6.
Peste câteva minute, se afla adâncită în ceea ce unui ochi neavizat i s-ar fi părut a fi calcule complicate. Pe foaia de hârtie erau aşternute pachete de câte cinci cifre pe care Melania, parcă dintr-un capriciu de jonglerie matematică, le combina în fel şi chip.În fruntea colii, între două spaţii albe, figurau, ca un soi de motto, două grupe de numere: 1820 şi 1866.
5.
Când se auzi soneria, bătrâna se ridică sprintenă de pe scaun.
"Probabil că s-a întors Mirciulică... Adică nu, se corectă instantaneu, nu poate fi el căci, la ora mesei, preferă să se întoarcă pe fereastra din bucătărie. Tot aşa proceda şi colonelul, doar că el folosea uşa.. Normal, locuiam la etajul III."
Ca totdeauna la vederea maiorului Cristescu, chipul bătrânei căpăta o expresie de sărbătoare. Dincolo de canoanele de politeţe care o sileau să afişeze acelaşi aer fericit, independent cine i-ar fi sunat la uşă, poştaşul, hingherii sau Pavelescu, vecinul de la etajul întâi care de câte ori se întorcea beat, ceea ce i se întâmpla în fiecare zi, dovedind fantezie în alegerea orelor, greşea uşa apartamentului, Melania îl simpatiza sincer pe maior, dăruindu-i constanta ei afecţiune.
- Ce idee straşnică aţi avut să veniţi să mă vedeţi! Dimineţile de vară sunt pentru mine o pacoste. Praf mult, căldură şi străzi pustii care mă întristează. Abia după 15 septembrie, când, ca în orice oraş mare, reîncepe sezonul, mă simt din nou în Bucureşti la mine acasă... Vă rog să luaţi loc... Pe fotoliul dumneavoastră preferat, desigur. Suntem prieteni prea vechi pentru a-mi fi scăpat amănuntul.
Cristescu, obişnuit cu beţia de cuvinte a bătrânei, zâmbea convenţional. Azvârli o privire întâmplătoare pe masă, unde se aflau încă "exerciţiile" bătrânei.
- E ultima dumneavoastră pasiune?
Bătrâna, parcă surprinsă practicând un viciu ruşinos, surâse stingherită şi adună cu oarecare precipitare hârtiile.
- La vârsta mea începi să te plictiseşti şi cauţi din când în când noul.
"Da, pricepu maiorul, de câte ori e la strâmtoare, improvizează variaţiuni pe aceeaşi temă: senectutea..."
- Am constatat că rebusurile de matematică, alături de Priamim, înviorează mult inteligenţa. Dar de ce n-a venit şi doamna aceea atât de simpatică, în care intuiesc multă duioşie? Regret că nu v-a însoţit...
- E ocupată, răspunse scurt Cristescu.
- O, sărăcuţa! Ar trebui să se menajeze puţin. Surmenajul se află la originea multor boli neplăcute şi faptul că eforturile dumneaei sunt legate de dispariţia statuii unchiului meu, nu-mi permite să devin egoistă.
- O voi avertiza. Stimată doamnă, începu maiorul decis să pună capăt divagaţiilor interminabile, vreau să am cu dumneavoastră o convorbire confidenţială. Precizez dintr-un bun început că mă aflu aici din proprie iniţiativă şi în calitate de persoană privată.
Bătrâna clipi speriată:
- Poate că ţinuta mea nu corespunde unei discuţii atât de importante. Sunteţi de părere că ar trebui să-mi schimb rochia?
- Sunteţi foarte bine aşa. Aţi reţinut deci! Convorbirea noastră nu este oficială.
- Trebuie să înţeleg că e vorba de un secret care ne va aparţine numai nouă?
- Mi-este indiferent dacă veţi striga după aceea pe acoperişuri. Esenţial este să înţelegeţi exact ceea ce vreau să vă spun şi să vă gândiţi bine la felul cum veţi proceda în continuare.
- Mă voi strădui! Dacă aţi şti ce mult doresc să nu vă dezamăgesc...
- Perfect! Deocamdată intenţiile noastre rimează. Ne cunoaştem de multă vreme...
- Exact patru ani şi opt luni! ciripi fericită Melania. Ce repede trece timpul! Data mi-am notat-o ca una dintre cele mai fericite din viaţa mea... Da, da.., vă ascult cu toată atenţia.
- Cred că pot afirma cu oarecare certitudine şi, fără a cădea în infatuare, că sunt unul dintre puţinii oameni care vă cunoaşte bine. În orice caz, mai bine şi mai mult decât alţii.
Melania declară cu voce de fetiţă cuminte:
- Dacă aţi constatat la mine unele trăsături negative, să ştiţi că eu sunt gata să mă îndrept. Observaţiile din partea unui prieten, mai ales dacă sunt exprimate cu tandreţe, nu pot fi decât binevenite. Spuneţi-mi, vă rog, limpede ce nu vă place la mine?
- Ei bine, doamnă, ca să vorbim răspicat, v-aţi angajat într-un joc periculos. Poate cel mai periculos din tot ce aţi întreprins până acum, flirtând cu diversele paragrafe ale Codului Penal.
- Vă jur că nu ştiu la ce vă referiţi.
- Ştiţi foarte bine. Am venit la dumneavoastră ca prieten, simţindu-mă obligat să vă avertizez.
Bătrânei, în pragul lacrimilor, îi tremura bărbia.
- Dar ce am făcut rău?
- Nimic sau nu sunt eu îndeajuns de informat. Dar nu cu scopul de a vă investiga mă aflu aici. Nu pun întrebări, nu aştept mărturisiri. Vă rog, doar, vedeţi-vă de treabă! Nu cunosc calitatea în care figuraţi în această istorie a statuii, nu ştiu ce e premeditat şi ce e întâmplător, dar în locul dumneavoastră aş renunţa să fac parte din distribuţie.
- E oare atât de... infam, atât de reprobabil să mă preocupe soarta unchiului meu?
Cristescu pocni sâcâit din degete:
- Nu-i vorba de infam sau de reprobabil, ci de partitura falsă şi de jocul primejdiei în care v-aţi angajat. Cea mai mică ilegalitate, în conjunctura dată, va avea consecinţe grave pentru dumneavoastră. Dosarul statuii nu este un dosar obişnuit. Articulă răspicat: El închide între coperţile lui o afacere de spionaj.
- Spionaj?! căzu din nori Melania.
- Infracţiune, completă maiorul, care din punct de vedere juridic, când se referă la un subiect - cetăţean român, capătă calificarea de trădare de ţară. Se ridică: Insist! Aici nu mai e vorba că vă jucaţi cu mingea sau de-a v-aţi ascunselea cu maiorul Cristescu. Iar în materie nu există indulgenţă, nu există amnistii şi în general jurisprudenţa respectivă nu cunoaşte minuni. Aveţi toate şansele să vă rupeţi gâtul!
Melania îşi duse palmele la obraji:
- Mă înspăimântaţi de-a binelea.
- Din suflet o doresc, pentru dumneavoastră. Ar constitui o modestă garanţie că vă veţi linişti.
- Şi totuşi n-am făcut nimic.
- Ei bine, faceţi şi mai puţin decât aţi făcut până acum. Plecaţi undeva la băi, ca să nu aveţi tentaţii greu de înfrânt şi... Arată spre hârtiile de pe scrin: Renunţaţi la exerciţiile de matematică.
6.
Când motanul se întoarse acasă, o găsi pe Melania trudind asupra grupelor de câte cinci cifre.
"Mirciulică... Abia aştept să ne sfătuim. Cred că am găsit ceva..."
7.
Investigaţiile efectuate printre locatarii imobilelor din strada Vlăsiei nu duseseră la niciun rezultat. Declaraţiile cetăţenilor solicitaţi, ca şi reacţiile lor erau atât de asemănătoare, chiar şi în bizar, încât la un moment dat lucrătorii din echipa operativă începuseră să se amuze. Mai toţi suspicioşi, cetăţenii se interesau în primul rând şi folosind aproape aceeaşi terminologie:
"Cine v-a trimis la mine? Ştiţi, eu sunt ocupat-ocupată, nu mă bag în casa nimănui, fiecare să-şi vadă de treburi etc.."
La rubrica eventuale zgomote înregistrate, răspunsurile constituiau poliţe plătite unor vecini:
"Ioneasca, de la II, se întoarce acasă după miezul nopţii şi ne toacă somnul cu saboţii, n-are bunul simţ să se descalţe în vestibul", "Stambuliu, de la parter, ne-a înnebunit cu vioara, mai ţine şi geamurile deschise să-l audă tot cartierul, l-a minţit unu' care zice în cafea, că-l cheamă Paganini", "Arnăuţii fac şniţele şi sparg nuci când oamenii dorm" etc.
La amănunte ciudate, eventual sesizate, informaţiile fuseseră ceva mai modeste:
"am constatat că nu mai avem şobolani în pivniţă, chiar mă şi miram...", "de câteva zile doamna Constantinescu a renunţat să scoată motanul la plimbare cu lesă," "Doru, un zăpăcit care locuieşte la blocul alăturat, n-o mai fluieră pe Găbiţa, fata farmacistului, pe melodia Stranger in the night". După părerea lui, a autorului respectivei declaraţii, noua melodie ar putea fi "Frăsină, pune-ţi escarpenii, şi trage-i cu deodorant, ca să-ţi iei bărbat galant", dar nu garanta pentru că el, unul, nu voia să inducă autorităţile în eroare.
Pentru moment, Minerva abandonă pista, angajându-se în alte două direcţii: îi telefonă doctorului Manoliu, solicitându-i o listă cu prietenii mai apropiaţi ai familiei Candian şi hotărî o deplasare la Câmpina, pentru a putea discuta cu părinţii Lianei.
În rest, situaţia era staţionară. În imobilul maur, apa fusese închisă de o zi.
Ferestrele însă, uşa rămăseseră la fel de mute. Cel aflat înlăuntrul clădirii reacţiona extrem de placid. Adică, de fapt, nu reacţiona.
"Nu-i nimic, decise Minerva, mai aştept două zile."
8.
Voicu Dumitriu rămase câteva clipe nemişcat în mijlocul livingului, încercând să-şi facă curaj.
"Ce Dumnezeu! Sunt om în toată firea, nu cred în fantome, n-o să vin la vale pentru că am auzit sau mi s-a părut că aud pe cineva mişcându-se alături. Şi ce dacă-i miezul nopţii?"
Ideea că noaptea dă contururi înfricoşătoare spaimei, că o amplifică până la acutele panicii, o respinsese întotdeauna cu dispreţ.
"Teorii de fecioară bătrână, cu scurtcircuite frecvente în sistemul nervos."
Îşi încorda auzul. Dincolo, în cabinetul lui Candian, unde credea că înregistrase zgomotul de paşi, încetase orice mişcare.
"Da, asta este! Mi s-a părut..."
Înaintă totuşi prudent, încercând să calce doar pe covor. Parchetul vechi, de peste cincizeci de ani, scârţâia. Candian îşi propusese demult să-l înlocuiască. Întâmpinase însă opoziţia Lianei pe care o speria perspectiva unui cumplit deranj, pe o lungă perioadă de timp. Evita şi scuturăturile mari de primăvară sau toamnă, când se muta pentru câteva zile la părinţi.
Ciocolată pătrunse în holul întunecat şi pipăind zidul se îndreptă spre birou.
Pe neaşteptate, auzi un susur specific, ca de spray şi îşi simţi obrazul pulverizat.
Aroma era insinuantă.
- Cine... Ce faceţi?
Genunchii i se muiară şi alunecă pe lângă perete ştergându-l cu mâneca hainei.
Nu mai ştiu nimic.
9.
Doctorul Manoliu şi anunţase sosirea prin telefon. O găsi pe Mara palidă, cu ochii lucindu-i de îngrijorare. Nu arăta deloc bine, avea cearcăne şi buzele albe de nesomn. Un tremur interior îi scutura întreaga făptură.
- Să-ţi dau un Distonocalm, propuse medicul ducându-şi mâna la buzunarul hainei.
- Nu iau medicamente, lasă-mă în pace! Mai bine spune-mi ce se întâmplă! Nu mai înţeleg absolut nimic. Evenimentele se precipită, parcă suntem prinşi într-un carusel de coşmar. Accidentul lui Dinu, furtul statuii, plecarea Lianei, Bădeasca se îmbolnăveşte... Totul e isteric, nu sesizez legăturile şi totuşi există un liant... Îşi prinse obrazul între palme. Nu, nu mai pricep nimic, refuz să mă mai gândesc...
Doctorul Manoliu o bătu pe umăr:
- Uşurel, fetiţo, uşurel şi calm. Ai veşti de la Bebe?
Mara se smuci şi îşi azvârli pletele pe spate, cu o mişcare a gâtului de bidiviu nărăvaş:
- Iar începi? Ce-ţi pasă ţie de Bebe? Are cine să se ocupe de el...
- Hm..., adevăr grăit-ai, mai mult decât îţi închipui.
- Ce vrei să spui?
Doctorul Manoliu oftă:
- De toată povestea asta isterică - bine zis - se ocupă maiorul Minerva Tutovan.
- O femeie?
- Da. Un număr extrem de interesant şi, te asigur, nu de toate zilele. Mi-ar plăcea s-o cunosc mai bine şi, evident, în altă conjunctură.
"Vrea să mă facă geloasă!", îi trecu prin minte Marei.
Medicul, intuindu-i gândul, începu să râdă:
- Nu-i ce-ţi închipui tu... Nici vorbă de aşa ceva. De altfel, maioreasa nu-i genul care ţi-ar plăcea să ştii cum arată în combinezon. Poate doar într-unul de paraşutist. Are însă o minte care seduce pentru că nu-i banală. Femeia aceasta ştie să privească un fenomen sau o situaţie din unghiuri total neaşteptate.
- Ai venit la mine ca să-i faci portretul?
- Dac-aş fi venit să-ţi spun că te iubesc, mi-ai fi sugerat fin că uşa se află în spatele meu...
Mara surâse:
- Adăugând că, în acţiuni care presupun viteză, se poate apela şi la balcon.
- Am reţinut. Ca să fiu scurt, maioreasa mi-a solicitat o listă cu numele amicilor casei Candian.
- Şi?!
- Ascultă, draga mea. Nu ştiu ce-i în capul ei şi ce urmăreşte, un lucru însă este evident, fără să fii prea expert în materie de investigaţii detective. Ceea ce îmi cere este o înşiruire de persoane suspecte!
- Suspecte de ce? S-a comis vreo crimă?
- Nu este singura infracţiune din Codul Penal. Şi-atâta vreme când un organ de cercetare se ocupă de anumite fapte, înseamnă că ele au deranjat într-o formă sau alta legalul. Cel puţin la prima vedere.
- Pe cine ai trecut?
Manoliu ridică din umeri:
- Parcă tu nu-i ştii! Ciocolată, Emilia, madame Bădescu - nu le e prietenă, dar e în fiecare zi - pe tine, pe... Bebe.
Mara îşi trecu degetele prin păr cu un aer care se voia indiferent.
- Ai procedat foarte corect. În ce mă priveşte, n-am nimic împotrivă să figurez pe orice listă, oricât de absurdă ar fi ea.
- Da... da... da... Am vrut doar să discutăm înainte de a i-o preda.
- De ce?
- Să nu interpretezi greşit faptul că am trecut şi numele lui Bebe.
- Fleacuri! făcu Mara deşi, în realitate, îşi simţea inima strivită de grijă. Chiar dacă prezenţa lui la Candieni a fost totdeauna mai puţin asiduă decât a oricăruia dintre noi, făcea parte totuşi din anturaj.
- Îmi pare bine că gândeşti aşa. Mi-era teamă însă că vei face corelaţii nefericite cu suspiciunile pe care ţi le-am formulat vizavi de el şi cu sentimentele mele. Aş vrea să fii convinsă că nu aceasta ar fi modalitatea la care aş recurge pentru a mă debarasa de un adversar incomod.
Mara îşi plecă privirea, încercând să-şi camufleze emoţia:
- Apropo de suspiciuni... Ai de gând să le... să le comunici şi maioresei?
Doctorul Manoliu o privi încordat:
- Tu ce mă sfătuieşti?
Mara rosti abia auzit:
- Tu... Tu ştii mai bine ce ai de făcut.
10.
Marta Bădescu era o femeie energică, iar una din trăsăturile care o caracterizau în cea mai mare măsură o constituia tenacitatea. Evoluând în alte condiţii, solicitată altfel de destin, ar fi putut avea o viaţă mai interesantă, cu nebănuite realizări. Existenţa molcomă însă, alături de molcomul Bădescu, care-i asigurase un trai comod, cu grafic cuminte, făcuse ca însuşirile ei cele mai de seamă să nu fie exploatate, iar, cu vremea, să ajungă ignorate chiar de ea însăşi. Avusese o inteligenţă vie, deschisă, putere de muncă, apetit de cunoaştere, forţă de caracter. Acum, la şaptezeci de ani, din toate acestea nu-i rămăsese decât bun simţ, o concepţie blazată de un scepticism ferm, dar discret asupra vieţii, şi o stare generală de constantă plictiseală.
Uneori, avea impresia că-şi invidiază prietenele, care păreau că se amuză grozav, în orice caz că se simt bine, pierzând ceasuri întregi la o piatră, trăncănind nimicuri, repetându-se, amplificând incidente mărunte, bârfindu-şi meschin nurorile sau ginerii.
"Nu mai am dorinţe, îşi spunea mereu... Şi, nemaiavând dorinţe, nu mai am ce aştepta..."
Se întreba chiar, câteodată, ce acrobaţie fericită a destinului ar putea-o face să exulte.
"Să câştig o sumă enormă la loto? N-aş şti ce să fac cu banii... Să călătoresc? Voiajurile ca şi dragostea sunt frumoase în tinereţe, când neprevăzutul, în ce are el mai interesant şi fermecător, se poate ivi la orice staţie, la orice cot de şosea. La şaptezeci de ani, neprevăzutul se prezintă de obicei cu cărţi de vizită cu chenar negru... Se numeşte infarct sau şi mai rău... Şi-apoi, nu mi-ar plăcea să constat câte lucruri interesante aş fi putut să fac şi să văd şi că acum e iremediabil prea târziu..."
După multe decepţii, nemaimizând pe Bebe ca loz câştigător, s-ar fi mulţumit să-l ştie ancorat într-o existentă onorabilă şi asigurată, chiar modest, din punct de vedere material.
"O slujbă sigură, o nevastă cumsecade care să-l suporte şi... să dea Dumnezeu să nu intre în încurcături prea mari."
După ce constatase schimbarea yalei de la boxă şi apariţia unui lacăt nou, Marta Bădescu se adresase unei cooperative de lăcătuşerie. Un lucrător se prezentă a doua zi de dimineaţă şi, în mai puţin de o oră, îi deschise uşa şi-i înmână două chei meşterite pe loc.
Bătrâna plăti, îl omeni cu o ţuică, apoi coborî din nou în boxă, cu o nerăbdare a paşilor care-i amintea de sprinteneala tinereţii.
Privirea scotoci lacomă ungherele cămăruţei. Mirosea a mucegai, a stătut, a lucruri la care nu se umblă. Nimic nu părea schimbat în afară de...
Da, poate că se înşela, dar, de obicei, cădiţa de zinc a lui Bebe nu stătea în picioare. O dădu la o parte, descoperind câţiva saci. Îi ridică cu vârful degetelor, având o oroare înnăscută pentru murdar în sensul cel mai concret al cuvântului.
La început, nu înţelese despre ce este vorba şi se uită câteva clipe nedumerită la cele două bucăţele de piatră, îngrămădite în colţul boxei. În mod limpede, făceau parte dintr-un întreg acum spart şi îşi duse mâna la gură, sugrumându-şi o exclamaţie de spaimă. În faţa ei se afla un cap de statuie sfărâmat. Statuia din parcul de pe Aleea Conţescu.
"Idiotul! Şi încă mai păstrează cioburile aici....."
CAPITOLUL XIII
1.
Aşa-zisa vilă de la Câmpina a părinţilor Lianei era de fapt o locuinţă ţărănească transformată şi machiată cu pricepere şi bun gust. Cel ce operase modificările, decoltase substanţial ferestrele, late şi scunde, acum ca la vagoanele Pullman, înlocuise uşa de la intrare cu una de stejar, având un grilaj decorativ de fier forjat, aruncase, parcă la întâmplare, pe zidurile imaculate, de un alb sclipitor, plăci de ceramică în culori căutat stridente. Perdelele de creton, veranda cu mobilier clasic de pai, daliile şi trandafirii grupaţi în tufişuri, peisajul splendid dădeau nota finală unui loc de refugiu cochet şi comod.
În interior, mobila funcţională de un rustic stilizat era veselă şi dispusă aerisit. Florile împrăştiate cu generozitate în vase de pământ smălţuit completau festiv aerul de vacanţă emanat de locuinţă.
Tatăl Lianei, arhitectul Săvescu, era ceea ce se numeşte un bătrân magnific, de vreo şaptezeci şi cinci de ani. Vârsta nu-i încovoiase statura dreaptă şi făcea parte din categoria acelor bărbaţi care rămân frumoşi şi la o sută de ani. Surâdea agreabil şi simţeai instinctiv că totdeauna îi mersese din plin.
"Uite unul, îşi zise Minerva, care toată viaţa a mâncat tort şi încă i-a mai rămas..."
Arăta admirabil, trântit cu elegantă dezinvoltură pe un fotoliu tapisat cu un creton gros, în dungi albastre şi portocalii. Blugii îi veneau bine, ca şi cămaşa roşie dintr-un flanel fin, n-avea pic de pântece, pleşuvia, pacostea celor mai mulţi bărbaţi îl ocolise, dantura îi rămăsese intactă. Era bronzat, bine dispus şi în formă.
"Un tip bine păstrat", şi-i plăcea faptul că această conservare părea naturală. Nu simţeai efortul, de obicei concretizat în practici penibile, solicitând serviciile cosmeticienei sau altor meşteri de frumos. Pentru Minerva, un bărbat care-şi căneşte părul, face măşti de ceară sau gălbenuş de ou, îşi "gâdilă" unghiile la manichiuristă etc., era descalificat definitiv, fără drept de apel. Îşi pierdea nu doar sexul, dar şi regnul.
Săvescu primi veştile Minervei cu relativ calm. Îl afecta desigur accidentul ginerelui său, îl îngrijora dispariţia Lianei, dar era un om care nu pierdea niciodată nordul şi simţul proporţiilor.
- Unde credeţi că s-ar fi putut refugia fiica dumneavoastră?
- Refugia... Săvescu îşi schimbă poziţia în fotoliu ca şi când n-ar fi fost de acord cu termenul. De ce să se refugieze? A dat-o cineva afară din casă? Şi-apoi, oricând, casa noastră, vreau să zic casa părintească, îi stă la dispoziţie.
- Când a adus copilul?
- V-am spus, alaltăieri. N-a stat nici măcar zece minute cu noi.
- A venit cu trenul?
Arhitectul o privi uşor mirat: "Ce idee!..."
- A, nu, desigur... Cu maşina unor prieteni.
- Ştiţi despre cine e vorba?
- Nu. Părea grăbită şi, de vreme ce n-a găsit de cuviinţă să-mi prezinte pe nimeni, n-am insistat. Pot să vă spun doar că era o maşină Dacia TLX 1300.
- Destul de curios, aprecie Minerva.
Săvescu râse:
- Faptul că nu-s curios? Poate, dar a scotoci în existenţa cuiva, a-i forţa cu tot dinadinsul intimitatea, mi se pare necivilizat şi împotriva bunului simţ. A nu mă amesteca la modul grosier în viaţa fiicei sau a soţiei mele a constituit unul din principiile de la care nu m-am abătut niciodată...
- După cum v-am relatat, fiica dumneavoastră a părăsit domiciliul conjugal în urma unei discuţii cu doctorul Candian. Neînţelegerile dintre ei erau frecvente?
- Nu ştiu. Dar chiar dacă ar fi existat, atâta vreme cât nu se punea problema imposibilului, cu soluţia radicală, divorţ, probabil că nu aş fi fost informat. Sunt amănunte care nu se discută peste gard, sau cu geamurile deschise...
- Vă rog să-mi scuzaţi întrebarea nedelicată: credeţi că fiica dumneavoastră întreţine o legătură extraconjugală?
Arhitectul începu să râdă blând:
- Aş fi fost probabil ultima persoană, înaintea soţului, care ar fi aflat-o. Existenţa unui amant nu-i genul de confesiune pe care s-o faci bătrânului tău tată, cardiac şi hipertensiv.
- Cunoscându-vă totuşi fiica, credeţi posibilă o asemenea eventualitate?
Săvescu îşi desfăcu braţele:
- Ce pot eu să vă spun? M-am convins doar că, în materie de surprize, viaţa este inepuizabilă, iar natura umană, un ocean de imprevizibil.
- Poate că soţia dumneavoastră este mai informată...
Săvescu surâse cu blândeţe:
- Mă îndoiesc, dar vă puteţi convinge personal. A ieşit la plimbare cu Codruţ. Nu cred să mai întârzie mult...
Minerva îl cercetă pe gânduri:
"Nu scot nimic de la ăsta. E diplomat, dar şi sincer dezinteresat de ceea ce nu-l afectează, brutal, direct şi imediat. Fiică-sa dispare de-acasă, iar lui i se pare elegant să n-o întrebe unde a fost, sau să accepte motivaţia că şi-a aşteptat rândul la dentist, două zile şi trei nopţi..."
- Ce părere aveţi despre ginerele dumneavoastră?
- Dinu?! Un băiat excelent.. Bun profesionist, ţine la Liana. Poate puţin cam posesiv, dar numai tablourile - unele - sunt fără cusur.
- Între cei doi este o diferenţă apreciabilă de vârstă... Nu v-aţi opus acestei căsătorii?
O lumină ştrengărească se aprinse în ochii arhitectului.
- Nicio clipă. Ar fi fost inutil, inoportun şi ridicol.
- De ce?
- Copiii se căsătoresc astăzi, şi chiar pe vremea mea la fel, fără avizul consiliului de familie. În afară de aceasta, nu aveam dreptul să obiectez împotriva decalajului de vârstă. Adăugă după o pauză: Eu însumi sunt cu aproape treizeci de ani mai bătrân decât nevastă-mea.
- O! exclamă Minerva. Vă rog să mă scuzaţi.
- De ce? N-aţi vrut să mă ofensaţi. Fiind în necunoştinţă de cauză, aţi exprimat doar un mod de a gândi.
Minerva îşi netezi fusta pe genunchi:
Domnule arhitect, nu-mi ascund un sentiment de descumpănire. Mai clar, mă deconcertează calmul dumneavoastră, liniştea cu care primiţi două veşti cel puţin neliniştitoare.
- Nu sunt calm în accepţiunea uzuală. Sunt doar fatalist. Nici una din veşti nu mă lasă rece. Am însă o singură soluţie, care de fapt nu este altceva decât "trebuie să fac ceva, chiar dacă-i inutil": să mă întorc imediat la Bucureşti, să mă aflu acolo, pentru orice eventualitate. O aştept pe nevastă-mea şi probabil că până la prânz vom fi porniţi la drum... A, uite-o!
Lângă portiţa grădinii, o femeie de vreo patruzeci şi ceva de ani flutură mâna amical. Codruţ, roşu şi transpirat, i-o luă înainte gonind spre bunicul său.
Minerva o scrută pe doamna Săvescu şi avu dintr-o dată impresia că înţelege totul despre menajul arhitectului. Femeia era strălucitoare, în toată splendoarea vârstei mijlocii. Avea lumina aceea caldă, catifelată şi profund emoţionată a frumuseţii mature, zăbovind pentru câteva clipe încă în pragul bunului rămas. Un soare orbitor de splendid, amurg poposit la buza pământului.
Rochia albă, abil croită, flata o siluetă uşor îngreunată, mai ales spre şolduri.
"Liana, gândi Minerva, îi seamănă copie în diafan. Asta-i genul odaliscă, fiică-sa bibelou. O familie de frumoşi, în orice caz..."
Arhitectul se ridică şi sărută ceremonios mâna nevesti-sii. Se simţea că ăsta-i obiceiul casei şi Minerva găsi că e foarte frumos. Adică de ce, după zece sau douăzeci de ani de căsătorie, să gratulez toate fufele, pupându-le vârful degetelor, iar pe nevastă-mea s-o fluier ca pe cai sau câini. "Ura, Coca! Gata borşul?"
"Dar ăştia doi sunt amuzanţi. El o adoră cu humor, iar ea precis îi zice papa..."
În fraze scurte, continuând s-o ţină de mână, arhitectul îi desluşi identitatea Minervei şi motivul vizitei. Surâsul îngheţă pe buzele doamnei Săvescu, paloarea obrajilor deveni mai evidentă.
- Mi-e sete! scânci băieţelul trăgând-o de rochie.
- Imediat, Codruţ. Du-te în bucătărie... Doamne! şopti înfiorată. Nu ştiu ce să cred. Liana... Unde poate să fie?
- Fii cuminte... Plecăm chiar acum la Bucureşti şi sunt convins că vom găsi totul în regulă.
- Da, făcu zăpăcită, chiar acum... Mă scuzaţi, nu-i aşa? Urcând treptele pridvorului, izbucni în plâns: Casa aceea... Am spus totdeauna... Diabolic!
Minerva se uită intrigată la arhitect:
- Despre ce casă este vorba?
Bărbatul o privi în ochi. Părea sincer uimit:
- Nu am nici cea mai mică idee. Vă dau cuvântul meu de onoare.
Minerva îl cercetă atentă:
- Încerc să vă cred.
Apoi îşi luă rămas bun.
2.
Căpitanul Macri, la birou, încerca să rezolve ultima "şaradă" cu care îl fericise Minerva.
- Fii atent la text! se adresă lui Dobrescu.
Locotenentul, care văzuse şi auzise şi altele, surâdea flegmatic, mestecând chewing-gum. Nici una din producţiile Samuraiului, indiferent de terenul pe care ar fi evoluat, nu-l mai putea impresiona.
- Tu, mă asculţi? se enervă Macri.
- Cu amândouă urechile, dar asta numai ca să nu vorbeşti singur. Nu l-am cunoscut încă pe ăla în stare să-ţi dea soluţii valabile pentru aceste subtile ghicitori. Şi, dacă l-aş cunoaşte, nu m-aş încumeta să înnoptez cu zisul individ în aceeaşi casă.
- Vasăzică, ridică Macri degetul gros, presupunem că domnul Elefant are ca menajeră pe domnişoara Elefănţica...
- ...Iar Samuraiul are ce are cu jungla. Continuă, mon capitain, începe bine...
- La un moment dat, Elefănţica - deci menajera - fură ceva din gospodăria domnului Elefant. Un dinte de dinozaur sau doi cocotieri giganţi.
- Aha! pricepu Dobrescu.
- Domnul Elefant reclamă cazul la poliţie...
- Police-Jungle, preciză Dobrescu întrerupându-l.
- ...se fac cercetări, şi Elefănţica încasează un an de închisoare.
- ...pe care-l petrece la Sing-Sing-Camping.
Căpitanul se enervă:
- Vrei să fii serios?... După ce îşi isprăveşte de executat pedeapsa, domnul Elefant, gentilom şi filantrop, o reia în serviciu. Peste alte câteva luni Elefănţica însă fură din nou...
- O mică vicioasă.
- Deşi fapta este la fel de gravă, totuşi Elefănţica nu va mai fi pedepsită. De ce? Abandonă hârtia şi se răsti la locotenent: De ce, Dobrescu Vasile?
- Ei, ştii că-mi placi? Întreabă-ţi şefa! Parcă eu n-aş avea rebusurile mele, la fel de subtile şi exotice!
Îl întrerupse telefonul.
- Da.... Căpitanul Macri... Adu-l... Un tip care vrea să ne vadă... Deci, cum rămâne, Dobrescule, cu miss Elefănţica? Dă-mi măcar o idee...
În aceeaşi clipă, un bărbat brun, cu părul şi hainele în neorânduială, pradă unei evidente agitaţii, năvăli în birou. Ochii îi străluceau şi, de indignare, spaimă, perplex sau toate la un loc, se bâlbâi:
- Oameni buni! Au dat năvală gangsterii în Bucureşti!
3.
Căpitanul Macri îl asculta cu atenţie, notând din când în când câte ceva.
Dobrescu urmărea reacţiile "clientului". Desigur, omul era vădit tulburat, în mod normal ar fi trebuit să impresioneze, dar nu reuşea decât să amuze. Gestica, grimasele, vocabularul, interpretarea faptelor, legitima revoltă a cetăţeanului cumsecade, toate stârneau irezistibil zâmbetul.
- Aţi auzit deci paşi...
- Aşa mi-am închipuit. Vă spun că adormisem... Oricum, mişcare... O prezenţă... M-am ridicat şi m-am apropiat tiptil de hol.
Inginerul Voicu Dumitriu reproducea aidoma mişcările şi mimica momentului. Păşea în vârful picioarelor pe lângă bibliotecă, pe figură îşi imprimase o expresie încordată.
- Am luat-o la dreapta, ştiţi, spre biroul lui Candian.
Încercând să relateze situaţia cât mai exact şi, uitându-se spre cei doi ofiţeri pentru a verifica dacă este înţeles, intră cu nasul în cuierul pom care se clătină ameninţător.
- Pardon!
Îl ocoli şi îşi reluă itinerarul, oprindu-se în dreptul fişetului. Macri şi Dobrescu îl urmăreau stupefiaţi.
- Aici, m-am oprit. Beznă ca în iad. Un peisaj mai orb, mai mut, mai ermetic decât un tunel unde se încaieră două pisici negre. Şi dintr-o dată...
Făcu o pauză accentuându-şi suspensul. Chipul era încremenit:
- Ei! făcu locotenentul Dobrescu.
De nerăbdare, îi venea să dea din picioare cum făceau puştii la cinema, când filmul întârzia să înceapă.
- Ei! exclamă şi Ciocolată. Dintr-o dată, o mână nevăzută mi-a descărcat în plină faţă un spray criminal!
- Criminal?! se miră Macri.
- Da. Preciză pe un ton funebru: Cianură.
Căpitanul zâmbi:
- E... absurd. N-aţi fi acum aici.
- Vă spun certamente! Am simţit mirosul de migdale. De altfel, imediat m-am prăbuşit în nesimţire. Am zăcut peste zece ceasuri.
- Aţi fost adormit, încercă să-l calmeze Macri. Un spray, cum spuneţi dumneavoastră, soporific. Puternic, desigur, foarte puternic, dar nu... asasin.
Ciocolată reveni brusc la tonul lui obişnuit, abordat în discuţiile cu Manoliu sau cu alte cunoştinţe făcând parte din fauna lui obişnuită.
- Tovarăşe dragă, dacă mă enervează o chestie e când oamenii discută în necunoştinţă de cauză! Adică eu trăiesc coşmarul şi dumneata, care n-ai fost de faţă, pretinzi că ştii mai bine ce s-a întâmplat.
- Nu vă enervaţi. În ultimă analiză, fapta rămâne tot reprobabilă. S-a atentat la persoana dumneavoastră. Totuşi, cum vă explicaţi că aţi rămas în viaţă? Cianura operează instantaneu şi fără greş.
Ciocolată luă o poziţie marţială:
- Eu sunt imun. Nicio otravă nu mă poate atinge.
Dobrescu îşi înăbuşi un fluierat subţire: "Ce spui, dom'le?!"
- Interesant, aprecie căpitanul Macri. Cum aţi verificat această... Însuşire?
- Este înnăscută şi educată. Când eram puşti de unsprezece ani, am cules împreună cu alţi băieţi ciuperci în pădure. Le-am fript pe jăratic şi-am mâncat pe săturate. După două ore, toţi erau în spital, otrăviţi, în afară de mine, care n-am avut nici măcar indigestie. Din clipa aceea, mi-am zis că sunt înzestrat cu o calitate rară, care trebuie cultivată şi împinsă pe culmile performanţei.
- Şi ce-aţi făcut?
- După exemplul lui Rasputin, de la unsprezece ani înghit în fiecare zi trei linguri de sare.
- Vă felicit... Aveţi rinichi de bronz.
- Chestie de exerciţiu, acceptă modest Ciocolată.
- Bun! Să reluăm filmul din momentul în care v-aţi pierdut cunoştinţa...
Voicu Dumitriu se execută prompt. Sări de pe scaun, trecu de fişet, făcu încă un pas şi îşi dădu drumul să alunece exact în momentul în care uşa se deschise vijelios.
Căzu drept în braţele Minervei, care exclamă perplexă, cu ochii căscaţi de surpriză:
- Aţi înnebunit?
4.
Peste un sfert de oră, vorbea la telefon cu arhitectul Săvescu.
- Intenţionăm să efectuăm o percheziţie la locuinţa fiicei dumneavoastră. Vă rugăm să ne asistaţi. Peste două ore... Da, vă mulţumesc.
5.
Emilia exclamă speriată:
- De ce nu m-ai avertizat că vii?
Îşi legă repede capotul. Dedesubt n-avea decât sutien şi bikini.
Bebe Bădescu rânji:
- Recunoaşte că adori să fii surprinsă goală. În fond, la uşă putea să fie poştaşul sau vreun vecin. Ai deschis fără să întrebi măcar cine e.
- Poate că aşteptam o persoană anume.
- Uite că, în locul ei, am venit eu. Nu văd însă de ce te formalizezi... Te cunosc în toate... ipostazele.
- Eşti politicos, nu?
Bădescu îşi dădu drumul pe divanul "turcesc", de fapt o somieră acoperită cu un covor de pluş. Îşi roti maşinal ochii prin interiorul bine cunoscut. Emilia îşi mobilase aşa-zisul studio - o odaie scundă şi foarte încăpătoare - cu meticulozitate, belşug de vopsea orientală şi pretenţii de bun gust. Izbutise o harababură unde, din pricina aglomerării de şaluri, broboade, covoare, măsuţe, mescioare, zeci de şiraguri de mărgele multicolore, atârnate în cuie, lămpiţe şi lampadare, başca o grămadă de tinichele - sfeşnice, ibrice, candele, tăvi, tipsii, gazorniţe, niciodată folosite - curăţenia constituia o problemă teribil de anevoioasă şi, în general, nu aveai unde te învârţi.
Emilia însă se simţea admirabil, slalomul printre boarfe dându-i posibilitatea să-şi unduiască trupul în mers de cadână. Ţinutele de interior, şalvari, ilicuri, volanuri etc.. completau tabloul pe care şi-l închipuia original şi rafinat.
Îşi alese o ţigară din cutia de aramă de pe masă şi se interesă direct:
- De ce ai venit?
Bădescu râse:
- Acuma tu eşti politicoasă. N-avea grijă, nu întârzii. Am vrut doar să te anunţ că mă retrag din afacere.
Zâmbetul de fiară, cu dinţi splendizi, se ivi pe chipul Emiliei:
- Crezi că-i chiar aşa de simplu, puiule?
Bebe Bădescu îşi strâmbă nasul aristocratic:
- Ţi-am spus de atâtea ori să renunţi la expresiile de coristă: micule, puiule... Eşti o scumpă... E o dulce... Puţin stil, ma chere, ce Dumnezeu!
- Dă-i lecţii de stil mă-tii! se enervă Emilia. Faci cu mine pe ciocoiul?
- Ar fi prea mare osteneala, se hilizi Bădescu. În consecinţă, milady, eu v-am avertizat. De altfel, specifică în treacăt, am fost rechemat urgent la Buftea.
Emilia îşi puse mâinile în şolduri, măsurându-l cu ironie necruţătoare:
- Nu pot să facă ăia filmul fără tine, mie-mi spui?! Imită glasul lui Bădescu în exerciţiul funcţiunii: "Maestre, sunteţi invitat pe platou... meştere, dacă vreţi să încercaţi costumul... Domniţă, poftiţi la machiaj..." M-am întrebat nu o dată ce leafă ai tu, ca valet, acolo?
Bădescu rămase impasibil. Exprimă de altfel ceea ce gândea cu adevărat, doar bărbia săltându-i instinctiv, cu doi centimetri mai sus:
- Draga mea, nu-mi stă în caracter să întreţin dialoguri cu inferiorii. Venind să te informez asupra intenţiilor mele, am comis un act de politeţe. Te rog să avizezi persoana în chestiune.
- Nu fă pe nebunul, că te arzi!
- De ce? Am dreptul să mă retrag. Afacerea nu mă mai interesează. Nu-i serioasă, beneficii zero, în schimb, observ că au intervenit aspecte care pot lua altă turnură.
- Aşteaptă dezlegarea lui Grig.
- Imposibil, ma chere, mă reclamă alte probleme. De altfel - n-am nicio obligaţie faţă de acest aventurier. Nu există contract, n-am încasat un leu. Te las să te joci singură de-a "Frumoasa din pădurea adormită..."
- Ce naiba vrei să spui?
Bădescu replică sarcastic:
- E o poveste cu multe statui. Respectele mele.
6.
Ca totdeauna când se simţea mulţumită - de crema de zahăr ars ţinută în cuptor exact cât trebuie, de Mirciulică, de viaţă, de univers, dar în primul rând de ea însăşi - Melania Lupu făcu praf toţi banii pe care-i avea în casă.
Faptul că până la pensie mai erau zece zile, nu prezenta niciun fel de importanţă.
Bătrâna, ca toate firile optimiste, plină de încredere în steaua ei, profera cu credinţă un proverb musulman: "Alah alungă musca de pe spinarea vacii fără coadă".
Şi, dacă stătea să se gândească bine, de câte ori fusese la ananghie, cel puţin în ultima clipă intervenea un eveniment fericit, soluţionând fericit situaţia. Nu-i mai puţin adevărat însă că, în afara pensiei, bătrâna dispunea şi de alte resurse imediat negociabile. În scrinul ei se afla "marfă" pe care, datorită modei, lipsei de funcţionalitate sau pierderii destinaţiei, n-o mai întâlneai în magazine, ci doar în cufere şi poduri de octogenari, în vitrinele-casetă ale colecţionarilor, în garderobele teatrelor sau în şifonierul originalelor.
Din ultimele trei categorii făceau parte şi clienţii Melaniei, care achiziţionau la preţuri cochete tot soiul de nimicuri pline de graţie însă şi evocând o epocă: evantaie de fildeş, tul sau pene, dantele vechi de Bruxelles sau Valenciennes, tabachere de baga cu buza aurită, unde încăpeau sub elasticul de mătase exact zece ţigarete, ace de pălărie cu capul din cristal de stâncă, poşete din fir de argint sau brodate cu jeuri, carnete de bal, albume legate în marochin şi încuietoare de argint cu suvenirurile elevelor de pension ale anilor 1880 sau '90, brăţări vechi, pene de struţ, miniaturi delicioase nu mai mari decât palma, înrămate oval, mătănii, cutiuţe în care-şi păstrau sulimanurile frumoasele altui veac şi altele.
Prodigialitatea Melaniei nu era deci total inconştientă şi, spre norocul ei, făcea parte dintre bătrânii inteligenţi care încep să-şi lichideze avutul, îndulcindu-şi existenţa, când încă vârsta şi sănătatea le-o permite să se bucure din plin.
Pusă pe fapte mari şi plină de energie, plecă la zece dimineaţa de acasă şi în două ore secă întreg conţinutul portofelului.
Îşi cumpără o rochiţă la Eva "e distinsă, draga mea, albastrul acesta îţi vine minunat şi chiar îţi lipsea aşa ceva din garderobă", o sticlă de şampanie, un kilogram de bomboane de ciocolată de la Intercontinental, opt suluri de hârtie igienică pe care le înşiră pe o sfoară, două şniţele de la Express pentru Mirciulică şi, în ultima clipă, de la un stand de artizanat, o trompeţică de plastic, "pentru că trebuie să recunoşti, draga mea, verdele acesta este splendid, îmi aminteşte de brotăceii din Cişmigiu şi, în plus, nu ţi-ai mai cumpărat de mult nicio jucărie..."
Se întoarse acasă transpirată, cu mâinile înţepenite din cauza pachetelor, dar triumfătoare. Puse şampania la frigider şi-l luă pe Mirciulică în braţe:
- Dragul meu, am hotărât, mâine e ziua cea mare! Te bucuri, nu-i aşa? Bineînţeles, chicoti, doar şi isprava asta tot noi... St! E secret! Nu vreau să ne audă nimeni... Sper că domnul maior Cristescu va fi mulţumit.....
7.
"Există o soartă, conchise Grig. Şi aşa cum există o soartă pentru fiecare individ, popor, fiinţă cuvântătoare sau necuvântătoare, orice obiect are şi el soarta lui, că-i o carte, o mobilă sau o comoară. Pesemne ăsta-i destinul comorii lui herr Schmidt: să rămână aici, în România, şi să nu poată dispune de ea decât un individ care agonizează. Aşa cum se prezintă lucrurile în momentul de faţă, totul rămâne de domeniul basmului. Al avea dreptate... Am plecat la drum fără suficiente atuuri. Culmea imbecilităţii a fost să-mi închipui că o statuie înţepenită într-un parc, de care se reazemă toţi căţeii din cartier când stau în trei picioare, este de fapt peştera lui Ali-Baba. O avuţie, în pântecul unui soclu! Aberant! Greu de introdus, greu de sustras... M-am gândit însă că, în materie de bizar imbecil, imaginaţia oamenilor nu are limite... De colaboratori, ce să mai vorbesc..."
Imediat ce ajunsese în Bucureşti, începuse să se informeze în legătură cu soarta a trei colegi: Sorin, Radu şi Dan. De ei îşi amintea cel mai bine, constituiseră ceea ce în limbajul anilor '50 se numea o gaşcă. Apelase în primul rând la cartea de telefon. Aici îl găsise pe Radu Oprea. Ceilalţi, aflase de la Radu, se stabiliseră în provincie şi, deşi le notase adresa conştiincios - vezi, Doamne, "am venit să revăd locurile de baştină şi prietenii" -, ştia că nu-i va căuta niciodată.
Radu Oprea, economist, însurat cu o farmacistă, bun familist fără ostentaţie, suficient din înţelepciune şi nu din infatuare, considerând la peste cincizeci de ani că el unul şi-a făcut numărul, nemaiaşteptând de la viaţă decât o bătrâneţe decentă, fără boli şi necazuri materiale, şi o căsătorie bună pentru fiică-sa, Emilia, îl primise pe Grig cu caldă ospitalitate şi entuziasmul caracteristic reîntâlnirilor cu vechii camarazi, cu anii de şcoală.
După consumarea surprizei iniţiale, "Extraordinar, domnule, ce-ai făcut atâta amar de vreme?!", şi a întrebărilor ţinând de o curiozitate firească împrejurării, "Unde te-ai stabilit? Cu ce te ocupi? Ai familie...? Dar de cutare ai mai auzit?", Oprea ancoră definitiv în evocarea amintirilor legate de liceu. Reînvie incidente amuzante, legate de colegi şi profesori, pe care Grig le uitase de mult, le reproduse ticurile de gestică, mimică sau procedeu, reiteră cu voluptate o atmosferă tipică, gen amintirile din copilărie ale lui Marcel Pagnol sau Cişmigiu et comp. Cartea lui Grigore Băjenaru făcuse senzaţie în anii patruzeci şi ceva - Grig şi-o amintea bine -, dar i se părea straniu regăsind acum la Oprea mentalitatea liceanului de şaisprezece ani, încântat că l-a tras în piept pe Spirea de istorie, copiind la teză, sau agăţându-i te miri ce fleac de spatele hainei.
"Ai crede că n-a evoluat deloc", gândi Grig, uitându-se surprins la acest cvincvagenar cărunt, care mai putea retrăi cu atâta însufleţire, de parcă s-ar fi întâmplat alaltăieri, iar el mai purta număr matricol la şapcă şi pe braţ, întâmplări de un comic naiv, petrecute cu decenii în urmă.
Nu-i fu greu să realizeze că Radu Oprea nu putea fi angajat în nicio întreprindere cât de cât riscantă. O citeai în întreaga lui făptură, ambianţa de familie trăda aceeaşi preocupare pentru linişte, molcom, gospodărie aşezată. Gospodărie moldovenească, tradiţională ca acum o sută de ani, cu porc pus la grăsime în borcan, conserve de toamnă, dulceţuri, alivenci şi plăcinte cu poale-n brâu.
Mai interesantă i se păruse Emilia, agăţată la Consignaţia, "din simplu sport, ca să nu-mi pierd antrenamentul!", şi reîntâlnită cu surpriză în casa soţilor Oprea, părinţii ei.
Grig o etichetase încă de la prima vedere: "vampă de categoria a treia", gălăgioasă, de o excentricitate căutată, frivolă, cu o excelentă părere despre ea însăşi, constituind o pradă facilă, la îndemâna primului escroc sentimental care ar fi ştiut să-i aţâţe fantezia. Doar o şansă extraordinară ar fi putut-o feri de erori fatale, căci femeia asta îţi dădea impresia că umblă cu lumânarea după încurcături, inexorabil atrasă de nefast. Se credea aventurieră de anvergură. Era doar o biată "şoricuţă" strident vopsită, cu clopoţei la escarpeni.
După câteva ieşiri la bar şi localurile scumpe de la lacuri, Emilia devenise "locotenentul" devotat al lui Grig... Nu era o parteneră inteligentă, dar cel puţin n-avea idei şi iniţiative proprii, dovedind supunere absolută şi cutezanţă. Cutezanţa inconştienţei. Ea îl racolase pe Bădescu şi, datorită lor, Grig reuşise să rămână camuflat, manevrând din culise. În ultimele zile, se gândise intens cum trebuie să procedeze în continuare...
Grig se aşeză pe pervazul ferestrei. O ploaie deasă, gonită pieziş de vânt, răcorea străzile încinse ale oraşului, primenea văzduhul, împrospăta verdele copacilor. Un verde tare, mineral, care-i aminti brusc de uriaşele ferigi ale Hawaii-ului, de jadul brăţărilor care zvoneau dulce pe braţele catifelate ale Dilei... Dila, micuţa creolă cu privire de antracit.
"Fleacuri!... Pierd timpul inutil! Dacă tot mă aflu aici, trebuie să forţez, să epuizez orice posibilitate..."
Rosti cu glas tare, adresându-se amicului aflat într-o benzinărie, la câteva mii de kilometri depărtare spre vest:
- Al, bătrâne, ultimul jeton, ultima şansă... Ies singur în arenă... Cine ştie? Poate că micuţul tău "chalet" există cu adevărat, undeva, într-un sat tirolez...
Peste jumătate de ceas, o Lancia roşie parcă în apropierea Spitalului de Urgenţă.
8.
- Este o locuinţă mare, observă colonelul Ionaş. Ţi-ar trebui mai mulţi oameni.
Minerva dădu din cap:
- Chiar dacă durează o zi sau două în plus, nu contează. Totdeauna am fost de principiul că nu se poate efectua o percheziţie corectă într-un interior unde lumea mişună ca la defilare. Vorba aia, lipseşte doar muzica! Dezavantajul unui plus de timp consumat este compensat de eficacitate, coordonare strânsă şi atenţie nefragmentată între prea mulţi lucrători. Dobrescu şi Macri îmi ajung.
Maiorul Cristescu interveni surâzând:
- Dacă nu socoţi că prezenţa mea ar putea transforma operaţia într-o chermeză, aş fi dispus să te asist...
Minerva răsuci capul brusc. Îi îndreptă o privire gânditoare:
- Ar fi o idee... Cu o condiţie! Să nu te abaţi de la stilul meu de lucru cu subalternii. Nu admit gărgăuni străini în parohia mea...
- Fii liniştită, râse Cristescu. Nu cunosc şarade şi cimilituri, deci concurenţa se exclude.
Minerva îşi săltă nasul spre tavan.
- Şi, te rog fără intimităţi! Când subalternii ajung să-şi bată şeful pe umeri, "să mai luăm una mică, nea Cristescule", putem vorbi deschis despre anarhie!
- Perfect, admise maiorul. Am să le spun băieţilor tăi că mă cheamă Milord.
Colonelul Ionaş zâmbi. Dacă te luai după Tutovanca, ai fi zis că bietul Cristescu joacă şotron cu oamenii din subordine, iar ăştia, de 1 aprilie, îi agaţă peştişori de spatele hainei. În realitate, maiorul era poate cel mai îndrăgit şef din minister, aproape fanatizat de tineri, iar Minerva îşi simţea inima pişcată de şarpele galben al geloziei.
9.
Arhitectul Săvescu, care le pândea sosirea la fereastră, le deschise înainte de a se auzi soneria. Era sobru, calm, măsurat în gesturi şi glasul egal. Îngrijorarea i se desluşea doar în ridul constant dintre sprâncene. Mioara Săvescu aştepta în picioare, rezemată de căminul înalt, într-o atitudine plină de eleganţă, complet lipsită de ostentaţie. Părea firească, ţinând de cotidianul femeii.
De altfel, se comportă ca o gazdă ospitalieră, tratând ca oaspeţi membrii echipei. Pe măsuţa joasă fuseseră pregătite ceştile pentru cafea, pahare de toate dimensiunile, câteva sticle cu băutură, o farfurie cu saleuri.
Minerva nu-şi putu înăbuşi un sentiment de admiraţie: nervi sănătoşi şi o bună educaţie pe care nimic n-o putea altera:
"E din rasa celor care, urcând treptele ghilotinei, nu uită să dea bună ziua călăului..."
În timpul drumului parcurs cu maşina de la minister în Aleea Conţescu, Minerva distribuise rolurile. Dobrescu şi Macri aveau să efectueze practic operaţiile percheziţiei, supravegheaţi de maiorul Cristescu.
- Eu am să mă ocup de Săveşti. Sunt chestiuni care au rămas nelămurite... Se lovi cu palma peste frunte: Apropo de nelămurit! Macri, tu dacă vezi că uit de ce nu-mi aduci aminte? Care-i soluţia la problema Elefant-Elefănţica? De trei zile îmi tot propun să te întreb şi îmi iese mereu din minte.
Maiorul Cristescu începu să râdă în surdină.
Minervei îi zvâcni colţul buzei:
- Constat că te distrez straşnic. Ca să vezi! Nu mi-a spus încă nimeni că aş fi vreo comică!
- Probabil că nimeni n-a îndrăznit...
Minerva ridică din umeri:
- Mda... Ei, Macri! Aştept! De ce domnişoara Elefănţica nu a fost pedepsită pentru al doilea furt?
Căpitanul, calm, îşi schimbă poziţia picioarelor.
- Nu văd decât două posibilităţi care s-o fi exonerat de răspundere: fie o amnistie, fie decesul. Decesul infractoarei, evident. Dar cel mai sigur, cunoscând ăăă... genul acestor nepreţuite exerciţii de perspicacitate, este că nici una din soluţiile propuse nu-i valabilă.
- Pentru o singură dată, nu te înşeli! Adăugă simulând ca de obicei o consternare grasă: Unde-i fantezia voastră, măi băieţi?! Auzi, amnistie, deces sau poate anchetatorii aflaţi în deplasare la bâlci, să-l vadă pe nea Motocicletă sărind coarda pe zidul morţii, erau cu spatele întors! Pufni indignată: Şi mai ziceţi că aţi făcut Dreptul! Păi e limpede ca o sticlă de vodcă goală că pe astea le cunoaşteţi binişor! După eliberarea domnişoarei Elefănţica, mister Elefant a luat-o de nevastă. În această calitate, comite cel de-al doilea furt. Sublinie: Iar furtul între soţi nu este pasibil de pedeapsă! Închide gura, Dobrescule!, încearcă să progresezi, Macri!, nu râde, Cristescule!, că încă nu s-a născut cel mai deştept tip din lume şi, în orice caz, nu-l văd pe aproape...
Minerva făcu scurt prezentările apoi, după o privire circulară reflexă, se adresă arhitectului:
- Cu permisiunea dumneavoastră putem începe... Aveţi cumva vreun vecin pe care-l putem chema?
Săvescu o cercetă surprins:
- Vecin?! De ce?
- La percheziţie trebuie să asiste doi martori.
- Păi suntem doi... Eu şi nevastă-mea.
- Cu doamna, surâse Minerva, vreau să stau de vorbă. Pe intervalul respectiv, veţi fi deci singur.
Arhitectul ridică din umeri:
- Vă faceţi probleme inutile. Personal, n-am nimic de obiectat..
- Cum doriţi... Băieţi, puteţi începe! O luaţi sistematic, de la intrare.
"E formidabilă! se amuză Cristescu urmându-i pe ceilalţi... I-a intrat dăscălia până în măduva oaselor. Ca şi cum ăştia, nu mai zic de mine, deşcă bătrână, n-ar fi învăţat, încă de la şcoală, că percheziţia se începe de la cutia de scrisori..."
Ai fi zis că Mioara Săvescu se stăpânea la fel de bine ca şi soţul ei, dar Minerva sesiză imediat deosebirea în vreme ce arhitectul dispunea de un calm şi un sânge rece congenital "nu mi-l închipui niciodată urlând ca un descreierat, indiferent de circumstanţe", aparenta linişte a nevesti-sii era rezultatul autocenzurii, cu mare efort.
Obrazul frumos părea de piatră, vorbea cu glas scăzut pentru a-l putea controla. O trădau însă încheiatul şi descheiatul continuu al aceluiaşi nasture de la bluză, degetele picioarelor pe care le ghiceai chircite de parcă ar fi adunat nisip. Sub antilopa fină, se reliefau vizibil încheieturile crispate ale falangelor.
- Când aţi văzut-o ultima oară pe fiica dumneavoastră?
- Acum două zile, când a venit la Câmpina să lase băiatul.
- Ştiaţi că are neînţelegeri cu doctorul Candian?
Mioara Săvescu îşi netezi părul suplu, un păr tânăr, lucios, bine îngrijit, prin care îţi face plăcere să-ţi treci degetele.
- Da, dar nu de natură alarmantă. Cunosc foarte puţine cupluri unde cei doi nu se ceartă niciodată. Faptul că eu am o căsnicie fericită, nu m-a determinat să generalizez.
- Cunoaşteţi motivul discuţiilor?
- Liana nu este o exteriorizată, în orice caz, nu face parte din genul acelora care la cea mai mică altercaţie dau buzna acasă, la părinţi, vreau să zic, cu valiza în mână, amintind în gura mare că divorţează.
- Ca mamă, totuşi, puteaţi intui ceea ce ea nu era dispusă să formuleze răspicat.
Mioara Săvescu surâse. Surâsul cald îi lumină toată figura. Minerva care în sinea ei se găsea foarte reuşită şi, în consecinţă, mulţumită cu şi de propria-i persoană, nu fusese niciodată invidioasă, o admira sincer.
"E ceea ce bărbaţii consideră, de regulă, drept femeie irezistibilă."
- Soţul meu şi cu mine împărtăşim acelaşi punct de vedere. Nu trebuie să te amesteci în viaţa copiilor. În afară de asta, Liana este o fire voluntară, niciodată dispusă să împrumute judecata altora, iar Dinu, un bărbat... matur, care evident, nu s-ar fi lăsat pilotat de socri.
- Confesiunea nu presupune, obligatoriu, adoptarea unui punct de vedere străin...
- Bineînţeles, dar la vârsta Lianei îţi destăinuieşti secretele mici sau mari mai degrabă unei prietene. Zâmbi din nou fermecător: N-am uitat niciodată, nu uit că am fost tânără.
- Privindu-vă în oglindă, aprecie Minerva fără nicio intenţie de flatare, ar fi foarte greu. Revenind la fiica dumneavoastră.. Nu vă ascund că mi se pare puţin comun faptul că nu vă dă nicio veste, un simplu telefon de informare.
- În contextul relaţiilor normale de familie ştiu că această atitudine pare ciudată. Pe noi însă nu ne surprinde. Liana a crescut ca fiinţă independentă. Uneori, trec săptămâni fără să ne vedem. Are viaţa ei şi, nu vă ascund, o avem şi noi pe a noastră. Nu suntem atât de bătrâni sau nu ne simţim atât de bătrâni pentru a fi renunţat la o existenţă care să ne aparţină exclusiv, separată ori, dacă vreţi, paralelă cu cea a Lianei şi a lui Codruţ. Ne iubim foarte mult, însă nu ne confundăm. Poate nu mă înţelegeţi, dar soţul meu şi cu mine avem şi alte debuşeuri, bucurii, preocupări, prietenii care sunt numai ale noastre.
- Înţeleg...
Şi Minerva, care nu avea copii, găsi că soţii Săvescu cultivau o mentalitate extrem de înţeleaptă.
- Mă bucur pentru dumneavoastră că priviţi lucrurile calm, fără acute... Şi totuşi unde şi de ce s-ar ascunde?
Mioara Săvescu dădu din cap:
- Nu cred deloc că se ascunde... Îngrijorată sunt, gândindu-mă la eventualitatea unui accident. Altfel, sunt perfect liniştită.
- La ce vă referiţi?
- Îmi cunosc fata. Oriunde s-ar afla, ştiu că nu va face nicio prostie. Cred în lealitatea ei, în mintea ei sănătoasă.
- V-aţi gândit că ar putea exista un alt bărbat în viaţa ei?
- Bineînţeles. Când o femeie are vârsta şi înfăţişarea Lianei, este primul lucru la care te gândeşti, dar, în lumina aceleiaşi onestităţi, ar fi fost incapabilă de duplicitate. L-ar fi informat imediat pe Dinu. Liana poate fi cinică, dar nu trădătoare.
- Credeţi că regretă căsătoria cu doctorul Candian?
- Mi-e... mi-e greu să mă pronunţ. Este posibil ca, în urma unor neînţelegeri devenite frecvente, să fi încercat sentimentul că a comis o greşeală. Simplă supoziţie, căci mie nu mi-a mărturisit nimic.
- Da... da... da..., rosti mecanic Minerva. Când ne-am cunoscut la Câmpina, informată fiind de soţul dumneavoastră că Liana a dispărut, aţi avut o reacţie... Nu, se corectă, nu ăsta-i termenul, nu o reacţie, ci o formulare spontană ciudată...
Sprâncenele Mioarei Săvescu se încreţiră:
- Anume?
- Aţi exclamat: Casa aceea... Diabolic...
Femeia se crispă. Nu făcu nicio mişcare, trupul rămase drept, fără cea mai mică tresărire, dar Minerva o simţea adânc tulburată.
CAPITOLUL XIV
1.
Din vestibul trecuseră în hol, iar acum ajunseră în biroul doctorului Candian.
"O casă cu adevărat impresionantă", îşi zise Cristescu cântărind cu atenţie îndoită (considerentul profesional şi cel de ordin estetic) fiecare obiect.
Şi, totuşi, nu i-ar fi plăcut să trăiască într-un asemenea interior.
"Desigur, nici nichel şi plastic, furia deceniilor de după război, dar nici muzeu sau biserică." Cristescu mai încerca şi un soi de angoasă, o repulsie parcă superstiţioasă faţă de obiectele cu vârstă venerabilă. De pildă, i-ar fi fost imposibil să întrebuinţeze patul sau masa bunicii, lingura dusă la gură de unchiul mare, glastra în care-şi aranja florile străbunica, bibelourile admirate de răsmătuşa, cărţile pe ale căror pagini se mai aflau poate urmele degetelor unuia dintre Ludovicii sau Wilhelmii numerotaţi, paharul de argint care cunoscuse buzele auguste ale cutărui răposat, Frederic cel Tenebros, Atilla - Biciul lui Dumnezeu.
"Probabil că sunt ţicnit şi, desigur, lipsit de rafinament, dar în orice caz nu morbid."
Când îi muriseră părinţii, fusese încântat să-i cedeze soră-sii toate acareturile familiei...
Toate acestea nu-l împiedicau însă să admire, acum, somptuoasa eleganţă a biroului baroc. Biblioteca şi biroul, giganţi sculptaţi - capete de animale, de îngeri, de personaje mitologice, adevărată arcă a lui Noe - canapeaua şi fotoliile din marochin vişiniu, splendide, lampa de lucru din argint masiv, panoplia supraîncărcată - "al dracului să fiu dacă ştiu destinaţia fiecărei scule, cu excepţia jungherului şi a iataganului!" - covorul Buchara imens, draperiile de pluş cu falduri de rochie de bal.
- Mă scuzaţi, vă rog, un moment, spuse arhitectul Săvescu. Mă duc să beau un pahar cu apă.
- De unde o iau? întrebă Dobrescu.
- De la uşă spre bibliotecă. Macri vine din partea opusă şi vă întâlniţi la fereastră.
În acelaşi moment, îi veni să râdă: "Am început să semăn cu Minerva. Ca şi cum Macri nu ştia că trebuie să lucreze în diagonală cu partenerul".
Căpitanul suspină:
- Îmi arde sufletul după o ţigară.
Cristescu îl privi mirat:
- Şi? Cere-i permisiunea arhitectului, ca act de politeţe. Şi el fumează.
- Nu lui trebuie să-i ceară, observă locotenentul, lăsând fraza suspendată.
Maiorul începu să râdă:
- Am înţeles. Nu vă lasă şefa. Care-i motivul?
- Zice că nu încurajează viciul.
- E un rezon, surâse Cristescu. În fond, se îngrijeşte de sănătatea subalternilor, ceea ce mi se pare foarte frumos din partea ei.
Dobrescu se interesă timid:
- Dumneavoastră... procedaţi la fel?
- Dragul meu, eu sunt total lipsit de simţ pedagogic şi, totodată, ultimul om care să se fălească cu defectele lui.
- În consecinţă? întrebă Macri.
- Ai să-ţi aprinzi ţigara şi ai s-o laşi pe marginea scrumierei. În cazul unei apariţii intempestive, obiectul criminal îmi aparţine.
Pe zidul de lângă uşă se afla o pendulă înaltă. Ca formă şi ornamentaţie, aducea cu un sarcofag. Dobrescu o deschise şi-i cercetă interiorul:
- În fond ce căutăm?
Arhitectul Săvescu ivit în prag îl auzi:
- Asta mă întreb şi eu, de fapt.
Cristescu îşi stăpâni în ultima clipă ridicatul umerilor: "Eu mă întreb dacă însăşi Minerva ştie...."
2.
- Mi-aduc aminte precis, insistă Minerva. Aţi folosit, legat de casă, cuvântul diabolic.
Mioara Săvescu îşi duse degetele la frunte. Încă încerca să se stăpânească, dar nu mai izbutea la fel de bine. Se ridică, făcând paşi inutili prin cameră. Se duse la fereastră, apoi la cămin, traversă livingul. Se mişca graţios, iar pe Minerva o izbi poziţia firească a mâinilor. În general, oamenii nu ştiu ce să facă cu ele, dacă nu duc o servietă sau poşetă. Le ţin fie în buzunare, fie încrucişate pe piept, fie agăţate din degetul gros în răscroiala vestei. Cei mai timizi recurg imediat la ţigară.
Mioara Săvescu se aşeză. De astă dată pe alt fotoliu, mai departe de Minerva.
- Aş vrea să luaţi lucrurile aşa cum vi le spun. Aş prefera, chiar, sub beneficiu de inventar...
Minerva o asigură, dând de câteva ori din cap.
- Trebuie să vă spun... Mioara îşi umezi buzele: Da..., am dormit câteva nopţi aici şi am trăit acut senzaţia unei prezenţe străine în casă. Cineva care nu s-a lăsat văzut niciodată, dar care exista.
3.
"În birou n-o să găsească nimic, parie cu el însuşi Cristescu, urmărindu-l pe Macri care scotocea sertarele mesei de lucru. Când ai ceva de camuflat, că-i vorba de un safe, un sertar, o casetă-tainiţă sau indiferent ce prevăzut cu o broască, nu laşi cheile să spânzure la îndemâna oricui..."
Maldărul de lucruri scos din birou căpătă proporţii: acte personale, dosare cu lucrări de specialitate, corespondenţă sortată pe ani şi banderolată, tăieturi din ziare prezentând cine ştie ce interes pentru Candian, obiecte de papetărie, unele demult dispărute din comerţ datorită uzurii morale sau cu care maiorul nu mai avusese de-a face din şcoala primară: coli întregi de sugativă şi etichete, condeie şi peniţe, ceară roşie pentru sigilat, ca nişte batoane de ruj, rigide, cretă forestieră albastră, o călimară...
Dobrescu începuse biblioteca:
- Sunt peste trei mii de volume, observă zâmbind arhitectul.
Cristescu îi întoarse zâmbetul:
- Ghinionul putea fi şi mai mare...
Cerceta din ochi, raft cu raft, pereţii înveşmântaţi cu cărţi. Ceva, ceva îl deranja... Parcă rupt de ansamblu. Un amănunt care-i scăpa, nu putea pune degetul pe el, dar care exista....
4.
"Prezenţă străină în casă... O fi una şi aceeaşi persoană cu agresorul inginerului Voicu Dumitriu?"
O clipă revăzu chipul desfigurat de indignare al lui Ciocolată: "Tovarăşi! Bandiţii au vrut să mă lichideze, folosind spray-uri imperialiste! Încă simt mirosul de cianură!..."
Pe buzele Minervei adie un zâmbet fugar.
"Speriat rău, băiatul, şi pe bună dreptate, dar şi ţăcănit!..."
- Când s-a întâmplat?
Mioara Săvescu răspunse prompt:
- Prima oară, acum un an şi jumătate, când era Liana bolnavă. Făcuse o viroză urâtă, şi Dinu nu voia s-o lase nici o clipă singură. A doua oară, acum, în primăvară. De astă dată, se îmbolnăvise Codruţ, iar ginerele meu se afla la un Congres la Cluj.
- Relataţi-mi, vă rog, incidentele.
Umerii Mioarei Săvescu se strânseră, şi Minerva avu impresia că-i vede pielea încreţindu-se.
- De fiecare dată s-a întâmplat aproape la fel. Dormeam în odaia băieţelului şi, în plină noapte, m-am trezit brusc ştiind că e cineva acolo, că mă priveşte... Doi ochi străluceau în întuneric. Am înţepenit!
"Îmi închipui!", gândi Minerva care o urmărea încordată. Se dădea în vânt după poveştile de groază.
- ...Am închis ochii şi am ţipat. După câteva clipe, a apărut Dinu. Băieţelul se trezise şi începuse să plângă...
Oftă. Minerva se interesă:
- Ce-a spus doctorul Candian?
- Se supărase şi..., mă rog, uneori poate fi cam dur. A observat că am imaginaţie şi că ar trebui să mănânc seara mai puţin.
- Şi soţul dumneavoastră?
- Cu alt ton şi alte cuvinte, a avut aceeaşi reacţie. Un coşmar. Vreun fenomen optic... În primăvară, istoria s-a repetat, dar cu adaos de recuzită. Când m-am trezit, am auzit clar o respiraţie greoaie. M-am ridicat în capul oaselor. "Cine-i?", am întrebat: "Cine-i?" Mi-a răspuns un chicotit lugubru. Au urmat paşi precipitaţi şi mi-am pierdut cunoştinţa.
5.
În lipsa Minervei care telefonase la minister:
"Percheziţia mai durează, dacă intervine ceva, ştiţi unde mă găsiţi..."
"Nu vrei totuşi să-ţi mai trimit nişte oameni?"
"Mulţumesc, deocamdată nu este cazul. Ce se aude cu mumia din imobilul maur?"
"Nicio reacţie."
"Hm, probabil avem de-a face cu o cămilă".
Colonelul îl primi personal pe doctorul Manoliu. Ca toţi oamenii foarte sănătoşi, Ionaş avea groază de spital - se ruga unor puteri necunoscute să moară subit (infarct sau accident), fără a avea vreodată de-a face cu acest gen de aşezăminte - iar medicii îi inspirau un sentiment de respect, dar mai ales spaimă.
Discuţiile despre boli, inerente după o anumită vârstă, îl exasperau, nu înţelegea voluptatea unora, în special femei, de a comenta cu lux de amănunte fazele unei boli incurabile a cărei victimă era Popescu sau Ionescu şi, vis-a-vis de un medic, pândea cu inima purice genul de diagnostice fulger:
"Nu-mi place culoarea dumitale. Să-ţi faci analizele hepatice..."
Din fericire, Gogu Manoliu, aflat în biroul colonelului şi nu întâlnindu-l într-o vizită, se abţinu să-şi formuleze concluzia trasă din primele secunde ale întrevederii: "rinichii gem, inimă obosită".
- Nu ştiu dacă sunteţi informat..., începu Manoliu. Maiorul Tutovan mi-a solicitat o listă cu numele celor care frecventează casa doctorului Candian...
Scoase o hârtie împăturită din buzunarul de la piept şi o puse pe birou.
- Da, spuse Ionaş, ştiu despre ce este vorba. Cum se simte doctorul Candian?
- Încă nu se pot face afirmaţii categorice. De vreo două zile înregistrează scurte sclipiri de luciditate, dar cea mai mare parte a timpului o petrece în stare de inconştienţă.
Colonelul parcurse lista unde figurau şase nume. Cu unele din ele şi cu personajele respective era familiarizat din rapoartele Minervei.
- Constat că aţi exclus familia.
Manoliu îl privi o clipă deconcertat:
- A! Vă referiţi la părinţii doamnei Liana Candian, căci, din câte ştiu eu, nu există alte neamuri apropiate. S-ar putea să pară curios, dar deşi sunt prieten cu Dinu din facultate şi, de cel puţin trei ori pe săptămână îi vizitez, nu i-am întâlnit socrii decât o singură dată. Nu poate fi vorba deci de "frecvenţă".
- Observ, spuse colonelul continuând să examineze lista, două nume identice: Marta Bădescu şi Bebe Bădescu. Sunt rude?
Manoliu păru surprins de remarcă şi începu să râdă:
- Nu m-am gândit niciodată la asta. O simplă coincidenţă, desigur.
"De verificat, totuşi", îşi notă Ionaş în minte. Împături hârtia tacticos şi o puse în dosar. Îşi ridică privirea, zâmbind:
- Apelez la sinceritatea dumneavoastră! Referindu-ne la persoanele enumerate, despre care dintre ele aveţi părerea cea mai... puţin favorabilă, să zicem?
- În formulare clasică întrebarea ar suna altfel: pe cine suspectez? Să suspectez de ce anume? Ridică din umeri: S-a furat o statuie...
- E şi aceasta o infracţiune în sine, indiferent de existenţa altor de dedesubturi. Eu însă v-am solicitat opinia la modul general. Chiar în lipsa unor dovezi concrete, oamenii se intuiesc unii pe alţii. Când se cunosc de ani de zile, impresiile se confirmă sau se infirmă, au şansa să devină certitudini. Calendarul se înşeală arar în această privinţă.
Manoliu se foi nelaîndemână pe scaun:
- Probabil aveţi dreptate, dar cred că ignoraţi doi factori: subiectivismul şi elementul surpriză pe care nu o dată ni-l oferă semenii noştri.
Ionaş râse cu amabilitate:
- Îmi asum riscul unei eventuale erori. Vreau deci părerea dumneavoastră personală asupra acestor oameni. Nu vă angajează cu nimic şi nu trebuie să subliniez că nimeni şi niciodată n-a avut de suferit necazuri pentru că x nu are impresie formidabilă despre un individ în cauză.
Doctorul Manoliu îşi simţi fruntea năpădită de sudoare:
- Mi-este foarte greu să mă pronunţ... Mai ales în această situaţie când propriile mele sentimente sunt angajate... Bineînţeles că o văd mai puţin bună pe Emilia Oprea sau pe Liana Candian decât pe Mara Varlam, femeia pe care o iubesc şi o consider desăvârşită, incapabilă de cea mai mică inexactitate. Şi, iarăşi, s-ar putea să folosesc prea mult tuş negru - nu vă daţi seama cât de greu, de penibil mi-e să vă ofer aceste amănunte - descriindu-l pe Bebe Bădescu, bărbatul care monopolizează inima Marei Varlam. N-aş fi om, aş fi - ca să rămânem în temă - statuie. Pot să-mi cenzurez reacţiile, dar nu şi sentimentele.
Colonelul Ionaş dădu din cap:
- Vă înţeleg perfect şi vă mulţumesc pentru sinceritate.
După plecarea lui Manoliu, colonelul reluă lista. O citi din nou şi rămase pe gânduri.
6.
De două zile, Marta Bădescu nu părăsise patul. Se simţea cuprinsă de o sfârşeală care se accentua pe măsură ce treceau orele şi era prima oară în viaţă când făcea cunoştinţă cu inapetenţa. Avusese totdeauna o insaţiabilă poftă de mâncare, strunită doar cu eroice eforturi de voinţă - o îngrozea perspectiva unei siluete îngreunate, ieşită din tiparele decenţei, cu burleuri stigmatizate de bridele sutienului şi la pântece - şi nu i se întâmplase niciodată să nu-i lăcrimeze gura dinaintea unei mâncări râvnite.
Apetitul n-o părăsise nici când murise bietul Bădescu, pe care-l iubise din toată inima.
Se jenase sincer, şi în sinea ei se acuzase de cruntă nesimţire, dar foamea, ignorând canoanele de convenţie, continuase s-o devoreze. Asediată de remuşcări, mânca pe ascuns, având impresia că fură din propriul ei frigider.
"Probabil mi-a venit sorocul, gândea stând ceasuri întregi nemişcată în pat, probabil că sănătatea pe care mi-o închipuiam nealterată, a fost doar aparentă. Eşafodaj din cărţi de joc, cu rezistenţa fulgilor de păpădie. Nu era nevoie de un şoc! De ajuns o adiere pentru ca totul să se prăbuşească..."
- Eşti acasă?
..................................................................................
