Destine furate, Harlan Coben

                                         1-8
                                          1.

               Marianne ajunse la cel de-al treilea pahar de Cuervo și tocmai medita asupra talentului său de a distruge tot ceea ce putea fi bun în viața asta nenorocită, când bărbatul ce ședea lângă ea începu să vorbească cu voce tare:

    - Ascultați-mă pe mine, frumoaselor: creaționismul și evoluționismul sunt pe deplin compatibile.

    Mai multe picături de salivă ajunseră pe gâtul lui Marianne. Femeia se strâmbă și-i aruncă bărbatului o privire piezișă. Individul avea o mustață mare și stufoasă, care o ducea cu gândul la un personaj din filmele porno ale anilor ’70. Bărbatul se așezase pe scaunul din dreapta ei. Blonda platinată, pe care individul încerca s-o impresioneze, se afla pe scaunul din stânga. Marianne fusese prinsă la mijloc.

    Încercă să-i ignore pe cei doi. Se concentră asupra paharului de parcă în el s-ar fi aflat un diamant pe care și-l dorea pentru inelul de logodnă. Spera să-i facă astfel să dispară de acolo pe mustăcios și pe blondină. Nu avu însă succes.

    - Ești nebun, spuse blonda.

    - Lasă-mă să-ți explic.

    - Bine, spune ce ai de spus. Sunt convinsă în continuare că ești nebun.

    - N-ați vrea să schimbăm locurile, ca să puteți sta unul lângă celălalt? întrebă Marianne.

    Mustăciosul îi puse mâna pe braț.

    - Stai așa, domniță, vreau să auzi și tu ce am de spus.

    Marianne vru să protesteze, însă se gândi imediat că poate i-ar fi mai ușor să renunțe. Își concentră din nou atenția asupra băuturii.

    - OK, începu mustăciosul, știți povestea despre Adam și Eva, nu?

    - Bineînțeles, răspunse blonda.

    - Și puteți să credeți așa ceva?

    - Te referi la chestia că el a fost primul bărbat și ea prima femeie?

    - Exact.

    - Bineînțeles că nu cred. Tu?

    - Normal că eu cred. Bărbatul își mângâie mustața de parcă ar fi fost un animal speriat care trebuia calmat.

    - Biblia ne spune exact cum s-au întâmplat lucrurile. Mai întâi, a fost Adam și, apoi, Eva a luat naștere din coasta lui.

    Marianne sorbi din pahar. Alcoolul reprezenta pentru ea o soluție pentru tot felul de situații. De cele mai multe ori, băutura însemna începutul distracției. Se aflase de nenumărate ori în locuri ca acela, încercând să trezească interesul cuiva și sperând la ceva mai mult decât un simplu pahar cu băutură. În seara aceea însă, ideea de a pleca de acolo însoțită de un mascul n-o atrăgea deloc. Bea, pur și simplu, ca să se amorțească, și chestia nasoală era că treaba asta nu funcționa deloc. Poate că flecăreala individului avea s-o facă să uite pentru câteva clipe. Să-i slăbească suferința.

    O dăduse din nou în bară.

    Ca de obicei.

    Întreaga ei viață fusese o fugă continuă de tot ceea ce fusese bine și decent, o căutare permanentă a unor idealuri imposibil de realizat, o stare de plictiseală perpetuă, punctată de câteva momente de extaz, demne de tot disprețul. Reușise să distrugă o viață, și acum, când ar fi putut să recapete ceea ce pierduse, stricase iar totul. 

    În trecut, îi rănise, în primul rând, pe cei apropiați. Pe cei pe care îi iubea cel mai mult. Mai nou însă, din cauza unui amestec de egoism și prostie, începuse să lovească și în străini.

    Dintr-un anumit punct de vedere, a face rău unui străin era și mai greu de suportat.

    Cu toții îi rănim pe cei pe care îi iubim, nu? Nu era însă bine deloc să faci rău unui nevinovat.

    Marianne distrusese o viață. Probabil, chiar mai multe. 

    Și pentru ce?

    Ca să-și apere copilul. Cel puțin așa credea ea.

    Ce tâmpenie!

    - OK, zise mustăciosul, Adam a născut-o, sau care o fi fost termenul corect, pe Eva.

    - Prostii misogine, spuse blonda.

    - Ăsta e cuvântul Domnului.

    - Despre care știința a demonstrat că e greșit.

    - Stai nițel, drăguță doamnă. Ascultă-mă un pic. 

    Bărbatul ridică în sus palma dreaptă. 

    - Îl avem deci pe Adam și, continuă el ridicând și palma stângă, o avem pe Eva. Avem Grădina Raiului, nu?

    - Corect.

    - Și Adam și Eva au doi copii, Cain și Abel. Și apoi Abel îl omoară pe Cain.

    - Cain îl omoară pe Abel, îl corectă blonda.

    - Ești sigură? Mustăciosul se încruntă, încercând să-și aducă aminte. Renunță însă imediat. Nici nu contează. Unul dintre ei moare.

    - Abel moare. Cain îl ucide.

    - Ești sigură?

    Blonda încuviință cu o mișcare a capului.

    - Bine, deci rămânem cu Cain. Problema care se pune acum este cu cine se reproduce Cain. Vreau să spun, singura femeie disponibilă este Eva, și ea are acum o vârstă. Deci cum reușește omenirea să supraviețuiască?

    Mustăciosul se opri de parcă ar fi așteptat să audă aplauze. Marianne își dădu ochii peste cap.

    - Vedeți care este problema?

    - Poate că Eva a mai avut un copil. O fată.

    - Deci a făcut sex cu sora lui? întrebă mustăciosul.

    - Sigur. Pe vremea aia, fiecare o făcea cu fiecare, nu? Adam și Eva au fost primii. Trebuie să fi existat incesturi la început.

    - Nu, spuse mustăciosul.

    - Nu?

    - Biblia interzice incestul. Răspunsul este dat de știință. Asta vreau să spun. Știința și religia pot face cu adevărat casă bună. Și asta datorită teoriei evoluționiste a lui Darwin.

    Blonda păru brusc interesată.

    - Cum așa?

    - Gândește-te puțin. Potrivit darwiniștilor, din cine ne tragem noi?

    - Din primate.

    - Exact, din maimuțe, gorile sau cum le-o mai zice. Hai să ne întoarcem la Cain, care a fost alungat și care hoinărește de unul singur pe frumoasa planetă. Mă urmăriți?

    Mustăciosul o lovi ușor pe Marianne pe braț ca să se asigure că femeia îl urmărește.

    Aceasta se răsuci în direcția lui. Dacă nu luai în seamă mustața aia scârboasă, tipul nu era chiar de lepădat, își zise ea.

    - Sunt numai ochi și urechi, făcu Marianne ridicând din umeri.

    - Perfect. Bărbatul zâmbi și ridică dintr-o sprânceană. Și Cain e bărbat, nu?

    - Da, se repezi blonda.

     - Cu nevoi normale de mascul, am dreptate?

    - Corect.

    - Deci, se plimbă prin pădure. Și simte ceva. Necesitățile sale naturale. Și într-una din zile, pe când se plimbă printre copaci - din nou același zâmbet însoțit de mângâierea mustății -, Cain dă peste o maimuță cu vino-ncoace. Sau peste o gorilă. Sau o femelă de urangutan.

    Marianne se holbă la mustăcios.
    - Glumești, nu?
    - Nu. Gândește-te un pic. Cain dă peste niște reprezentanți din familia maimuțelor. Ființe foarte apropiate de rasa umană, nu? Sare pe una dintre femele și știi ce se întâmplă. Individul își împreună mâinile într-un gest care se dorea foarte sugestiv pentru cazul în care ea nu și-ar fi dat seama despre ce e vorba. Și maimuța rămâne însărcinată.
    - E oribil ce spui, interveni blonda.
    Marianne se pregăti să se întoarcă la băutura ei, însă bărbatul o atinse din nou pe braț.
    - Nu-ți dai seama că totul se leagă? Maimuța naște un pui. Jumătate maimuță, jumătate om. La început, seamănă cu o maimuță, dar încet, de-a lungul timpului, preponderența rasei umane iese la iveală, înțelegeți? Voila! Evoluționismul și creaționismul se împletesc perfect.
    Pe fața individului rămăsese un zâmbet triumfător de parcă ar fi așteptat să primească medalia de aur.
    - Lămurește-mă, te rog, zise Marianne. Dumnezeu este împotriva incestului, dar îngăduie relațiile sexuale cu animale?
    Mustăciosul o bătu superior pe umăr.
    - Ceea ce vreau eu să-ți explic este faptul că toți deștepții ăia cu titluri științifice, care cred că religia nu este compatibilă cu știința, nu au deloc imaginație. Asta e problema. Oamenii de știință se mărginesc să se uite doar prin lentilele microscoapelor lor. Teologii citesc doar ce scrie în cărți. Nici unii, nici ceilalți nu sunt în stare să vadă pădurea din cauza copacilor.
    - Pădurea despre care vorbești, întrebă Marianne, este aceeași pădure în care se află maimuța aceea cu vino-ncoace?
    Atmosfera se schimbă brusc. Sau era vorba numai despre imaginația lui Marianne.
    Mustăciosul încetă să mai vorbească și rămase cu privirea ațintită asupra ei. Marianne nu se simțea deloc în largul ei. Se petrecea ceva total diferit de bătaia de joc de până atunci. Ochii individului erau întunecați, fără nicio lumină, ca și cum în spatele lor n-ar fi fost nicio urmă de viață. Mustăciosul clipi și apoi se aplecă și mai mult asupra ei, studiind-o cu atenție.
    - Măi, măi. Ai plâns cumva?
    Marianne se întoarse către blondină. Și aceasta se uita fix la ea.
    - Ai ochii roșii, continuă mustăciosul. Nu vreau să mă bag în treburile tale, dar ești bine?
    - Sunt foarte bine, răspunse repede Marianne cu un ușor tremur nervos în voce. Vreau doar să fiu lăsată în pace să-mi termin paharul ăsta.
    - Gata, gata, am înțeles, zise mustăciosul ridicând palmele. N-am vrut să te deranjez.
    Marianne se concentră asupra paharului. Cu coada ochiului aștepta să vadă vreo mișcare lângă ea. Aceasta nu se produse însă. Mustăciosul rămânea în continuare acolo.
    Luă o nouă sorbitură din pahar. Chelnerul ștergea o halbă cu dexteritatea cuiva care face același lucru de foarte multă vreme. Marianne se aștepta chiar să-l vadă cum scuipă în vasul de sticlă, așa cum văzuse într-un western. Lumina din bar era foarte slabă. În spatele barului, se afla obișnuita oglindă în care puteai să-ți spionezi tovarășii de beție, ale căror fețe apăreau încețoșate din cauza fumului.
    Marianne își îndreptă privirea asupra imaginii mustăciosului din oglindă. Rămase blocată din cauza acelorași ochi lipsiți de lumină care o fixau de acolo.
    Privirea mustăciosului se transformă treptat într-un zâmbet și Marianne simți un fior pe șira spinării. Îl urmări pe bărbat cum se răsucește și se ridică. După ce mustăciosul se îndepărtă, răsuflă ușurată.
    Femeia clătină amuzată din cap. Cain reproducându-se cu o maimuță - sigur că da!
    Întinse mâna după băutură. Paharul scoase un clinchet. Amuzantă teoria aia idioată, însă gândurile ei nu reușeau să părăsească zona aceea întunecată.
    Îi revenise în minte ceea ce făcuse. Fusese oare o idee așa de bună, la momentul acela? Întorsese oare pe toate părțile problema: prețul care trebuia plătit, consecințele pe care fapta ei ar fi avut-o asupra celorlalți, viețile distruse?
    Probabil că nu.
    Fusese rănită. Fusese tratată incorect. Asta îi provocase o furie oarbă. O dorință primitivă de răzbunare. Nimic din chestia aia biblică (sau evoluționistă, nu?), „ochi pentru ochi”, nu semăna cu ce făcuse ea.
    O răzbunare cumplită.
    Închise ochii și-și frecă pleoapele. Simți o bolboroseală în stomac. Probabil din cauza stresului. Deschise ochii. Barul i se părea acum și mai întunecat. Parcă începea să i se învârtă capul.
    Era totuși prea devreme pentru așa ceva.
    Oare cât de mult putuse să bea?
    Se prinse de marginea tejghelei, în chipul acela atât de cunoscut din alte nopți ca aceasta, în care vrei să te întinzi pentru că ai băut prea mult, iar patul începe să se rotească și atunci încerci să te agăți de ceva, fiindcă forța centrifugă te poate azvârli pe fereastră.
    Bolboroseala din stomac deveni mai intensă. Brusc, făcu ochii mari. O durere insuportabilă îi sfâșia abdomenul. Deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet - durerea era prea mare. Marianne se frânse de mijloc.
    - Ai pățit ceva?
    Era vocea blondei de adineaori. I se părea că vine de undeva de foarte departe.
    Durerea era îngrozitoare. Nu se mai simțise niciodată atât de rău, poate doar cu excepția momentului când născuse. Nașterea - încercarea la care le supune Dumnezeu pe femei. Știi, ființa aceea micuță pe care se presupune că ar trebui s-o iubești mai mult decât pe tine însăți? Habar n-ai că pentru ca ea să vadă lumina soarelui vei trece prin niște chinuri pe care n-ai cum să ți le imaginezi.
Drăguț mod de a începe o relație, nu-i așa?
    Oare ce teorie ar fi reușit mustăciosul să scoată din asta?
    Acum simțea că are în stomac niște lame de ras ce încercau să-și croiască drum și să iasă de acolo. Nu mai era în stare să gândească clar. Durerea era prea mare. O făcea să uite până și ce făcuse, răul pe care-l produsese, nu numai în ziua aceea, ci de-a lungul întregii ei vieți.
    Părinții care îmbătrâniseră înainte de vreme din cauza tâmpeniilor ei de adolescentă. Primul soț care fusese distrus de infidelitățile ei repetate. Cel de-al doilea soț care suferise din cauza modului în care se purta cu el. La fel și copilul și cei câțiva alți oameni din viața ei ce ținuseră la ea. Apoi bărbații de care se folosise, la fel cum se folosiseră și ei de ea...
    Bărbații. Poate și asta fusese un fel de răzbunare. Fă-i să sufere, înainte să apuce ei să te rănească.
    Îi venea să vomite.
    - Vreau la toaletă, reuși ea să îngaime.
    - Te ajut eu.
    Din nou vocea blondei.
    Marianne simți că se prăbușește de pe scaunul înalt. Niște brațe puternice o prinseră însă de subsuori și o menținură în poziție verticală. Cineva - blonda - îi deschidea drumul spre partea din spate a barului, înaintă împleticindu-se spre toaletă. Gâtul i se uscase. Durerea din stomac o făcea să se frângă de mijloc.
    Continua să fie susținută de aceleași brațe puternice. Nu reușea să-și ridice privirea.
    Era întuneric. Nu vedea decât propriile picioare care se târau pe podea. Încercă să ridice capul și văzu, nu prea departe, ușa de la toaletă. Se întrebă cât avea să mai treacă până să se prăbușească. Și totuși continua să meargă mai departe.
    Cu ajutorul blondei, care o ținea de subsuori, trecu de ușă. Marianne încercă să se oprească. Trupul însă parcă nu voia să o asculte. Încercă să strige, să-i spună celei care o ajutase că reușiseră să treacă de ușă, însă gura nu izbutea să se deschidă.
    - Pe aici, șopti blonda. O să fie mai bine.
    Mai bine?
    Simți că se proptește într-o tăblie de metal. O ușă care începu să se miște. O ieșire de serviciu. Era logic, gândi Marianne. De ce să facă mizerie în toaletă? Mai bine pe aleea din spate. Unde avea ocazia să respire aer curat. Aerul proaspăt probabil că avea să-i facă bine.
    Ușa se deschise cu totul și se izbi cu zgomot de peretele de afară. Marianne ieși împleticindu-se din clădire. Aerul proaspăt îi făcea într-adevăr bine. Nu cine știe ce.
    Durerea era încă acolo. Dar răcoarea aerului care îi înțepa obrajii îi făcea însă bine.
    Atunci văzu dubița.
    Albă, cu geamuri fumurii.
    Portierele din spate erau deschise, aidoma unei guri uriașe ce se pregătea s-o înghită.
    Și acolo, în picioare, se afla bărbatul cu mustața aceea stufoasă ce o apucă pe Marianne de umeri și o împinse în mașină.
    Marianne încercă să se opună, însă fără niciun rezultat.
    Mustăciosul o aruncă înăuntru ca și cum ar fi fost un sac cu turbă. Marianne ateriză pe podeaua dubiței cu o bufnitură. Bărbatul se sui și el, închise portierele pe dinăuntru și se aplecă asupra ei. Marianne se strânse într-o poziție fetală. Stomacul continua s-o doară, însă frica devenea acum mai puternică.
    Bărbatul își îndepărtă mustața și îi zâmbi. Dubița se puse în mișcare. Probabil că blonda era la volan.
    - Bună, Marianne, spuse bărbatul.
    Femeia înlemni, nu mai era în stare nici să respire. Bărbatul se așeză lângă ea, își luă avânt și apoi o lovi puternic cu pumnul în stomac.
    Durerea teribilă din abdomen căpătă brusc o altă dimensiune.
    - Unde este caseta? întrebă bărbatul.
    Și apoi începu s-o facă să sufere cu adevărat.

                                                    2.

                Sunteți siguri că vreți să faceți chestia asta?
    Există în viață anumite momente în care ai senzația că ai ajuns deasupra unei prăpăstii. Ca într-unul din filmele alea de desene animate, Looney Tunes, în care Wile E. Coyote continuă să alerge chiar și după ce a depășit marginea prăpastiei, apoi se oprește brusc, se uită în jos și își dă seama că va urma căderea, dar nu are ce să facă.
    Uneori însă, probabil, în cea mai mare parte a cazurilor, situația nu este chiar așa de clară. Este întuneric și, fiind aproape de marginea prăpastiei, te miști încet, fiindcă nu știi în ce direcție s-o iei. Pășești cu grijă, dar orbecăi din cauza întunericului. Nu-ți dai seama cât de aproape ești de buza prăpastiei, nu ai de unde să știi că solul poate ceda în orice clipă, nu ești pe deplin conștient că orice pas greșit înseamnă prăbușirea în hău.
    Și Mike își dădu seama că atât el, cât și soția sa se aflau pe marginea prăpastiei exact în clipa în care acest tânăr cu părul zburlit și cu brațele slăbănoage, acoperite cu tatuaje, ridică privirea spre ei și le puse întrebarea cu o voce supărător de dură pentru vârsta lui.
    Sunteți siguri că vreți să faceți chestia asta?
    Nu erau decât niște intruși în încăperea aceea. Da, Mike și Tia Baye se aflau în propria lor casă, situată în suburbiile orășelului Livingston, însă acest dormitor devenise pentru ei un fel de teritoriu inamic, în care accesul era strict interzis. Mike remarcă surprins că existau încă acolo o mulțime de urme ale unei epoci acum apuse. Trofeele de hochei nu fuseseră date la o parte, deși acum nu mai dominau încăperea ca mai înainte, ci ajunseseră în partea din spate a raftului. Pereții continuau să fie acoperiți cu posterele unor jucători celebri de la Ranger, însă imaginile păreau acum mai estompate.
    Nu reușea să-și dea seama dacă se decoloraseră, pur și simplu, de la soare sau își pierduseră din vitalitate din cauză că nu li se mai acorda nicio atenție.
    Parcă mai ieri, Adam, băiatul lor, citea Goosebumps și cartea aceea a lui Mike Lupica despre micii sportivi care depășeau cele mai incredibile obstacole. Își aduse aminte cum devora fiul său paginile sportive ale ziarelor, în special articolele referitoare la hochei. Cum obișnuia acesta să le scrie jucătorilor săi favoriți și să le ceară autografe. Cum, atunci când se duceau la meci pe Madison Square Garden, Adam îi ruga să meargă să-i aștepte la ieșirea jucătorilor de pe 32nd Street, nu departe de Eighth Avenue, pentru a culege autografe.
    Toate astea dispăruseră acum din viața băiatului lor, chiar dacă, după obiectele din cameră, nu ai fi zis acest lucru.
    Adam depășise etapa aceea. La urma urmei, era un lucru normal. Nu mai era de mult un copil, se transformase într-un adolescent ce se pregătea cu repeziciune să intre în viața adultă. Dormitorul său însă se încăpățâna să nu urmeze acest curs. Mike se întrebă dacă nu era cumva vorba despre o legătură pe care fiul său încerca s-o mențină cu trecutul, dacă nu cumva Adam își găsea liniștea în amintirile din copilărie. Poate că o parte din el tânjea să se întoarcă la zilele acelea în care visa să ajungă medic, la fel ca tatăl său.
    Nu era decât o iluzie.
    Tânărul specialist în computere - Mike nu reușea deloc să-și aducă aminte cum îl chema; parcă Brett sau cam așa ceva - repetă întrebarea:
    - Sunteți siguri?
    Tia își ținea brațele încrucișate la piept. Expresia de pe fața ei era foarte dură - era clar că nu avea de gând să cedeze. Parcă îmbătrânise, fără ca acest lucru să-i diminueze în vreun fel frumusețea. În vocea ei nu reuși să descopere nicio urmă de îndoială, poate doar o ușoară iritare.
    - Da, suntem siguri.
    Mike nu zise nimic.
    În dormitor, era destul de întuneric. Nu era aprinsă decât vechea lampă de birou.
    Vorbeau cu toții aproape în șoaptă, deși nu exista nicio șansă să fie văzuți sau auziți de cineva. Jill, fiica lor în vârstă de unsprezece ani, nu se întorsese de la școală. Adam, adolescentul de șaisprezece ani, era într-o excursie nocturnă organizată de școală.
    Bineînțeles că nu voise să meargă - asemenea chestii i se păreau acum mult prea „pentru handicapați” - însă prezența era obligatorie, așa că se afla acum acolo împreună cu toți prietenii săi inadaptați, care se plângeau unii altora că sunt nevoiți să suporte asemenea acțiuni organizate parcă special pentru handicapați.
    - Ați înțeles cum funcționează, nu?
    Tia încuviință cu o mișcare a capului, în timp ce Mike făcu un semn că nu.
    - Programul va înregistra fiecare apăsare de tastă, reluă Brett. La sfârșitul fiecărei zile, informațiile sunt arhivate, și dumneavoastră veți primi un raport pe e-mail. Veți putea vedea acolo totul - orice site web pe care l-a vizitat, toate e-mailurile trimise sau primite, toate mesajele instant. Dacă Adam face o prezentare în PowerPoint sau creează un document în Word, apar și astea. Totul. Puteți să-l și urmăriți în direct dacă doriți. E suficient să faceți clic pe opțiunea asta de aici.
    Tânărul arătă spre o iconiță unde scria LIVE SPY pe fond roșu.
    Mike își roti privirea prin încăpere. Trofeele obținute la hochei îi făceau parcă în ciudă. Fusese foarte surprins să constate că Adam nu le dăduse jos de pe raft. Mike jucase hochei în timpul facultății, la Dartmouth. Fusese remarcat de cei de la New York Rangers, jucase timp de un an pentru echipa lor din Hartford și prinsese chiar și două meciuri în NHL. Dragostea pentru hochei fusese moștenită de Adam. Băiatul învățase să patineze la trei ani. Se specializase în rolul de portar. Poarta ruginită se afla și acum lângă alee, cu plasa zdrențuită de ploaie și de vânt. Mike petrecuse multe ore plăcute lovind cu crosa pucuri spre poarta apărată de fiul său. Adam fusese grozav - un jucător care promitea pentru campionatul studențesc - până când, cu șase luni în urmă, renunțase.
    Așa, pur și simplu. Lăsase jos crosa și masca și spusese că se săturase.
    De acolo începuse oare totul?
    Acela fusese oare primul semn al declinului, retragerea sa din sport? Mike încercase să se ridice deasupra deciziei fiului său, să nu fie asemenea atâtor părinți sâcâitori care puneau semn de egalitate între rezultatele sportive ale progeniturilor și succesul în viață al acestora, însă adevărul era că renunțarea lui Adam îl duruse.
    Tia suferise chiar mai mult.
   - Îl pierdem, spusese ea.
    Mike nu era chiar atât de sigur. La urma urmei, Adam suferise o mare tragedie - sinuciderea unui prieten - și era normal ca acest eveniment să lase o puternică amprentă asupra lui. Avea toane și era foarte tăcut. Își petrecea cea mai mare a timpului în camera sa, de obicei în fața calculatorului, jucând jocuri ciudate, comunicând cu alți adolescenți sau făcând cine știe ce altceva. Nu era oare acesta un comportament obișnuit pentru marea majoritate a adolescenților? Abia dacă mai vorbea cu ei, răspundea cu greu la întrebările lor și, atunci când o făcea, răspunsurile erau, de cele mai multe ori, monosilabice. Dar - din nou - era vorba despre ceva atât de ieșit din comun?
    Ideea cu supravegherea calculatorului fusese a ei. Tia lucra ca avocat la firma Burton and Crimstein, în Manhattan. Unul dintre cazurile la care lucrase fusese cel al lui Pale Haley, un individ implicat în spălare de bani. Haley fusese arestat de FBI după ce îi supravegheaseră corespondența pe Internet.
    Brett, specialistul, era tipul cu tehnica de la firma unde lucra Tia. Mike rămase cu privirea pironită pe unghiile murdare ale lui Brett. Unghiile acelea murdare tocmai atingeau tastatura calculatorului lui Adam. O imagine care nu voia deloc să iasă din mintea lui Mike. Un individ cu niște unghii murdare pătrunsese în camera fiului său și acum atingea obiectul cel mai valoros de acolo pentru Adam.
    - Termin imediat, spuse Brett.
    Mike intrase pe site-ul E-SpyRight și acolo, în centrul paginii, scria cu litere mari, bolduite:
    SUNT COPIII DUMNEAVOASTRĂ CONTACTAȚI DE PEDOFILI?
    FURĂ ANGAJAȚII DIN FIRMA DUMNEAVOASTRĂ?
    și apoi, cu litere și mai mari
    AVEȚI DREPTUL SĂ ȘTIȚI!
    Erau postate și comentarii ale celor care folosiseră site-ul:

    Produsul dumneavoastră a salvat-o pe fiica mea de cel mai cumplit coșmar al unui părinte - un pedofil! Vă mulțumesc!
          Bob-Denver, CO

    Am descoperit că angajatul nostru cel mai de încredere fura din birou. N-aș fi putut dovedi asta fără ajutorul softului dumneavoastră!
          Kevin-Boston, MA

    Mike se lăsase convins destul de greu.
    - E fiul nostru, spusese Tia.
    - Știu asta. Crezi că nu știu asta?
    - Și nu ești îngrijorat?
    - Bineînțeles că sunt îngrijorat. Dar...
    - Dar ce? Suntem părinții lui. Avem dreptul să știm, concluzionase ea, ca și cum ar fi citat reclama de pe site.
    - Avem dreptul să-i violăm intimitatea?
    - Pentru a-l proteja? Da. E fiul nostru.
    Mike clătinase din cap.
    - Nu numai că avem dreptul, continuase Tia, apropiindu-se de el, ci avem o responsabilitate în acest sens.
    - Știau părinții tăi tot ce făceai?
    - Nu.
    - Știau tot ce gândeai? Orice conversație pe care o purtai cu vreo prietenă?
    - Nu.
    - Tocmai despre asta e vorba aici.
    - Gândește-te la părinții lui Spencer Hill, contraatacase ea.
    Reușise să-l lase fără replică. Se uitau unul la celălalt fără să mai spună ceva.
    - Dacă ar putea da timpul înapoi, dacă Betsy și Ron l-ar avea pe Spencer înapoi..., reluase ea după o pauză lungă.
    - Nu poți să-mi faci așa ceva, Tia.
    - Nu, te rog să mă asculți până la capăt. Dacă ar putea da timpul înapoi și dacă Spencer ar fi în viață acum, nu crezi că ei ar face tot posibilul să-l supravegheze mai bine?
    Spencer Hill, coleg de clasă cu Adam, se sinucisese în urmă cu patru luni. Evenimentul avusese un efect devastator atât asupra lui Adam, cât și a celorlalți colegi.
    - Nu crezi că asta explică, de fapt, comportamentul lui Adam? întrebase Mike.
    - Te referi la moartea lui Spencer?
    - Da.
    - Ba da, până la un punct. Ai observat însă și tu că deja se schimbase. Sinuciderea nu a făcut decât să grăbească lucrurile.
    - Nu crezi că dacă l-am mai lăsa un timp...
    - Nu, sărise Tia cu un ton care punea punct oricărei dezbateri. Tragedia aceea poate că face ca, măcar în parte, comportamentul lui Adam să fie de înțeles, însă nu-l face în niciun fel mai puțin periculos. Din contră, după părerea mea, e vorba exact de efectul opus.
    Mike rămăsese pe gânduri.
    - Ar trebui să-i spunem, zisese el.
    - Cum?
    - Să-i spunem lui Adam că-i monitorizăm activitatea pe Internet.
    Tia se strâmbase.
    - Și pentru ce să facem așa ceva?
    - Ca să știe că este supravegheat.
    - Ce vrem noi să facem nu seamănă deloc cu a posta polițiști pe șosele ca să se circule cu viteză mai mică.
    - Ba exact asta e.
    - Va face în continuare exact aceleași lucruri folosind însă calculatorul din casa unui prieten sau dintr-un internet cafe.
    - Și? Trebuie să-i spunem. E vorba despre cele mai intime gânduri ale fiului nostru.
    Tia se apropiase de el și-i pusese palma pe piept. Chiar și după atâția ani, atingerea ei continua să aibă un efect asupra lui.
    - Adam e în pericol, Mike, spusese ea. Nu înțelegi? Fiul nostru e în pericol. Poate că s-a apucat de băut sau de droguri sau de cine mai știe ce. Nu-ți mai băga capul în nisip.
    - Nu mă ascund cu capul în nisip.
    Vocea ei ajunsese aproape acuzatoare.
    - Tu speri că se va rezolva totul de la sine. Ce speri, că Adam va crește și va depăși fără probleme perioada asta?
    - Nu asta am vrut să spun. Te rog numai să te gândești puțin. El are acolo toate gândurile și sentimentele sale cele mai secrete. Ai fi fost de acord ca părinții tăi să știe chiar tot în legătură cu tine?
    - Lumea este altfel acum, spusese Tia.
    - Ești sigură?
    - Ce te deranjează atât de mult? Suntem părinții lui. Vrem tot ce este mai bun pentru el.
    Mike clătinase din nou din cap.
    - Nu este bine să cunoști chiar fiecare gând al unei persoane. Unele lucruri trebuie să rămână personale.
    Ea își luase mâna de pe el.
    - Vrei să spui, secrete?
    - Da.
    - Spui că orice persoană are dreptul să aibă propriile ei secrete?
    - Bineînțeles că da.
    Ea îl privise într-un mod ciudat, care nu îi plăcuse deloc.
    - Tu ai secrete?
    - Nu la asta m-am referit.
    - Ai secrete față de mine? îl întrebase Tia a doua oară.
    - Nu. Însă nici nu vreau ca tu să-mi cunoști chiar toate gândurile.
    - Nici eu nu vreau să mi le afli pe ale mele.
    Se opriseră amândoi la acea linie sensibilă.
    - Dacă am de ales între a-mi proteja fiul și a-i respecta intimitatea, să știi că aleg să-l apăr pe Adam.
    Discuția asta - Mike nu voia s-o ia drept ceartă - durase mai bine de o lună. În acest timp, Mike încercase să-l apropie pe Adam de ei, părinții lui. Îl invitase la mall, la meciuri, chiar la concerte. Adam refuzase orice invitație. Era mai mult plecat. Se întâlneau doar la masa de seară. Notele de la școală deveneau din ce în ce mai proaste.
    Au reușit cu greu să-l convingă să stea de vorbă cu un psihiatru. Acesta emise ideea că ar putea fi vorba despre depresie. Prescrisese un tratament medicamentos, însă solicitase să-l mai consulte pe Adam încă o dată. Acesta refuzase hotărât.
    Ei insistaseră ca băiatul să meargă din nou la doctor și rezultatul fusese că Adam dispăruse de acasă timp de două zile. Nu voia să răspundă nici la apelurile pe mobil.
    Mike și Tia erau disperați. Până la urmă, descoperiseră că fusese, pur și simplu, în casa unui prieten.
    - Îl pierdem, continuase Tia munca de convingere.
    Mike nu răspunsese.
    - La urma urmei, noi, părinții, suntem cei care trebuie să aibă grijă de ei. Dacă stai să te gândești, treaba asta durează foarte puțin și apoi ei pleacă și își trăiesc viețile. Vreau, pur și simplu, să-l știu în viață și sănătos până când își ia zborul de acasă. Restul va depinde numai de el.
    Mike dăduse afirmativ din cap.
    - Bine, hai atunci s-o facem.
    - Ești sigur?
    - Nu.
    - Nici eu nu sunt. Dar nu reușesc să nu mă gândesc în permanență la Spencer Hill.
    El dăduse din nou din cap.
    - Mike?
    El își ridicase privirea spre ea. Tia îi zâmbise în felul acela special care îl fermecase în ziua aceea friguroasă de toamnă la Dartmouth. Un zâmbet care i se înșurubase în inimă și rămăsese acolo.
    - Te iubesc, zisese ea.
    - Și eu te iubesc.
    Și, astfel, căzuseră de acord să-și spioneze băiatul.

                                                       3.

                    La început, e-mailurile sau discuțiile pe mess păreau destul de normale. Primul semn de alarmă apăru trei săptămâni mai târziu.
    Interfonul din compartimentul în care lucra o trezi pe Tia din gândurile ei.
    - Imediat în biroul meu, se auzi o voce dură.
    Era Hester Crimstein, șefa cea mare a firmei de avocatură la care lucra. Hester îi suna întotdeauna personal pe subordonații cu care voia să vorbească, fără să apeleze la secretară. Și de fiecare dată avea aceeași voce puțin enervată, ca și cum ar fi trebuit să ghicești că are de gând să vorbească cu tine și să te prezinți în biroul ei fără ca ea să mai piardă timpul cu interfonul.
    Tia se întorsese la lucru cu șase luni în urmă ca avocat pentru firma Burton and Crimstein. Burton murise cu ani în urmă. La cârma afacerii rămăsese mult temuta Hester Crimstein. Era o avocată cunoscută pe plan internațional drept expertă în mai multe domenii ale dreptului civil și penal și avea chiar și propria emisiune săptămânală la televiziune, inteligent numită Crimstein on Crime.
    - Tia? se auzi din nou vocea răstită a lui Hester Crimstein.
    - Vin imediat.
    Tia băgă raportul de la E-SpyRight în sertar și porni grăbită pe culoarul mărginit de-o parte și de alta cu birouri: cele luminoase, cu geamuri care dădeau în afară, pentru avocații asociați, cu experiență, cele fără lumină naturală, pentru truditorii de rând. În firma Burton and Crimstein, se păstra un foarte strict sistem de castă, în fruntea căruia se afla o singură entitate. Existau mai mulți parteneri, însă Hester Crimstein nu permitea adăugarea niciunui alt nume pe antetul firmei.
    Tia ajunse, în sfârșit, la camerele spațioase de pe colț. Secretara lui Hester abia catadicsi să-și ridice pentru o secundă privirea când intră ea acolo. Ușa care dădea în biroul șefei era deschisă. Așa era mai tot timpul. Tia se opri și ciocăni în tocul ușii.
    Hester patrula înainte și înapoi prin încăpere. Era o femeie mică de statură, care însă nu-ți dădea impresia că ar fi micuță. Ființa ei compactă degaja forță și un fel de senzație de pericol. Și acum, când mergea prin încăpere, își zise Tia, parcă mărșăluia.
    - Vreau să te duci sâmbătă la Boston ca să iei o depoziție, zise Hester fără nicio altă introducere.
    Tia intră în încăpere. Șefa avea mereu părul făcut permanent, un fel de blond cu șuvițe mai închise. Aspectul ei îți dădea cumva senzația că fusese nevoită să se îmbrace și să se dichisească în grabă, și, cu toate astea, reușea să arate perfect pusă la punct.
    Unii oameni au talentul de a te face să le acorzi imediat atenția - cu Hester Crimstein aveai senzația că te apucă de guler și te obligă să te uiți fix în ochii ei.
    - Bineînțeles, nicio problemă, zise Tia. Despre ce caz este vorba?
    - Beck.
    Tia cunoștea cazul.
   - Ăsta e dosarul. Ia-l cu tine și pe expertul în calculatoare. Pe individul cu tatuajele alea înfiorătoare.
    - Brett, o ajută Tia.
    - El. Vreau să intrăm și pe calculatorul tipului.
    Hester îi întinse dosarul și apoi își reluă patrularea prin încăpere.
    Tia se uită o clipă la eticheta de pe carton.
    - E vorba despre martorul de la bar, nu-i așa?
    - Exact. Te duci mâine cu avionul. Acum du-te să studiezi dosarul.
    - OK, nicio problemă.
    Hester se opri din mers.
    - Tia?
    Tia începuse să răsfoiască dosarul. Încerca să se concentreze asupra cazului, să se gândească la Beck și la depoziția lui, precum și la șansa ce i se ivea să plece la Boston.
    Raportul de la E-SpyRight nu-i dădea însă deloc pace. Ridică privirea și se uită la șefa ei.
    - Te frământă ceva? întrebă Hester.
     - Doar depoziția pe care trebuie s-o iau.
    Hester se încruntă.
    - Bine. Fiindcă individul ăsta e un căcănar mincinos. M-ai înțeles?
    - Căcănar mincinos, repetă Tia.
    - Exact. E clar că n-a văzut ceea ce pretinde el că a văzut. Nu avea cum. Mă înțelegi?
    - Și vreți ca eu să dovedesc chestia asta?
    - Nu.
    - Nu?
    - Vreau exact contrariul.
    Tia își încreți fruntea.
    - Nu înțeleg. Nu doriți să dovedesc că e un căcănar mincinos?
    - Exact.
    - Puteți să fiți puțin mai explicită?
    - Bineînțeles. Vreau să te duci să stai de vorbă cu el, să fii drăguță și să-i pui un milion de întrebări. Vreau să porți ceva mulat pe corp și poate chiar o fustă scurtă. Să-i zâmbești ca și cum ai fi la prima ta întâlnire și ai considera că tot ce zice el e fascinant. În vocea ta să nu se ghicească nici cea mai mică umbră de îndoială. Să-i dăm impresia că tot ceea ce-ți spune este adevărul gol-goluț.
    Tia dădu din cap.
    - Doriți, așadar, să-l fac să vorbească deschis.
    - Da.
    - Și doriți să înregistrez ce spune el. Toată povestea.
    - Ai ghicit.
    - Ca să vă bateți joc de el apoi în sala de judecată.
    Hester își arcui o sprânceană.
    - În faimosul stil Crimstein.
    - OK, făcu Tia. Am înțeles.
    - O să-l mănânc fript pe tipul ăsta. Rolul tău, ca să ne menținem în cadrul aceleiași metafore, este să cumperi legumele pentru garnitură. Crezi că o să te descurci?
    Raportul cu datele din calculatorul lui Adam - cum mă descurc cu ăsta? Mai întâi, ar trebui să iau legătura cu Mike. Să discutăm, să vedem despre ce e vorba și să găsim cea mai bună soluție...
    - Tia?
    - Mă descurc, bineînțeles.
    Hester se opri din nou din mers. Făcu apoi un pas în direcția Tiei. Era cu cel puțin zece centimetri mai scundă, însă Tia nu simțea deloc această diferență.
    - Știi de ce te-am ales pe tine pentru această sarcină?
    - Pentru că am absolvit Columbia Law School, pentru că sunt un avocat foarte bun și pentru că în cele șase luni de când sunt aici nu mi-ați dat decât sarcini pe care le putea rezolva și un analfabet?
    - Nu.
    - Pentru ce, atunci?
    - Pentru că ești bătrână.
    Tia o privi uimită.
    - Nu în sensul acela. Adică vreau să spun, câți ani ai tu, ai trecut de patruzeci, nu? Eu sunt cu cel puțin zece ani mai în vârstă. Mă refeream la faptul că toți ceilalți avocați începători sunt niște copii. Și vor să iasă în față ca niște eroi. Să demonstreze că sunt nemaipomeniți.
    - Și eu nu vreau chestia asta?
    Hester ridică din umeri.
    - Dacă faci așa ceva, pleci de aici.
    N-avea ce să răspundă la asta, așa că Tia nu mai zise nimic. Își coborî privirea și începu din nou să răsfoiască dosarul. Gândurile îi zburau însă la fiul ei, la afurisitul acela de calculator și la raportul pe care-l primise.
    Hester tăcu câteva clipe. Apoi îi aruncă Tiei privirea aceea care îi făcuse pe mulți martori să cedeze în sala de judecată. Tia încercă să reziste.
    - De ce ai ales firma asta? întrebă Hester.
    - Doriți să aflați adevărul?
    - Așa aș prefera.
    - Pentru a lucra cu dumneavoastră, spuse Tia.
    - Ar trebui să mă simt flatată?
    Tia ridică din umeri.
    - Ați vrut să știți adevărul. V-am admirat dintotdeauna activitatea.
    Hester zâmbi.
    - Da, da, avocata care câștigă toate procesele.
    Tia aștepta să mai audă ceva.
    - Și în afară de asta?
    - Ăsta a fost motivul, spuse Tia.
    Hester clătină din cap.
    - Mai este ceva.
    - Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
    Hester se așeză și îi făcu semn Tiei să facă la fel.
    - Vrei să-ți explic?
    - Vă rog.
    - Ai ales firma asta, fiindcă e condusă de o feministă. Ți-ai zis că eu o să privesc cu înțelegere faptul că te-ai retras pentru a-ți crește copiii.
    Tia nu zise nimic.
    - Am dreptate?
    - Într-o oarecare măsură.
    - Însă vezi tu, feminismul nu înseamnă numai că fetele se ajută una pe cealaltă. Feminismul înseamnă oportunități egale. Înseamnă să li se ofere femeilor nu garanții, ci dreptul de a alege.
    Tia aștepta fără să zică nimic.
    - Tu ai ales să fii mamă. Ăsta nu este un motiv pentru care să fii pedepsită. Dar niciun motiv pentru care să fii privită într-un mod mai special decât alții. Din punct de vedere al activității profesionale, anii aceia sunt pierduți. Ai ieșit din rând. Nu poți să mai intri în același loc când te hotărăști tu să vii înapoi. Regulile sunt aceleași pentru toți. Dacă cineva se hotărăște să renunțe la carieră ca să-și crească copiii este tratat la fel ca ceilalți. Înțelegi?
    Tia făcu un gest care putea fi interpretat în orice fel.
    - Ai spus că-mi admiri activitatea, continuă Hester.
     - Da.
    - Dar eu am ales să nu am o familie. Admiri și asta?
     - Nu cred că ăsta este un motiv de admirație sau nu.
    - Exact. Și la fel se poate spune despre alegerea pe care ai făcut-o tu. Eu am ales cariera. Nu am ieșit deloc din rând. Și cu tenacitate, am reușit să ajung în frunte. Dar seara, când mă întorc acasă, nu mă așteaptă niciun doctor și niciun copil. Înțelegi ce vreau să spun?
    - Da.
    - Perfect.
    Nările lui Hester se umflaseră de ai fi zis că urmează să scoată flăcări, și privirea devenise parcă cu o notă mai cruntă ca de obicei.
    - Așa că atunci când te afli în acest birou - biroul meu - gândurile tale sunt numai la mine, la cum să mă servești pe mine cât mai bine posibil, nu la ce o să pregătești pentru masa de seară sau la faptul că băiatul tău întârzie la antrenament. Mă urmărești?
    Tia ar fi vrut să protesteze însă tonul șefei nu lăsa loc pentru prea mult dialog.
    - Vă urmăresc.
    - Bine.
    Telefonul începu să sune dintr-odată. Hester ridică receptorul cu o mișcare bruscă.
    - Ce? Pauză. Ce tâmpit. Și doar i-am spus să-și țină fleanca.
    Hester își răsuci fotoliul și se întoarse cu spatele la Tia. Era semnalul că discuția se terminase. Se ridică și ieși din încăpere, zicându-și cu amărăciune ce bine ar fi fost ca toată îngrijorarea ei să nu stea decât în niște fleacuri ca masa de seară sau antrenamentul băiatului.
    Ajunsă pe coridor, se opri și își scoase telefonul mobil. Dosarul ținut la subraț trecuse imediat, chiar și după săpuneala primită de la Hester, pe planul doi, iar gândurile ei reveniseră la e-mailul din raportul celor de la E-SpyRight.
    De cele mai multe ori, rapoartele erau foarte lungi - Adam vizita o mulțime de site-uri și avea atâția „prieteni” pe MySpace sau Facebook - încât se adunau câteva pagini bune. În ultima vreme, trecea destul de repede peste ele. Ai fi zis că încerca în acest fel să nu atenteze prea mult la intimitatea lui, când, de fapt, ea nu mai suporta să afle atât de multe.
    Se grăbea să se întoarcă în biroul ei. Pe masa de lucru, trona o fotografie de familie.
    Toți patru - Mike, Jill, Tia și, bineînțeles, Adam, în unul dintre rarele momente pe care mai accepta să le dedice familiei sale - în fața casei. Deși zâmbetele celor din fotografie păreau forțate, imaginea familiei reunite reuși să o mai liniștească puțin. Scoase din sertar raportul și descoperi imediat e-mailul care o intrigase atât de mult.
    Îl citi din nou. Nu se schimbase deloc între timp. Nu știa ce să facă și își dădu seama că nu era vorba despre o decizie pe care să o ia singură.
    Formă numărul lui Mike și-i trimise un mesaj.

                 Mike nu apucase însă să-și dea jos patinele când sosi mesajul.
    - Nici aici nu te lasă în pace, nu? întrebă Mo.
    Acesta își scosese patinele și se pregătea să se dezbrace. Vestiarul, la fel ca toate vestiarele de hocheiști, puțea groaznic. Problema era că transpirația se impregnase în apărătoarele purtate de sportivi. Un ventilator mare își rotea palele în tavan. Fără prea mare efect însă. Hocheiștii nici nu băgau de seamă. Un străin care și-ar fi băgat nasul acolo probabil că ar fi leșinat imediat.
    Mike se uită la telefon și văzu pe ecran numărul soției.
    - Da.
    - Dumnezeule, ești total sub papuc.
    - Da, răspunse Mike. Mi-a trimis un mesaj. Total sub papuc.
    Mo se uită urât la el. Erau prieteni de pe vremea studenției la Dartmouth. Jucaseră amândoi în echipa de hochei de acolo - Mike pe post de extremă stângă, Mo, în apărare. La aproape un sfert de secol de la absolvirea facultății - Mike ajuns acum un chirurg renumit, Mo, implicat în afacerile necurate ale Central Intelligence Agency - continuau să joace amândoi pe aceleași posturi.
    Ceilalți jucători își scoteau apărătorile cu mișcări precaute. Îmbătrâniseră cu toții, iar hocheiul era un joc pentru tineri.
    - Știa că e ora la care joci hochei, nu?
    - Da.
    - Înseamnă că trebuie să-i explici mai bine despre ce e vorba.
    - E doar un mesaj, Mo.
    - Îți rupi oasele toată săptămâna la spital, spuse prietenul lui cu acel zâmbet în colțul gurii care te făcea să nu știi niciodată dacă glumește sau nu. Timpul alocat hocheiului este ceva sacru. Ar fi trebuit să știe asta până acum.
    Mo fusese împreună cu el în acea zi rece, de iarnă, când o cunoscuse pe Tia. Adevărul e că Mo fusese cel ce o zărise primul. Erau încă juniori și jucau într-un meci de campionat împotriva celor de la Yale. Tia era în tribună. În timp ce făceau turele de încălzire, Mo îl împunsese cu cotul și-i arătase cu capul în direcția locului unde stătea Tia, spunându-i: „Drăguț pulover”.
    Așa începuse totul.
    Mo avea o teorie conform căreia orice femeie este atrasă ori de Mike, ori de el. Spre Mo se îndreptau cele cărora le plăceau băieții răi, în timp ce lui Mike îi reveneau cele care vedeau un cămin și o familie în ochii lui albaștri. Așa că în repriza a treia, în timp ce echipa lor avea un avans confortabil în fața oaspeților, Mo declanșase din senin o altercație și începuse să-l altoiască zdravăn pe un tip din Yale. În timp ce-l pocnea pe individ, se uita pe furiș la Tia ca să-i vadă reacția.
    Într-un sfârșit, arbitrii reușiseră să oprească încăierarea. În timp ce se îndrepta spre banca de pedeapsă, Mo se aplecase spre Mike și-i șoptise: „E a ta”.
    Cuvinte cu adevărat profetice. O întâlnise la o petrecere organizată în aceeași seară, după meci. Ea venise acolo în compania unui student din anii mari, însă nu era prea interesată de acesta. Ajunseseră să vorbească despre trecutul lor. El îi spusese imediat că voia să ajungă doctor și ea era curioasă să știe când își dăduse el seama că ăsta era destinul lui.
    - Cred că dintotdeauna, răspunsese el.
    Tia nu acceptase un astfel de răspuns. Începuse să investigheze mai adânc, așa cum avea el să descopere că făcea întotdeauna. Până la urmă, fusese uimit să se audă cum îi povestește că, în copilărie, fusese un copil bolnăvicios, iar doctorii deveniseră eroii săi preferați. Ea știuse să-l asculte așa cum nu o mai făcuse nimeni niciodată. Se putea spune că acesta nu fusese numai începutul unei relații, ci, pur și simplu, se aruncaseră amândoi dintr-odată în ea. Mâncau împreună la cantină. Studiau amândoi noaptea.
    Mike îi aducea la bibliotecă vin și lumânări.
    - Te superi dacă mă lași un pic să citesc mesajul? întrebă Mike.
    - Este o adevărată pacoste nevasta asta a ta. Dacă erai în biserică, ți-ar fi trimis și acolo mesaje?
    - Tia? Probabil.
    - Bine, citește odată mesajul ăla. Apoi trimite-i și tu unul și spune-i că ne ducem la un bar cu țâțe.
    - Bine, OK. Așa o să fac.
    Apăsă tastele și citi mesajul:
    Trebuie să vorbim. Despre ceva ce am găsit în raportul celor de la calculatoare.
    Vino direct acasă.
    Mo văzu umbra ce se așternu pe fața prietenului său.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Nimic.
    - Bun. Înseamnă că mergem la barul ăla.
    - N-am discutat niciodată că mergem într-un astfel de local.
    - A, ești unul dintre fătălăii ăia care preferă să le numească „cluburi pentru domni”?
    - Oricum s-ar chema, nu pot să merg.
    - Te obligă să te duci acasă?
    - Avem o problemă.
    - Ce?
    Pentru Mo era necunoscută semnificația expresiei „problemă personală”.
    - Ceva în legătură cu Adam, răspunse Mike.
    - Finul meu? Ce a pățit?
    - Nu e finul tău.
    Mo nu era nașul lui Adam, fiindcă Tia nu fusese de acord. Acest lucru nu îl împiedica însă pe Mo să îl considere pe băiat ca fiind finul său. La botez, Mo venise, pur și simplu, în rândul din față și rămăsese lângă fratele Tiei, adevăratul naș al copilului. Mo se mulțumise să-l privească pe acesta drept în ochi, și fratele Tiei nu îndrăznise să scoată niciun cuvânt de împotrivire.
    - Dar ce s-a întâmplat?
    - Încă nu știu.
    - Tia îl cam cocoloșește. Ești și tu conștient de asta.
    Mike puse jos telefonul mobil.
    - Adam a renunțat la locul din echipa de hochei.
    Mo făcu o mutră de parcă Mike i-ar fi spus că fiul lui ar fi intrat într-o sectă satanistă sau s-ar fi apucat de droguri.
    - Uau.
    Mike își dădu jos patinele din picioare.
    - Cum ai putut să nu-mi spui lucrul ăsta până acum?
    Mike începu să caute prin geantă până găsi apărătoarele de lame. După aceea, își scoase apărătoarele de umeri. Din ce în ce mai mulți jucători terminaseră cu îmbrăcatul și treceau pe lângă ei salutându-i. Majoritatea știau că nu e cazul să glumească prea mult cu Mo, chiar dacă acesta nu mai era pe gheață.
    - Eu te-am adus aici cu mașina, zise acesta.
    - Și?
    - Și ți-ai lăsat mașina la spital. Am pierde prea mult timp ca să te duc înapoi acolo. Așa că te duc direct acasă.
    - Nu cred că-i o idee prea bună.
    - Totuși. Vreau să-mi văd finul. Și să aflu ce naiba se întâmplă acolo.

                                                 4.

                 În momentul în care Mo coti pe strada lor, Mike o zări pe Susan Loriman, vecina lor, care își făcea de lucru pe peluza din fața casei. Deși femeia părea teribil de preocupată de soarta plantelor pe care le îngrijea, Mike își dădu seama că gândurile ei erau cu totul în altă parte. Mo trase mașina pe aleea care ducea la garaj și rămase cu privirea ațintită asupra femeii, așezată în genunchi pe gazon.
    - Frumoasă priveliște, zise el.
    - Probabil că la fel gândește și soțul ei, îl temperă Mike.
    Susan se ridică în picioare și Mo o urmări cu privirea.
    - Așa o fi, însă soțul ei e un căcăcios.
    - De ce spui asta?
    Mo îi arătă printr-o mișcare cu bărbia.
    - Din cauza mașinilor alea.
    Pe aleea de lângă casa vecinilor se aflau parcate o Corvette tunată de culoare roșie și un BMW 550i negru. Erau mașinile soțului lui Susan. Ea conducea un Dodge Caravan gri.
    - Ce-i cu ele?
    - Sunt ale lui?
    - Da.
    - Am avut odată o gagică, începu Mo. Cea mai tare tipă pe care am cunoscut-o vreodată. Hispanică sau cam așa ceva. Era gimnastă și luptătoare profesionistă și apărea în momentele alea sexy care se transmiteau dimineața pe Channel Eleven, mai ții minte?
    - Da, parcă îmi amintesc.
    - Ei bine, tipa asta mi-a povestit despre o chestie pe care o făcea ea. De fiecare dată când un tip cu o mașină ca astea voia să se dea mare, ambalând motorul și mergând paralel cu ea, încercând s-o agațe, știi ce-i spunea?
    Mike clătină din cap.
    - Îmi pare rău de penisul tău.
    Mike nu se putu abține să nu zâmbească.
    - „Îmi pare rău de penisul tău.” Doar atât. Nu-i tare?
    - Ba da, recunoscu Mike. Tare.
   - Cam greu să mai încerci ceva după așa o replică.
    - Ai dreptate.
    - Deci individul ăsta - soțul ei, nu? - are nu una, ci două mașini tari. Tu ce crezi că înseamnă asta?
    Susan Loriman se uita acum fix în direcția lor. O considerase întotdeauna drept o femeie deosebit de apetisantă – tipul de femeie pentru care adolescenții folosesc acronimul MILF, termen pe care el personal n-ar fi îndrăznit să-l utilizeze. Nu încercase niciodată nimic, era vorba doar de o atracție pe care orice bărbat normal ar fi simțit-o.
    Susan avea părul lung și atât de negru că părea cu reflexe albăstrui. Vara îl purta întotdeauna strâns la spate într-o coadă de cal. Pantalonii scurți, tăiați foarte sus, ochelarii de soare de marcă și zâmbetul ispititor completau imaginea.
    Când copiii erau mai mici, Mike o întâlnea frecvent pe terenul de joacă din Maple Park. Asta nu însemna nimic, pur și simplu, îi făcea plăcere s-o privească. Cunoștea un bărbat, antrenor de baseball la juniori, care îl luase pe micul Loriman în echipă, numai ca s-o atragă și pe maică-sa la meciuri.
    Astăzi femeia nu purta ochelari de soare, iar zâmbetul din colțul gurii era foarte trist.
    - Nu pare prea veselă, spuse Mo.
    - Mda. Te superi dacă te rog să mă lași un pic singur cu ea?
    Mo ar mai fi vrut să facă o remarcă malițioasă, însă expresia de pe fața femeii îl făcu să se abțină.
    - Bineînțeles că nu.
    Mike făcu câțiva pași în direcția ei. Susan se străduia să pară cât mai normală posibil.
    - Bună.
    - Bună, Mike.
    El știa foarte bine de ce stătea vecina lui pe peluză, prefăcându-se că are de lucru, așa că nu o mai lăsă să aștepte.
    - Nu o să primim rezultatele testului de compatibilitate pentru Lucas mai devreme de mâine-dimineață.
    Susan înghiți în sec și dădu repede din cap.
    - Bine.
    Mike ar fi vrut să întindă mâna și s-o atingă. Probabil că, în intimitatea cabinetului său, chiar așa ar fi făcut. Doctorii fac deseori astfel de gesturi. Fapt ce ar fi părut însă deplasat în situația de față. Așa că se mărgini la o replică banală:
    - Doctorița Goldfarb și cu mine vom face tot ce stă în puterea noastră.
    - Știu, Mike.
    Lucas, băiatul lui Susan în vârstă de zece ani, suferea de glomerulonefrită segmentară cu scleroză în focare, FSGS pe scurt, și avea absolută nevoie de un transplant de rinichi.
    Mike era unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu din țară, însă îi repartizase acest caz colegei sale, Ilene Goldfarb. Ilene era atât șefa secției de transplant a spitalului New York-Presbyterian, cât și cel mai bun chirurg pe care îl cunoștea.
    Atât el, cât și Ilene aveau de-a face aproape în fiecare zi cu oameni aflați în situația lui Susan. Știa cum să-i consoleze atunci când nu se mai putea face nimic, însă pierderea unui pacient îl afecta foarte puternic. Cei care muriseră nu-i dădeau deloc pace. Îl făceau să se trezească noaptea. Îl arătau cu degetul. Moartea era ceva ce el nu acceptase niciodată. Moartea era dușmanul său - o sursă permanentă de furie - și nu putea accepta să o lase să-i ia un copil nevinovat.
    În cazul lui Lucas Loriman era vorba despre ceva foarte personal. Tocmai de aceea îi dăduse cazul colegei sale. El îl cunoștea mult prea bine pe Lucas. Băiatul era un copil firav și bolnăvicios, foarte dulce însă și inimos. Purta niște ochelari mari care îi alunecau mereu în jos pe nas și avea un păr rebel care nu se lăsa pieptănat în niciun chip. Îi plăcea sportul, însă nu avea forța să-l practice. Când Mike ieșea pe alee să-l antreneze pe Adam să lovească la poartă, Lucas își făcea și el apariția și se uita. Mike îi oferea și lui crosa ca să încerce, însă băiatul nu voia s-o ia.
    Conștient că nu era făcut pentru sport, Lucas se mulțumea să comenteze de pe margine: „Domnul Baye are pucul, face o fentă la stânga, trage la poartă... și Adam Baye salvează extraordinar!”
    Gândindu-se la copilul acela dulce care își împingea mereu ochelarii în sus, pe nas, Mike își jură în gând să nu-l lase să moară.
    - Reușești să dormi? întrebă el.
    Susan Loriman ridică din umeri.
    - Vrei să-ți prescriu o rețetă?
    - Dante nu prea e de acord cu așa ceva.
    Dante Loriman era soțul ei. Mike nu dorise s-o recunoască de față cu prietenul său, însă raționamentul lui Mo fusese corect - Dante era un ticălos.
    Deși părea simpatic în relațiile cu ceilalți, îți puteai da seama că ceva era în neregulă după modul în care își îngusta ochii. Circulau bârfe cum că ar fi avut legături cu lumea interlopă, însă era foarte posibil ca acestea să se fi datorat felului în care arăta. Se dădea cu gel pe părul pieptănat spre spate, se parfuma din belșug și purta bijuterii mult prea țipătoare.
    Tia îl găsea interesant - „în sfârșit o schimbare în marea asta de bărbați tunși scurt” - însă Mike simțise dintotdeauna că ceva nu era în regulă cu el. Eforturile individului îl duceau cu gândul la cineva care încerca în permanență să treacă un examen, dar pica încontinuu.
    - Vrei să stau eu de vorbă cu el?
    Susan clătină din cap.
    - Voi luați medicamente de la farmacia Drug Aid de pe Maple Avenue, nu?
    - Da.
    - O să trimit acolo rețeta. Dacă consideri că ai nevoie, poți să iei medicamentele de acolo.
    - Mulțumesc, Mike.
    - Ne vedem mâine-dimineață.
    Mike se întoarse și o porni spre mașină. Mo îl aștepta acolo cu mâinile încrucișate la piept. Își pusese ochelarii de soare și arăta foarte cool.
    - O pacientă de-a ta?
    Mike trecu pe lângă el fără să-i răspundă. Nu vorbea niciodată despre pacienții săi.
    Mo știa acest lucru.
    Mike se opri în fața casei și încercă s-o cuprindă cu privirea. Cum era posibil, se gândea el, ca o casă să pară, uneori, tot atât de fragilă ca și pacienții săi? Te uiți în dreapta și-n stânga și vezi de-a lungul străzii numai case, identice cu a lui, case în care locuiesc cupluri venite de cine știe unde, oameni care, la fel ca el, au privit structurile de piatră și lemn și și-au spus: „Da, aici o să-mi trăiesc de aici încolo viața și o să-mi cresc copiii. Aici o să-mi împlinesc speranțele și visurile. Aici, în clădirea asta.”
    Deschise ușa.
    - E cineva acasă?
    - Tati! Unchiule Mo!
    Era Jill, prințesa lui în vârstă de unsprezece ani, care apărea de după colț cu zâmbetul pe buze. Mike simți cum i se topește inima - reacția era instantanee și se repeta de fiecare dată. O reacție universal valabilă. Când o fetiță îi zâmbește în acest fel tatălui său, acel tată, indiferent în ce situație financiară sau socială se află, acel tată se transformă brusc într-un rege.
    - Bună, iubita mea.
    Jill îi îmbrățișă de mai multe ori pe Mike și pe Mo. Se mișca între cei doi adulți cu ușurința unui politician care face o baie de mulțime. În spatele fetiței, pe jumătate ascunsă, stătea prietena ei, Yasmin.
    - Bună, Yasmin, o salută Mike.
    Părul lui Yasmin era pieptănat în așa fel încât să-i acopere o jumătate din față, ca un văl. Vocea ei abia se auzi.
    - Bună ziua, domnule doctor Baye.
    - Fetelor, voi nu aveați oră de dans astăzi? întrebă Mike.
    Jill îi aruncă tatălui său o privire mustrătoare.
    - Tată, șopti ea.
    El își aminti brusc. Yasmin nu se mai ducea la dans. De fapt, Yasmin renunțase la aproape orice altă activitate. Avusese loc un incident la școală, în urmă cu câteva luni.
    Profesorul lor, domnul Lewiston, în mod normal un tip pasionat, care găsea tot felul de metode pentru a menține treaz interesul elevilor săi, făcuse un comentariu nepotrivit în legătură cu faptul că Yasmin avea niște urme de păr facial. Mike nu cunoștea prea bine detaliile. Știa doar că Lewiston își ceruse imediat scuze, însă răul fusese deja făcut.
    Cruzimea preadolescentină își spusese cuvântul. Colegii de clasă începuseră s-o strige pe Yasmin „XY” ca în prescurtarea cromozomului masculin sau numai „Y”, pretinzând că e vorba despre prima inițială a numelui ei.
    Jill rămăsese alături de prietena ei și încercase din răsputeri să n-o lase să se izoleze.
    Mike și Tia erau foarte mândri de fiica lor pentru asta. Yasmin renunțase la cursul de dans, însă Jill reușea să fie și alături de prietena ei și să meargă mai departe la dans.
    Aveau senzația că lui Jill îi plăcea aproape orice făcea, fiindcă aborda fiecare activitate cu o energie și un entuziasm care-i uimeau pe toți din preajma ei. Încă una dintre tainele naturii. Doi copii - Adam și Jill - crescuți de aceiași părinți, însă cu personalități total diferite.
    Jill se întoarse și o apucă pe Yasmin de mână.
    - Vino, zise ea.
    Yasmin o urmă.
    - Ne vedem mai târziu, tati. La revedere, unchiule Mo.
    - La revedere, iubire, spuse Mo.
    - Unde plecați? întrebă Mike.
    - Mama ne-a spus să ieșim afară. Mergem cu bicicleta.
    - Să nu uitați căștile de protecție.
    Jill își dădu amuzată ochii peste cap.
    Câteva clipe mai târziu, Tia își făcu apariția din bucătărie și se încruntă în direcția lui Mo.
    - Ce caută el aici?
    - Am auzit că vă spionați băiatul. Frumos, zise Mo fără nicio altă introducere.
    Tia îi aruncă lui Mike o privire care îi făcu acestuia pielea ca de găină. Nu reuși altceva decât să ridice din umeri. Același balet de înțepături dintotdeauna dintre Mo și Tia - în ciuda aparentei ostilități, cei doi țineau foarte mult unul la celălalt.
    - Cred că este o idee destul de bună, zise Mo.
    Asta îi luă pe amândoi prin surprindere. Mike și Tia îl priviră uimiți.
    - Ce s-a întâmplat? Am ceva pe față?
    Mike spuse:
    - Parcă ziceai că prea îl cocoloșim.
    - Nu, Mike, am spus că Tia îl cocoloșește.
    Tia îi aruncă din nou lui Mike o privire din aceea, specială, a ei. Așa învățase Jill să-și readucă tatăl la tăcere doar cu o simplă privire. O avusese profesoară pe Tia.
    - Însă în cazul ăsta, continuă Mo, oricât de greu mi-ar fi să o recunosc, soția ta are dreptate. Sunteți părinții lui. Aveți dreptul să știți totul.
    - Nu crezi că are și el dreptul la intimitatea lui?
    - Dreptul la ...? Mo se încruntă. E un copil necopt, asta e. La urma urmei, toți părinții își spionează copiii într-un fel sau altul, nu? Asta e datoria voastră. Voi sunteți cei care le văd notele, nu? Voi vorbiți cu profesorii despre ce fac ei la școală. Voi decideți ce mănâncă, cu ce se îmbracă și așa mai departe. Așa că asta nu e decât un pas firesc mai departe.
    Tia încuviința din cap.
   - Datoria voastră este să-i creșteți, nu să-i răsfățați. Fiecare părinte decide cât de multă independență îi acordă propriului copil. Voi dețineți controlul. Voi trebuie să știți tot ce se petrece. Nu e o republică. Este o familie. Nu trebuie să vă ocupați chiar de fiecare detaliu, însă trebuie să aveți posibilitatea să interveniți când e cazul. Informația înseamnă putere. Guvernul poate abuza de această putere, fiindcă nu se gândește întotdeauna la interesul vostru. Voi însă vă gândiți. Și sunteți amândoi oameni cu carte. Așadar, ce rău se poate întâmpla?
    Mike se uita la prietenul său, neștiind ce să creadă.
    Tia zise:
    - Mo?
    - Da?
    - Tu vrei să ne certăm?
    - Să mă bată Dumnezeu, răspunse el și se așeză pe un taburet de lângă insula din bucătărie. Prin urmare, ce-ați descoperit?
    - Nu vreau să mă înțelegi greșit, spuse Tia, însă cred că ar trebui să te duci acasă.
    - Este finul meu. Și eu vreau tot ce-i mai bun pentru el.
    - Nu e finul tău. Și exact așa cum ai spus și tu, nu există altcineva care să aibă această datorie decât părinții lui. Oricât de mult ai ține tu la el, din păcate, nu faci parte din această categorie.
    Mo se uită la Tia fără să spună nimic.
    - Ce-i?
    - Nu-mi place deloc atunci când ai dreptate.
    - Da’ tu cum crezi că mă simt eu? zise și Tia. Până să fii tu de acord, eram convinsă că spionarea lui Adam era o treabă corectă.
    Mike îi privea pe cei doi. Tia își trăgea cu degetele buza de jos. El știa că gestul ăsta ea îl făcea doar atunci când era foarte îngrijorată. Glumele dintre cei doi nu erau decât o perdea de fum.
    - Mo, zise el.
    - Da, da, am înțeles. Am plecat. Mai vreau un singur lucru, totuși.
     - Care?
    - Pot să mă uit puțin la telefonul tău?
    Mike îl privi mirat.
    - De ce? Al tău nu mai merge?
    - Lasă-mă să mă uit puțin la el, bine?
    Mike ridică din umeri. Îi dădu aparatul lui Mo.
    - La ce firmă de telefonie ești? întrebă acesta.
    Mike îi răspunse.
    - Și toți aveți același tip de aparat? Și Adam?
    - Da.
    Mo se mai uită o clipă la aparatul din palma lui. Mike o privi întrebător pe Tia.
    Aceasta ridică din umeri. Mo îi dădu telefonul înapoi.
    - Ce-a vrut să fie asta?
    - Îți spun altă dată, zise Mo. Acum vă las să aveți grijă de băiatul vostru.

                                                 5.

                   - Deci, ce-ai descoperit pe calculatorul lui Adam? întrebă Mike.
    Ședeau la masa din bucătărie. Tia pregătise deja cafeaua. Ei își pregătise o Breakfast Blend fără cofeină. Lui Mike, o ceașcă de espresso. Unul dintre foștii lui pacienți lucra la o firmă care producea mașini de cafea ce foloseau, în loc de filtre, un sistem cu compartimente detașabile. După un transplant încheiat cu succes, Mike primise cadou un astfel de aparat. Principiul de funcționare era simplu: schimbai compartimentul și obțineai ce cafea voiai.
    - Două lucruri, răspunse Tia.
    - Așa.
    - În primul rând, e invitat mâine-seară la o petrecere la tânărul Huff.
    - Și?
    - Și părinții pleacă de acasă în weekend. După ce scrie în e-mail, au de gând s-o facă lată.
    - Băutură, droguri?
    - Nu se înțelege prea clar. Planul este să găsească o scuză, astfel încât să poată rămâne acolo peste noapte și - aici citez - „să se urce pe pereți”.
    Familia Huff. Daniel Huff, tatăl, era căpitan în poliția orașului. Fiul - căruia toată lumea îi spunea DJ - era, probabil, cel mai zurbagiu tânăr din clasa lui Adam.
    - Ce-i?
    - Mă gândeam.
    Tia înghiți în sec.
    - Ce băiat creștem noi, Mike?
    El nu răspunse.
    - Știu că tu ai fost împotriva acestor rapoarte, dar...
    Tia închise ochii.
    - Ce?
    - Adam se uită la imagini porno. Știai asta?
    El nu zise nimic.
    - Mike?
    - Și ce vrei să facem?
    - Tu ești de părere că e bine ce face?
    - Când eram de vârsta lui, citeam și eu Playboy, pe furiș.
    - Nu e același lucru.
    - Crezi? Atât era pe vremea noastră. Nu aveam Internet pe atunci. Dacă am fi avut, probabil că aș fi făcut și eu la fel – orice, ca să văd o femeie în pielea goală. Asta e societatea în care trăim. Nu poți să faci un pas fără să vezi sau să auzi peste tot chestia asta. Așa că, după părerea mea, ar fi foarte ciudat dacă am avea un băiat de 16 ani care să nu fie interesat de femei goale.
    - Deci, ești de acord?
    - Nu, bineînțeles că nu. Pur și simplu, nu știu ce să fac în privința asta.
    - Stai de vorbă cu el, spuse Tia.
    - Am stat, răspunse Mike. I-am explicat ce trebuia să știe despre reproducere. I-am povestit că sexul este frumos atunci când este îmbinat cu dragostea. Am încercat să-l învăț să respecte femeile, nu să le considere drept simple obiecte.
    - Aspectul ăsta nu-l înțelege el prea bine.
    - Păi, niciun adolescent nu cred că-l înțelege. Ca să nu mai pomenesc de faptul că nicio mare parte dintre bărbații adulți nu reușesc asta.
    Tia sorbi o gură de cafea. Întrebarea nerostită rămase suspendată undeva în aer.
    Putea să-i vadă ridurile de la colțurile ochilor. În ultima vreme, începuse să-și studieze destul de mult fața în oglindă. Orice femeie are complexe în legătură cu înfățișarea ei, însă Tia fusese mereu foarte satisfăcută de felul în care arată. El remarcase totuși că, în ultima vreme, ea nu se mai simțea la fel de bine când se uita în oglindă. Începuse să-și ascundă firele de păr cărunte. Vedea în oglindă ridurile și celelalte semne ale vârstei și începuse să o deranjeze acest lucru.
    - E cu totul altceva în cazul unui adult, spuse ea.
    Mike se pregătea să zică ceva reconfortant, dar, până la urmă, se hotărî că e mai bine să se abțină.
    - Am deschis o cutie a Pandorei, zise Tia.
    - Într-adevăr, răspunse el sperând ca ea să se fi referit la Adam și nu la el.
    - Vreau să știu și, în același timp, urăsc că vreau asta.
    El o prinse de mână.
    - Ce facem în legătură cu petrecerea asta?
    - Tu ce zici?
    - Nu-l putem lăsa să se ducă, zise el.
    - Și-l ținem închis în casă?
    - Cam așa ceva.
    - Mie mi-a spus că se întâlnește cu Clark și se duc la Olivia Burchell. Dacă îi interzicem să se ducă, o să-și dea seama că s-a întâmplat ceva.
    Mike ridică din umeri.
    - Asta e. Suntem părinții lui. Avem voie ca, din când în când, să luăm decizii ce pot părea ciudate.
    - Bine. Deci îi spunem că vrem să stea acasă mâine-seară?
    - Da.
    Ea își mușcă buza de jos.
    - S-a purtat foarte bine toată săptămâna, și-a făcut toate temele. În mod normal, îl lăsăm să iasă în oraș vineri seara.
    Planul lor avea să declanșeze o confruntare. Erau amândoi conștienți de asta. Mike era pregătit să lupte, însă chiar era nevoie de așa ceva acum? Un bun strateg știe să-și aleagă momentele. Interdicția de a merge la Olivia avea să trezească o mulțime de suspiciuni.
    - Dar, dacă îi stabilim o oră-limită până la care poate să stea în oraș? întrebă el.
    - Și ce facem dacă întârzie? Ne ducem după el la familia Huff?
    Tia avea dreptate.
    - Hester m-a chemat azi la ea în birou, spuse ea. Vrea să mă duc mâine la Boston să obțin o declarație.
    Mike înțelese imediat cât de mult însemna călătoria asta pentru ea. De când se întorsese în avocatură nu primise decât sarcini total lipsite de importanță.
    - Păi, e grozav!
    - Da, dar asta înseamnă că n-o să fiu acasă.
    - Nicio problemă, mă descurc și singur, spuse Mike.
    - Lui Jill i-am dat voie să doarmă la Yasmin. Așa că nici ea n-o să fie acasă.
    - Foarte bine.
    - Ți-a mai venit vreo idee cum am putea să-l facem pe Adam să nu meargă la petrecerea aia?
    - Mai lasă-mă nițel. S-ar putea să găsesc ceva, zise Mike.
    - Bine.
    Mike o văzu că rămăsese cu privirea în gol. Apoi își aduse aminte.
    - Spuneai că ai descoperit două lucruri.
    Ea încuviință cu o mișcare a capului și o umbră trecu peste fața ei. Ceva aproape insesizabil. Doar un jucător de poker versat și-ar mai fi putut da seama. Când ești căsătorit de mult timp, așa se întâmplă. Poți sesiza anumite semnale - sau poate că partenerul tău nu se mai străduiește la fel de mult să le ascundă. Oricum, Mike știa că nu era ceva prea plăcut ceea ce avea să audă.
    - Un schimb de mesaje, spuse Tia. De acum două zile.
    Întinse mâna după poșetă și scoase de acolo o bucată de hârtie. Pe foaie erau imprimate mai multe linii de text ce reprezentau mesaje schimbate pe Internet. Arătau ca niște replici dintr-o piesă, în care numele fiecărui personaj era urmat de două puncte.
    Mulți dintre adulții care, în tinerețe, petrecuseră ore întregi la telefon în discuții stupide criticau acum acest mijloc modern de a purta o conversație cu mai multe persoane, în același timp. Mike nu vedea unde era problema. Pe vremea lor, fuseseră telefoanele, acum era SMS-urile și Messengerul. Până la urmă, era vorba despre același lucru. Îi aducea aminte lui Mike de bătrânii care, pe de o parte, blestemau jocurile video ale noii generații, și, pe de alta, abia așteptau să plece la Atlantic City, la jocurile mecanice.
    Foarte multă ipocrizie.
    - Uită-te și tu.
    Mike își puse ochelarii de citit. Începuse să-i folosească abia cu câteva luni în urmă și nu trecuse prea mult timp până să ajungă să-i urască.
    Numele pe care-l folosea Adam în dialogurile electronice continua să fie HockeyAdam1117. Îl alesese în urmă cu câțiva ani. 11 era numărul pe care-l purtase Mark Messier, jucătorul său favorit, iar 17 era numărul pe care-l purtase Mike pe când juca la Dartmouth. Ciudat că Adam nu schimbase asta. Poate că acest amănunt avea o semnificație. Sau poate, cel mai probabil, nu însemna absolut nimic.
    CeeJay8115: U ok?
    HockeyAdam1117: Tot mai cred că ar trebui să spunem.
    CeeJay8115: S-a terminat demult. Taci și va fi bine.
    Conform cronometrului electronic, urmase o pauză timp de aproximativ un minut.
    CeeJay8115: U acolo?
    HockeyAdam1117: Da.
    CeeJay8115: Totul ok?
    HockeyAdam1117: Totul ok.
    CeeJay8115: Bine. C U Vin.
    Acesta era sfârșitul schimbului de mesaje.
    - „Taci și va fi bine”, repetă Mike.
    - Da.
    - Ce crezi că înseamnă? întrebă el.
    - N-am nici cea mai mică idee.
    - S-ar putea să fie ceva ce are legătură cu școala. Poate au văzut pe vreun coleg copiind la vreun test sau așa ceva.
    - Posibil.
    - Sau poate că nu e nimic. Poate e doar un joc, din acela, online.
    - S-ar putea, zise din nou Tia, dar era clar că nu credea.
    - Cine e CeeJay8115? întrebă Mike.
    Ea clătină din cap.
    - Este prima oară când văd numele lui Adam alături de numele individului acesta.
    - Poate că e o ea.
    - Ai dreptate.
    - „C U Vin” - ne vedem vineri. Deci CeeJay8115 va fi și el la petrecerea de la Huff. Ne ajută asta cu ceva?
    - Nu prea văd la ce ne-ar putea ajuta.
    - Crezi că ar trebui să-l întrebăm pe Adam?
    Tia clătină din cap.
    - Este mult prea vag, nu crezi?
    - Ba da, recunoscu Mike. Și ar însemna să-l lăsăm să-și dea seama că-l spionăm.
    Rămaseră amândoi tăcuți. Mike citi din nou îngrijorarea pe fața ei.
    - Mike?
    - Da.
    - Ce-o trebui Adam să ascundă pentru a fi bine?

                     Nash, cu mustața stufoasă ascunsă acum în buzunar, ședea pe locul pasagerului.
    Pietra, blonda platinată, era la volanul furgonetei.
    Bărbatul avea în mână mobilul lui Marianne. Era un BlackBerry Pearl. Cu așa ceva puteai trimite e-mailuri, puteai face fotografii, viziona filmulețe, edita texte, puteai sincroniza calendarul și cartea de telefon cu cele din calculatorul de acasă și, bineînțeles, puteai vorbi la telefon.
    Nash apăsă o tastă. Ecranul aparatului se lumină. Își făcu apariția o fotografie a fiicei lui Marianne. O privi pentru o clipă. Ce păcat, își spuse el în gând. Atinse pictograma care îl ducea la adresele de e-mail, alese adresa fetei a cărei imagine era pe ecran și începu să scrie un mesaj:
    Bună! Plec la Los Angeles pentru câteva săptămâni. Vorbim când mă întorc.
    Semnă sub text cu numele Marianne și apoi copie aceleași cuvinte în alte două mesaje către alte adrese. Apoi apăsă pe SEND. Cei care o cunoșteau pe Marianne nu aveau să se obosească prea mult s-o caute. După câte reușise să-și dea el seama, acesta era modul în care acționa ea – dispărea și apoi își făcea brusc apariția din nou.
    De data asta însă... partea cu dispărutul rămânea totuși valabilă.
    Pietra turnase un drog în băutura lui Marianne, în timp ce Nash îi distrăgea atenția cu teoria lui despre Cain și maimuțele. După ce o suiseră în furgonetă, Nash începuse s-o bată. O bătuse foarte rău și, mai ales, un timp îndelungat. La început, ca să o doară.
    Voia să o determine să vorbească. După ce se asigurase că-i spusese tot ceea ce voise să afle, începuse s-o bată ca s-o omoare. Era un tip foarte tacticos. Fața unui om conține paisprezece oase fixe. Voia să le rupă pe fiecare în cât mai multe bucăți posibil.
    Nash aplica loviturile cu o precizie aproape chirurgicală. Unele lovituri la figură sunt destinate să neutralizeze un oponent - să-l facă să renunțe la luptă. Altele au drept scop declanșarea durerii. Unele provoacă distrugeri ale țesutului. Nash le știa pe toate. Știa, de asemenea, cum să-și protejeze nodurile pumnilor și, în același timp, să aplice forța maximă, să lovească cu latul palmei sau cu încheietura fără să se rănească.
    Chiar înainte ca Marianne să moară, când aceasta respira din ce în ce mai greu din cauza sângelui care îi inunda laringele, Nash făcuse ceea ce făcea întotdeauna în astfel de situații. Se oprise și verificase dacă femeia nu-și pierduse cunoștința. Apoi îi cuprinsese capul și-l întorsese spre el, o privise fix și zărise groaza din ochii ei.
    - Marianne?
    Voise să-i capteze atenția. Reușise. Apoi, îi șoptise ultimele cuvinte pe care femeia avea să le audă în această viață:
   - Te rog să-i spui Cassandrei că mi-e dor de ea.
    Abia apoi, într-un sfârșit, o lăsase să moară.
    Furgoneta era furată. Plăcuțele de înmatriculare fuseseră schimbate. Nash se întoarse pe bancheta din spate. Îndesă o bandană în palma lui Marianne și-i închise pumnul. Cu ajutorul unei lame începu să taie hainele femeii. După ce aceasta rămase goală, scoase alte haine pe care le avea într-o sacoșă de cumpărături. Se chinui nițel, dar până la urmă reuși. Topul roz era prea strâmt, dar tocmai asta urmăriseră. Fusta din piele era ridicol de strâmtă.
    Pietra fusese cea care alesese hainele.
    O agățaseră pe Marianne într-un bar din Teaneck, New Jersey. Acum se aflau în Newark, în zona Fifth Ward, rău famată din cauza răufăcătorilor și prostituatelor care-și făceau veacul pe acolo. O prostituată omorâtă în bătaie, asta aveau să creadă polițiștii.
    Rata criminalității era de trei ori mai mare în Newark decât în New York. Așa că Nash îi distrusese fața și-i scosese aproape toți dinții. Nu chiar pe toți. Ar fi fost mult prea evident că vrea să-i ascundă identitatea.
    Așa că-i lăsase câțiva dinți neatinși. O amprentă dentară însă - presupunând că ar fi găsit ceva care să-i determine să extindă cercetările - era nu numai dificil de realizat, ci și lua mult timp.
    Nash își puse la loc mustața, iar Pietra își aranjă peruca. Era vorba despre niște precauții inutile. Nu se afla nimeni acolo. Aruncară cadavrul într-un tomberon de gunoi.
    Nash rămase cu privirea ațintită asupra trupului lui Marianne.
    Se gândea la Cassandra. Simțea o tristețe în suflet, însă priveliștea îl și îmbărbăta în același timp.
    - Nash?
    Era Pietra. Îi răspunse cu un zâmbet și se urcară amândoi în mașină. Pietra întoarse și mașina dispăru.

                     Mike se afla în fața ușii de la camera lui Adam. Își făcu curaj și o deschise.
    Adam, îmbrăcat complet în negru, se răsuci rapid spre el.
    - Ai auzit vreodată de bătutul la ușă?
    - Este casa mea.
    - Și asta e camera mea.
    - Chiar? Ai plătit tu pentru ea?
    Îi păru rău de aceste vorbe imediat ce le rosti. Comportament de părinte tâmpit, pe care copiii îl ignoră cu dispreț. Probabil că la fel făcuse și el când era copil. De ce facem asta? De ce - dacă jurăm să nu repetăm greșelile generațiilor trecute - procedăm exact la fel?
    Adam apăsase deja pe o tastă și făcuse să se înnegrească ecranul monitorului. Nu voia ca tatăl său să știe pe ce site-uri umbla el. Dacă ar fi știut...
    - Am vești bune, zise Mike.
    Adam se întoarse spre el. Își încrucișă brațele la piept și încercă să afișeze o figură dură. Fără prea mult succes însă. Băiatul era înalt - deja îl depășise pe taică-său - și Mike știa că putea fi foarte dur. Când juca pe post de portar nu dădea dovadă de frică.
    Nu avea nevoie de apărători ca să-l protejeze. Era în stare să doboare pe oricine ar fi intrat în raza lui de acțiune.
    - Ce vești?
    - Mo a făcut rost de niște locuri bune la meciul dintre Rangers și Flyers.
    Expresia de pe fața băiatului rămase neschimbată.
    - Pentru când?
    - Pentru mâine-seară. Mama pleacă la Boston să ia o declarație. Mo vine să ne ia pe la șase.
    - Luați-o pe Jill.
    - Se duce să doarmă la Yasmin.
    - O lăsați peste noapte la XY?
    - Să nu-i mai spui așa. Nu e frumos.
    Adam ridică din umeri.
    - Cum spui tu.
    Răspuns tipic de adolescent.
    - Să vii acasă direct după școală ca să putem pleca.
    - Nu pot să merg.
    Mike aruncă o privire prin încăpere. Arăta parcă altfel decât atunci când pătrunseseră aici cu tipul ăla tatuat, Brett, cel cu unghiile murdare. Îi reveni în fața ochilor imaginea aceea. Degetele cu unghiile murdare ale lui Brett care apăsaseră pe tastatura fiului său. Nu era bine ce făcuseră. Spionatul era un lucru urât. Dar, dacă n-ar fi făcut-o, Adam s-ar fi dus liniștit la o petrecere unde s-ar fi consumat alcool și, probabil, droguri. Deci spionatul fusese un lucru bun până la urmă. Dar și Mike fusese la una sau două astfel de petreceri când era încă minor, și supraviețuise.
    - Cum adică nu poți să mergi?
    - Mă duc la Olivia.
    - A, mi-a spus mama ta. Dar te duci la Olivia mereu. Aici e vorba de un meci dintre Rangers și Flyers.
    - Nu vreau să merg.
    - Mo a cumpărat deja biletele.
    - Spune-i să ia pe altcineva.
    - Nu.
    - Nu?
    - Da, cum ai auzit. Sunt tatăl tău. Iar tu mergi cu mine la meci.
    - Dar...
    - Niciun dar.
    Mike se întoarse și părăsi camera, înainte ca Adam să apuce să mai spună vreun cuvânt.
    Uau, își zise Mike în gând. Chiar am spus eu: Niciun dar?

                                                  6.

                     Casa era moartă.
    Exact ăsta era cuvântul care-i venea în minte lui Betsy Hill când se gândea la ea.
    Moartă. O clădire cufundată în tăcere, a cărei inimă încetase să mai bată, o clădire în care până și cei care mai erau în viață intraseră parcă în descompunere.
    Moartă.
    Moartă ca fiul ei, Spencer.
    Betsy ar fi vrut să se mute din casa asta moartă, să plece oriunde într-un alt loc. Nu mai voia să petreacă nicio clipă în acest cadavru care putrezea. Ron, soțul ei, era însă de părere că ar trebui să mai aștepte puțin, să se liniștească. Probabil că avea dreptate.
    Însă Betsy ajunsese să urască fiecare clipă petrecută în casa asta. Trecea prin ea plutind ca o arătare, de parcă ea, și nu Spencer, ar fi fost fantoma.
    Gemenii se aflau în livingul de la parter și se uitau la un DVD. Betsy se opri și se uită pe fereastră. În toate casele din vecini se aprinseseră luminile. Casele acelea erau încă vii. Nu erau singurii cu probleme din zonă. Și alții aveau. O fiică ce se droga, o soție care mai călca pe alături, un soț care stătea în șomaj de prea multă vreme, un copil cu autism. Fiecare casă și fiecare familie avea necazurile și secretele ei.
    Însă toate celelalte case erau vii. Respirau.
    Casa familiei Hill era moartă.
    Privi în jos pe stradă și se gândi că fiecare dintre ei, fiecare vecin, venise la înmormântarea lui Spencer. Fuseseră cu toții foarte grijulii cu ea, fiecare fusese gata s-o ajute și s-o îmbărbăteze, încercând, în același timp, să-și ascundă privirile acuzatoare.
    Betsy nu putuse fi însă păcălită. Nu o spuneau cu voce tare, însă ar fi vrut foarte mult s-o acuze pe ea și pe Ron, convinși probabil că o asemenea nenorocire nu s-ar fi putut niciodată întâmpla în propriile lor familii.
    Acum, plecaseră cu toții, prieteni și vecini. Viața nu se schimbă, de fapt, deloc după o astfel de nenorocire dacă nu faci parte din familia respectivă. Pentru prieteni, chiar și pentru cei mai apropiați, este ca și cum ai viziona la cinematograf un film tragic - te simți profund afectat și suferi, dar ajungi la un punct în care nu mai vrei să suporți atâta tristețe și pleci din cinematograf.
    Numai familia este cea obligată să îndure.
    Betsy se întoarse în bucătărie. Le pregăti gemenilor masa de seară: hotdogi și macaroane cu brânză. Gemenii tocmai împliniseră șapte ani. Lui Ron îi plăcea să frigă carnea pentru hotdog, afară, la grătar, indiferent de anotimp sau de vremea de afară, însă gemenii strâmbau din nas dacă chifteaua se „înnegrea” vreun pic. Ea le făcea la microunde, iar copiii erau mai mulțumiți.
    - Cina, strigă ea.
    Gemenii o ignorară. Așa făceau de fiecare dată. Așa făcea și Spencer. Prima invitație devenise, pur și simplu, doar „prima invitație”. Se învățaseră s-o ignore. Făcea și asta oare parte din problema lor? Fusese o mamă prea slabă? Prea îngăduitoare? Poate că ar fi trebuit să discute cu Ron. Oare asta fusese cauza? Dacă ar fi fost mai dură cu Spencer...
    O mulțime de dacă.
    Așa-zișii experți spuneau că actele sinucigașe ale adolescenților nu aveau loc din cauza părinților. Că era vorba despre o boală, cum era și cancerul sau alte maladii devastatoare. Însă chiar și aceștia, experții, o priveau într-un fel ciudat, acuzator. De ce nu-l trimiseseră la un psihiatru? De ce ea, propria lui mamă, ignorase schimbările în comportamentul lui Spencer, le tratase ca pe niște simple toane, specifice adolescenței.
    Crezuse că era vorba doar de o etapă pe care el avea s-o depășească cu bine, așa cum se întâmpla la toți adolescenții.
    Intră în living. Lumina era stinsă și doar strălucirea ecranului TV se reflecta pe fețele gemenilor. Nu semănau deloc unul cu celălalt. Fuseseră concepuți in vitro. Spencer fusese singurul lor copil până la vârsta de nouă ani. Oare și asta făcea parte din motiv? Ea fusese convinsă că avea să fie benefic pentru el să aibă și un frate, însă pe de altă parte oare nu fiecare copil își dorește ca părinții să-i acorde numai lui toată atenția?
    Copiii par atât de detașați de tot ce se întâmplă în jur când se uită la televizor. Gurile căscate, ochii holbați, o imagine de coșmar.
    - Acum, zise ea.
    Nicio mișcare.
    Tic, tic, tic... și apoi Betsy explodă:
    - ACUM!
    Țipătul ei îi făcu să înlemnească. Ea trecu pe lângă ei și închise televizorul.
    - Am spus, treceți imediat la masă! De câte ori ar trebui să vă strig?
    Gemenii se furișară în tăcere spre bucătărie. Betsy închise ochii și trase adânc aer în piept. Așa era mereu. Episoadele în care putea fi foarte calmă erau întrerupte de momentele când exploda. Poate era ceva ereditar. Poate că Spencer fusese condamnat încă de când îl purta în pântec.
    Gemenii ședeau cuminți la masă. Ea își făcu intrarea în bucătărie și reuși să afișeze un zâmbet. Ce-a fost a trecut. Le servi mâncarea și încercă să-i atragă într-o discuție.
    Unul dintre gemeni începu imediat să vorbească, celălalt tăcea supărat. Așa era și pe vremea lui Spencer. Unul dintre gemeni ignora total ieșirile ei. Celălalt se retrăgea în carapacea lui.
    Ron nu era acasă. Din nou. Erau seri în care, după ce ajungea acasă și băga mașina în garaj, nu putea să iasă din ea și rămânea, pur și simplu, acolo, plângând. Lui Betsy i se făcea frică să nu cumva să lase motorul pornit, să închidă ușa de la garaj și să facă exact ce făcuse și băiatul lor. O ironie a sorții atât de perversă. Băiatul ei își luase viața și modul cel mai sigur de a curma suferința pe care o lăsase în urma lui era să procedeze la fel.
    Ron nu vorbea niciodată despre Spencer. La două zile după moartea fiului lor, luase, pur și simplu, de la masă scaunul pe care obișnuia să stea acesta și-l dusese în pivniță.
    Fiecare copil avea acolo un dulăpior cu numele lui pe el. Ron dăduse jos numele lui Spencer și umpluse dulăpiorul cu tot felul de prostii. Ca să nu mai vadă nicio urmă, se gândise ea.
    Betsy nu putuse să facă la fel. Avea momente în care părea gata să revină la celelalte proiecte ale ei, însă durerea îngreuna totul, ca și cum s-ar fi aflat într-unul dintre visele acelea în care alergi prin zăpada adâncă până la brâu și ești epuizat. În alte momente însă, cum era și cel de acum, nu-și dorea altceva decât să se cufunde în durere. Să se lase în puterea ei distrugătoare cu o plăcere aproape masochistă.
    Strânse masa și-i pregăti pe gemeni pentru culcare. Ron tot nu ajunsese acasă. Era chiar mai bine. Nu se certase deloc cu Ron. Nici măcar o dată de la moartea lui Spencer.
    Nici dragoste nu mai făcuseră. Trăiau în aceeași casă, continuau să vorbească unul cu celălalt și să se iubească, însă se separaseră, ca și cum orice gest de tandrețe ar fi fost ceva mult prea greu de suportat.
    Calculatorul era deschis și pe monitor se vedea pagina de bază Internet Explorer.
    Betsy se așeză și începu să tasteze adresa. Se gândea la prietenii și vecinii lor, la reacția pe care o avuseseră la moartea fiului ei. Sinuciderea era un lucru diferit de ceea ce era moartea de obicei. Era cumva mai puțin tragică, îți permitea să te distanțezi cumva de moartea propriu-zisă. Probabil că majoritatea erau convinși că Spencer fusese, în mod sigur, un suflet nefericit, astfel încât băiatul era cumva, oricum, sortit pieirii. Așa că era mai bine că dispăruse cineva sortit pieirii decât un alt copil normal. Și cea mai mare grozăvie era faptul că, mai ales din punctul de vedere al lui Betsy, acest raționament cumplit era într-un fel logic. La fel cum afli despre moartea unui copil care suferea deja de foame în nu știu ce stat african și nu ți se pare nici pe departe o știre la fel de tragică când ți se spune că fetița drăguță, ce locuiește pe aceeași stradă cu tine, s-a îmbolnăvit de cancer.
    Totul este atât de relativ și tocmai acest lucru e oribil.
     Betsy tastă adresa din MySpace – www.myspace.com/Spencer hillmemorial.
    Colegii de clasă ai lui Spencer creaseră această pagină în amintirea lui, la câteva zile după sinucidere. Existau acolo mai multe fotografii, colaje și comentarii. În locul în care, de obicei, se afla poza persoanei, era prezentată o lumânare care ardea.
    Fondul sonor era asigurat de melodia „Broken Radio”, interpretată de Jesse Malin, ajutat de Bruce Springsteen, una dintre favoritele lui Spencer. Citatul postat lângă lumânare era chiar unul dintre versurile cântecului: Îngerii te iubesc mai mult decât îți dai tu seama.
    Betsy ascultă melodia câteva minute.
    În zilele care urmaseră morții lui Spencer, își petrecuse foarte multe ore pe acest site. Citea comentariile postate acolo de unii copii pe care nu-i cunoscuse niciodată până atunci. Se uita la fotografiile în care copilul ei apărea de-a lungul anilor. După o vreme însă, începu să simtă un gust amar. Colega drăguță de clasă care crease site-ul, și care îl plângea acum, de-abia dacă îi acordase vreo atenție atunci când era în viață. Toți declarau că le lipsește, însă prea puțini îl cunoscuseră cu adevărat.
    Comentariile ce însoțeau fotografiile aduceau mai degrabă cu niște simple însemnări într-un anuar școlar:
    Îmi voi aduce mereu aminte de orele de sport cu domnul Myers...
    Asta fusese în clasa a șaptea. Acum trei ani.
    Acele minunate meciuri, în care domnul V ne punea să...
    Clasa a cincea.
    Am înghețat cu toții la concertul acela de Green Day...
    Clasa a opta.
    O tragedie de la a cărei producere trecuse atât de puțin. O tragedie simțită cu adevărat de atât de puțini. Regretele de pe site erau mai degrabă de fațadă - exprimarea în public a durerii de către cei pentru care, de fapt, nici nu conta așa de mult. Moartea fiului ei nu fusese, la urma urmei, decât un eveniment minor în drumul celor mai mulți către facultate și spre o slujbă bună.
    Existau acolo foarte puține semne din partea prietenilor lui adevărați - Clark, Adam și Olivia. Dar poate că așa și trebuia să fie. Persoanele care suferă cu adevărat nu o fac în public. Durerea o ții pentru tine însuți.
    Nu mai intrase pe site de trei săptămâni. Activitatea fusese foarte redusă. Era normal să se întâmple așa, mai ales că era vorba despre tineri. Acum aveau alte preocupări.
    Începu să privească imaginile din slide show. Era conceput în așa fel, încât fotografiile păreau așezate toate într-o stivă. Imaginea se rotea până ajungea în poziția în care putea fi privită, se oprea, apoi cobora cu fața în jos și pe ecran apărea rotindu-se următoarea.
    Simțea că-i dau lacrimile.
    Erau atât de multe fotografii de pe vremea când era la Hillside Elementary School.
    Împreună cu domnișoara Roberts în clasa întâi. Și din clasa a treia cu domnișoara Rohrback. Sau cu domnul Hunt în clasa a patra. Era și o fotografie a echipei de baschet din clasa lor care câștigase campionatul pe școală - Spencer fusese atât de fericit că obținuseră acea victorie. Se rănise la încheietura mâinii în penultimul meci - nimic serios, o mică zgârietură - și Betsy îl bandajase. Își aducea și acum aminte cum se dusese să cumpere bandajul. În fotografie, se vedea cum Spencer ținea victorios ridicată mâna bandajată.
    Spencer nu fusese cine știe ce sportiv, însă în meciul acela reușise să marcheze coșul care le adusese victoria, cu șase secunde înainte de final. Betsy se întrebă dacă îl mai văzuse vreodată atât de fericit.
    Unul dintre polițiștii locali găsise trupul lui Spencer pe acoperișul liceului.
    Fotografiile continuau să se rotească pe ecran. Privirea lui Betsy se încețoșase din cauza lacrimilor.
    Pe acoperișul școlii. Frumosul ei copil. Cu trupul printre resturi și cioburi de sticlă.
    Când îl găsiseră, toți primiseră deja SMS-ul prin care Spencer își lua rămas-bun. Un SMS. Aceasta fusese modalitatea prin care fiul ei îi anunțase în legătură cu ceea ce avea de gând să facă. Primul mesaj fusese trimis către Ron, care însă se afla la Philadelphia, plecat într-o călătorie de afaceri. Al doilea fusese trimis către mobilul lui Betsy, dar ea era în oraș, la pizzeria Chuck E. Cheese’s și nu auzise semnalul sonor. Abia o oră mai târziu, după ce Ron îi trimisese la rândul lui șase mesaje, unul mai disperat decât celălalt, reușise și ea să descopere că avea în telefon ultimul mesaj din partea copilului ei:
    Îmi pare rău, vă iubesc pe toți, însă asta e prea mult. Adio.

    Poliția avusese nevoie de două zile ca să-l găsească pe acoperișul liceului.
    Ce era prea mult, Spencer?

..........................................................

Mila 2.0, Debra Driza

...................................................................
                             8.

         Holland a aşteptat una, trei, cinci secunde, până să răspundă, obligându-ne să aşteptăm, până când neliniştea mi-a răsucit stomacul şi mi l-a făcut ghem. Apoi a zis:
    - Opreşte-l!
    Deasupra, monitorul computerului s-a stins. S-a întors, iar Trei i-a imitat mişcarea, parcă plutind. În mod neaşteptat, el a izbucnit în râs şi şi-a lovit palma de coapsă. Mâna lui era şi mai zbârcită decât faţa şi pătată de vârstă, dar imaculat de curată, cu unghii îngrijit tăiate.
    Aparenţele erau importante pentru el. Aparenţele, dar nu vieţile. Cel puţin nu a mea sau a mamei.
    Lângă el, buzele lui Trei s-au ridicat într-un zâmbet ezitant. Apoi, s-a uitat la mine, iar zâmbetul i s-a lărgit, de parcă m-ar fi invitat să zâmbesc şi eu. M-am înfiorat şi m-am uitat în altă parte, luptându-mă cu tulburătoarea realitate de a simţi repulsie la vederea propriei feţe.
    Când mă uitam la Trei, nu vedeam o adolescentă. Vedeam urâţenia mea interioară, partea mea ciudată, care se holba la mine. Dintre noi patru, singurul care aştepta impasibil era Lucas.
     - Domnule, aţi terminat de citit rezumatul pe care vi l-am trimis?
    - Da. Vrei să adaugi ceva?
    Holland se uita la Lucas cu o sprânceană argintie mai ridicată decât cealaltă. În spatele nostru, unul dintre soldaţi a tuşit. În cele din urmă, masca impasibilă a lui Lucas a început să dea dovadă de crăpături. S-a uitat la mine, iar în ochii lui de culoarea alunei am văzut nesiguranţă.
    Şi-a mutat greutatea pe piciorul sănătos, iar pieptul lui s-a ridicat şi s-a lăsat înainte să răspundă.
   - Nu, domnule.
    - Nu contează... ţi-am citit raportul.
    Holland a scuturat din cap şi, brusc, privirea lui s-a îngustat.
    - Ce fel de prostii vă învaţă la facultate în ziua de azi, mai exact? Eu am cerut un rezumat despre cum a fost afectată performanţa lui Doi de programările emoţionale, în aceste teste, nu despre... cum i-ai zis... ingenuitatea ei.
    Mâna stângă a lui Lucas a tresărit, dar, în rest, a rămas complet nemişcat.
    - Dar, domnule...
    Holland a izbit cu palma în masă, iar lovitura bruscă şi scurtă i-a făcut pe soldaţi să stea drepţi, în timp ce pe mine m-a făcut să tresar.
    - Eu vorbesc, nu tu. Tatăl tău mereu a fost prea indulgent cu tine. I- am tot spus Joannei că el niciodată nu va fi în stare să crească un bărbat adevărat, dar nu m-a ascultat. Şi uite ce s-a întâmplat. Pe unul dintre băieţi a trebuit să îl salvez de la o lăsare la vatră ruşinoasă, iar celălalt...
    Ochii gri dispreţuitori l-au măsurat pe Lucas şi s-au oprit pe piciorul lui, aşa că nu a fost nevoie să termine propoziţia, pentru ca ceilalţi să înţeleagă la ce se referise. Nu avea rost. Privirea lui spunea totul.
    Joanna... mama lui Lucas? Protejarea fratelui său de la o ruşinoasă lăsare la vatră era felul în care Holland îl ţinea pe Lucas în toată povestea aceea? Lângă mine, l-am simţit pe Lucas cum se încordează, i-am privit buzele cum se strâng şi degetele cum i se încleştează pe pantaloni. Cu toate acestea, vocea lui a fost uimitor de calmă.
    - Aţi cerut o evaluare sinceră din partea mea, iar eu v-am dat-o. Nu am ce să fac, dacă nu se potriveşte cu ce v-aţi aşteptat să spun.
    Lucas mă apăra? Dar nu avea logică. Uluiala de o clipă provocată de cuvintele lui s-a transformat într-o sclipire de neîncredere, urmată de un val de căldură.
    Lucas.
    Nu puteam să fac mai mult decât să mă gândesc la nume, pentru că Holland a redus distanţa dintre noi, cu doi paşi rapizi. Când i-am simţit mâna grea pe umărul meu, eram pregătită. De data aceea, nu am mai tresărit atât de tare. Deşi m-a cuprins aceeaşi repulsie la atingerea lui posesivă. La simţirea acelor degete bătrâne, zbârcite, care încercau să mă revendice ca pe un obiect. La mirosul copleşitor de mentă şi dezinfectant. Simţeam repulsia, dar sărbătoarea emoţiilor din mine era mult mai puternică.
    Mi-am ridicat bărbia şi i-am întâlnit privirea, luptându-mă să-mi păstrez o expresie neutră. Chiar dacă acea incredibilă conştientizare continua să mă încălzească din cap până-n picioare. Lucas încercase să mă salveze.
    - Poate că Lucas e impresionat de micile tale bufonerii, dar eu nu sunt.
    Nările lui Holland au tresărit când mâna lui a strâns mai tare. Acela era un bărbat care nu tolera ca cineva să-i pună la îndoială autoritatea.
    Mi-a dat drumul.
    - Ei bine, uite care e treaba...
    S-a oprit să elibereze un oftat dureros.
    - Domnule?
    Cu vederea mea periferică, am observat că mâinile îi tremurau. O mişcare abia perceptibilă, dar am văzut-o. Trei a rămas în acelaşi loc.
    Calmă. Neutră. Neafectată de nimic. Dar privirea ei atentă evalua.
    - Bravo, Lucas, că ai rămas la convingerile tale. Deja eşti mai bun decât tatăl tău.
    Ochii gri ai lui Holland i-au străpuns pe ai mei, de parcă încerca să facă o gaură prin lentilele mele, să vadă ce mă făcea să ticăi.
    - Oricum, îmi pare rău să spun că nu îţi împărtăşesc ideile. Inabilitatea lui Doi de a nu-şi amesteca emoţiile cu sarcinile pe care le are de îndeplinit o face riscantă pe teren, iar genul acesta de nesiguranţă poate duce la agenţi morţi. Şi nu e ceva ce sunt dispus să risc.
    Brusc, a făcut semn cu capul spre mine. Logica din spatele argumentaţiei lui era imbatabilă şi suficient de îngrozitoare, mi-am dat seama. Ideea era că eu nu voiam să lucrez pentru guvern. Voiam doar să trăiesc. Dar el n-ar fi înţeles asta niciodată, nici într-un milion de ani.
    Armata era viaţa lui. Când s-a uitat la mine, a văzut o uriaşă responsabilitate. Un avertisment că ar putea s-o dea în bară. Iar pentru el aparenţele erau totul.
    - O să trimit sumarul tău superiorilor mei, dar eu am drept de veto. Şi le voi spune că prima mea evaluare a fost exactă.
    Zâmbetul mic şi îngâmfat al lui Holland spunea tot. Ce teste, ce a doua şansă – niciodată nu avea să îşi lase superiorii să bănuiască faptul că el o dăduse în bară, nu după eşecul cu MILA 1.0. Mai degrabă m-ar fi aruncat la gunoi şi ar fi pretins că avea dreptate decât să mă salveze şi să admită că greşise. Şi, sincer, nici măcar nu puteam să spun că greşea. După criteriile lui, eu eşuasem. Mama mă avertizase, mă făcuse să promit că nu aveam să-mi arăt emoţiile şi nu am fost în stare de asta. Iar acum plăteam amândouă.
    - Domnule? a zis Lucas.
    - Nu-ţi face griji, Doi nu va dispărea de tot.
    O speranţă nebunească s-a ivit.
    - O să-i îndepărtăm nanocreierul şi o să-i implantăm altul – unul exact ca al lui Trei.
    Şi, cu aceste vorbe, Holland a pus capăt speranţei.
    Deşi mă pregătisem pentru acel moment – de câteva ore deja –, realitatea ameninţa să mă doboare. Să-mi îndepărteze creierul. Aveau de gând să îmi îndepărteze creierul. Să-mi ia tot ce eram, pe toţi cei la care ţineam, printr-o simplă procedură.
    Gata cu falsul tată, gata cu Clearwater, gata chiar şi cu Kaylee. Gata cu Hunter sau cu mama. Gata cu Lucas. Gata cu mine.
   Fusesem atât de concentrată pe oroarea de a fi mai puţin om, încât nu avusesem timp să apreciez calităţile umane pe care le aveam.
    Desigur, poate că existenţa lui Trei avea să fie mai uşoară; fără griji, fără să-mi pese, să trăiesc doar pentru a urma comenzi. Dar asta n-ar fi fost viaţă. Iar în clipa aceea era prea târziu. Am aşteptat protestul lui Lucas, dar n-a venit. Stătea înţepenit, cu pumnii strânşi, dar tăcut.
    Deloc surprinzător. Fusesem o inovaţie pentru el, nimic mai mult.
    Totuşi. Nu puteam să-l învinovăţesc. La urma urmei, el fusese mai mult decât decent. N-am mai fost atentă la discuţia lui Lucas cu Holland despre detalii.
    - Când va avea loc procedura?
    Aveam să duc dorul ochilor lui în mai multe culori.
    - O s-o punem la aparat, dar va trebui să aşteptăm până mâine, când se întoarce locotenent Barry, să efectueze el procedura.
    Aveam să duc dorul senzaţiei alunecoase şi aspre a coamei lui Bliss sub mâinile mele.
    - Am înţeles.
    Aveam să duc dorul senzaţiei pe care o avusesem când Hunter îşi coborâse buzele spre ale mele.
    Cel mai mult, aveam să duc dorul mamei: îmbrăţişările ei puternice, felul în care se juca cu ochelarii când era stresată, parfumul de rozmarin al loţiunii ei.
    Mama.
    Ultimul gând m-a sos din visare. M-am întins şi l-am apucat pe Holland de mânecă. La naiba cu decenţa, să fie cât voia de dezgustat de defectele mele. Nu mai conta.
    - Mama, vă rog, pot să o revăd? Doar încă o dată? Înainte...
    ...să mă eliminaţi. Dar asta suna atât de rece, de impersonal, încât n-am putut să o spun.
    - Ea o să fie bine, da? am întrebat, în schimb.
    Am văzut o mişcare în dreapta mea, apoi m-am rostogolit în spate pe podea, când Trei m-a tras puternic de umăr.
    - Nu-l atinge pe generalul Holland fără permisiune.
    M-am ridicat şi am sărit înainte, doar pentru ca ea să mă împingă la loc. Privirea mea s-a îngustat, iar pumnii mei s-au strâns.
    - Dă-te, am şoptit.
    Nimic nu putea să mă împiedice să primesc acel răspuns crucial. Şi-a depărtat picioarele şi a luat poziţie de bătaie. Ne priveam aşa cum o făcusem în timpul primului test, fiecare aşteptând ocazia de a lovi.
    Holland şi-a netezit mâneca înainte să pună o mână durdulie pe umărul lui Trei.
    - Nu, nu, e în regulă, Trei. Dă-te la o parte.
    Nu ştiu dacă mi s-a părut, dar jur că Trei a avut nevoie de o secundă în plus să se supună ordinelor lui Holland. Iar expresia ei, categoric, părea nu tocmai mulţumită. Dar apoi m-am întrebat dacă nu cumva mă înşelam, pentru că, după ce am clipit, ea s-a dat la o parte şi a luat o poziţie complet neutră. Holland a zâmbit, acea ridicare a colţurilor gurii care părea mai degrabă îngâmfare decât mulţumire.
    - Vezi, exact despre asta vorbeam. Nicole ţi-a făcut un deserviciu. Indiferent ce simţi, tu nu eşti reală. Nu eşti o fată, eşti copia uneia. Nu eşti mai mult decât o copie exactă, una la crearea căreia am ajutat şi eu. Faptul că tu nu poţi face diferenţa este o mare problemă.
    Mi-am ţinut respiraţia şi am aşteptat să cadă bomba.
    - Nicole Laurent nu e mama ta, e creatorul tău. E păcat, dar ea nu ne dă de ales. Având în vedere actul ei de trădare într-un proiect militar ultrasecret, va trebui să execute...
    Nu m-am gândit, nici măcar nu l-am lăsat să termine. Parcă furia m-a izbit, iar mâinile mele au prins viaţă. Propoziţia lui s-a terminat cu un gâfâit strangulat, când le-am întins şi le-am strâns în jurul gâtului său.
    Am strâns tare. În aceeaşi clipă în care a început să se înece m-am strecurat în spatele lui, mi-am pus o mână sub falca lui şi am tras spre dreapta, cu o mişcare lentă. Cealaltă palmă a mea i-a cuprins spatele capului. Toate acestea înainte ca Trei să poată face o singură mişcare.
    S-a zbătut o dată, dar am strâns degetele, fără milă.
    - Mai mişcă-te o dată şi îţi rup gâtul.
    Tot corpul i s-a încordat. Cei doi soldaţi din spate au tresărit, dar nu puteau face nimic. Îi simţeam sub degete pulsul şi pielea umedă de transpiraţie.
    - Faceţi un pas încoace şi e mort.
    Ar trebui să o fac oricum.
    Degetele mele s-au strâns.
    O merită.
    Degetele mele s-au strâns şi mai tare.
    Omul acesta îngrozitor o va ucide pe mama.
    Degetele mele s-au strâns din nou.
    Soldaţii au schimbat priviri panicate, dar nu au îndrăznit să se mişte. Trei s-a încruntat.
    - Dă-i drumul. Chiar dacă îl omori – l-am simţit pe Holland tresărind la asta –, nu vei schimba nimic. De ce să te deranjezi?
    De ce să mă deranjez? Pentru că, ignorantă de soră vitregă, o să mă simt bine. Transpiraţia curgea de pe Holland, iar cămaşa lui se lipea de a mea. Mirosul ei acru mi-a dat un imbold victorios. La naiba cu logica.
   Nu-mi păsa de logică. În clipa aceea, voiam doar să o văd pe mama şi să îl fac pe Holland să plătească.
    - Mila, nu!
    Mi-am întors capul puţin, rămânând cu un ochi pe Trei şi pe soldaţi.
    Lucas s-a întins spre mine, de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva la ureche. A ridicat mâna. Abia am văzut Taserul înainte să simt şocul.
    Electricitatea a explodat prin corpul meu. Torsul, membrele, totul a erupt în convulsii. Un val de petice negre – imagini în mişcare.
    Gândurile mele... alunecau... Apoi...

                                           CAPITOLUL 35

                   Ochii mei s-au deschis brusc, de parcă cineva apăsase un întrerupător. Vidul negru s-a transformat într-un fel de ecran cu purici.
    La început, doar bâzâitul acela necontenit îmi umplea capul. Apoi, câte un cârâit, când luminile clipeau în spatele ochilor mei închişi.
    Restart.
    Cuvântul clipea roşu printre purici. O voce familiară – a mea? – se auzea cu ecou, dar părea distantă. Distorsionată. O substanţă caldă trecea prin fiecare cută a corpului meu. Mă ţinea pe loc. Senzaţia mi-a trimis o imagine prin cap, distorsionată şi ea, prea distorsionată pentru a o descifra. M-am forţat să deschid ochii. Acea mică mişcare a trimis o undă de şoc prin capul meu. O dată, de cinci ori, de douăzeci de ori. În clipa în care s-a oprit, am simţit panică. Acele şocuri... ştiam ce erau... reziduuri electrice captive în mine. Atunci am ştiut unde mă aflam. Camera de mai devreme. Maşinăria specială pe care Lucas o folosise pentru a mă repara. Maşinăria specială pe care Holland plănuia să o folosească pentru a mă reprograma în Trei.
    Reprogramare.
    Din interiorul corpului meu fără suflet am simţit cum pulsul mi se zbate până în urechi. Fără sistem endocrin şi totuşi simţeam adrenalina, care le cerea muşchilor mei la fel de nonexistenţi să se contracte şi să mă scoată de acolo. Nu aveam plămâni şi totuşi ai mei erau grei, prea grei pentru a inspira. Am încercat să alung panica, să o înlocuiesc cu logică. Nimic nu era real. Nimic din ce simţeam nu era real.
    O răceală provenită din interior s-a răspândit spre exterior, acoperind strat după strat, până când a culminat cu un înveliş ca de gheaţă peste pielea mea. Trebuia să opresc totul. Trebuia să opresc totul şi să evaluez.
    Ce era în jur. Trebuia să mă concentrez pe ce era în jur. Să caut ceva ce puteam folosi pentru a mă elibera din chestia aceea din care părea imposibil de scăpat. Am scanat zona, dar nu am găsit nimic.
    Nicio mişcare detectată.
    Deloc surprinzător. În ciuda zumzăitului maşinăriilor, camera era lipsită de viaţă. Lipsită de sunete umane. Goală. Aşa aveam să mă simt odată ce procedura avea să fie efectuată? O tăcere permanentă în interiorul meu, acolo unde gândurile şi sentimentele goneau de obicei ca maşinile pe o stradă aglomerată? Poate că va fi linişte. Poate că nu.
    Nu voi şti niciodată, pentru că actuala versiune a mea nu va mai exista.
    M-am zbătut cu fiecare bucăţică de putere. Materialul a rămas rezistent, nu a cedat nicio fracţiune de milimetru. Lipsa de speranţă m-a lăsat fără energie. Chiar dacă ştiusem că încercarea mea avea să fie zadarnică. Deci, trebuia să caut prin cameră. Nu, potrivit lui Lucas, singurul mod de ieşire era reprogramarea maşinăriei. O acţiune care se putea face din exteriorul închisorii mele de nepătruns.
    Lucas. Lucas mă electrocutase. De parcă gustul amar al trădării îl invocase, vocea lui s-a auzit în capul meu.
    Mila.
    Privirea mea s-a rotit prin cameră, dar el nu era acolo. Nu era nimeni. Atunci mi-am dat seama că vocea lui se auzea direct în urechile mele, ca în timpul primului test. Şi, în ciuda trădării lui, nu mi-am putut reţine disperata şoaptă care mi s-a iţit pe buze.
    - Lucas?
    Clipeşte de două ori, dacă mă auzi.
    Am clipit.
    Oftatul lui de uşurare mi-a răsunat în urechi.
    Îmi pare rău pentru electroşocuri, a trebuit să mă asigur că Holland nu mă suspectează. Trebuie să ne mişcăm repede. Am folosit o setare de bază, suficientă să te facă să leşini, dar care să nu-ţi zăpăcească funcţiile pentru mult timp. Toate ar trebui să îşi revină în curând, dacă nu ţi-au revenit deja. O să vă scot de aici, pe tine şi pe dr. Laurent. Dar trebuie să faci ce îţi spun. Poţi?
    Şi, pur şi simplu, a apărut o nouă plasă de siguranţă. Lucas avea să mă ajute pe mine şi pe mama. Am clipit din nou.
    Va trebui să faci să pară o evadare. Eu voi fi ostaticul tău.
    Ostatic? Ceva în mine s-a răzvrătit, chiar dacă mi-am dat seama de necesitatea celor spuse de el. Să îl folosesc pe Lucas drept ostatic era singurul mod de a mă asigura că nu avea să fie prins pentru că ne ajuta.
    Am clipit.
    În primul rând: trebuie să scapi din maşinărie. Dacă te ajut, o să dea de urma codului meu de securitate de la uşă. Totuşi, nu cred că mă monitorizează. Nu încă.
    Fără speranţă. Eram complet lipsită de speranţă. Lucas nu îşi dădea seama că, dacă aş fi putut ieşi singură din cuşca aceea din plastic, aş fi făcut-o deja? Dar Lucas probabil că avea o posibilă soluţie pentru asta.
    Era prea metodic să fi vorbit dacă nu ar fi fost aşa. Dar ce anume?
    Hmm...
    Reticenţa lui, mai ales dată fiind urgenţa situaţiei, nu vestea nimic bun. Ce îmi scăpa? Nu aveam cum să ies, nu aveam cum să cer ajutor din afară. Nu, trebuia să fac să se deschidă chestia aia din interior. M-am frecat de pereţi. Nimic. Materialul era prea tare.
   Contrapresiune: 15 kg pe centimetru pătrat.
    Mult prea tare.
    Disperarea mi-a cuprins mintea, mi-a copleşit logica, speranţa, totul.
    Nu aveam cum să scap, dacă Lucas nu putea să intre, iar eu nu puteam să ies. Nici vorbă de evadare.
    Nici vorbă de evadare.
    Dar stai... Lucas ştia asta. El cunoştea parametrii maşinăriei mai bine decât mine. Nu putea să se aştepte să o rup fizic, aşa că... trebuia să o fac mental. Lucas mi-a confirmat concluzia o clipă mai târziu.
    Va trebui să comunici cu maşinăria.
    Tubul din acrilic a absorbit vibraţiile care m-au cuprins. Să comunic cu maşinăria. Ca de la maşinărie la maşinărie. Ca şi cum am fi fost una şi aceeaşi. Un strigăt tăcut a erupt în mine. Dacă nu evadam însemna că Holland avea să-mi despice craniul, să-mi extragă creierul şi să îl înlocuiască cu altul, să mă transforme într-o copie a lui Trei. O adevărată maşinărie. Iar acum Lucas îmi spunea că, pentru a evada, trebuia să mă transform oricum într-o maşinărie.
    Deja ai permisiunile – le-am activat prima dată când ai fost aici, pentru orice eventualitate. Trebuie să-ţi deschizi porturile.
    Să-mi deschid porturile – ce uşor vorbea. Nici măcar nu ştiam exact ce însemna asta. Totuşi, trebuia să încerc. Am scormonit prin minte în căutarea comenzii până când am găsit-o.
    Deschide porturi.
    La început, n-am simţit nimic. Nici urmă de electricitate, nici vreun licăr verde. Totul s-a produs treptat. Ca un vuiet care creştea încet. Un vuiet care a şerpuit prin mine, apoi a luat-o în sens invers. O prezenţă prin tot corpul meu, una după care aş fi putut să mă întind şi să o ating.
    Doar că nu trebuia să îmi mişc mâinile. Dacă m-aş fi simţit goală, m-ar fi speriat. Aş fi fost dezolată. Ca întinderea aceea pustie prin care călătorisem în Detroit. Dar nu a fost aşa. Deşi prezenţa nu era chiar vie, nu o simţeam nici moartă. Mai degrabă era ca o energie atotcuprinzătoare.
    Codul a clipit – în capul meu sau nu, nu eram sigură. Dar era peste tot. Un şir nesfârşit de litere, simboluri, cifre. Deodată, am ştiut exact ce să fac. M-am întins ezitant, cu mintea, şi am văzut codul, ca nisipul care se scurge printre degete. Din şirul acela, caracterele s-au ales încet pentru a reface comanda mea.
    Deblocare.
    O ezitare; un licăr în capul meu. Apoi, o uşă trântită.
    Verifică utilizator?
    Frustrarea se întindea prin mine ca un val uriaş. Nu puteam să verific utilizatorul, pentru că se presupunea că eu nu eram acolo. Dacă aş fi putut vorbi cu Lucas. Dar nu. Permisiunea lui Lucas îmi oferise o conexiune cu maşinăria. Restul trebuia să găsesc singură.
    Determinarea s-a desfăşurat în mine, s-a întins, s-a întins, până când fiecare celulă ardea de convingere. Indiferent cât de mult încercam să mă ascund de adevărata mea natură, ea exista. Eram o maşinărie şi încă una puternică. Acel specimen inferior nu avea să mă respingă. De data aceea, comanda a apărut ca o explozie.
    Deblocare!
    O ezitare minusculă, una care mi-a fisurat încrederea. Apoi, am simţit o schimbare în energie, o modificare a vuietului. Uşa s-a deschis.
    Cinci secunde mai târziu, eram liberă. Până să ajung la uşă, am forţat codul să apară. O deblocare rapidă şi uşa s-a deschis. L-am văzut pe Lucas. Stătea cu mâinile în păr, cu ochii lui ca aluna măriţi şi uimiţi. N-a zis nimic, doar m-a privit, în felul acela uimit, înainte să bage mâna în buzunar şi să scoată Taserul, pe care mi l-a întins. Lucas a pornit repede pe coridor, dar eu am îngheţat cu ochii pe camera video de la capătul holului. A scuturat din cap.
    - Am pus-o pe o buclă, dar trebuie să ne grăbim. Nu va dura mult până când tipul de la securitate va observa.
    Degetele mele s-au încleştat pe Taser şi l-am urmat pe Lucas. Nu am auzit nimic, dar chiar şi o singură greşeală în acel moment ar fi însemnat sfârşitul. La patru metri în faţă, un alt coridor se bifurca.
    Lucas a virat spre stânga, iar eu după el. S-a lipit de perete şi s-a dus spre intrare.
    - Auzi ceva? a şoptit.
    Am închis ochii, m-am concentrat. Din direcţia opusă am auzit un murmur de voci, un bărbat şi o femeie. Apoi, un râs înfundat. Un televizor, probabil că din încăperea gărzilor. În faţa noastră... nu am auzit nimic. Doar bâzâitul slab al neoanelor şi ritmul sacadat al respiraţiei lui Lucas.
    - Liber.
    În ciuda asigurării mele, şi-a vârât capul după colţ şi s-a uitat în ambele părţi, înainte să o ia repede spre stânga. Holul acela era mai îngust decât ultimul şi mai întunecat, avea doar nişte luminiţe de urgenţă. Vederea mea s-a luminat imediat, dar Lucas trebuia să se descurce. S-a oprit chiar în faţa unei uşi gri de pe stânga şi a început ritualul codului cu ADN. M-am zorit spre uşă, m-am oprit chiar lângă ea, atât de aproape că nasul meu mai că o atingea, mi-am pus degetele pe picioare, pentru a rezista pornirii de a încerca să o deschid chiar eu.
    Camera mamei, trebuia să fie camera mamei.
    Fiecare zecime de secundă de care Lucas avea nevoie pentru a-şi tasta codul îmi părea o tortură. În cele din urmă, s-a auzit sunetul de acces, urmat de un clic. M-am strecurat înăuntru încă înainte ca uşa să se deschidă măcar pe jumătate, ritmul în care aluneca era prea lent pentru mine. M-am dus direct spre silueta nemişcată de pe pat.
    - Mamă? am şoptit, pentru că nu voiam să o sperii.
    Într-o clipă, mama s-a întors dinspre perete şi s-a ridicat.
    - Mila?
    A bâjbâit după ochelari, pe măsuţa şubredă.
    - Da.
    A sărit în picioare. În clipa următoare, faţa mea era lipită de umărul ei, după ce m-a tras într-o îmbrăţişare şi m-a strâns cu toată puterea braţelor ei mici. Mi-am dat voie să mă bucur de căldura îmbrăţişării ei una, două, trei secunde, iar valul de uşurare m-a făcut să mă clatin. Era întreagă. Vie şi exact cum mi-o aminteam. După încă o strângere scurtă, m-am tras cu blândeţe.
    - Păstrează-ţi forţele.
    M-am dat la o parte şi am lăsat-o să îl vadă pe Lucas, care stătea de pază la uşă.
    - Stai aşa, ce se întâmplă?
    - Lucas ne ajută să plecăm de aici. Acum.
    Surprinsă, a făcut ochii mari.
    - Nu înţeleg, cum... a scuturat din cap, confuză, putem să o facem?
    - Nu mai avem de ales.
    Ca de obicei, puterea ciudată a mamei de a-şi păstra calmul în circumstanţe ieşite din comun m-a uimit.
    - Corect. Să mergem.
    S-a dus spre uşă şi m-a lăsat să o urmez.
    - Holurile din sud? Nimeni nu prea le foloseşte.
    Lucas a aprobat din cap.
    - Acesta e planul meu, a zis el şi s-a întors, să o ia în faţă.
    Dar nu înainte să o văd pe mama că îl prinde de braţ şi se apropie de urechea lui.
    - Mulţumesc.
    Şi nu înainte să observ roşeaţa din obrajii lui. Apoi, mama a pornit repede pe hol, iar Lucas s-a grăbit după ea. Mi-am încleştat degetele pe Taser şi i-am urmat. Ne-am îndreptat în sens opus celui din care venisem şi, în cele din urmă, holul se continua spre stânga. Am făcut doar trei paşi şi l-am auzit pe Lucas înjurând încet.
    - Ce e?
    A făcut semn din cap spre colţul îndepărtat.
    - Camerele. Se mişcă. Fie au pornit din nou, fie... şi-au dat seama.
    Am îngheţat privind camera care se rotea pe holul nostru şi pe cel adiacent.
    - Adică ne-au văzut?
    Lucas a scuturat din cap.
    - Nu neapărat. Depinde de cât de îndeaproape supraveghează cineva camera aceea acum. Cârtiţa Vita Obscura i-a făcut să fie mai vigilenţi ca niciodată, dar dacă ne grăbim s-ar putea să reuşim...
    Am iuţit ritmul, alergând pe hol şi încercând să echilibrăm nevoia de a nu fi descoperiţi cu cea de a pleca repede de acolo. Pentru piciorul bolnav al lui Lucas era şi mai greu, dar nu s-a plâns nici măcar o dată.
    Urmând-o pe mama, a făcut încă o dată la stânga, apoi scurt la dreapta.
    - Ăsta duce direct la postul gărzilor. Dacă sunt atenţi la monitoare, putem să ne lăsăm în jos şi să ne furişăm.
    În timp ce aprobam din cap, zbârnâitul unei mişcări deasupra mi-a atras atenţia. Camera. Trebuie să se fi întors spre stânga, astfel că lentilele circulare erau acum îndreptate spre noi. Am aşteptat o secundă, să văd dacă îşi continuă mişcarea obişnuită, dar nu a făcut-o.
    A rămas înţepenită şi, pentru o fracţiune de secundă, parcă am simţit ochii gri şi reci ai lui Holland aţintiţi asupra mea.
    - Fugiţi! am şoptit, iar mama şi Lucas n-au stat pe gânduri.
    Dar am făcut doar câţiva paşi şi am auzit sirena.

                                         CAPITOLUL 36

                      Deși plănuisem să ne furişăm târâş, toţi trei am luat-o la fugă pe hol, direct spre gărzile care tocmai fuseseră alertate. Eu şi mama am ţinut pasul cu Lucas. Era surprinzător de rapid, dar îmi dădeam seama că nu îi era uşor, după şchiopătatul puternic. Totuşi, nu s-a plâns, iar eu am rămas puţin în urma lui, ştiind că trebuia să fac să pară reală luarea lui ca ostatic, pentru că eram sigură că fuga noastră era înregistrată. N-am scos o vorbă. Doar am vârât Taserul în spatele lui şi l-am îndemnat să înainteze. Am dat în coridorul larg care ducea spre parcare, cu Lucas doar cu un pas în faţa mea. Baraca gărzilor era chiar în dreapta noastră. Două gărzi gesticulau amplu spre noi, cu armele ridicate.
    - În spatele meu, am şoptit către mama.
    M-am ridicat pe vârfuri şi mi-am trecut braţul drept în jurul gâtului lui Lucas. Acum, Taserul era lipit de pielea lui, chiar în zona jugularei.
    - Înapoi! am strigat către gărzi.
    Cei doi au rămas în poziţie de tragere, încercând să ţintească spre mine.
    - Înapoi sau îl prăjesc!
    Privirea celui mai înalt s-a îndreptat rapid spre partenerul lui. I-am văzut mâinile tremurând pe armă, înainte ca strânsoarea să-i redevină sigură.
    - Avem ordine, a zis el şi, chiar dacă vocea lui tremura, n-a coborât arma.
    Un hohot de râs complet nepotrivit mi-a urcat în gât, unul care s-a transformat într-un plâns înăbuşit. Ordine. Desigur. Lui Holland nu-i păsa ce victime făcea, atâta timp cât ne împiedica pe mine şi pe mama să scăpăm. Cam atât ţinuse discursul lui umanist despre salvarea de vieţi. L-am simţit pe Lucas încordat sub braţul meu, i-am simţit pulsul gonind.
    - Te rog, a zis Lucas. O va face, ştiu că o va face.
    Am tresărit. După acel al doilea test, nu ştiam dacă se prefăcea sau chiar credea că aveam să-l electrocutez. Gărzile s-au foit, dar au rămas pe poziţii. Trebuia să riscăm şi să profităm de lipsa lor de convingere, pentru că în orice clipă era posibil să apară mai mulţi soldaţi. Chiar atunci am auzit picioare în bocanci alergând în depărtare. Nu mai aveam timp. Din spatele meu s-a auzit vocea mamei.
    - Aşadar, o să tragi cu sânge rece într-un ostatic? a zis ea şi m-a înghiontit în spate.
    Am înţeles aluzia şi l-am împins pe Lucas mai în faţă. Paşii s-au auzit mai clar.
    - Îţi dai seama că gloanţele nu o vor opri, nu? a continuat mama. Dacă tragi, vă va doborî pe amândoi. Nu ai auzit ce i-a făcut lui Holland?
    Cred că zâmbetul senin gen Trei, pe care l-am afişat, a fost cel care a convins. Acel zâmbet i-a făcut să creadă. Au lăsat în jos armele. Bine că nu aveau cum să simtă tremurul mâinii mele şi habar n-aveau cât de rău îmi părea că trebuia să ţin Taserul la gâtul lui Lucas. Habar n-aveau că eu niciodată n-aş lăsa pe cineva să mă oblige să ucid. Sau să torturez pe cineva, doar pentru a-mi testa reacţiile. Nu aveam de gând să devin un monstru. Nu aveam de gând să devin Holland.
    L-am împins din nou pe Lucas înainte. Un pas, doi paşi. Atât am reuşit, înainte ca gardianul mai scund să descopere punctul slab al planului nostru. În clipa în care a reuşit să ţintească, a ridicat arma spre mama.
    - Dă-i drumul sau trag în dr. Laurent.
    Eu şi Lucas am îngheţat deodată. Obrajii paznicului erau palizi, iar pe unul dintre ei i-a picurat sudoare. Totuşi, mâna cu arma îi era sigură pe ea. Avea de gând să tragă. Avea de gând să apese pe trăgaci şi să o împuşte şi totul ar fi fost în zadar.
    - În cealaltă parte a mea, acum!
    Totul s-a petrecut brusc. Mama s-a strecurat în stânga mea, iar arma a răsunat. Lucas s-a izbit de pieptul meu. M-am uitat în jos, la sângele care începuse să-i curgă din coapsa stângă. Piciorul sănătos.
    - Plecaţi, a reuşit el să zică printre dinţi.
    Dar nu am putut. În timp ce paznicul cel înalt striga la partenerul lui, paşii din spate s-au apropiat. Mi-am întors capul, iar ce am văzut a făcut ca încrederea mea să se clatine. Trei gonea spre noi, era la mai puţin de douăzeci de picioare şi înainta rapid.
    - Doi, opriţi-o pe Doi! a răsunat din depărtare ordinul lui Holland.
    În faţa mea, uşa metalică lucea, marcând drumul nostru spre libertate; atât de aproape şi, în acelaşi timp, nu suficient de aproape.
    Nu aveam să ajungem la ea la timp.
    - Du-l la uşă, repede, am zis scurt, în timp ce i-am transferat mamei greutatea lui Lucas.
    Am întrerupt-o când a deschis gura să protesteze.
    - Fă-o!
    În timp ce Lucas îşi trecea braţele în jurul gâtului ei şi se împleticeau înaintând, eu m-am concentrat pe mecanismul de încuiere, conectat la computer, şi am neutralizat codul. Uşa a bâzâit şi a început să se deschidă, când m-am răsucit şi m-am trezit faţă în faţă cu Trei.
    Cele două gărzi de la început au ajuns la mine primele. M-am lăsat în jos şi abia am apucat să evit glonţul care mi-a trecut pe deasupra capului. Mai repede decât puteau ei să ţintească din nou, m-am rostogolit, am scos Taserul şi pac! L-am lovit cu el în genunchi pe tipul mai scund. S-a prăbuşit pe o parte, peste tipul mai înalt, iar strigătul lui a acoperit zăngănitul armei lui căzute pe jos. Înainte ca celălalt să îl poată ridica, am sărit în picioare şi l-am lovit puternic în burtă. Când s-a aplecat, genunchii mei au fost pregătiţi să întâlnească nasul lui. M-am întors la timp să o văd pe Trei cum sprinta pe lângă mine, fără măcar să mă privească, cu ochii fixaţi pe altcineva.
    Mama.
    Nu, oh, nu. Am ţâşnit după ea, cu o disperare care îmi împingea picioarele. În faţă, Lucas şi mama tocmai treceau prin uşa deschisă, dar Trei se apropia. Planul meu fusese să folosesc Taserul pe Trei, înainte să trec prin uşă şi să o închid în urma noastră, dar lupta cu gărzile mă făcuse să pierd timp valoros. Chiar dacă am ştiut că nu o voi ajunge pe Trei la timp, m-am conectat la computer şi am ordonat să închidă uşa.
    Era singurul mod în care o puteam salva pe mama.
    În timp ce goneam după Trei, am avut un moment de groază, la gândul că va apuca să se strecoare după ei, iar eu voi rămâne dincoace, fără să îi pot ajuta.
    Închide-te, te rog, închide-te!
    Am aruncat o privire în fugă spre mama, i-am văzut expresia îngheţată şi ochii aţintiţi asupra lui Trei, de parcă ar fi văzut ţeava unei arme. Trei şi-a dus mâna spre deschizătura îngustă, degetele ei s-au întins, s-au întins, s-au întins, of, Doamne, dacă reuşea să le vâre, era posibil să o împiedice să se închidă şi... Mâna lui Trei a lovit metalul, în timp ce uşa s-a închis. Cât încă era cu spatele la mine, am parcurs în goană distanţa dintre noi şi am ridicat Taserul. Ea s-a răsucit, am văzut o mişcare neclară şi părul şaten biciuind aerul. Pumnul ei a lovit mâna mea, iar Taserul a zburat. În clipa următoare, la fel am făcut şi eu şi m-am lovit de peretele metalic. M-am izbit puternic cu capul. Pumnul ei a zburat spre mine, dar m-am ferit. Când pumnul ei a lovit metalul, i-am apucat cu ambele mâini braţul întins şi l-am tras în jos spre genunchiul meu. Scrâşnetul a reverberat puternic.
    - Tu... mi-ai stricat încheietura de la cot!
    Ochii ei verzi s-au deschis larg, apoi s-au îngustat. Trei chiar era furioasă? Nu am avut timp să mă gândesc la asta, pentru că picioarele încălţate în bocanci au ţâşnit şi m-au lovit în piept cu o forţă devastatoare. Am zburat înapoi, până m-am lovit de peretele din spate.
    Impact: 90 kg pe centimetru pătrat.
    Cel puţin unele dintre funcţiile mele îşi reveneau. Sunetul înfundat al paşilor lui Holland şi ai celorlalţi soldaţi se apropia. Din poziţia mea, întinsă pe jos, păreau mai mari, mai ameninţători. Şi aveau să ajungă la noi în câteva clipe. Ultima şansă.
    Privirea mea a căzut pe Taser, aflat la câteva picioare de mine. Trei l-a văzut exact în acelaşi timp. Amândouă ne-am aruncat spre el, cu mâinile întinse, dar eu am fost mai rapidă. L-am apucat şi am apăsat pe buton. Degetele ei s-au prins de marginea lui exact când am tras. Am tresărit când întreg corpul ei a fost cuprins de spasme. Apoi, s-a prăbuşit pe podea, am sărit peste ea şi, în acelaşi timp, am ordonat uşii să se deschidă. M-am strecurat prin deschizătură şi m-am întors cu faţa spre soldaţii care veneau.
    - Jos! am şoptit spre Lucas şi spre mama.
    Soldaţii erau prea în spate pentru a veni după mine, dar nu aveam încredere că Holland nu va ordona să tragă. Nu în clipa aceea, nu când preţiosul lui experiment îi scăpa încă o dată.
    - Mila, cealaltă uşă, a zis mama.
    Fără să îmi întorc capul, am ordonat computerului să deschidă uşa care ducea spre parcare. În acelaşi timp, luminile au început să clipească. A urmat o voce computerizată.
    Codul de urgenţă activat. Toate încuietorile vor fi dezactivate în treizeci de secunde.
    Ceea ce însemna că, indiferent ce făceam, soldaţii vor intra peste noi în orice clipă. Eram siguri, pentru moment, totuşi. Dar, când uşa care ducea în clădire s-a închis, am văzut ceva care a făcut să mă cuprindă groaza. Prin deschizătura care se îngusta, am observat cum Trei şi-a mişcat piciorul, înainte să se ridice încet. M-am întors tremurând. Cum era posibil să-şi revină atât de repede? Era vreo altă aşa-zisă îmbunătăţire ce îi fusese adusă, rezistenţa la şocuri electrice? Nu că ar fi contat cum şi de ce. Nu, singurul lucru pe care trebuia să îl ştiu era că venea după noi.
    Am alergat spre parcare. M-am îndreptat spre cea mai apropiată uşă a Suburbanului şi m-am aruncat spre portbagaj. La început, n-am fost sigură că se va urni, credeam că în toată agitaţia aceea supraestimasem puterea mea de android şi că asta ne va costa timp preţios. Strigătele de dincolo de uşă s-au apropiat.
    Haide. Dacă vreodată avusesem nevoie de vreo abilitate de android, acela era momentul. Cu un efort uriaş, m-am izbit de ea şi mai tare. Ca un miracol, maşina a gemut şi a început să se clatine. Tocmai când gărzile începeau să deschidă uşa, am mai împins o dată, iar partea laterală a maşinii s-a dus până în uşă.
    Încuiaţi, pentru moment. Până aveau să iasă pe o altă uşă. Am fugit spre mama, să o ajut.
    - Unde e maşina ta? am strigat spre Lucas, să se audă în camere.
    Încet, am şoptit:
    - Eşti bine?
    Dar bineînţeles că nu era bine. Mersul lui era tot mai greoi cu fiecare pas şi tot mai mult din greutatea lui se lăsa pe mine, până când mi-am dat seama că doar eu îl mai ţineam în picioare.
    - B... bine, a şoptit şi el, dar felul greu în care a vorbit m-a sfâşiat.
    Ar fi trebuit să mă opresc, să îl ajut. Nu era bine.
   - Nu... să nu îndrăzneşti să te opreşti acum, a continuat el, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
    A scotocit prin buzunare şi a scos cheile.
    - Camaroul, a zis şi a arătat peste un şir de Suburbanuri, spre o maşină clasică, în stânga noastră, către ieşirea de pe rampă.
    Mama a alergat pe cealaltă parte a lui şi, cu ajutorul ei, l-am târât pe Lucas spre maşină.
    - Trebuie să îi legăm piciorul, am zis.
    Mama s-a oprit cu mâna pe uşă, privind spre bluza mea. Fără o vorbă, am rupt-o şi i-am întins-o.
    - Uite, am zis, fără urmă de regret.
    Lucas avea nevoie de ea mai mult decât mine. L-am ridicat şi l-am pus pe capota Fordului parcat lângă Camaro. Când m-am dat într-o parte, să o las pe mama să îi lege piciorul, am văzut sângele curgând şi înnegrindu-i pantalonii, de parcă ar fi intrat cu ei în apă.
    - Nu-ţi face probleme, a zis el. Mă vor repara într-o clipă, oricum.
    Am scuturat din cap şi am simţit un nod în gât. O clipă mai târziu, mama a terminat de legat cămaşa în jurul rănii.
    - Ar trebui să oprească sângerarea pentru câteva minute, până vin ajutoare.
    Mama a deschis uşa de pe partea şoferului, în timp ce eu mă uitam la Lucas cum se schimonosea de durere. Am simţit că mă înec. Chiar şi atunci, el se gândea la mine. Mi-am dorit să am timp să fac mai mult. Să îi mulţumesc pentru tot. Acel „scuze” pe care l-am mimat nu era nici pe departe suficient. Apoi, am întins mâna şi l-am lovit chiar în punctul sensibil de la gât. L-am prins de subsuori, când s-a clătinat şi a leşinat, apoi l-am ridicat pe capotă. Cel puţin puteam să îl scutesc de durere, până primea ajutor.
    - Mila, grăbeşte-te!
    Cu o ultimă tresărire la vederea siluetei nemişcate a lui Lucas, am sărit pe locul şoferului şi am dat cu spatele. Am apăsat acceleraţia, iar zumzetul motorului a început să se întreacă cu ţiuitul sirenei. M-am mai uitat o dată în oglinda retrovizoare după Lucas. În schimb, am văzut cum Chevy-ul verde pe care îl folosisem drept barieră s-a clătinat, înainte să se dea încet la o parte din uşă. Şi am zărit capul lui Trei, exact când luam prima curbă.

                                            CAPITOLUL 37

                 Am gonit peste una, două, trei şerpuiri şi, în sfârşit, am ajuns la poarta de securitate pe unde intrasem. Chiar la timp. De sub noi am auzit uşi de maşini trântite. Veneau. Venea şi Trei. Un paznic înarmat ne-a blocat drumul, ţintind spre parbrizul nostru.
    - Jos! am strigat şi am virat amplu spre stânga, apoi am apăsat pe acceleraţie.
    Camaroul a ţâşnit spre bariera care bloca intrarea şi a izbit-o, astfel încât parbrizul s-a crăpat. Bariera a căzut. S-a auzit o împuşcătură, dar glonţul s-a lovit de metal. Impactul a reverberat prin maşină, dar nu am oprit. Am trecut şi am ajuns într-o altă parcare. După câteva curbe, am ajuns în aerul proaspăt al nopţii. Chiar lângă John F. Kennedy Performing Arts Center.
    Cauciucurile maşinii au plutit, apoi eu şi mama ne-am legănat pe scaune, când am aterizat pe drum. Mâna ei s-a prins de spatele scaunului meu, să se ţină. Şi-a lăsat capul în faţă şi i-am văzut buzele mişcându-se, fără să aud nimic.
    Mamă? Se ruga?
    Asta mi-a dat peste cap încrederea, aşa că m-am concentrat asupra drumului. Am urmat curba care făcea la stânga, privind în oglinda retrovizoare. Încă nu era nimeni în spatele nostru, dar cu siguranţă doar pentru câteva secunde. Şi habar n-aveam unde mergeam. Dar puteam să repar asta acum, că nu mai eram blocate în subteran.
    GPS.
    O lumină s-a aprins în spatele ochilor mei, urmată de un bâzâit uşor.
    GPS.
    Nimic.
    Mi-am amintit vocea lui Lucas.
    „... funcţiile tale n-ar trebui să fie afectate mult timp.”
    Cu excepţia prostului de GPS... cel de care aveam nevoie cel mai mult în clipa aceea.
    - GPS-ul meu nu merge... idei?
    Desigur, Lucas trebuia să aibă o maşină clasică, fără aşa ceva. Ochiul meu a prins linia lungă, curbată din parbriz. Of, Doamne, Lucas avea să mă omoare.
    - Stânga, pe strada principală din faţă, Rock Creek Parkway, a zis mama.
    Bine că vocea ei era mai sigură ca niciodată. Am accelerat în curbă şi am încetinit chiar când am ajuns în intersecţie. Oamenii lui Holland aveau să fie pe urmele noastre în orice clipă. În timp ce ne îndreptam spre sud, pe Rock Creek Parkway, m-am uitat pe geamul de pe partea şoferului, spre strada pe care ieşisem spre Kennedy Center. În depărtare, nişte faruri ieşeau în stradă din parcarea subterană. Şi erau cam la înălţimea unui Suburban. Am apăsat acceleraţia.
    Pe autostradă nu aveam cum să scăpăm de ei. Probabilitatea formării unor blocaje rutiere era prea mare. I-a văzut şi mama în oglinda retrovizoare şi a zis exact ce gândeam.
    - Oraş.
    Am văzut cum vitezometrul a urcat tot mai mult, în timp ce goneam pe drum, încercând să punem cât mai multă distanţă între noi şi Suburbanurile mai lente, cât mai aveam timp. La doar câţiva metri în dreapta, lumina lunii se reflecta verde-închis în râul Potomac. Mama s-a uitat peste umăr. Mâna i-a zburat spre ochelari.
    - Câte?
    - Sunt destul de în spate, dar cred că sunt... două. Trei, poate.
    Când am intrat într-un pasaj, am trecut de un Dodge Neon, am observat că în faţa noastră era o întindere largă şi am aruncat o privire în oglinda retrovizoare. Inima mea a tresărit. Trei maşini, nici pe departe atât de în spate cum mi-ar fi plăcut. Una condusă de Holland, alta de Trei.
    - Ia-o la stânga, a zis mama, când drumul s-a bifurcat. Apoi drept în faţă.
    Am înjurat în barbă, un cuvânt după care ştiam că m-aş fi ales cu o pedeapsă dacă am fi supravieţuit nopţii aceleia, apoi am mai înjurat o dată, în gând. După ce mă tot împotrivisem funcţiilor mele speciale, în clipa aceea, simţeam acut lipsa GPS-ului. Desigur, o aveam pe mama, dar Trei avea în cap un sistem de navigare computerizat.
    - Te-am auzit.
    - Nu ai de ce să te enervezi, vorbeşte evoluţia mea, am zis repetând ceva ce spusese ea la aeroport.
    Mâna ei mi-a strâns braţul drept. Cu putere.
    - Nu e o glumă, Mila. Răspunde-mi la ce te întreb. Îţi aminteşti ceva din sediul de mai devreme, ceva, orice?
    Am ocolit o maşină şi m-am întrebat de ce trebuia să vorbim despre asta atunci. Dar o ştiam prea bine pe mama. Niciodată nu învingeam încăpăţânarea ei.
    - Un pic. Îmi amintesc uşa albă a laboratorului. Şi faptul că Mila Unu era testată.
    Strânsoarea mamei a devenit mai puternică.
    - Ţi-am şters amintirile de aici, Mila, pe toate, a zis ea cu un calm ciudat.
    - Trebuie să îţi fi scăpat unele.
    Părul blond al mamei a fluturat când a scuturat din cap.
    - Nu. Le-am şters pe toate, Mila, sunt sigură. Ceea ce înseamnă că ai reuşit să păstrezi acele amintiri pe cont propriu. Asta înseamnă evoluţia. Devii mai umană cu fiecare zi... chiar dacă nu îţi dai seama. Indiferent ce faci, nu uita asta.
    - Bine. Şi poţi să îmi spui totul despre asta mai târziu.
    În clipa aceea, eram un pic ocupată. În plus, ce îmi spunea... suna de parcă se aştepta să i se întâmple ceva rău. M-a trecut un fior, dar l-am alungat. Nu voiam să mă gândesc ce ne-ar fi făcut dacă ne-ar fi prins.
    Nu voiam. Pieptul meu s-a strâns şi am apucat mai bine volanul.
    - După ce trecem de Lincoln Memorial, virează spre Podul Kutz, a zis ea.
    - Nu ştiu unde e Podul Kutz!
    - Doar virează spre Est, atunci.
    Printre claxoane, m-am strecurat pe o stradă numită Independence şi am zărit Podul Kutz în depărtare. Suburbanurile rămăseseră în urmă, dar erau tot acolo. Ei bine, doar două dintre ele. Unde naiba dispăruse al treilea? Prin parbriz, am prins sclipirea de lumină reflectată de apă.
    - Ce traversăm?
    - Lacul Basin.
    Am trecut podul cu trei benzi pe un singur sens, cu 105 mile pe oră.
    Am frânat brusc atunci când un Lexus roşu a intrat în faţa mea şi am tras tare de volan, spre dreapta. Apoi, repede spre stânga, să evit coliziunea cu spatele unei limuzine. Am coborât de pe Podul Kutz, înapoi pe Independence. M-am îndreptat spre est, sperând să mă desprind de ei prin zigzaguri. Mama a scotocit prin bord, în timp ce semaforul s-a făcut roşu.
    - Lucas, eşti un geniu, a zis ea când a scos un plic alb şi s-a uitat înăuntru.
    - Ce e? am zis accelerând.
    Un taxi a zburat prin faţa noastră, iar eu am întors volanul spre dreapta, trecând la doar câţiva centimetri de el. Claxoanele au izbucnit în spatele nostru, frânele au scrâşnit. Noi ne-am continuat drumul.
    - Ne-a lăsat bani. Opt sute de dolari.
    Speram să trăim suficient timp să avem nevoie de ei. Mi-am aruncat privirea în oglinda retrovizoare. Mâinile mi-au înţepenit pe volan. Unul dintre Suburbanuri se apropiase la câteva maşini de noi. Nu era deloc bine. Apoi, al treilea Suburban a apărut pe stradă, ceva mai în faţă, venind spre noi.
    - Fă la stânga! a zis mama când am fost aproape de intersecţie.
    Am tras repede de volan, am apăsat frânele şi am făcut la stânga.
    Drept în faţa unui camion. Farurile m-au orbit. Mâinile mele au îngheţat, în timp ce corpul se pregătea de impact. Apoi, am trecut de el şi am accelerat din nou. Of, Doamne, fusese cât pe ce! Frânele lui au scrâşnit şi s-a auzit claxonul puternic. Printr-un miracol, reuşisem să ne strecurăm pe lângă el. Dar apoi camionul ne-a lovit bara din spate.
    Maşina noastră a încercat să facă un salt, dar am ţinut tare de volan, refuzând să o las să se rotească şi să ne trimită sub roţile lui. Ne-am îndreptat şi am luat-o pe marginea străzii, iar în spatele nostru am auzit frânele şi bufnitura. Mama şi-a înălţat capul peste umăr şi a gemut.
    - Maşina aia e terminată, s-a răsturnat.
    Mai rămăseseră două. Şi abia scăpasem de aceea. Cele două rămase ne-au găsit din nou la două străzi mai încolo. Holland şi Trei. Maşina noastră era mai rapidă, dar pe genul acela de străzi nu prea era un avantaj. Plus că ei aveau GPS. Dar o mai învinsesem pe Trei. Şi atunci mi-am dat seama.
    O bătusem cu o mişcare complet nebunească, tipic umană. Poate că reuşeam încă o dată. Poate că noi două arătam la fel, dar, în ciuda temerilor mele, nu eram la fel, nu sub superficialul strat exterior. Poate că Holland îmi vedea emoţiile ca pe un defect şi poate că erau cel puţin pentru un soldat perfect sau pentru un spion. Dar eu nu voiam să fiu niciuna dintre ele. Eu voiam doar să fiu o fată oarecare.
    Şi, potrivit lui Lucas, eram o fată capabilă de ingenuitate, o fată capabilă să sfideze logica, dacă situaţia o cerea, ceva ce Trei cea rigid de ascultătoare n-ar fi înţeles niciodată.
    Am făcut scurt la dreapta, la următoarea intersecţie, cu Suburbanurile mult prea aproape în spatele nostru. Lumina semaforului din faţă s-a făcut galbenă, iar cele două maşini din faţă s-au oprit. Captive. Am virat pe banda care mergea spre sud şi am trecut pe lângă ele, gonind pe roşu.
    - Mila, ce faci? m-a întrebat mama.
    Cu vederea periferică, am zărit cum mâna ei stângă s-a prins de marginea scaunului, în timp ce cu dreapta se ţinea de uşă.
    - Am un plan, am zis, iar vocea mea calmă contrasta cu strânsoarea mult prea puternică de pe volan.
    O clipă mai târziu, am scurtat-o spre est, doar că ne îndreptam spre vest. Pe sensul opus.
    Întoarce. Coliziune posibilă.
    Numai că nu puteam să întorc. Asta era problema. M-am pregătit, când primul val de faruri s-a întâlnit cu ale noastre, împietrită de gândul că va urma capota noastră. Nu-mi venea să cred ce făceam, când fiecare gând urla că era un gest criminal şi insista să întorc maşina, ştiind că era cel mai prost plan văzut vreodată. Dar se întâmpla să fie şi singurul plan pe care îl aveam. Aşa că mi-am încleştat maxilarul şi m-am ţinut bine de volan, încercând să ignor partea mea logică, cea care ţipa că o să ne facem zob şi scrum, în sensul cât se poate de propriu şi de oribil. O limuzină Hyundai a claxonat puternic şi a virat de pe banda noastră, pentru a evita coliziunea. Suburbanurile încă ne urmăreau, dar rămăseseră mult în urmă, întrucât se luptau să-şi croiască drum printre camioane. Am slăbit acceleraţia doar un pic.
    Sincronizarea era crucială, pentru a da planului meu o şansă de funcţionare. Am încercat să înghit, chiar dacă simţeam că inima mi se cuibărise în gât.
    Sincronizarea şi un noroc al naibii.
    În faţa noastră vedeam cum pământul dispărea de pe ambele părţi, iar locul îi era luat de aer, cu o apă întunecată clipocind dedesubt. Cu un avans de vreo zece maşini, goneam înapoi peste Podul Kutz. Ne îndreptam frontal spre marea de maşini. Claxoanele se auzeau de peste tot, într-o simfonie haotică, iar eu am accelerat Camaroul.
    Coliziune iminentă. Virează la dreapta.
    Abia am apucat să fac asta, când o altă comandă mi-a apărut în cap.
    Coliziune iminentă. Virează la stânga.
    Am tras de volan spre stânga şi am trecut razant pe lângă un motociclist şocat. Am ignorat gâfâitul mamei, mi-am ignorat chiar propriile îndoieli şi am înaintat. Mai aveam cam trei sferturi din drumul peste pod, când un Explorer şi un camion au trecut în viteză, cu viraje ample. Mi-am adunat cu disperare cât curaj îmi mai rămăsese.
    - Mila, acum! a strigat mama, exact când am ţipat şi eu.
    - Ţine-te!
    Am apucat frâna hidraulică. Partea din spate a Camaroului a făcut un arc mare în spatele nostru, frânele au scrâşnit; ale noastre şi ale maşinii care se îndrepta spre noi. Capul îmi zbârnâia. Îndată ce ne-am îndreptat, am apăsat pe acceleraţie.
    Totul s-a întâmplat atât de repede că abia am reuşit să disting lucrurile. Ne îndreptam direct spre maşina lui Holland. Am văzut şocul pe faţa lui. Şoferul de pe Camaro a virat în ultima clipă la stânga, iar oglinda laterală s-a izbit de barieră. Trei s-a izbit de cealaltă barieră, în timp ce încerca să vireze scurt. Fereastra din spate s-a făcut ţăndări, de la focul tras de soldatul aflat în maşina lui Holland, pe locul şoferului.
    Asta, chiar înainte să întoarcă prea repede, cu un scrâşnet oribil de cauciucuri, şi să se răstoarne.
   Strigătul meu victorios, mâna ridicată în aer. Chiar înainte să observ că mama se chinuia să respire şi se ţinea strâns dintr-o parte. Înainte să observ lichidul roşu care deja îi umpluse cămaşa.

                                         CAPITOLUL 39

                    M-am luptat cu un val de ameţeală - încă un răspuns fizic la emoţii de a căror necesitate chiar mă îndoiam - şi am încercat să împiedic panica să mă cuprindă ca un cutremur. Sângera. Mama sângera.
    - Mamă, eşti bine?
    Am tras de volan într-o parte, gata să opresc chiar acolo.
    - O să fiu bine, Mila, a gâfâit ea. Doar hai să plecăm de aici.
    Respiraţia ei greoaie a trimis o reacţie drept prin piciorul meu şi m-a făcut să apăs pe acceleraţie. Aveam să plecăm de acolo. Deja se auzeau sirenele, la o distanţă nu foarte mare. Unde ar putea să nu ne caute?
    Imaginea unui râu verde pe care îl trecusem mai devreme mi-a apărut în minte. Potomac. Un drum înfundat şi, astfel, ultimul loc unde cineva cu măcar o jumătate de creier funcţional s-ar ascunde. Logica mea de android insista să evit locul cu orice preţ. Ceea ce însemna că acela era locul nostru.
    - Încă eşti bine? am zis şi mi-am luat scurt privirea de la mama, doar ca să văd Camaroul împrăştiat pe stradă.
    Am virat, iar una dintre roţile din faţă a alunecat de pe drum, pentru o clipă. Nu arăta bine deloc. Era palidă şi îşi înfipsese dinţii în buza de jos. De parcă şi-ar fi înăbuşit un ţipăt.
   - Sunt bine... continuă să mergi.
    Nici nu suna bine. Vocea îi era încordată, extenuată, la fel ca atunci când fusese trează toată noaptea, să ajute un mânz să vină pe lume. Mi-am fixat mâinile pe volan, înainte să mă întorc spre ea. Ochii mei i-au scanat corpul, iar în faţă mi-a apărut o imagine 3D pâlpâind, cum se întâmplase cu bărbatul din motel. Doar că acum nu era un străin care voia să mă captureze... era o imagine a mamei.
    Am inspirat adânc, am simţit cum pieptul mi se umflă, apoi coboară şi am lăsat mişcarea să mă întărească înainte să mă concentrez. Pe imaginea verde, două găuri de glonţ pulsau roşu, ambele pe stânga.
    Mental, am tras de straturile de piele şi de muşchi, să las să se vadă organele aflate dedesubt. Primul lucru pe care l-am observat a fost că, având în vedere rănile făcute de pătrunderea gloanţelor, rinichii şi vezica biliară erau prea jos să fi fost afectate. Acelea erau în siguranţă.
    Apoi, privirea mea a urcat, iar exclamaţia mea a ricoşat prin maşină.
    Partea de sus a ficatului. Ficatul şi... nu, nu, nu. Plămânul. Inima.
     - Spitalul, unde e spitalul?
    - Mila, nu. Fără spital, nu e sigur. Doar... condu.
    - Ce? Nu! Avem nevoie de ajutor!
    Mama m-a prins din nou de braţ, cu o putere surprinzătoare. Dar pielea ei... era un pic mai rece?
    - Ascultă, a zis cu înverşunare, când te-am făcut, am depăşit o limită... şi am creat un miracol. Cunoşteam riscurile, când te-am furat, dar mi le-am asumat. De bunăvoie. Fericită. Dacă vrei să mă ajuţi, ştii ce poţi să faci? Trăieşte.
    Strânsoarea ei a slăbit, iar inima mea a îngheţat.
    - Mamă?
    - Continuă... continuă să conduci.
    Şi aşa am făcut. La fiecare viraj mă încordam, anticipând un alt geam sfărâmat, un alt foc de armă care să-şi croiască drum spre mama, care stătea cuibărită cât de aproape de podea putea. Dar împuşcăturile nu s-au mai auzit. În cele din urmă, am reuşit să ajungem la râu, am trecut repede peste un pod vechi abandonat, care ducea la un debarcader abandonat şi el. Am parcat maşina în spatele unei barăci ruginite.
    - Mamă, poţi să te ridici acum.
    Nimic.
    - Mamă?
    Un geamăt înfundat, apoi mama s-a ridicat anevoie pe scaun. Toată cămaşa ei era acum de un roşu aprins.
    Nu! Oh, nu!
    Chiar atunci, genele mamei au fluturat şi am auzit un geamăt. Am decis că era mai bine să o mişc fără să o avertizez, am numărat până la trei, apoi am întors-o parţial pe burtă. A ţipat, iar suspinul mi s-a oprit în gât. Pe spate, cămaşa ei era plină de sânge. I-am ridicat-o, apoi a trebuit să şterg zona din jurul rănilor, să pot vedea. Şi iată-le, două găuri de mărimea unei monede.
    Mi-am şters degetul cât de bine am putut - primul lucru pe care trebuia să îl facem când plecam de acolo, m-am gândit, era să luăm nişte antiseptice şi nişte antibiotice - l-am vârât blând în gaura care părea mai urâtă, cea care ducea spre inimă.
    Mama a tresărit, dar am ţinut-o cu mâna liberă şi am continuat. Metal. Trebuia doar să dau de metal. Să găsesc sfera mică ţinută acolo de colivia osoasă a coastelor ei.
     Imaginea 3-D a apărut din nou şi mi-a arătat fiecare strat de care treceam. Pielea, care ceda uşor, striaţiile mai tari ale muşchilor. Apoi, degetul meu s-a strecurat printre două suprafeţe solide, alunecoase, în timp ce imaginea clipea în faţa mea. Coaste. Nici urmă de glonţ încă, iar tunelul continua... spre inimă. Nu am îndrăznit să apăs mai mult.
    Mai întâi, a început să-mi tremure picioarele. Apoi coapsele. Abia am apucat să-mi trag la o parte degetele, înainte ca şi mâinile să îmi fie cuprinse de spasme. Trebuia să existe o soluţie. Undeva, cumva.
    Evident, glonţul era înfipt adânc. Şi nu aveam cum să-l scot. Fără instrumentar... doar dacă...
    - Mamă, mai era ceva în sertarul din bord? am strigat şi am scuturat-o de umăr, când genele ei abia s-au mişcat.
    Sau poate în portbagaj. Poate că Lucas ţinea unele lucruri în portbagaj. Dacă aş fi putut ajunge la afurisitul de portbagaj. I-am sfâşiat cămaşa şi am îndesat-o peste găuri, care sângerau mult prea tare. În cele din urmă, mama a vorbit.
    - Mila, opreşte-te. S-a... terminat.
    Nu. Am refuzat să accept asta.
    - Sunt un robot, ai uitat? Pot repara orice.
    - Nu poţi repara ceva ce... nu se poate repara.
    - Nu spune asta, am şoptit hotărâtă, apăsând cămaşa pe răni.
    Pornirea de a căuta în portbagaj după instrumentar m-a făcut să zvâcnesc din nou. Dar în clipa aceea eram prea speriată de sângerarea ei.
    - Poţi să ţii cămaşa asta? Doar câteva clipe.
    - Mila, tu ştii mai bine.
    A început să tuşească puternic, înainte să poată continua.
    - Trebuie să ne gândim la tine.
    La mine? Nu. La noi. Trebuia să ne gândim la noi. Încă de la început, toată povestea aceea fusese legată de noi două, în ciuda şanselor mici.
    Nu putea să lase baltă totul, nu aveam de gând să îi permit. Dacă ar fi fost după mine...
    - Trebuia să mă fi lăsat acolo încă de la început. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
    Ochii ei albaştri au sclipit nervos.
    - Crezi că regret ceva din toate astea? Crezi? Pentru că nu regret. Nicio clipă. La început, nu am fost sigură că pot, dar... m-am înşelat.
    Cuvintele ei m-au încălzit şi mi-au dat fiori. Pentru că fiinţa aceea care bombănea nu era mama. Mama mea cea calmă şi practică. Ceea ce însemna doar că...
    Cu un nod tot mai mare în gât, m-am întors spre adâncimile întunecate ale râului Potomac. Furioasă pe lipsa mea de control. Ce android inutil, care lăcrima. Cu o zvâcnire violentă a mâinii, mi-am şters lichidul care mi se risipea pe obraji. Mama a dat drumul unui suspin puternic, epuizat. M-am răsucit spre ea, la timp să-i văd pleoapele palide cum clipeau să se închidă.
    - Nu, nu închide ochii!
    Degetele ei, cândva atât de puternice şi de calde, s-au aşezat reci pe braţul meu.
    Pierdere de sânge critică: probabilă.
    Oprire a inimii: probabilă.
    Oprire a unui organ: probabilă.
    De data aceea, vocea era oricum, numai calmă nu. Am înţeles, chiar am înţeles. Explicaţia clinică era pierderea de sânge, care îi lăsa muşchii fără oxigenul de care aveau nevoie pentru a susţine contracţiile puternice, până când, în cele din urmă, s-au oprit toate. Dar mai era o explicaţie, una mai lirică: sufletul ei pălea, dispărea spre un loc mai bun. Deşi logica insista că prima explicaţie era cea corectă, voiam cu disperare să cred în ultima.
    - Mila, a zis mama, cu voce moale şi un zâmbet slab pe faţa palidă, ştiu că îţi faci griji pentru că tu percepi lumea altfel decât oamenii obişnuiţi. Dar...
    S-a oprit, respirând greu, înainte să strângă din dinţi.
    - Niciodată două fiinţe nu au văzut lumea exact din aceeaşi perspectivă, nu au înţeles lucrurile la fel, fie ele oameni sau nu. Cel mai bine... cel mai bine...
    Vocea ei s-a stins încet, genele au fluturat şi s-au lăsat peste ochi.
    Pieptul ei s-a umflat, de la efortul de a inspira, un efort care a transformat curgerea roşie din rana ei într-un râu. Restul propoziţiei a bolborosit-o.
    - Cel mai bun lucru pe care putem să îl facem e să încercăm.
    Cu ochii închişi, mâna ei s-a dus spre gât şi s-a prins de pandantivul oval. Piatra mea norocoasă. A tras de el, dar cu atât de puţină putere, încât lănţişorul a refuzat să cedeze.
    - Stai.
    M-am întins, mi-am pus mâinile în jurul alor ei şi am tras. Lănţişorul s-a rupt uşor ca o foaie de hârtie. Mama a împins pandantivul în mâna mea. Vocea ei a devenit o şoaptă răguşită.
    - Găseşte-l pe Rich... Richard Grady. El ştie...
    Ultimul cuvânt s-a pierdut într-un suspin. Apoi, capul i-a căzut într-o parte. Mâna i s-a înmuiat şi, în clipa aceea, am simţit cum ceva în mine a murit. Deasupra, păsările cârâiau şi vesteau sfârşitul, care era aproape. Râul curgea. Mirosul de gogoşi s-a răspândit până la noi, de la vreo patiserie aflată undeva în depărtare. Iar acolo, pe asfaltul murdar, inima cât-se-poate-de-umană a mamei s-a oprit.
    - Trebuia să fim o echipă, mai ţii minte?
    Dar desigur că ea nu mai auzea şoapta mea înecată de lacrimi.
    O gaură mi s-a deschis în piept şi a lăsat să se reverse un amestec corosiv de întuneric, durere şi regret, un amestec ce m-a umplut, până când am avut impresia că pielea mea va exploda din cauza presiunii teribile. Şi am simţit din nou că mă înec şi durea, of, Doamne, durea, într-un fel care m-a făcut să cred că niciodată nu o să pot înghiţi sau vorbi, nu o să pot râde sau cânta, nu o să mai pot rosti vreodată vreun cuvânt. Şi de ce aş fi vrut să fac toate astea? Mereu fusesem cu mama, iar în clipa aceea, brusc, nu mai era aşa. Eram singură într-o lume pe care abia o cunoşteam, una care părea dezolantă şi pustie. Fără ea, totul părea dezolant şi pustiu.
    Nu am încercat să-i verific pulsul, care ştiam că nu mai era, nici nu am încercat o resuscitare, sau să o pun în maşină şi să gonesc cu ea la spital. Nimic din toate acestea nu ar fi adus-o înapoi. În schimb, i-am mângâiat părul şi i l-am dat la o parte de pe frunte. Frumosul ei păr blond. Apoi, m-am ghemuit lângă ea. Mi-am strecurat un braţ în jurul taliei ei şi mi-am pus obrazul pe al ei. Pielea încă îi mirosea a loţiune cu rozmarin. Am închis ochii.
    Am încercat să-mi închipui că încă eram în Clearwater, cuibărite pe canapea. Ne uitam la vreo emisiune stupidă de la televizor. Ea mă întreba dacă totul a fost bine la şcoală, iar eu răspundeam că da. Dacă aş fi putut face să redevină real. Dar nu puteam să mă prefac. Nu era bine, nu era bine deloc. Pielea mamei era caldă încă, dar nu exista niciun semn că ar mai respira, nicio urmă slabă de puls. Niciun fel de mişcare în ea. Moartă, mama semăna mai mult cu mine.
    Apoi, mi-am dat seama de un lucru care m-a îngrozit. Nu puteam să o las acolo. Ar fi găsit-o şi dacă... dacă i-ar fi recoltat celule sau ce naiba făcuseră ei ca să mă creeze pe mine? Mama voia ca eu să trăiesc, îşi dăduse viaţa ca să îmi ofere o şansă, dar nu puteam să cred că ar fi vrut ca asta să se mai întâmple şi altcuiva. Şi refuzam să mai permit aşa ceva. Nu cu implicarea ei. Dacă ar fi fost după mine, aş fi rămas acolo, cu trupul ei, şi aş fi aşteptat ca ei să mă găsească. Ideea de a o lăsa acolo îmi părea atât de greşită, o trădare. Totuşi, ştiam că ultimul lucru pe care ea ar fi vrut să-l fac ar fi fost să rămân acolo. O spusese foarte clar.
    Riscase totul pentru a-mi oferi libertatea, iar dacă o iroseam, ar fi fost ca şi cum i-aş fi irosit viaţa încă o dată. Mama voia ca eu să lupt. Să trăiesc. Doar că niciodată nu îmi închipuisem că va trebui să o fac singură.
    Un claxon strident în depărtare mi-a amintit că nu eram în siguranţă acolo. Zona aceea retrasă, părăsită, acea margine a râului părea izolată, dar era la câteva minute de centrul D.C. Holland şi subordonaţii lui puteau da peste mine în orice moment. Şi Vita Obscura la fel. Din respect pentru ultima dorinţă a mamei, trebuia să plec. Dar pentru a o onora pe ea trebuia mai întâi să fac altceva.
    Pentru o clipă, i-am privit trupul inert, părul care îi flutura uşor în briză. I l-am aranjat în jurul feţei palide, tristeţea ameninţând să mă copleşească. Apoi am fugit în baracă. Câteva clipe mai târziu, legasem de corpul mamei vechea ancoră ruginită pe care o găsisem înăuntru, cu cablurile din maşina lui Lucas. Am luat-o în braţe, am dus-o spre râu, departe de clădirile care se înălţau în spate, departe de D.C. Departe de Holland. Am cărat-o la marginea râului şi m-am uitat la apa care se învolbura. Am urât ideea că lichidul acela sărat va înghiţi parfumul ei de rozmarin, o dată pentru totdeauna. I-am îmbrăţişat ochii albaştri, părul moale, corpul ei mic şi rece pe dinăuntru.
    Ştiam că era moartă, că orice o fi făcut-o să fie vie până atunci nu mai era. Ştiam, dar tot am şoptit „la revedere, mamă”.
    M-am uitat din nou la apa întunecată şi opacă, iar degetele mele s-au strâns pe pielea ei. Cum să o fac? Să o arunc în apă, pur şi simplu, ca pe un gunoi? Merita ceva mai bun. O înmormântare adevărată, cu doliu şi flori, cu un preot care să spună ultimele cuvinte, genul de înmormântare pe care o implantase în mintea mea pentru „tata”. Apoi, mi-am închipuit că Holland o găseşte, o duce înapoi în locul acela infernal şi m-am înfiorat. Nu puteam lăsa să se întâmple aşa ceva. O înmormântare cum se cuvine – încă un lucru pe care el ni-l furase.
    Am tras aer în piept şi i-am privit pentru ultima dată faţa palidă, familiară. Apoi i-am împins corpul distrus în apa învolburată. M-am simţit de parcă mi-aş fi scos inima din piept şi aş fi aruncat cu ea, pentru că, în mod sigur, nimic altceva nu ar fi putut să-mi provoace o astfel de durere. Dar cel puţin nu avea să fie găsită de Holland vreodată.
    M-am întors înainte ca trupul ei să dispară, încercând să accept ceea ce logica îmi spunea. În clipa aceea, era o binecuvântare să las androidul din mine să preia controlul, aş fi făcut orice să nu mai simt durerea. Mama nu mai era, iar dacă m-aş fi holbat la apă, nu m-ar fi ajutat să îi îndeplinesc ultima dorinţă. Trebuia să plec de acolo.
    Şi aveam nevoie de ajutor.

                                                CAPITOLUL 39

                    După ce am băgat banii în buzunar, am lăsat maşina în ascunzătoare. Cu geamul făcut ţăndări şi cu numărul de înmatriculare dat în urmărire, probabil, era o capcană mobilă. Pe lista imaginară cu lucrurile pe care i le datoram lui Lucas am trecut şi „o maşină nouă”.
    Nu că aveam să-l revăd vreodată. Am alergat pe lângă Camaro, înapoi spre străzi, cu ochii după orice Suburban negru. Fiecare pas durea, o abandonam pe mama. Nu puteam să nu mă gândesc că eşuasem şi că mama plătise pentru asta cu viaţa ei, indiferent cât de mult încercase să mă convingă că nu era aşa. Iar în clipa aceea o lăsam în urmă. Pentru totdeauna. Dar mi-am forţat picioarele să se mişte şi nu mi-am permis să privesc înapoi.
    Singura modalitate de a-i onora amintirea era să îndeplinesc visul ei legat de mine. Dacă eram prinsă, tot ce sacrificase ar fi fost în zadar. Era singurul gând care mă făcea să merg înainte şi, deocamdată, era suficient. Dacă dorinţa mamei era să îl găsesc pe acel Richard Grady, atunci asta aveam să fac. Nu trebuia să ratez din nou.
    Aveam nevoie de un telefon, dar, înainte de toate, îmi trebuiau haine noi. De-a lungul drumului trecusem pe lângă un grup de oameni fără adăpost, pe un petic de iarbă. Am refăcut drumul, până am dat de ei. S-au întors să se uite la mine, de pe păturile lor murdare, unde stăteau îngrămădiţi de frig. Câteva feţe erau impasibile, altele curioase. Am studiat grupul, înainte să găsesc o femeie mai în vârstă, care avea măsuri apropiate de ale mele şi care purta un hanorac cu glugă.
    - Hei! am zis şi am arătat spre ea.
    Am scotocit prin pantof şi am scos două bancnote de douăzeci şi una de zece.
    - Îţi dau cincizeci de dolari pentru hainele tale. Şi poţi să le iei pe ale mele.
    M-am uitat în jos. Pe partea din faţă a cămăşii mele erau câteva pete roşii. Sângele mamei. Am simţit din nou un nod în gât, iar în minte mi-a apărut figura ei. Faţa ei palidă şi inertă, cu ochii albaştri închişi pentru totdeauna. Cum credea că o să reuşesc, cum? Degetele mele s-au prins de pandantivul din smarald, care până de curând fusese la gâtul ei. Mi-o imaginam pe mama făcând la fel şi, cumva, răcoarea pietrei m-a calmat.
    - Cămaşa e un pic pătată, dar...
    Nici măcar nu am apucat să termin, că femeia s-a ridicat şi a început să-şi descheie hanoracul bej murdar. Privirea ei se lipise de banii din mâna mea, de parcă erau salvarea ei.
    - Mai ai bani, fetiţo?
    Un bărbat cam la treizeci de ani s-a strecurat spre mine. Avea dinţi stricaţi, degetele îi tremurau şi îi erau pătate de nicotină.
    I-am prins mâna exact când se întindea după bani şi i-am strâns-o suficient de tare încât să-i dau de înţeles că nu glumeam, dar nu atât de tare încât să-i fac rău.
    - Banii nu sunt pentru tine.
    Nici măcar nu m-am sinchisit să mă uit la el.
    A suspinat de durere, iar când i-am dat drumul s-a întors la locul lui. Ceilalţi din jur au mormăit, dar niciunul nu s-a apropiat. Bun. Nu aveam timp sau chef să mă apăr de o bandă de dependenţi. Femeia mi-a împins haina ei. În faţă avea o pată maro şi mirosea a transpiraţie veche. Totuşi, în clipa aceea, opţiunile mele erau limitate, iar gluga îmi era de folos. Fiecare detaliu mă ducea mai aproape de scopul meu – de scopul mamei.
    M-am întors cu spatele, să mă schimb, sigură că aş auzi dacă cineva ar încerca să se apropie. Cămaşa era lungă, îmi atârna până spre genunchi, aşa că mi-am dat jos şi pantalonii, în timp ce ea s-a dezbrăcat de ai ei, o pereche de blugi negri rupţi. Nu miroseau mai bine decât cămaşa; de fapt, miroseau mai rău. Am strâns din dinţi şi m-am îmbrăcat cu ei. Androizii nu îşi puteau permite să fie mofturoşi.
    Pantalonii îmi atârnau pe coapse, chiar şi după ce îi încheiasem, dar stăteau pe mine. Bun şi aşa. Mi-am tras pe cap gluga şi mi-am băgat sub ea tot părul. De la distanţă, puteam fi luată şi drept băiat.
    - Uite, am zis şi i-am întins femeii banii.
    Mi-a oferit un zâmbet larg, care i-a încreţit faţa şi a lăsat să se vadă că îi lipseau doi dinţi, dar n-a scos o vorbă. Doar a apucat banii şi, într-o clipă, i-a îndesat sub noua ei cămaşă, de parcă se temea că aş putea să mă răzgândesc.
    Am privit peste umăr, am văzut că soarele răsărea încet şi strălucea peste Potomac. Chiar îmi doream să mă răzgândesc, dar asta nu avea nicio legătură cu banii. Când m-am întors să plec, m-am oprit lângă tipul care încercase să stoarcă bani de la mine şi care încă mă privea circumspect.
    - Uite, am zis şi i-am pus zece dolari în mână. Data viitoare cere.
    Aveam sentimentul că mama ar fi fost de acord cu mine.
    Apoi, am plecat cu paşi repezi, cu mâinile în buzunare şi cu capul plecat. M-am îndreptat spre oraş. La distanţă de o stradă, am găsit o bicicletă roşie legată cu un lanţ lângă o clădire. Am rostit o scuză mentală faţă de proprietar, am răsucit lacătul până s-a rupt şi m-am urcat pe ea. Trebuia să mă grăbesc. În plus, m-am gândit că nu le-ar fi trecut prin cap să caute pe cineva pe bicicletă.
    Am pedalat pe străzi cu capul în jos, dar cu ochii în căutarea oricărui Suburban negru sau a vreunei maşini în care ocupanţii ei să pară un pic prea interesaţi de pasagerii altor maşini. După câteva străzi, m-am oprit la un magazin.
    Când mâna mea a atins uşa, mi-am amintit de ultimul magazin în care fusesem, nu cu foarte mult timp în urmă, lângă motel. Atunci, mama era încă în viaţă. Am simţit un junghi în stomac, urmat de o amorţeală ciudată, aproape plăcută. Apoi, am intrat repede să cumpăr o cartelă preplătită şi un suc - la fel, pentru efectul de camuflaj. După ce am plătit, m-am dus spre telefonul public de afară.
    În depărtare se înălţa Lincoln Memorial, cu coloanele lui albe şi cu acoperişul dreptunghiular, impunător şi puternic. Abraham Lincoln, cel care a abolit sclavia. Abraham Lincoln, omorât pentru ideile lui. M-am uitat în jur, după vreun urmăritor.
    Nicio ameninţare detectată.
    M-am întors spre telefon, am ridicat receptorul şi am format numărul. Apoi am strâns receptorul, de parcă era singurul lucru care mă ţinea în picioare. După ce a sunat de trei ori, a răspuns.
    - Alo?
    - Hunter?
    - Mila? Tu eşti?
    Am închis ochii şi am strâns receptorul mai tare. Era incredibil cât de mult îmi lipsise sunetul vocii lui răguşite. Indiferent de calitate, amintirile nu se comparau cu ceva real.
    - Eu sunt. Ascultă, nu am prea mult timp, dar... am nevoie de ajutorul tău.
    Mi-am strâns buzele. Dacă refuza... Aveam să fiu pe cont propriu.
    Teama aceea abia a apucat să se manifeste, înainte ca răspunsul lui rapid să o risipească.
    - Bineînţeles că te ajut... ce s-a întâmplat? Eşti bine?
    Trupul rănit şi flasc al mamei mi-a revenit în minte. Mi-am muşcat buza şi am privit spre monument, la păsările micuţe care se adunau pe lângă el, de parcă era o zi ca oricare alta. Nimic nu era în regulă, nu pentru mine... dar realitatea mea nu era a lor. Poate că era aşa cum zisese mama. Nimeni nu putea să perceapă viaţa prin ochii altcuiva. Nici eu, nici ei. Poate că nu eram atât de diferite, la urma urmei.
    - Mila?
    - Nu, am zis încet. Nu sunt bine.
    O pauză.
    - Unde eşti?
    Hunter era singura persoană care îmi rămăsese şi în care puteam să am încredere, în afară de Lucas... dar să-l contactez pe Lucas era imposibil. Şi nu voiam să trec prin asta singură. Să trăiesc singură nu ar fi fost viaţă cu adevărat. În plus, o nouă frică începuse să crească în mine, încă de când lăsasem apele râului Potomac să o ia pe mama.
    Dacă pierdeam contactul cu toţi oamenii pe care îi ştiam, cu oamenii la care ţineam, nu aş fi pierdut şi acele aspecte care mă făceau mai mult om şi mai puţin robot? Aveam nevoie de Hunter. Dar el merita să poată alege.
    - Eşti sigur că vrei să ştii? Nu am timp să-ţi explic acum, dar... mă urmăresc nişte oameni. Oameni răi.
    Mi-am imaginat-o din nou pe mama, roşul care se întindea pe cămaşa ei... şi am simţit cum mi se umezesc ochii. Pentru mama, oamenii aceia se dovediseră fatali.
    - Da, vreau să ştiu. Lasă-mă să te ajut.
    - Mulţumesc. Mama... a murit. Am să-ţi spun câteva lucruri, dar nu pot la telefon şi nu pot să mă întorc în Clearwater. Dar am nevoie să mă ajute cineva să găsesc nişte informaţii despre un bărbat pe nume Richard Grady.
    Nici măcar nu a ezitat.
    - Nu-ţi face griji, Mila. Vin eu la tine.
    - Vii la mine? Dar părinţii tăi...
    - Sunt atât de ocupaţi că nici nu le-ar putea păsa mai puţin. Am călătorit singur de o grămadă de ori. În plus, am optsprezece ani. Nu am nevoie de acordul lor. Doar spune-mi unde.
    Oh, Doamne! Cu sunetul dulce al vocii lui şi cu nerăbdarea de a mă ajuta, avea să mă transforme într-o plângăcioasă. Şi nu voiam să plâng. Nu din nou. Am răsucit cablul din metal. Acum, că venise acel moment, nu eram sigură că puteam să o fac. Dacă simpla întâlnire cu mine îl punea în pericol? Am răsucit şi mai mult cablul. Era egoist din partea mea, ştiam. Totuşi... Mama nu ar fi vrut să fiu singură.
    - Mila... spune-mi. Te rog.
    Ar fi trebuit să spun nu. Ar fi trebuit, dar uşurarea pe care o simţeam era prea puternică să îi rezist. Fără mama şi fără Lucas, Hunter chiar era singura persoană la care puteam să apelez pentru ajutor. În plus, nu aveam cum să neg faptul că îmi doream să revăd acel zâmbet al lui. Chiar şi numai pentru scurt timp. În mintea mea, s-a derulat una dintre amintirile implantate, o vacanţă falsă, care mereu îmi păruse foarte idilică.
    - OK, hai să ne vedem în Virginia Beach peste două zile. O să te sun când ajung acolo, să îţi dau mai multe detalii.
    Virginia Beach. Un val de nostalgie m-a inundat. Probabil că niciodată nu voi mai vizita plaja aceea cu mama, în realitate, dar dacă îmi voi vârî degetele în nisip, voi asculta valurile şi voi privi lumea de pe trotuarele din amintirea mea falsă, poate că voi reuşi să mă simt mai aproape de ea. Cumva.
    În depărtare, s-a auzit o sirenă.
    - Trebuie să plec. Şi... Hunter, mulţumesc.
    Am pus receptorul jos înainte să aud răspunsul lui şi m-am îndreptat spre bicicletă. Da, Virginia Beach s-ar putea să fie locul perfect. Tot ce trebuia să fac era să mă asigur că aveam să ajung acolo întreagă.

                                           CAPITOLUL 40

                       Mi se părea că ospătăriţa avea ceva ciudat. Cu părul ei lung, de culoarea castanei, legat într-o coadă de cal, ochi albaştri mari şi trăsături perfect simetrice, putea fi model. M-am întrebat ce o făcuse să aleagă un job de ospătar în acea cafenea mizeră, să servească părinţi arşi de soare şi copii care ţipau şi să spele vase. Mă întrebam dacă avea idee cât o invidiam. Avea libertatea de a face orice dorea, de a fi oricine voia să fie. Plănuiam să am acelaşi gen de libertate. În curând.
    Strigătul unui bărbat a răsunat de undeva de pe trotuar, iar eu am înţepenit pe scaunul din lemn. M-am uitat pe geam şi, mai repede ca oricând, au intervenit funcţiile mele de android.
    Ţintă: localizată.
    O imagine cu zoom a unui bărbat scund, cu burtă, cu o pălărie cu boruri largi a apărut în faţa mea. L-am privit cum strigă din nou la doi copii care erau pe plajă şi alergau spre valuri, îmbrăcaţi.
    Nicio ameninţare detectată.
    Dacă învăţasem ceva din toate cele întâmplate era că nu mă ajuta cu nimic dacă mă împotriveam capacităţilor mele. Era mai bine să le accept, pur şi simplu. Făceau ca totul să fie mai uşor. Uneori, mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să nu fi fost atât de umană. Mâinile mele s-au dus spre pandantivul de la gât.
    Niciodată nu înţelesesem de ce o piatră norocoasă falsă însemnase atât de mult pentru ea, dar îşi dorise să o iau eu şi mă bucuram pentru asta. Era singura amintire fizică a ei şi, cu toate că logica mea de android se împotrivea ataşării de un obiect intim, piatra aceea îmi oferea o oarecare senzaţie de linişte.
    Mă usturau ochii, aşa că m-am uitat afară, unde soarele strălucea, şi am refuzat să cedez. Ferestrele mari şi deschise ale cafenelei îmi permiteau să simt mirosul de sare şi de peşte. Pescăruşii ţipau, oceanul vălurea şi peste tot se auzea zumzetul turiştilor.
    Mă jucam cu cartofii reci din farfurie, în timp ce beam din paharul cu suc, pe care ospătăriţa îl umpluse deja de două ori. Făceam asta de prea mult timp şi probabil că trebuia să mai comand ceva, să justific separeul pe care îl ocupam.
    Era prima dată când încercam să mănânc ceva, de când scăpasem de Holland... îmi părea ridicol să arunc cu banii pe o mâncare de care, de fapt, nu aveam nevoie. În plus, apetitul meu programat părea să răspundă stării mele emoţionale, pentru că era inexistent. Şi, cum trecuse atâta timp de când nu mai mâncasem, întregul proces îmi părea... inutil.
    M-a îmboldit o senzaţie de nelinişte, ca atunci când comandasem prima dată şi constatasem că nu prea voiam nimic. De parcă atunci când încetasem să mai fac lucruri omeneşti se evaporase din mine şi umanitatea. Mi-am spus că era o prostie.
    La câteva mese mai încolo, ospătăriţa mea interacţiona cu un alt grup de clienţi. Am urmărit felul în care îi râdea unui copil neastâmpărat. Nu făcuse decât să fie prietenoasă, îmi zâmbise mereu şi îmi spusese să îi fac semn dacă aveam nevoie de ceva. Probabil că avea o viaţă minunată, în afara jobului, de era atât de veselă. M-am uitat din nou pe geam, fără să mă aştept să văd pe cineva cunoscut.
    Probabil că el se hotărâse să nu vină. Nu puteam să îl învinovăţesc. Cine în toate minţile ar fi zburat din Minnesota până în Virginia Beach să se întâlnească cu o fată pe care o cunoscuse doar pentru câteva zile? O fată care recunoscuse că timpul petrecut cu ea era periculos.
    Cu sau fără el, scăpasem de Holland, de Trei, de Vita Obscura, dacă într-adevăr exista, şi dădusem de acel Richard Grady, oricine era el.
    Avea să îmi spună ce ştia, după care aveam de gând să îmi văd de viaţă.
    Eu chiar speram ca viaţa mea să fie alături de el. Dar şansele nu erau prea mari.
    M-am aplecat să-mi şterg câteva fire de nisip de pe piciorul încălţat cu şlapi. Când m-am ridicat, l-am văzut. Venea pe trotuar, cu părul la fel de lung şi de ondulat cum îl ştiam, cu mâinile îndesate în buzunarele hanoracului verde şi cu picioarele acoperite de pantalonii cargo. Când a ajuns la uşă, a ezitat şi s-a uitat peste umăr. Pentru o clipă, am crezut că se va întoarce şi va pleca. Respiraţia mea a luat-o la goană.
    Îmi doream să îl strig, dar în loc de asta am rămas acolo tăcută, lângă paharul meu cu suc, de parcă era singura mea salvare. Trebuia să hotărască singur, până la capăt. Şi nici nu puteam să îl învinovăţesc pentru că avea îndoieli. Probabil că se întreba ce naiba se întâmpla. În ce fel de belele reuşisem să intru. Apoi, s-a uitat în cafenea, iar mâna lui a tras de uşă.
    Intenţionasem să fiu rezervată, să nu îl sperii imediat ce intră, asaltându-l cu o sută douăzeci de livre de entuziasm emotiv de android. Dar, cumva, m-am trezit în picioare, m-am desprins de masă şi, până să ajungă la mine, alergam spre el.
    M-am oprit chiar înaintea lui, când, brusc, mi-am dat seama ce făceam şi că toată lumea se uita la noi şi, Dumnezeule, probabil că el se aştepta la o strângere de mână, iar eu eram gata să-l dărâm. Dar apoi şi-a deschis braţele şi am zburat în ele. Mă rog, cu grijă. Să îl dărâm pe băiatul viselor mele cu forţa a trei fundaşi, cum obişnuia să spună Kaylee, probabil că nu era cea mai bună metodă pentru a face impresie bună.
    - Ai reuşit, am şoptit la gâtul lui, inspirând parfumul familiar.
    Deodată, neliniştea mea de mai devreme, cu privire la dispariţia aspectelor mele umane, mi s-a părut mai stupidă ca niciodată. M-a strâns tare.
    - Încă îmi mai datorezi o întâlnire, mai ţii minte?
    Am râs privindu-l cum stătea în mijlocul cafenelei, iar eu îl îmbrăţişam de parcă viaţa mea depindea de asta. Şi poate că aşa şi era.
    Acum, că era acolo, simţeam că motivele acelei întâlniri improvizate puteau să mai aştepte.
    Poate chiar pentru totdeauna.

                                                         SFÂRȘIT