Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

....................................................
                                              2.

                     Apostol, potolit şi timid, fără tovarăşi de jocuri, simţi adânc atmosfera gravă pe care o impuse tatăl său în casă. Ii rămase întipărită  în inimă spaima primei întâlniri cu el şi-l   privea mereu ca pe un străin venit anume să-l terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea numai cu mama, când erau singuri acasă, şi uneori cu protopopul  Groza care, fiind văduv, se înviora  în  tovărăşia copilului blând şi inteligent. Peste toate gândurile şi închipuirile micuţului  însă plutea veşnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu....
    Când împlini vârsta de şase ani, alt eveniment straniu îi zgudui sufletul.... Doamna Bologa, gândindu-se că copilul trebuie să înceapă şcoala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să-i înlesnească sarcina şi căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotărâră să pună pe Apostol să zică "Tatăl Nostru", într-o duminică, în cadrul sfintei liturghii. Făcură pregătirile în mare taină,  ca să nu prindă Bologa de veste şi să le zădărnicească planul.... În sfârşit, în ziua stabilită soţii Bologa luară loc în strana dreaptă, ca de obicei, iar Apostol, în faţa lor, în hăinuţe noi, mai palid şi cu ochii aprinşi de emoţie. Doamna Bologa lăcrima şi tremura, închinându-se înfrigurată şi frământând neîncetat cărticica de rugăciuni..... Apoi, venind momentul rugăciunii, se plecă speriată spre strană şi-i şopti: "Acuma, puişorule......" Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în faţa uşii împărăteşti, căzu în genunchi, împreună mâinile.... Peste o clipă glasul lui subţire ca un fir de mătase albă fâlfâia în tăcerea  înecată de respiraţii, se ridica spre tavanul înstelat, se coborî printre sutele de oameni... Ochii lui văzură la  început, în altar, pe protopopul Groza zâmbindu-i cu blândeţe şi încurajându-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi  plutit  în văzduh... Apoi, tocmai  în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul şi, într-o depărtare nesfârşită şi  totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi  în acelaşi  timp mângâietoare ca o sărutare de mamă... Din strălucirea dumnezeiască  însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile... Arătarea aceasta a durat numai o clipă, şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci, acolo, privind minunea dumnezeiască.... Când se întoarse la loc, păru schimbat la faţă. Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină.
     - Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însufleţire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-şi şteargă lacrimile cu batista udă de plâns.
    Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa Bologa. Protopopul şi doamna Bologa credeau cu tărie că bunul Dumnezeu,  printr-o graţie deosebită, a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viaţă; avocatul, dimpotrivă, căuta să le documenteze că toată "minunea" e numai rezultatul exaltării religioase a copilului.... În cele din urmă, neizbutind a-i convinge, Bologa se supără, le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplându-i mintea fragedă cu fantasmagorii popeşti şi, fiindcă el, ca tată, e răspunzător de sănătatea sufletească a lui Apostol, intezise pe viitor asemenea exchibiţii odată pentru totdeauna.
    Clasele primare le făcu acasă, având pe doamna Bologa ca intructoare. Bologa îi controla pe amândoi în fiecare sâmbătă,  cu o severitate din ce în ce mai straşnică, parcă ar fi avut în faţa lui nişte complici în a-l trage pe sfoară. Deşi Apostol era silitor, tatăl hotărî să-l trimită, pentru cursurile secundare la liceul din Năsăud spunând că copilul trebuie să ia contact cu oamenii şi cu lumea. În realitate Bologa, nemulţumit de educaţia ultrareligioasă ce o primea copilul acasă, în ciuda prescripţiunilor lui, voia să curme răul cât mai era vreme.
    Îl dădură în pensiune la profesorul de matematică, prieten bun cu Bologa, ca să fie bine îngrijit şi supravegheat, ca acasă. Când plecară părinţii şi rămase singur, Apostol fu cuprins de o spaimă dureroasă. Se simţi părăsit, izgonit, străin şi neputincios. Şi nici măcar nu putea plânge, de teamă să nu-l ia în râs copiii gazdei. În clipa însă când îi era sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiţei o icoană cu Isus Hristos răstignit pe cruce. Şi atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alina inima......
    Parva fiind aproape de Năsăud, doamna Bologa venea în fiecare lună să-l vadă, să-l mângâie..... Dar Apostol părea acuma vesel şi mulţumit. Cartea îl pasiona. La sfârşitul anului şcolar, mergând acasă în vacanţă, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit.
    - Te felicit! îi zise Bologa, după ce citi cu luare-aminte, strângându-i mâna ca unui prieten.
   Strângerea aceasta de mână îi făcu o impresie curioasă. Pentru întâia oară simţea că tatăl său îl iubeşte. Până atunci i se păruse că dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi şi răzgâieli. Acuma înţelese că există şi iubiri reţinute, bărbăteşti. De altfel, chiar şi el devenise mai discret în dezvăluirea sentimentelor. Îi plăcea să fie privit ca un om serios. Prietenii lui cei mai buni, Alexandru Pălăgieşu şi Constantin Boteanu, erau cu trei-patru ani mai mari ca dânsul.
    Când termină clasa a patra şi aduse iar certificatul, Bologa crezu nimerit să-i spună câteva cuvinte grave, de faţă cu doamna Bologa, în picioare. După o introducere cu citaţii latineşti, îi evocă amintirea străbunului tras pe roată la Alba-Iulia şi apoi urmă cu glas falnic:
    - De azi încolo, fiul meu, eşti bărbat. Dacă ar fi nevoie, eşti pregătit să-ţi poţi câştiga singur  o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ţi se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viaţa şi lumea sunt pline de taine grele. Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!.....
    În clasa a cincea, spre Crăciun, într-o oră de matematică, Apostol fu chemat puţin afară. În coridor aştepta vizitiul lor, cu căciula şi cu biciul în mână. 
    - Ei, ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol tulburat.
    - Bine, domnişorule, tot bine, dar azi-noapte a murit domnul avocat, de inimă, şi  m-a trimis doamna să te aduc şi pe dumneata la înmormântare.....
    Până la Parva, Apostol a plâns în neştire..... Înmormântarea a fost impozantă. Mii de oameni au petrecut coşciugul la groapă, şi multe cuvântări jalnice.   Pe urmă, câteva zile, Apostol a stat acasă. Nu mai plângea, dar şedea ceasuri  întregi  încremenit în faţa unei fotografii care reprezenta pe tatăl său într-o poză dârză, ameninţătoare. (Era făcută la Cluj, pe când se întorcea din temniţă.) Înainte îi fusese frică de fotografia aceasta. Acuma îl rodeau remuşcări. Simţea împrejur întrebări fâlfâind cu aripi negre şi nu îndrăznea să le privească. Îşi zicea mereu că n-a ştiut să-l preţuiască, îşi amintea de îndrumările lui severe şi-i era teamă necontenit să nu se dărâme ceva, undeva, şi nu-şi dădea seama ce şi unde...... Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi spuse, a treia zi, foarte blând şi duios:
    - Lasă ,dragul mamei...... Ce să facem? Aşa a vrut Dumnezeu.....
    - De ce? întrebă deodată, Apostol, privind-o cu nişte ochi goi. 
    Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înţelese vorbele ei, căci în clipa când a rostit întrebarea, a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului. 
    "Am pierdut pe Dumnezeu", ii fulgera prin minte, inchizand ochii cu frica, parca astfel ar fi vrut sa impiedice ruina. Avea impresia foarte clara ca se prabuseste intr-o prapastie fara fund si nu se poate opri, nu se poate agata de nimic. Aceasta insa a tinut numai un moment, sau poate nici atata, iar pe urma a ramas cu o groaza crancena in inima, ca si cand s-ar fit rezit, in miez de noapte, singur, intr-un cimitir imens, fara sa stie incotro sa apuce.....
    Se intoarse la Nasaud buimacit, cu sufletul zdrentuit de indoieli si sigur ca si-a pierdut rostul in lume.  Un rastimp a mai incercat sa-si recladeasca   din daramaturi o casa noua. Observa insa ca de sub fiecare piatra izbucnea cate o intrebare dureroasa si fara raspuns.....  Stradaniile acestea zadarnice, cu chinurile lor neostoite, il obosira repede. Dar apoi peste ele se inalta, ca un steag biruitor, dorinta de-a cunoaste, de-a gasi raspunsuri precise la toate intrebarile tulburatoare......
    Ca "abiturient" a petrecut vacanta in consfatuiri si neintelegeri cu mama-sa si cu protopopul Groza care, amintindu-si aratarea cereasca de odinioara, doreau sa-l indrepte spre cariera preoteasca.  Apostol insa nici nu voia sa auda de teologie. Acuma era aproape de douazeci de ani, inaltut, foarte zvelt, cu o frunte alba foarte framantata, cu parul castaniu lung si dat pe spate, avand ceva in infatisarea tinerilor de la inceputul secolului trecut, gata sa moara pentru un dor. Pe cat inima ii clocotea de o pofta de viata naprasnica, pe atat mintea lui se zbuciuma cu intrebari tainice, suferind fiziceste de cate ori, in cautarea explicatiei, se izbea de zidurile inceputului si sfarsitului intre care e marginita cunostinta omeneasca. Se facuse ganditor, chiar visator, cu apucaturi romantice, cu hotarari incapatanate. Doamna Bologa spunea, cu o usoara umbra de parere de rau, ca seamana la caracter cu raposatul, ceea pe Apostol il magulea caci, cu cat crestea, cu atat admira mai mult  intelepciunea tatalui sau, silindu-se din rasputeri barem sa-l egaleze..... Cand isi dadu seama ca rezistenta fara argumente nu va convinge pe maica-sa si mai ales pe Groza, le declara ritos ca el de mult nu mai crede in Dumnezeu si prin urmare nu-si poate alege o cariera bazata pe inselaciune. Protopopul se indigna si pleca fara sa-i dea mana, iar doamna Bologa planse o saptamana intreaga, rugandu-se Atotputernicului sa0i intoarca baiatul pe calea cea buna.
    Apostol se hotarase de mult sa urmeze filozofia. Auzind aceasta, indignarea protopopului se inteti si, ca sa franga cerbicia fiului ratacit, povatui pe doamna Bologa sa-i refuze mijloacele banesti. Abiturientul se posomori. Cateva zile de-a randul avu lungi consfatuiri cu singurul sau prieten din Parva, cu Alexandru Palagiesu, care facuse cursul de notar si acuma era practicant, in asteptarea sa iasa la pensie notarul batran si sa-i ia locul. Drept urmare a consfatuirilor, Apostol se repzi pana la Nasaud, se mai sfatui cu fosta lui gazda si cu directorul liceului, iar rezultatul fu o petitie catre Ministerul Instructiei, in care solicita o bursa de la stat. Peste creo trei saptamani veni si raspunsul: i s-a acordat un loc intr-un "colegiu studentesc" la Budapeste, ceea ce insemna pensiune completa si chiar cateva coroane pe luna, de buzunar.
    La Universitate a intampinat greutati asteptate si neasteptate. Le-a biruit cu o insufletire apriga. A invatat ungureste si nemteste in cateva luni, incat primul examen i-a adus felicitari si o invitatie la masa din partea profesorului de filozofie, batran, sarac si nobil. Intre profesor si elev apoi s-au statornicit niste legaturi ca intre un duhovnic si un drept-credincios. Cunoscator al sufletului omenesc, profesorul a inteles repede neastamparul lui Apostol si l-a indragit. I se parea ca tanarul acesta, ros pana in temelii de indoieli, e reprezentantul tipic al unei generatii care, pierzand credinta in Dumnezeu, se inversuneaza a gasi ceva  in afara de sufletul omului, un Dumnezeu stiintific, lipsit de taine si de necunoscut, an adevar absolul, in dosul caruia sa nu mai fie nimic, in care sa se cuprinda si sa se lamureasca chiar si neantul.... Seninatatea si simpatia profesorului au potolit incetul cu incetul avantul studentului. Chiar in prima vacanta universitara, Apostol a venit acasa cu o "conceptie de viata" pe care toata vara i-a explicat-o lui Alexandru Palagiesu, devenit notar in parva.
    - Omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme, spunea studentul cu o incredere parc-ar fi descoperit piatra filozofala. O licarire de constiinta trecatoare.... Numai colectivitatea organizata devine o forta constructiva, draga prietene! Singularizat, omul se pierde , pe cand intr-o colectivitate orice sfortare isi gaseste locul ei si toate impreuna contribuie la inaltarea fiecarui individ, precum activitatea comuna a tuturor colectivitatilor apropie omenirea de Dumnezeu.... Azi, din pricina lipsei de organizare, nouazeci la suta cel putin din munca creierului omenesc se risipeste.... Inchipuieste-te ce-ar fi cand s-ar uni, intr-o organizatie perfecta, sfortarile mintale ale tuturor oamenilor spre aceeasi tinta!.... Cati oameni traiesc azi pe pamant? Doua miliarde, sa zicem.... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul daca doua miliarde de kilograme de materie cenusie, intr-un avant comun, ar porni la asaltul portilor inchise?
    - Adica, mai pe romaneste, sa facem ceea ce facem cu totii, zise notarul. Sa ne facem datoria catre stat, nu-i asa?.... Apoi asa spun si legile noastre.....
    - Nu, nu legile....  Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile.... Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând furtunos explicaţiile.
    Doi  ani de zile, în Budapesta, şi-a pus la încercare "concepţia de viaţă" în toate împrejurările, şi după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulţumitoare. Viaţa în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor,   mecanizarea vieţii îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului şi aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomeraţii de oameni.  În mijlocul naturii se simţea liber şi mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraş.  Dealurile din jurul Budei le cunoştea întocmai ca împrejurimile Parvei..... Numai când venea acasă observa că şi-a potrivit viaţa pe un calapod care aici nu era deloc preţuit. În Parva i se clătina concepţia şi avea nevoie de sforţări ca să nu i se sfărâme.... Statul, aici, era privit ca un vrăjmaş.... Tocmai în vacanţa a treia a găsit argumentul mulţumitor, într-o discuţie cu avocatul Domşa, care, după moartea bătrânului Bologa,  a făcut avere în Parva.
    - Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiraţie subită. Nu afirm deloc..... Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria.... Daţi-mi un sfat mai bun şi mă închin. Altfel însă, vom cădea în anarhie, domnule Domşa! În viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţi!
    Avocatul Domşa îl iubea şi-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toţi domnii din Parva şi chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate.  De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că îi va atrage atenţia asupra domnişoarei Marta, o fetiţă  de vrei şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului, şi care, pe deasupra,  avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuşi domnului Domşa. 
    Într-o bună zi, dorind să continue discuţia, Apostol făcu  o vizită avocatului.  Nu-l găsi acasă, dar il primi domnişoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara numai despre nimicuri şi crezând mereu că va sosi Domşa. A doua zi reveni şi iar şezu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeaşi oră şi din ce în ce mai bucuros că nu e acasă avocatul. Şi, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:
    - Mamă, ştii că am să mă logodesc cu fata lui Domşa?
    Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă şi uşuratică.  O fată crescută în voia soartei - doamna Domşa murise de vreo patru ani - nu poate fi o soţie potrivită pentru Apostol. Încercă să se împotrivească. Chemă iarăşi într-ajutor pe protopopul Groza. Toate în zadar.  Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o când va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.
    Curând, după logodnă, sosi la Parva un locotenent de vânători imperiali, foarte ţanţoş şi încrezut, feciorul judecătorului ungur. Apostol îl privi cu dispreţ, zicând că e gol şi sec, pe când Marta îl găsi  interesant şi drăguţ.... Duminica  următoare avu   loc "balul  filantropic". Deşi Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de "celălalt". Locotenentul însă a jucat puţin şi numai cu vreo trei fete, între care şi cu Marta. Şi atunci, pe faţa ei,  Apostol a văzut o mândrie şi o bucurie rău ascunsă......
     În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei şi era sigur că Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii..... Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Într-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofiţer şi să-i arate Martei că poate fi şi el ca "celălalt"..... În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!
     Atunci începură să umble zvonuri de război şi într-o bună zi locotenentul chiar trebui  să-şi curme concediul şi să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Când veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:
    - Simpatic om!..... Acuma va fi erou!
    Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că mamă-sa a avut dreptate şi să-şi vază de cărţile lui.... Dar asta ar însemna o laşitate.  Dacă în prima ciocnire cu viaţa se dă bătut, atunci ce va fi viitorul?
    Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul...... Şi concepţia de viaţă, clădită şi cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Şi  totuşi acuma trebuiao hotărâre...  Se sfătui  cu Pălăgieşu, fără rezultat. Pălăgieşu   declară  categoric că "toţi   trebuie să  ne  facem datoria către patrie".  Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, şi nu izvorâtă dintr-o convingere  liberă......   Apostol,   în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da,dar dacă mâine va fi chemat şi el în armată?   
    - Vezi, dragul mamei, ii zise doamna Bologa, ingrijorata, daca ne ascultai pe noi si te duceai la teologie, azi ai fi preot si nici capul nu te-ar durea de razboiul lor.... Pe cand acuma, Dumnezeu stie.....
    Mai mult ca se ispiteasca pe sine insusi, Apostol raspunse:
    -  Zilele astea am sa plec si eu la datorie.....
    Doamna Bologa, speriata si revoltata, intreba:
    - Sa-ti primejduiesti tu viata? Pentru cine si pentru ce?
    - Pentru patrie, murmura studentul cu un zambet nehotarat.
    - Noi n-avem patrie! striga atunci mama, indignata. Asta nu-i patrie..... Mai bine s-o calce in picioare caii muscalilor!
    Trimise indata dupa protopopul Groza si impreuna cautara sa-i scoata din minte gandurile nesocotite. Nehotararea lui Apostol se zvarcolea. Iesi pe strada buimacit si nemeri tocmai la Domsa acasa.
    - Cum, tu? Speranta noastra? Sa te bati pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar cand ai o patrie ca a noastra nu esti deloc obligat sa te imbulzesti la datorie, ba chiar dimpotriva!
    - Si totusi, ideea? zise Apostol fara convingere.
    - Ce idee?..... Cand e viata omului in joc, dai dracului toate ideile.... Noi trebuie sa asteptam, Apostole! Lozinca noastra sa fie: rezerva....
    - Rezerva inseamna pasivitate si pasivitatea e mai rea ca moartea.....
    - Pasivitatea pastreaza intacte sperantele, pe cand activitatea acum e egala cu nimicirea.
    Apostol tacu. In sufletul lui se inchegase convingerea ca nu trebuie sa plece. Dar nu apuca sa spuna nimic lui Domsa, caci se pomeni cu Marta, care tocmai se intorcea de la o prietena. Avocatul, ca de obicei, ii lasa singuri....
    - Toata lumea pleaca la razboi, zise Marta.
    In privirea ei, in glasul ei, Apostol simti o tremurare ciudata. Marta se gandea la "celalalt". Un ceas statura de vorba, si toata vremea Apostol vazu ca logodnica lui e ca o straina, intelegand insa ca, printr-un singur gest, i-ar putea dobandi sufletul intreg.... Un ceas sovai, apoi, la plecare, se uita adanc in ochii ei si zise cu hotarare:
    - Poimaine voi pleca la razboi!
    Marta avu un zambet de necredinta, dar numai o clipa. In clipa urmatoare obrajii i se impurpurara, privirea i se inflacara, plina de mandrie, si apoi, cu o miscare patimasa, se repezi la Apostol si-l saruta pe buze.... Si Apostol, in sarutarea aceasta, isi sorbi izbanda....
    Si a treia zi a plecat la Cluj si s-a prezentat la centrul de recrutare, unde un colonel desirat l-a felicitat calduros. Cand s-a imbracat in uniforma si s-a uitat in oglinda, nici nu s-a mai recunoscut, atata de martial i se parea ca s-a facut. De altfel, in oras clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, in cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parca razboiul i-ar fi scapat dintr-o primejdie grozava sau le-ar fi fagaduit o fericire cereasca. In atmosfera aceasta, ultimele ramasite de sovaire se topira ca niste stropi de ceara. Se simtea mandru si fericit in uniforma cocheta de artilerie si saluta teapan pe toti militarii ce-i intalnea, adanc convins ca si astfel isi indeplineste datoria catre tara.
    Doua luni a urmat scoala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urma l-au numit ofiter, a fost ranit o data usor si a doua oara greu, incat a stat doua luni in spital si o luna in concediu acasa, a fost decorat de trei ori, inaintat locotenent.... toate in vreme de doi ani. Razboiul a luat locul de frunte in conceptia lui de viata, din care odinioara vruse sa-l elimine. Acuma isi zicea ca razboiul e adevaratul izvor de viata si cel mai eficace element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul..... Pe urma a fost la Curtea Martiala si l-a judecat pe Svoboda...... Pe urma au venit spanzuratoarea si ochii condamnatului.... si doina ordonantei, sub fereastra, care nu mai inceteaza deloc, ca o mustrare.....

                                                                                                 3.

                                        - Don locotenent, e tarziu, vremea cinei....
    Apostol Bologa deschise ochii, zapacit. Langa pat, ordonanta mormaia bland aceleasi cuvinte, cao baba cu farmece.
    - Ce-i, Petre? Am adormit? intreba locotenentul, sarind in picioare si uitandu-se repede la ceasul-bratara. Ei, poftim! Am intarziat la masa.... Si numai tu esti de vine, ca nu stiu pe unde tot umbli, in loc sa-mi fii de ajutor....
    Dojenind pe Petre, isi dadea bine seama ca vrea sa-si impute amintirile care l-au cuprins in mrejele lor si de care ii era teama ca de niste remuscari neiertatoare. Grabit sa plece, nu-si gasi casca si mormai:
    - Fa lampa mai mare, ca parca suntem intr-o cripta....
    De langa lampa, ordonanta ridica o scrisoare si i-o intinse:
    - A venit de la amiazi, dar cu valmasagurile astea.....
    Apostol lua scrisoarea, se uita la adresa si ramase cateva clipe c ochii la Petre, ca si cum n-ar fi indraznit s-o citeasca.
    "Iata, mi-e frica si de slova mamei, se gandi cu amaraciune. Atat m-a facut de las executia unui tradator!"
    Apoi se aseza manios pe lavita, trase lampa mai aproape, rupse plicul si citi pe nerasuflate:
    "Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremura inima de grija ta, ca de o saptamana n-am primit nicio stire si pe aici geme pamantul de oaste si catane, de traim mereu cu frica in san. Totusi sunt putin mai linistita de cand am auzit ca, pe unde esti tu, s-au potolit bataliile. O, dare-ar Dumnezeu sa se sfarseasca odata, ca de atata razboi mi s-a acrit sufletul si ne-au secat lacrimile.
    Tot asteptam sa ne pomenim cu tine pe acasa, macar pe cateva zile, ca alti ofiteri capata concedii des. Si noi avem in gazda un maior, tare de treaba, polonez. Bietul om toata ziualica ofteaza de dorul familiei, ca-i insurat si are sase copii..... Stii, dragul mamei, ca pe protopopul Groza l-au luat si l-au dus in internare in Tara Ungureasca, fiindca Palagiesu l-a parat ca-i periculor pentru linistea comunei. O, Doamne, mare-i rabdarea si indurarea ta! Ba Palagiesu se mai lauda, chiar si fata de mine, ca de-ar fi vrut el, ar fi putut face sa-l si spanzure, ca - zice - mana lui e grea cand vede ca oamenii nu se astampara. Dar zice ca i-a fost mila de cei optzeci de ani ai lui Groza, altmiteri nu s-ar fi multumit numai cu internarea. Ca, zice, protopopul a predicat de pe amvon precum sa nu ne lepadam limba stramoseasca si nici credinta in Dumnezeu, ci sa le pastram cu sfintenie. Si din pricina aceasta l-au ridicat si l-au inchis, iar comuna a ramas numai cu diaconul, sa faca slujba si la biserica cea mare, si peste apa, in bisericuta din Ierusalim.... Eu ma rog fierbinte la bunul Dumnezeu si tare mi-e nadejdea ca rugaciunile noastre vor gasi mila si indurare in ceruri!
    De multe ori ma gandesc si ma cutremur, ce-ar fi daca ar trai bietul tatal tau? Cum era el inimos, vai Doamne, poate ca nici tu n-ai fi unde esti, caci el nu te-ar fi lasat pentru nimica in lume. Dar eu, sarmana vaduva, ce sa fac? Plang si ma rog lui Dumnezeu sa-ti poarte de grija si sa te apere si sa-ti lumineze sufletul si cararile vietii.....
    Acum baremi de-ar veni odata pacea, sa mai scape oamenii de chinuri si de groaza. Ca de cand a intrat si Romania in razboi parca viata noastra e si mai amara, si mai intristat ni-e sufletul..... Marta zice ca ti-a scris mereu, dar ca tu nu i-ai raspuns la doua scrisori si poate ca te-ai suparat cine stie de ce. Scrie-i, dragul mamei, ca Domsa e foarte cumsecade si-ti poarta de grija ca un parinte. Apoi si fata-i buna si are sufletul de ceara, doar ca-i tanara si nepriceputa in viata. Mereu imi spune ca-i e dor de tine, dar iarasi nu poate sta nici prea retrasa si trebuie sa mai glumeasca cu cei ofiterasi de pe aici, ca asa-s vremurile. Daca ai fi tu acasa, am avea si noi un sprijin.  Dar nu-i nimic, va trece si furtuna, si Dumnezeu va plati tuturora dupa dreptate. Pana va veni ceasul mantuirii, eu in scrisorile tale caut mangaierea si le asptept si tremur cand nu sosesc. Ca tu esti mangaierea si nadejdea mea pe lume, si credinta in Dumnezeu. Ramai cu bine si scrie-mi degraba. Dumnezeu sa te aiba in paza lui cea buna! A ta Mama."
    Apostol îndoi iar scrisoarea, o vârî în buzunar şi oftă, zâmbind amar şi zicându-şi: "Biata mamă! Se vede că-i strănepoata subprefectului lui Avram Iancu..."
    Cuprinsul scrisorii îl simţea foarte lămurit în creieri, ca o apăsare. Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deşi altădată tocmai acestea l-ar fi pus pe gânduri.... Ridicând capul, întâlni privirea ordonanţei, aprinsă de o curiozitate umilă. Apostol tresări, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i fi citit gândurile.
    - Oare ce-o mai fi pe la noi pe-acasă, don locotenent? întrebă deodată soldatul cu un glas încărcat de respect.
    - Ce să fie, Petre? Necazuri şi amar, răspunse Apostol blând.
    Îşi potrivi casca în cap, îşi ridică gulerul ulancei şi ieşi în ogradă, urmat de ordonanţă. În poartă se întoarse şi-i zise cu acelaşi glas moale:
    - Ia seama, Petre, că mâine în zori, plecăm înapoi, pe front! Să aduni deci toate catrafusele..... Degeaba, Petre, tot mai bine-i acolo decât aici!

                                                    4.

                         Popota diviziei era într-o fostă cârciumă, alături de casa în care locuia generalul Karg. În sala mare dinspre uliţă, cu ferestrele oblonite, ca să nu pătrundă lumina afară, mâncau ofiţerii de la cartierul diviziei, precum şi cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. În fund, într-o odăiţă, era popota  trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre   front sau  se   întorceau  de acolo şi trebuiau să zăbovească un răstimp pe  la numeroasele servicii ale diviziei.
    Fiindcă întârziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă şi coti în tindă, unde câţiva soldaţi spălau vase, ştergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alţii veneau de pe coridor, de la bucătăria îndepărtată, cu farfurii pline cu mâncăruri ori cu butelii de vin.... De aici o uşă dădea direct spre popota mare, iar alta, în stânga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi şi deschise lui Bologa.
    În odăiţă erau  numai două mese lungi şi o masă hodorogită, pe care zăcea un morman de mantale, căşti revolvere, săbii, baionete, de-a valma.
    Masa din dreapta se golise: un soldat, cu capul ţuguiat şi cu fruntea de un deget, strângea alene tacâmurile şi resturile de pâine. Fumul de tutun, mirosul de mâncăruri şi de băuturi umpleau odaia până în tavanul cu grinzi, sugrumând flacăra lămpii cu abajur de  tinichea   roasă. Obloanele celor două    ferestre  erau   închise, iar  găurile din obloane, astupate cu şervete. De altfel, ferestrele n-aveau perdele şi pe pereţi se vedeau numai câteva cadavre de ploşniţe sătule.
....................................................

   "Copiii sunt educaţi de faptele unui adult, nu de vorbele lui."
                         Carl Jung

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

                          

                                                 1.

                        Cartea întâi.

               Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios.
     Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispret.
     Privelistea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme niciun mort n-ar mai fi intrat acolo şi nici n-ar mai vrea sa intre nimeni.
     Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum şi de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase şi răsfirate vârfuri de pomi desfrunziţi, câteva coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării şi linia ferata ce închidea zarea ca un dig fără început şi fără sfârşit. Şoseaua, însemnata cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front
     - Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcandu-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle. Auzi? Ţara locurile niet frumos! adaugă apoi, arătând cu mâna ţinutul şi stâlcindu-şi graiul spre a se face mai înţeles.
     Ţăranul holba ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte.
    - Nu pricepe ăsta, don căprar, limba noastra, zice atunci un soldat, îndreptându-se din sale.
    - Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă, adăugă îndată celălalt soldat, proptindu-se în lopată.
    Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăranul care, neînţelegând vorbele străine, pleca ruşinat capul  în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru.
    - Ei, ce staţi? Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luându-şi seama. Asta-i groapă? Nu vi-e ruşine? Uite-acu pică convoiul şi nici groapa nu-i gata! Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră? Hai! pune osul, nu te holba la mine!
    - Asa-i, bine zici, don căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don căprar S-ajungem noi gropari de
     Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulţumit, răspunse iarăşi mai prietenos:
     - Soldatul trebuie sa facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război. Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socoteşte. De ce nu zici mai bine ca am avut noroc cu întârzierea? Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toţi. Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spânzure oameni aşa, aproape pe întuneric.
     Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei brat parcă ameninţa pe oamenii din groapă. Şi în aceeaşi clipă ştreangul prinse a se legăna uşor.
     Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului  Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpâni totuşi în curând şi, scuipând cu scârbă, murmură:
    - Ce viaţă mai e şi asta. Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi.
     Un vânt tomnatic, umed şi trist, începu sa bată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbusşte. Din văzduhul cenuşiu picura atâta pustietate, că, simţindu-şi sufletul împovărat, caporalul încremeni cu faţa spre turnul bisericii, cu privirea pierduta, fără sa bage de seamaă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofiţer. Îşi veni în fire de-abia când auzi paşii. Tresări şi, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răguşit de nelinişte:
     - Daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer De-acuma trebuie să sosească şi convoiul Of, barem de-am scăpa mai repede! Degeaba, asta nu-i treaba de militar!
     Ofiţerul se apropia şovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o ţintă nedorită. Era mijlociu ca statură şi avea puţină barbă, care-i dădea o înfăţişare de miliţian sedentar, deşi altfel nu părea mai mult de treizeci şi cinci de ani.
     De sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care priveau înfriguratţi stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strânsă într-un spasm dureros, tremurător. Mâinile îi atârnau ţepene, aproape uitate.
    Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându-şi zgomotos călcâiele bocancilor.
    Ofiţerul se opri la câţiva paşi, răspunse dând din cap uşor şi, mereu cu privirea la ştreang, întrebă:
    - La ce oră e hotărâtă execuţia?
    - La patru a fost, trăiţi, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofiţerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci şi încă n-au sosit.
    - Da da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuţi, cu capetele în pământ.  Apoi întrebă iar, mai sigur: şi cine va fi spânzurat?
    - Noi nu putem şti, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiţer, dar nu putem şti bine.
    - Şi pentru ce fel de vină? stărui ofiţerul, privindu-l cercetător, aproape mânios.
    Caporalul se zăpăci de tot şi răspunse şovăind cu un zâmbet de milă amară:
    - De, domnule căpitan noi de unde sa ştim? În război viaţa omului e ca floarea, se scutura te miri de ce Păcatele-s multe de la Dumnezeu, şi oamenii nu iartă.
    Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, şi nu mai întrebă nimic.
    Ridicând însă ochii şi văzând iar spânzurătoarea, se retrase câţiva paşi ca în faţa unui vrăjmaş ameninţător. În aceeaşi clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru şi poruncitor:
    - Caporal! Gata, caporal?
    - Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcându-se, cu mâna la cozoroc.
    Locotenentul, în ulanca strânsă pe corp şi cu guler de blana sură, venea foarte grăbit, aproape alergând, şi vorbind mereu:
    - Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori şi în câteva minute va fi aici
     Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte? Dacă eu, care n-am nicio însărcinare directă, m-am putut osteni....
    Tăcu brusc văzând pe căpitanul străin şi necunoscut, care-l privea neliniştit.
     Locotenentul salută şi înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos şi cu vocea zgârietoare:
    - Scăunelul, caporal! Unde-i? Ce te uiţi ca un nerod? Pe ce vrei tu sa se urce condamnatul? Ce oameni! Atâta nepăsare n-am mai văzut Din pământ să-mi scoţi un scăunel, ai înţeles? Şi în două minute să fii înapoi! Aide, mişcă, ce mai caşti gura?!
    Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncând o privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit:
    - Cu astfel de oameni nu batem noi Europa. Unde nu-i conştiinţa datoriei....
    Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ştreangul nemişcat. Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă.
    Întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ştreangului, ruşinat şi umilit.
    Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în faţa străinului, prezentându-se:
    - Locotenent Apostol Bologa.
    - Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka. Adineaori am sosit, şi tocmai de pe frontul italian. În gară am aflat ca aveţi o execuţie şi, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici.
    În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simţi cuprins iar de ruşinea de adineaori şi, încurcat, zise cu o vioiciune silită:
    - Vasăzică sunteţi mutat în divizia noastră?
    - Da, la al cincizecilea de artilerie de câmp.
    - A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci bine-aţi venit!
    Faţa căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucişară într-o licărire de simpatie. O clipa. Apoi Klapka avu o cutremurare şi întrebă aproape înfricoşat:
    - Pe cine spânzuraţi?
    În ochii lui Apostol Bologa, albaştri şi adânciţi în cap, se aprinse o mândrie stranie.
    Răspunse cu o indignare abia stăpânită:
    - Un sublocotenent ceh, Svoboda mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător! Nu-i aşa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.
    - Mda da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.
    Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu orice preţ:
    - Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat şi, prin urmare..... De altfel nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea şi n-a vrut să răspundă măcar la întrebările preşedintelui Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreţ falnic Chiar sentinţa de moarte a primit-o zâmbitor şi cu niste ochi! Fireste, asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă. Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se împuşte. Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuţie, atât a fost de vădită crima. Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin.
    Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:
     - O, Doamne dovezile când e vorba de o viaţă de om...
    Pe buzele subţiri, cu colţuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie şi de dispreţ:
    - Uitaţi, domnule căpitan, că suntem în război şi pe front! O viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei! Dacă ne-am călăuzi după consideraţii sentimentale, ar trebui să capitulăm în faţa tuturor! Se vede însă că sunteţi ofiţer de rezervă, altfel n-aţi vorbi aşa despre o crimă.
    - Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat în vreme de pace. Acum însă....
    - Şi eu sunt ofiţer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viaţa reală. Dar m-am dezmeticit repede şi mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!
    Căpitanul zâmbi, ca şi când răspunsul i s-ar fi parut ridicol, şi zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:
    - Şi eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!
    Apostol Bologa roşi ca o fecioară şi nu îndrăzni să se uite în ochii capitanului. Se simţea jignit până în măduva oaselor şi căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi gâfâind caporalul, cu scaunelul fără spetează.
    - Un moment, domnule capitan, rosti Bologa triumfător, întorcându-se spre caporalul asudat, parcă i-ar fi adus mântuirea. E prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios.
    Cum să se caţăre condamnatul pe asemenea..... În sfârşit, ce-mi fac eu sânge rău, când nici nu e în atribuţiile mele execuţia?! Să vedeţi voi ce va zice domnul general, să ţineţi minte! Acuma ce mai stai? Aide, potriveşte cel puţin locul şi trage mai sus funia! Ce oameni!
    Ridică mâinile, revoltat, şi-i întoarse spatele. Se potoli însă brusc, zărind pe cărarea dinspre sat un grup de ofiţeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. În frunte venea însuşi comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte şi foarte roşu la obraz, bătându-şi nervos carâmbul cizmei cu o cravaşă, în vreme ce pretorul militar, un capitan burtos, cu mustati sure, îi explica ceva gesticulând larg cu mâna dreaptă, în care ţinea o foaie de hârtie.
     - Vine convoiul Uite şi generalul! şopti Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca dinaintea unei năluci neaşteptate.
    Locotenentul alergă întru întâmpinarea generalului şi, salutând, raportă cu importanţă:
    - Întâmplător am venit mai devreme, excelenţă, şi am constatat că lipsea scaunelul.
    - Lipsea? repetă generalul cu o privire nemulţumită spre pretorul care se uita disperat la Bologa.
    - Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură.
    Totuşi pretorul simţi că generalul s-a supărat şi, murmurând o scuză,îş i iuţi paşii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuţiei şi să se încredinţeze cum i s-au implinit ordinele. Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înţepenit într-o salutare înfricoşată. Vru să se întoarcă zâmbitor spre generalul care sosea, dar deodată îşi aduse aminte şi întrebă îngrijorat:
   - Călăul unde-i, caporal?
   - Noi nu ştim, domnule capitan, răspunse caporalul. Noi am avut ordin să facem groapa şi....
   - Cum nu ştiii, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă şi răcnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a facut plutonierul? Plutonier! Închipuiţi-vă, excelenţă, n-avem călău! adăugă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape de groapă. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii nu-şi mai fac datoria!
    Un plutonier, cu faţa cenuşie şi uscată, veni în fuga mare şi se opri tremurând lângă stâlpul spânzurătorii.
    - Ce-ai făcut, ticalosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrâşnind dinţii. Am să te.... am să......
    - Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgându-şi mustaţa stângă şi ameninţând cu cravaşa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecat.
    - Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai uşurat.
    - Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertaţi-mă bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, va rog cu supunere.
    Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă, drept explicaţie, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupse scurt, mormăind:
    - Vom vorbi mai târziu Acuma, la datorie!
    Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet.
    Condamnatul, înfăşurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, păşea maşinal la braţul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldaţi cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofiţeri şi soldaţi, de-a valma, aduşi de pe front înadins ca să vază execuţia, toţi cu căşti de război şi în uniforme murdare, cu miros greu de tranşee, răsfiraţi în voie, încât coada ajungea până aproape de marginea satului.
    Sub spânzurătoare, caporalul aştepta smirnă, cu ochii tulburaţi, în vreme ce plutonierul îi şoptea şi-l învăţa cum şi ce are de făcut.
    Vântul umed se înteţi, măturând pământul, împiedicându-se în mormintele cimitirelor, zgâlţâind pe oamenii care se apropiau.
    Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osanditul care, văzând lutul galben şi cleios, avu o zguduire scurta.
    - Dumnezeu e bun şi mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzându-i crucea la buze.
    - Pe dincolo, părinte vă rog! răsună iarăşi glasul pretorului, nervos şi răguşit. Trebuie ordine Plutonier, ia seama! Nu-ţi ştii datoria?
    Mersul convoiului se iuţi ca la comandă şi în câteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toţi tăceau însă, parcă le-ar fi fost frică să nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferinţe. Doar zgomotul de paşi nerăbdători se amestecă în gemetele vântului stăruitor.
    - Doctore, doctore, durează mult? şopti Apostol Bologa, agăţându-se de braţul medicului, care se zbătea să-şi deschidă trecere printre soldaţii îngrămădiţi.
    - Ai să vezi, .....acuma...... nu-i vreme de..... răspunse docrorul plictisit. Puţin loc, hei, ce Dumnezeu! Faceţi-mi loc, băieţi!
    Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la picioarele gropii, în faţa spânzurătorii. Gâtul îi era uscat şi amar, iar inima i se frământa într-o emoţie aproape dureroasă. Se simţea mulţumit că va vedea tot şi, ca să-şi potolească nerăbdarea, se uita imprejur, căutând cunoscuţi şi prieteni printre zecile de feţe tăbăcite de război şi schimonosite sub povara căştilor de oţel. Generalul stătea în dreapta, numai la vreo trei paşi, ursuz, nemişcat. Mai încolo însă locotenentul Gross trepida fără astâmpăr, urmărind cu atenţie disperată toate mişcările condamnatului, care-i fusese bun prieten.
    Văzând pe Gross, Bologa îşi aduse aminte de căpitanul străin de adineaori şi îl descoperi la spatele generalului, ţinându-se cu mâna de falcă, neclintit ca o mustrare.
    "Ce om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a dreptul aici şi tot el vrea să-mi dea lecţii de umanitarism, parcă eu aş fi o fiară sau......."
    În clipa aceea o mână îi strânse braţul.
    - A, Cervenko! murmură Bologa, întorcându-se. Tu aici?...... Mă mir....... Desigur că n-ai venit de bunăvoie.......... Ştii că eu am făcut parte din Curtea Marţială?
    Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh ţâşni brusc glasul pretorului, mult mai ascuţit şi mai tăios ca adineaori:
    - Toata lumea trei paşi înapoi! Loc! Loc!
    Oamenii, spăimântaţi parcă de zgomotul care îndrăznea să străpunga trecerea, se îmbulziră şi se retraseră câţiva paşi. În locul gol din jurul gropii rămase numai generalul, pe când lângă stâlpul cioplit condamnatul privea drept înainte, mângâind blând digul care închidea orizontul. Bologa, cu inima strânsă, se uita drept în ochii lui mari, negri, fierbinţi...........
    Şi văzu deodată că omul de sub ştreang se întoarce spre pretorul înmărmurit şi-l auzi foarte desluşit, zicând:
    - Vreau să mor mai repede........
    Generalul încruntă din sprâncenele-i stufoase şi îmbinate, spunând pretorului:
    - Vezi ce doreste.
    Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor şi parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, aşteptând zadarnic un rastimp, izbucni speriat:
    - Gata?..... Atunci...... da...... atunci.......
    Şi, uitându-se jignit spre general, păşi pe movila de lut proaspat de la marginea gropii, desfăşură hârtia ce i se boţise în mână şi citi sentinţa Curţii Marţiale a diviziei, care osândea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare şi dezertare la duşman. Glasul îi suna gol şi prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi arunca două priviri scrutătoare, iar la sfârşit răguşi, parc-ar fi răcnit din răsputeri o zi întreagă.
    Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii, ca nişte ciocane, şi casca îi strângea ţeasta ca şi când i-ar fi fost mult prea strâmtă şi indesată cu sila. O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul insira crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă..... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urma însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă........ Încercă să întoarne capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă. În cele din urmă Bologa se aştepta ca gura condamnatului să se deschidă şi să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioşi care, în clipa morţii silnice, vedeau pe Hristos.........
     Pretorul îndoi repede hârtia şi, punând-o în buzunar, mormăi ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat şi-i şopti foarte umil:
    - Mă rog......... mantaua.........
    Svoboda, fără să-l privească, lepădă îndată mantaua şi rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subţire şi lung. Pe urmă scoase pălăria, îşi netezi părul pe frunte şi sărută lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede..... Se uită împrejur o clipă, puţin uluit, ca şi când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţă albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare.
    - Aide, băiete, nu-ţi fie frică, murmură plutonierul înfricoşat către caporalul scund, luându-l de spate şi împingându-l uşor spre condamnat.
    Caporalul se apropie dârdâind, neştiind ce să facă. Se uită înapoi şi, la un semn al plutonierului, întinse bratele spre ştreang.
    - Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău!
    Într-un minut caporalul întinse iarăşi mâinile spre funie, numai în cămaşă şi cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda îşi potrivise singur laţul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobişnuit.
    - Trage scaunul! şopti iarăşi plutonierul.
    Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele condamnatului. Braţul spânzuratorii pârâi, şi trupul începu a se zvârcoli în cautarea unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă..... Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau şi se învineţeau, şi totuşi privirea îşi păstra strălucirea însufleţită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească......
     Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi şi, cu amândouă mâinile, cuprinse picioarele spânzuratului, zguduite încă de spasmuri nătânge.
    - Dă-i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte! Ce faci?
    Doctorul, lângă Apostol Bologa, stătea cu ceasornicul în mână, numărând vremea.
    Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grabite. Vântul se oprise brusc, ca un alergător sosit în faţa unei prăpastii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung, ca o chemare.....
    Dar numai Bologa se întoarse şi văzu un soldat cu o urmă de rană în obraz, cu faţa scăldată în lacrimi, gemând de milă. Vru să-i facă semn să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi şi în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci şi simţi că i s-a uscat cerul gurii.
    "De ce geme soldatul?" se gândi dânsul ca să-şi domolească inima; dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întâlni iarăşi ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori, mândră şi încrezătoare, se zbuciuma gâtuită de întuneric.
    Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mişca de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca un linţoliu negru.....
    - Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz. Nu vezi că s-a întunecat?
    - Datoria, excelenţă, răspunse medicul liniştit, cu ochii la ceas.
    - Ce datorie?...... Constată! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai îndârjit.
    Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp şi pipăi pulsul spânzuratului, iar pe urmă murmură:
    - A murit mai repede, parca i-a fost silă de viaţă......
    - Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul!
    - Excelenţă, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând.
    - Atunci? Ei? zise generalul nerabdător, întorcându-se către pretorul buimăcit.
    - Excelenţă, sentinţa s-a executat, rosti pretorul grăbit, bătându-şi călcâiele ca un recrut silitor.
    Generalul venise înadins ca să ţină o cuvântare asupra dezertării la inamic şi mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruţare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostăşeşti. Dar acuma se simţea obosit şi nu mai avea poftă de discursuri.
    - Atunci să mergem! mormăi dânsul, pornind atât de brusc, că oamenii de-abia avură vreme să se dea la o parte spre a-i face loc sa treacă.
    Pretorul împărti repede ordinele cuvenite plutonierului şi apoi alergă după general, să-i explice că vina incidentelor cade exclusiv în sarcina oamenilor nedisciplinaţi. Pe urmă toată lumea se urni şi câmpul se umplu de paşi. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spânzuratul căruia vântul îi zvârcolea aripile hainei.
    - Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă Bologa.
    - Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind şi adăugând îndată, ca să-şi ascundă emoţia: De ce bietul om? De ce adică......
    Dar nu sfârşi, nici nu aşteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, dupa ceilalţi, ca şi când i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La vreo treizeci de paşi ajunse din urmă pe Klapka.
    - Ei, ţi-a placut, filozofule? îi zise căpitanul cu o uşoară imputare în glas.
    - Domnule căpitan, pedeapsa....... crima......... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea capitanului.
    - Da, da şi totuşi omul! murmură Klapka întunecat.
    - Omul...... omul...... omul, făcu Bologa, cutremurându-se, împrejur întunericul se înăsprise, încât înţepa ochii.
    Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mişcau de ici-colo, parcă toţi oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar.
    Bologa se cutremură iar. Un frig dureros îi cutremură inima. Şopti cu teamă:
    - Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ.......
    Glasul lui şerpui ca un scâncet de bolnav şi se stinse în oftarile vântului.

                                                         2.

                         Întunericul sugruma satul foarte împrăştiat în care trăiau azi mai mult soldaţi duşmani, decât civili. Casele negre străjuiau sperioase uliţa largă, neprunduită, răvăşită de gropi, desfundată de miile de căruţe ce treceau necontenit spre front, încărcate cu merinde pentru oameni, întorcându-se înapoi veşnic pline cu rămăşiţe de-ale luptelor.... Ici-colo sclipea câte-un ochi de lumină galbenă, plăpândă, însemnând comandamente, spitale, cârciumi, popote.... Prin băltoacele uliţii se împleticeau, înjurând şi blestemând, cei ce reveneau de la execuţie.
    Apostol Bologa mergea tăcut alături de căpitanul străin. Vroi  mereu să-şi grăbească paşii, să se despartă de omul acesta bănuitor, care parcă şi tăcând  îi făcea mustrări. Dar în aceeaşi vreme aştepta să mai afle de la dânsul ceva  nespus de important şi-i era atât de necaz că nu mai deschide gura, încât îi venea să ţipe...Şi întunericul umed, înecăcios îi strângea în cleşte inima, din ce în ce mai fără milă.
    Apoi, în faţa unei case cu ferestrele luminate, se auzi glasul generaulului, iar Klapka tresări şi zise:
    - Eu mă opresc aici.... să.....
    Bologa nu  răspunse şi nici măcar nu salută, ci trecu  înainte, mai repede, uşurat, bucuros că a scăpat şi  înfricoşat să nu-l cheme înapoi, ca şi când căpitanul ar fi fost pricina apăsării ce-i încovoia sufletul. În curând coti  într-o ulicioară strâmtă şi apoi intră  în ograda căsuţei de nuiele, unde  îşi avea locuinţa. Din fund, dintr-un şopron,auzi cântec jalnic. Se supără că ordonanţei îi arde de cântece tocmai acuma. Totuşi ascultă câteva clipe, gândindu-se: "E cântec de la noi...." Vru să strige pe Petre, dar, după ce deschise gura,  îşi luă seama şi păşi brusc în tindă. Nu găsi uşa odăii şi se înfurie: "El cântă în loc să..." În odaie, pe o masă, ardea lampa cu flacăra gâtuită, cu sticla funinginită. Bologa îşi aşeză casca pe laviţă, pe urmă se trânti pe pat şi rămase întins, cu mâinile pe piept, cu ochii în tavanul cu grinzi negre şi crăpate. Se simţea frânt, ca după o muncă istovitoare.
    "Până la masă am să mp odihnesc puţin, să-mi alung gândurile",  îşi zise dânsul, căscând şi închizând ochii.
    Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzişurile creierului, ca nişte păsări hrăpăreţe, şi  în urechi îi răsună cântecul ordonanţei atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci, spăimântat, deschise  iar ochii, îi  trecu  prin  mintecă ar trebui totuşi să cheme pe Petre, să-i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front şi deci să nu uite ceva pe-aici... În acelaşi timp, însă, îşi dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gândurile-i proprii şi-şi  răspunse: "Conştiinţa  mea e împăcată"... Şi  numaidecât,ca  la poruncă, îi răsăriră  în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l  încredinţeze că Svoboda a fost vinovat, a încercatsă dezerteze şi să trădeze, şi că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat şi l-a osândit, n-are să-şi impute nimic, nimic..... Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputiincioase.
    "Nu mai  încetează Petre.... De ce nu încetează?" se gândi atunci, închizând iarăşi pleoapele şi lăsându-se obosit, în voia soartei. 
   Singură, doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină şi blândă ca o mângâiere catifelată  trezindu-i din somn şiraguri de amintiri şi strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în   târguşorul  Parva de pe valea Someşului.
    Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriţi, printrecrengile nucilor sădiţi  în ziua naşterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare:  Iosif  Bologa.
    Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, şi o curte mare, cu acareturi în fund, şi mai  încolo, o grădină ce mergea până la Someşul cu ape gălăgioase. Aceasta a fost, împreună cu câteva "table" de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă din Parava, al cărui mormânt se afla de asemenea în curtea bisericii, ca o amintire a unei vieţi de cinste şi  sârguinţă,  şi  vrednic  urmaş al  fostului   subprefect din  vremea revoluţiei şi   domniei  lui Avram  Iancu. Cea  mai  mare  bucurie a avut-o doctorul  în ziua când bătrânul  protopop Groza  i-a cununat fata cu avocatul  Iosif  Bologa. Din bucuria aceea  i s-a tras şi moartea, urmată la câteva  luni după nunta unicei sale odrasle...  Domnişoara Maria, de altfel, îşi  binemeritase  norocul.  Fusese  fată cuminte, aşezată, fără  fumuri şi cu mare credinţă  în Dumnezeu. Rămasăorfană de mamă, a crescut  în internatul de fete din Sibiu. Acolo, în preajma examenului de clasa a şasea  liceală, în familia directoarei, a  făcut cunoştinţă cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână şi  fără a-i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Parva, cerându-i  mâna. Peste altă săptămână s-a pomenit cu tatăl ei, a aflat că "marele avocat" o iubeşte şi, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că "Măriţi" barem n-a terminat clasa.... A stat apoi logodită cinci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărât să-şi strămute în Parva cancelaria avocaţială, fără mulţi clienţi, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să se obişnuiască cu gândul că se va mărita cu un om care, şi după logodnă, i-a rămas un străin. În loc de iubire, simţea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanşelor de laude cu care o copleşea tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere.
    Nici nu a fost Iosif  Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de şaptesprezece ani. În figura lui aspră, colţuroasă, cu ochi scufundaţi în orbite şi  adumbriţi de sprâncene stufoase, cu mustăţi castanii, bogate şi cu o bărbie lată şi puţin învineţită de tăişurile briciurilor, părea că se simţea mai acasă ura decât dragostea. Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet  încordat de viaţă  lăuntrică. A fost  feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu,amintirea strămoşului  Grigore, fruntaş  în răscoala  lui  Horia şi  tras  pe roată,  la Alba-Iulia, după  potolirea  ţăranilor.  În  sufletul  lui  Iosif  Bologa  icoana străbunului erou şi martir a înteţit  râvna de muncă şi a învăpăiat un  ideal. Îndată după ce şi-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tânăr condamnat  în procesul  Memorandului  şi să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat.
    Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aştepta, la Cluj,  condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din temniţă, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrăţişat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de iubire, tânăra doamna Bologa şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă. Sufletul ei plin de credinţă în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu-şi iubeşte odrasla mai mult decât pe Atotputernicul? Ca să-şi împace conştiinţa, şi-a dat mare osteneală să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Astfel, întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care,  în schimbul rugăciunilor de toate zilele,dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi  veşnică  fericire în cer.  În  închipuirea  lui  săltăreaţă,  înfăţişarea  acestui Dumnezeu  se   confunda cu  protopopul Groza, care venea deseori, întrebând   totdeauna  veşti  de  la  "martirul   nostru",  şi  căruia   mama  îi  săruta  mâna.
       O  schimbare  adâncă, un  fel de revoluţie a  stârnit în viaţa lui Apostol  sosirea tatălui său. Peronul gării era înţesat de oameni, domni şi ţărani din împrejurime. Copilul se agăţă disperat de fusta măicuţei, aşteptând parcă o minune îngrozitoare..... Apoi trenul a sosit şi s-a oprit scârţâind foarte urât, şi dintr-un vagon s-a coborât Bologa, în haină neagră, cu capul gol şi o barbă mare castanie, crescută în temniţă, s-a uitat puţin la lumea de pe peron şi pe urmă s-a repezit la micul Apostol, l-a ridicat şi, în vreme ce oamenii strigau "trăiască", l-a sărutat zgomotos pe amândoi obrăjorii. Cuprins de o spaimă dureroasă, copilaşul a început să plângă şi să se zvârcolească în braţele străinului care, ascultând acum discursul protopopului, încerca să-l ostoiască şi-l legăna uşor. În cele din urmă Bologa, fiindcă micuţul răcnea din ce în ce mai speriat, acoperind cuvântarea de binevenire, îl trecu enervat în seama doamnei Bologa, care se împurpurase de ruşine şi de emoţie. În braţele ei, Apostol se mulcomi, privind însă mereu înfricoşat spre domnul cu barba castanie.
    De altfel, în aceeaşi seară, Bologa avu o convorbire solemnă cu nevastă-sa în privinţa educaţiei copilului. Îi dezvoltă în fraze pompoase nişte principii, pomeni numele câtorva educatori celebri, sfătuind-o chiar să citească pe îndelete operele lor, pe care le citise şi dânsul  în închisoare tocmai  în vederea lui  Apostol, şi  mai ales îi ceru energie, concentrare şi hotărâre.
    - Copilul trebuie să înţeleagă de la început că viaţa omului numai atunci e preţioasă când urmăreşte un ideal! sfârşi Bologa patetic. Datoria noastră părintească de-abia acum începe! Trebuie să ne dăm toate silinţele ca să facem din odorul nostru un om şi un caracter!
    Doamna Bologa plânse şi-şi frânse mâinile. Din discursul soţului ei înţelegea că i se cere să-şi astâmpere dragostea de mamă, mângâierile şi răsfăţările. Totuşi, se supuse fără murmur. Bologa, sărbătorit de o lume întreagă, martir, cu aureola temniţei şi cu barba impunătoare, i se părea un stăpân nespus de înţelept, căruia i se cuvine numai ascultare şi supunere. Se resemnă deci să-şi iubească puişorul în taină,  şi să-şi ferească mângâierile de ochii lui Bologa. În schimb, îşi înteţi îngrijirile religioase, înteţinând mereu vie credinţa în sufletul lui Apostol. În privinţa aceasta avea toată libertatea din partea soţului care, deşi nu era credincios, îngăduia religia în educaţie ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei.
......................................................

Povestea mărţişorului, Emilia Plugaru

     Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât – unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?
        Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri – şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor – el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.
        Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?
        Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor – iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede – flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:

        Ghiocelul nu-i o floare,
        E un fulg de nea pe care
        Soarele l-a tot vrăjit
        Până fulgul a-nflorit.

        Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.
        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.
        Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.
        În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.
        – Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!
        – Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă.
        Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă.
        – În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.
        Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.
        – Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.
        Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.
        Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.
        – Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.
        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.
        Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?
        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde…
        – Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.
        De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…