva sau ca să mă compătimească - dar nu era el.
   - Rachel, sunt Anna.
   Am închis imediat.
   Nu puteam să respir, să mă calmez, să nu mai simt cum mă mănâncă pielea, aşa că m‐am ridicat şi m‐am dus la magazinul din colţ, de pe Titchfield Street şi am cumpărat patru cutii de gin tonic, apoi m‐am întors la locul meu din parc. Am deschis prima cutie şi am dat‐o pe gât cât de repede am putut, apoi am deschis‐o pe a doua. M‐am întors cu spatele la aleea principală, ca să nu‐i văd pe cei care aleargă şi mamele cu cărucioarele sau turiştii, şi dacă eu nu‐i vedeam, îmi imaginam, asemenea unui copil, că nici ei nu mă puteau vedea pe mine. Am ascultat din nou căsuţa vocală.
   - Rachel, sunt Anna. A urmat o lungă pauză. Trebuie să vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă - vorbeşte cu mine şi face altceva în acelaşi timp, face mai multe lucruri în acelaşi timp, aşa cum fac nevestele şi mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul maşinii de spălat. Uite cum stă treaba: ştiu că treci printr‐o perioadă grea, spuse ea, ca şi cum n‐avea nimic de‐a face cu suferinţa mea, dar nu mai poţi continua să ne suni noaptea. Părea cu capsa pusă, scoasă din sărite. E şi aşa destul de rău că ne trezeşti pe noi din somn când suni, dar o trezeşti şi pe Evie şi asta e, pur şi simplu, inacceptabil. Momentan ne chinuim teribil s‐o facem să doarmă noaptea.
   Momentan ne chinuim teribil s‐o facem să doarmă noaptea. Noi. Pe noi. Mica noastră familie. Cu problemele şi obiceiurile noastre. Curva dracului!
   E ca un cuc care şi‐a pus ouăle în cuibul meu. Mi‐a luat totul. Mi‐a luat absolut totul şi acum mă sună să‐mi spună că suferinţa mea o deranjează?
   Termin şi a doua cutie şi o încep pe a treia. Iureşul divin al alcoolului ajungând în sânge îmi menţine starea de euforie doar câteva momente, după care mi se face rău.
   Beau prea repede, e prea repede chiar şi pentru mine, trebuie s‐o iau mai încet; dacă nu mă temperez, ceva îngrozitor o să se întâmple. O să fac ceva ce am să regret amarnic.
   O s‐o sun înapoi, o să‐i spun că nu‐mi pasă de ea şi că nu‐mi pasă de familia ei şi că nu mai pot eu dacă fetiţa ei nu va mai dormi niciodată în viaţa ei. O să‐i spun că replica aia pe care el i‐a trimis‐o în e‐mail - nu te aştepta să fiu în toate minţile - mi‐a fost spusă şi mie la începuturile noastre, într‐o scrisoare în care îşi declara pasiunea nemărginită.
   Nici măcar nu e replica lui: a furat‐o din Henry Miller. Tot ce are ea e second-hand. Şi aş vrea să ştiu cam cum se simte cunoscând toate astea. Vreau s‐o sun şi s‐o întreb, Anna, cum e să trăieşti în casa mea, înconjurată de mobila cumpărată de mine, cum e să dormi în patul pe care l‐am împărţit cu el atâţia ani, cum e să‐ţi hrăneşti copilul pe masa de bucătărie pe care obişnuia să mi‐o tragă?
   Încă mi se pare extraordinar că au decis să locuiască acolo, în casa aceea, în casa mea. Nu mi‐a venit să cred când mi‐a spus. Am iubit casa aceea. Eu am fost cea care a insistat s‐o cumpărăm, în ciuda zonei în care se află. Îmi plăcea să fiu acolo, lângă calea ferată, îmi plăcea să văd trenurile trecând, zgomotul lor îmi făcea plăcere - nu ţipătul ascuţit al expresului intercity, ci huruitul vechi al vagoanelor de modă veche.
   Tom îmi spunea că n‐o să fie mereu aşa, că, în cele din urmă, vor moderniza linia şi că pe‐acolo vor trece numai trenuri de mare viteză, dar eu refuzam să accept că aşa ceva chiar o să se întâmple. Aş fi rămas acolo, aş fi cumpărat partea lui de casă dacă aş fi avut bani.
   Dar nu am avut şi nici nu am găsit un cumpărător care să ne ofere un preţ decent când am divorţat, aşa că mi‐a propus să‐mi cumpere el partea mea şi să locuiască acolo până când i se va oferi un preţ corect. Dar n‐a găsit niciodată cumpărătorul potrivit, aşa că s‐a mutat şi ea acolo, a îndrăgit casa la fel ca mine şi au hotărât s‐o păstreze.
   Bănuiesc că ea are foarte mare încredere în ea, în relaţia lor, ca s‐o deranjeze să calce pe urmele altei femei. E clar că nu se gândeşte la mine ca la o ameninţare. Îmi aduc aminte de Ted Hughes care a adus‐o pe Assia Wevill să stea în casa în care locuise cu Plath şi de felul în care aceasta începuse să poarte hainele Sylviei, să‐şi pieptene părul cu aceeaşi perie.
   Vreau s‐o sun pe Anna şi să‐i aduc aminte că şi Assia a sfârşit cu capul în cuptor, exact ca Sylvia.

.................................

Spadă și credință, George Coșbuc

 Ce furtuni n-au mai pornit
 Pofta răilor şi ura
 Ca să pieri tu, neam iubit!
 Dar de toţi ne-a mântuit
Spada noastră şi scriptura.
Sfântul steag ne-a fost altar
Şi sub el săream grămadă
Să ne batem la hotar.
Ghioagă dă orice stejar,
Orice coasă dă o spadă.

Iar când braţul ne cădea
Uneori fără putere,
Nici atunci nu ne scădea
Inima, c-aveam în ea Scris Hristos ca mângâiere.

Ce de ură s-a pornit
Căutând a ta pierzare!
Dar ai stat şi-ai biruit,
Căci prin spadă-ţi a grăit
Domnul cel ce-n veci e tare.