Hoții paradisului, Richard Doetsch

....................................................................
                                3-13

                 La șaptesprezece ani, pe când Michael încă își mai căuta un scop în viață, cel mai bun prieten al său, Joe McQuarry, deja și-l găsise. Joe avea aptitudini atletice înnăscute, era tipul cu bursă și care fusese primit la facultate ca să joace baseball. Joe își descoperise din timp talentele și știa să le exploateze. Simțul umorului și sportul.

    Sportul îl făcea să fie popular și să-și găsească prietene, în timp ce umorul îi dădea farmc și-i aducea necazuri. Pentru el, distracția însemna să le facă farse profesorilor și să râdă pe socoteala lor. Din cauza asta avea propriul scaun la Liceul Holy Father; era rezervat special pentru el în biroul directorului.

    Și așa se întâmplă că, într-o vineri, Joe se găsea pe scaunul lui special, în timp ce directorul, părintele Daniels, îi ținea o predică despre decăderea societății ca urmare a lipsei de respect.

    Părintele Daniels îi descrise în detaliu cum viața lui, lipsită de griji datorită bursei sportive, ar putea cu ușurință să se schimbe. Directorul ajunsese cu răbdarea la limită. Cele două suspendări ale lui Joe nu-i lăsau de ales: trebuia să-l exmatriculeze la următorul incident.

    Daniels decretă o perioadă de detenție de o săptămână și-i spuse lui Joe să nu se miște din loc până nu se întoarce.

    Joe rămase acolo fierbând, întrebându-se cine se credea omul ăla. Peste trei săptămâni, el avea să plece din școală, îndreptându-se spre culmi mai înalte, în timp ce Daniels va rămâne cu siguranță înțepenit acolo în anii ce vor veni.

    Joe se uită lung la un premiu de pe biroul lui Daniels. Statueta era din urmă cu cincisprezece ani și-i recunoștea preotului influența excepțională asupra vieților elevilor săi.

    Joe se zgâi la statuetă timp de aproape o oră înainte ca secretara lui Daniels să intre și să-i spună că directorul fusese chemat în altă parte și că o să se întoarcă abia luni. Joe clocotea când secretara ieși din cameră. Dar, în loc să izbucnească, își strânse lucrurile și făcu ceva care urma să aibă implicații o viață întreagă, implicații pe care nici măcar nu le bănuia.

    Luă premiul din alamă și pexiglas de pe biroul lui Daniels.

    În seara aceea, când Joe, Michael și prietenii lor stăteau pe malul lacului bând bere, Joe se lăudă cu statueta pe care o furase. Băieții izbucniră cu toții în râs văzându-i bravura; fețele le străluceau de la focul pe care-l făcuseră ca să se încălzească.

    Se strânseră cu toții în jurul lui Joe, iar Michael făcu o fotografie Polaroid cu hoțul și prada sa. Joe desfăcu o altă cutie de bere, și toastară toți în cinstea lui atunci când azvârli ceremonios statueta în foc.

    Dar, după ce trecu de miezul nopții, curajul lui Joe începu să slăbească. Realitatea începu să-și croiască drum atunci când își dădu seama că luni, când va descoperi că statueta lipsește, părintele Daniels va avea un singur suspect pe care să-l acuze.

    A treia abatere.

    Michael văzu cum panica se strecura în ochii prietenului său. Trecuseră zece ani de când se cunoscuseră, ca băieți de altar, într-o duminică friguroasă de februarie, și, în tot timpul ăsta, Michael nu-l văzuse niciodată atât de disperat pe prietenul său.

    Joe continuă s-o facă pe durul, dar Michael știa că n-avea cum să mai scape din asta numai cu ajutorul argumentelor. Nici profesorii, nici părinții n-aveau să i-o ierte. Și exmatricularea îi va anula admiterea la facultate.

    Noaptea începuse ca o sărbătorire și se termină ca o înmormântare. Cei șase băieți se îndreptară cu toții spre casă, părându-le rău pentru prietenul lor. Și niciunuia nu-i părea mai rău decât lui Michael, care-l văzuse chinuit de remușcări.

    Ajungând acasă, Michael intră în garajul pe care tatăl său îl transformase în atelier de tâmplărie și de prelucrare a metalelor. Era pasiunea tatălui său; acesta construise totul în jurul casei și, când Michael era mic, îl învățase multe din meșteșugul lui. Însă, ca majoritatea copiilor ajunși adolescenți, Michael devenise rebel și se îndepărtase de ceea ce-l interesa pe tatăl lui.

    Michael se uită la instrumentele dinaintea lui, apoi scoase fotografia Polaroid din buzunar.  În următoarele treizeci și șase de ore, cu poza sprijinită de bancul de lucru ca reper, lucră fără întrerupere.

    Avu nevoie de șaisprezece încercări ca să modeleze statueta de plexiglas; încă opt ca să realizeze soclul de lemn gravat. Duminică noaptea, la ora 23:50, o luă prin pădure spre școală. 

    Se cățără într-un copac, și de acolo pe acoperiș, își croi drum până la ușa masivă, care nu fusese încuiată niciodată în treizeci de ani. În timp ce inima-i bătea în urechi și adrenalina îi alerga prin vene, simți o încredere în el însuși pe care n-o mai simțise vreodată înainte. Indiferent cât de greșit era modul în care proceda, într-un fel îl făcea să se simtă bine... să simtă că face ce trebuie.

    Luni dimineața Joe stătea pe scaunul din biroul directorului. Fusese chemat la prima oră, și știa că urma să contemple distrugerea întregii sale vieți.

    Părintel Daniels stătu acolo, tăcut, aparent o veșnicie. Joe aștepta începutul sfârșitului.

    Dar apoi preotul îl ului, cerându-i scuze. Era o latură a lui pe care Joe n-o mai văzuse niciodată. Părintele Daniels îi ceru iertare că-și ieșise din fire vineri și-l lăsase singur în birou. Îi spuse lui Joe că detenția durase suficient; îi ură noroc la facultate și-i spuse că e liber să plece.

    Când Joe plecă, se uită la premiul de pe biroul părintelui și fu convins că visa. Era sigur că-l văzuse arzând.

                                                   Capitolul 6

                                                         1.

                            Michael era prăbușit într-un separeu de la bufetul local, cu două cești de cafea pe masă, ambele neatinse. Se lupta să-și țină ochii deschiși. Epuizarea îi împovăra deja mintea, ca o greutate de plumb. Răsucea cu nervozitate o carte de vizită și își plimba privirea de jur împrejurul bufetului. Îi înșelase încrederea; o mințise de trei ori. Și acum....

    Rămăsese fără opțiuni. Spitalul cerea să știe cum avea să plătească pentru operație și pentru tratamentul ulterior. În trei zile, se strânseseră deja facturi în valoare de peste douăzeci de mii de dolari.

    Teste, teste și iar teste. Unul mai dureros și mai scump decât cel dinainte.

    Doctorul Rhineheart încercase să tragă niște sfori, însă nu mai avea ce face. Directorul administrativ al spitalului spusese clar: dacă Michael nu-și permitea tratamentul, soția lui, din nefericire, trebuia să părăsească rezerva.

    Mary și Michael erau prinși la mijloc - nu aveau destui bani să plătească tratamentul, dar în schimb avea exact cât să nu poată primi ajutor social. Michael fusese adus în situația de a implora, pledând pe lângă toți cei pe care-i cunoștea. Busch urma să-i dea cei treizeci și cini de mii de dolari imediat ce-și lichida fondul de pensii. Asta fusese o lovitură pentru Michael, dar acceptase împrumutul; nu avea de ales, mândria lui trebuia sacrificată. Cu toate astea, banii nu puteau fi disponibili decât peste trei săptămâni, și chiar și atunci nu aveau să fie nici pe departe suficienți.

    Cu o zi în urmă avusese parte de ultima umilință. Fusese cel din urmă loc de unde putea spera să obțină sprijin. Michael epuizase toate posibilitățile.

    Luase loc la biroul lor și le acceptase ceaiul, nedorind să pară nepoliticos, așa cum se întâmplase atât de des în trecut. Le explicase problema: dacă nu făcea rost de bani, soția lui avea să moară. Părintele Shaunessy și membrii consiliului parohial îl ascultaseră încuviințând din cap, cu compasiune, fără să scoată un cuvânt înainte ca el să termine de vorbit.

    Și apoi, Biserica în care Mary credea atât de mult pur și simplu spusese nu.

    - Nu avem resursele necesare ca să asigurăm fonduri pentru enoriașii noștri.

    Dar avea s-o amintească cu dragă inimă pe Mary la slujba de duminică.

    Michael stătea într-un separeu, amestecând cu lingurița în ceașca de cafea rece, uitându-se lung la ceilalți clienți. Erau doar trei. Stăteau în celălalt capăt al bufetului, râzând încet despre cine știe ce.

    Nu putea să nu se holbeze la ei, dorindu-și să fi dat atenție unor asemenea momente, clipelor în care viața era trăită fără griji, când nu era conștient că totul putea fi distrus de diagnosticul unui medic. Știa că nu are cum să se întoarcă în timp, dar lucrul cu adevărat frustrant era faptul că nu avea nicio posibilitate să depășească acest moment.

    De nicăieri apăru Finster, îmbrăcat impecabil într-un costum sport Armani, cu părul alb strâns la spate într-o coadă. Când se așeză, Michael observă că Finster era mult mai în vârstă decât i se păruse când intrase prima oară în magazinul său. Se vedea în ochii lui, bătrâni și oțeliți, ca și cum ar fi trecut prin viață de mai multe ori.

    - După cum arăți, ți-ar prinde bine un prieten, remarcă Finster.

    - Situația se mai schimbă.

    - Îmi pare rău pentru soția ta, murmură germanul cu o simpatie sinceră.

    - Mda, bine.

    Michael șovăia, își găsea greu cuvintele.

    - Voiai să vorbim?

    - Cum te simți?

    - Timpul este scurt.

    - Știu că ai ieșit din branșă, și respect asta.

    Apoi Finster păru să se răzgândească. Se lăsă pe spate, scuturând din cap,

    - Nu trebuie să vorbim despre asta acum. Poate mai târziu, când ai să fii într-o stare de spirit mai bună.

    - Nu, e acum sau niciodată.

    Dacă nu-l asculta acum, și-ar fi pierdut curajul, și Mary ar fi fost și ea pierdută.

    - Bine. Dar, dacă nu ești interesat, am să înțeleg și ne vom despărți prieteni.

    Michael rămase uitându-se lung la bărbatul mai în vârstă. Știa că oricine avea de-a face cu fosta șa branșă era în cel mai bun caz o persoană dubioasă.

    - Sunt gata să mă ocup de toate cheltuielile medicale ale soției tale, indiferent de costuri...

    - În schimbul a ce?

    Michael intră în subiect, conștient că nu era vorba despre o treabă simplă. Două sute cinzeci de mii de dolari - costul estimativ al tratamentului lui Mary - era plata pentru ceva periculos.

    - Am nevoie disperată de două obiecte. Amândouă se află într-o clădire cu securitate minimă. Nu sunt paznici înarmați, accesul este ușor....

    - Sunt eliberat condiționat.

    - Treaba trebuie făcută în Europa. N-ai să încalci eliberarea condiționată de aici.

    - De fapt, tot aș încălca-o. Și, ce e și mai important, mi-aș călca pe inimă. I-am promis soției mele.

    Finster se aplecă spre el și-și puse mâinile pe masă.

    - Situația se mai schimbă, Michael. Viața soției tale atârnă în balanță. I-ai fi făcut o asemenea promisiune dac-ai fi știut că înseamnă diferența dintre viața și moartea ei? Sigur că nu.

    Finster avea dreptate. Michael știa asta. N-ar fi făcut niciodată promisiunea asta dac-ar fi știut că urma să pună supraviețuirea lui Mary în pericol.

    - Îmi trebuie mai multe detalii, zise în timp ce sorbea din cafeaua rece.

    - Bun. Măcar te gândești s-o faci. Din păcate, deocamdată asta-i tot ce-ți pot spune. Dacă te hotărăști să accepți slujba, am să-ți dau toate detaliile. Însă odată ce accepți...

    Finster lăsă fraza neterminată.

    Michael știa acum că nu mai exista cale de întoarcere.

    - Întotdeauna termin ceea ce încep.

    - Un lucru - poate important, poate nu. Afacerea asta ar putea intra în conflict cu credințele tale religioase.

    Era o avertizare făcută cu dezinvoltură, dar tot avertizare rămânea.

    - Continuă!

    - Treaba trebuie făcută într-o biserică.

    Michael chicoti.

    - A, e una dintre micile ironii ale vieții.

    Se lăsă pe spate în separeu, ridicând din nou ceașca de cafea. 

    - Nu cred în Dumnezeu. Tu crezi?

    Finster păru deconcentrat de comentariul lui Michael, de lipsa lui de credință.

    - Din toată inima. După tot ce am văzut...

    Își cântări o clipă propria credință.

    - Nu am niciun fel de îndoială.

    O chelneriță veni și le umplu iar ceștile de cafea. Îi aruncă un zâmbet lui Finster.

    Acesta dădu din cap.

    - Mulțumesc.

    Femeia-și dădu timidă părul din ochi, deși era trecută de prima tinerețe, și se îndepărtă.

    - Gândește-te la oferta mea.

    Finster se ridică și aruncă pe masă niște bani pentru cafea.

    - Trebuie să plec. Am și alte treburi.

    - La ora asta?

    - N-ai auzit expresia: „Cei obosiți nu cunosc odihna”?

    - Vrei să zici „cei răi”?

    Finster îi aruncă zâmbetul lui uluitor, apoi îi strânse mâna.

    - Sper c-ai să iei decizia corectă, Michael.

                                                    2.

                          Hawk alergă la ușă în secunda în care clanța începu să se miște. Lui CJ nu-i păsă. Pisoiul pufni disprețuitor spre câinele masiv și se făcu din nou colac pe canapea.

    Michael intră, și Hawk se repezi la el, lingându-l și salivând, sărind și scheunând. În alte zile, Michael s-ar fi rostogolit cu el pe podea, lăsându-se răsfățat de această dragoste necondiționată, dar nu și azi. Îl mângăie scurt pe Hawk, apoi îi spuse să fie cuminte și-l trimiseîn colțul său.

   Intră în birou și luă din sertarul de la mijloc un plic mare, maroniu, îl deschise și scoase niște acte. Le răspândi pe birou și citi pentru a mia oară:

    Se adeverește prin prezenta că Michael Edward St. Pierre a fost eliberat condiționat în urma executării unei perioade de 3 ani, 5 luni și 22 de zile pentru condamnarea de 10 ani pentru infracțiunile de furt calificat, deținere de bunuri furate și spargere. 

    Această decizie a fost luată de Comisia de Eliberări Condiționate a Statului New York, în temeiul faptului că domnul St. Pierre a fost reabilitat cu succes și a executat sentința care i-a fost impusă de Statul New York.

    Documentul era marcat cu ștampila „ELIBERAT CONDIȚIONAT”, cu o cerneală roși, care sărea în ochi.

    În urmă cu cinci ani și jumătate, telefonul sunase în toiul nopții. Mary se întorsese pe cealaltă parte la al treilea țârâit și răspunsese la telefon cu o voce adormită. Michael era la închisoare, suspectat de lucruri de care el nu și l-ar fi închipuit capabil. Era o trădare cutremurătoare. Proaspătul ei soț îi ascunsese felul de viață pe care-l ducea.

    Îl prinseseră la zidul ce împrejmuia Central Park. Aproape că-l escaladase și probabil ar fi scăpat dacă n-ar fi fost sângerarea de la umăr. Cei doi polițiști îl trataseră dur, izbindu-l de zidul de granit. Îi puseseră cătușele și-l arestaseră înainte să apuce să scoată o vorbă. Îl brutalizaseră; nu-i învinovățea.

    Femeia zăcea goală în stradă, plină de sânge, incoerentă, pe jumătate înnebunită de cele pătimite. Polțiștii nu știau că sângele de pe ea era al lui Michael - presupuseseră că fusese un viol brutal și nu se purtau cu blândețe când era vorba despre așa ceva. Trecuseră două zile până când ea-și recăpătase luciditatea. Dăduse o scurtă declarație prin care confirma nevinovăția și eroismul lui Michael. Era un erou.

    Dar, în vremurile noastre, ești erou doar o săptămână. În cazul lui, fusese erou numai o oră. Faptul că o salvase nici măcar nu ajunsese în ziare.

    Ambasadorul Ruskot se întorsese în Statele Unite și declarase că nu mai văzuse în viața lui diamantele în valoare de treizeci de milioane de dolari pe care le găsiseră în săculețul lui Michael. Generalul nu-și putea permite un scandal sau un interogatoriu.

    Însetat de răzbunare, insistase ca acuzarea să ceară pedeapsa maximă pentru hoțul care violase teritoriul suveran al țării sale ca să fure crucea încrustată cu pietre prețioase. Pretinsese că aceasta avea o enormă valoare culturală pentru națiunea sa și că el personal considera infracțiunea un afront la adresa puternicei sale credințe religioase. De fapt, Ruskot o cumpărase pe nimic dintr-o țară din spatele Cortinei de Fier, și nu ajunsese încă să o vândă.

    Cei de la Departamentul de Stat cunoșteau prea bine afacerile necurate ale ambasadorului, dar nu aveau niciun fel de putere. În schimb, făcuseră presiuni asupra procurorului ca să fie siguri de condamnare. Relațiile cu Akbiquestanul erau tensionate, iar Guvernul Statelor Unite trebuia să dea semn de bună-credință în apărarea intereselor „țării prietene”.

    În prima zi a procesului, Mary stătuse cu stoicism în spatele sălii de judecată, însă își ferise privirea de a lui Michael. El îi scrisese un bilet și-l rugase pe avocatul său, desemnat de tribunal, să i-l dea.

    Ea îl mototolise și-l băgase adânc în geantă, fără ca măcar să se uite pe el. Îi spusese avocatului că-și va îndeplini rolul de soție devotată pe toată durata procesului, dar că relația lor se va termina odată cu încheierea acestuia.

    Timp de trei zile, Michael intrase și ieșise din sală, cu cătușe la mâini, aruncându-i disperat priviri pline de tristețe. Cât ținuse procesul, nu se uitase în ochii lui nici măcar o singură oară.

    Michael nu știa cum să se apere; avocatul lui abia ieșise de pe băncile școlii, și acesta era al treilea proces al lui. Încercase să arate că eroismul lui Michael o salvase pe frumoasa Helen Staten - jurații aflară că era blonda și atrăgătoarea soție a lui James Staton, un industriaș de șaptezeci și cinci de ani - ca să atenueze pedeapsa lui Michael, dar nu avea niciun martor.

    Doamna Staton avusese o cădere nervoasă; bolboroselile ei erau în cel mai bun caz incoerente, și se credea că mintea ei refuza, din fericire pentru ea, să-și mai amintească violul. Pentru ca lucrurile să fie și mai grave, soțul ei, James Staten, murise după două zile de la întâmplare. Nu mai rămăsese nimeni care să-i ia apărarea lui Michael.

    „Vinovat” Verdictul fusese dat după ce jurații deliberaseră mai puțin de o oră.

    Statul le luase casa de vacanță din Bedford, banii din contul lui Michael, cei din contul lui Mary, tot ce avea, ca să acopere cheltuielile de judecată și amenda de trei sute de mii de dolari.

    Cum nu exista nicio dovadă că Michael își câștigase vreodată existența lucrând, că avusese o slujbă sau că plătise impozite, procurorul încercase să stabilească o legătură între bunurile lui Michael și alte furturi. Nu reușise. Din fericire, Michael nu lăsase nicio urmă până în acea noapte fatală.

    Închisoarea Sing Sing din Ossining, New York, urma să fie căminul lui Michael în următorii trei ani și jumătate.

    Mary primise cererea de divorț la o săptămână de la terminarea procesului. O citise de la un capăt la altul de două ori și, la naiba cu religia ei, avea să meargă până la capăt. Își sunase avocatul. Acesta îi spusese să semneze actele și că i le va da el lui Michael la închisoare. Mary începu să scotocească prin geantă după un pix și dăduse de biletul pe care i-l scrisese Michael la începutul procesului.

    Mary,

    Te rog să nu te torturezi singură stând în sală pe tot procesul. Rușinea pe care ți-am provocat-o este și așa destul de mare. Căsătoria înseamnă încredere, înseamnă să crezi în celălalt. Și, după ceea ce am făcut, știu că n-o să mai ai niciodată încredere în mine. Trebuie să mergi mai departe și să-ți vezi de viața ta.

    Știu că vei găsi pe altcineva care să te iubească și să aibă încredere în tine.

                                                    M.

     Se dusese la închisoare a doua zi de dimineață, cu actele de divorț în geantă. El îi povestise totul. Îi explicase tot: că nu avusese niciodată o afacere de consultanță, că banii pe care-i avea proveneau de fapt din furturile anterioare. Că atunci când se întâlniseră se hotărâse să renunțe. Urma să mai dea o lovitură, care trebuia să fie una de proporții. Dar totul se prăbușise din cauza unei cruci furate și a unui act necugetat de curaj. 

    Terminase spunându-i că el nu va contesta divorțul.

    Însă replica ei simplă îl făcuse să vadă lucrurile limpede.

    - Nu m-au interesat niciodată banii, hainele scumpe sau mașinile, Michael. Lucrurile astea se învechesc și sunt aruncate. Pentru mine, cea mai prețioasă comoară este să trăim și să îmbătrânim împreună. Te iubesc, Michael, și tu mă iubești pe mine. Asta-i tot ce-mi trebuie.

    Mary continuase să-l viziteze în fiecare sâmbătă, iar Michael, să o sune în fiecare luni și miercuri. În timp, își reconsolidaseră relația.

    Trădarea îl apăsa pe Michael acum când stătea la birou și-și amintea. Cuvintele Comisiei de Eliberări Condiționatte îi răsunau în urechi:

    - Nu încerca nici măcar să plănuiești o infracțiune, în special un furt, căci, dacă o vei face, n-ai să mai ieși niciodată dintre zidurile închisorii.

    Trădarea sa față de Mary era doar începutul; deși vina nu se va șterge niciodată, spera ca într-o zi ea să înțeleagă ceea ce voia el să facă acum. Busch însă.....

    Michael știa că, acceptând propunerea lui Finster, nu numai că va distruge prietenia dintre ei, ci îi va și întoarce unul împotriva celuilalt pe viață. Devotamentul lui Busch față de lege avea să-l facă insensibil la dilema cu care se confruntau Michael și Mary.

    Își storsese disperat creierii în căutarea altei soluții, a unui miracol, a unei alternative simple care-i scăpase.

    Michael puse actele de eliberare la loc în plic și apoi în sertar și, lăsând sertarul deschis, se duse la rafturi. Romane de toate felurile se îngrămădeau pe rafturile de sus. Pe rafturile de jos se aflau vechie lui cărți de documentare: texte despre sisteme de alarmă și colecționarea bijuteriilor, istoria artei și magie, muzee europene și fotografie. Rafturile de la mijloc erau rezervate suvenirurilor: scoici, animăluțe de pluș, vederi. Lucruri care trezeau amintiri, lucruri care simbolizau dragoste.

    Și cu toate că unule obiecte deveniseră stânjenitoare în timp, el și Mary fuseseră întotdeauna de acord că nu le vor arunca niciodată. Căci era reflectpri ale unor clipe prețioase, a lucrurilor pe care le îndrăgiseră în viața lor împreună. Să le dea jos de pe raft ar fi însemnat să-și renege trecutul, ca și cum s-ar fi negat pe ei înșiși.

    Printre cele mai importante comori ale lor se număra și un crucifix așezat pe un perete, care le fusese dăruit la nuntă. Era o cruce simplă, nimic deosebit; de fapt, Michael nici măcar nu-și amintea cine le-o dăduse. Făcută din lemn simplu, cu un Isus din plastic prin de ea, era un obiect pe care-l găseai cu miile la orice talcioc.

    El și Mary glumiseră, zicând că, probabil, cel care le-o dăduse o furase de pe oglinda retrovizoare a unui taxi din New York.

    Acum, cu tot ce se întâmplase în ultimele două zile, devenise insuportabil s-o mai privească.

    Michael simțea că-i trăda pe Mary și pe Busch, dar simțea în același timp și că fusese la rândul lui trădat. Toți anii de evlavie, toți anii de rugăciuni îl aduseseră aici, singur, fără nicio alternativă.

    Și, cu acest ultim gând, Michael scoase de pe perete crucifixul, simbol al credinței lui trecute. Se întoarse la birou, îl puse împreună cu actele de eliberare condiționată și închise bine sertarul.

                                                     Capitolul 7

                                                            1.

                              Michael rămase la căpătâiul lui Mary întreaga noapte, plecând înainte ca ea să se trezească. Analgezicele îi lăsau doar câteva ore de luciditate pe zi, și, cu toate că-l durea să nu-i audă vocea, știa că așa e cel mai bine, pentru că medicamentele puternice care-i intrau în sânge o ajutau să evite durerile din ce în ce mai mari. Dacă nu făcea operația imediat, avea s-o piardă.

    Și să fie prizonier într-o lume fără ea ar fi fost o închisoare mai înspăimântătoare decât oricare alta cu care avusese de-a face.

    Toate astea îi treceau prin cap în timp ce Finster îi pregătea o băutură la barul din lemn de arțar lustruit.

    Finster îi întinse lui Michael un pahar de cristal.

    - Chivas, mereu a fost preferatul meu.

    Își luă și el paharul și-l ridică.

    - Fie să bem următorul pahar în cinstea succesului.

    Michael ignoră toastul. Nu era omul formalităților și nu se dădea în vânt după whisky scoțian. Lucrase întotdeauna singur. Nu dăduse niciodată vreo lovitură pentru altcineva; și știa că, de data asta, pentru prima oară în viață, nu face el regulile.

    - Dar destul cu politețurile! Te rog, ia loc, îi spuse Finster cu vocea lui cu un ușor accent. Desigur, am să-ți pun la dispoziție tot ce trebuie - bani, personal, echipamente.

    Michael se așeză pe o canapea, își puse paharul pe măsuța de cafea și se aplecă în față.

    - Pentru ce?

    - Două chei.

    - Chei, repetă Michael derutat. Ce deschid?

    - Sunt antice, una de aur, una de argint, vechi de două mii de ani.

    În vocea lui Finster se simți un ușor entuziasm când se așeză.

    Michael rămase nemișcat, aparent impasibil. Însă inima îi bubuia, iar pulsul i se accelerase; nu se putea stăpâni, simțea din nou entuziasmul, declanșarea adrenalinei. Știa, cu toate acestea, că trebuie să-și controleze emoțiile; treaba asta n-o făcea pentru el, ci pentru Mary.

    - Unde? întrebă.

    - Italia. Roma. N-ar trebui să fie greu pentru cineva cu talentele tale.

    - De unde știi de talentele mele? Am avut mereu grijă să trec neobservat.

    - Din surse sigure.

    - Cine?

    Michael știa că diavolul se ascunde în detalii.

    Finster zâmbi.

    - Va trebui să ai încredere în mine în chestiunea asta, Michael.

    - Fără supărare, dar nu există încredere în afacerea asta.

    - În semn de bună-credință, într-o oră voi transfera o sută de mii de dolari în contul tău, ca soția ta să poată începe imediat tratamentul.

    - Ai putea aranja să fiu omorât după ce-mi fac treaba și să retragi plata.
    Finster se ridică de pe canapea ca un cavaler în fața suveranului său.
    - Michael St. Pierre, îți dau cuvântul meu, nu ți se va face niciun rău, și plata finală va fi efectuată la livrare. Sunt un om de onoare.
    Michael nu fu impresionat.
    - Onoare printre hoți e un oximoron.
    - Nu mi-am încălcat niciodată o promisiune și nu m-am retras niciodată dintr-o învoială. Niciodată. Dacă aș fi făcut-o, n-aș mai fi în branșă.
    - Până acum n-ai pomenit nimic despre afacerile tale.
    Modul în care Finster răspundea la întrebare avea să fie la fel de grăitor ca răspunsul în sine. Michael știa deja răspunsul din cercetările preliminare pe care le făcuse în legătură cu noul său asociat. Cu cazierul lui, Michael nu-și putea permite o înscenare din partea unui polițist prea plin de zel. Verificase identitatea și afacerile lui Finster înainte de a veni aici.
    - Lucrez în diverse domenii. Vânzări cu amănuntul, genul ăsta de afaceri, totul pe plan mondial.
    Finster îl privi pe Michael drept în ochi.
    - Ai cuvântul meu, domnule.
    Michael nu era sigur câtă încredere putea avea în cuvântul lui Finster. Hotărî că-l va testa mai târziu, însă pentru moment îi stârnise curiozitatea.
    - Și despre ce biserică din Roma e vorba.
    - O biserică.
    Finster făcu o pauză.
    - Cheile sunt la Vatican.
    Michael trase adânc aer în piept, asimilând noua informație.
    - Vatican. Vrei să fur de la Vatican? Asta-i ceva ce-ar fi trebuit să-mi spui de la bun început.
    - Sunt sigur că acum înțelegi nevoia mea de a păstra secretul deplin asupra acestui lucru. Ai de gând să mă lași baltă?
    - Nu. Doar că e ceva destul de îndrăzneț. Dacă - Michael spuse apăsat cuvântul dacă - se poate realiza, va trebui un plan deosebit de complex. O treabă la un asemenea nivel va fi extrem de periculoasă. Nu lasă loc de greșeli. Nu e o clădire cu un sistem slab, este unul dintre cele mai bine apărate state din lume. Și paznicii? Nu te lăsa înșelat de uniformele alea albastre împopoțonate. Garda Elvețiană este una dintre cele mai eficiente și bine pregătite unități militare din Europa. Dar, și mai important, oamenii ăia au ceva ce nu poate fi insuflat unui soldat prin niciun antrenament: alcătuiesc una dintre cele mai loiale forțe de pe planetă.
    În toți anii în care se ocupase de așa ceva, teama nu pusese niciodată stăpânire pe Michael. Acum însă îl înțepa în inimă, încetinindu-i ritmul firesc. Dacă dădea greș, ar fi putut muri și el și Mary.
    Dedesubtul acestei afaceri era ceva ce nu i se spunea și, după părerea lui, erau multe alte lucruri la mijloc. Aici nu era vorba doar despre chei sau antichități, ci despre ceva mai mult. Tot ce știa - tot ce-l preocupa - era că, furându-le, avea să fure viață pentru soția lui. Asupra acestui lucru se va concentra, asta-l va duce la reușită, în pofida tuturor obstacolelor.
    Finster îi dădu lui Michael o mapă de piele neagră, burdușită cu hârtii.
    - Ai aici informații despre chei, amplasamentul lor exact, planul și detalii despre locul în care sunt ținute.
    Se întoarse la fereastră și privi afară, spre oraș.
    - Înțelegi că îmi pun speranța în tine, așa cum și tu ți-o pui în mine.
   Trecu o clipă înainte să se întoarcă din nou spre Michael.
    - De-abia ne-am întâlnit, dar cred că am ajuns la o înțelegere, nu-i așa?
    Michael dădu ușor din cap.
    - Însă, mai mult decât orice altceva, trebuie să pricepi un lucru.
    Finster se îndreptă spre Michael, vorbind rar, ca să-și sublinieze spusele.
    - Nu mă trăda! Nu încerca să duci aceste artefacte cuiva care ar oferi mai mult. Nu încerca să le înlocuiești. Voi ști dacă nu sunt cheile autentice, Michael.
    Bărbatul se opri la mai puțin de jumătate de metru în fața lui Michael, privind în jos spre el.
    - Voi ști, repetă.
    Michael se ridică încet de pe canapea, cu mapa în mână, fără să-și ia nicio clipă ochii de la Finster.
    - Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce deschid cheile astea? Un cufăr? Un fel de seif?
    - Nu. Nimic de felul acesta, probabil doar niște uși vechi care-au dispărut de mult.

                                                        2.

                             În dimineața următoare, la o săptămână după programarea la doctor, Mary era în operație. Tumoarea era mai mare decât se așteptase doctorul Rhineheart, dar după opt ore în sala de operații era de părere că o scosese pe toată. Se înfășurase în jurul ovarului și al trompe stângi și începea să atace ovarul drept.
    Combinația de chimioterapie și radiații pe care o prescrise era menită să stârpească orice urmă de cancer din corpul lui Mary. Era un tratament dur, pentru care era nevoie de toată puterea ei.
    Michael stătea lângă Mary în salonul de recuperare și o ținea strâns de mână. Fața ei era lipsită de culoare și, deși era ceva firesc, paloarea ei tot îl șoca. Nu putea să-și alunge senzația că e moartă. Avea nevoie de el acum mai mult ca oricând.
    Mary îl salvase și, pe Dumnezeu, avea s-o salveze și el.

                                                       3.

                                 Paul și Jeannie Busch plecară de la spital; tot drumul până acasă nu scoaseră un cuvânt. Așteptaseră împreună cu Michael tot timpul cât Mary fusese în operație. Cele opt ora păruseră douăzeci.
    Lui Busch îi venea greu să pară atât de încrezător pe dinafară, când inima îi era plină de spaimă.
    El și Jeannie erau mai apropiați de soții St. Pierre decât oricine altcineva, și această întorsătură crudă a destinului îi sfâșia. Cu toate acestea, ceea ce-l supăra cel mai tare pe Busch era o întrebare teribilă care tot nu-i dădea pace: „De unde obținuse Michael banii?”

                                                        4.

                                 Michael stătea la masa din camera de zi, cu conținutul mapei negre înșirat în fața lui. Hărți și cărți, grafice și documente. Își făcea temele.
    Obiectivul lui Michael se afla într-unul dintre cele mai mari muzee din lume. Și, cu toate că Muzeele Vaticanului adăposteau numeroase comori religioase, la prima vedere securitatea muzeelor părea minimă, de parcă fusese neglijată: camere video, alarme și câte un paznic pe ici, pe colo. Adevărata pază era însă înzecită.
    Orice fel de intrare și de ieșire era dotată cu detectoare de metale ascunse în mod dibaci; scanere cu izotopi; filtre olfactive care să detecteze semnături chimice. Peste tot erau pitite camere, iar monitoarele din camera pentru situații de criză erau ținute constant sub observație de ochi atenți. Agenți de pază sub acoperire mișunau peste tot, asigurând o supraveghere umană complexă a întregii activități.
    Finster îi indicase amplasamentul exact al celor două chei, permițându-i lui Michael să se concentreze asupra metodei potrivite de a le obține. Dar Michael fusese în branșă suficient de mult timp ca să știe că nu trebuie să ai încredere decât în tine însuți.
    Înainte de a fi de acord să dea lovitura, Michael se interesă mai întâi de trecutul germanului. Ceea ce descoperi i-ar fi impresionat pe mulți.
    Finster era un miliardar care apăruse în urmă cu zece ani din Germania de Est, un industriaș putred de bogat care se ocupa cu succes de mai multe domenii. Michael își folosi sursele ca să i se confirme faptul că Finster nu avea legături cu oamenii legii și nici nu avusese altercații cu aceștia în trecut.
    Faptul că nu găsi nimic în neregulă cu privire la Finster nu-l făcu pe Michael să aibă mai multă încredere în el, așa că verifică și răsverifică toate informațiile despre Vatican, neluând nimic de bun din start.
    Michael se întinse după un plic mare cu burduf. Sosise în acea dimineață, fiindu-i înmânat personal de cineva de la hotelul lui Finster. Scoase din el o cutiuță și, deschizând-o, găsi înăuntru un telefon prin satelit cu iridiu.
    Telefonul era mai mare decât un celular obișnuit: lung de douăzeci de centimetri, lat de șase și gros de doi centimetri și jumătate. Michael desfăcu partea din spate și scoase bateria. Era mai grea decât se așteptase; mărimea ei era motivul masivității telefonului.
    Pe biletul care-l însoțea scria:

    Este sigur; mă poți contacta după bunul tău plac, ca să mă ții la curent cu progresele pe care le faci. Dar, și mai important, îl poți folosi ca să vorbești cu soția ta, pentru că, la urma urmelor, faci toate astea pentru ea.

    În plic, Finster pusese și zece mii de dolari americani, douăzeci și cinci de mii de euro și trei carduri de platină, fiecare corespunzând unei identități diferite.
    Dacă n-ar fi mers ceva bine, Michael ar fi avut bani și resurse mai mult decât suficiente ca să-și cumpere calea de întoarcere acasă.
    Mai erau și trei pașapoarte pentru cele trei identități diferite. Pașaportul real al lui Michael fusese anulat din cauza eliberării sale condiționate. Pozase pentru noile fotografii de pașaport înainte de a pleca din hotelul lui Finster, cu o săptămână în urmă, lăsându-l pe acesta să se ocupe de restul.
    Michael nu voia să fie prins pentru simpla infracțiune de falsificare a pașaportului. Asta ar fi pus capăt călătoriei lui înainte să înceapă.
    Răsturnă conținutul plicului în palmă: un bilet de avion pentru Roma, altul de la Roma până la reședința lui Finster din Germania și un al treilea pentru întoarcerea la New York. Găsi atașat un itinerar. Urma să stea la hotelul Bella Coccinni din Roma, care dădea spre Tibru.
    Avea la dispoziție șapte zile.

                                                        5.

                              Mary, purtând o pereche de pantaloni kaki și o bluză cu flori, stătea întinsă în patul ei de spital. Hainele standard de spital deveniseră obositoare și enervante după o săptămână și era bine să fie îmbrăcată din nou cu ceva care o făcea să se simtă sănătos de normală. Deși încă avea dureri considerabile era ușurată că operația trecuse.
    Nu-i spusese lui Michael, dar fusese îngrozită de anestezie; se temea că nu se va mai trezi niciodată. Între cancer și coșmaruri, trecuseră săptămâni bune de când nu se mai simțise odihnită.
       Televizorul mergea cu sonorul oprit; Jerry Sprnger, cu toate că-și agita brațele ca de obicei, nu avea același impact dacă nu i se auzea vocea dezlănțuită.
    Michael se aplecă, sărutând-o pe buze.
    - Trebuie să plec pentru câteva zile.
    - Unde? întrebă ea cu un zâmbet.
    Își ascundea bine dezamăgirea.
    - În sud. Trebuie să semnez niște hârtii și să execut o lucrare pentru Rosenfield, tipul care m-a ajutat să plătesc pentru toate astea.
    Lui Michael îi era foarte ușor să mintă, și asta-l îngrijora. E drept că lui Rosenfield îi plăcea de el, dar oamenii nu investesc bani în personalitatea altora. Bătrânul în compătimise, însă nu destul. Îi spusese lui Michael că-i pare rău, dar că nu-i poate împrumuta atâția bani, că nu-și poate asuma un asemenea risc.
    - Pur și simplu ți-a dat banii ăia?
    - Ți-am spus, e un împrumut, pe care l-am girat cu afacerea și cu activitatea mea viitoare.
    - Încă nu-mi vine să cred. Și eu care mă gândeam că nimeni nu mai este capabil de compasune.
    Mary se scărpină absentă în locul în care bandajul acoperea tubul care-i ieșea din braț.
    - Nu știu cum i-aș putea mulțumi vreodată.
    - I-am mulțumit eu.
    Michael îi luă mâna într-ale lui. Mary habar n-avea că magazinul lui abia se menținea pe linia de plutire. Tot ce știa era că în fiecare săptămână Michael aducea acasă salariul, și era mândră de el. Pentru ea, el construise ceva din nimic.
    - Trebuie să plec în seara asta.
    - Trebuie?
    În după-amiaza aceea era programată să înceapă chimioterapia și, din câte auzise, o așteptau niște efecte secundare nu prea plăcute, pe care-i era frică să le înfrunte singură.
    - N-aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât aici cu tine.
    - Pot să vin și eu?
    Era mai mult o glumă decât o rugăminte.
    - Mi-aș dori ei, zise Michael.
    - Și eu.
    - Trebuie să începi tratamentul.
    - Știu.
    Mary clătină din cap, cu o umbră de dezamăgire în ochi.
    - Cred că doar caut o cale de scăpare. Cât ai să lipsești?
    - Cam o săptămână.
    - Întoarce-te cât poți de repede! îi șopti Mary când el o strânse în brațe.
    Amândoi aveau în față cea mai mare provocare din viața lor, dar niciunul nu-și arăta teama. Fiecare își făcea mai multe griji pentru celălalt decât pentru sine.

                                                            6.

                             Dennis Thal intră în vestiar. Tânărul polițist era ud leoarcă de transpirație, ca și cum ar fi sărit într-o piscină, și de-abia aștepta să facă un duș rece ca gheața. Jocul de baschet cu John Ferguson, un detectiv începător, se terminase cu victoria lui Thal, în ciuda faptului că avea degetul mic și mijlociu de la mâna stângă paralizate; Thal nu pierdea niciodată. Detesta să piardă.
    Busch îl aștepta nerăbădător lângă dulap.
    Thal părea un puști curat, cinstit, născut cu căiță pe cap. Prin secție se zvonea că era înstărit și că vedea meseria de polițist ca pe o distracție.
    Busch tocmai îl verifica și el, dacă se dovedea adevărat, urma să ceară ca puștiul să fie transferat. Nu aplicai legea pentru amuzament sau ca să-ți crească nivelul de adrenalină.
    Dacă Thal voia să-și pună sângele în mișcare, n-avea decât s-o facă pe socoteala altcuiva. Acțiunile poliției nu erau un sport, ci slujba lui Busch. Nu voia să moară pentru că un tip dorea să se simtă bine.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă Thal în timp ce-și deschidea dulapul.
    - Trebuia să ne întâlnim sus acum un sfert de oră.
    - A, scuză-mă, n-am vrut să-ți trag clapa.
    Thal își dădu din ochi părul transpirat.
    - Dă-mi treizeci de seuncde să fac un duș și urc.
    Busch ieși din vestiar, strigându-i peste umăr:
    - Ai trei minute.
    Thal se uită în jur: nu mai era nimeni. Își scoase hainele murdare, le azvârli pe podea și își aruncă prosopul pe umărul drept.  Sări sub duș, se săpuni și, ținându-se de cuvânt, ieși din apa rece ca gheața în treizeci de secunde.
    Se pieptănă și își luă pantalonii cu dungă.
    Thal nu era pudic, doar că nu voia ca Busch (sau ca oricine altcineva) să-i vadă umărul drept. Dennis Thal știa că, în ciuda cămășii Ralph Lauren și a pantofilor Cole Haan, nu era ce părea a fi.
    Știa că „tatuajul” lui l-ar stârni pe Busch.
    Craniul negru cu trandafiri care ieșeau din osul fracturat n-ar fi făcut decât să confirme părerea polițistului masiv. Fusese gestul prostesc al unui băiat de șaisprezece ani, un mod de a fi cool și de a se integra în gașcă. În cazul lui Thal, nu dăduse rezultate. Cicatricea de la o arsură îl transformase într-o oroare grotească pe care n-o putea șterge.
    Dacă Busch i-ar fi văzut tatuajul, ar fi început o serie de întrebări la care Thal n-ar fi putut răspunde. Ceva atât de nepotrivit ar fi pricinuit mai mult decât o simplă curiozitate din partea unui polițist cu experiența lui Busch.
    Detectivul Dennis Thal nu se zbătuse atâta să ajungă să lucreze cu Busch ca să fie descoperit - avea o treabă de rezolvat și n-avea de gând să-și dezamăgească angajatorul.

                                                 7.

                           Mormanul de dosare de pe partea din stânga biroului avea douăzeci și șapte de centimetri, cu șapte centimetri mai puțin decât cel din dreapta. În ultimele cinci minute înălțimea lor se tot schimbase, căci Busch scotea la întâmplare un dosar, se făcea că-l răsfoiește, apoi îl punea în cealaltă parte a biroului.
    Eliberatul condiționat pe care-l aștepta întârziase un sfert de oră; așa ceva nu-i stătea în fire, iar Busch începea să se îngrijoreze.
    - Absența de la o întâlnire solicitată nu repezintă o încălcare a eliberării condiționate? întrebă Thal, care stătea drept ca un băț pe scaunul de lângă Busch.
    Acesta nu se obosi să-i răspundă: el decidea, nu Thal. Tocmai se pregătea să-l pună la punct, când de undeva de sub hârțoage se auzi înfundat o sonerie de telefon.
    Busch împinse dosarele la o parte și răspunse.
    - Busch.
    - Hei, eu sunt.
    Michael gâfâia.
    - Ești bine?
    Thal se uită la Busch, ridicând întrebător dintr-o sprânceană.
    Busch își schimbă imediat tonul.
    - Ai întârziat cincisprezece minute.
    N-avea de gând să-l lase pe Thal să afle de prietenia sa cu Michael St. Pierre. Simțea că într-un fel Thal ar întoarce acest lucru în avantajul său și l-ar folosi împotriva lui.
    - Îmi pare rău, a trebuit să mă ocup de ceva pentru Mary.
    - Ea cum se simte? întrebă Busch, cam tăios.
    - Se ține tare, după-masă începe chimioterapia.
    Michael își dădu seama în cele din urmă.
    - E cineva cu tine.
    - Mda.
    Acum erau pe aceeași lungime de undă.
    - Ascultă, trebuie să vii aici, aveam programată o întâlnire oficială ca să-ți analizăm reabilitarea; nu ai voie să lipsești.
    - N-am vrut să te pun într-o situație dificilă.
    Michael făcu o pauză, apoi continuă:
    - Trebuie să plec câteva zile.
    Lui Busch îi îngheță sângele-n vine.
    - Câte zile?
    - O săptămână.
    Busch se temea să pună întrebarea, dar trebuia să-și facă meseria.
    - De ce?
    Michael era acasă, în apartament, ținând telefonul cu umărul și uitându-se la planurile Vaticanului răspândite înaintea lui pe masa din sufragerie.
    - Are legătură cu finanțarea tratamentului lui Mary. Trebuie să execut o lucrare de securitate.
    Busch nu se lăsă dus. Prieten sau nu, știa când era îndrumat spre o pistă falsă. Avea să primească niște răspunsuri, însă trebuia să mai aștepte puțin până când îl scutura nițel pe Thal.
    - Când?
    - Trebuie să plec diseară.
    - Nu înainte să ne întâlnim.
    Știau amândoi că Michael nu putea părăsi statul fără permisiunea lui Busch.
    - Nu știu dacă o să am timp.
    - Fă-ți timp!
    Busch fu cât se putea de clar în privința asta. Nu-i mai vorbise niciodată lui Michael pe un astfel de ton. Michael își dădu seama că Busch voia răspunsuri, iar el îi datora o explicație.
    Se va întâlni cu el, dar adevărul va trebui să mai aștepte. Michael era sigur că, în cazul ăsta, adevărul nu avea să-i aducă libertatea.

                                                       8.

                              Busch și Michael stăteau în picioare în spatele gardului care împrejmuia un teren de baseball pe care se juca un meci din Liga mică, în care bâtele de baseball erau mai mari decât copiii.
    Busch era antrenorul; îi plăceau toate sporturile, și avea de gând să-i transmită fiului său ceea ce știa. Robbie Busch era la baza a doua; aplecat și gata de joc, băiatul era hotărât să nu lase nicio minge să treacă de corpul lui de-o șchioapă.
    Niciunul dintre bărbați nu se uita la celălalt.
    - Și unde te duci?
    - Virginia. Fredericksburg.
    - Șapte zile?
    - Mda.
    - Lasă-mă să vin cu tine, și așa trebuie să-mi iau niște zile de concediu. Patru mâni fac de două iri mai multă treabă, în jumătate din timp.
    - Nu, e-n regulă, sunt chestii tehnice, lucrări de instalare.
    - E un moment nepotrivit să pleci.
    - Așa a fost învoiala.
    - Și ce învoială e asta?
    Michael se uită la Paul: subterfugiului le făcea rău amândurora.
    - Un contract standard.
    - De unde ai făcut rost de bani pentru tratamentul lui Mary?
    Michael nu-și luă privirea de la meci.
    - De la unul dintre clienții mei.
    Tăcu o clipă; nu-i plăcea să se simtă încolțit.
    - Cel din Virginia.
    - Cine?
    Michael ignoră întrebarea.
    - Mi-a dat de lucru și m-a ajutat să obțin un împrumut.
    - Parc-ai zis că nu aveai garanții.
    Devenea un interogatoriu.
    - Nu am.
    - Atunci cum poate cineva fără garanții să obțină un împrumut?
    - Având parte de un binefăcător.
    Acum Michael îl privi pe Busch direct în ochi.
    - Cineva care are încredere în mine. Unde vrei să ajungi cu asta?
    - Tu să-mi spui, Michael. Unde o să ajungem cu asta?
    Michael nu făcu decât să se uite lung la el. Numai asta putea face.
    - O să ai grijă de Mary cât lipsesc?
    - Știi că așa voi face, se răsti Busch.
    Începea să fiarbă. Michael se ascundea după soția lui.
    Michael dădu să plece.
    - Michael, nu mă obliga să-mi fac meseria!
    Michael nu spuse nimic; se urcă în mașină, o porni și plecă.

                                                  9.

                          Michael conducea pe Maple Avenue. Își luase puțin bagaj, o geantă de umăr cu haine de vară și mapa neagră înțesată cu hârtii. Avea să-și ia ustensilele și ce-i mai trebuia după ce ateriza în Italia.
    Încercase s-o vadă pe Mary înainte de a pleca, dar dormea.
    Deși își luaseră rămas bun mai devreme, tânjea să-i audă vocea înainte de a se urca în avion. Asta avea să fie prima noapte petrecută departe unul de altul de când fusese eliberat din închisoare. Lui Michael i se rupea inima.
    O rugase pe o vecină, doamna McGinty, să-l hrănească și să-l plimbe pe Hawk. Bătrâna acceptase bucuroasă. Era încântată să-l țină pe CJ în apartamentul ei o săptămână. Îi spusese că era bine să aibă din nou un rost.
    Michael trase mașina în parcarea pe termen lung și plăti în avans pentru șapte zile. În timp ce încuia portbagajul, observă un Torino verde care încetinea lângă gardul parcării.
    Îl zărise încă de pe autostradă; îi plăcuseră întotdeauna mașinile puternice, așa că îi atrăsese atenția. Când ieșise pe autostradă în spatele lui, nu-i dăduse prea multă atenție, dar acum se uită cum trecea pe lângă parcare.
    Michael încuie mașina și se îndreptă spre terminal. Nu mai văzu autoturismul Torino și respiră ușurat când se apropie de ușile glisante ale aeroportului. Își zise că era paranoic. Nu mai făcuse asta de aproape șase ani și probabil că era excesiv de prudent.
    Se duse la îmbarcări. Nu stătea nimeni la rând. O fată drăguță cu accent din sud îi luă biletul.
    - Aveți bagaj, domnule McMahon?
    - Doar geanta, mulțumesc, răspunse Michael, înregistrându-se sub un nume fals.
    Comițând această infracțiune, tocmai încălcase condițiile eliberării.
    Funcționara de la compania aeriană îi dădu lui Michael tichetul de îmbarcare, îi mulțumi și-l îndrumă spre punctul de control.

                                                10.

                             Paul Busch începea să se simtă prost. Îl urmărise pe Michael, neștiind cu ce scop, fără măcar să știe ce-i va spune când îl va prinde din urmă.
    Michael urmase procedura și Busch trebuia să hotarăscă dacă să-l lase sau nu să părăsească statul.
    Când trecu de ușile terminalului, decise că avea doar să-l conducă pe Michael, acordându-i permisiunea să plece.
    De când se născuseră copiii, Jeannie avea o singură regulă: fără arme în preajma copiilor. Așa că Busch își lăsase pistolul, împreună cu portofelul și insigna, în seiful de acasă, înainte de meciul de baseball. Nu se mai obosise să le ia în drum spre aeroport; nu considerase necesar.

                                               11.

                            Michael mergea prin aeroport, cu geanta atârnată de umăr, lovindu-l ritmic peste coapsă.
    Arătă biletul la punctul de control, își goli buzunarele și-și puse bagajele pe bandă. Când trecu de poartă, sună alarma.
    Michael îngheță. Îi trecură prin minte crâmpeie de la arestarea lui. Agenții de pază se apropiară ca să-l percheziționeze.
    Își verifică buzunarele și răsuflă ușuray când găsi o monedă rătăcită. Se întoarse la poartă. De data asta nu se mai întâmplă nimic și fu lăsat să plece.

                                               12.

                           Când Busch ajunse la punctul de control, îl zări pe Michael mergând cu pași grăbiți pe coridorul care ducea la porțile exterioare. Înainte de a apuca să hotărască ce să facă, paznicul îi ceru biletul.
    Desigur, nu avea.
    Busch îi ceru să i se permită să treacă; era polițist și avea o misiune oficială. Paznicul îi ceru legitimația, dar firește că n-o avea la el.
    Căută o soluție și decise să continue să-i acorde lui Michael prezumția la nevinovăție; o să stea de vorbă cu el peste șapte zile, când se va întoarce. Însă apoi văzu inscripția: PLECĂRI INTERNAȚIONALE.
    Michael tocmai devenise fugar.

                                                   13.

                            De pe pistă, din penumbră, o siluetă urmări cu privirea avionul 747 care-și lua zborul spre cerul nopții. Bărbatul era singur și nu era vreun angajat al companiei aeriene.
    Se întoarse spre ușa hangarului, trecând pe lângă personalul de întreținere și pe lângă cărucioarele cu bagaje; nimeni nu-i dădu atenție, de parcă locul lui ar fi fost acolo sau ar fi avut un permis special de trecere.
    Trecu se ușă și se îndreptă spre tunelul de securitate. La ieșire stătea un paznic. Acesta ridică privirea, nedumerit să vadă o persoană necunoscută venind spre el, dar, când îi fu arătată insigna de polițist se dumiri.
    Dennis Thal zâmbi când paznicul îi ură noapte bună, după care plecă mai departe.

                                                Capitolul 8
                                                      1.

                               Chelnerița cu părul ca pana corbului puse ceașca pe masă, lângă hârtiile lui Michael.
    Cafeneau Bourgino se afla chiar lângă Cetatea Vaticanului. În ultimele două zile, fusese destinația sa preferată: micuță, departe de zona circulată și lipsind cu desăvârlire din ghidul turistic. Clientela era un amestec de localnici și de expatriați, așa că prezența sa nu stârnise întrebări.
    Din fericire, se trăgea dintr-un neam de irlandezi bruneți. Cu părul castaniu și tenul bronzat, putea fi luat ușor drept italian.
    Își petrecuse prima zi în oraș învățând străzile și aleile înguste.
    Apoi două zile în zonele mai publice. Până să-și înceapă cercetările, nu fusese conștient de amploarea domeniul cultural al papei.
    Vaticanul includea un complex alcătuit din douăsprezece muzee, din care unul, pretindeau unii, era cel mai mare din lume, un titlu disputat atât de Luvru, cât și de Muzeul Smithsonian.
    Muzeele Vaticanului cuprindeau o mie patru sute de încăperi. Aveau coridoare cu o lungime totală de peste șase kilometri. Un turist ar fi putut petrece un an întreg aici și tot n-ar fi terminat de văzut vasta colecție, acumulată în două mii de ani.
    Ceea ce îl interesa cel mai mult pe Michael era un colț venerat, unde se afla o singură vitronă de prezentare. Piedestalul era de abanos, lemnul negru topindu-se în penumbra din jur, dar ieșind totuși în evidență din cauza contrastului puternic cu caseta pe care o susținea. Cutia de sticlă de pe piedestal avea latura de șaizeci de centimetri, iar geamul era gros de aproape patru centimetri. Un spot subțire montat în tavan străpungea întunericul, luminând pernița de catifea violet pe care erau așezate obiectele după care venise Michael.
    Aveau o formă simplă, ce reflecta vechimea lor de două mii de ani.
    Îi fuseseră date Sfântului Petru de către Isus și stăteau la baza simbolului papal. Imaginea lor apărea frecvent în întregul Vatican, mai ales pe stema Vaticanului. Pentru milioane de oameni, ele erau adevăratul însemn al Sfântului Petru și al urmașilor lor papali, conducătorii Bisericii pe care Hristos însuși o întemeiase.
    Cu toate acestea, pentru Michael aveau un înțeles diferit: reprezentau singura șansă pe care o avea de a-și salva soția aflată pe moarte.
    Cheile erau ușor mai mari și mai groase decât cele cu care suntem obișnuiți. Și, deși păreau să fi slujit odinioară unui scop, astăzi erau expuse în mod evident ca să inspire respect.
    Erau cheile de aur și de argint: cheile care deschideau calea spre supraviețuirea lui Mary.

                                                 2.

                        Se estima că între aceste ziduri se aflau obiecte de artă, antichități, aur și bijuterii în valoare de peste patruzeci de miliarde de dolari, precum și titlurile de proprietate ale vastelor domenii ale Bisericii Catolice din întreaga lume.
    Nicio altă țară nu își concentrează bunurile pe o suprafață atât de mică. Și, din această cauză, existau măsuri de securitate nemaiîntâlnite în lume.
    Fiecare cadru de ușă era monitorizat personal și electronic. Arhitecții moderni ai Vaticanului rivalizau în creativitate cu renumiții maeștri. Dispozitivele de securitate - deși de ultimă oră - era în general ascunse vederii, ca să nu diminueze în niciun fel grandoarea structurilor pe care le protejau.
    Membri ai Gărzii Elvețiene erau postați la fiecare intrare și la fiecare punct de control, dar nu ei erau cei care-i dădeau bătăi de cap lui Michael, ci reprezentanții Poliției Vaticanului, care se plimbau și se amestecau printre oameni - paznicii fără uniforme. Toți erau pregătiți pentru orice amenințare posibilă la adresa siguranței acestui regat unit.
    În Muzeul Sacristiei și al Trezoriei se aflau nouă camere fixe, raza lor de acțiune acoperind toate unghiurile din jurul cheilor de aur și de argint și întreaga suprafață unde Michael își propusese să opereze.
    Camerele erau extrem de bine ascunse în pereți, astfel încât să nu strice ambianța, însă, cum Michael încredință încăperea nu numai memoriei, ci și filmului - nefăcând niciodată mai multe poze decât un turist obișnuit - știa că fiecare mișcare îi era urmărită de camerele video ascunse. Și își dădu seama că această misiune va solicita mai mult decât experiență și creativitate.
    Va necesita o ingeniozitate incomparabilă cu tot ce arătase el până acum, de care trebuia să dea dovadă dacă voia să facă imposibilul și să-și salveze soția.

                                                   3.

                           - Bună.
    Vocea lui Mary se auzea la fel de limpede ca și cum s-ar fi aflat în camera vecină, salutul ei mângăind auzul lui Michael.
    Telefonul prin satelit dat de Finster era umitor.
    - Cum îți merge?
    - Tu prima. Ești bine?
    - Sunt în regulă.
    - Cum e tratamentul?

...................................................................

   „Ce frumos este să găsești câteodată pe cineva care nu te întreabă nimic, doar îți ține companie.”
                            Nichita Stănescu

Hoții paradisului, Richard Doetsch

...........................................................................
                                    2-13

              Încercă să aprindă lumina - fără niciun rezultat, probabil că se arsese becul.

    - Haide, Mary, nu te mai prosti!

    Căută în baie - nici acolo nimic. Încercă încă odată întrerupătorul din cameră, dar nimic.

     - Să știi că nu e amuzant.

    Ușa dormitorului se trânti.

    Michael se ghemui din reflex: dacă mai înainte nu fusese în gardă, acum era. Insinctul preluă comanda.

    Trecuseră mai bine de cinci ani, însă memoria mușchilor îi era încă activă, iar simțurile sale fine erau intacte. Făcu un pas înapoi, și imediat cineva îi sări în spate.

    Inima îi bătea de să-i iasă din piept; se pregăti să lovească, dar, instinctiv, își reținu pumnul. Silueta îl răsuci, în aruncă pe pat și se urcă deasupra lui...

    Îi desfăcu cămașa dintr-o smucitură; nasturii zburară în toate direcțiile.

    Michael începu să-și revină din șoc, iar Mary îi șopti:

    - Ai uitat să mă săruți.

                                                       3.

                       Mary, culcată pe mulțimea de perne presărate peste cearșafurile în dezordine, își mângâia motanul, CJ, în timp ce Michael trăgea pe el o pereche de pantaloni scurți. Tocmai făcuseră dragoste, și se vedea în ochii lor: în ciuda tensiunii de mai devreme, erau încă îndrăgostiți unul de celălalt - la fel cum fuseseră în urmă cu șase ani și jumătate, când se întâlniseră.

    Ea avea douăzeci și patru de ani pe atunci, tocmai terminase masteratul. I se oferise un post de profesoară la școala Wilby din Greenwich, Connecticut, o școală cu pretenții, una dintre cele mai bune școli elementare din țară. Deși Michael era mai mare ca ea cu opt ani, din clipa în care se văzuseră prima dată, între ei se aprinsese ceva.

    Fusese o întâlnire norocoasă.

    Mary dădea mașina înapoi și intrase în a lui Michael, și imediat se dezlănțuise un foc de artificii. Fusese o izbucnire de pasiune. Dar cu siguranță nu fusese ceva romantic. Se certaseră douăzeci de minute ca să stabilească a cui a fost vina, schimbând replici tăioase și atacându-se verbal, amândoi refuzând să dea înapoi, niciunul nevoind să-și recunoască înfrângerea.

    Niciuna din mașini nu fusese avariată, însă nu despre asta era vorba. Era o chestiune de principiu.

    Ciudat era faptul că niciunul nu-și amintea să se mai fi certat cu cineva în felul ăsta în ultimii douăzeci de ani. Erau amândoi pacifiști recunoscuți, care își împăcau prietenii când se certau. Dar nu și în acea zi. De data asta era război.

    Chiar și polițistul care se oprise să vadă despre ce era vorba se dăduse bătut după ce-i amenințase pe amândoi că-i arestează.

    El fusese de fapt primul care-și dăduse seama: cei doi erau făcuți unul pentru altul. Cearta era în toi, când, exasperat, Michael declarase că va ceda cu o singură condiție. Desigur, asta declanșase altă ceartă, dar, după cinci minute, Mary capitulase. Cina.

    Michael nu-și dădea cu niciun chip seama ce-l apucase, fusese un implus de moment. Și nici până astăzi Mary nu-și putea închipui de ce acceptase. Nimeni nu stârnise firea ei de irlandeză așa cum o făcuse bărbatul ăsta.

    După ce o curtase două luni, fugiseră în Insulele Virgine, unde, desculți în nisip, cu soarele apunând în spate, fuseseră căsătoriți de un preot din partea locului.

    Nici mirele, nici mireasa nu aveau rude pe care să dorească să le vadă la ceremonie, și singura persoană care-și exprimase supărarea la aflarea fericitei vești fusese Jeannie Busch - Mary nici măcar nu i-l prezentase pe Michael până când nu se întorseseră cu verighetele pe deget.

    Dar, după ce Jeannie zisese ce avea de zis, o scosese din răbdări pe Mary și ieșise ca o vijelie din casă, revenise cu brațele pline de cadouri pentru nuntă, cu un zâmbet larg și cu o îmbrățișare călduroasă pentru Michael, urându-i bun venit în lumea lor.

    Se instalaseră în casa de vară a lui Michael din Bedford, pe care Mary o transformase imediat într-un adevărat cămin.

    Obișnuit să mănânce în oraș, Michael fuasese la început stingherit de lipsa rezervării pentru cină, dar acest lucru se schimbă curând. Lui Mary îi plăcea să gătească. Michael începuse să se simtă curând răsfățat de talentul ei culinar și, în scurt timp, se văzuse nevoit să adauge un kilometru și jumătate la alergarea zilnică.

    În timp ce majoritatea oamenilor își petreceau anii de la început îndrăgostindu-se și apoi, odată căsătoriți, priveau cum dragostea se împuținează treptat, Michael și Mary inversaseră situația: în fiecare zi descopereau ceva nou la celălalt. Nu numai că se îndrăgosteau și mai mult, dar deveneau și prieteni mai buni.

                                            Capitolul 3

                                                  1.

                        Este o liniște deplină. Aerul e închis și miroase a mucegai. Deodată, un grilaj se deschide din tavan, legănându-se în balamele. O siluetă în negru coboară prin deschizătură, aterizând ca o panteră pe podeaua unui muzeu din Lumea Veche.

    Sunt reprezentate toate epocile, de la vremurile preistorice până la arta computerizată din zilele noastre. La lumina zilei, acesta ar fi un palat magnific închinat realizărilor omului, dar lumina zilei a apus de mult. 

    Silueta în negru se deplasează cu grație, trecând dintr-un coridor în altul. În mână răsucește un cuțit, mai mult din cauza nervozității decât ca să ucidă. Mânerul din fildeș sculptat este înfășurat în piele, iar lama sa reflectă raze intermitente prin întuneric.

    Silueta strânge cuțitul ca pe un talisman care alungă spiritele sau măcar paznici nevăzuți, curioși.

    Se strecoară prin spațiul care găzduiește expoziția de armuri, trecând printre echipamente de luptă din toate țările și din toate epocile.

    Silueta nu dă nicio atenție bogățiilor din nur și se zorește spre o scară mare, aflată vizavi de un balcon, ca să ajungă în cele din urmă într-o încăpere circulară. În centrul acesteia se află o vitrină mare de sticlă.O singură rază de lumină strălucește pe conținutul său.

    Silueta se apropie cu prudență de vitrină, ocolind-o parcă în semn de respect. Învârte cuțitul în mână, trecându-l printre degete. Își flutură mâinile peste vitrină de parcă ar lovi aerul și i-ar pune la încercare voința.

    Când se dă înapoi, vedem în sfârșit ce se află înăuntru.

    Pe catifeaua de culoarea nopții sunt așternute diamante. Vechi, uluitoare, neprețuite. Bijuterii pentru care s-a promis dragoste, s-au purtat lupte, imperii au căzut în ruină.

    Din nou silueta înaintează spre vitrină, ascunzând-o privirii. Nemișcat, bărbatul stă pe loc, cu mâinile pe lângă corp; nici respirați nu i se mai simte. Așteaptă. Se scurg secunde, apoi minute. El rămâne nemișcat. Aerul este neclintit, mort. Tăcerea atârnă grea peste săli. În cele din urmă se dă înapoi și....

    Vitrina este goală.

                                                  2.

                         Silueta se cațără fără efort pe o frânghie subțire de nailon, urcând prin grilaj înapoi în conducta de aerisire.

    Deodată se aude un zgomot, undeva în spatele său. Este departe, dar se apropie. Spațiul în care se află e strâmt, nu se poate întoarce să vadă ce-i înapoia lui, așa că își continuă deplasarea prin conductă... puțin mai repede.

    Probabil e doar dilatarea și contractarea burlanului de tablă care se răcește după o zi solicitantă. Nu are niciun motiv de îngrijorare, mintea i se relaxează - o să ajungă în curând acasă.

    Din nou aude sunetul acela. De data asta mai tare, cu siguranță mai aproape, și nu e vorba despre contractarea conductei.

    Nu este un sunet pe care te-ai aștepta să-l auzi într-un puț de aer condiționat, nici sunetul pe care te-ai aștepta să-l auzi într-un muzeu pustiu. Continuă să se apropie. Nu, cu siguranță nu este un sunet scos de om, este animalic, gutural, plin de răutate.
    Inima începe să-i bubuie în urechi, o sudoare rece îi curge pe șira spinării și grăbește pasul. Sunetul continuă să se apropie, vuind mai puternic, ca o furtună în depărtare.
    Acum simte greutatea urmăritorului său izbind în puț și făcând tabla să se curbeze. Numai după asta și-și dă seama că, indiferent ce se apropie, e cu siguranță uriaș.
    Toate împrejurările fuseseră prevăzute: paznicii, alarmele, luminile; toate variabilele imaginabile - anticipate. Sincronizarea era planificată la secundă: chiar și în cazul unor mici scăpări, urma să fie o treabă făcută ca la carte - o carte scrisă de el însuși.
    Zgomotul puternic devine tot mai clar: acum nu mai este prea departe. Orice ar fi, se mișcă repede, gâfâind, greutatea făcând metalul să troznească - este asurzitor. Întreaga clădire pare să se cutremure.
    E o cursă fără speranță prin cacofonia de sunete care îți sparg urechile.
    Trecând printr-un alt grilaj, fața lui Michael este în cele din urmă luminată. Privirea îi devine mai concentrată, mai hotărâtă, transpirația îi curge pe frunte. Acum zboară prin conducta de aerisire ca un șoarece care aleargă să-și învârtă rotița.
    Goana sa ar fi aproape comică pentru un observator din afară, dar moartea iminentă nu are nimic amuzant. Acum nu este vorba despre bijuterii, și nici despre ultimul dispozitiv împotriva infractorilor. Orice ar fi în această conductă cu Michael, n-ar trebui să fie aici, n-ar trebui să existe nicăieri.
    Dorindu-și să se poată ridica în picioare și să o poată lua la fugă, Michael e din ce în ce mai speriat și frustrat; mușchii îl chinuie, iar palmele transpirate îi alunecă pe suprafața puțin mai lată de jumătate de metru. Durerea îi anchilozează încheieturile și mușchii; timpanele sunt gata să-i explodeze de la mugetul ca de tren al fiarei care se apropie.
    E ca și cum ar fi prins într-o tobă în care un muzicant bate neîncetat un marș funerar.
    Și apoi nu se mai aude nimic. Rămâne doar liniștea. Michael se oprește. Ascultă. Nimic. Mintea îi lucrează, întrebându-se dacă urmăritorul său stă la pândă, așteptând să atace - sau poate că fiara a căzut printr-o minute prin deschizătura unui grilaj.
    Pornește din nou. Nu i-a trecut niciodată prin minte că s-ar putea mișca atât de repede. Disperat, toate eforturile i se concentrează asupra încercării de a scăpa, asupra supraviețuirii. Mai bine să moară de atac de cord decât între colții urmăritorului său.
    Iar acum sunetul revine mai puternic, vuind prin puț, mârâind, pulsând, greutatea corpului care se apropie stârnind în preajma lui Michael o adevărată vijelie rece și umedă, cu miros de moarte.
    Cel mai rău e că acum Michael îi simte mirosul. Respingător, ca de putreziciune, îi răvășește simțurile. Ochii îi lăcrimează de la duhoare.
    Apoi zărește salvarea, drept înainte, la cincizeci de metri: speranța - ieșirea din puț. Cu fiecare strop de energie pe care-l mai poate aduna, își avântă trupul spre lumină. Douăzeci și cinci de metri.  Curând își va găsi scăparea și, ca și cum ar intui acest lucru, zgomotul oribil scos de creatură se oprește de tot, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Sunetele, duhoarea - totul dispare fără urmă.
    La douăzeci de metri de libertate, Michael se oprește: fiara nu mai este acolo. Singura explicație este lumina - probabil că bestia s-a retras în lumea sa de umbre, departe de lumină.
    Dar, înainte să dea drumul oftatului de ușurare, lumina din față este ascunsă vederii. Lui Michael i se oprește inima în piept când înțelege: sunt mai multe.
    Acum, în fața lui, strălucesc doi ochi de animal de pradă. Ochi de fiară, ochii unei creaturi rele până-n măduva oaselor. Ochii i se îngustează, ca și cum bestia ar plănui un atac.
    Și, încă o dată, din spate aude mârâitul urmăritorului său, simte mirosul puturos al acestuia. În îngheață sângele în vine, nu se poate întoarce, nu poate vedea ce-i înapoi sau înainte. Este prins în capcană.
    Clipa prezentă atârnă amențătoare asupra lui, inima i s-a oprit cu siguranță, mintea i s-a întunecat. Atacatorii săi așteaptă, invizibili, dar cu toate astea încă acolo. Răsuflarea lor este grea. Duhoarea e copleșitoare, îi întoarce stomacul pe dos. Este pe cale să leșine, sau poate că-și simte moartea, poate că este reacția corpului său la dezastrul iminent.
    Răsuflarea se oprește; e posibil să se fi răzgândit și să fi plecat? Însă miasma morții este tot acolo, pretutindeni în întuneric. Așteptarea în chinuiește sufletul.
    Apoi, într-o clipită, ceea ce se află în spatele său îl apucă de picior și-i smucește corpul înapoi. Michael este paralizat de teamă, și în gâtlej îi rămâne un țipăt care nu va răsuna niciodată.
    Și apoi, mai rapid decât orice ființă omenească, creatura îl trage înapoi în tăcere, cu o viteză amețitoare. Înapoi prin conductă, înapoi în beznă.

                                                     3.

                              Mary se ridică brusc din așternut, zbătându-se să respire. Îl caută din priviri pe Michael. Nu este acolo. De fapt, plecase din pat după ce făcuseră dragoste.
    Inima lui Mary bătea să-i spargă pieptul, cele mai negre temeri părând să o pândească din umbră. CJ se sperie, își arcui spinarea și o scuipă ca și cum ar fi fost un străin. Mary se dădu repede jos din pat, fără să se mai gândească să se îmbrace.
    Se năpusti afară din dormitor și intră în camera de zi: goală. În bucătărie, unde zăcea pe masă un sendviș pe jumătate mâncat, apoi în hol; nici urmă de Michael.
    Văzu ușa închisăa biroului și lumina ce se strecura pe dedesubt. Puse mâna pe clanță, rugându-se în gând: „Te rog, nu din nou, și dădu buzna înăuntru.
    Michael lucra, cu Hawk adormit la picioare. Tresări și se întoarse.
    Mary rămase în prag, holbându-se la el, cerșind un răspuns din priviri. Apoi i se prăbuși în brațe, gâfâind, dar ușurată. Lacrimile începură să-i curgă șiroi.
    Fusese doar un vis.
    - Ce e, draga mea?
    - Îmi promiți ceva, Michael?
    Michael o strânse în brațe.
    - Orice.
    - Promite-mi că n-ai să mai faci asta, că totul a rămas în trecut.
    Michael o privi drept în ochi și-i spuse cu sinceritate:
    - Ți-am promis acum doi ani, n-am s-o mai fac niciodată... Îți jur, Mary, niciodată.

                                               Capitolul 4
                                                      1.

                             Zgomot. O sumedenie de zgomote. Oameni de toate condițiile sociale intrau și ieșeau din secția de poliție Byram Hills.
    În dimineața asta, polițiștii intră și ies tot timpul, infractorii ocazionali fiind întâi înregistrați, apoi duși în celulele de la subsol.
    Spațiul rezervat detectivilor, de la etajul întâi, este aproape nelocuibil - cincisprezece birouri înghesuite într-o încăpere în care ar încăpea în mod normal cinci.
    Paul Busch, într-o haină sport mototolită și în blugi, completa niște hârțogăraie la biroul său. Era un haos organizat, dosare peste  dosare gata să se amestece între ele. Prima sticlă de sus din ziua aceea era pe jumătate goală. Busch se mândrea că nu este dependent de cafea și de gogoși, ca restul polițiștilor.
    De cincisprezece ani lucra în acea secție, în ultimii cinci ani ca detectiv. Odinioară își urâse slujba, dar acum se obișnuise să facă totul, așteptând data de 18 martie, peste încă cinci ani, când avea să iasă la pensie.
    Slujba sa era să adune dovezi și să-i prindă pe infractori: ce se întâmpla după aceea era treaba altcuiva. Nu fusese compromis nici măcar o dată, valorile și modul său de a privi legea nu puteau fi cumpărate sau înăbușite.
    Odată, soția sa gonea cu mașina ca să-l ducă pe fiul lor, Robbie, la spital, după ce-și fracturase mâna făcând skateboard, și fusese trasă pe dreapta. Ofițerul de poliție era un nenorocit obraznic, hotărât să-și facă norma lunară, și nu voise să cedeze deloc, nici după ce văzu cât suferea copilul.
    Le dăduse amendă pentru că mergeau cu o sută la oră într-o zonă unde limita de viteză era de cincizeci de kilometri la oră - două puncte-amendă și cinci sute de dolari.
    Implorările nu reușiseră să-l facă să se răzgândească; nici măcar nu se oferise să-i însoțească la spital.
    Jeannie îl rugase, apoi îl sfătuise, iar în cele din urmă îi ceruse insistent lui Busch să se ocupe de asta - să „îngroape” amenda, să apeleze la colegii săi polițiști ca s-o facă să dispară.
    Dar Busch nici nu voise să audă; chiar dacă amenda le dubla rata la asigurare, pur și simplu refuzase. „Legea e lege”, o ținea el una și bună.
    Jeannie nu-l iertase timp de două săptămâni și refuzase să facă dragoste cu el o lună întreagă. Îi spusese:
    - Ai legile tale? Și eu le am pe ale mele.
    Lângă biroul lui Busch stătea Jonny Prefi. O țigară Marlboro neaprinsă îi atârna în colțul gurii. Părul negru, țepos, îi stătea zbârlit - nu de la gel, ci din cauză că nu fusese spălat de patru săptămâni. Pe tricoul fără mâneci scria: „Du-te dracului. Dacă te mai holbezi, te omor. O zi bună.”
    Era ușor de înțeles de ce purta cătușe.
    - Johnny, având în vedere că ești un piroman eliberat condiționat, orice în afară de un grătar reprezintă o încălcare a eliberării condiționate, zise Busch.
    Johnny se zgâi la Busch, ca și cum nu înțelegea limba engleză.
    - Iar incendierea unui depozit pentru cineva e un pic mai mult decât un grătar pe malul mării.
    - Hei, n-a fost nimeni rănit, mârâi Johnny.
    - Hei, nu despre asta-i vorba aici. Focul....
    - Ți-e frică de flăcări, ai? îl înțepă Johnny.
    Atinsese o coardă sensibilă.
    - Dacă mi-ar fi plăcut focul - Busch era mai mult decât scos din sărite - m-aș fi făcut pompier.
    Se întoarse la hârțoagele lui.
    Johnny se gândea; un mic zâmbet răutăcios îi încreți fața, în timp ce ridică ușor cu buzele țigara neaprinsă.
    - Ai un foc?
    Busch se holbă la el, nevenindu-i să creadă.
    Căpitanul Robert Delia, oficial șeful lui Busch, îi întrerupse înainte ca polițistul uriaș să explodeze.
    - Paulie, fă cunoștință cu Dennis Thal. Thal îți va urmări activitatea.
    Busch se ridică să dea mâna cu un bărbat destul de arătos, de treizeci de ani, cu părul șaten-deschis și cu un început de chelie, îmbrăcat într-un costum bine croit și cu o strângere de mână fermă. Limbajul corpului lui Thal trăda de la o poștă un entuziasm arogant - umerii trași înapoi, mâna stângă în buzunar, capul înclinat ușor într-o parte.
    - Îmi pare bine.
    - Și mie îmi pare bine că mă aflu aici.
    Vocea lui Thal era calmă, subtilă, aproape șoptită.
    - Fără supărare, îi spuse Busch lui Thal în timp ce se întorcea spre Delia. Nu am timp să mă joc de-a bona, căpitane.
    Robert Delia era cu douăzeci de centimetri mai scund ca Busch, însă considera în sinea sa că l-ar putea strivi cu bocancul, și nu-i fu greu să-și reafirme șefia.
    - Ascultă-mă, Paulie, detectivul Thal are o experiență de nouă ani. Ne-a fost „împrumutat” de cei de la Externe ca să ne ajute să ne acoperim deficitul de personal. Voiau ca el să lucreze alături de cei mai buni oameni de la noi, dar sunt toți în concediu, așa că rămâne cu tine. Înțeles?
    Busch știa când să lupte și când să se potolească. Dădu din cap.
    - Pe lângă responsabilitățile sale de detectiv, Paul se ocupă și de programul nostru de eliberări condiționate, în numele instanțelor, continuă căpitanul.
    Busch îl privi pe Tahl, hotărî că dădăcirea lui trebuia discutată altă dată și-și luă un aer serios, de detectiv din filme.
    - Sunt sigur că domnul căpitan ți-a descris minunatul nostru mediul de lucru. Unii îi spun Oz - eu îi spun Eden, și toți cei care sunt eliberați condiționat și cu care avem noi de-a face se îndreaptă sută la sută.
    Căpitanul mârâi, se întoarse către Thal și-l luă de acolo.
    - Hai să-ți arăt biroul înainte să-ți otrăvească mintea în legătură cu întreaga profesie de polițist!
    - Ne mai vedem, strigă Busch, căruia nu-i plăcea prea mult de șeful lui astăzi.
    Thal îl privi, îndreptă un deget spre el și-i făcu cu ochiul.
    - Așa o să fie.
    Busch se întoarse și-și șopti în barbă:
    - Netrebnicule!

                                                           2.

                              Mary era profesoara pe care și-ar fi dorit-o oricine. Avea un chipiu albastru de lucrător la căile ferate și conducea un trenuleț de copilași de cinci ani în jurul clasei, toți scandând ca-n armată, strigând din toți rărunchii:
    - Când mergi cu trenulețul nostru, unul plus unu face mereu doi. Locomotiva noastră face zgomot tare, doi plus doi dă mereu patru. În gară ajungem mereu corect, patru și cu patru face mereu opt.
    Clasa ei era aranjată ca-n visul  oricărui copil, cu o grămadă de jucării și cu bănci. De când fusese angajată, cu două luni în urmă, în locul unei educatoare care nu se mai întorsese din concediul de maternitate, Mary nu câștigase doar respectul colegilor ei, ci și dragostea și admirația copiilor, care o adorau. 
    I se oferise grupa mică, preferata ei, alcătuită din minți necoapte, aidoma lutului nemodelat, inimi tinere încă pure. Școala Greenwich Country Day plătea puțin mai mult decât Wilby, însă ceea ce o atrăsese acolo fusese drăgălășenia micuților de cinci ani.
    Ea predase până atunci la clasa a cincea; îi iubea, dar simțea că ar putea avea o contribuție mai semnificativă dacă i s-ar fi dat ocazia să pună niște baze mai devreme. Nu putea renunța: inocența lor era mai aproape de perspectiva ei optimistă asupra vieții.
    Fără să fie auzită, directoare, Liz Harvey, cu părul cărunt strâns în coc, intră în clasă, zâmbindu-le copiilor gălăgioși. Imediat, în încăpere se așternu tăcerea. Liz îi întinse lui Mary o foaie.
    Mary îi aruncă o privire, nelăsând să i se citească ceva pe față.
    - E totul în regulă?
    Liz puse mâna pe umărul lui Mary.
    - Da.
    Mary îi zâmbi și ea, cu ochii încă ațintiți asupra mesajului de la medicul său.
    - Sper că sunt vești bune. Clasa asta sporește fertilitatea.
    Liz se gândea deja unde să găsească un alt înlocuitor. Ar fi fost a cincea educatoare în trei ani care pleca în concediu de maternitate și găsea bucuriile maternității prea mari ca să se mai întoarcă la locul de muncă.
    - Dacă soțul tău nu e disponibil, mi-ar face plăcere să te duc eu cu mașina.
    - Nu vă faceți probmele. Sigur nu vă deranjează să-mi țineți locul?
    - Nu, deloc.

                                                             3.

                                    Michael stătea în spatele tejghelei de la Safe&Sound, zâmbind în timp ce se uita la un bilețel scris de mână. Erau doar două cuvinte: „Hei, sexy.”
    Mary i-l strecurase în buzunarul jachetei pe care i-o pusese pe umeri cu o seară înainte și pe care o purta el acum.
    Juca tot timpul jocul ăsta cu el, lăsându-i bilețele și mici cadouri în buzunare, ca Michael să le găsească atunci când îmbrăca din nou hainele respective. Era o prostioară, dar îl făcea s-o iubească și mai mult.
    - Ai auzit ce am spus?
    Un bărbat argățos, mai în vârstă, pe nume Rosenfield, îl certa în timp ce frumoasa lui soție stătea servilă la câțiva pași în spatele lui.
    - Vreau să fie reparat.
    Aparatul video al sistemului său de securitate era pe tejghea pentru a doua oară în două săptămâni.
    - Îl voi repara.
    Soția, fără ca soțul să-și dea seama, îl privea seducător pe Michael. Acesta încera din răsputeri să nu observe, dar era acaparat. Era prea frumoasă și avea un zâmbet prea radios.
    Michael se scărpină la nas cu degetul pe care purta verigheta, sperând că ea va înțelege mesajul. Însă femeia nu făcu decât să-i zâmbească și-i arătă drept răspuns diamantul său de două carate.
    - Siguranța casei mele este esențială. Lucrarea de instalare a fost bună, dar echipamentul... furnizorii aleși de tine lasă de dorit.
    Rosenfiel văzu spre ce se îndrepta atenția lui Michael.
    - Nici măcar nu mă asculți.
    - Mă scuzați, domnule Rosenfield.
    Michael redeveni atent.
    - Am zis că-l repar și așa voi face.
    - Vreau fapte, nu vorbe.
    Rosenfield făcu o pauză și în cele din urmă vocea i se îmblânzi.
    - Îmi place de tine, Michael. Dar poate ar trebui să te gândești să faci altceva.
    - Nu, îmi place asta. La asta sunt bun.
    Rosenfield nu părea să-l creadă.
    - Nu ai și alte talente?
    - Nimic legal.
    Michael rânji.
    - Nimic legal?
    Rosenfield se îndreptă spre ușă, râzând.
    - Îmi place asta. Până în weekend să am aparatul video înapoi.
    Își luă soția de braț și ieși, chicotind.
    - Nimic legal.
    Frumoasa lui soție îl privi pe Michael peste umăr cu un zâmbet. Michael nu se putu abține să nu-i zâmbească și el; era reacția firească la flirt a oricărui bărbat.
    Mary, care tot mai purta chipiul albastru, intră în magazin, strecurându-se pe lângă soții Rosenfield.
    - Clienți fideli? îl tachină ea.
    - Poftim? Nu, nu. Nemulțumiți, poate puțin excitați.
    Mary îl îmbrățișă.
    - Dacă ți-aș zice să sunt un client nemulțumit și excitat?
    - Atunci ar trebui să-ți verific tot sistemul - Michael își alegea cuvintele încet, cu grijă - să-l desfac, să examinez totul, să folosesc numai cele mai bune intrumente. Dar, cel mai important, ar trebui să mă asigur că ești complet satisfăcută când pleci, ca să devii un client regulat.
    - Pot să rămân cu șapca pe cap?
    - Vedem noi.
    Michael își sărută soția cu pasiune, sedus pe deplin. Era limpede că gelozia nu intra în discuție în relația lor. Când sărutul se termină, își dădu seama de ceva. Se uită la ceas.
    - N-ar trebui să fii la școală?

                                                          4.

                                   Michael gonea prin centrul orașului, cu degetele albite de la câte de tare strângea de volan. Mintea sa alerga la fel de repede ca mașina. Alături, Mary stătea calmă, cu mâinile împreunate în poală.
    - Cum ai putut să-mi ascunzi asta?
    - N-am ascuns nimic de tine, Michael. Numai că n-am vrut să-ți faci griji.
    - Ce ți-au zis?
    - Vor să mă vadă în legătură cu testele.
    - Și asta înseamnă „nimic”? Ce fel de teste?
    Mary se uita în gol pe geam, dar simți teama din vocea lui Michael.
    - Mary, ce fel de teste?
    Trase aer în piept.
    - Ovariene.
    Michael strânse volanul și mai tare, luptându-se să respire. Nu-și putea întoarce capul spre ea, temându-se că, dacă o va face, coșmarul acesta se va adeveri.
    - Sunt sigură că nu-i nimic, dragul meu. Hei, nu sunt pe moarte...
    - Asta ți-a zis doctorul? Nu-mi vine să cred că ai făcut testele astea și nu mi-ai spus.
    Mary rămase calmă, optimistă ca întotdeauna; totul avea să fie bine, era sigură de asta, era formula ei sacră.
    - Hei, uită-te la mine!
    Îi atinse tandru fața.
    - Nu plec nicăieri, Michael. Tocmai am început să ne refacem viața. Dacă nu-mi fac griji....

                                                       5.

                            - Cred că putem s-o tratăm, spuse doctorul.
    Michael o tot masa pe spate pe Mary, în efortul de a se liniști și pe el, nu doar pe ea. Doctorul Rhineheart adoptă un ton părintesc.
    - O vom trata. Avem o rată mare de succes, iar boala ta nu pare să se fi răspândit dincolo de ovare.
    Stăteau într-un cabinet medical tipic, steril, cu un birou de stejar, două scaune pentru vizitatori, o ramă dublă cu o poză a soției sale de vârsta a doua și una a celor doi copii.
    Doctorul Phillip Rhineheart, de patruzeci și cinci de ani, cu chelie și încărunțit la tâmple, stătea în picioare, sprijinit de partea din față a biroului.
    Michael și Mary St. Pierre încercau să îndure totul cu stoicism unul de dragul celuilalt, dar Rhineheart își dădea seama de adevăr. Doctorul văzuse asta de prea multe ori: boala oribilă care nu distruge numai corpul, ci și sufletul omului, întorcând totul pe dos, contaminându-i pe toți cei apropiați cu un sentiment de groază.
    - Știu că e greu....
    - Mai pot avea copii?
    Vocea lui Mary era distantă.
    Rhineheart clătină din cap.
    - Ambele ovare sunt atacate.
    Trase adânc aer în piept.
    - Va trebui să le scoate.
    Asta era cea mai rea parte a slujbei lui, cea care de multe ori nu-l lăsa să doarmă noaptea.
    - Îmi pare rău.
    Mary își puse mâna pe mâna soțului ei, care continua să o maseze pe spate. Amândoi făceau eforturi să nu se privească, altfel s-ar fi risipit și ultimul strop de calm care le mai rămăsese.
    - Tratamentul ăsta - cât de mult....
    Michael nu reuși să-și ducă întrebarea până la capăt.
    - Puteți sta liniștiți în privința asta. E acoperit de asigurare.
    - Cât costă? insistă Michael, temându-se de răspuns.
    - Cancerul lui Mary e în stadiu avansat. Ar putea costa până la două sute cincizeci de mii de dolari, în funcție de tratamentul pe care i-l vom prescrie. Stați liniștiți. Nu e ceva experimental. Asigurarea acoperă toate fazele.
    Rhineheart făcu o pauză, ca să sublinieze că este încrezător.
    - Și vă asigur că avem una dintre cele mai bune secții de oncologie.
    Camera mică părea să-l sufoce. Michael nu se mai simțise niciodată atât de neputincios, atât de neînsemnat ca acum. Se simțea ca un călă care nu voia să omoare, și care totuși trebuia să apese pe buton, lipsit de puterea de a salva viața din fața lui.
    - Nu avem asigurare, spuse, ca și cum ar fi anunțat o condamnare la moarte.
    Asta se întâmpla atât de des, oamenii trăiau nepregătiți. Rhineheart era unul dintre puținii medici care insistau ca guvernul să asigure îngrijiri gratuite tuturor cetățenilor din Statele Unite, dar era doar un vis. Nu era venituri suficiente. Se întoarse spre Mary.
    - Cum rămâne cu școala? Ar trebui să aibă un program excelent de asigurări.
    - Sunt acolo doar de două luni. Abia după nouăzeci de zile te poți înscrie, răspunse Mary.
    Speranța dispăruse din ochii ei.
    - Am înțeles.
    Rhineheart expiră încet. El și-ar fi oferit serviciile gratuit, dar mai trebuiau acoperite costurile intervenției chirurgicale, ale spitalizării, ale radiațiilor și ale chimioterapiei, iar spitatul nu erao instituție de caritate.
    Medicina era o afacere pentru profit, spitalul trebuia să respecte bugetul și să își mulțumească acționarii. Medicina nu se mai centra pe pacient; rentabilitatea era acum obiectivul îngrijirilor medicale.
    Deodată, simți că-și urăște slujba.
    În cele din urmă, se ridică și zise pe un ton încrezător:
    - Ei bine, Mary, trebuie să facem niște analize ale sângelui, ca să putem concepe un plan de tratament. Michael, de ce nu te duci la bancă? Te ajut bucuros cu actele - sunt sigur că ai să găsești o soluție.
    Michael rămase locului, împietrit.

                                              Capitolul 5
                                                    1.

                           Michael trecu de ușa turnată, intră în enorma rotondă de la First Bank of Bryam Hills și se simți imediat ca un pitic din cauza coloanelor impunătoare de marmură și a uriașului spațiu gol. Oameni de afaceri treceau grăbiți, iar el stătea acolo, îmbrăcat în singurul său costum, nesimțindu-se deloc în elementul lui.
    Întârziase cinci minute la întâlnirea programată și fu nevoit să aștepte alte zece înainte ca funcționarul de la bancă să-i facă semn să ia loc, cu un aer sumbru.
    Kerry Seitz, unul dintre vicepreședinții severi ai băncii, îmbrăcat impecabil într-un costum cu vestă, examină cu atenție dosarul lui Michael.
    În timp ce parcurgea materialul, era imposibil să citești ceva pe fața lui. Buzele sale nu lăsară să treacă niciun sunet timp de un sfert de oră cât scormoni prin viața lui Michael, cu ajutorul mai multor surse: agenții de creditare, departamentul de înmatriculări auto, sistemul judiciar federal și cel din statul lor.
    Michael se simțea ca un copil în scaunul supradimensionat, încercând să se integreze, încercând să nu pară disperat.
    În cele din urmă, Seitz își ridică privirea. Își trecu mâna prin părul tuns la perfecție și pe cel mai rece ton pe care-l auzise Michael vreodată, rosti:
    - Nu. Îmi pare rău.
    - Poftim?
    - Nu vă putem ajuta.
    Seitz azvârli cererea în cutia pentru cazuri respinse.
    - Nu mi-ați pus nici măcar o singură întrebare.
    - V-am citit cererea. Ar trebuie să asigurăm creditul cu un bun.
    Deja uitase de cererea lui Michael, și își făcea de lucru cu un alt document.
    - Pun drept gaj afacerea mea, protestă Michael, citind până în adâncul sufletului plin de teamă al bărbatului, care încadra totul în stereotipuri.
    - Trecutul dumneavoastră - cuvintele fură rostite pe un ton înghețat - căci nu știu cum altfel să-i spun, domnule St. Pierre, face ca acest lucru să fie imposibil.
    - Știu că am făcut niște greșeli.
    - Da.
    - Dar asta n-a o problemă când mi-am deschis contul aici.
    - Să vă păstrăm banii și să vă împrumutăm bani reprezintă două lucruri complet diferite.
    Michael sări de pe scaun, abia abținându-se să nu se arunce la beregata bărbatului din spatele biroului.
    - Am să mă duc la altă bancă.
    - Nu vă pierdeți timpul, zise Seitz, ridicându-se.
    Paznicii de la bancă deveniseră atenți, apropiindu-se.
    - Nimeni n-o să vă împrumute nicio lăscaie. O condamnare, o afacere care nu valorează nimic și niciun fel de istoric de creditare. Reprezentați un risc pe care nimeni n-o să și-l asume.
    - Nenorocitule, soția mea e pe moarte!
    - Îmi pare rău, dar asta e o povară pe care va trebui s-o duceți de unul singur. O zi bună!
    Paznicii ajunseră lângă el, flancându-l. Fără să mai spună nimic, Michael se năpusti afară.

                                                2.

                             Încăperea este obscen de albă. E remarcabil că în prezent, într-o epocă în care toată lumea vorbește despre comportamentul față de bolnavi, spitalele au rămas tot la culoarea asta - un alb aspru, antiseptic. Se pare că lumea medicală ignoră toate studiile care arată că nuanțele de albastru și galben relaxează mintea.
    Mary și Michael tocmai luau una dintre mesele tipice de spital: o friptură de vită într-un sos maroniu apos, boabe moi de fasole ce se revărsau peste piureul de cartofi mai gros ca mortarul și o felie de pară de culoare incertă. Mâncarea aceea era explicația evidentă pentru mulțimea de chipsuri și fursecuri răspândite pe pat.
    Mary stătea rezemată de perne, cu tuburi ieșindu-i și intrându-i în corp în cele mai inconfortabile locuri. Michael își trăsese un scaun, folosind patul ei drept masă.
    - Pot să-ți aduc ceva?
    - Nu e nevoie. Cum a fost la lucru?
    - Bine.
    Michael nu se mai dusese la lucru de trei zile.
    Se întinse, luă cu lingura niște piure și îl mirosi.
    - Ăsta nu-i rău.
    O tăcere stânjenitoare se lăsă în încăpere. Michael se uita la Mary, care zăcea în halatul alb de spital, care-i era mic și avea la spate o despicătură jenantă, și-și dădu seama că și-ar vinde și sufletul ca să-i poată lua el locul.
    - Îmi pare rău, murmură ea.
    - Nu fi prostuță! N-are de ce să-ți pară rău, nu e din cauza ta.
    Michael nu-și putea elibera mintea de gândul că încercarea teribilă prin care treceau era o pedeapsă pentru faptele lui din trecut.
    - Cum o să plătim pentru toate astea? întrebă ea încetișor, știind cât de mult îl apăsa pe Michael simpla întrebare.
    - Nu-ți face griji.
    - Economiile noastre aproape s-au dus.
    Mary se lupta să-și ascundă disperarea din voce în timp ce răsucea cu nervozitate cruciulița de aur pe care o purta la gât. Era un obicei pe care-l avea din adolescență: ori de câte ori se simțea stresată, degetele i se îndreptau spre cruciuliță, căutând alinare și protecție, ca și cum aceasta ar fi fost o amuletă atotputernică. O scotea foarte rar.
    Mary insista că o protejase întotdeauna. Michael se îndoia de asta, și incertitudinile lui fuseseră cu siguranță confirmate de diagnosticul ei actual.
    - Tu ai grijă să te faci bine, Mary. Pot să fac rost de bani, nu-i nicio problemă.
    Simți cum i se strânge stomacul. În toți anii petrecuți împreună, la bine și la rău, și în special în timpul arestului său și a perioadei cât stătuse la închisoare, nu o mințise niciodată.
    Poate mai spusese câte o gogoașă uneori - „îmi place tunsoarea asta”; „mi-ar plăcea să văd filmul ăsta”; „ea nu e mai frumoasă ca tine” - dar nu minciuni grave, zise cu scopul de a înșela. Acum, în două minute, îi turnase deja trei.
    - Michael?
    Mary reuși să zâmbească în felul acela care-i încălzea întotdeauna inima.
    - Da?
    - O să fim bine.
    Și, cu toate că ea credea asta din tot sufletul, Michael nu putea scăpa de teama că răul de-abia acum avea să vină.

                                                            3.

                                 Michael încerca să-și găsească o poziție confortabilă în cel mai incomod scaun pe care stătuse vreodată. Mary era intubată din cap până-n picioare și avea un somn agitat. Varrisa Schrier era sora de noapte și asistenta-șefă, conducându-și subordonații după o disciplină germană strictă. Varrisa era mai mult decât o femeie voinică; uniforma albă plesnea pe corpul masiv. Și fața ei era la fel de aspră ca mâinile sale mari. Dar avea o fire plină de compasiune. Întotdeauna îi erau încredințare cazurile cele mai grele.
    - Domnule St. Pierre?
    El îi simți îngrijorarea din voce când i se adresă, strecurându-și capul în cameră.
    - Duceți-vă acasă, dormiți puțin, aveți nevoie de odihnă la fel de mult ca soția dumneavoastră.
    - Nu cred c-am să pot dormi un timp.
    Varrisa dădu din cap și intră. Fără zgomot, începu să strângă revistele și ziarele, să arunce pungile goale de mâncare și să pună lucul în ordine, ca să arate cât de cât normal.
    Michael o privi pe Mary și-și dori ca asistenta destoinică să poată să-i redea sănătatea soției lui cu la fel de mare ușurință.
    - Să vedem ce se întâmplă dacă încercați.
    Varrisa îi puse pe braț mâna ei cât a unui bărbat.
    - Nu-i sunteți de niciun ajutor dacă nu-i sunteți alături cu totul.
    - Mda, ei bine, nu cred că i-am fost vreodată alături complet.
    - Acum ar fi timpul să începeți, spuse sora Schrier pe un ton detașat.
    Luă fișa lui Mary și notă ceva în tăcere.
    - Nu vă puteți învinui pentru booala e. Am văzut asta de prea multe ori. Cei dragi caută o explicație pentru situațiile astea tragice și, negăsind nimic logic, devin ilogici și dau vina pe ei înșiși.
    Asistenta corpolentă știa prea bine că rudele apropiate avea nevoie de tot atâta sprijin ca pacientul. Vorbise îndelung cu Mary despre Michael. Amândouă aveau aceeași îngrijorare: el avea nevoie de un prieten, un confident, altcineva decât soția lui, căruia să-i poată împărtăși gândurile și, mai important, durerea sa. Cu permisiunea lui Mary, asistenta dăduse un telefon în urmă cu o oră.
    Ușa se deschise fără zgomot. În prag, umplând tot spațiul, stătea Busch.

                                                          4.

                               Busch juca biliard de unul singur la masa lui preferată, cu fetrul verde duhnind a whisky și tocit de se vedea placa de dedesubt. Băga bila în gaură aproape de fiecare dată.
    - Încă una? întrebă Busch.
    Michael, care arunca impasibil săgeți la țintă, nu-i răspunse; de când se văzuseră, nu prea-i dăduse multe răspunsuri.
    Busch îi făcu semn barmanului să le mai aducă un rând. Își petrecuse tot drumul până aici și ultima oră și jumătate încercând să se facă auzit de Michael, să-l convingă să se destăinuie.
    Văzuse cu ochii lui ce efect avea presiunea asupra polițiștilor, asupra infractorilor, asupra oamenilor care sufereau. Aceștia fie explodau, făcând rău altora, fie se închideau în ei înșiși, omorându-se cu mâna lor. Dar mai știa și că nu prea avea ce face până când persoana respectivă nu era dispusă să accepte ajutorul care i se oferea.
    - Uneori, viața e plină de mizerii, spuse Michael în cele din urmă.
    Busch alinie și băgă în gaură cele două bile rămase, încheind jocul.
    - O să iasă cu bine și din asta. Mary e o fire tare.
    Făcu câțiva pași pe podeaua lipicioasă a barului, care i se părea că aduce cu asfaltul fierbinte din timpul verii, lui triunghiul și rearanjă bilele de biliard.
    Michael aruncă o săgeată.
    - Două sute cincizeci. N-am avut în viața mea atâția bani. La naiba, nici măcar n-am reușit să fur vreodată așa de mult!
    Busch ignoră comentariul.
    - Cum de n-aveți asigurare? întrebă în schimb.
    - Ne-am gândit că o să fie vorba numai de trei luni. Când Mary a plecat de la ultimul loc de muncă, nu și-a putut păstra asigurarea și trebuia să așteptăm nouăzeci de zile înainte de a o recăpăta de la noua școală. Statul i-a oferit vechea ei asigurare, dar trebuia să o plătim. Costa prea mult. Nu ne-am prea gândit la asta.
    Busch înțelegea; întotdeauna lucrurile sunt clare abia după ce se întâmplă.
    - Urma să fie așa doar pentru trei luni, repetă Michael.
    Barmanul aduse Coca-Cola lui Busch și whisky-ul lui Michael și plecă.
    - Am cam treizeci și cinci de mii de dolari, îi oferi polițistul.
    - Mulțumesc, dar nu ți-aș putea lua banii.
    - Nu-s pentru tine, ci pentru Mary, și-ai să-i iei.
    Busch își întrerupse jocul și se așeză pe masa de biliard.
    - La naiba, treizeci și cinci de mii e totuși tare puțin față de cât aveți voi nevoie. Trebuie să poți obține ceva garantând cu afacerea ta.
    Michael clătină din cap.
    - Băncile nu prea mi-au fost de ajutor.
    - Vreo rudă? Trebuie să fie cineva.
    - Mama lui Mary n-a avut un ban până în ziua în care a murit. Iar părinții mei nu mi-au lăsat nimic.
    - Te-ai gândit vreodată să-i cauți pe adevărații tăi părinți.
    Numele de familie al lui Michael era de origine franceză, dar nu era numele cu care se născuse. Tot ce știa despre adevărații lui părinți era că fuseseră pe trei sferturi irlandezi și, dintr-un motiv necunoscut, îl abandonaseră într-un orfelinat când avea doar o lună.
    Michael nu făcuse niciodată gestul de autocompătimire de a-și căuta părinții care-i dăduseră naștere. După părerea lui, era norocos: soții St. Pierre aleseseră să-l adopte pe el și nu un alt copil.
    - E cam târziu pentru asta, răspunse Michael. N-aș ști de unde să încep.
    Doi bărbați care obișnuiau să joace softball după program deveniseră gălăgioși celebrând o victorie, strigătele lor acoperind rock-and-rollul care se auzea din tonomat.
    Busch vâra bilele în gaură una după alta, în dreapta și-n stânga, bila albă fiind întotdeauna acolo unde trebuia ca să mai înscrie un punct. Alinie cea de-a șaptea bilă în dreptul găurii din colț, își pregăti tacul și brusc se întoarse spre Michael.
    - La naiba! Doar nu te gândești la ce cred eu?
    - I-am promis lui Mary, zise Michael.
    Evident că-i trecuse prin minte să-și reia viața de infractor, dar nu și-ar fi călcat niciodată cuvântul dat soției lui.
    - Dacă nu pot să fac rost de banii ăștia...
    Avea o privire sumbră.
    - Hei, nu mai vorbi prostii! Întotdeauna se găsește o cale.
    - Nu-i corect, spuse Michael.
    - Nimic nu e. Dumnezeu n-a creat o lume dreaptă.
    - Nu mai cred în chestia asta cu Dumnezeu.
    - N-aș lăsa-o pe Mary să te audă vorbind așa.
    - Uite, am făcut unele lucruri, am plătit prețul, nu m-am plâns niciodată.
    Acum arunca săgețile cu mai multă putere.
    - Dar Mary - n-a greșit nimănui cu nimic. Este bunătatea întruchipată. După tot chinul prin care a trecut din cauza mea... Știi că nu lipsește niciodată de la biserică? Nu pot să cred că există un Dumnezeu care-ar permite să i se întâmple așa ceva.
    - Cauți doar pe cineva pe care să dai vina.
    Busch nu luă în seamă faptul că fiecare săgeată azvârlită de Michael se înfingea drept în centrul țintei.
    - Și, știi ceva, nu pot spune că m-aș purta altfel dac-aș fi în locul tău.
    - Vorbesc serios, Paulie. Nu văd nicio dovadă că Dumnezeu ar exista. Explică-mi boala lui Mary. Și nu mă lua cu porcăria aia că îi este pusă la încercare credința. Credința mea a fost pusă destul la încercare, și de fiecare dată nu s-a văzut nici urmă de ea. Mary e plină de credință, și uite unde-a ajuns.
    Busch se așeză pe masa de biliard.
    - Avem cu toții nevoie de ceva în care să credem. Nu contează ce. Dumnezeu, Buddha, Elvis. Toți avem nevoie de credință. Asta-i ceea ce ne dă speranță, speranța că ne așteaptă ceva mai bun, ceva pentru care merită să luptăm. Speranța ne face să mergem înainte. Speranța ne face să ne dăm jos din pat, să sperăm că o să avem vânzare bună la magazin, că o să ajungem seara să facem dragoste cu nevasta.
    - Nu poți trăi numai cu speranța. Nu plătește facturile și nu salvează vieți.
    - Îți trebuie speranță și un cod simplu. Un crez după care să te conduci și care te obligă să mergi mai departe. Al meu este legea.
    Busch dădu pe gât ce-i mai rămăsese din Coca-Cola.
    Michael zâmbi, se întoarse și ridică paharul.
    - Pentru adevăr, dreptate și modelul american. Tot înainte, Superman!
    - Mulțumesc, Lois.
    Busch se forță să zâmbească. Nu reușea să se facă auzit.
    - Dar pe tine ce te face să mergi înainte?
    Michael tăcu o clipă, apoi spuse simplu:
    - Mary.

                                                             5.

                                    Înainte de sosirea zorilor, Byram Hills Memorial Hospital era o lume cu totul diferită, fără străini, fără zâmbete false sau milă care să-i ajute pe cei aflați în impas și pe cei îndurerați. Orele de vizită începeau abia la nouă dimineața.
    Michael se strecură ca o fantomă pe hol, îmbrăcat în aceleași haine ca și atunci când plecase, cu cinci ore mai devreme. Știa că n-ar trebui să fie acolo, dar îi era greu să stea deoparte. În plus, întotdeauna când se furișa astfel, i se punea sângele în mișcare.
    Cu un dosar sub braț și o plasă mare de cumpărături în cealaltă mână, se strecură pe coridor, retrăgându-se repede în pragul unei uși ca să nu fie observat de o asistentă în trecere pe acolo.
    Mary era programată pentru un alt set de teste în acea dimineață, iar Michael voia s-o vadă înainte.
    Facturile pentru teste le terminaseră repede puținele fonduri de care dispuneau. Dacă nu găsea curând bani pentru operație și tratament, spitatul avea s-o externeze ca să facă loc altcuiva, și șansele și așa mici pe care le avea Mary s-ar fi evaporat.
    Michael se strecură încetișor în camera lui Mary, având grijă să nu facă zgomot. Arăta tare obosită, cum stătea așa la măsuța de lângă pat. Părul ei castaniu roșcat era perfect aranjat, ca și cum urmau să se ducă la un bal regal, dar de fapt era mereu așa, indiferent de oră.
    Mary avusese mereu grijă de ea, nu din vanitate, ci pentru soțul ei. Indiferent că era vorba să se mențină în formă, să se coafeze sau să se lupte cu dorința de a purta tricouri vechi, Mary făcea eforturi să arate bine pentru soțul ei în orice moment.
    Michael se aplecă s-o sărute ușor pe obraz.
    - Bună dimineața.
    - Bună, răspunse ea cu căldură, sărutându-l la rândul ei.
    - Cum a fost micul dejun?
    - Cred că era carne reîncălzită în formă de gofră.
    Michael nu se putu abține să nu zâmbească.
    - Ai dormit bine? îl întrebă ea.
    - Patul a fost prea mare fără tine.
    Scoase lucrurile din pungă: cosmetice, haine curate, prosoape de baie moi în locul celor standard de spital, albe și aspre. Scoase cartea ei favorită - Oh, the Places You will Go! de Dr. Seuss.
    - Ești așa de bun cu mine. Le citeam asta elevilor mei înainte de a pleca.
    - Știu.
    Michael scoase un reportofon și-l puse pe masă.
    - Ar vrea s-o termini. Înregistrează-te când vrei tu. Liz a zis că o să treacă s-o ia și o să le-o pună s-o asculte.
    - A fost ideea ta, nu? întrebă ea, cu o lacrimă în colțul ochiului.
    Michael nu spuse nimic, dar zâmbi în timp ce continua să scoată lucruri din punga care părea fără fund. La urmă, scoase bunătățile: fursecuri, suc și chipsuri.
    - Încerci să mă îngrași? N-am să mănânc niciodată toate prostiile astea.
    - De fapt, sunt pentru mine.
    Michael îi aruncă o privire șireată. Scoase un dosar pe care scria „Lucrări de școală” și i-l întinse.
    Mary luă dosarul și rămase uitându-se lung la el, dorindu-și să fie în clasă cu copiii. O trecură fiori când văzu zecile de poze trimise de elevii ei; se temea așa de tare că n-avea să-i mai revadă niciodată...
    - Mă gândeam - să nu te superi, nu e decât o măsură de precauție...
    Făcu o pauză.
    - Poate ar trebui să-mi fac testamentul.
    Michael își trase un scaun lângă pat și se așeză.
    - Poftim?
    - Îmi pare rău, dar....
    - Nu! Nici nu vreau să aud de așa ceva. O să trecem cu bine și de asta.
    - Știu, știu.
    Îi luă mâna într-a ei.
    - Îmi pare rău. Dar e vorba de atâția bani...
    - Să nu mai spui asta. Cei din familia St. Pierre nu renunță niciodată.
    Michael făcea tot posibilul să nu-și piardă controlul.
    - Niciodată.
    Se auzi un ciocănit discret în ușă, și părintele Shaunessy vârî capul înăuntru.
    - Mike, Mary, am picat cumva într-un moment nepotrivit?
    Michael îi aruncă preotului o privire furioasă. N-ar fi putut găsi un moment mai prost.
    - Puteți reveni peste jumătate de oră, părinte? întrebă Mary.
    - Sigur, sigur.
    Preotul dădu din cap și închise ușa.
    - El ce caută aici?
    Furia lui Michael ieșea la suprafață.
    - Mă gândeam, dar Mary nu reuși să termine fraza.
    Michael se ridică brusc.
    - Nu te gândeai la nimic. Nu-mi spune că voiai să-ți dea ultima împărtășanie.
    - Michael, te pripești cu concluziile. L-am rugat să vină ca să stăm de vorbă și să ne rugăm.
    Vocea lui Mary era încordată. Acum era și ea la fel de supărată, însă, spre deosebire de Michael, își înăbușea furia.
    El străbătea camera în lung și-n lat.
    - Să vă rugați? Chiar crezi că, dacă El ar fi milostiv, ar lăsa să ți se întâmple asta?
    Mary tăcu un moment. Nu crezuse vreodată că va trebui să se apere, cu atât mai puțin să-și apere credința, în fața persoanei pe care o iubea mai mult decât iubea viața. Mânia i se risipi în timp ce spune încet:
    - Michael, trebuie să înțelegi ceva. Sunt două lucruri pe care-am contat mereu ca să depășesc momentele grele: tu și credința mea în Dumnezeu. Și acum, dragul meu, am nevoie de amândouă.

                                                           6.

                                    Spitalul era în plină activitate când Michael ieși din camera soției sale. Pe o bancă aglomerată de pe coridor ședea părintele Shaunessy, înconjurat de un grup de bătrâne. Femeile sporovăiau despre iertare în timp ce el își răsucea șiragul de mătănii: mărgelele erau tocite aproape de tot.
    Michael trecu pe lângă el, ignorându-l.
    - Mike? strigă preotul după el.
    Michael se opri și se-ntoarse; niciun cuvânt nu-i ieși din gură.
    - Cum te simți? întrebă părintele Shaunessy.
    - Soția mea e pe moarte.
    - Ar trebui să ai mai multă credință, Mike, situația nu trebuie să aibă acest final. Vino înăuntru, să stăm de vorbă! Roagă-te cu noi!
    Preotul făcu semn cu mâna spre rezerva de spital a lui Mary, ca și cum i-ar fi arătat calea spre mântuire.
    Michael explodă.
    - Glumești, nu-i așa? De când eram mic, toate rugăciunile mele au rămas fără răspuns. Am petrecut nenumărate duminici căutând răspunsuri, și n-am avut parte decât de trădări. Și acum, biata mea soție... A avut încredere în Dumnezeu, și uite unde a ajuns.
    - Ei bine, tu cu siguranță nu ești răspunsul pentru ea. Cât ai fost la închisoare, te-a așteptat. I-ai distrus viața, și cu toate astea ți-a rămas întotdeauna alături, a avut mereu încredere în tine. Dumnezeu știe ce vede la tine.
    Preotul mărunt tremura de furie.
   - Poate c-ar trebui ca măcar o dată să nu mai fii atât de egoist și să-i fii alături. Ajut-o, în loc să stai să te autocompătimești!
    Bărbatul scund se apropie amenințător de mult de Michael. Dacă n-ar fi purtat gulerul alb de preot, ar fi revenit la zilele de odinioară, petrecute pe străzi, și l-ar fi pocnit pe Michael drept în față.
    - Să mă autocompătimesc?! îi strigă Michael la rândul lui. Singura persoană de care mi-e milă ești tu, cu credințele tale greșite. O îndrumi pe soția mea pe o cale unde speranța nici măcar nu există.
    Se întoarse și începu să se îndepărteze.
    Furia pe care o simțea părintele Patrick Shaunessy nu se compara cu nimic din ceea ce încercase până atunci. Totuși, fără voia lui, avea impresia că sufletul lui Michael se pierdea pe coridorul alb de spital.

                                                        7.

                            Michael ieși din spital trântind ușa, cu gândurile amestecându-i-se și cu speranțele prăbușindu-i-se.
    Fusese întotdeauna genul de persoană care rezolva problemele, care repara lucrurile, nu doar mașinării. Se pricepea foarte bine să vadă situațiile dintr-o perspectivă diferită și să găsească soluții.
    Talentul ăsta îl salvase în mai multe ocazii și-l ajutase mult în fosta sa carieră.
    Nu aspirase la acea carieră, nu disperarea îl mânase spre ea și nici faptul că n-ar fi avut abilități în domenii mai legale decât furtul. O descoperise printru-un gest altruist, pe care-l făcuse ca să-și ajute un prieten.

...........................................................................