Cheia de sticlă, Dashiell Hammett

..................................................................................
                                                    4 - 9

                             Whisky își miji ochii spre Ned Beaumont atât de tare, încât unul dintre ei se închise complet, iar din celălalt nu se mai văzu decât o lucire îngustă și neagră. Își scoase țigara din gură și mai scutură puțin scrum pe covor. În glasul său scrâșnit se auzi o notă persuasivă, când îi propuse:
    - Ce-ar fi să treci pe la Shad înainte de a pleca?
    Ned lăsă ceașca jos și zâmbi, răspunzând:
    - Shad și cu mine nu suntem prieteni atât de buni, încât să se simtă lezat dacă plec fără să-mi iau rămas-bun.
    Apoi adăugă:
    - Ce rost ar avea?
    - Rostul e ăla că tu și Shad ar trebui să puteți face afaceri împreună.
    Beaumont clătină din cap.
    - N-aș crede.
    - Tu nu poți greși niciodată? vru să știe Whisky.
    - Cum să nu? recunoscu omul din pat. De pildă, am greșit odată, în 1912. Nu mai știu în legătură cu ce.
    Whisky se ridică pentru a-și strivi țigara într-una dintre farfuriile de pe tavă. Stând în picioare lângă pat, aproape de masă, întrebă:
    - De ce nu încerci, Ned?
    Ned se încruntă.
    - Mi se pare o pierdere de timp, Whisky. Nu cred că Shad și cu mine am putea să ne înțelegem.
    Whisky își supse zgomotos un dinte. Expresia buzelor sale groase, arcuite în jos, îi dădea sunetului o tonalitate disprețuitoare.
    - Shad crede că ați putea.
    Beaumont deschise ochii.
    - Zău? îl întrebă. El te-a trimis aici?
    - Pe bune că da, replică Whisky. Doar nu credeai că aș fi stat acum aici, vorbind așa, dacă nu mă trimitea el.
    Îngustându-și din nou ochii, Beaumont îl întrebă:
    - De ce?
    - Fiindcă e de părere că voi doi ați putea face afaceri împreună.
    - Nu, vreau să zic, îi explică Beaumont, de ce crede că pe mine m-ar interesa să fac afaceri cu el?
    Whisky făcu o mutră dezgustată.
    - Încerci să mă prostești, Ned?
    - Nu.
    - Ei, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, nu crezi că toată lumea din oraș a aflat deja despre cearta dintre tine și Paul, de ieri, la Pip Carson?
    Beaumont dădu din cap.
    - Deci asta era, spuse el încet, ca pentru sine.
    - Asta era, îl asigură omul cu glas scrâșnit. Întâmplător, Shad știe că v-ați certat fiindcă tu era de părere că Paul n-ar fi trebuit să rupă relațiile cu el. Așa că, dacă-ți folosești acum capul, ai șanse destul de mari cu el.
    Gânditor, Ned Beaumont murmură:
    - Nu știu. Aș putea să plec de-aici, să mă întorc în marele oraș....
    - Folosește-ți capul, hârâi Whisky. Marele oraș o să mai fie acolo și după alegeri. Tu ține-te pe-aproape. Știi că Shad e plin de lovele și că le-mparte în stânga și-n dreapta cu găleata, ca să-l învingă pe Madvig. Stai pe-aproape și trage-ți și tu o porție.
    - Mă rog, răspunse încet Beaumont, n-ar strica să discut problema cu el.
    - Pe bune cî n-ar strica! încuviință Whisky, din toată inima. Hai, sări în scutece și mergem direct acolo.
    - Perfect, spuse Beaumont și se dădu jos din pat.

                                                               II

                                Shad O Rory se ridică și făcu o plecăciune.
    - Mă bucur să te văd, Beaumont, îl întâmpină el. Lasă-ți undeva pardesiul și pălăria.
    Nu-i întinse mâna.
    - Bună dimineața, îl salută Beaumont și începu să-și scoată pardesiul.
    Din ușă, Whisky spuse:
    - Atunci, eu vă văd mai târziu.
    - Da, neapărat, replică O Rory, iar Whisky plecă, închizând ușa după el în timp ce ieșea de-a-ndărătelea.
    Beaumont își aruncă pardesiul peste brațul unei canapele, își puse pălăria deasupra și se așeză lângă ele. Îl privi pe O Rory fără curiozitate.
    O Rory se duse la fotoliul lui, care era bondoc și tapițat gros, cu catifea roșie, ca vinul stins, și aurie. Puse picior peste picior și-și împreună mâinile - cu vârfurile degetelor atingându-i-se - pe genunchiul de deasupra. Își lăsă în piept capul cu trăsături sculptate fin, astfel încât să-l privească pe Beaumont în sus, pe sub sprâncene, și spuse cu accentul său irlandez, plăcut modulat:
    - Îți sunt dator că ai încercat să-l convingi pe Paul să nu mai....
    - Nu-mi ești dator cu nimic, îl întrerupse Beaumont.
    - Nu?
    - Nu. Eram cu el atunci. Ceea ce i-am spus era pentru binele lui propriu. Consideram că făcea o mișcare greșită.
    O Rory zâmbi cu blândețe.
    - Și o va ști și el, înainte să termine.
    Un timp, între ei domni tăcerea. O Rory ședea pe jumătate îngropat în fotoliul lui, zâmbindu-i lui Beaumont. Acesta ședea pe canapea, uitându-se la O Rory cu niște ochi care nu-i trădau prin nimic gândurile.
    Tăcerea fu risipită de O Rory, care întrebă:
    - Cât de mult ți-a spus Whisky?
    - Nimic. A spus că voiai să mă vezi.
    - În privința asta a avut dreptate, răspunse O Rory.
    Își desprinse vârfurile degetelor unele de altele și se bătu peste dosul mâinii suple cu cealaltă.
    - E adevărat că tu și Paul ați rupt legăturile pentru totdeauna?
    - Credeam că știai, replică Beaumont. Credeam că de asta ai trimis după mine.
    - Auzisem, răspunse O Rory, dar asta nu-i întotdeauna același lucru. Ce te gândești să faci de-acum încolo?
    - Am în buzunar un bilet pentru New York și toate bagajele făcute.
    O Rory ridică o mână și-și netezi părul alb și lucios.
    - Ai venit aici de la New York, nu-i așa?
    - Niciodată n-am spus nimănui de unde am venit.
    Luându-și mâna de pe păr, O Rory făcu o mică mișcare de protest.
    - Doar nu crezi că-s omul căruia să-i pese de unde vine unul sau altul, nu? întrebă el.
    Beaumont nu spuse nimic.
    Omul cu părul alb continuă:
    - Dar îmi pasă încotro te duci și, dacă ar fi dupămine, încă n-ar fi cazul să pleci la New York, cel puțin pentru o vreme de-acum încolo. Te-ai gândit cumva, întâmplător, că s-ar putea încă să mai ai mult de câștigat, aici?
    - Nu, răspunse Ned Beaumont. Sau, mai bine zis, până a venit Whisky la mine.
    - Iar acum ce zici?
    - Nu știu despre ce e vorba. Aștept să văd ce ai de spus.
    O Rory își duse din nou mâna la păr. Ochii săi albaștri erau prietenoși, dar vicleni.
    - De când ești aici? în întrebă el.
    - De un an și trei luni.
    - Iar tu și Paul sunteți apropiați ca două degete de la aceeași mână, de cât timp?
    - De un an.
    O Rory dădu din cap.
    - Și ar trebui să știi multe despre el.
    - Ar trebui.
    - Ar trebui să știi o mulțime de lucruri care mie mi-ar putea fi de folos.
    Pe un ton neutru, Beaumont spuse:
    - Fă-mi o ofertă.
    O Rory se ridică din adâncurile fotoliului și se duse la ușa din fața celei pe unde intrase Beaumont. O deschise, și în cameră intră clătinându-se un buldog englez enorm. Apoi, O Rory se întoarse la fotoliul său grena cu auriu. Câinele se culcă pe covor, în fața lui, privindu-și stăpânul cu ochi melancolici.
    - Un lucru pe care ți-l pot oferi e șansa de a i-o plăti lui Paul cu vârf și îndesat, spuse O Rory.
    Ned Beaumont răspunse:
    - Asta nu-nseamnă nimic pentru mine.
    - Nu?
    - În ce mă privește, suntem chit.
    Capul lui O Rory se ridică. Întrebă încet:
    - Și n-ai vrea să-i faci nimic care să-l ardă?
    - N-am spus asta, replică Beaumont, cam iritat. N-am nimic împotrivă să-l ard, dat pot s-o fac oricând vreau, pe cont propriu, și n-am chef ca tu să-ți închipui că-mi faci mie vreo favoare, dacă-mi dai ocazia s-o fac.
    O Rory dădu din cap, binevoitor.
    - Mie-mi convine, spuse el. Deci, o să-l ardem. De ce l-a lichidat pe tânărul Henry?
    Beaumont râse.
    - Nu te repezi. Încă n-ai făcut nicio ofertă. Mișto potaia. Câți ani are?
    - La limită - șapte, răspunse O Rory, întinzând un picior și frecând nasul câinelui cu vârful pantofului; buldogul își mișcă alene coada. Cum ți se pare asta? După alegeri, îți dau pe mână cel mai bun tripou pe care l-a văzut vreodată statul ăsta și te las să-l conduci cum îți convine ție, cu toată protecția de care ai auzit vreodată.
    - Asta-i o ofertă condiționată, răspunse Beaumont, pe un ton cam plictisit. Dacă vei câștiga alegerile. Oricum, nu-s prea sigur că mă interesează să mai rămân aici după alegeri sau chiar până la ele.
    O Rory încetă să mai frece nasul câinelui cu pantoful. Ridică iar privirea spre Beaumont, afișând un zâmbet visător, și întrebă:
    - Nu crezi c-o să câștigăm alegerile?
    Beaumont zâmbi.
    - N-aș pune pariu - nici măcar pe bani.
    Cu același zâmbet visător, O Rory puse încă o întrebare:
    - Nu prea arzi de nerăbdare să lucrezi cu mine, nu-i așa Beaumont?
    Ridicându-se, Beaumont își luă pălăria.
    - N-a fost ideea mea.
    Vorbea pe un ton firesc, cu o lipsă politicoasă de expresie pe față.
    - I-am spus lui Whisky că nu-i decât o pierdere de vreme.
    Și întinse mâna să-și ia și pardesiul.
    Omul cu părul alb spuse:
    - Stai jos. Măcar să stăm de vorbă putem, nu? Și poate, până la urmă, ajungem la vreun rezultat.
    Beaumont ezită, ridică ușor din umeri, își scoase pălăria, o puse iar pe canapea, peste pardesiu, și se așeză lângă ele.
    - Îți dau zece miare cash, chiar acum, dacă vii în echipa mea, și încă zece în noaptea alegerilor, dacă-l învingem pe Paul. Iar oferta aia cu tripoul rămâne valabilă: o primești sau o refuzi.
    Boțindu-și buzele, Beaumont îl privi gânditor pe O Rory, pe sub sprâncene.
    - Vrei să-l torn, normal, spuse el.
    - Vreau să publicăm în „Observer” tot ce știi despre el, toate afacerile în care e amestecat - contractele pentru canalizare, cum și de ce a fost omorât Taylor Henry, porcăria aia cu Shoemaker, de iarna trecută, toate mizeriile despre felul cum conduce orașul.
    - Din afacerea cu canalele nu se poate scoate nimic, acum, spuse Beaumont pe un ton de parcă mai mult l-ar fi preocupat alte gânduri. Nu s-a atins de profituri, ca să nu se simtă duhoarea.
    - În regulă, consimți O Rory, încrezător, dar în afacerea cu Taylor Henry ceva tot mișcă.
    - Da, cu aia am putea să-l înfundăm, se încruntă Beaumont, dar nu știu dacă am putea să ne folosim de treaba cu Shoemaker....
    Ezită un moment.
    - .... fără să am și eu probleme.
    - La naiba, nici nu intră în discuție! se grăbi O Rory să-l asigure. Aia se exclude. Altceva, ce mai avem?
    - Poate reușim să facem ceva cu extinderea francizei pentru tramvaie și cu problema aia de anul trecut, de la Biroul de Comitat. Totuși, mai întâi, ar trebui să scormonim puțin.
    - O să merite, pentru amândoi, zise O Rory. Am să-l pun pe Hinkle - omul meu de la „Observer” - să pregătească articolul. Tu doar dă-i materialul, și-n rest, se ocupă el. Putem începe cu afacerea Taylor Henry. Ne pică la fix.
    Ned Beaumont își frecă mustața cu unghia degetului mare, murmurând:
    - Poate.
    Shad O Rory râse.
    - Vrei să zici, mai bine să începem cu alea zece mii de dolari? Ai și tu dreptatea ta....
    Se ridică și traversă iar camera spre ușa pe unde lăsase să intre câinele. O deschise și ieși, închizând-o în urma lui. Buldogul nu se ridică din fața fotoliului grena cu auriu.
    Beaumont își aprinse o țigară de foi. Câinele întoarse capul spre el, privindu-l.
    O Rory reveni cu un teanc gros de hârtii verzi, de câte o sută de dolari, prinse laolaltă cu o bandă de hârtie maro pe care era scris cu cerneală albastră: dolari 10,000. Se bătu cu teancul peste palma celeilalte mâini, spunând:
    - L-am găsit pe Hinkle la redacție și i-am spus să vină acum încoace.
    Beaumont se încruntă.
    - Credeam că-mi lași puțin timp să-mi pun și eu gândurile-n ordine.
    - Tu zi-i cum îți vine-n minte, și o să-i dea el formă.
    Dând din cap, Beaumont suflă fumul țigării, apoi spuse:
    - Da, merge și așa.
    O Rory îi întinse teancul de bancnote.
    - Mulțumesc, răspunse Beaumont, vârându-l în buzunarul interior al vestonului. Banii îi umflau vizibil haina peste pieptul neted.
    - Mulțumirile sunt reciproce, replică Shad O Rory, și se întoarse la fotoliul lui.
    Ned Beaumont își scoase țigara din gură.
    - Uite un lucru pe care vreau să ți-l spun, până stau să mă gândesc, zise el. Dacă-l înfundă cineva pe Walt Ivans pentru asasinarea lui West, pe Paul n-o să-l deranjeze la fel de mult dacă treaba rămâne așa cum e.
    Un moment, O Rory îl privi curios, înainte de a întreba:
    - De ce?
    - Paul n-o să-l lase să-și folosească alibiul de la club.
    - Vrei să zici, o să le dea băieților ordine să uite că Ivans a fost acolo?
    O Rory țistui din limbă, apoi întrebă:
    - De unde i-a venit ideea că voiam să-i fac figuri lui Ivans?
    - A, nu ne-a fost greu să ghicim.
    - Adică, tu ai ghicit, zâmbi O Rory. Paul nu-i chiar atât de dibaci.
    Beaumont făcu o mutră modestă, după care îl întrebă:
    - Ce treabă i-ai pus la cale?
    O Rory chicoti.
    - L-am trimis pe clovn la Braywood să cumpere armele care fuseseră folosite.
    Dintr-o dată, ochii săi albaștri-cenușii deveniră duri și tăioși. Apoi în privire îi reveni amuzamentul, în timp ce spunea:
    - Ei, mă rog, nimic din toate astea nu înseamnă mare lucru acum, că Paul e hotărât să facă scandal. Dar din cauza asta a început să se ia de mine, nu?
    - Da, îi răspunse Beaumont, deși era de așteptatsă se ajungă aici, mai devreme sau mai târziu. Paul consideră că el ți-a dat startul aici și ar trebui să stai sub aripa lui, nu să crești atât de mare, încât să-i faci concurență.
    O Rory zâmbi cu blândețe.
    - Iar eu sunt băiatul care-l va face să-i pară rău că mi-a dar vreodată startul acela, promise el. Poate să....
    O ușă se deschise și intră un tânăt în haine gri, largi. Avea nasul și urechile enorme, un păr de un șaten nedefinit, care nu fusese tuns cam de multișor, și un chip mohorât, ridat prea adânc pentru vârsta lui.
    - Intră, Hinkle, îl pofti O Rory. Ăsta-i Beaumont. O să-ți dea materialele. Să mi le arăți și mie după ce le-ai așternut pe hârtie, și le publicăm pe prima pagină, în ziarul de mâine dimineață.
    Hinkle zâmbi, arătându-și dinții stricați, mormăind spre Ned Beaumont ceva politicos și neinteligibil.
    Beaumont se ridică în picioare, spunând:
    - Foarte bine. Mergem chiar acum la mine și ne apucăm de lucru.
    O Rory clătină din cap.
    - Mai bine aici.
    Luându-și pălăria și pardesiul, Beaumont replică cu un zâmbet subțire:
    - Regret, dar aștept niște telefoane, și alte chestii. Ia-ți pălăria, Hinkle.
    Hinkle, cu o mutră spreriată, rămase mut, nemișcat.
    - Va trebui să stai aici, Beaumont, spuse O Rory. Nu ne putem permite riscul de a ți se întâmpla ceva. Aici ai cea mai bună protecție.
    Ned afișă cel mai suav zâmbet.
    - Dacă pentru bani îți faci griji....
    Își vârî mâna în haină și scoase teancul de bancnote.
    - ....poți să-i ții la tine până-ți predau marfa.
    - Nu-mi fac griji pentru nimic, răspunse calm O Rory. Dar o să dai de belea, dacă Paul află că ai venit la mine, și n-am chef să risc să te lichideze.
    - N-ai încotro, spuse Beaumont. Mă duc.
    - Ba nu, replică O Rory.
    - Ba da.
    Hinkle se răsuci scurt pe călcâie și ieși din cameră.
    Beaumont se întoarse și porni spre cealaltă ușă, cea pe unde intrase în cameră, mergând fără grabă și cu spatele drept.
    O Rory îi vorbi buldogului de la picioarele lui. Acesta se ridică, grăbit și greoi, și îl ocoli pe Ned, mergând clătinat până la ușă. Se opri în fața acesteia, cu picioarele depărtate, privindu-l mohorât.
    Beaumont zâmbi crispat și se întoarse iar cu fața spre O Rory. Ținea în mână pachetul de zece mii de dolari. Ridică mâna, spunând:
    - Știi unde poți să ți-i bagi.
    Și aruncă teancul de bancnote spre O Rory.
    În momentul în care brațul său coborî, buldogul, cu un salt stângaci, îi ieși în întâmpinare. Fălcile sale se strânseră în jurul încheieturii lui Ned. Inerția îl răsuci pe acesta spre stânga, și căzu într-un genunchi, cu brațul cât mai aproape de podea, ca să nu mai fie nevoit să susțină greutatea câinelui.
    Shad O Rory se ridică din fotoliu și se duse la ușa pe  unde se retrăsese Hinkle. O deschise și spuse:
    - Veniți puțin.
    Apoi se apropie de Beaumont care, căzut încă într-un genunchi, încerca să urmeze câinele cu brațul, pentru a reduce tracțiunea. Buldogul stătea aproape pe burtă, cu toate cele patru picioare desfăcute și încordate, trăgându-l de braț.
    Whisky și încă doi indivizi intrară în cameră. Unul dintre ei era crăcănatul cu mutră de maimuță care-l însoțise pe Shad O Rory la Log Cabin Club. Celălat era un băiat de vreo nouăsprezece, douăzeci de ani, masiv, cu părul de culoarea nisipului, roșu în obraji și cu o mutră acră. Băiatul cu mutră acră îl ocoli pe Beaumont, oprindu-se între el și ușă. Crăcănatul puse mâna dreaptă pe brațul stâng al lui Ned, care era liber. Whisky se opri la jumătatea distanței între Ned și cealaltă ușă.
    Apoi, O Rory îi spuse câinelui:
    - Patty.
    Câinele dădu drumul încheieturii lui Beaumont și lipăi spre stăpânul său.
    Ned Beaumont se ridică în picioare. Avea chipul palid și umed de transpirație. Își privi mâneca ruptă a haine și sângele care-i curgea din încheietură pe mâna care-i tremura.
    - Tu ai vrut-o spuse O Rory, cu glasul său melodios, de irlandez.
    Ridicând privirea dinspre încheietura rănită a mâinii către omul cu părul alb, Beaumont răspunse:
    - Da, și o să mai vreau, ca să nu plec de-aici prea repede.

                                                                 III

                                    Ned Beaumont deschise ochii și gemu.
    Băiatul roșu în obraji și cu părul ca nisipul, întoarse capul, mârâind peste umăr:
    - Gura, nenorocitule.
    Cel cu mutră de maimuță spuse:
    - Lasă-l în pace, Rusty. Poate o să-ncerce să se scoale din nou, și-atunci o să ne mai distrăm.
    Rânji, privindu-și nodurile umflate ale degetelor.
    - Hai, dă cărțile.
    Beaumont mormăi ceva în legătură cu Fedink și se ridică în capul oaselor. Zăcea într-un pat îngust, fără niciun fel de așternut. Salteaua goală era pătată de sânge. Avea chipul umflat, însângerat și plin de vânătăi. Sângele uscat îi lipea mâneca de încheietura pe care i-o mușcase câinele, iar mâna-i era năclăită de cruste maronii. Se aflau într-un dormitor mic, alb cu galben, mobilat cu două scaune, o masă, un scrin, o oglindă de perete și trei stampe franțuzești în rame albe, lângă pat. Vizavi de picioarele patului se afla o ușă deschisă, care lăsa să se vadă o parte dintr-o baie placată cu faianță albă. O altă ușă stătea închisă, iar ferestre nu existau.
    Omul cu față de maimuță și băiatul roșu în obraji cu păr ca nisipul, ședeau așezați pe două scaune, la masă, jucând cărți. Pe masă se aflau cam vreo douăzeci de dolari, în bancnote și monede.
    Beaumont se uită spre cei doi jucători de cărți, cu ochii lui căprui în care ura lucea stins, din adâncuri, și începu să se dea jos din pat. Era o sarcină dificilă. Brațul drept îi atârna inert. Fu nevoit să-și împingă picioarele peste margine unul câte unul, cu mâna stângă, și de două ori căzu pe o parte și trebui să se ridice la loc, rezemându-se în brațul stâng.
    La un moment dat, omul cu față de maimuță îi rânji disprețuitor de după cărțile din mână, ca să-l întrebe sarcastic:
    - Cum merge, frate?
    În sfârșit, reuși să se ridice în picioare, tremurând, lângă pat. Rezemându-se de pat cu mâna stângă, ajunse la capătul acestuia. Acolo, își îndreptă trupul și, privind fix spre locul unde voia să ajungă, se repezi la ușa închisă. În apropierea ei, se poticni și căzu în genunchi, dar mâna stângă, pe care și-o aruncase cu disperare înainte, reuși să se agațe de clanță, așa că se putu sălta din nou în picioare.
    Atunci, omul cu mutră de maimuță își puse cu grijă cărțile pe masă, cu fața în jos, și spuse:
    - Acum.
    Rânjetul lui, care lăsa să se vadă niște dinți remarcabil de albi și frumoși, era destul de larg pentru a arăta că nu erau naturali. Veni spre Beaumont și se opri lângă el.
    Ned Beaumont trăgea de clanță.
    Omul cu mutră de maimuță spuse:
    - Hai, gata, Houdini....
    Și, lovind din răsputeri, îi trânti un pumn în față.
    Beaumont fu aruncat la perete. Se lovi mai întâi cu partea dinapoi a capului, apoi trupul i se lipi de zid și alunecă în jos până la baza acestuia.
    Rusty cel roșu în obraji, încă așezat la masă, cu cărțile în mână, spuse acru, dar fără nicio emoție în glas:
    - Isuse, Jeff, ai să-l omori.
    - Pe ăsta? întrebă Jeff, indicându-l pe omul căzut la picioarele lui, printr-un șut nu foarte puternic în coapsă. Pe-ăsta nici dracu nu-l omoară. E dur. Dur ca focu, puiuțu tatii. Îi și place treaba asta.
    Se aplecă, îl apucă pe cel leșinat de revere cu ambele mâini și-l săltă în genunchi.
    - Nu că-ți place, puișor? întrebă el și, ținându-l ridicat cu o mână, îi dădu un pumn cu cealaltă.
    Clanța ușii zăngăni, scuturată de cineva de afară.
    - Cine-i? strigă Jeff.
    - Eu, răspunse binevoitor glasul lui Shad O Rory.
    Jeff îl trase pe Ned destul de departe de ușă pentru a-i face loc să se deschidă, apoi o descuie cu o cheie pe care o scoase din buzunar.
    O Rory și Whisky intrară. O Rory îl privi pe omul de pe podea, apoi pe Jeff, și în cele din urmă pe Rusty. Ochii săi albaștri-cenușii erau încețoșați. Când vorbi, o făcu numai pentru a-l întreba pe Rusty:
    - Jeff l-a bătut doar ca să se distreze?
    Băiaul cu obrajii roșii clătină din cap.
    - Mare pramatie-i Beaumont ăsta, spuse el argățos. Ori de cât ori se trezește, se scoală și se-apucă de câte-o treabă.
    - Nu vrea să moară - nu încă, spuse O Rory.
    Coborî privirea spre Ned Beaumont.
    - Vezi dacă-l poți face să-și revină. Vreau să-i vorbesc.
    Rusty se ridică de la masă.
    - Nu știu, spuse el. E dus destul de departe.
    Jeff era mai optimist.
    - Sigur că se poate, spuse el. V-arăt eu. Ia-l de picioare Rusty, ordonă, apucându-l pe Beaumont de subsori.
    Îl duseră în baie și-l vârâră în cadă. Jeff puse dopul și dădu drumul la apă rece, de la robinet și de la duș.
    - Asta o să-l facă să cânte și să danseze cât ai bate din palme, prezise el.
    Cinci minute mai târziu, când îl săltară din cadă, șiroind de apă, și-l sprijiniră, Beaumont se putu ține pe picioare. Îl duseră iar în cameră. O Rory stătea așezat pe unul dintre scaune, fumând o țigară. Whisky plecase.
    - Puneți-l pe pat, ordonă O Rory.
    Jeff și Rusty își duseră prizonierul într-acolo, unde-l întoarseră și-l potriviră la picioarele patului. Când își luară mâinile de pe el, Ned căzu pe spate, drept pe pat. Îl ridicară în capul oaselor, iar Jeff îl pălmui peste fața desfigurată, spunând:
    - Haide, Rip Van Winkle, deșteptarea.
    - Vezi să nu se deștepte, mormăi posomorâtul Rusty.
    - Crezi că nu-i în stare? întrebă vesel Jeff, plesnindu-l iar pe Beaumont.
    Acesta deschise ochiul care nu-i era atât de umflat, încât să nu se mai poată deschide.
    - Beaumont, spuse O Rory.
    Ned ridică încet capul, încercând să se uite în jur. Nimic nu arăta că putea să-l distingă pe Shad O Rory.
    O Rory se ridică de pe scaun, în fața lui, aplecându-se până ajunse la câțiva centimetri de a celuilalt.
    - Auzi ce-ți spun, Beaumont?
    Ochiul deschis al lui Ned Beaumont privi cu ură stinsă într-ai lui Shad O Rory.
    Acesta spuse:
    - Beaumont, sunt eu, O Rory. Poți să auzi ce-ți spun?
    Mișcându-și cu greutate buzele umflate, Beaumont reuși să îngaime cu voce groasă:
    - Da....
    - Bine. Atunci, ascultă ce-am să-ți spun. O să-mi dai toate informațiile pe care le ai despre Paul.
    Vorbea foarte clar, fără să ridice tonul și fără ca glasul lui să-și piardă nimic din muzicalitate.
    - Poate crezi că n-o vei face, dar ai s-o faci. De-acum încolo, vor lucra băieții cu tine până vorbești. Înțelegi ce-ți spun?
    Beaumont zâmbi. Halul în care-i era fața, făcea ca zâmbetul să arate oribil.
    - Degeaba.
    O Rory făcu un pas înapoi și spuse:
    - Lucrați-l.
    În timp ce Rusty ezita, maimuțoiul de Jeff dădu la o parte mâna ridicată a lui Ned Beaumont și-l trânti la loc pe pat.
    - Vreau să încerc o chestie....
    Adună picioarele lui Beaumont și le puse și pe ele pe pat, apoi se aplecă deasupra lui, făcându-i ceva cu mâinile pe trup.
    Trunchiul, brațele și picioarele lui Ned zvâcniră convulsiv. Gemu de trei ori și rămase nemișcat.
    Jeff se ridică, retrăgându-și mâinile de pe omul căzut pe pat. Respira greu, pe gura sa de maimuță. Mârâi, parte plângându-se, parte scuzându-se:
    - Nu mi-a mers. Iar acum nu mai e bun de nimic. A dat din nou în primire.

                                                                IV

                                      Când Beaumont își recăpătă cunoștința, era singur în cameră. Luminile ardeau. Cu eforturi la fel de mari ca data trecută, se dădu jos din pat și merse până la ușă. Aceasta era încuiată. În timp ce moșmodea la clanță, ușa se deschise brusc, împingându-l la perete.
    Intră Jeff, numai în chiloți și desculț.
    - Da șmecheri mai suntem noi! remarcă el. Mereu ne ținem de năăzbâtii. Tu chiar nu te saturi să dea lumea cu tine de toți pereții?
    Îl luă pe Beaumont de beregată cu mâna stângă, iar cu dreapta îi dădu un pumn în față, și încă unul, deși nu la fel de tare ca înainte. Apoi îl împinse înapoi spre pat și-l aruncă peste acesta.
    - Și de data asta, mai stai și tu cuminte, măcar o vreme! mârâi el.
    Ned rămase nemișcat, cu ochii închiși.
    Jeff ieși, încuind ușa în urma lui.
    Cu mare caznă, Ned se dădu jos din pat și se duse până la ușă. O încercă. Apoi se retrase cu doi pași și încercă să se arunce în ea cu umărul, fără a reuși decât să se rezeme. Continuă să încerce, până când Jeff deschise iar ușa.
    - În viața mea n-am văzut un tip căruia să-i placă așa de mult să fie pocnit sau pe care să-mi placă mie așa de mult să-l pocnesc.
    Se aplecă mult într-o parte, luându-și având cu pumnul, din spatele genunchiului.
    Beaumont stătu ca un orb în calea pumnului. Acesta îl lovi în obraz și-l aruncă pe toată lungimea camerei. Rămase nemișcat în locul unde căzuse. Două ore mai târziu, când intră Whisky în cameră, era tot acolo.
    Whisky îl trezi stropindu-l cu apă de la baie și-l ajută să se culce în pat.
    - Folosește-ți capul, îl imploră el. Gorilele astea au să te omoare. N-au pic de suflet.
    Beaumont îl privi ca prin ceață, cu un ochi umflat și plin de sânge.
    - N-au decât.... abia reuși el să îngaime.
    În continuare, dormi până când îl treziră O Rory, Jeff și Rusty. Refuză să-i spună lui O Rory o vorbă despre afacerile lui Paul Madvig. Fu iar tras jos din pat, bătut până-și pierdu cunoștința și aruncat la loc în pat.
    Totul se repetă aidoma peste câteva ore. Nu i se aduse nimic de mâncare.
    Târându-se până la baie în patru labe, când își veni în fire după ultima dintre aceste bătăi, văzu pe jos, după piedestalul lavaboului, o lamă de ras îngustă, ruginită de câteva luni. Avu nevoie de zece minute ca s-o ia de după piedestal, timp în care o scăpă de-o duzină de ori dintre degete, înainte s-o ia de pe pardoseală. Încercă să-și taie gâtul cu ea, dar lama îi căzu din mână după ce reușise doar să-și zgârie bărbia în trei locuri. Rămase culcat pe dușumeaua băii, suspinând până adormi.
    Când se trezi din nou, se putea ține pe picioare și se ridică. Își udă capul cu apă rece și bău patru pahare. Apa îl făcu să verse, după care începu să dârdâie ca un scuturat de friguri. Se întoarse în dormitor și se culcă pe salteaua goală, pătată de sânge, dar aproape imediat se ridică și, clătinându-se pe picioare, se duse grăbit iar la baie, unde se lăsă în patru labe și începu să caute pe jos până găsi lama ruginită. Se așeză pe pardoseală și-și vârî lama în buzunarul vestei. Cu acel prilej, degetele lui atinseră bricheta. O scoase și o privi. O lucire șireată i se ivi în singurul ochi deschis, în timp ce se uita la brichetă. Era o lucire nebunească.
    Tremurând atât de tare, încât îi clănțăneau dinții, se ridică de pe dușumeaua din baie și reveni în cameră. Râse răgușit când văzu ziarul de sub masa unde omul cu față de maimuțoi și băiatul acru și roșu-n obraji jucaseră cărți. Rupse hârtia în bucăți pe care le mototoli și făcu ghemotoace din ele, după care se duse la ușă și le lăsă acolo, pe podea. În fiecare sertar al scrinului găsi câte o bucată de hârtie de ambalaj, pusă înăuntru ca să acopere fundul. Le boți și pe acestea și le puse printre ghemotoacele de ziar, lângă ușă. Cu ajutorul lamei, sfâșie prelung salteaua, începu să scoată mâini întregi de bumbac gri, aspru, cu care era umplută, și le împrăștie și pe acelea la ușă. Acum, nu mai tremura, nici nu se mai împiedica, și-și folosea cu îndemânare ambele mâini, dar după un timp se sătură să mai tot smulgă umplutura din saltea, așa că o duse cu totul - atâta cât mai rămăsese din ea - până la ușă.
    Chicoti și, la a treia încercare, reuși să-și aprindă bricheta. Dădu foc grămezii de lângă ușă, în partea de jos. La început, stătu aproape de grămadă, ghemuit deasupra, dar fumul care se îngroșa treptat îl alungă înapoi pas cu pas, fără tragere de inimă, tușind în timp ce se retrăgea. În cele din urmă, se duse la baie, înmuie un prosop în apă și și-l înfășură în jurul capului, acoperindu-și ochii, nasul și gura. Reveni în dormitor, împleticit, ca o siluetă tulbure în fumul care umplea încăperea, căzu peste pat și se așeză alături, pe podea.
    Acolo îl găsi Jeff, când intră.
    Dădu buzna pe ușă înjurând și tușind prin cârpa pe care și-o ținea peste nas și gură. Deschizând ușa, împinse puțin înapoi grămada aprinsă. Împrăștie resturile cu piciorul și porni printre ele spre Ned. Îl apucă de guler și îl trase afară din cameră.
    Pe culoar, continuând să-l țină de guler, Jeff îl ridică în picioare și o luă la fugă cu el spre celălalt capăt al coridorului. Ajungând acolo, îl îmbrânci printr-o ușă deschisă, răcnind la el:
    - Am să-ți halesc o ureche când mă-ntorc, nenorocitule!
    Îi mai dădu un șut, se retrase pe culoar, trânti ușa și răsuci cheia în broască.
    Ned Beaumont, care fusese împins în cameră, se agăță de marginea unei mese ca să nu cadă. Se săltă puțin mai drept pe picioare și privi în jur.  Prosopul din jurul capului îi căzuse pe umeri, ca o pelerină. Se duse la fereastra cea mai apropiată și încercă s-o ridice. Era blocată. Desfăcu încuietoarea și ridică fereastra. Afară era noapte. Își petrecu un picior peste pervaz, apoi și pe celălalt, întorcându-se astfel încât să-și poată rezema burta peste pervaz; se lăsă apoi în jos până ajunse să stea rezemat doar în mâini, căutând cu picioarele vreun punct de sprijin, dar negăsind niciunul, își dădu drumul în gol.

                                                                  5. SPITALUL
                                                                            I

                                      O soră îi făcea ceva la față.
    - Unde mă aflu? întrebă Beaumont.
    - La Spitalul St. Luke.
    Era o femeie scundă, cu ochi căprui, foarte mari și strălucitori, o voce șoptită, de parcă ar fi vorbit tot timpul cu sufletul la gură, și răspândea un miros de mimoze.
    - Ce zi e?
    - Luni.
    - Luna, anul....?
    Când o văzu încruntându-se, spuse:
    - Nu, lasă.... De când sunt aici?
    - Asta e a treia zi.
    - Unde-i telefonul? întrebă el, încercând să se ridice în capul oaselor.
    - Stai liniștit, îl temperă sora. Nu poți vorbi la telefon și nu trebuie nici să te agiți.
    - Atunci, dă dumneata un telefon. Sună la Hartford șase, unu, unu, șase și zi-i lui domnu Madvig că trebuie să vorbesc imediat cu el.
    - Domnul Madvig vine aici în fiecare după-amiază, replică ea, dar nu cred că domnul docotor Tait o să te lase să vorbești cu el, încă. De fapt, acum ai și vorbit mult mai mult decât ar fi trebuit.
    - Ce oră e....? Ce e, dimineață, seară....?
    - Dimineață.
    - Prea mult de așteptat. Cheamă-l acum.
    - Domnul doctor Tait va fi aici în scurt timp.
    - N-am nevoie de niciun fel de domni și doamne doctori Taiți, se răsti el nervos. De Paul Madvig am nevoie.
    - Veți face ce vi se spune, nu se lăsă impresionată sora. Ai să stai culcat aici și-ai să taci, până vine domnul doctor Tait.
    Ned Beaumont se încruntă la ea.
    - Grozavă soră mai ești. Nu ți-a spus nimeni niciodată că bolnavilor nu le face bine să te cerți cu ei?
    Sora ignoră întrebarea.
    - Și-n plus, continuă el, faci să mă doară falca.
    - Dacă n-ai mai da atâta din gură, nu te-ar mai durea, i-o întoarse sora.
    Beaumont tăcu un moment, apoi o întrebă:
    - Ce crezi că mi s-a întâmplat? Sau n-ai ajuns destul de departe cu lecțiile ca să știi?
    - Probabil, vreo încăierare la beție, răspunse femeia, deși după aceea nu mai putu rămâne serioasă. Izbucni în râs și adăugă: dar, cinstit, acuma, n-ar trebui să vorbești atât de mult, și nici să primești vreo vizită, până când nu spune domnul doctor Tait că e în regulă.

                                                                 II

                                       Paul Madvig sosi la începutul după-amiezii.
    - Hristoase, cât mă bucur că te văd iar viu! exclamă el, luând mâna nebandajată a invalidului într-ale lui.
   Ned Beaumont răspunse:
    - N-am nimic. Da uite ce trebuie să facem: să-l luăm pe Walt Ivans și să-l duce la Brawwood, unde să-l arătăm vânzătorilor de arme de acolo. A....
    - Mi-ai spus toate astea, îl întrerupse Madvig. S-a și rezolvat.
    - Ți-am spus? repetă Beaumont, încruntându-se.
    - Sigur - în dimineața când ai fost găsit. Te-au dus la Spitalul de Urgență, și nu i-ai lăsat să-ți facă nimic până nu te întâlneai cu mine, așa că m-am dus acolo, iar tu mi-ai spus despre Ivans și Braywood, și abia pe urmă ai dat în primire.
    - Am un gol total în minte, spuse Ned. I-ai înfundat?
    - Am pus mâna pe frații Ivans, nici vorbă, iar Walt Ivans a vorbit, după ce a fost identificat în Braywood, și Marele Juriu i-a pus sub acuzare pe Jeff Gardner și pe John Doe, dar pe Shad n-o să-l putem dovedi. Gardner e omul cu care lucrase Ivans, și toată lumea știa că n-ar mișca un deget fără ordin de la Shad, da de-aici și până la dovezi, calea-i lungă.
    - Jeff e tipul cu moacă de maimuțoi, hmm? L-au săltat?
    - Încă nu. Shad l-a luat cu el, să se ascundă, după ce-ai scăpat, cred. Te țineau închis, nu?
    - Mhm. În „Casa Câinelui”, la etaj. M-am dus acolo ca să-i întind o cursă, și când colo îmi întinsese el mie una.
    Se încruntă.
    - Țin minte că am mers acolo cu Whisky Vassos, m-a mușcat câinele și m-au bumbăcit Jeff și un puști blond. Pe urmă, îmi mai amintesc de un foc și.... cam atâta tot. Cine m-a găsit, și unde?
    - Un copoi te-a văzut târându-te în patru labe prin mijlocul Străzii Colman, la trei dimineața, cu o dâră de sânge în urma ta.
    - Ce idei crețe-mi vin și mie! comentă Beaumont.

                                                              III

                                             Sora cea scundă și cu ochi mari deschise cu prudență ușa și vârî capul înăuntru.
    Ned Beaumont i se adresă pe un glas obosit:
    - În regulă, cucu-bau! Deși, nu crezi că ești puțin cam mare pentru jocuri din-astea?
    Sora deschise mai larg ușa și se opri în prag, ținându-se cu o mână de marginea ușii.
    - Nici nu mă mir că ai mâncat bătaie, remarcă ea. Voiam să văd dacă ești treaz. Te caută domnul Madvig și....
    Sonoritatea sufocată din vocea ei deveni mai pronunțată, și ochii mai strălucitori, când adăugă:
    - .... o domnișoară.
    Ned Beaumont o privi curios și cu un aer puțin cam ironic.
    - Ce fel de domnișoară?
    - Este domnișoara Janet Henry, răspunse sora, pe tonul cuiva care dezvăluie un lucru neașteptat și extrem de plăcut.
    Beaumont se întoarse pe o parte, cu fața spre perete. Închise ochii. Un colț al gurii îi tresări, dar glasul îi rămase lipsit de orice intonație.
    - Spune-le că încă nu m-am trezit.
    - Nu se poate! Știu că nu dormi, chiar dacă nu te-au auzit vorbind. Altfel, n-aș fi stat atât de mult aici, înăuntru.
    Cu un geamăt dramatic, Ned se săltă într-un cot.
    - Oricum, s-ar întoarce altă dată, mormăi el. Mai bine s-o primesc acum și să terminăm odată.
    Sora, privindu-l cu ochi disprețuitori, spuse sarcastic:
    - A trebuit să punem polițiști în fața spitalului, ca să le oprească pe toate femeile care încercau să te vadă.
    - Îți convine dumitale să vorbești, replică Beaumont. Poate că pe dumneata te impresionează fiicele de senatori care-s tot timpul în călduri, da niciodată n-ai fost vânată de ele așa cum am pățit eu. Ascultă ce-ți spun, mi-au distrus viața, ele și căldurile lor! Fiice de senatori, mereu numai fiice de senatori - niciodată o fiică de deputat, una de ministru sau măcar de guvernator, așa, pentru variație - niciodată nimic altceva decât.... Ce crezi, ori fi cumva senatorii mai prolifici decât....
    - Nu ești deloc amuzant, să știi, i-o reteză sora. Probabil, din cauza felului cum te piepteni. Mă duc să-i chem.
    Beaumont răsuflă prelung. Ochii-i erau strălucitori. Își umezi buzele, apoi și le strânse într-un zâmbet încordat și tainic, iar când Janet Henry intră în cameră, pe chipul lui nu se mai citea decât o politețe indiferentă.
    Janet Hnery veni direct spre patul lui și spuse:
    - O, domnule Beaumont, m-am bucurat așa de mult când am auzit că-ți revii atât de repede, încât a trebuit pur și simplu să vin până aici.
    Își puse o mână într-a lui, zâmbindu-i. Deși ochii ei erau căprui deschis, culoarea blondă imaculată a părului îi făcea să pară mai închiși puțin.
    - Deci, dacă nu voiai să vin, nu pe Paul trebuie să dai vina. Eu l-am pus să mă aducă.
    Zâmbindu-i, Ned răspunse:
    - Mă bucur teribil de mult că ai venit. E înfiorător de drăguț din partea ta.
    Paul Madvig, care o urmase pe Janet în cameră, ocolise până în partea opusă a patului. Zâmbi afectuos de la ea la Ned și înapoi, spunând:
    - Știam eu c-o să-ți pară bine, Ned. I-am și spus. Cum îți merge azi?
    - Minunat. Luați loc.
    - Nu putem sta, răspunse blondul. Am o întâlnire cu M Laughlin, la tribunal.
    - Dar eu nu am, insistă Janet Henry, zâmbindu-i din nou lui Beaumont. N-aș putea să stau măcar eu.... puțin?
    - Mi-ar face mare plăcere, o asigură Ned, în timp de Madvig, ocolind patul ca să-i aducă un scaun, le zâmbea radios la amândoi pe rând. E foarte bine așa.
    Când fata se așeză lângă pat, punându-și mantoul negru pe spătarul scaunului, Madvig se uită la ceas și mârâi:
    - Eu trebuie să fug.
    Îi întinse lui Ned mâna.
    - Pot să-ți aduc ceva?
    - Nu, mulțumesc, Paul.
    - Ei, atunci, să fii cuminte.
    Se întoarse spre Janet, apoi se opri și i se adresă iar lui Ned:
    - Cât de departe crezi c-ar trebui să merg cu M Laughlin, acum, prima dată?
    Ned Beaumont ridică ușor din umeri.
    - Cât de departe vrei, cu condiția să nu-i spui nimic pe șleau. Se sperie ușor. Dar l-ai putea angaja să omoare și oameni pentru tine, dacă l-ai lua foarte pe ocolite, cum ar veni: „Dacă ar exista un om numit Smith care ar trăi în locul cutare și cutare, și s-ar îmbolnăvi sau așa ceva, și nu s-ar mai face bine, și pe urmă tu ai trece odată întâmplător pe la mine, într-o vizită, și norocul ar face ca pe adresa mea să fi fost trimis un plic pentru tine, eu de unde să știu că înăuntru sunt cinci sute de dolari?”
    Madvig dădu din cap.
    - Nu vreau moarte de om, spuse el, dar avem nevoie de voturile alea ale ceferiștilor.
    Se încruntă.
    - Aș vrea să te pui pe picioare mai repede, Ned.
    - Am să mă pun, într-o zi, două. Ai văzut ziarul „Observer” din dimineața asta?
    - Nu.
    Beaumont se uită prin jur.
    - A plecat cineva cu el. Gunoiul era într-un editorial în chenar, în mijlocul paginii întâi. „Ce-au de gând oficialitățile orașului să facă?” O listă a crimelor din ultimele șase săptămâni, ca să arate că avem un val de crime. O listă mult mai scurtă cu oamenii care au fost prinși, semn că poliția nu-i în stare de mare lucru. Cea mai mare parte a comentariilor era în legătură cu asasinarea lui Taylor Henry.
    Când auzi numele fratelui ei, Janet tresări, iar buzele i se despărțiră într-o mică exclamație mută. Madvig se uită la ea, îl privi rapid pe Ned, clătinând din cap într-un scurt gest prevenitor.
    Beaumont, ignorând efectele pe care le aveau cuvintele lui asupra celorlalți, continuă:
    - Au fost foarte brutali în legătură cu asta. Au acuzat poliția că nu s-a amestecat în crimă timp ce o săptămână, cu deliberare, pentru ca un jucător de mare putere din cercurile politice să se poată folosi de ocazie ca să-și regleze un cont cu alt jucător - adică eu, care m-am dus după Despain să-mi iau banii. Mă întreb ce părere are senatorul Henry de faptul că noii lui aliați politici se folosesc în scopul ăsta de asasinarea fiului său.
    Madvig, roșu la față, făcându-și de lucru cu ceasul, se grăbi să spună:
    - O să mi-l cumpăr și eu, și-am să-l citesc. Acuma trebuie să....
    - În plus, continuă senin Beaumont, acuză poliția pentru raziile prin acele localuri, pe care le-ai protejat ani de zile, ai căror proprietari nu se prezintă cu niște contribuții enorme la campanie. Asta au înțeles din lupta ta cu Shad O Rory. Și promit să tipărească o listă a localurilor care încă mai funcționează fiindcă patronii lor au fost oameni de înțeles.
    - Auzi, auzi.... făcu Madvig, stânjenit. La revedere, și vizită plăcută, îi ură el lui Janet Henry, iar lui Ned Beaumont îi mai spuse: ne vedem mai târziu.
    Și ieși.
    Janet Henry se aplecă înainte în scaun.
    - De ce nu mă placi? îl întrebă ea pe Beaumont.
    - Cred că s-ar putea să te plac, răspunse el.
    Fata clătină din cap.
    - Nu mă placi. O știu bine.
    - Nu trebuie să te iei după manierele mele. Întotdeauna sunt destul de mârlănești.
    - Nu mă placi, insistă ea, fără să-i răspundă la zâmbet. Și vreau să mă placi.
    Beaumont o privi, chipurile sfios.
    - De ce?
    - Fiindcă ești cel mai bun prieten al lui Paul.
    - Paul are mulți prieteni, îi aminti el, cu o privire piezișă. E politician.
    Janet își mișcă nervoasă capul.
    - Tu ești cel mai bun prieten al lui.
    Făcu o pauză, apoi adăugă:
    - Cel puțin, așa crede.
    - Și tu ce crezi? o întrebă el, cu deplină seriozitate.
    - Cred că ești, spuse grav ea, altfel nu te-ai afla acum aici. N-ai fi trecut prin toate acele lucruri, pentru el.
    Gura lui tresări într-un zâmbet vag. Nu spuse nimic.
    Când deveni clar că Beaumont n-avea de gând să vorbească, Janet îi spuse cu sinceritate:
    - Aș dori să mă placi, dacă poți.
    - Cred că poate te plac, repetă el.
    Fata clătină iar din cap.
    - Nu mă placi.
    Ned Beaumont îi zâmbi. Avea un zâmbet foarte tineresc și cuceritor, ochii timizi și un ton confidențial de o modestie băiețească, când îi spuse:
    - Am să-ți zic ce te face să crezi asta, Miss Henry. Este.... Înțelegi dumneata, Paul m-a scos din șanț, s-ar putea spune, acum doar un an, un an și ceva, așa că-s cam încurcat și intimidat când mă aflu în compania unor oameni ca dumneata, care fac parte dintr-o cu totul altă lume - înalta societate, politica, aristocrația și toate celelalte - iar dumneata iei această.... ăă.... această gaucherie despre dușmănie. Și nu e deloc așa.
    Janet Henry se ridică, spunând - deși fără resentimente:
    - Mă ridiculizezi.
    După plecarea ei, Beaumont rămase rezemat de perne, cu privirea în tavan și cu ochii scânteietori, până când intră sora, care veni spre el și-l întrebă:
    - Acuma de ce șotii te-ai mai ținut?
    Ridicând capul, Beaumont o privi posomorât, dar nu răspunse.
    Sora continuă:
    - A ieșit de-aici aproape plângând. Încă puțin, și-i dădeau lacrimile.
    Ned își lăsă iar capul pe pernă.
    - Probabil mi-am pierdut exercițiul. De obicei, le fac pe fetele de senatori să plângă de-a binelea.

                                                                 IV

                                      În cameră intră un bărbat de statură medie, tânăr și splicuit, cu un chip oacheș și arătos.
    Ned Beaumont se ridică în capul oaselor, întâmpinându-l cu cuvintele:
    - Sal, Jack.
    Înaintând spre marginea patului, Jack remarcă:
    - Nu arăți atât de rău pe cât crezusem.
    - Sunt încă întreg. Ia-ți un scaun.
    Jack se așeză și-și scoase un pachet de țigări.
    - Am încă o treabă pentru tine, continuă Beaumont.
    Și, introducând o mână sub pernă, scoase de-acolo un plic.
    Jack își aprinse o țigară, înainte de a lua plicul din mâna lui Beaumont. Era simplu și alb, adresat lui Ned Beaumont la Spitatul St. Luke, și purta ștampila poștei locale datată cu două zile în urmă. Înăuntru se afla o singură coală de hârtie, bătută la mașină, pe care Jack o scoase și o citi:

    Ce anume dorea Shad O Rory atât de mult să afle, din ceea ce știi despre Paul Madvig?
    Are vreo legătură cu uciderea lui Taylor Henry?
    Dacă nu, de ce ai fost în stare de asemenea sacrificii ca să păstrezi secretul?

    Jack împături la loc foaia de hârtie și o puse înapoi în plic, înainte să ridice capul, pentru a întreba:
    - Are vreun sens?
    - Din câte știu eu, nu.Vreau să afli cine a scris-o.
    Celălalt dădu din cap.
    - Pot s-o păstrez?
    - Da.
    Puse plicul în buzunar.
    - Ai idee cine-ar fi putut s-o facă?
    - Nici cea mai vagă idee.
    Jack își studie capătul aprins al țigării.
    - E o muncă, să știi, spuse el după un timp.
    - Știu, fu Ned de acord, și tot ce pot să-ți spun e că în ultima săptămână s-ar trimis mai multe la fel - cel puțin câteva. Asta-i a treia care mi-a venit mie. Știu că și Farr a primit cel puțin una. În rest, nu știu la cine-au mai ajuns.
    - Pot să le văd și pe unele dintre celelalte?
    - Asta-i singura pe care am păstrat-o, răspunse Ned. Toate sunt cam la fel, însă - aceeași hârtie, același scris, câte trei întrebări în fiecare, toate pe același subiect.
    Jack îl privi cu ochi iscoditori.
    - Dar întrebările nu sunt aceleași?
    - Nu exact, însă toate se referă la același lucru.
    Dând din cap, Jack trase un fum din țigară. Ned adăugă:
    - Înțelegi că totul trebuie să rămână strict confidențial.
    - Sigur, răspunse Jack, scoțându-și țigara din gură. Acel „același lucru” la care te refereai, e legătura dintre Madvig și crimă?
    - Da, răspunse Ned, privindu-l drept în ochi pe tânărul cel oacheș și splicuit. Și nu există nicio legătură între una și alta.
    Chipul negricios la lui Jack era de nepătruns.
    - Nici nu văd cum ar putea să existe, răspunse el, în timp ce se ridica.

                                                              V

                                   Sora intră pe ușă, aducând un coș mare cu fructe.
    - Nu-i așa că-i fermecător? comentă ea, în timp ce punea coșul pe masă.
    Prudent, Ned dădu din cap.
    Sora luă din coș un plic mic și rigid.
    - Pun rămășag că de la ea e, adăugă, dându-i lui Ned plicul.
    - Pe ce pui rămășag?
    - Pe orice vrei.
    Ned râse, ca și cum i s-ar fi confirmat o suspiciune tenebroasă.
    - Ai tras cu ochiul.
    - Auzi la el.... !
    Sora se întrerupse când îl văzu râzând, dar expresia îi rămase indignată.
..................................................................................

   „Cuvântul e un mijloc imperfect de comunicare.”
                                       Camil Petrescu

Cheia de sticlă, Dashiell Hammett

....................................................................................
                                               3 - 9

                      După ce ajunse în odăile lui, se duse direct la telefon, fără a se opri să-și scoată pălăria sau pardesiul, și formă patru numere, întrebând de fiecare dată dacă Paul Madvig era acolo și dacă nu cumva se știa unde poate fi găsit. După al patrulea apel renunță la încercările de a-l găsi, închise telefonul, își luă țigara din locul unde și-o lăsase pe masă, o aprinse, o puse la loc pe marginea mesei, ridică iar receptorul și formă numărul primăriei, unde ceru cu cabinetul procurorului general.
    În timp ce aștepta, își trase un scaun lângă telefon, agățându-l cu piciorul de o șipcă transversală, se așeză și-și puse țigara în gură.
    Apoi spuse în telefon:
    - Alo, domnul Farr este cumva.... Ned Beaumont.... Da, mulțumesc.
    Trase fumul în piept, apoi îl expiră încet.
    - Alo, Farr?.... Acum două minute am venit.... Da. Ne putem întâlni acum?.... Exact. Paul ți-a spuse ceva despre asasinarea lui West?.... Nu știu unde e, tu ai cumva idee? În fine, există un anumit aspect despre care aș vrea să-ți vorbesc.... da, într-o juma de oră, să zicem.... Exact.
    Puse receptorul în furcă și traversă camera pentru a-și vedea corespondența care-l aștepta pe o masă de lângă ușă. Găsi câteve reviste și nouă scrisori. Frunzări în grabă plicurile, le aruncă la loc pe masă fără a-l fi dechis pe niciunul și se duse în dormitor să se dezbrace, apoi în baie să se bărbierească și să facă duș.

                                                           II

                                  Procurorul districtual Michael Joseph Farr era un bărbat îndesat, de patruzeci de ani. Părul îi stătea țepos și zburlit deasupra chipului buhăit și agresiv. Tăblia biroului său din lemn de nuc era goală, cu excepția unui telefon și a unui set mare de birou din onix verde, unde o statuetă metalică nud, care ținea sus un aeroplan, stătea într-un picior între două stilouri negre cu alb, înclinate într-o parte și-n alta, sub unghiuri inegale.
    Îi apucă mâna lui Ned între ale lui amândouă și, după ce i-o strânse cu putere, îl așeză într-un fotoliu tapițat cu piele, înainte de a se întoarce la locul lui. Aplecându-se pe spate cu scaunul, întrebă:
    - Ai călătorit bine?
    În ochi, dincolo de expresia prietenească, i se zărea o lucire tăioasă, iscoditoare.
    - A fost în regulă, spuse Ned Beaumont. În legătură cu Francis West ăsta: acum, că nu mai stă în drum, cum se prezintă cazul lui Tim Ivans?
    Farr tresări, și imediat își camuflă reacția continuând-o cu o foială deliberată în fotoliu, chipurile pentru a se așeza mai comod.
    - Ei, n-o să aibă cine știe ce importanță, spuse el. Adică, nu prea mare, de vreme ce mai e și celălalt frate, ca să depună mărturie contra lui.
    Evita vizibil să-l privească pe Ned Beaumont în față, uitându-se în schimb la un colț al biroului din lemn de nuc.
    - De ce? La ce te gândești?
    Ned Beaumont îl privea cu gravitate pe omul care nu se uita la el.
    - Mă întrebam doar.... Totuși, cred că-i în regulă, dacă fratele celălalt poate să-l identifice pe Tim, și o va face.
    Neridicând nici acum privirea, Farr spuse doar atât:
    - Sigur.
    Începu să se legene încet cu scaunul, înainte și înapoi, pe o distanță de câțiva centimetri în fiecare direcție. Obrajii cărnoși i se vălureau mărunt peste mușchii fălcilor. Apoi, își drese glasul și se ridică, privindu-l în sfârșit pe Ned, cu ochi prietenoși.
    - Așteaptă puțin, spuse el. Trebuie să mă duc să rezolv o treabă. Ăștia-s în stare să-și uite și capul, dacă nu-i calc mereu pe coadă. Nu pleca. Vreau să vorbim despre Despain.
    - Nu e nicio grabă, murmură Ned Beaumont, în timp ce procurorul districtual ieșea din birou.
    Cincisprezece minute, cât lipsi Farr, fumă tăcut, în fotoliu. Apoi, procurorul se întoarse, încruntat.
    - Îmi pare rău că te-am lăsat să aștepți, spuse el, în timp ce se așeza, dar nu ne mai vedem capul de-atâtea treburi. Dacă o mai ține mult așa....
    Nu-și termină fraza, încheind-o doar cu un gest neputincios al ambelor mâini.
    - E-n regulă. Vreo noutate în legătură cu asasinarea lui Henry Taylor?
    - Aici, nimic. De-asta și voiam să te întreb despre Despain.
    Din nou, Farr se uita ostentativ oriunde, numai spre fața lui Ned Beaumont nu. Colțurile gurii acestuia din urmă se arcuiră o clipă într-un mic zâmbet ironic, pe care celălalt nu-l observă.
    - Nu prea există probe concludente împotriva lui, dacă stai să te uiți atent.
    Farr dădu încet din cap, spre colțul biroului.
    - Poate, dar nici faptul c-a întins-o așa din oraș în acea noapte nu dă prea bine.
    - Avea alt motiv pentru asta, răspunse Ned Beaumont, un motiv destul de întemeiat.
    Zâmbetul acela vag apăru din nou, pentru o clipă, pe buzele sale.
    Farr dădu iar din cap, cu aerul unui om care e dispus să se lase convins.
    - Nu crezi că ar exista vreo șansă ca într-adevăr el să-l fi omorât?
    Ned Beaumont răspunse cu nepăsare:
    - Nu cred că el a făcut-o, dar șanse există întotdeauna, și poți găsi destule motive ca să-l arestezi, dacă ții cu tot dinadinsul.
    Procurorul districtual ridică încet capul, privindu-l lung pe Ned Beaumont. Apoi zâmbi cu un amestec de slugărnicie și complicitate, spunând:
    - Poți să-mi spui să mă duc dracului că nu-i treaba mea, da de ce Dumnezeu te-a trimis Paul la New York, după Bernie Despain?
    Câteva clipe, Ned Beaumont întârzie cu răspunsul, îngândurat. Apoi, ridică ușor din umeri și spuse:
    - Nu m-a trimis. M-a lăsat să mă duc.
    Farr nu zise nimic.
    După ce-și umplu plămânii cu fum de țigară și-i goli iar, Ned Beaumont continuă:
    - Bernie a încercat să mă țepuiască de-un pariu. De-asta a tulit-o. Întâmplător, numai, Taylor Henry a fost omorât în noaptea de după ce Peggy O Toole a trecut linia de sosire, cu o mie cinci sute de dolari de-ai mei pe ea.
    Procurorul districtual se grăbi să răspundă:
    - E-n regulă, Ned. Nu mă privește pe mine ce faceți, tu și Paul. Doar că.... înțelegi, nu sunt așa de-al naibii de sigur că poate Despain n-a dat întâmplător peste tânărul Henry, pe stradă, și ce și-a zis, ia să-i dau una. Mă gândesc să-l rețin o vreme, eventual, pentru siguranță.
    Gura sa cu prognatism și bărbie degenerată se arcui într-un zâmbet destul de mieros.
    - Să nu crezi că vreau să-mi bag nasu-n treburile lui Paul sau în ale tale, dar....
    Chipul său buhăit era congestionat și lucios. Dintr-o dată, se aplecă și deschise smucit un sertar. Niște hârtii foșnăiră sub degetele lui, apoi mâna îi ieși din sertar și se îndreptă spre Ned Beaumont, peste birou. Ținea un plic mic, alb, tăiat într-o parte.
    - Poftim, spuse el, cu un glas îngroșat. Uită-te la ăsta și vezi ce părere ai despre el - sau o fi doar o nebunie?
    Ned Beaumont luă plicul, dar nu se uită imediat la el. Rămase cu ochii, acum reci și strălucitori, ațintiți spre chipul înroșit al procurorului districtual.
    Obrajii lui Farr se congestionară și mai tare sub privirea celuilalt, și ridică o mână cărnoasă, cu un gest împăciuitor, spunând pe un ton la fel de blajin:
    - Eu nu i-am dat nicio importanță, Ned, dar.... vreau să zic, mereu primim mizerii din-astea, ori de câte ori se ivește vreun caz, și.... în fine, citește și vezi și singur.
    După încă o scurtă pauză, Ned Beaumont își mută privirea de la Farr către plic. Adresa era bătută la mașină:
    M.J. Farr, Esq.
    Procuror Districtual
    Primărie
    Personal

    Ștampila poștei data din sâmbăta trecută. Înăuntru se afla o singură coală de hârtie albă, pe care erau dactilografiate trei fraze, fără introducere sau semnătură:
 
    De ce a furat Paul Madvig una dintre pălăriile lui Taylor Henry după asasinarea acestuia?
    Ce s-a întâmplat cu pălăria pe care o purta Taylor Henry când a fost asasinat?
    De ce omul care susține că e primul care a găsit cadavrul lui Taylor Henry a fost angajat în subordinea dumneavoastră?

    Ned Beaumont împături această comunicare scrisă, o puse la loc în plic, aruncă plicul înapoi pe birou și-și frecă mustața cu unghia degetului mare, de la mijloc la stânga și de la mijloc la dreapta, privindu-l pe procurorul districtual drept în ochi și adresându-i-se pe un ton neutru:
    - Ei....?
    Obrajii lui Farr se unduiră din nou peste mușchii fălcilor. Se încruntă, dar ochii îi rămaseră rugători.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Ned, spuse el cu sinceritate, să nu crezi cumva c-o iau în serios. Primim tone de mizerii din-astea de fiecare dată când se întâmplă câte ceva. Nu voiam decât să ți-o arăt.
    Ned Beaumont spuse:
    - E-n regulă, atâta vreme cât continui să gândești așa.
    Păstrându-și aceeași expresie neutră pe față și în ton, îl mai întrebă:
    - Lui Paul i-ai spus ceva despre ea?
    - Despre scrisoare? Nu. Nu l-am văzut deloc de azi-dimineață, când am primit-o.
    Luând plicul de pe birou, Ned îl puse în buzunarul interior al hainei. Privind cum scrisoarea dispărea în buzunar, procurorul districtual păru cam nemulțumit, dar nu spuse nimic.
    După ce termină cu scrisoarea și-și scoase dintr-un alt buzunar o țigară de foi subțire și pătată, Ned Beaumont spuse:
    - Eu, în locul tău, nu cred că i-aș spune nimic despre asta. Are și-așa destule pe cap.
    - Sigur, Ned, cum spui tu, se și repezi Farr să încuviințeze, încă înainte ca Beaumont să-și fi terminat fraza.
    După aceea, o vreme niciunul dintre ei nu mai spuse nimic; Farr se uita iar țintă la colțul biroului, iar Ned Beaumont se uita gânditor la Farr. Tăcerea fu risipită de un bâzâit slab care se auzi de sub biroul procurorului.
    Farr ridică receptorul telefonului răspunzând:
    - Da.... Da.
    Buza de jos i se ridică peste marginea cele de sus, iar chipul buhăit i se acoperi de pete.
    - Ba vezi să nu! mârâi el. Duceți-l acolo pe nemernic și puneți-l de față cu el, și pe urmă, dacă tot nu iese, o să-l luăm la frăgezit puțin.... Da.... Hai, faceți-o.
    Și trânti receptorul în furcă, uitându-se încruntat la Ned Beaumont.
    Acesta tocmai se întrerupsese din aprinsul țigării. O ținea într-o mână, cu bricheta arzând, în cealaltă. Chipul i se repezise puțin înainte, printre ele. Ochii îi sticleau. Scoase vârful limbii printre buze, apoi și-l retrase și-și arcui buzele într-un zâmbet în care nu se simțea nici urmă de plăcere.
    - Vești? întrebă el pe un ton scăzut, persuasiv.
    Glasul procurorului districtual era sălbatic.
    - Boyd West, celălalt frate care l-a recunoscut pe Ivans. În timp ce stăteam de vorbă, mi-a trecut prin minte și am trimis pe cineva să vadă dacă mai poate să-l identifice. Și acum zice că nu mai e sigur, nenorocitul.
    Ned Beaumont dădu din cap, ca și cum o asemenea veste n-ar fi fost deloc neașteptată.
    - Cum o să dreagă asta lucrurile?
    - N-o să poată scăpa așa ușor, mârâi Farr. L-a identificat o dată, și-și va menține depoziția când o să compară în fața juraților. Am pus să-l aducă aici și, până termin cu el, să vezi ce se mai cumințește!
    - Serios? întrebă Beaumont. Și dacă totuși nu se cumințește?
    Biroul procurorului se cutremură sub o lovitură de pumn.
    - O să se cumințească!
    Ned Beaumont nu păru prea impresionat. Își aprinse țigara, sttinse bricheta și o vârî la loc în buzunar, suflă fumul și întrebă pe un ton destul de amuzat:
    - Sigur că da - dar dacă totuși nu? Dacă se uită la Tim și zice: „Nu-s sigur că-i el”?
    Farr dădu din nou cu pumnul în birou.
    - N-o să zică! După ce termin cu el, n-o să mai facă nimic altceva decât să vină în fața juraților de pe lumea asta ca să zică: „El e. El e. El e.”
    Amuzamentul se șterse de pe chipul lui Ned Beaumont, care spuse cam obosit:
    - O să retracteze identificarea, cum bine știi și tu. Ei, și ce poți să-i faci? Că doar n-ai nicio putere, nu? Și atunci, praful o să se-aleagă de cazul tău cu Tim Ivans. Ai găsit mașina cu pileală acolo unde o lăsase, dar singura dovadă pe care-o ai c-o conducea atunci când a dat peste Norman West e depozițoa de martori oculari a celor doi frați ai lui. Ei bine, dacă Francis a murit, iar lui Boyd îi e frică să vorbească, n-o să mai ai nicio probă, și-o știi foarte bine.
    Cu un glas sonor și plin de furie, Farr începu:
    - Dacă-ți închipui c-am să șed pe....
    Îl întrerupse un gest nervos al mâinii în care Beaumont ținea țigara:
    - Indiferent că șezi, că stai în picioare sau că mergi cu bicicleta, te-ai ars, după cum știi foarte bine.
    - Nu zău? Sunt procurorul districtual al orașului și al comitatului ăstuia, și....
    Brusc, Farr se întrerupse. Își drese glasul și înghiți în sec. Aerul bătăios i se șterse de pe față, înlocuit mai întâi de derută, apoi de ceva vecin cu teama. Se aplecă peste birou, prea alarmat pentru ca grijile să nu i se citească pe chipul cărnos.
    - Știi, desigur, că dacă tu.... dacă Paul.... Vreau să zic, dacă există vreun motiv ca ei să nu.... înțelegi.... ne putem mulțumi doar cu atât.
    Zâmbetul acela lipsit de plăcere arcui din nou colțurile gurii lui Ned Beaumont, ai cărui ochi luciră prin fumul de țigară. Clătină încet din cap, vorbind pe un ton respingător de dulce:
    - Nu, Farr, n există niciun motiv - sau niciunul de soiul ăla. Paul mi-a promis că-l va scoate pe Ivans din pușcărie după alegeri, dar, mă crezi sau nu, Paul n-a pus să fie omorât nimeni, și chiar dacă ar fi în stare s-o facă, Ivans nu e un om destul de important ca să omori pe cineva pentru el. Nu, Farr, nu există niciun motiv, și n-aș vrea să știu că te gândești că s-ar putea să existe vreunul.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Ned, înțelege-mă! protestă Farr. Știi al naibi de bine că-n oraș nu e nimeni mai puternic decât Paul - sau, pentru tine, decât mine. Ar trebui să știi asta. N-am vrut să spun nimic altceva decât că.... ei bine, pe mine puteți conta întotdeauna.
    - Foarte bine, răspunse Ned Beaumont fără prea mare entuziasm, și se ridică.
    Farr se ridică și el, ocolind biroul, ținând mâna întinsă.
    - Unde te grăbești? întrebă el. Ce-ar fi să mai stai un timp pe-aici, ca să vezi cum se poartă West ăsta, când l-or aduce? Sau....
    Se uită la ceas.
    - ....ce faci diseară? Ce-ai zice să luăm cina împreună?
    - Regret, nu pot, replică Ned Beaumont. Am o droaie de treburi.
    Îl lăsă pe Farr să-i pompeze mâna în sus și-n jos, iar la insistențele procurorului districtual de a mai trece pe la el, cât mai des, și ca într-o seară să iasă împreună la un restaurant, murmură vag:
    - Da, sigur.
    Și plecă.

                                                              III

                                     Walter Ivans stătea lângă un șir de muncitori care lucrau la mașinile de bătut cuie, în fabrica de lăzi unde era maistru, când Ned Beaumont intră în hală. Walter îl văzu imediat pe Ned și ridică mâna în semn de salut, ieșind pe culoarul din mijloc, dar pe chipul său rotund și roz, cu ochi albaștri ca de porțelan, se citea mai puțină plăcere decât încerca din răsputeri să afișeze.
    - Salut, Walt, spuse Ned Beaumont și, întorcându-se ușor spre ușă, rezolvă dilema între a strânge mâna întinsă a celuilalt sau a o ignora. Hai să mergem undeva unde nu-i atâta gălăgie.
    Răspunsul lui Ivans fu acoperit de hărmălaia metalelor înfipte în lemn, și porniră spre ușa deschisă pe unde intrase Ned Beaumont. Afară se afla o platformă lată, din scânduri solide. O scară de lemn cobora cale de șapte metri, până la pământ.
    Se opriră pe platforma de scânduri, iar Ned Beaumont întrebă:
    - Știi că unul dintre martorii acuzării contra fratelui tău a murit aseară?
    - D-da, am văzut în zi-zi-ziar.
    - Și mai știi și că celălalt nu mai e atât de sigur că-l poate identifica pe Tim?
    - N-nu, n-am șt-șt-știut asta, N-Ne-Ned.
    - Dacă n-o face, Tim o să scape.
    - D-d-d-da.
    - Și nu pari deloc mulțumit pe cât ar fi fost de așteptat.
    Ivans își șterse fruntea cu mâneca.
    - Da-da-da sunt, N-Ned, pe to-toți sf-sff-sfinții că sunt!
    - Îl cunoșteai pe West? Ăla care a fost omorât?
    - N-nu, decât că m-m-m-am du-dus o o dată la e-el, ca să-l rog să-l ia ma-mai ușurel pe Ti-Ti-Tim.
    - Și el ce a zis?
    - Că-că-că n-n-nu-nu.
    - Când a fost asta?
    Ivans își foi picioarele în loc, ștergându-se iar cu mâneca pe față.
    - A-acu do-do-uă, te-trei zile.
    Coborând tonul, Ned Beaumont îl întrebă:
    - Ai idee cine-ar fi putut să-l omoare, Walt?
    Cu un gest violent, Ivans scutură negativ din cap.
    Un moment, Ned Beaumont se uită gânditor peste umărul lui Ivans. Zîngănitul mașinilor de bătut cuie se auzea prin ușa aflată la trei metri distanță, iar de la un alt etaj răsuna un zgomot de ferăstraie. Ivans trase aer în piept, apoi îl expiră prelung.
    Când privi din nou în ochii albaștri ai bâlbâitului mai scund decât el, expresia lui Ned Beaumont devenise aproape miloasă. Se aplecă puțin spre el, întrebându-l:
    - E totul în regulă, Walt? Vreau să zic, există oameni care se gândesc că s-ar fi putut ca tu să-l fi împușcat pe Walt ca să-l salvezi pe frate-tău. Ai făcut-o....?
    - A-a-a-am fost la clu-club to-toată seara, de-de la o-o-opt până la do-două n-no-noa-noaptea, răspunse Walt Ivans vorbind cât de repede îi permitea bâlbâiala. Harry Sloss și B-Ben Ferris și Brager po-po-pot să-ți s-ss-ssspună to-toți trei.
    Ned Beaumont râse.
    - Norocul tău, Walt! afirmă el, vesel.
    Îi întoarse spatele și coborî treptele de lemn, până în stradă, fără să-i mai dea atenție lui Walter Ivans, care strigă foarte prietenos în urma lui:
    - La-la revedere, Ne-Ne-Ned!

                                                                 IV

                                  De la fabrica de lăzi, Ned Beaumont merse pe jos patru cvartale, până la un restaurant, de unde dădu un telefon. Sună la cele patru numere unde mai încercase în aceeași zi, întrebând din nou de Paul Madvig și, întrucât nu-l găsi, lăsă instrucțiuni ca Madvig să-l sune. Apoi luă un taximetru și se duse acasă.
    Între timp, mai veniseră și alte scrisori, pe lângă cele aflate deja pe masa de lângă ușă. Își agăță pardesiul și pălăria, își aprinse o țigară și se așeză în cel mai mare dintre fotoliile plușate, ținând corespondeța în mâini. Al patrulea plic pe care-l deschise era similar celui pe care i-l arătase procurorul districtual. Conținea o singură coală de hârtie pe care erau bătute la mașină trei fraze, fără nicio introducere sau semnătură:

    Ai găsit trupul lui Taylor Hanry după ce a murit sau erai prezent când a fost omorât?
    De ce n-ai anunțat moartea lui decât după ce și poliția găsise cadavrul?
    Crezi că-i poți salva pe vinovați fabricând probe contra celor nevinovați?

    Ned Beaumont își miji ochii și-și încreți fruntea, privind lung mesajul, în timp ce trăgea cu sete din țigară. Compară scrisoarea cu aceea primită de procurorul districtual. Hârtia și scrisul erau identice, ca și modul în care fuseseră aranjate în pagină cele trei fraze, precum și datele ștampilelor poștale.
    Încruntat, puse ambele scrisori la loc în plicurile lor și le vârî în buzunar, dar numai pentru a le scoate imediat din nou ca să le mai citească și să le mai examineze o dată. Fumatul exagerat de rapid făcuse ca țigara să se ardă prea mult pe o parte. Ned Beaumont o puse pe marginea mesei de lângă el cu o grimasă dezgustată, trăgându-se nervos cu degetele de mustață. Introduse iar mesajele în plicuri și se rezemă de spătar, cu privirea în tavan, rozându-și o unghie. Își trecu degetele prin păr. Își băgă un deget între guler și gât. Se îndreptă de spate și din nou scoase plicurile din buzunar, dar le puse la loc fără să se fi uitat la ele. Își roase buza de jos. În sfârșit, se scutură cu nervozitate și începu să citească și restul corespondenței. Încă mai citea, când sună telefonul.
    Se duse să răspundă.
    - Alo.... A, salut Paul, unde ești?.... Și cât ai să mai stai acolo?.... Da, bine, atunci treci la întoarcere.... Da, am să fiu aici.
    Și reveni la scrisorile lui.

                                                                  V

                                       Paul Madvig ajunse acasă la Ned Beaumont tocmai când clopotele bisericii cenușii de peste drum băteau de Angelus. Intră salutând cu înfocare:
    - Ura, Ned. Când te-ai întors?
    Trupul său masiv era îmbrăcat într-un costum de tweed gri.
    - Azi-dimineață, mai spre prânz, replică Ned, în timp ce-și strângeau mâinile.
    - A ieșit bine?
    Ned Beaumont își arătă marginile dinților, într-un zâmbet satisfăcut:
    - Am obținut ce mă interesa - totul.
    - Excelent.
    Madvig își aruncă pălăria pe un fotoliu și se așeză pe un altul, lângă șemineu. Ned Beaumont se întoarse și el în fotoliul lui.
    - S-a mai întâmplat ceva în lipsa mea? întrebă, în timp ce lua paharul de cocktail pe jumătate plin de lângă shakerul argintiu pus pe masa de alături.
    - Am lămurit încurcătura cu contractul pentru canale.
    Ned Beaumont sorbi din cocktail și întrebă:
    - A trebuit să cedezi mult?
    - Prea mult. Profiturile nici n-au să se compare cu alea care-ar fi trebuit să fie, dar e mai bine așa, decât să riști să faci valuri acum, cu atât de puțin timp înaintea alegerilor. O să compensăm pierderile cu câștigul din lucrările stradale, la anul, când încep extinderile din Salem și Chestnut.
    Ned Beaumont dădu din cap. Se uita spre picioarele întinse și încrucișate la glezne ale blondului.
    - N-ar trebui să porți ciorapi de mătase la pantalonii ăștia tweed, remarcă el.
    Madvig își ridică un picior pentru a-și privi glezna.
    - Nu? Îmi place senzația pe care ți-o dă mătasea.
    - Atunci, renunță la tweed. L-au îngropat pe Taylor Henry?
    - Vineri.
    - Ai fost la înmormântare?
    - Da, răspunse Marvig, după care adăugă, puțin cam jenat: senatorul mi-a propus.
    Ned Beaumont își puse paharul pe masă și-și atinse buzele cu o batistă albă, scoasă din buzunarul exterior de la piept al vestonului.
    - Și ce mai face senatorul? întrebă el, privindu-l pieziș pe blond, fără să-și ascundă amuzamentul din ochi.
    La fel de stânjenit, Madvig răspunse:
    - Bine face. Am stat acolo, cu el, aproape toată după-amiaza.
    - La el acasă?
    - Mhm.
    - Amenințarea blondă era și ea acolo?
    Madvig aproape că se încruntă. Răspunse:
    - Era și Janet.
    Ned Beaumont își vârî batista la loc în buzunar, scoase un gâlgâit gutural din gâtlej, și spuse:
    - Mmm.... Acuma-i zicem Janet..... Merge ceva cu ea?
    Madvig își regăsi calmul. Spuse pe un ton neutru:
    - Încă mai cred c-am s-o iau de nevastă.
    - Și știe și ea că ai.... intenții onorabile?
    - Pentru Dumnezeu, Ned! prostestă Madvig. Cât ai de gând să mă mai ții la bara martorilor?
    Ned Beaumont râse, luă shakerul, îl scutură și-și mai turnă un cocktail.
    - Cum îți place asasinarea lui Francis West? întreă el, după ce se rezemă iar de spătar, cu paharul în mână.
    Un moment, Madvig păru nedumerit. Apoi se lumină la față și spuse:
    - A, ăsta-i tipul care-a fost împușcat pe Achland Avenue, azi-noapte.
    - El e.
    În ochii albaștri ai lui Madvig reveni o undă vagă de nedumerire.
    - Păi, nu l-a, cunoscut.
    - A fost unul dintre martorii acuzării, împotriva fratelui lui Walter Ivans, spuse Ned Beaumont. Iar acum, celălalt martor, Boyd West, se teme să mai depună mărturie, așa că acuzarea va rămâne fără probe.
    - Nemaipomenit.... murmură Madvig, cu o expresie dubioasă care i se ivi în ochi tocmai când rostea ultima silabă; își strânse picioarele lângă fotoliu și se aplecă înainte. Ți-e teamă?
    - Da, doar dacă nu cumva preferi cuvântul „frică”.
    Chipul lui Madvig deveni mai dur, mai atent, iar ochii erau ca două discuri de piatră albastră.
    - Unde bați, Ned? întrebă el cu glas crispat.
    Ned Beaumont își goli paharul și-l puse pe masă.
    - După ce i-ai spus că nu-l poți elibera pe Tim până după alegeri, Walt Ivans s-a dus să i se plângă lui Shad O Rory, spuse el vorbind cu o monotonie deliberată, ca și cum ar fi recitat o lecție învățată pe de rost. Shad a trimis niște gorile de-alea lui să-i sperie pe frațiiWest, ca să nu mai depună mărturie contra lui Tim. Unul dintre frați n-a vrut să se sperie, așa că l-au mătrășit.
    Încruntat, Madvig obiectă:
    - Ce naiba-i pasă lui Shad de probleme lui Tim Ivans?
    Întinzând mâna spre shakerul de cocktail, Ned, spuse iritat:
    - În regulă, las-o baltă. Încerc și eu să deduc, atâta tot.
    - Scutește-mă, Ned. Știi doar că deducțiile tate sunt destul de bune pentru mine. Dacă ai ceva în minte, dă pe gură.
    Ned Beaumont puse shakerul la loc fără să-și fi turnat în pahar și spuse:
    - S-ar putea să fie doar o ghiceală, Paul, dar mie mi se pare că așa e logic. Toată lumea știe că Walt Ivans a lucrat pentru tine, în Secția a Treia, că e membru al clubului și toate alea, și că tu ai face orice poți ca să-l scoți pe frate-său de la pârnaie, dacă te roagă. Sau, mă rog, toată lumea, ori o mare parte din ea, va începe să se întrebe dacă nu cumva ai pus ca martorii împotriva fratelui lui să fie unul împușcat, celălalt intimidat ca să nu mai vorbească. Asta e valabil și pentru străini, cluburile femeilor, de care te temi atât de tare în ultima vreme, și cetățenii respectabili. Cei din interior - cărora, în majoritate, nici nu le-ar păsa prea mult dacă ai fi făcut asta - vor privi lucrurile într-un mod mai realist. Vor ști că unul dintre băieții tăi a trebuit să se ducă la Shad ca să se dreagă, și că Shad l-a dres. Ei bine, asta-i groapa în care te-a băgat Shad - sau nu crezi c-ar merge atât de departe încât să te bate într-o groapă?
    Madvig mârâi printre dinți, privind în jos spre o frunză verde imprimată în covor la picioarele lui:
    - Știu al naibii de bine c-ar face-o, nemernicul.
    După ce-l privi atent, Ned Beaumont continuă:
    - Și mai e un aspect de care trebuie să ținem seama. Poate că n-o să se întâmple, dar trebuie să fii avizat, dacă Shad vrea să se folosească de el.
    - Ce anume? întrebă Madvig, ridicând privirea.
    - Walt Ivans a stat la club toată noaptea, până azi-dimineață la ora două. Asta-nseamnă cam cu trei ore mai mult decât a stat acolo vreodată, în afara nopților de banchet și alegeri. Înțelegi? Și-a creat un alibi - în clubul nostru. Să zicem că......
    Glasul îi scăzu, conspirativ, iar ochii-i deveniră rotunzi și gravi.
    - Să zicem că Shad îl înfundă pe Walt, plantând probe cum că el l-ar fi omorât de Boyd? Cluburile tale feministe și toți oamenii cărora le place să vorbească despre așa ceva vor crede că alibiliul lui Walt e fals - că noi l-am aranjat, ca să-l scoatem basma curată.
    - Canalia..... mârâi Madvig, ridicându-se în picioare, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor. Ce n-aș da ca alegerile să fi trecut deja sau măcar să mai avem mult până la ele....
    - Atunci, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
    Madvig făcu doi pași, până în mijlocul camerei, mormăind:
    - Lua-l-ar dracu!
    Se opri cu privirea încruntată spre telefonul pus pe un suport, lângă ușa dormitorului. Pieptul său enorm se mișca în ritmul respirației. Spuse printr-un colț al gurii, fără să se uite la Ned Beaumont:
    - Găsește-mi o cale săblocez direcția asta.
    Apoi făcu un pas spre telefon și se opri din nou.
    - Lasă, nu contează, spuse el, întorcându-se iar spre Ned Beaumont. Cred c-am să-l zbor pe Shad din orășelul nostru. M-am săturat să-l tot văd pe-aici. Imediat cred c-am să-l zbor, chiar din seara asta.
    - De pildă? se interesă Beaumont.
    - De pildă, replică Madvig, zâmbind, cred c-ar să-l pun pe Rainey să închidă „Casa câinelui” și „Grădinile Paradisului”, și toate bombele despre care știm că-l interesează pe Shad sau pe oricare dintre prietenii lui. Cred c-ar să-l pun pe Rainey să le pocnească la rând, una după alta, începând chiar acum, pe toate în seara asta.
    Ezitând, Ned Beaumont spuse:
    - Îl pui pe Rainey într-o situație dificilă. Polițiștii noștri nu-s obișnuiți să se ocupe de aplicarea Legii Prohibiției. N-o să le prea placă.
    - Măcar o dată, pentru mine, pot și ei s-o facă, spuse Madvig, fără să considere că s-au achitat de toate datoriile.
    - Poate..... se învoi Ned, deși pe chipul și în glasul lui încă se mai simțea îndoiala. Dar toată chestia asta, pe de-a-ntregul, e ca și cum ai sufla ca un ciclon ca să zbori o ușă de seif, când ai putea s-o deschizi fără niciun tărăboi, doar cu un șperaclu.
    - Ai vreun as în mânecă, Ned?
    Ned Beaumont clătină din cap.
    - N-am nimic sigur, însă n-ar strica să mai așteptăm vreo două zile, până....
    Fu rândul lui Madvig să clatine din cap.
    - Nu, spuse el, eu vreau acțiune. Habar n-am de felul cum se deschid seifurile, Ned, dar la bătaie mă pricep, la bătăile de genul meu, mă pricep să mă lupt cu ambele mâini. N-am putut învăța niciodată să boxez, și ori de câte ori am încercat, am încasat-o. O să-i servim domnului O Rory o porție de ciclon.

                                                                  VI

                                         Omul cel vânos, care avea ochelari cu rame de baga, vorbi, rezemându-se liniștit de spătarul fotoliului:
    - Deci, nu trebuie să vă faceți niciun fel de griji.
    Omul din stânga lui, un individ ciolănos, cu mustață castanie, stufoasă, și fără prea mult păr pe cap, îi spuse celui din stânga sa:
    - Mie nu mi se pare chiar atât de grozav.
    - Nu? se întoarse omul cel vânos să-l privească încruntat, prin ochelari, pe cel ciolănos. Păi, Paul n-a trebuit niciodată să vină personal până-n secția mea ca să....
    Ciolănosul îl întrerupse:
    - Hai, mă lași!
    - L-ai văzut pe Parker, Breen? îl întrebă Madvig.
    - Da, răspunse Breen, l-am văzut, și a zis că cinci, da cred că pot să scot de la el cu două mai mult.
    Ochelaristul replică disprețuitor:
    - Dumnezeule, păi cred și eu!
    Breen îi rânji pieziș:
    - Nu zău? Și de la cine-ai fi în stare să scoți atât de mult?
    Dinspre ușa lată de stejar se auziră trei ciocănituri.
    Ned Beaumont se ridică de pe scaunul pe care-l încălecase și se duse la ușă, pe care o întredeschise doar de-o palmă.
    Omul care bătuse în ușă era negricios, cu fruntea teșită, și purta niște haine albastre care de mult nu mai întâlniseră fierul de călcat. Nu încercă să intre în cameră, vorbind cât putea de încet, dar emoția făcu ca vorbele sale să fie auzite de toți cei din cameră:
    - Shad O Rory e jos. Îl caută pe Paul.
    Ned Beaumont închise ușa și se întoarse cu spatele spre ea, privindu-l pe Paul Madvig. Doar ei doi păreau netulburați de anunțul omului cu fruntea teșită. Toți ceilalți încercau să-și ascundă agitația - lucru vizibil, prin faptul că păreau să fi împietrit dintr-o dată - dar nu exista niciunul care să respire exact la fel ca înainte.
    Prefăcându-se că nu știa că repetarea mesajului nu mai avea niciun rost, Beaumont spuse pe un ton care exprima un interes crescut față de cuvintele rostite:
    - Te caută O Rory. E jos.
    Madvig se uită la ces.
    - Spune-i că-s cam ocupat în clipa asta, dar, dacă mai așteaptă puțin, am să-l primesc.
    Ned Beaumont dădu din cap și deschise ușa.
    - Și-i că Paul e puțin cam ocupat acum, îl instrui el pe omul care ciocănise, dar dacă mai stă o vreme pe-aici, s-ar putea să-l primească.
    Și închise ușa la loc.
    Madvig îl întreba pe omul cu chipul pătrățos și gălbui ce șanse avea să obțină mai multe voturi de pe cealaltă parte a Străzii Castanului. Omul cu fața pătrățoasă răspunse că, după părerea lui, aveau să câștige mai multe decât data trecută, „pe departe al naibii”, dar tot insuficiente ca să dea o lovitură semnificativă opoziției. În timp ce vorbea, ochii i se tot furișau lateral spre ușă.
    Ned Beaumont încălecă iar pe scaunul de lângă fereastră, fumând un trabuc.
    Madvig îi adresă unui alt om o întrebare privind mărimea contribuției de campanie la care se putea aștepta din partea unui om numit Hartwick. Acesta nu se uita spre ușă, dar răspunsul lui era complet lipsit de coerență.
    Nici calmul lui Madvig și al lui Beaumont, nici concentrarea lor pragmatică asupra problemelor de campanie, nu puteau stăvili creșterea tensiunii în cameră.
    După cincispreze minute, Madvig se ridică și spuse:
    - Mă rog, încă nu suntem complet asigurați, dar începe să se contureze ceva. Țineți-vă serios de treabă și o să reușim.
    Se duse la ușă, unde le strânse tuturor pe rând mâna, în timp ce ieșeau. Oamenii plecară, destul de grăbiți.
    Când rămaseră numai ei în încăpere, Ned, care nu se ridicase de pe scaun, întrebă:
    - Mai stau pe-aici sau o șterg?
    - Mai stai.
    Madvig se duse la fereastră și se uită afară, la Strada China, care era scăldată în razele soarelui.
    - Ambele mâini merg? întrebă Ned, după o scurtă pauză.
    Madvig se întoarse de la fereastră dând din cap.
    - Altceva nu știu, spuse el, zâmbindu-i băiețește omului care stătea călare pe scaun, decât poate și picioarele.
    Beaumont dădu să spună ceva, dar fu întrerupt de zgomotul făcut de mânerul ușii care tocmai se răsucea.
    Un om deschise ușa și intră. Avea o statură doar cu puțin peste medie și era zvelt, de o subțirime care-l făcea să pară firav. Deși părul său era de un alb imaculat, lucios, nu părea să aibă cu mult peste treizeci și cinci de ani. Ochii-i erau de un albastru-cenușiu remarcabil de limpede, pe un chip prelung și îngust, dar cu o osatură foarte fin sculptată. Purta un pardesiu bleumarin pentru un costum albastru închis și, în mâna pe care avea o mănușă neagră, își ținea pălăria derby, tot neagră.
    Omul care intră în urma lui era un haidamac crăcănat, de aceeași statură, măsliniu și cu niște umeri lați a căror înclinare avea ceva de maimuță, deopotrivă cu lungimea brațelor groase și chipul nefiresc de plat. Pălăria lui - o fedora gri - stătea pe cap. Închise ușa și se rezemă de ea, vârându-și mîinile în buzunarele pardesiului cadrilat.
    Primul om, după ce înaintase în cameră cu vreo patru sau cinci pași, își puse pălăria pe un scaun și începu să-și scoată mănușile.
    Madvig, cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor, îi zâmbi amabil, întrebându-l:
    - Ce mai faci, Shad?
    Omul cu părul alb îi răspunse:
    - Bine, Paul. Dar tu?
    Avea un glas baritonal melodios, puternic, cu un accent slab care-i nuanța cuvintele.
    Madvig arătă cu o mică smucitură a capului spre omul care stătea călare pe scaun, și întrebă:
    - Pe Beaumont îl știi?
    - Da, răspunse O Rory.
    - Da, spuse și Ned.
    Niciunul nu-l salută pe celălalt, iar Beaumont nu se ridică de pe scaun.
    Shad O Rory terminase cu scosul mănușilor. Și le vârî într-un buzunar al pardesiului și spuse:
    - Politica e politică, iar afacerile sunt afaceri. Mi-am plătit drumul și sunt dispus să mi-l plătesc în continuare, dar vreau ceea ce plătesc.
    În glasul lui cu modulații armonioase nu se simțea nimic altceva decât o onestitate binevoitoare.
    - Ce vrei să spui cu asta? întrebă Madvig, ca și cum nu l-ar fi interesat prea mult.
    - Vreau să spun că jumătate din copoii orașului își cumpără plăcintele și berea cu lovelele pe care le primesc de la mine și de la unii dintre prietenii mei.
    Madvig se așeză lângă masă.
    - Așa, și? întrebă el, la fel de nepăsător ca înainte.
    - Și vreau ceea ce plătesc. Plătesc ca să fiu lăsat în pace. Vreau să fiu lăsat în pace.
    Madvig chicoti.
    - Nu cumva, Shad, vrei să spui că ai venit la mine să te plângi că sticleții tăi nu rămân cumpărați?
    - Vreau să spun că Doolan mi-a zis aseară că ordinele de a-mi închide localurile vin direct de la tine.
    Madvig chicoti din nou, apoi întoarse capul pentru a-l întreba pe Ned Beaumont:
    - Ce zici de asta, Ned?
    Beaumont zâmbi subțire, dar nu spuse nimic.
    - Știi ce cred eu? continuă Madvig. Probabil, căpitanul Doolan a întins prea tare coarda. Cred că cineva ar trebui să-l trimită într-un concediu plăcut, odihnitor și cât mai lung. Să nu mă lași să uit asta.
    - Am cumpărat protecție, Paul, insistă O Rory. Am cumpărat-o, și o vreau! Afacerile-s afaceri, și politica-i politică. Să nu le amestecăm.
    - Nu se poate, răspunse Madvig.
    Ochii lui Shad O Rory se îndreptară spre un punct din spațiu, undeva departe, având o expresie visătoare. Zâmbi cam trist, iar când vorbi, în glasul său muzical, cu accent ușor irlandez, se simți o undă de amărăciune:
    - Asta va însemna moarte de om.
    Ochii albaștri ai lui Madvig erau opaci, iar glasul la fel de inexpresiv ca și privirea.
    - Dacă asta vrei tu să însemne....
    Omul cu părul alb dădu din cap.
    - Asta va trebui să însemne, spuse el, la fel de trist. Am ajuns prea mare ca să ți-o mai trec cu vederea.
    Rezemându-se de spătarul scaunului, Madvig își încrucișă picioarele. Tonul său sugera că acorda foarte puțină importanță cuvintelor.
    - Poate că ești prea mare ca s-o treci cu vederea, dar ai s-o treci, spuse el.
    Apoi își țuguie buzele și adăugă, ca și cum abia atunci i-ar fi trecut prin minte:
    - Ai și început s-o treci cu vederea.
    Tristețea visătoare dispăru cât ai clipi din ochii lui Shad O Rory. Își puse pe cap pălăria neagră și-și aranjă gulerul. Îndreptând un deget alb și lung spre Madvig, spuse:
    - În seara asta deschis iar „Casa câinelui”. Nu vreau să fiu deranjat. Deranjează-mă, și-am să te deranjez și eu pe tine.
    Madvig își destinse picioarele și întinse mâna spre telefonul de pe masă. Formă numărul de la Departamentul Poliției, ceru cu șeful și-i spuse:
    - Alo, Rainey.... Da, bine. Ce fac băieții?.... Foarte bine. Rainey, fii atent, am auzit că Shad se gândește să deschidă iar diseară.... Da.... da, trântește-o așa de tare, încât să iasă scântei.... Exact..... Sigur. La revedere.
    Împinse telefonul înapoi și i se adresă lui O Rory:
    - Acum înțelegi cum stai? Ești terminat aici, Shad. S-a zis cu tine, pentru totdeauna.
    O Rory spuse încet:
    - Înțeleg.
    Apoi se întoarse, deschise ușa și ieși.
    Banditul cel crăcănat mai întârzie ca să scuipe, demonstrativ, pe covor, privind spre Madvig și Ned cu o expresie provocatoare și nerușinată. Apoi ieși și el.
    Ned Beaumont își șterse palmele asudate cu o batistă. Nu-i spuse nimic lui Madvig, care se uita la el cu ochi întrebători. Expresia lui Beaumont era posomorâtă.
    După un moment, Madvig întrebă:
    - Ei?
    Beaumont răspunse:
    - Ai procedat greșit, Paul.
    Ridicându-se, Madvig se duse la fereastră.
    - Isuse Hristoase! se plânse el, peste umăr. Ție nu-ți convine chiar nimic, niciodată?
    Beaumont se ridică de pe scaun și porni spre ușă. Întorcându-se de la fereastră, Madvig îl întrebă furios:
    - Alta dintre neghiobiile tale afurisite?
    - Da, răspunse Ned, și ieși.
    Coborî la parter, își luă pălăria și părăsi Log Cabin Club. Parcurse pe jos cele câteva cvartale care-l despărțeau de gară, își cumpără un bilet pentru new York și-și rezervă loc la un tren de noapte. Apoi luă un taxi până acasă.

                                                                        VII

                                       O femeie îndesată și diformă, cu haine gri, împreună cu un băiat cam subdezvoltat, dar durduliu, lângă ea, împacheta cufărul lui Beaumont și trei genți de piele, sub supravegherea lui, când se auzi soneria.
    Femeia se ridică din genunchi, mormăind, și se duse la ușă. O deschise larg.
    - Doamne Sfinte, domnu Madvig! exclamă ea. Poftiți, vă rog, da poftiți!
    Madvig intră, întrebând-o:
    - Ce mai faceți, doamnă Duveen? În fiecare zi arătați tot mai tânără.
    Privirea lui trecu peste cufăr și genți, până ajunse la băiat.
    - Bună, Charley. Ești gata pentru slujba care te-așteaptă la mixerul de ciment?
    Zâmbind rușinat, băiatul răspunse:
    - Bună ziua, domnule Madvig.
    Madvig îl ocoli mergând spre Beaumont, cu zâmbetul pe buze.
    - Pleci în vreo călătorie?
    - Da, răspunse Beaumont, cu un zâmbet politicos.
    Blondul se uită prin jur, la lucrurile din cameră, privi din nou gențile și cufărul, hainele stivuite pe scaune și sertarele care stăteau deschise. Femeia și băiatul se întoarseră la lucru. Ned Beaumont găsi două cămăși cam decolorate, într-o grămadă de pe un scaun, și le puse deoparte.
    - Ai o oră și pentru mine, Ned? îl întrebă Madvig.
    - Am timp destul.
    - Ia-ți pălăria.
    Ned Beaumont își luă pălăria și pardesiul.
    - Împachetează cât de multe poți, îi spuse el femeii în timp ce pornea spre ușă împreună cu Madvig, iar ce nu încape trimite cu restul de lucruri.
    Coborâră până în stradă și porniră spre sud. După ce trecură de prima intersecție, Madvig întrebă:
    - Unde te duci, Ned?
    - La New York.
    Cotiră pe o alee.
    - Definitiv? se interesă Madvig.
    Ned Beaumont ridică din umeri.
    - Definitiv plec de-aici.
    Deschiseră o ușă de lemn verde, în peretele din spate al unei clădiri de cărămidă roșie, coborâră pe o scară și, printr-o altă ușă, intrară într-un salon de bar unde beau vreo jumătate de duzină de oameni. Schimbară saluturi cu barmanul și trei dintre mușterii, în timp ce mergeau spre o încăpere mai mică unde se aflau patru mese. Înăuntru nu mai era nimeni. Se așezară la una dintre mese.
    Barmanul vârî capul pe ușă, întrebând:
    - Bere ca de obicei, domnilor?
    - Da, răspunse Madvig.
    După ce barmanul se retrase, Paul îl întrebă pe Ned:
    - De ce?
    - M-am săturat de funcționărime.
    - De mine, adică?
    Beaumont nu-i răspunse.
    O vreme, Madvig nu spuse nici el nimic. Apoi oftă și zise:
    - Grozav ți-ai mai găsit momentul să mă lași baltă.
    Barmanul intră cu două halbe de bere palidă și un castronaș cu covrigei. După ce ieși din nou, închizând ușa în urma lui, Madvig exclamă:
    - Hristoase, greu se mai înțelege omu cu tine, Ned!
    Ned ridică din umeri.
    - N-am spus niciodată că se înțelege ușor.
    Își ridică halba și bău.
    Madvig rupea un covrig în bucățele.
    - Chiar vrei să leci, Ned? întrebă el.
    - Mă duc.
    Lăsă bucățile de covrig pe masă și scoase din buzunar un carnet de cecuri. Rupse un cec, dintr-un alt buzunar scoase un stilou și completă cecul. Apoi îl agită prin aer ca să se usuce și-l aruncă pe masă, în fața lui Beaumont.
    După ce-i aruncă o privire, Ned Beaumont clătină din cap și spuse:
    - N-am nevoie de bani, și nici nu-mi datorezi nimic.
    - Ba-ți datorez. Îți datorez mai mult decât atât, Ned. Aș prefera să-l iei.
    - În regulă, mulțumesc, se învoi Beaumont și-și puse cecul în buzunar.
    Madvig sorbi din bere, mâncă un covrigel, începu să bea din nou, își lăsă halba pe masă și întrebă:
    - Mai aveai și alte idei mărețe în minte, le lângă aia,, azi după-amiază la club?
    Beaumont clătină din cap.
    - Te sfătuiesc să nu-mi vorbești așa. Nimănui nu-i permit.
    - La naiba, Ned, da ce-am spus?
    Celălalt nu-i răspunse. Madvig bău din nou.
    - N-ai vrea să-mi spui și mie de ce crezi că am procedat greșit cu O Rory?
    - N-ar folosi la nimic.
    - Încearcă.
    - În regulă, spuse Beaumont, da tot n-o să-ți folosească la nimic.
    Își înclină scaunul pe spate, ținând halba într-o mână și niște covrigei în cealaltă.
    - Shad o să riposteze. N-are încotro. L-ai prins la înghesuială. I-ai zis că e terminat definitiv, aici, în oraș. Acum nu mai are altceva de făcut decât să joace dur. Nu mai are ce să piardă. Dacă-ți poate da peste cap planurile la alagerile astea, n-o să se dea îndărăt de la nimic ca să te învingă. Dacă tu câștigi alegerile, va trebui să rămână cumva pe linia de plutire. Ai asmuțit poliția asupra lui. Va trebui să reziste poliției și-o s-o facă. Asta-nseamnă că tu va trebui să dai drumul unei acțiunicare să poată fi făcută să arate ca o ofensivă contra crimei organizate. Încerci să realegi întreaga administrație a orașului. Ei bine, dacă le pui în față o ofensivă contra crimei, poți fi sigur că n-au să fie în stare să se descurce cu ea - chiar înainte de alegeri - așa că n-au să arate deloc eficienți. Au să....
    - Crezi că trebuia să cedez în fața lui? întrebă Madvig, încruntat.
    - Nu cred asta. Cred că ar fi trebuit să-i lași o ieșire, o cale de retragere. Nu trebuia să-l înghesui cu spatele la zid.
    Madvig se încruntă și mai tare.
    - Habar n-am de stilul tău de a lupta. El a început. Tot ce știu eu e că, atunci când cineva te încolțește, îl iei tare și-l termini. Până acum, sistemul ăsta mi-a mers de minune.
    Roși puțin.
    - Nu vreau să zic că mă cred Napoleon, dar am urcat tocmai din vechea A Cincea, unde duceam comisioane pentru Packy Flood, până aici, unde stau azi, prin forțe proprii.
    Ned Beaumont își goli halba și lăsă picioarele din față ale scaunului să se rezeme iar de podea.
    - Ți-am spus că n-o să folosească la nimic, zise el. Cum vrei tu.... Continuă să crezi că ceea ce mergea în vechea A Cincea merge oriunde.
    În glasul lui Madvig se simți o undă clară de resentimente și umilință, când îl întrebă:
    - N-ai o părere prea bună despre mine ca politician în stil mare, nu-i așa, Ned?
    La asta, chipul lui Beaumont se înroși.
    - N-am spus așa ceva, Paul.
    - Dar asta-i concluzia, nu? insistă Madvig.
    - Nu, însă cred într-adevăr că de data asta te-ai lăsat tras pe sfoară. Mai întâi, i-ai lăsat pe alde Henry să te convingă să-l susții pe senator. Aveai șansa să te repezi la un dușman încolțit și să-l termini, dar întâmplător, dușmanul ăla aveao fiică, o poziție socială și mai știu eu ce, așa că....
    - Termină, Ned! mârâi Madvig.
    De pe chipul lui Beaumont se șterse orice expresie. Se ridică în picioare, spunând:
    - Mă rog, eu trebuie să plec.
    Și se întoarse spre ușă.
    Madvig îl urmă imediat, punându-i o mână pe umăr.
    - Ned, așteaptă....
    - Ia-ți mâna de pe mine, replică Beaumont, fără să se întoarcă.
    Luându-l de braț cu cealaltă mână, Madvig îl răsuci cu fața spre el.
    - Ascultă aici, Ned.... începu el.
    - Dă-mi drumul, îl întrerupse celălalt, cu buzele palide și amorțite.
    Madvig îl zgâlțâi.
    - Nu face naibii pe prostu! Tu și cu mine....
    Ned Beaumont îl lovi în gură cu pumnul stâng.
    Desprinzându-și mâinile de el, Madvig făcu doi pași împleticiți înapoi. În timp ce inima apucă să-i bată de trei ori, poate, pe chip i se așternu uimirea, privindu-l pe Ned cu gura căscată. Apoi se învineți de furie și închise gura strâns, astfel încât bărbia îi deveni dură și colțuroasă. Strânse pumnii, își adună umerii și se înclină înainte.
    Mâna lui Beaumont se abătu într-o parte, ca să apuce una dintre halbele grele de pe masă, dar n-o ridică. Se înclină doar puțin în partea aceea, ca să poată ține comod halba. În rest, stătea bine proptit pe picioare, făcându-i față blondului. Avea chipul crispat și rigid, cu riduri albe de încordare în jurul gurii. Ochii săi întunecoși scăpărau arzător spre cei albaștri ai lui Madvig.
    Rămaseră astfel, la mai puțin de un metru distanță, unul blond, înalt și masiv clădit, aplecat mult înainte, cu umerii aduși și pumnii mari pregătiți; celălalt, cu părul și ochii închiși la culoare, înalt și suplu, cu trupul înclinat puțin într-o parte, ca să țină de toartă o halbă grea de sticlă - și, cu excepția respirațiilor lor, în cameră nu se mai auzea niciun sunet. Nici din barul de după ușa subțire nu răzbătea niciun zgomot, clănțănit de pahare, plescăieli ale apei sau murmur de glasuri.
    După ce trecură vreo două minute, Beaumont își desprinse mâna de toarta halbei și se întoarse cu spatele spre Madvig. Pe chipul lui nu se schimbase nimic, decât ochii aceia care, atunci când nu mai stăteau ațintiți asupra lui Madvig, în loc să rămână furioși, deveniseră reci și duri. Făcu un pas spre ușă, fără grabă.
    Madvig vorbi răgușit, din adâncul pieptului.
    - Ned.
    Ned Beaumont se opri. Chipul îi deveni și mai palid. Nu se întoarse.
    - Ticălos nenorocit și nebun, mormăi Madvig.
    La asta, Ned Beaumont, se întoarse în loc, încet.
    Madvig ridică o mână, cu palma deschisă, și-i împinse cu putere fața într-o parte, făcându-l să-și piardă echilibrul, astfel încât Beaumont fu nevoit să întindă repede un picior în direcția aceea și să se rezeme cu mâna de spătarul unuia dintre scaunele de la masă.
    - Ar trebui să dau cu tine de toți pereții, spuse Madvig.
    Cu un rânjet spășit, Ned se așeză pe scaunul de care se sprijinise. Madvig se așeză și el, în fața lui, și bătu cu halba în tăblia mesei.
    Barmanul deschise ușa și vârî capul înăuntru.
    - Mai adu bere, îi ceru Madvig.
    Din salonul barului, prin ușa deschisă, se auzeau glasuri de bărbați și zgomot de pahare ciocnindu-se de alte pahare și frecându-se de lemn.

                                                                  4. „Casa câinelui”
                                                                                 1.

                                    Ned Beaumont, care tocmai își lua micul dejun la pat, răspunse:
    - Intră!
    Apoi, după ce ușa de la intrare se deschise și se închise la loc, întrebă:
    - Da?
    Din living se auzi un glas gros și scrâșnit:
    - Unde ești, Ned?
    Înainte ca Beaumont să poată răspunde, posesorul glasului răgușit apăru în ușa dormitorului, remarcând:
    - Cam molcuț pentru tine.
    Era un tânăr voinic, cu chip smead, pătrat, gură lată cu buze groase, în colțul căreia se bâțâia o țigară, și ochi căprui-închiși, veseli și mijiți.
    - Sal, Whisky, îl salută Ned. Ocupă un loc în spațiu.
    Whisky se uită prin cameră.
    - Drăguță coșmelie ți-ai tras aici, comentă el.
    Își scoase țigata dintre buze și, fără a întoarce capul, arătă cu țigara spre livingul din spatele lui, peste umăr:
    - Ce-i cu tot calabalâcul ăla de-acolo? Te muți?
    Ned Beaumont mestecă și înghiți meticulos jumările de ouă pe care le avea în gură, înainte de a răspunde:
    - Mă gândeam să....
    - Zău? făcu Whisky, în timp ce pornea spre un scaun pus cu fața spre pat, pe care se așeză. Unde?
    - La New York, poate.
    - Cum adică, poate?
    - Adică, am un bilet de tren până acolo. În rest, văd eu.
    Whisky își scutură scrumul țigaretei pe covor și o puse la loc, în colțul stâng al gurii.
    - Și cât ai să fii plecat?
    Ceașca de cafea a lui Beaumont se opri la jumătatea distanței dintre tavă și gură. Privi îngândurat peste ea, spre omul cu fața smeadă. Apoi, spuse:
    - E un bilet numai dus.
    Și bău.
....................................................................................