„Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supraviețuiește. Ci cea care se adaptează cel mai bine la schimbări.”
                               Charles Darwin

Ion, Liviu Rebreanu

........................................................................................
                                                      24.

                          Luna râdea pe fereastra deschisă. Pe uliță glasuri aspre se apropiau trufașe. Titu pășește la geam. Razele îi albesc fața. Două siluete negre trec bocănind. Baionetele străfulgeră în lumină, penele de cocoș se clatină trufașe, cu sclipiri de argint.
    - Oooh.... patrula de jandarmi! bâlbâie Titu îndurerat, parcă i-ar fi rupt o bucată din inimă, și adăugă trântind fereastra: Visuri..... visuri....
    Totuși, aceleași visuri îl cuprindeau îndată  iar în mrejele lor și dânsul nu li se mai putea împotrivi. Ele îl adormeau, ele îl deșteptau și-l dezmeierdau toată ziua, îndreptându-i pașii mereu spre Virginia Gherman, singura ființă care îi înțelegea deplin năzuințele și așteptările....
    - Poate c-o iubesc? se gândi dânsul într-o zi când îl chinuia mai tare dorința de-a o vedea.
    Întâi se spăimântă, parcă s-ar fi prins singur asupra unei fapte rele. Dar apoi se liniști. Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Își reamintea pe Roza. De abia acuma își dădea bine seama cât de falși au fost amândoi. Râvneau îmbrățișări, numai îmbrățișări. Toate vorbele umflate, căutate, numai acolo ținteau.
    Pe când Virginia parcă nici n-ar fi femeie frumoasă. De-ar fi urâtă, sentimentele lui n-ar fi mai puțin vii. Asta este prietenia. Adevărata prietenie, întemeiată pe o comunitate de idealuri.
    Ca un doctor, care observă o boală asupra lui însuși, Titu își compara bătăile inimii de astăzi cu ceea ce a simțit când a fost îndrăgostit de Roza Lang sau de Lucreția Dragu. Și conchidea mândru că nici nu ăoate fi vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult superior, zicându-și încântat:
    - Nu există pe lume nimic mai prețios ca prietenia adevărată între un bărbat și o femeie!
    Astfel când, într-o bună zi, Eugenia, mâncată de o gelozie ascunsă, îl învinui c-a venit în Lușca numai pentru că iubește pe Virginia Gherman, Titu răspunse cu superioritate:
    - O, nu.... nu e iubire, domnișoară! E mai mult decât iubire.... E prietenie izvorâtă din aceleași năzuinți altruiste!
    Și se supără că Eugenia zâmbi mâhnită și neîncrezătoare.

                                                                    6.

                                    În ziua de Sf. Petru au botezat copilul și l-au numit Petre. Și au făcut veselie mare de s-a îmbătat până și Dumitru Moarcăș.
    Pe urmă însă toate au reintrat pe făgașul lor. Nicio săptămână n-apucă să treacă și Ion găsi pricină să-și snopească iar nevasta.
    Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile nașterii, se stinse repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-și dea seama în sfârșit că Ion o urăște și deodată se miră cum n-a înțeles-o până azi? Dacă nici copilașul nu l-a îmbunat, ce să mai nădăjduiască? Se uită în urmă și se spăimântă cât a fost de oarbă. De ce s-a agățat de el, când el numai zestrea i-o cerea? A înșelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simțit slăbiciunea și a urmărit-o ca un lup hain. Își aduse aminte cât îi vorbea de dulce la horă când umbla să-i sucească mintea.
    Prefăcătoria a fost dulceața, precum prefăcătorie a fost până și îmbrățișarea lui cea dintâi, în culcușul ei de pe cuptor, până ce-a lăsat-o însărcinată.... până ce i-a mâncat norocul și toată viața.
    Acuma degeaba s-ar mai căi. Acuma e prea târziu.
    SImțământul că e de prisos în lume începea s-o urmărească pretutindeni. De mult o bătea capul c-ar fi fost mai bine să nu fie, dar speranța copilului îi oprise până azi pornirile, îndemnând-o să rabde. Mai căuta azi mângâiere în dragostea de mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Când se întreba de ce mai trăiește, valuri-valuri de gânduri negre o copleșeau, din care numai gângăvelile blânde ale copilașului ce se adapă la pieptul ei o mai smulgeau câte un răstimp. În curând însă și drăgălășiile lui i se părură un îndemn plin de durere, făcând-o să-și zică desperată:
    - Baremi de ne-ar strânge Dumnezeu pe amândoi deodată!
    Totuși necunoscutul morții o îngrozea fără să-și dea seama. Priveliștea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu pădurile tainice, cu căsuțele împrăștiate ca niște jucării printre pomii grădinilor parcă-i spuneau că toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat ca taina înfricoșătoare a beznei în care te aruncă durerea morții. Voința ei șovăia în fața porții de aramă zăvorâtă cu mistere care a înghițit atâtea milioane de vieți, fără ca omul să fi izbutit a arunca dincolo măcar o privire fugară.
    Vremea însă trecea nepăsătoare peste frământările ei. Vara se sfârșea și lucrul câmpului se îmbulzea. Cu leagănul în spinare, suia zilnic dealurile, cărând de mâncare muncitorilor, răsplătită mereu numai cu ocări și bătăi.
    Apoi dumineca întâi din septembre, dis-de-dimineață, Ana, după ce mulse vaca și tocmai când strecura laptele în oalele de prins, auzi din tindă unde era, glasul lui Macedon Cercetașu, sugrumat de spaimă:
    - Domnule învățător, fă bine și ostenește puțin că s-a spânzurat Avrum!
    - Nu mai spune! răsună răspunsul învățătorului care se spăla în cerdac, cum avea obiceiul.
    - S-a spânzurat, s-a spânzurat! repetă Macedon parcă mai speriat.
    Femeia se cutremură, simțind un fior ciudat în spinare, încât îi răci inima. Ion plecase adineori în sat.
    Deodată, suflecată și neprimenită cum se găsea, porni fugind spre cârciumă, ca și când ar fi vorba de ceva unde ea nu putea să lipsească în ruptul capului. În poarta ogrăzii lui Avrum văzu de departe un cârd de oameni care se îmbulzeau, dădeau din mâini și întindeau gâturile. Ajunse gâfâind și căută să-și facă loc prin mulțime, să vadă mortul. Se izbi însă de Ion care o întâmpină mânios:
    - Da tu ce-ți mai bagi nasul? N-ai de lucru acasă? Ia să te cărăbănești de-aici, toanta dracului!
    Ana nici nu-l luă în seamă. Se prelinse ca o șopârlă prin vălmășagul de lume și se pomeni îndată în ogradă.
    Poarta șurii era deschisă larg. O căruță de-un cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenie lângă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De celalt perete era rezemată o scară, cu picioarele întinse până la inima căruței, iar cu vârful îngropat adânc în fânul nou și foarte mirositor care atârna din gura podețului și se înălța până în căpriori. În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștel, atârna Avrum, cu obraji roșii sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit și lipite pe fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie.  Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe alburii.
    - Încă nu-i mort!.... Unde-i Rifca?.... Săriți de-i tăieți ștreangul! răcni Trifon Tătaru frângându-și mâinile, dar fără să se miște.
    - Ia taci, omule, că-i rece! răsunară câteva glasuri ostoitoare.
    Într-un semicerc de vreo cinci pași, locul în jurul lui Avrum rămăsese gol. Pe jos, sfărâmături de fân și de paie, găinați de gâște și pălătia spânzuratului, cu fundul în afară, arătând căptușeala lucioasă și soioasă.
    Ana tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum. Nu ma văzuse niciodată om mort, atât de aproape. Nu simțea nici groază, nici milă, ci doar o dorință aprigă de a citi pe fața lui taina care o împiedeca pe dânsa. Se mira cum i-a rămas neclintită pe ceafă tichiuța de catifea neagră, și mai ales că picioarele îi atârnau de pământ, cu genunchii îndoiți, iar cu mâna stângă se ținea de scară, și numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă umblând să se agațe de ceva.
    - Faceți loc! Hai, dați-vă la o parte! izbucniră deodată mai multe glasuri, pe când o mână grea făcu vânt Anei aproape s-o trântească în brațele spânzuratului.
    - Da cum de nu i-a tăiat nimeni funia? Că doar nu-i câine, ce Dumnezeu! strigă Herdelea zbătându-se printre oameni, cu fața palidă.
    Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum și îndată strigă poruncitor:
    - E cald!.... Iute!.... Taie tu, Trifoane!.... Țineți-l bine să nu se prăvălească!
    Câțiva țărani, încurajați, se repeziră împrejurul lui Herdelea și, peste un minut, Ana văzu capătul căpăstrului bălăbănindu-se ușor ca o limbă de ceasornic.
    Femeia nu mai pricepea ce se întâmplă, căci mortul nu se mai zărea dintre oameni. De-abia într-un târziu desluși, uimită, că doi flăcăi, îndemnați de Herdelea, mișcau picioarele și brațele spânzuratului parc-ar fi vrut să-l învieze. Și ea se gândi cu tristețe:
    - Ce l-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit, baremi să se odihnească omul!
    Țăranii glumeau și râdeau de încercările învățătorului care, după un răstimp, zise supărat:
    - Parcă nici nu mai sunteți creștini, măi oameni! L-ați lăsat să moară în fața voastră în loc să-i fi tăiat îndată funia!.... S-a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele nu-i ajungeau la pământ.... Bietul Avrum!
    - Apoi când ți-e scris să mori, mori și din senin, c-așa a lăsat Dumnezeu! strigă primarul Florea Tancu, uitându-se semeț la ceilalți, ca și când ar fi fost sigur că pe el Dumnezeu nu-l va lăsa să moară niciodată.
    Toată lumea se înghesui acuma în jurul învățătorului care trebuie să știe de se s-a spânzurat Avrum. Mortul rămase uitat sub scară, cu fața în sus, cu picioarele spre poartă, cu un genunchi ridicat și cu cămașa descheiată la piept, privind cu ochi reci spre podul șurii, nepăsător de-acuma de toate. George Bulbuc, mai curios ca toți, îmbulzindu-se mereu, călcă pe gheata noroioasă a spânzuratului, se sperie, își făcu cruce și, zicându-și că-i semn rău, ieși în uliță.
    În sfârșit, Herdelea trebui să povestească pe îndelete ce știa. Notarul Stoessel încurcase pe Avrum să cumpere împreună Pădurea Domnească din hotarul Jidoviței. Afacerea părea bună deoarece notarul spunea că a găsit un mușteriu căruia să-i revândă îndată contractul cu un câștig mare încât ei n-au să scoată niciun ban din pungă, ci doar să iscălească și să ia diferența. După ce au iscălit însă, Stoessel a început să o lase mai domol. Mușteriul cu câștigul se evaporase. În schimb data când ei trebuiau să depună prețul pădurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, îi spunea ritos că afacerea e nenorocită, că toată pădurea nu face nici a cincea parte din cât au cumpărat-o.
    Astfel ovreiul vedea îngrozit că va fi nevoit să-și vândă tot și să rămână în sapă de lemn spre a putea plăti. De vreo două săptămâni era într-un hal de desperare nemaipomenit. Ieri, sâmbătă, a fost la sinagogă în Jidovița, unde toți bătrânii i-au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Avrum s-a dus la notar, a început să răcnească, încât la urmă Stoessel l-a dat afară în pumni, strigându-i:
    „Du-te și te spânzură dacă ești prost!”
    A venit din Jidovița înverzit. Herdelea a vorbit cu dânsul, căci tocmai avea să-i plătească contul pe luna august. L-a mângâiat, i-a spus să aibă încredre.
    Zadarnic. Avrum o ținea lanț că, decât să-și piardă pământurile și averea pentru care a muncit cu atâta trudă și decât să ajungă iar gol cum a fost când a venit în Pripas, mai bine se spânzură. Herdelea, firește, nu credea că vorbește serios și-l îndemna să aibă răbdare că nu se știe ce poate aduce ziua de mâine.
    „Am să mă spânzur! Am să mă spânzur!” răspundea însă Avrum necontenit.
    Și s-a ținut de cuvânt.
    - Când îți vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la nuntă! murmură straja Cosma Ciocănaș, închinându-se cucernic.
    Ana ascultă înfrigurată, povestirea învățătorului, dar mai ales vorbele strajei o zguduiră. Se uită deodată la mortul părăsit și în minte îi răsări ca o lumină gândul:
    - Ce iute moare omul când îi sosește ceasul!

                                                                       7.

                                         Cu două săptămâni înainte de sorocul procesului de la tribunal, Herdelea munci o noapte întreagă să facă două scrisori frumoase, una subinspectorului Horvat, iar alta deputatului Bela Beck, istorisindu-le pacostea cu judecătorul și rugându-i să pună o vorbă bună unde cred dânșii că trebuiește, făgăduind în același timp că-și va împlini și pe viitor, cu un devotament îndoit, datoriile patriotice.
    Era foarte liniștit și sigur că scapă. Așteptă răspunsul nerăbdător, fără grije. Pentru orice eventualitate tocmise și avocat, firește ungur, ca să facă impresie mai bună, pe Lendvay, cel cu sechestrul și licitația. Peste o săptămână, în locul răspunsurilor nădăjduite, primi o înștiințare de la avocat, că s-a interesat de-aproape, afacerea pare destul de gravă și ar fi bine să pună pe cineva, să îmblânzească pe președintele tribunalului.
    - Mare pișcher ungurul! zâmbi Herdelea citind scrisoarea lui Lendvay și înțelegându-i îndoielile. Umblă să mă mulgă de bani cât o putea mai bine. Hehe, avocatul tot avocat.... Șapte piei ți-ar jupui....
    Siguranța îi era de oțel. Când nu-i veni niciun răspuns de la protectorii lui până în ajunul procesului, își zise mulțumit că trebuie să fi vorbit amândoi cu președintele, altfel desigur l-ar fi prevenit să-și caute de necazuri cum va ști.
    Se înțelese cu Ion să meargă împreună la Bistrița, cu căruța lui de un cal ce-a căpătat-o în zestre. Seara îl dăscăli iarăși ce să spună la tribunal, ca să iasă toate bine. Ion nu se prea sinchisea de grija învățătorului. Pe el îl durea procesul cu socrul său, care întârzia însă mereu. Totuși asculta sfaturile lui Herdelea și se jura din când în când că are să stea el în temniță în locul dumnealui, ceea ce pe învățător îl supăra, căci i se părea o prevestire rea. Hotărâră ca Ion să declare cum că în genunchi a rugat pe Herdelea să-i scrie jalba și că Herdelea l-a refuzat de cinci ori. Atunci Ion s-a apucat și a făcut-o el singur, cu mâna lui, și s-a dus apoi din nou la domnul învățător să i-o scrie numai pe ungurește, căci el nu știe, dar Herdelea nici așa n-a vrut.
    În sfârșit, fiincă nu putea să îndure în ruptul capului nedreptatea de a fi pedepsit fără de vină, într-o seară a venit la Herdelea cu o sticlă de rachiu tare ca spirtul și au închinat și au băut până ce învățătorul s-a amețit bine, atunci apoi iar a scos jalba și a căzut în genunchi și l-a rugat cu lăcrămi în ochi să i-o facă pe ungurește. Astfel Herdelea, amăgit de băutură și fără să-și dea seama, i-a tradus plângerea către domnul ministru, neavând însă nici atâta vină cât e negru sub unghie.
    - Că doar chiar așa a fost, Ioane, nu? zise Herdelea, la sfârșit, cu o privire blândă și rugătoare.
    - Așa-i, așa-i! aprobă Ion, dând din cap. Ce-i drept, e drept. M-ar bate și Dumnezeu să zic altmintrelea....
    Porniră în miez de noapte ca să sosească din vreme la Bistrița. Calul lui Ion alerga binișir, deși era istovit de munca câmpului. Când răsări soarele, urcau tocmai dealul Dumitrei, la pas. Ion mergea pe jos, pe lângă căruță, povestind lui Herdelea despre necazurile lui cu Vasile Baciu și Ana, liniștiți, parc-ar fi uitat de tribunal.
    Deodată o brișcă sprintenă îi ajunse din urmă suind panta în trap buiestru de-i sfârâiau roțile. Era preotul Belciug, citat ca martor în procesul învățătorului. Ion își scoase pălăria, respectuos, dar preotul se uită în altă parte, îmbondonit până peste cap într-o blană de vulpe. Brișca dispăru curând la cotitura cea mare din vârful dealului.
    - Rău om! murmură Herdelea acuma, simțind deodată că încrederea și siguranța i se clatină puțin în suflet.
    Ion nu răspunse. Amndoi tăcură apoi multă vreme. Calul se opintea, iuțea pașii câte o postată bună, pe urmă se oprea singur să răsufle, pornind iarăși singur înainte. Țăranul, pe marginea șoselei, mergea cu pași mărunți, învârtind biciul deasupra capului și îndemna calul din când în când cu câte un „hi, cinoș, hi”, dar fără să se mai uite la învățătorul care, cu un zâmbet înghețat pe buze, clipea des din ochi, cuprins de o nedumerire apăsătoare. Parcă un nour de întristare s-ar fi coborât peste dânșii, amuțindu-i și uluindu-i.
    Din vârful dealului se deschidea o priveliște măreață. Valea Bistriței, ocrotită sub o pânză fină de ceață argintie, se deștepta din somn în mângâierile calde ale soarelui tomnatic. Jos, în față, rezemat pe o spinare de pădure cu frunze vezi și ruginii, orașul bătrân părea plăpând ca o jucărie de copii, iar turnul bisericii săsești un paznic uriaș și ursuz, îmbrăcat în straie străvechi, cenușii, mâncate de vreme.
    - Uite Bistrița! zise Herdelea, înviorat, întinzând brațul.
    - Bun pământ.... Și bine muncit! adăugă Ion rotindu-și privirea peste cuprinsul văei bogate care părea o grădină imensă fermecată.
    În răcoarea dimineții nemărginirea firii se înfățișa mai copleșitoare și pătrundea adânc în sufletul învățătorului. În fața lumii mari ce se întindea în ochii lui, se simți atât de mic că-l cuprinse o neliniște dureroasă. Ce înseamnă el, cu temerile și speranțele lui, cu toată viața lui în vârtejul amețitor al vieții celei mari? Nici cât un fir de nisip pe care întâmplarea îl aruncă de ici-colo.
    - Dumnezeu are grije și se păsările cerului și de nisipul mării - se gândi dânsul vrând să-și mângâie tulburarea și căutând din ochi, în noianul de case din vale, clădirea tribunalului. Acolo se hotărăște soarta viermilor! oftă dânsul, găsindu-l tocmai între biserica românească și cea săsească.
    - Uite, finule, uite colo-i tribunalul! Îl vezi? strigă arătând cu degetul o casă greoaie, cu două etaje și ferestre mici ca niște ochi vicleni.
    Și de-acuma, cu cât se apropiau de oraș, cu atât încrederea i se topea. Sufletul îi tremura și totuși pe buze îi flutura un zâmbet umil, înflorit parcă din mustățile-i albe, retezate. În colțul ochilor îi licărea câte-un bob de lacrimi, care se clătinau, dar nu se rostogoleau pe obrajii încrustați cu multe cute mărunte și subțiri ca niște desenuri măestre.
    Gândurile îi alergau prin creieri, neobosite, mereu mai grăbite. Se mira cum a putut crede că va scăpa teafăr din asemenea bucluc? Și, cu toate acestea, nu-și făcea imputări și nu-i părea rău că a nădăjduit. Ce-ar fi omul dacă nu l-ar ajuta nădejdea în viață?
    - Mi se pare, Ioane, că o pățim urât de tot astăzi! zise Herdelea când trecură vama de la intrarea orașului, cu un glas glumeț, dar care aștepta o mângâiere.
    - Acu, ce-o vrea Dumnezeu! râse Ion gros și nepăsător.
    Pe coridoarele întunecoase și întortocheate ale tribunalului valuri de oameni forfoteau, grăbiți, vorbind tare sau șoptind tainic, plângând și râzând, îngrijorat fiecare de durerea lui și nesimțitor de suferința celorlalți.
    Egoismul omenesc nicăieri nu se răsfață mai sfidător ca în fața dreptății. Țărani, orășeni, bătrâni, tineri, femei și chiar copii alergau, se opreau, se certau, se rugau.
    Și toate glasurile se adunau într-un zgomot monoton, apăsător, întrerupt în răstimpuri de câte un șipăt ascuțit de clopoțel care chema pricinașii în sălile de judecată.
    În mijlocul lumii frământate numai avocații, cu gențile umflate de acte, pășeau siguri, mândri, ca niște bondari într-un mușuroi de furnici speriate.
    Herdelea se opri amețit în vălmășagul de oameni, înfricoșat că-i fuge pământul de sub picioare. Din nenorocire dădu curând cu ochii de avocatul Lendvay care, zărindu-l, se apropie strigând:
    - A, bine că sosiși!.... Bună ziua!.... Ești al șaselea.... Scăpăm repede.... Curaj! Cred că ieșim bine!.... Ai pus pe cineva să vorbească cu prezidentul?
    Speranța profesională din vorbele avocatului îl umplu deodată de o nouă încredere, îndată se simți iar om de seamă, de a cărui soartă atârnă mersul lumii. De aci încolo parcă nu mai vedea pe nimeni pe coridor, ca și ceilalți. Vorbea tare cu Ion, râdea și se supăra că nu-i vine rândul mai degrabă.
    În sala de ședințe se întări și mai mult văzând la drepta președintelui tocmai pe magistratul care fusese la alegerea de deputat din Armadia. Trecu mai în față și nu se ostoi până ce nu-și încrucișă privirea cu judecătorul care, descoperindu-l, avu parcă un zâmbet în ochi. Însuși președintele, deși nu-l cunoștea, se uită la dânsul de câteva ori și privirea lui parcă-i spuse:
    „Fii liniștit! E bine! N-ai frică!”
    În tot timpul procesului nu-și mai pierdu stăpânirea nicio clipă. Vorbi ungurește mai bine ca oricând, explicând amănunțit cât e de nevinovat și adăugând mereu că el e bun patriot. Judecătorul reclamant nefiind de față, Herdelea era sigur că n-a venit înadins, ca să nu-l apese. Procurorul părea înverșunat, dar Herdelea, chiar în asprimea lui, simțea multă bunăvoință. Belciug a fost mărinimos, declarând sus și tare că nu știe nimic de plângerea împricinată.
    „Se vede cât de colo că ocrotitorii mei și-au făcut datoria cu vârf și îndesat, săracii!” își zise Herdelea în vreme ce Lendvay perora cu foc și cu gesturi largi.
    De altfel toată afacerea n-a ținut mai mult de o jumătate de ceas. Pe urmă președintele s-a sfătuit puțin cu magistratul din dreapta, s-a sculat în picioare și, în numele regelui, a anunțat că Ion Pop-Glanetașu este condamnat la o lună închisoare și o sută de coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învățător în Pripas, la opt zile închisoare și cincizeci de coroane amendă. Herdelea a ascultat zâmbind mereu și numai după ce și-a auzit osânda s-a uitat împrejur parc-ar fi vrut să întrebe pe toți: ce-i asta?
    - Facem apel, nu-i așa? îi șopti avocatul.
    - Negreșit.... apel.... firește - bâlbâi Herdelea cu aceeași nedumerire pe față.
.........................................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

................................................................................
                                             23.

                              Învățătorul își puse ochelarii, se sculă în picioare, întinse scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă și citi rar, apăsat, bătrânește, cu glasul tremurat puțin pe alocuri:
    „Mult iubiții și doriții noștri! Nu m-aș mira să credeți cine știe ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când ne-am despărțit, în fața Rahovei și cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putu fi atât de neglijentă, căci dragostea mea pentru d-voastră nu s-a micșorat deși s-a împărțit. Numai punându-vă în situația noastră, ne veți înțelege și ne veți ierta. Sper însă că ați primit multele cărți poștale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Pânsă să ne încropim gospodăria noastră mică și drăguță am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viața nouă în care am intrat. În sfârșit, iată-mi mai slobodă.
    Nimeni nu-și poate închipui cât amar îmi strângea inima în clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul și nici nu puteam plânge măcar, căci George ar fi înțeles greșit poate lacrimile mele.
    Totuși călătoria din Armadia până aici îmi va rămânea veșnic neuitată și plăcută. George a fost așa de bun că repede mi s-a risipit tristețea și mi-a câștigat, mai mult decât iubirea, încrederea.
    Am stat două zile în Bistrița, fiindcă eu m-am îmbolnăvit ușor și George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat și de nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aș scrie complimentele acestea, dacă n-aș fi sigură că el nu le va afla niciodată: altfel ar fi în stare să-și ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată și gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi șade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica militară. Era lume imensă și elegantă. Și George a fost așa de drăguț și vesel. Mă sfiam puțin, fiindcă mereu îmi săruta mâinile peste masă, deși, pe altă parte, știam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgradă, cum spune mereu George.
    În sfârșit, am petrecut splendid și ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebunește, zicând neîncetat că numai o săptămână de miere e în viață. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru și să rămânem de râsul lumii.
    Miercuri am plecat din Bistrița hotărâți să nu ne oprim deloc până-n Sătmar. Totuși în Dej am poposit o noapte și o zi. George era neastâmpărat și voia să-mi arate toate orașele pe unde trecem, ca să avem amintiri comune de pretutindeni. Și la Gherla am stat o zi și am vizitat Episcopia, întâlnind chiar și pe Prea Sfințitul nostru episcop care a glumit cu noi și ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraș mare și frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nicio vorbă românescă. Am fost găzduiți la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceți aminte, că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost și la teatrul unguresc unde se juca nu mai țiu minte ce comedie. N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, și apoi mai ales pentru că era a treia seară de când ne opriserăm la Cluj și George tocmai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici și că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine și să-mi facă plăcere.
    Am plâns și l-am certat că m-a înșelat astfel și cu deosebire a cheltuit atâția bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-ați spăimânta. De aceea n-am putut râde la comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă și el dreptate.
    Și așa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte și pe urmă să o luăm la miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne așteptau de multișor bagajele și lăzile mele și mai multe ale lui George. În oraș doar că ne-am odihnit câteva ceasuri și îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.
    Pe aici e numai șes și iar șes, cât vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfârșite de grâu. Soarele frige năpraznic, iar nourii de praf după căruțe rămân în văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ.
    O fi frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munții noștri albaștri și măreți!
    Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oameni spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungurește, căci altă limbă nu pricep. Te și doare inima când îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creștini buni. Nu-i de mirare că și-au uitat graiul strămoșesc bieții oameni, căci Vireagul e tocmai în marginea neamului românesc. Dincolo nu găsești decât unguri și iar unguri, cu izmene largi ca poalele țărancelor noastre și cu niște tichiuțe de pălării în cap că-ți vine să râzi. Ghighi s-ar omorî de râs până s-ar obișnui cu dânșii.
    Notarul de aici e ungur și, firește, n-are de unde să știe românește. Chiar și învățătorul vorbește foarte stricat, deși școala e confesională, susținută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că aici așa-i obiceiul, că și răposatul preot numai ungurește vorbea, ba ne-a mai asigurat că și noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naționale și i-a spus învățătorului că trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți; a vorbit atât de mișcător George al meu că învățătorul a plâns, precum am plâns și eu.
    Învățătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână și argățoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci astfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeșteptare a acestor români nenorociți. Am început să cunosc și eu puțin viața, să înțeleg cât este de apăsătoare. Ne-am așezat frumos casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un băiețel. Eu cred mult că vom avea și chiar am început să-i pregătesc scufițele.
    George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată țara și că slujește cel mai frumos dintr toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.
    Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul și nu mai sfârșesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă oprește hârtia care s-a săturat de mâzgâliturile mele.
    Acum cred că v-am povestit chiar prea multe. E rândul d-voastră să-mi trimiteți o scrisoare cel puțin tot așa de lungă. Până atunci vă îmbrățișez de mii de ori cu dragoste mare pe toți. - Laura.
    P.S. Prin octobre sperăm să ne repezim puțin prin Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace și pe Ghighița mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor. - Aceeași.
    Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrățișez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai la fericirea noastră; de aceea iertați-ne - George.”
    Herdelea puse scrisoarea pe masă și-și șterse ochelarii zâmbind mișcat, cu două lacrimi înflorite în colțurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută și se învârti prin casă plângând și râzând de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingându-și buzele cu vârful limbii, rosti înduioșată:
    - Dragii mamii, dragi!

                                                                       4.

                                         Văzându-se stăpân al atâtor locuri, Ion în loc să se împace, mai rău se întărâta. Se simțea din ce în ce mai înșelat și se gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al lui și care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aștepta procesul cu încăpățânare și se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofșoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască și să-l amenințe să se astâmpere.
    Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins că e înțeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe sfoară. Numai când o vedea plângând se mai răcorea.
    Femeia răbda, supusă și friptă. Îi trecea uneori prin creieri gândul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoșată, ca o primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovățea, ca și odinioară, zicându-și că grijile și necazurile îl îndârjesc. Apoi nădăjduia o mângâiere în copilul ce-l aștepta din zi în zi. Copilul poate să-l mai îmblânzească și pe dânsul.
    Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă, nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o și afurisind-o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. Ea gătea mâncarea și tot ea o căra la câmp, unde lucrau oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-și mai simțea șalele, iar burta o împovăra și o năbușea. În pat gâfâia atât de greu că Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurând-o că nu-l lasă să doarmă cu fonfănelile și râgâielile care o apucau și o țineau ceasuri întregi.
    În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare și s-o ducă la prânz bărbaților care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna rântașul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simți deodată niște junghiuri prin pântece atât de dureroase, încât fruntea și tâmplele i se încununară de sudori fierbinți. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriați, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă și gemând.
    - Mi-o fi venit vremea - se gândi când junghiul se mai mulcomi.
    Gustă mâncarea, puse puțină sare.
    Durerile însă o încercau din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene, parc-ar fi înțepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările și le-a pus într-un coș, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întâmpla să-i fi hărăzit Dumnezeu să nască astăzi.
    Tocmai pe la amiază îi încetară toate junghiurile și simți mai ușoară. Se închină, luă coșul și porni încetișor, lăsând casa în paza bătrânului Dumitru Moarcăș, care se aciuase de-a binelea la Glanetașu, nemaiîndrăznind să se întoarcă la Paraschiva.
    Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidovița, pe lângă drumul cel vechi. Soarele spgeta în răscrucea în răscrucea cerului curat la lacrima. Zăpușeala plutea în văzduh, grea și sugrumătoare, ca o pâlcă nevăzută. Câmpul îngălbenise sub apăsarea arșiței. Doar ici-colo câte un copac mai înervzea, cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. Femeia pășea legănat, târându-și picioarele desculțe pe cărarea crescută cu buruieni.
    Sosi totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu merindele spre un măr pădureț din marginea holdei, să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea doi-trei snopi. Când se plecă însă să rezeme coșul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi, atât de dureros parcă o secure i-ar fi spintecat burta. S-a prăvălit fără putere pe pământul dogorât și crăpat, strângând  dinții de-i pârâiau ca niște oase sfărâmate, căutând să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfâșietor, prelung și jalnic, i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.
    - Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână și în cealaltă cu un snop de spice, și uitându-se spre mărul pădureț. Da, da.... așa-i, cum zic! Uite-o cum se zvârcolește!
    - Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!
    - Taci, Ioane, că te-o trăzni Dumnezeu din senin ca pe popa Runc! murmură Glanetașu cu glas înecat de milă.
    - D-apoi că zău așa - făcu bărbatul, totuși mai blând.
    Zenobia alergă spre Ana care se zbătea și se legăna, cu fața în sus, cu mâinile pe pântece ca și când ar fi vrut să înăbușe vâlvătaia năpraznică ce o ardea. Prin umbra subțire a mărului, lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii.
    - Da ce-i Ană?.... Vai de mine, zău.... Nu puteai ședea acasă dac-ai simțit că te încearcă durerile? zise Zenobia miloasă, îngenunchind lângă ea și căutând să-i aline suferința.
    Ca mai toate bătrânele din sat, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l fi învățat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile și-i frecă ușor pântecele de sus în jos. Gemetele Anei se ascuțeau în sâsâituri prelungi, iar buzele-i uscate șopteau în răstimpuri:
    - Soacră, soacră, mor.... Mor!.... Mor!....
    - Taci, că nu mori, maică, taci, taci.... Mai rabdă și taci că uite-acu scapi!
    Bărbații secerau înainte. Glanetașu tresărea la fiece țipăt al Anei; Ion hârșâia mai aprig trăgând însă mereu cu urechea și mormăind mânios ca să-și alunge mila ce i se furișa încetinel în inimă.
    - Of, sărăcuța, sărăcuța! zise Ion, vrând să pară liniștit, dar cu glasul înmuiat.
    Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era amorțit sub sărutarea pătimașă a soarelui. Primprejur nici țipenie de om; numai dincolo de șosea, pe lunca dinspre Sărăcuța, furnicau răzleți câțiva viermișori albi. Frunzele porumbului sfârâiau răsucindu-se în arșiță, iar spicele holdelor se legănau amețite, ca și când ar fi căutat să se ferească de atingerea razelor aprinse.
    Gemetel Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se auzea limpede:
    - Rabdă, puică, rabdă și taci.... Încă olecuță....
    „Te pomenști că moare!” se gândi deodată Ion. Gândul îl spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat de niște țipete subțiri ca orăcăiala de broaște speriate sau de scâncetul unui cățel strâns în ușă.
    - Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți noi în lume.
    Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe când țipetele cele noi se întețeau, se îndârjeau tot mai poruncitoare.
    Deodată Zenobia se apropie în goană cu mâinile roșii de sânge, cu fața desperată, strigând furioasă:
    - Foarfece.... Daţi-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!.... Fuga, fuga!
    Smulse custura Glanetaşului şi se întoarse grăbită sub măr, căci plânsul copilaşului i se părea mai înecat şi-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire.
    Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinţa nouă îşi cerea dreptul la viaţă. Amândoi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor şi pe care totuşi omul n-a ajuns încă s-o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină cucernic, iar după dânsul şi Ion, simţindu-se ca şi când s-ar fi înălţat, îşi făcu repede cruce de trei ori.
    Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu copilul în palme.
    - Mă duc să-l scald în pârâu.... Mai aveţi grijă de nevastă până viu! strigă ea spre bărbaţi cu faţa îmbujorată.
    - Ce-i, mamă?.... Ce-i? întrebă Ion întinzând numai gâtul într-un gest instinctiv spre copilaşul care plângea în mâinile bătrânei, scuturând nervos din picioruşele-i de păpuşă.
    - Băieţel! Băieţel! răspunse Zenobia dispărând printre porumbişti, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.
    Ion păşi în neştire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricioasă parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului şi se rezema cu spatele. Era albă şi udă de sudori în obraji. În colţurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoţite şi învineţite se strângeau într-un zâmbet de fericire.
    - Mult am suferit, Ionică! murmură femeia blând.
    - E băiat! răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbaţi la faţa ei istovită şi totuşi strălucitoare de bucurie.
    - Soacra zice că seamănă cu tine! reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumuseţându-i.
    În sufletul bărbatului ţâşneau remuşcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure şi vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mână, iar sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămăşii.
    Zenobia reveni curând cu copilaşul îmbrobodit în zadia ei dinapoi.
    - Uite-ţi odorul! Îl vezi ce dolofan e? zise ea decotoşmănându-l şi arătându-l lui Ion. Acu să vă ţie Dumnezeu să-l creşteţi mare!
    Ion se uită lung şi aproape înfricoşat la omuleţul cât un pumn, foarte roşu, cu ochii închişi din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o aţă murdară. Întinse braţele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând:
    - Dar oare de ce-o fi având cap aşa de lungăreţ?
    - Nu-i nimic.... Aşa-i la copiii mici! zise Zenobia apăsând uşor ţeasta moale s-o mai rontunjească.
    - Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd şi eu! zise Ana cu o privire lacomă, întinzând mâinile.
    - Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! îi răspunse bătrâna aşezându-i copilul în braţe.
    Un răstimp stătură toţi tăcuţi, ascultând ţipetele speriate ale noului născut. Glanetaşu îşi ştergea mereu năduşeala cu mânecile cămăşii, oftând şi mormăind de emoţie.
    Pe urmă, mâncară grăbiţi şi se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu copilaşul să se odihnească până diseară ca să poată merge acasă.
    Ion se posomorî, fără să înţeleagă de ce. Gândurile i se zbăteau în minte, încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului său îl supăra şi-l bucura în acelaşi timp. Simţea o mândrie că odrasla lui răcneşte aşa poruncitor, dar apoi, îndată, i se lămurea că de-acuma, prin fiinţa aceasta gângavă, e înlănţuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria şi i se înfăţişa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema şi apoi se stingea brusc, ca o speranţă pierdută fără scăpare. În locul ei îi ţiuia în urechi scâncetul ameninţător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, drăgăstoase:
    - Şşşşş..... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci..... Şşşş...... Şşşşşşş......

                                                              5.

                                      În Luşca, sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe, Titu sosi amărât profund, întocmai ca în vremea când i se zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit, de nu mai ştia cum să-l vindece. Fu primit bine de toţi surtucarii comunei, , toţi români şi are auziseră că-i poet.
    Notarul Cântăreanu avea locuinţa în clădirea mare şi veche a primăriei şi pregătise pentru Titu o odăiţă bună, cu intrare separată, împodobită drăguţ de însăşi domnişoara Eugenia, care-l cunoştea de pe la balurile şi seratele din Armadia. Doamna Cântăreanu, o femeie scundă, grasă, cu obrajii negri şi cu fălcile atârnate ca nişte pungi, îi dădu din prima zi să înţeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s-ar hotărî să facă cursul de notar ca să vie în locul bătrânului care, surd de-o ureche şi leneş, ofta mereu după pensie, mai ales că nu era în stare să înveţe ungureşte şi se temea să nu-şi piardă slujba. Eugenia, isteaţă şi cochetă, îi plăcea lui Titu, totuşi planurile notăresei i se păreau caraghioase. Îi venea să râdă singur gândindu-se că el poate fi privit candidat de însurătoare, el care de-abia se străduieşte să-şi deschidă o pârtie serioasă în viaţă.
    Titu se ferea însă acuma de oameni, ca să poată trăi numai cu visurile lui. SImţea o mare nevoie de singurătate, să-şi macine amărăciunea. Cântăreanu se minună văzându-l atât de harnic la muncă şi lăsă bucuros în seama lui toată cancelaria. Și Titu, de dimineața până seara, împlinea slujba pe care o ura, nemișcat de la birou, fără a răspunde ciripirilor și târcolelor domnișoarei Eugenia.
    Tocmai peste o săptămână făcu cunoștință cu învățătoarea Virginia Gherman, care venise la cancelarie într- afacere școlară. Auzise de ea înainte de a sosi la Lușca. Se vorbea pretutindeni că e o fată foarte cuminte și devotată învățământului. Nimeni n-a văzuto vreodată la vreun bal sau la vreo petrecere.
    Era de vreo douăzeci și cinci de ani. Se îmbrăca totdeauna simplu, dar orice haină îi ședea bine. Avea niște ochi mari visători și o gură mică cu un zâmbet fermecător.
    - Cât ești de frumoasă! îi zise Titu, cucerit îndată de drăgălășia ei și însoțind-o până-n uliță.
    - Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales cele banale! răspunse învățătoarea înțepată. Credeam că d-ta ești mai.....
    Titu îi sărută mâna respectuos, cerându-i parcă iertare. Dar Virginia plecă indiferentă, fără să se arate impresionată de izbucnirea lui.
    Întâlnirea aceasta puse capăt mâhnirilor sufletești ale lui Titu. Se gândi mult la Virgina Gherman, la surâsul ei dulce și totuși rece, la ochii ei lucitori și totuși potoliți. Se bucură aflând că sunt prietene bune cu Eugenia și că vine deseori în familia notarului. Iar peste câteva zile când Eugenia îi spuse că se duce la învățătoare, Titu se oferi s-o însoțească.
    Virgina Gherman avea două odăi, mobilate după gustul ei, cu multe scoarțe lucrate de mâna ei, cu multe mărunțișuri de artă adunate de ea, și cu o bilbiotecă în care se mândreau numai cărți românești, colecții de reviste, toate legate frumos, cu inscripții și inițiale aurite. În fața casei o grădiniță de flori, îngrădită cu uluci subțiri, și sub ferestre o bancă pe care stătea seara învățătoarea visătoare.
    Se împrieteniră curând. Cu cât o cunoștea mai bine cu atât Titu se simțea mai acasă în Lușca. Virginia îi mărturisi roșind că, în orele libere, încerca și ea să făurească stihuri. Le citiră împreună și Titu se scandaliza auzind că a bătut cu ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea însă se mângâia și aproape se fălea că nu e înțeleasă.
    Se bucură însă că cel puțin poetulîi apreciază modestele cântece. Când apoi Titu, mai târziu, îi destăninui frământările visurilor lui, învățătoarea drăgălașă dădu trist din cap, semn că aceleași zbuciumări sunt și în sufletul ei.
    În serile cu lună Titu se ducea glonț la Virginia Gherman și, pe banca din grădinița adormită, își depănau împreună nădejdile în așteptarea zilei când românii vor fi stăpânii pământului strămoșilor, când toată lumea va crede ca dânșii, când..... Vorbele îi îmbărbătau pe amândoi.
    - Ce ființă extraordinară! își zicea Titu întorcându-se acasă. Dacă năzuințele noastre au pătruns până în sufletul femeilor alese, înfăptuirea e aproape.
    Intra în casă cu pași de lup, ca să nu deștepte pe Cântăreanu care dormea vara cu ferestrele deschise. În odăița lui apoi continua visurile cu ochii mari, lăcrimați. Pe geamurile date de perete, luna argintie îl încuraja. Se zbuciuma ca și când chiar mâine ar aștepta izbândirea finală.
    O zugrăvea de pe acuma și închipuirea îl ducea pe aripi furtunoase.
    Iată-l în Cluj, unde a fost o singură dată cu câțiva ani în urmă. Pretutindeni numai grai românesc.
    Și ce grai! Parcă toată lumea vorbește „ca-n țară”, mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat România întreagă.
    Firmele magazinelor, străzile, școlile, autoritățile.... tot, tot e românesc. Statuia lui Matei Crovinul zâmbește către trecători și le zice:
    „Așa-i c-a venit ceasul dreptății?”
    Și soldații.... cu căciuli.... Întocmai cum auzise el că sunt dorobanții.
    Judecătorul, care a fost atât de obraznic cu Herdelea în Amradia, scoate pălăria până la pământ dinaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate că stăpânii români sunt nobili și iertători.... Îi întinde mâna....
    Dar valul îl gonește mereu înainte.
    Uite-l în Sibiu, în Breșov, în Oradea-Mare, în Arad, în Timișoara!
    Steaguri tricolore fâlfâie mărețe pe toate palatele din basmuri.
    Jandarmii cu penele de cocoș s-au topit.
    Dar ce-i asta? Plutonierul, șeful postului de jandarmi din Lușca, vine țanțoș spre dânsul, cu o căciulă neagră de dorobanț pe o ureche, cu cocardă tricoloră în frunte.
    Titu își aduce aminte cum umbla odinioară plutonierul să se împrietenească și cum s-a obrăznicit pe urmă când a văzut că un mic poet român nu se înjosește să de mâna cu un jandarm ungur.
    „Unde-ți sunt penele de cocoș, cinstitule?” îl întreabă acuma cu mândrie.
    „Ce pene? Ce cocoș? se roșește plutonierul. Eu sunt român! Nu mă cunoști? Român am fost totdeauna, dar viața-i grea și sjulba....”
    „Renegatule!” strigă Titu, indignat.
    Atunci plutonierul se înfurie, începe să înjure pe ungurește și-i zvârle o cocardă tricoloră în obraz. Tânărul, scandalizat, se repede orbește să-i pună mâna în gât..... Piciorul însă îi alunecă și cade grămadă....
    - Ce-i cu mine? Aiurez? se întrebă Titu scuturându-se deodată și sărind în picioare.
...................................................................................

Cântece, Octavian Goga

   De va veni la tine vântul,
   Purtând povestea mea amară,
   Jelitul meu să nu-nfrângă,
   Mustrarea lui să nu te doară.

   Nu-i vina ta.... Așa e scrisă
   Nemilostiva lege-a firii:
   Sărutul otrăvit al brumii
   Omoară toamna trandafirii....

   Și cine s-ar opri să plângă
   O frunză veștedă-n cărare,
   Când codrii freamătă alături
   Și râd în răsărit de soare?

Ion, Liviu Rebreanu

...............................................................................
                                                  22.

                        Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. Dorea cu atâta înverșunare izbânda lui Grofșoru, că îl durea chiar numai gândul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe tatăl său, mai ales că punea veșnic înainte interesul personal.
    - Dacă nu vrei să facem nicio jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? striga dânsul desperat, crâșnind din dinți și smulgându-și părul.
    Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în lume, încredințat că aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sacrifice pe altarul unei idei. Deși striga întruna că activitatea e mama succesului, continua să-și petreacă zilele prin Armadia, la Berăria Rahova sau la Grivița, unde, împreună cu alți tineri entuziaști, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăznețe și puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporțiile. Li se părea că alegerea lui Grofșoru va revoluționa nu numai țara, ci toată Europa.
    Știau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofșoru va ului Parlamentul și vedeau limpede clipa când Ardealul se va ridica brusc în picioare și va cădea, ca un copil pierdut și regăsit, în brațele României, când cei oropsiți de atâtea veacuri își vor lua locul ce li se cuvine între popoare ca niște urmași vrednici ai stăpânilor lumii.
    După asemenea înaripări, intrând seara în atmosfera îmbâcsită de realitate de acasă, Titu simțea că se prăvale din înălțimi și se zvârcolea neputincios.
    - Trebuie să plec de-aici, altfel am să mă înăbuș! își zicea după ce se certa cu tatăl său care nu voia nici să-i mai asculte argumentele.
    Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, își găsi singur un loc în Lușca și, într-o seară, aproape la alegere, în urma unei discuții mai violente, declară că are să se ducă îndată ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viața asta fără niciun ideal, mânjită numai de noroiul mărunțișurilor zilnice. Declarația voia să fie o răzbunare împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l și-l felicită că începe să se cumințească.
    În ajunul alegerii trecură prin Pripas două companii de honvezi care aveau să dea o mână de ajutor jandarmilor concentrați din tot județul, spre a păstra ordinea.
    - Uite ce susțineți dumneavoastră, cei cu prudența! zise Titu către Herdelea, arătându-i soldații ce de-abia-și târâiau picioarele obosite. Drept argumente ne dați baionete!
    În sfârșit, ziua cea mare răsări frumoasă.
    Armadia fierbea ca un stup în ceasul când roiește. Toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din sus și din jos soseau mereu cete de țărani, cu preoții și cu învățătorii în frunte, unii pedeștri, plini depraf și de sudori, alții în căruțe, toți veseli și strigând mereu „trăiască”.
    De la biserica cu două turnuri, de-a curmezișul pieței, până la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta și în stânga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu baioneta la armă, cu penele de cocoș agitate la pălării, răstindu-se la mulțimea ce se înghesuia în spatele lor, răcnind deseori „înapoi” și amenințând cu puștile.
    În mijlocul pieței, lângă crucea îngrădită cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, încadraţi de câţiva profesori tineri şi de studenţi îndrăzneţi, cântau Deşteaptă-te române, întrerupându-se din când în când ca să strige în cor:
    "Trăiască deputatul Victor Grofşoru!"
    Grupul ajungea până la cordonul de jandarmi; cei din faţă aplaudau pe alegătorii români şi huiduiau pe ovreii şi ungurii care se îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm voinic, cu mustăţi mari şi sclipitoare de pomadă, stătea şi Titu, roşu de entuziasm şi răguşit de cât a cântat şi a răcnit. Toată piaţa gemea de ţărani nealegători, aduşi înadins să manifesteze, urlând "trăiască" sau "ruşine".
    Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de pripăseni, dar în faţa bisericii un ofiţer de jandarmi trimise în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărţi de alegători, încât preotul defilă numai cu şase inşi înspre localul de vot, zâmbind amar la mulţimea care-l aplauda.
    Titu strigă însufleţit "bravo, Belciug", iar popa îi răspunse măgulit şi trist:
    - Nu-i vina mea că suntem numai atâţia, ştii bine!
    Soarele ardea. Căldura creştea neîncetat. Oamenii, osteniţi de cât au stat în picioare, asudau, se îndârjeau, se îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să ştie de ce, iar jandarmii se strâmbau, răcneau şi izbeau ici-colo cu patul puştii, înjurând.
    Pe la amiază, Grofşoru, însoţit de câţiva prieteni, trecu pe stradă, spre biserică, să-l vadă mulţimea. Însufleţirea izbucni ca o flacără dintr-un jăratic peste care ai turnat ulei. Cântecele, uralele, ţipetele se topeau într-un zgomot năpraznic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai bine.
    "Ura! Trăaiscă Victor Grofşoru!.... Jos renegaţii!...."
    Jandarmii se zbăteau, învârtind armele să stăpânească valurile de oameni. Unul, cuprins de mânie fiindcă norodul nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulţime, înţepând pe un ţăran bătrân, care tocmai se lupta să iasă din vâltoare şi care deodată începu să se vaiete.
    - Ruşine!..... Huo!..... Jos cu ei! urla gloata, repezindu-se mai dârză asupra cordonului.
    - Înapoi!.... Înapoi! ţipau jandarmii lovind cu arma în cei care se avântau peste linia oprită.
    Grofşoru, care tocmai văzuse cum a împuns jandarmul, se repezi la ţăranul rănit şi-l îmbrăţişă furtunos, în vreme ce mulţimea vuia de entuziasm şi mulţi întrebau:
    "Ce este? Ce s-a întâmplat?"
    Apoi, revenind în mijlocul străzii, îşi scoase pălăria, îşi şterse năduşeala şi începu cu glas vibrator:
    - Cetăţeni! A curs sânge nevinovat! Teroarea....
    Nu izbuti să continue, căci un ofiţer de jandarmi îl opri scurt, declarându-i că nu e voie să aţâţe lumea. Grofşoru se ciondăni un răstimp cu ofiţerul protestând cu gesturi largi, pe când partizanii îl sprijineau stăruitor:
    - Trăiască!.... Trăiască!....
    În clipele acestea sosi în piaţă Herdelea, urmat de cinci alegători, cu faţa luminată de un zâmbet sfios, uitându-se puţin speriat în dreapta şi stânga. Câţiva strigară "trăiască", dar îndată un glas gros răcni:
    "Ruşine! Renegaţii!.... Jos!"
    şi repede toţi izbuncniră în huiduieli, iar printre baionetele lucitoare pumni încleştaţi se scuturau ameninţători.
    Herdelea, înfricoşat, simţi un tremur în genunchi, dar zâmbetul nu-i dispăru de pe buze ca şi când ar fi fost vopsit.
    Grupul de liceeni porni să cânte batjocoritor "veşnica pomenire", cu glasuri ascuţite şi false de mascaradă, în timp ce alţii răcneau neîncetat "ruşine".
    Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele jandarmului, uitându-se îngrijorat după tatăl său, îmbătrânit prea înainte de vreme, a cărui faţă acuma era albă încât de-abia i se mai vedeau mustăţile mici şi cărunte.
    - Renegatule!.... Ruşine!.... Trădătorule!.... Jos! ţipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleşit de emoţie, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruţătoare.
    Grofşoru, care nu mai isprăvea discuţia cu ofiţerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse şi-l apostrofă îndignat:
    - Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata.....
    Învăţătorul se opri fără să poate scoate o vorbă.
    Ofiţerul însă interveni:
    - Pardon!.... Vă rog să nu terorizaţi pe alegători! Aici nu se permite nicio presiune! zise punându-se între Grofşoru şi Herdelea şi apoi adăugând, către acesta: Înainte, înainte, domnilor!
    - Protestez înaintea acestei noi încălcări de lege! strigă Grofşoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofiţerul.
    În faţa primăriei, solgăbirăul Chiţu strânse mâna lui Herdelea şi-l prezentă unui domn scurt şi gros, cu ochelari de aur şi cu o mustaţă galbenă, rară:
    - Domnule candidat, iată unul dintre prietenii noştri!.... Îmi daţi voie?
    Candidatul dădu mâna învăţătorului, zicându-i maşinal:
    - Îmi pare foarte bine.... Voi fi totdeauna la dispoziţia dumitale.... Totdeauna....
    Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o uşurare şi intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, şedea un judecător de la tribunalul din Bistriţa, uscat, cu nasul foarte subţire, cu nişte ochi mici, răutăcioşi şi cu un creion în mână. Învăţătorul îl cunoştea. Alături, alţi doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.
    Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu zâmbetul pe față. Judecătorul, președintele comisiunii electorale, îl privi întrebător.
    - Votez pe domnul candidat Beck! zise învățătorul, rezemându-și mâinile de dunga mesei și uitându-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l țină minte și să-l apere când va veni la proces.
    Cei cu formularele îi însemnară numele, iar președintele rosti, indiferent și obosit:
    - Altul?
    Învățătorul se dădu puțin la o parte să facă loc tovarășilor săi.
    - Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul și se uita la cei ce scriau voturile.
    La șase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
    Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulțimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare și cu cântece naționale. Piața totuși se goli curând. Cârciumile însă se umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile aprinse, felicitările, amenințările.
    Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna deputatul și cum i-a făgăduit sprijinul pentru orice împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încrețind fruntea ca să-și întipărească în creieri numele lui.
    - De-acu nu mai am nicio grijă cu procesul... De-acu pot dormi liniștit! zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce înseamnă să știi să te porți cu oamenii? adăugă apoi bănuitor către Titi.
    - Am văzut.... am văzut! șopti tânărul istovit.
    Auzindu-l și văzându-l însă își amintea răcnetele mulțimii în piață, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci și mila aceea dureroasă ce-o simțise și care i-a rămas în inimă parcă mai adâncă. Era trist și abătut, ca și când ar fi pierdut orice nădejde în lume.
    „Iată de ce atârnă înfăptuirea ideii! se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii.... ca să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea.... Și barem procesul de-ar ieși bine!.... Iată ce hotărăște soarta unui popor: un fir de tină.... Și totuși ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului!”
    Profitând că notarul din Lușca era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă.
    „Dac-aș mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realității!” își zise Titu, despărțindu-se.

                                                                   2.

                            - M-a alungat, tată.... șopti Ana atât de încet că nici ea însăși nu-și auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, așteptându-se s-o zdrobească.
    Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărire, văzând-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:
    - Bine... Stai aici că ai unde.... Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am niște oameni  la sapă.... Să iei seama pe-acasă....
    Vorbea atât de liniștit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze până nu-l văzu plecând aievea cu carul.
    Baciu știa că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decât să se plece el în fața tâlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vină bărbatul și s-o ia, mulțumindu-se cu ce-o căpăta, că n-are încotro.... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung rămâne deasupra. Iar dânsul poate aștepta oricât, că nu-l doare.
    Ana era umilită și tăcută ca un câine. Nu crâncea înaintea bătrânului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfârșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult cu cât suferise greu pentru dânsul.
    Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofșoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat și, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l amâie pentru altă dată. Ion însă, încăpățânat, nu s-a lăsat până nu i-a povestit cu de-amănuntul toată buba. Mirosind ceva mai de preț, Grofșoru întrebă mai întâi:
    - Martori ai?
    - Am, domnule avocat, cum să n-am.... Am pe.... se grăbi ţăranul, înşirându-i pe toţi cei ce au fost la tocmeală şi care auziseră făgăduielile socrului său.
    Avocatul se însărcină să-i scoată toate pământurile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofşoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana ca să nu poate spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu bage de seamă că are nevoie de ea.
    Ion îşi făcu cruce de mulţumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să câştige. Ana are să se întoarcă ea singură.
    Numai când trecură două săptămâni începu să intre în grijă să nu cumva să se primejduiască procesul din pricina femeii care nu vine acasă.
    Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. Îi era frică de judecăţi, deoarece nu mai avusese niciodată şi văzuse la alţii că procesele înghit zadarnic moşiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întâmple ceva şi să piardă tot. Avocaţii câte şuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniţă cu dreptatea în mână. La urma urmelor poate că ar fi tot mai bine să-i arunce câinelui jumătate locurile şi căsuţa cea veche, să scape de-o grijă.... Se uita mai chiorâş la Ana şi ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o trimită înapoi, la tâlharul pe care şi l-a ales ea şi de care acuma nu mai ştie cum să se scuture.
    În duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După-amiază cârciuma era plină, ca de obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuşi rachiul mai prompt chiar decât alte dăţi. Vasile n-apucă să se afume bine şi se pomeni cu Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel şi mulţumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George, pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă-n vorbă Baciu se plânse cât de rău a nimerit-o cu măritişul fetei, cum stă acuma acasă la dânsul, parcă nici n-ar avea bărbat.
    Toma clătină din cap şi apoi întrebă binevoitor:
    - De ce nu vă împăcaţi voi, Vasile?..... Oamenii trebuie să se învoiască....
    - Da cu cine să te împaci, omule?făcu Baciu trântind paharul pe masă și povestind iarăși ce-a pățit cu ginerele și cum vrea să-l lase pe drumuri, cerșetor.
    Atunci intră și Ion în cârciumă. Venea înadins, știind că e socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-și ia acasă nevasta. Se așeză însă la altă masă, strigând cu un oftat:
    - Jupâne!.... Măi jupâne!.... Dă-mi și mie oleacă de stopșeală!
    Până să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede:
    - Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă nimeni....
    Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia:
    - Noroc bun, socrule....
    - Ce socrule, mă! sări Vasile, jumătate glumeț, jumătate furios. Eu să-ți zic ție „socrule”, că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decât la tine!
    - Vina mea-i? făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.
    - Eu aș zice să vă împăcați ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceți de râsul lumii! vorbi acuma Tona, trăgând cu ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău așa? Ia șezi, Ioane, șezi colea!
    Ion se așeză, așternând pe bancă o batistă roșie cu flori verzi, ca să nu-și murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi răgușit țipând, acuma amândoi erau liniștiți, chibzuiți și reci ca doi negustori plătiți și înșelați. Vasile sfârși îmbiindu-i jumătate locurile și casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricând pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-a înțeles când a luat fata; totuși Ana poate să vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic.... Toma îi îndemnă să mai lase fiecare câte ceva și-i sili să dea mâna.
    - Bine, așa să fie cum ziceți, mormăi Ion cu ochii aprinși. Dar procesu-i proces.... Amu, deocamdată, fie după voia dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă dumneata îmi dai de bună-voie cât zici, ne-m judeca pe mai puțin!
    Vasile Baciu nu vru să audă de proces și se supără. Toma, însă, îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin:
    - Lasă, lasă cum zice, că-i mai tânăr și mai fără minte! Lasă.... Până la judecată mai trece vreme și cine știe ce-o mai aduce Dumnezeu!
    Băură aldămașul împreună până pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-și arăta totuși mulțumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheața.
    A doua zi dimineața, Vasile Baciu veni, după cum se înțeleseseră și se duseră la Jidovița, la notar, să facă hârtiile de intabulare.
    - Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge înainte! zise Ion ca o amenințare.
    Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare:
    - Îmi trebuie tot pământul, socrule, știi bine.... Tot pământul!....

                                                                     3.

                                     După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniști. Învățătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea și Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită pe care i-o dăruise odinioară, de mult, unchiul ei, Simion Munteanu.
    Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scârțâi prelung, în pridvor se auziră pași greoi și apoi un ciocănit în ușă.
    - Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră!
    Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi câteva ziare ale lui Belciug. Învățătorul citi repede adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.
    - Nu pot, domnule învățător, zău nu pot - bâlbâi straja rușinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la d-voastră nicio gazetă, că altminteri mă probozește în biserică....
    - Bine, Cosma, să fii sănătos! răspunse Herdelea râcâit de curiozitate. Șezi puțin și te odihnește, că până atunci văd eu repede ce mai spune în ele....
    De la alegerea de deputat Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-și mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulți care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofșoru care spunea pretutindeni că numai din pricina „renegatului din Pripas” o circumscripție românească a trimis în Parlament un deputat ungur.
    Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscălița începu să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească și ea rândurile mărunte, cu litere ascuțite și drepte. Dar emoția lor era așa de mare că nu putură să descifreze nimic.
    - Ia dați-o-ncoace! zise Herdelea, după ce își astâmpărase setea gazetei și expediase pe Cosma.
    - Da, da, citește-o d-ta tare! strigă Ghighi.
...............................................................................