Ştiaţi că....................

Lumina nu are umbră? 
      Biblia spune: " Dumnezeu e lumina; în el nu există urmă de întuneric "

Colţ Alb, Jack London

..........................................
                          VIII.

                    Când Mit-sah striga, poruncind atelajului să oprească, Colţ Alb asculta. La început, treaba asta provocase agitaţie printre câini. Se năpustiră cu toţii asupra înaintaşului pe care-l urau atât, dar până la urmă văzură că lucrurile stau altfel. În spatele lui se afla Mit-sah, care pocnea din biciul cel mare. Şi astfel, câinii înţeleseseră că atunci când ateşajul era oprit din poruncă, Colţ Alb trebuia lăsat în pace. Dar când Colţ Alb se oprea fără să primit poruncă, le era îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, să-l sfâşie chiar. După câteva încercări, Colţ Alb nu se mai opri fără poruncă. Învăţă repede. Era în firea lucrurilor să înveţe repede, dacă voia să supravieţuiască în acele condiţii nemaipomenit de aspre, în care fusese hărăzit să trăiască.
    În tabără însă, câinii nu se puteau deloc deprinde să-i dea pace. Zi de zi, aţinându-se pe urmele lui şi sfidându-l, tot ce învăţaseră noaptea trecută se ştergea, iar în noaptea următoare trebuiau să înveţe din nou, pentru a da apoi totul uitării imediat.Pe de altă parte, exista un puternic motiv pentru a-l urî. Simţeau o deosebire de rasă între ei - o cauză de duşmănie suficientă în sine. Ca şi el, erau lupi domesticiţi. Dar ei fuseseră domesticiţi de generaţii. Pierduseră multe din ale wild-ului, astfel încât pentru ei wildul era necunoscutul cumplit, veşnic ameninţător şi veşnic pe picior de război. Pe când, după aspect, după felul de a acţiona şi după imbolduri, Colţ Alb aparţinea încă wildului. Îl simboliza, era însăşi personificarea wildului, aşa că atunci când îi arătau colţii, de fapt se apărau pe ei înşişi împotriva forţelor distrugătoare ce pândeau în umbra pădurii şi în bezna de dincolo de focul taberei.
    Dar câinii mai învăţară ceva, şi anume, să stea mereu împreună. Colţ Alb era prea cumplit pentru ca vreunul dintre ei sa-l infrunte de unul singur. Ii ieseau in cale in grup, altmiteri i-ar fi ucs unul cate unul, intr-o singura noapte. Dar asa cum se infatisau lucrurile, n-avea nicio sansa sa-i poata ucide. Ar fi putut sa dea peste cap vreunul din caini dar haita s-ar fi napustit asupra-i, inainte ca el sa fi putut continua lupta si sa aplice muscatura mortala la gatlej. De cum se ivea un semn de galceava, intregul atelaj se aduna ca sa-l infrunte. Cainii se mai ciorovaiau intre ei, dar totul era dat uitarii cand se ivea vreo cearta cu Colț Alb.
     Pe de alta parte, oricat s-ar fi straduit ei, pe Colț Alb nu-l puteau rapune. Era prea iute pentru ei, prea grozav, prea inteligent. Ocolea locurile stramte şi intotdeauna se retragea cand se aratau hotarati sa-l împresoare. Cat despre faptul de a-l pune la pamant, nici unul din caini nu era în stare sa faca asta. Picioarele lui se întepeneau în pamant cu aceeaşi îndarjire cu care se agatau de viata. Viata şi pamantul de sub picioare erau sinonime în nesfarşita lui razboire cu haita şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru decat Colț Alb.
    Aşa ajunse el duşmanul celor din semintia lui – lupii aceia domesticiti, muiati de focurile oamenilor şi slabiti de umbra protectoare a fortei omeneşti. Colt Alb era crud şi neîmpacat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase razbunare tuturor cainilor şi traia atat de cumplit aceasta razbunare, încat Castor Cenuşiu nu putea decat sa se minuneze de cruzimea de care era în stare Colt Alb: jura ca n-a existat vreodata un asemenea animal; şi indienii din alte sate jurau şi ei acelaşi lucru cand îşi aduceau aminte de istoriile cu uciderile cainilor savarşite de Colt Alb.
     Cand Colț Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl lua într-o lunga calatorie, şi amintirea prapadului pe care îl starnise printre cainii din numeroase sate înşirate în lungul fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies şi în jos de Porcupine, pana la Yukon, ramase de pomina. Colt Alb se desfata razbunandu-se împotriva rasei lui. Erau caini de rand, nebanuitori. Nu erau deprinşi cu iuțeala şi precizia lui, cu atacul lui prin surprindere. Nu ştiau ce fel de creatura aducatoare de pierzanie era. Se zbarleau la el, paşind teapan şi provocator, în timp ce el, fara sa mai piarda vremea cu pregatiri de amanunt, trecea la actiune, taşnind ca un arc de oțel, îi înhața de gat, nimicindu-i înainte ca vreunul din ei sa-şi dea seama ce se întampla cu el, prada înca surprizei.
     Ajunsese foarte iscusit în lupta. Calcula. Niciodata nu-şi irosea forțele, niciodata nu se pierdea în ciorovaieli de prisos.
     Se vara prea repede în lupta ca sa mai aiba timp de aşa ceva, şi, daca nu nimerea, o tulea de asemenea cat mai repede. Simtea într-o masura neobişnuita acea neplacere pe care o are lupul în încaierare. Nu putea sa sufere atingerea mai îndelungata a altui trup. Aceasta era aducatoare de primejdie. Îl scotea din fire. Simtea nevoia sa fie departe, liber, pe propriile lui picioare, fara sa atinga vreo vietate. Era wildul care mai staruia în el. Acest simțamant fusese accentuat de viața neînduplecata de care avusese parte înca de pe vremea cand era catel. În jurul lui pandea primejdia. Era cursa, veşnica cursa, teama de ea, care pandea în adancul ființei lui, întrețesuta cu firea lui.
Aşadar, ceilalți pe care îi întalnea nu aveau sorți de izbanda în fața lui. Se ferea de colții lor. Îi dobora sau pleca, şi el însuşi ramanea mereu neatins. În desfaşurarea normala a lucrurilor au existat şi excepții. Aşa de pilda, se întampla odata ca, napustindu-se asupra lui mai mulți caini, sa-l pedepseasca înainte ca el sa fi putut fugi; iar alte ori se întampla ca un singur caine sa-i lase semne adanci. Dar toate acestea nu erau decat accidente. În general devenise un luptator atat de iscusit, încat ieşea neatins din lupta.
     Mai avea înca un avantaj. Masura exact timpul şi distanța. Şi lucrul acesta nu-l facea în mod conştient. Nu calcula asemenea lucruri. Totul era mecanic. Ochii lui vedeau exact, iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în creier. Alcatuirea lui era mai buna decat a cainilor de rand. Elementele din care era el facut conlucrau mai bine şi mai sigur. Coordonarea lui nervoasa, mintala şi musculara era mai buna, mult mai buna. Cand ochii lui trimiteau creierului imaginea mişcatoare a vreunei acțiuni, creierul, fara vreo sforțare conştienta, ştia care este spațiul în care se petrece acțiunea, precum şi timpul necesar îndeplinirii ei. In felul acesta putea sa evite saritura sau muşcatura vreunui alt caine şi în chiar clipa aceea sa prinda fracțiunea de timp, infinit de mica, în care sa-şi dezlanțuie atacul. Mecanismul trupului şi minții lui era mai bine alcatuit. Şi pentru aceasta nu trebuia sa fie laudat el. Natura fusese mai darnica cu el decat cu animalele obişnuite, şi atata tot.
     Era vara cand Colț Alb sosi la Fort-Yukon. Catre sfarşitul iernii, Castor Cenuşiu strabatu valea cea mare dintre Mackenzie şi Yukon, iar primavara şi-o petrecu vanand printre colții de stanca de la apus ai Munților Stancoşi. Apoi, dupa ce gheața de pe raul Porcupine crapa, îşi dura o luntre şi vasli în josul apei, spre locul unde raul se întîlnea cu Yukonul, hat-departe, chiar sub Cercul Arctic. Acolo se afla vechiul fort al Companiei Hudson Bay şi erau mulți indieni, multa hrana şi o nemaiîntîlnita agitație. Era în vara anului 1898, şi mii de cautatori de aur o luau în susul Yukonului, spre Dawson şi Clondike. Se aflau înca la sute de mile de ținta lor, deşi mulți dintre ei erau pe drum de un an de zile, iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese oricare dintre aceştia, spre a ajunge tocmai acolo, era de cinci mii de mile, în vreme ce alții veneau de la celalalt capat al lumii.
     Aici se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul goanei dupa aur şi venise şi el cu cateva baloturi cu blanuri, manuşi şi mocasini cusuți cu fir de mațe. Nu s-ar fi aventurat el cale atat de lunga, daca nu s-ar fi aşteptat la un caştig mare. Dar ceea ce nadajduise el era nimic pe langa cele ce izbutise sa realizeze. Nici în visul lui cel mai nebunesc nu sperase un caştig mai mare de suta la suta; caştiga însa mie la suta. Şi ca un adevarat indian, se instala sa vanda cu grija şi fara graba, chiar daca ar fi fost nevoie sa stea toata vara şi restul iernii pentru a scapa de marfa.
      La Fort-Yukon vazu Colț Alb primii oameni albi.
      Era foarte banuitor fata de ei. Nu se putea sti ce spaime tainice aveau in puterea lor, ce suferinte nebanuite puteau pricinui ei. Era curios sa-i urmareasca, temandu-se sa nu fie simtit de ei. In primele ceasuri se multumi sa dea tarcoale pe furis si sa-i urmareasca c privirea, de la o departare sigura. Apoi vazu ca nu li se intampla niciun rau cainilor care le dadeau tarcoale si se apropie.
     La randu-i devenise si el obiectul unei mari curiozitati din partea lor. Infatisarea lui de lup le atragea pe data privirile, aratandu-si-l unul altuia. Lucrul acesta il puse in garda pe Colt Alb si, cand incercara sa se apropie de el, le arata coltii si se dadu inapoi. Nici unul din ei nu izbuti sa puna mana pe el, si era bine ca se intampla asa.
     Colt Alb afla curand ca foarte putini din acesti zei - nu mai multi de o duzina - traiau aici. La fiecare doua sau trei zile, un vapor, o alta manifestare uriasa a puterii, venea la tarm, oprindu-se cateva ceasuri. Oamenii albi coborau de pe vapoare si plecau cu ele din nou. Numarul acestor oameni parea nesfarşit. Cam în prima zi vazuse mai multi decat toți indienii pe care îi fusese dat sa-i vada în viata lui; şi pe masura ce zilele treceau, ei continuau sa vina în susul apei, sa se opreasca şi s-o porneasca iar în sus, pana ce se pierdeau în departare.
      Dar daca zeii albi erau atotputernici, cainii lor nu prea faceau parale. Acest lucru Colț Alb îl descoperi curand, amestecandu-se printre cei care coborau pe mal cu stapanii lor. Aveau forme şi marimi felurite. Unii aveau picioare scurte – prea scurte; alții aveau picioare lungi – prea lungi; aveau par în loc de blana şi unii dintre ei chiar foarte puțin. Şi nu era unul care sa ştie sa se bata.
      Ca duşman al rasei sale, lui Colț Alb îi statea în fire sa se bata cu ei, ceea ce şi facu, şi curand dupa aceea simți un puternic dispret fata de ei. Erau blegi şi neputincioşi, faceau larma multa şi se zbateau încolo şi încoace, încercand cu stangacie sa realizeze prin forța pura ceea ce el izbutea prin îndemanare şi viclenie. Se napusteau latrand la el, iar el sarea în laturi. Nu-şi dadeau seama unde disparea; şi în aceeaşi clipa, el îi lovea în grumaz, dandu-i peste cap şi muşcandu-i de gatlej.
     Uneori, lovitura izbutea si cainele cadea in noroi, in timp ce haita de caini indieni, care astepta, tabara pe el, sfasiindu-l in bucati. Colt Alb era intelept. Invatase de mult ca zeii se suparau cand le erau ucisi cainii. Oamenii albi nu erau o exceptie. Asa ca, dupa ce rapunea pe vreunul din cainii lor, sfasiindu-i gatlejul, se multumea sa se dea deoparte si sa lase haita sa vina si sa-i desavarseasca opera. Atunci se napusteau oamenii albi, varsandu-si toata mania pe haita, in timp ce Colt Alb ramanea teafar. Se oprea la o mica departare şi privea, în timp ce pietre, bate, securi şi tot felul de arme se abateau peste tovaraşii lui. Colț Alb era foarte înțelept.
      Dar şi tovaraşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o data cu ei, Colț Alb deveni şi el mai înțelept. Înțelesera ca numai în timp ce se ancora vaporul la țarm puteau petrece. Dupa ce primii doi sau trei caini straini erau trantiți şi rapuşi, oamenii albi îşi înghesuiau animalele înapoi pe bord, razbunandu-se cu furie pe ticaloşi. Unul din oamenii albi, vazandu-şi cainele, un prepelicar, sfartecat în bucați sub ochii lui, scoase un revolver, trase repede de şase ori, şi şase caini din haita zaceau morți sau pe moarte – o alta manifestare a puterii, care se întiparise în mintea lui Colț Alb.
      Dar toate acestea îi faceau placere. Nu-şi iubea seminția şi era destul de îndemanatic sa scape
nevatamat. La început, uciderea cainilor oamenilor albi era o placere. Dupa un timp, deveni o ocupație. N-avea nimic de facut. Castor Cenuşiu era prins cu negustoria lui şi voia sa se îmbogațeasca, aşa încat Colț Alb umbla haimana de-a lungul debarcaderului, însoțit de haita de caini indieni, care îşi facuse o faima înfricoşatoare şi aştepta sosirea vapoarelor. Îndata ce veneau, se porneau pe petrecere. Dupa cateva minute, cand oamenii albi îşi reveneau din surpriza, haita era împraştiata. Petrecerea se curma pana la sosirea vaporului urmator.
      Nu se putea spune ca din aceasta haita facea parte şi Colț Alb. Nicicand nu se amesteca cu ea, sta deoparte, întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E drept ca lucra cu haita. El începea cearta cu cainele strain, în timp ce haita aştepta. Şi dupa ce-l dobora pe strain, ceilalți veneau sa termine treaba. Dar e tot atat de adevarat ca atunci el se retragea, lasand pe cei din haita sa încaseze pedeapsa din partea zeilor jigniți.
      Nu trebuia sa se straduiasca prea mult ca sa provoace galceava. Tot ce avea de facut atunci cand cainii straini coborau pe mal, era sa se arate. Cum îl vedeau, se repezeau la el. O faceau din instinct. El era wildul – necunoscut, cumplit, veşnic amenințator, faptura care dadea tarcoale în bezna, în jurul focurilor lumii primitive, cand ei, ghemuiți langa foc, îşi adaptau din nou instinctele, învațand sa se teama de wildul din care venisera şi de care se departasera şi-l tradasera. Generație dupa generație, de-a lungul tuturor generațiilor, aceasta teama de wild se imprimase în firea lor. De secole, wildul însemna teroare şi nimicire. Şi în tot acest timp, stapanii lor le îngaduisera sa ucida fapturile wildului. Facand asta, ei se aparau atat pe sine, cat şi pe zeii a caror tovaraşie o împartaşeau.
      Şi astfel, proaspat poposiți din sudul molatic, aceşti caini, coborand pe pasarela şi apoi pe malul Yukonului, cum îl zareau, simțeau imboldul irezistibil de a se napusti asupra lui ca sa-l nimiceasca. Chiar de erau caini crescuți la oraş, ei simțeau totuşi frica instinctiva de wild. Nu vedeau numai cu ochii lor, în lumina limpede a zilei, faptura aceea care aducea a lup şi care statea dinaintea lor. O vedeau cu ochii stramoşilor, şi din amintirea moştenita de la ei îl cunoşteau pe Colț Alb drept lup şi vechea ura se redeştepta în ei.
      Toate acestea îi faceau viața placuta lui Colț Alb. Daca, vazandu-l, se simțeau îndemnați sa sara la el aceşti caini straini, cu atat mai bine pentru el şi cu atat mai rau pentru ei. Îl priveau ca pe o prada care li se cuvenea, şi tot ca pe o prada care i se cuvenea îi primea el.
      Nu în zadar vazuse el pentru prima oara lumina zilei într-o vizuina singuratica şi daduse primele lui batalii cu ptarmiganul, nevastuica şi rasul. Şi nu în zadar copilaria îi fusese amarata de persecuția lui Lip-Lip şi a întregii haite de caței. Ar fi putut sa fie altfel, şi atunci ar fi fost şi el altfel. De n-ar fi existat Lip-Lip, şi-ar fi putut petrece vremea printre caței atunci cand era pui şi s-ar fi dezvoltat aducand mai mult a caine şi aratand mai multa bunavoința fața de caini. Daca Castor Cenuşiu i-ar fi aratat afecțiune şi dragoste, acestea ar fi gasit ecou în adancurile firii lui Colț Alb, scoțand la lumina tot felul de însuşiri minunate. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Lutul lui Colț Alb a fost plamadit altfel; facandu-l sa fie aşa cum era, ursuz şi singuratic, lipsit de sentimentul dragostei şi crud – un duşman al seminției sale.

                                  Capitolul 2.
                                Zeul cel smintit

                  La Fort-Yukon traiau putini oameni albi. Venisera de multa vreme in acel loc, isi spuneau "maia" si erau foarte mandri de asta. Pentru ceilalti oameni, asezati de curand in tinut, nu aveau decat dispret. Cei care coborau de pe vapoare, noii veniti, erau cunoscuti ca chechaquos, iar cand li se spunea astfel, ei lasau întotdeauna capul în jos. Îşi faceau painea cu praf de copt. Aceasta era deosebirea dintre ei şi "maia”, care într-adevar îşi faceau painea cu maia, pentru ca nu aveau praf de copt.
      De fapt, toate acestea nu aveau nicio importanța. Oamenii din fort îi disprețuiau pe noii veniți şi, ori de cate ori îi vedeau la stramtoare, se bucurau. Se bucurau mai ales cand Colț Alb şi haita lui, cu o faima atat de proasta, dadeau iama printre cainii noilor veniți. Cand sosea un vapor, oamenii din fort îşi îndeplineau obligația de a coborî pe mal şi a asista la petrecere. O aşteptau cu aceeaşi nerabdare ca şi cainii indienilor şi nu se lasau rugați sa prețuiasca rolul feroce şi viclean pe care-l juca Colț Alb.
     Printre ei era insa unul caruia aceasta joaca îi provoca o bucurie deosebita. Cum auzea sirena vaporului, venea în fuga. Şi dupa ce ultima batalie se termina, iar Colț Alb cu haita se împraştiau, el se întorcea agale spre fort, cu multa parere de rau. Uneori, cand vreun caine delicat din sud era doborat, slobozind urletul cel din urma sub colții haitei, el nu se putea stapani şi începea sa țopaie şi sa strige de placere. Şi totdeauna îl urmarea cu atenție pe Colț Alb, la care ranjea.
      Ceilalți oameni din fort îl strigau "Frumosu”. Nimeni nu-i ştia prenumele şi, în general, în ținut era cunoscut sub numele de Smith Frumosu. Dar era orice numai frumos nu. Porecla şi-o datora tocmai înfațişarii hade. Îi lipsea mai cu osebire frumusețea. Natura fusese zgarcita cu el. Mai întai era mic de stat; deasupra scheletului lui supt se afla aşezat un cap înca mai izbitor de supt. Creştetul sau parea un punct. De fapt, în copilarie, înainte ca tovaraşii lui sa-l fi poreclit Frumosu, i se spusese "Gamalie”.
      La spate, pornind din creştet, capul i se teşea spre ceafa; în fața cobora direct în panta spre fruntea joasa şi deosebit de larga. De aici încolo, ca şi cum iar fi parut rau de zgarcenia ei, natura îi aşezase, cu o mana risipitoare, celelalte trasaturi. Avea ochii mari şi între ei era o distanța de doi ochi. Fața îi era uriaşa în comparație cu corpul. Pentru a-l trada şi mai bine, natura îl înzestrase cu un maxilar enorm, ieşit în afara. Era larg şi greu, pornind înainte şi în jos, parand ca se odihneşte pe piept. Poate ca acest aspect se datora oboselii gatului subțire, care nu putea susține aşa cum trebuie o greutate atat de mare.
      Aceasta falca dadea impresia unei crunte hotarari. Ceva lipsea însa. Poate ca era din pricina prisosului, poate ca falca era prea mare. Oricum, era o înşelatorie. Smith Frumosu era cunoscut prin toate colțurile ținutului ca cel mai slab dintre laşii slabanogi şi nevolnici. Şi pentru a-i întregi descrierea, dinții lui erau mari şi galbeni, iar caninii de sus, mai mari decat ceilalți dinți, îi apareau ca nişte colți de sub buzele subțiri. Ochii îi erau galbeni şi tulburi, ca şi cum natura ar fi dus lipsa de pigmenți şi şi-ar fi adunat ramaşițele de prin toate tuburile ei. La fel îi era şi parul, cu fire rare şi inegale, de culoare galben lutos şi galben murdar, crescut pe cap şi mijind pe obraz în smocuri şi manunchiuri razlețe, ca nişte graunțe gramadite şi batute de vant.
      Pe scurt, Smith Frumosu era cumva monstruos, dar vina nu-i revenea lui. Nu era el raspunzator de aceasta. Aşa-i fusese plamadit lutul de la bun început. Gatea, spala vasele şi facea muncile grele pentru ceilalți oameni din fort. Şi aceştia nu-l disprețuiau. Îi aratau mai degraba o îngaduința foarte omeneasca, o îngaduința pe care o aratau oricarei fapturi nedreptațite din naştere. Le era şi frica de el. Furiile lui laşe îi faceau sa se teama de un glonte tras pe la spate sau de otrava în cafea. Cineva trebuia totuşi sa gateasca şi, oricare i-ar fi fost defectele, de gatit putea gati.
       Acesta era omul care se uita la Colț Alb, desfatandu-se cu ispravile lui fioroase şi ravnindu-l. Din prima clipa încerca sa-l ademeneasca pe Colț Alb, dar el nici nu-i dadu atenție. Mai tarziu, cand momelile lui devenira staruitoare, Colț Alb se zbarli, dezvelindu-şi colții şi dandu-se înapoi. Nu-i placea omul. Nu-i placea de fel. Simțea raul din el şi se temea de mana întinsa şi de încercarile lui de a-i vorbi dragalaş. Şi din toate aceste pricini îl ura pe acest om.
      Pentru fapturile mai simple, binele şi raul sunt lucruri uşor de înțeles. Binele reprezinta toate acele lucruri care aduc uşurare, mulțumire şi curmarea raului. De aceea le place binele. Raul reprezinta toate lucrurile pline de neplacere, amenințare şi suferința şi de aceea le urasc aşa cum se cuvine. Colț Alb simțea ca Smith Frumosu e rau. Din trupul stramb şi din mintea sucita a acestuia, pe cai tainice apareau emanații ale putreziciunii dinauntru, asemenea negurii care se ridica de pe o mlaştina puturoasa. Nu cu ajutorul rațiunii şi nu numai cu cele cinci simțuri, ci prin alte simțuri, mai departate şi necatalogate, simți Colț Alb ca omul acesta era primejdios de rau, gata în orice clipa sa izbeasca. De aceea, pe faptura aceasta rea era înțelept s-o urasca.
      Colț Alb se afla în tabara la Castor Cenuşiu cand Smith Frumosu veni prima oara. La zgomotul surd al paşilor sai îndepartați, înainte de a-l fi zarit, Colț Alb ştiu cine vine şi începu sa se zbarleasca. Pana atunci zacuse pe jos în voia tihnei, dar se ridica iute şi, cand omul sosi, se furişa, ca un adevarat lup, la marginea taberei. Nu ştia ce îşi spun, dar putea sa-i vada pe om şi pe Castor Cenuşiu cum stau de vorba. Odata, omul arata spre el şi Colț Alb raspunse cu un marait ca şi cum mana ar fi coborat chiar asupra-i, în loc sa fie, aşa cum era, la cincizeci de picioare departare. Omul rase de aceasta şi Colț Alb se furişa spre padurea care apara de toate, uitandu-se înapoi ca sa observe ce se petrece, în timp ce luneca uşor pe pamant.
      Castor Cenuşiu nu vru sa vanda cîinele. Se îmbogațise din comerț şi nu mai avea nevoie de nimic. Şi apoi, Colț Alb era un animal prețios. Cel mai puternic caine de ham pe care îl avusese vreodata şi cel mai bun înaintaş. Şi pe deasupra, pe tot Mackenzie şi Yukon nu se mai gasea un caine ca el. Ştia sa lupte. Ucidea alți caini tot atat de uşor cum ucid oamenii țanțarii. (Ochii lui Smith Frumosu lucira la auzul acestor vorbe şi ființa aceasta hada îşi linse cu pofta buzele subţiri.) Nu, Colţ Alb nu era de vanzare pe niciun preţ.
      Dar Smith Frumosu se pricepea la indieni. Începu sa vina des în tabara lui Castor Cenuşiu, ascunzând sub haine o sticla sau aşa ceva. Unul din efectele whiskyului este ca starneşte setea. Lui Castor Cenuşiu începu sa i se faca sete. Mucoasele lui aprinse şi stomacul ars începura sa ceara tot mai mult din lichidul acela care pârjolea, iar creierul lui, răscolit cu totul de neobişnuitul stimulent, îl împingea sa facă orice pentru a-l obţine. Banii pe care îi luase pe blănuri, mănuşi şi mocasini începură să se ducă. Începură să se duca din ce în ce mai repede şi, pe masură ce punga îi scădea, devenea tot mai neliniştit.
      În cele din urma, banii, şi marfa, şi buna dispoziţie se duseră cu toatele. Nu-i mai ramasese decât setea, o stapana grozava ce salaşluia în faptura lui şi care devenea tot mai grozava cu fiecare respirație lucida. Atunci discuta Smith Frumosu din nou cu el despre vanzarea lui Colț Alb; de asta data însa prețul oferit era în sticle şi nu în dolari, şi urechile lui Castor Cenuşiu începura sa asculte cu şi mai mult nesaţ.
       – Prinde cainele şi ia-l sanatos – fu ultimul lui cuvant.
      Sticlele fura predate, dar dupa doua zile – "Prinde-mi cainele” erau cuvintele cu care se adresa de asta data Smith Frumosu lui Castor Cenuşiu.
      Într-o seara, Colț Alb se furişa în tabara şi se tranti la pamant cu un suspin de uşurare. Zeul temut nu era acolo. Zile de-a randul îşi aratase tot mai aprig dorinţa de a pune mana pe el, şi în acest timp Colţ Alb fusese silit sa ocoleasca tabara. Nu ştia ce rau îl ameninţa din partea acelor maini staruitoare. Ştia doar ca îl amenința cu un rau şi ca cel mai bun lucru pentru el era sa se ţina departe, acolo unde nu îl puteau ajunge.
      Dar nici n-apucă să se culce bine, cand Castor Cenuşiu se apropie, mergand pe doua carari, şi-l lega o curea de piele în jurul gatului. Se aşeza langa el, ţinand capatul curelei în mana. În cealalta mana ţinea o sticlă, pe care, din cand în cand, o rasturna deasupra capului, şi aceasta mişcare era însoţita de galgaituri.
     Trecu un ceas, când vibraţiile unor paşi în contact cu pământul îl precedară pe cel  ce se apropia. Colţ Alb fu primul care le auzi şi se zbârli recunoscând ale cui sunt, în timp ce Castor Cenuşiu continua să dea din cap prosteşte. Colţ Alb încercă să tragă cureaua încet din mâna stăpânului său; dar degetele destinse se strânseră şi Castor Cenuşiu se ridică.
     Smith Frumosu păşi în tabără şi se aplecă asupra lui Colţ Alb. Acesta mârâi uşor, în sus, urmărind cu încordare mişcare mâinilor. Una din mâini se întinse şi începu să coboare spre capul lui. Mârâitul uşor deveni încordat şi aspru. Mâna continua să coboare încet, în timp ce el se ghemui cât putu, privind-o cu răutate, iar mârâitul îi devenea tot mai nervos pe măsură ce - cu respiraţia din ce în ce mai scurtă - se apropia de punctul culminant. Pe neaşteptate dădu să muşte, înfingându-şi colţii ca un şarpe. Mâna fu smuncită înapoi şi dinţii se închiseră în gol cu un clănţănit ascuţit. Smith Frumosu era supărat şi speriat. Castor Cenuşiu îl lovi pe Colţ Alb în cap, făcându-l să se ghemuiască la pământ cu supunere. Privirile bănuitoare ale lui Colţ Alb urmăreau fiece mişcare. Îl văzu pe Smith Frumosu plecând şi întorcându-se cu o bâtă zdravănă. Apoi, Castor Cenuşiu îi dădu capătul curelei şi Frumosu o porni. Cureaua se întinse. Colţ Alb se împotrivi. Castor Cenuşiu îl izbi în neştire, spre a-l face să se ridice şi să-l urmeze. Îl ascultă, dar se năpusti asupra străinului care-l trăgea după el. Smith Frumosu nu se feri; se aşteptase la asta. Învârti bâta cu iuţeală, oprind atacul la jumătatea drumului, şi-l doborî la pământ pe Colţ Alb. Castor Cenuşiu râse şi dădu din cap aprobator. Smith Frumosu trase din nou de curea şi, de astă dată ameţit şi şchiopătând, Colţ Alb se târî la picioarele lui. Nu se mai repezi a doua oară. O singură lovitură de bâtă îi ajungea ca să se convingă că zeul cel alb ştia s-o mânuiască, iar el era prea înţelept ca să se lupte împotriva inevitabilului. Aşa că o porni întunecat pe urmele lui Smith Frumosu, cu coada între picioare şi cu respiraţia întretăiată de mârârituri slabe. Dar Smith Frumosu era numai cu ochii pe el, iar bâta stătea gata în orice clipă să lovească.
      La fort, Smith Frumosu îl legă bine şi se duse la culcare. Colţ Alb aşteptă o oră, apoi apucă cureaua cu dinţii şi în zece secunde era liber. Nu pierduse timp. Şi nici nu fusese nevoie să roadă cu dinţii. Cureaua fusese taiată în diagonală, aproape tot atât de drept ca de un cuţit. Apoi privi spre fort, zbârlindu-se şi mârâind. Se întoarse şi porni spre tabăra lui Castor Cenuşiu.  Nu-i datora supunere acestui zeu străin şi cumplit. Se dăruise lui Castor Cenuşiu şi socotea că tot lui Castor Cenuşiu îi aparţinea încă.
    Dar cele petrecute înainte se repetară - cu o deosebire: Castor Cenuşiu îl legă din nou cu o curea şi a doua zi dimineaţă îl înapoie lui Smith Frumosu. Şi deosebirea se ivi aici. Smith Frumosu îi dădu o ciomăgeală. Legat zdravăn, Colţ Alb nu putea decât să se înfurie zadarnic şi să îndure pedeapsa. Şi bâta şi biciul fură folosite împotriva lui şi îndură cea mai cruntă bătaie de care avusese vreodată parte. Până şi bătaia aceea straşnică pe care o încasase de la Castor Cenuşiu pe când era căţel i se părea acum ceva blând în comparaţie cu aceasta.
    Treaba îi făcea plăcere lui Smith Frumosu. Se desfăta cu ea şi, zvâcnind biciul sau bâta, se holba la victima lui, cu ochii aprinşi de o privire nătângă, ascultând urletele de durere, gemetele şi mârâiturile lui neputiincioase. Pentru că Smith Frumosu era crud, aşa cum sunt mişeii. Umilindu-se şi miorlăindu-se dinaintea loviturilor sau a vorbei furioasei a altuia, se răzbuna la rându-i pe făpturile mai slabe decât el. Oricărei făpturi îi place puterea, şi Smith Frumosu nu făcea nici el excepţie. Neavând parte de putere printre ai lui, el se năpustea asupra făpturilor mai mici, afirmându-se în acest fel. Dar Smith Frumosu nu era propria lui creaţie şi de aceea nu trebuie condamnat. Venise pe lume cu un trup strâmb şi cu o minte necioplită. Aceasta îi era plămada şi lumea nu o modelase cu generozitate.
     Colţ Alb îşi dădea seama de ce era bătut. Când Castor Cenuşiu îi legase cureaua în jurul gâtului şi capătul ei îl încredinţase lui Smith Frumosu, Colţ Alb ştia că voinţa zeului său era să plece cu Smith Frumosu. Şi când acesta îl lăsase legat în afara fortului, ştia că era voinţa lui Smith Frumosu să rămână acolo. Prin urmare n dăduse ascultare voinţei ambilor zei şi deci îşi merita pedeapsa. Văzuse în trecut câini schimbându-şi stăpânul şi mai văzuse şi fugari care erau bătuţi ca şi el acum. Era înţelept, totuşi în firea lui sălăşuiau forţe mai puternice decât înţelepciunea. Una din acestea era credinţa. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu; totuşi, chiar în faţa mâniei şi a voinţei acestuia, el îi arăta credinţă. Nu putea face altfel. Această credinţă era o însuşire a aluatului lui: însuşire care deosebea specia lui de alte specii, însuşire care le-a dat posibilitatea, lupului şi câinelui sălbatic, să vină de peste întinderi şi să se întovărăşească cu omul.
    După bătaie, Colţ Alb se refugie înapoi în fort. De astă dată, Smith Frumosu îl priponi de un băţ. Nu renunţi uşor la un zeu, şi aşa se petrecu şi cu Colţ Alb. Castor Cenuşiu era zeul lui şi, în ciuda voinţei acestuia, Colţ Alb încă se mai agăţa de el şi nu voia să renunţe la el. Castor Cenuşiu îl trădase şi îl părăsise, dar faptul acesta nu avea niciun efect asupra lui. Nu în zadar se dăruise el cu trup şi suflet lui Castor Cenuşiu. Din partea lui Colţ Alb nu existau rezerve şi legătura aceasta nu putea fi ruptă atât de uşor.
     Astfel, noaptea, pe când oamenii din fort dormeau, Colţ Alb apucă cu dinţii băţul care îl ţinea. Lemnul era uscat şi fusese legat atât de strâns de gâtul lui, încât abia de-l putea ajunge cu dinţii. Numai printr-un efort nespus de greu al muşchilor şi cu arcuirea cefei izbuti el să apuce băţul cu colţii şi doar de margini; şi numai datorită unei uriaşe răbdări de ceasuri întregi reuşi să roadă băţul. Era un lucru care se presupunea că nu-l pot face câinii. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Dar Colţ Alb o făcu şi pe aceasta, plecând din fort în zori, cu capătul de băţ atârnat de gât.
     Era înţelept. Dar dacă ar fi fost numai înţelept, nu s-ar fi întors la Castor Cenuşiu, care îl trădase în două rânduri. El mai avea însă credinţă şi se întoarse pentru a fi trădat şi a treia oară. Din nou se lăsă legat cu o curea de gât de către Castor Cenuşiu şi din nou Frumosu veni să-l caute. Şi de astă dată bătut mai rău ca înainte.
     Castor Cenuşiu privea prosteşte, în timp ce omul alb mânuia biciul. Nu-i luă defel apărarea. Nu mai era câinele lui. Când bătaia se termină, Colţ Alb era bolnav.  Un câine delicat din sud ar fi murit după aşa ceva, el însă nu. Şcoala vieţii lui fusese mai aspră, el însuşi era făcut dintr-un aluat mai aspru. Avea o prea mare vitalitate şi era puternic legat de viaţă. Dar se simţea tare rău. La început n-a fost în stare nici să se târască şi Smith Frumosu trebui să-l aştepte un ceas. Apoi, orbeşte şi şovăitor, începu să meargă pe urmele lui Smith Frumosu, înapoi spre fort.
     De astă dată fu legat cu un lanţ care se dovedi mai tare decât colţii lui şi Colţ Alb se strădui zadarnic să scoată belciugul din scândura în care era bătut. După câteva zile, treaz şi ruinat, Castor Cenuşiu plecă în sus spre Porcupine, în lunga lui călătorie spre Mackenzie. Colţ Alb rămase pe Yukon în puterea unui om pe jumătate smintit şi brută pe de-a-ntregul. Dar ce poate şti un câine despre ce este nebunia? Pentru Colţ Alb, Smith Frumosu era un zeu adevărat, chiar dacă se arăta a fi crunt. Era un zeu smintit, în cel mai bun caz, dar Colţ Alb nu ştia nimic despre sminteală; el ştia doar că trebuie să se supună voinţei acestui nou stăpân şi să dea ascultare tuturor toanelor şi fanteziilor lui.

                                         Capitolul 3.
                                       Domnia urii

                    În stăpânirea zeului cel smintit, Colţ Alb deveni un demon. Era ţinut în lanţ, într-un ţarc din spatele fortului, şi acolo Smith Frumosu venea să-l întârte  şi să-l necăjească până ce-l scotea din minţi cu sâcâielile lui. Foarte curând, omul descoperi suscebilitatea lui Colţ Alb când se râdea de el şi îşi făcu un obicei să-şi râdă de el după ce mai întâi îi juca o farsă usturătoare. Râdea zgomotos şi dispreţuitor şi în acelaşi timp arăta în bătaie de joc cu degetul spre Colţ Alb. În asemenea clipe, judecata îl părăsea pe Colţ Alb şi în accesele  lui de furie devenea mai descreierat chiar decât stăpânul lui.
     Odinioară, Colţ Alb nu fusese duşman decât celor din rasa lui, şi încă un duşman aprig. Acum deveni duşmanul tuturor, mai crunt ca niciodată. Era chinuit atât de tare, încât ura orbeşte şi fără cea mai slabă urmă de judecată. Ura lanţul cu care era legat, oamenii care se uitau la el printre scândurile ţarcului, câinii care îi însoţeau pe oameni, mârârind răutăcios la el, care stătea neputincios. Ura până şi lemnul ţarcului care îl îngrădea, cel dintâi şi cel din urmă lucrul pe care îl ura mai mult decât orice pe lumea asta era Smith Frumosu.
..........................................

    "Sufletul se vindeca atunci cand esti in preajma copiilor."
                           Dostoievski

Colţ Alb, Jack London

.........................................
                            VII.

                  Tresari speriat. Ceva urias si fara forma ii gonea pe dinaintea ochilor. Era umbra unui copac aruncata de luna, din fata careia norii fusesera maturati. Linistindu-se, scanci incet; apoi isi curma scancetul, de frica sa nu atraga atentia primejdiilor care pandeau.
     Un arbore caruia ii inghetase trunchiul de gerul nopții facu mare zgomot, chiar deasupra lui; Colț Alb urla de spaima. Intra în panica şi o lua la fuga spre sat, înnebunit de groaza. Simți o nevoie copleşitoare de a fi aparat şi a se afla în tovaraşia omului. Îi staruia în nari mirosul fumului de tabara. În urechi îi rasunau cu putere zgomotele şi strigatele din tabara. Ieşi din padure în luminişul scaldat de lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici bezna. Dar nu vazu niciun sat. Uitase. Satul plecase.
      Fuga lui salbatica se curma deodata. Nu ştia încotro s-o apuce. Îşi purta abatut paşii prin tabara parasita, mirosind gramezile de gunoi şi resturile împraştiate de zei. Ar fi fost fericit sa auda rapaitul pietrelor aruncate în el de vreo squaw suparata, ar fi fost bucuros ca mana lui Castor Cenuşiu sa se abata manioasa asupra-i; şi ar fi primit cu placere o întalnire cu Lip-Lip şi întreaga haita laşa care maraia.
     Ajunse la locul unde se înalțase tipia lui Castor Cenuşiu. Se aşeza în mijlocul spațiului pe care îl ocupase ea. Îşi îndrepta botul spre luna. Gatlejul îi era chinuit de spasme, gura i se deschise şi, într- un urlet sfaşietor, îşi tangui toata singuratatea şi frica lui, dorul de Kiche, toate suferințele şi necazurile din trecut, precum şi teama de suferințele şi primejdiile viitoare. Era un urlet prelung de lup, primul de acest fel pe care îl scosese vreodata.
      Zorile îi împraştiara spaima, dar îi sporira singuratatea. Locul gol, care cu puțin înainte mişuna înca de oameni, îl facu sa simta şi mai tare singuratatea. Nu zabovi mult pana sa ia o hotarare. O apuca repede prin padure, luand-o de-a lungul malului, în josul apei. Alerga toata ziua, fara sa se odihneasca. Parea facut sa goneasca fara încetare. Trupul lui oțelit nu cunoştea oboseala, şi chiar cand aceasta veni, rezistența pe care o moştenise îi dadu putere pentru sforțari fara sfarşit şi-l ajuta sa-şi poarte mai departe trupul chinuit.
      Prin locurile unde fluviul se izbea de rapele repezi, el se cațara pe marile înalțimi din spate. Trecu prin vad sau înot raurile şi paraiele ce se varsau în fluviu. Mergea adesea pe gheața care începea sa se formeze pe margini şi nu o data aceasta se sparse şi trebui sa lupte ca sa scape cu viața din curentul înghețat. Tot timpul era cu ochii în patru sa descopere locul unde partia zeilor ar fi putut parasi raul ca s-o porneasca spre interior.
     Colț Alb era mai inteligent decat media rasei lui; totuşi mintea nu-i devenise pana într-atat de cuprinzatoare, încat sa îmbrațişeze şi celalalt mal al fluviului Mackenzie. Şi daca partia zeilor a luat- o cumva pe acolo? La aceasta nu s-a gandit. Mai tarziu, dupa ce va umbla mai mult, va mai creşte, va deveni înțelept şi va ajunge sa ştie mai multe despre poteci şi despre rauri, poate ca va izbuti sa conceapa şi sa întrevada o asemenea posibilitate. Dar aceasta facultate a minții aparținea înca viitorului. Acum înca alerga orbeşte şi în calculele lui nu intra decît malul de-a lungul caruia se rostogolea la vale fluviul Mackenzie.
      Goni toata noaptea, şi în bezna dadu peste tot felul de piedici, trecand prin întamplari neplacute, care îi întarziau drumul, dar nu-l speriau. Pana la jumatatea celei de a doua zile alerga fara întrerupere timp de treizeci de ore, şi muşchii lui de fier începura sa se moleşeasca. Doar rezistența morala îl mai facea sa înainteze. Nu mancase de patruzeci de ore şi era lihnit de foame. Baile repetate în apa înghețata îşi facusera de asemenea efectul. Blana lui frumoasa era plina de noroi. Pernițele late ale labelor îi erau pline de vanatai şi sangerau. Începu sa şchiopateze şi şchiopatatul creştea ceas de ceas. Şi, peste toate aceste nenorociri, cerul se întuneca şi porni sa cearna zapada – o zapada rece, umeda, care se topea, o zapada lipicioasa şi lunecoasa care-i ascundea peisajul pe care îl strabatea şi acoperea hartoapele, facandu-i mersul mai anevoios şi mai dureros.
       Castor Cenuşiu voise sa-şi aşeze tabara în seara aceea pe malul drept al fluviului Mackenzie pentru ca în direcția aceea avea loc vanatoarea. Dar cu puțin înainte sa se lase întunericul, Kloo- kooch, nevasta lui Castor Cenuşiu, zarise un elan, venit sa se adape pe malul stang. Şi daca elanul n-ar fi venit sa se adape, daca Mit-sah n-ar fi carmit luntrea din drumul ei din pricina zapezii, daca Kloo-kooch n-ar fi descoperit elanul şi daca Castor Cenuşiu nu l-ar fi rapus cu un glonte norocos, tot ceea ce a urmat s-ar fi petrecut cu totul altfel. Castor Cenuşiu nu şi-ar fi aşezat tabara pe malul stang al fluviului Mackenzie şi Colț Alb ar fi trecut mai departe, mergand fie spre moarte, fie sa-şi gaseasca drumul spre frații lui salbatici şi sa ajunga şi el unul din aceştia – lup pana la sfîrşitul zilelor lui.
      Se lasase noaptea. Zapada cadea tot mai deasa şi Colț Alb, scheunand încet, ca pentru sine, poticnindu-se şi şchiopatand, dadu peste o partie proaspata în zapada. Era atat de proaspata, încat înțelese pe data cine o facuse. Scanci de nerabdare, o apuca în josul partiei care pornea de la malul fluviului şi se avanta printre copaci. Zgomotele taberei îi ajunsera la ureche. Zari stralucirea focului, o vazu pe Kloo-kooch, care gatea, şi pe Castor Cenuşiu stand pe vine şi molfaind o bucata de seu crud. Era carne proaspata în tabara!
      Colț Alb se aştepta sa fie batut. La acest gand se ghemui şi se zbarli puțin. Apoi o porni din nou. Îi era teama şi nu putea sa sufere bataia, pe care ştia ca avea s-o capete. Dar mai ştia ca va avea parte de placerea focului, de apararea zeilor, de tovaraşia cainilor, aceasta din urma o tovaraşie potrivnica, totuşi tovaraşie, şi care îi împlinea instinctul de haita.
     Se apropie de lumina focului, tarandu-se şi furişandu-se. Castor Cenuşiu îl vazu şi se opri din mestecat. Colț Alb se furişa, tavalindu-se în ticaloşia înjosirii şi supunerii sale. Se furişa spre Castor Cenuşiu, înaintand pas cu pas, tot mai încet şi mai anevoios.
     În cele din urma se culca la picioarele stapanului, caruia i se încredința cu totul, de buna-voie, cu trup şi suflet. Venise din proprie inițiativa sa se aşeze la focul omului şi sa fie condus de acesta. Colț Alb tremura, aşteptand ca pedeapsa sa cada asupra lui. Mana se mişca deasupra-i. Fara sa vrea, se tarî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni.
     Arunca o privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în doua! Castor Cenuşiu îi întindea o bucata de seu! Foarte supus şi oarecum banuitor, mirosi mai întai seul şi apoi începu sa-l mestece. Castor Cenuşiu porunci sa i se aduca carne şi, pe cand o mîanca, îl pazi de ceilalți caini. Dupa aceea, recunoscator şi mulțumit. Colț Alb se aşeza la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la focul care-l încalzea, clipind şi moțaind liniştit la gandul ca ziua de maine îl va gasi nu ratacind abatut peste împaduritele întinderi pustii, ci în tabara animalelor-oameni, în tovaraşia zeilor, carora li se daruise şi de care depindea acum.

                                       Capitolul 5.
                                       Conventia

                     Decembrie trecuse de mult cand Castor Cenuşiu se aşternu la drum în susul fluviului Mackenzie, însoțit de Mit-sah şi de Kloo-kooch. Una din sanii, trasa de cainii pe care Castor Cenuşiu şi-i cumparase sau îi împrumutase, o mana el. O a doua, mai mica, la care tragea un atelaj de caței, era manata de Mit-sah. Parea mai degraba o jucarie, dar era o placere de-a lui Mit-sah, care simțea ca începe şi el sa faca o treaba de barbat pe lumea asta. În felul acesta învața sa maie şi sa dreseze cainii; iar cațeii erau dresați pentru atelaj. De altfel, sania era şi ea de un folos, pentru ca ducea aproape doua sute de pfunzi de echipament şi hrana.
      Colț Alb îi vazuse pe cainii din tabara ostenind în hamuri, astfel ca nu prea lua în nume de rau faptul ca îl înhamara şi pe el. Îi pusera în jurul gatului o gura de ham umpluta cu muşchi şi legata cu doua hamuri de o curea care trecea în jurul pieptului şi peste spate. De aceasta curea era legata funia lunga cu care tragea la sanie. Erau şapte caței în atelaj. Ceilalți se nascusera înaintea lui şi aveau care noua luni, care zece, pe cand Colț Alb nu avea decat opt. Fiecare caine era legat de sanie cu o singura funie. Nu erau doua de aceeaşi lungime, iar diferența dintre doua funii era egala cu cel puțin lungimea unui trup de caine. Funiile erau facute inel în partea de dinainte a saniei. Sania însaşi nu avea talpici, era construita din coaja de mesteacan, iar în fața era adusa în sus, ca sa nu se afunde în zapada.      Aceasta construcție îngaduia ca greutatea saniei şi a încarcaturii sa fie distribuita pe o suprafața de zapada cat mai mare, pentru ca zapada era prafuita şi foarte afanata. Potrivit aceluiaşi principiu, al aşezarii poverii pe o suprafața cat mai larga, la capetele funiilor, cainii se desfaceau în evantai, de la botul saniei, aşa ca nici unul sa nu calce pe urmele celuilalt.
      Formația aceasta în evantai mai avea un talc. Funiile de diferite lungimi îi împiedicau pe caini sa- i atace pe cei care goneau înaintea lor. Ca sa poata ataca pe un altul, oricare din caini ar fi trebuit sa se întoarca spre cel legat de o funie mai scurta. În acest caz s-ar fi aflat fața în fața cu cainele atacat şi ar fi avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar avantajul cel mai mare era ca acela dintre caini care încerca sa-şi atace tovaraşul din fața lui trebuia sa traga sania mai repede şi, cu cat sania mergea mai repede, cu atat cainele atacat fugea la randu-i mai repede. Astfel, cainele din urma nu putea niciodata sa-l prinda pe cel din fața. Cu cat fugea mai repede, cu atat cel din fața fugea şi el mai repede, şi împreuna cu el întregul atelaj. Aşa ca sania mergea din ce în ce mai iute şi astfel, printr-un şiretlic omul îşi sporea puterea asupra animalelor.
     Mit-Sah semana cu tatal lui, avand mult din înțelepciunea grava a acestuia. În trecut, observase ca Lip-Lip îl persecuta pe Colț Alb, dar în acea vreme Lip-Lip era cainele altuia şi Mit-sah nu îndraznise niciodata mai mult decat sa-i arunce ca din întamplare cate o piatra. Acum însa, Lip-Lip era cainele lui şi se porni sa-şi puna în aplicare planul de razbunare, înhamandu-l pe Lip-Lip la capatul funiei celei mai lungi. Lucrul acesta îl facea pe Lip-Lip sa fie înaintaş, ceea ce, în aparența, însemna o cinste; în realitate însa îl lipsea de orice cinste şi în loc sa fie el tiranul şi stapanul haitei, era acum urat şi persecutat de aceasta.
      Cum gonea la capatul funiei celei mai lungi, cainii îl vedeau tot timpul înaintea lor. De fapt nu-i vedeau decat coada stufoasa şi picioarele dinapoi care goneau – o privelişte mult mai puțin fioroasa şi înfricoşatoare decat coama-i zbarlita şi colții care îi straluceau. Şi pe langa aceasta, pentru ca aşa gandeau cainii cand îl vedeau gonind, le venea şi lor sa alerge dupa el, avand simțamantul ca fugea dinaintea lor.
     In clipa in care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui Lip-Lip, într-o urmarire care ținea cat era ziua de lunga. La început, Lip-Lip era înclinat sa se întoarca împotriva urmaritorilor, aparandu- şi cu manie rangul, dar în asemenea împrejurari Mit-sah îl lovea peste bot cu biciul facut din mațe de caribu10, lung de treizeci de picioare, silindu-l sa renunțe şi sa goneasca mai departe. Lip-Lip putea sa înfrunte haita, nu însa şi biciul acela, şi tot ceea ce îi ramanea de facut era sa-şi țina întinsa funia cea lunga şi sa-şi fereasca crupa de colții tovaraşilor lui.
     Dar în ungherele cele mai tainice ale minții de indian se ascundea o viclenie şi mai mare. Ca o încoronare a persecutarii nesfarşite a înaintaşului, Mit-sah îl favoriza fața de ceilalți caini. Aceste favoruri trezira în ei invidie şi ura. Mit-sah îi dadu carne de fața cu ei şi numai lui; treaba asta îi scotea din fire pe ceilalți. Turbau de furie şi nu îndrazneau sa se apropie la mai mult de o lungime de bici, în timp ce Lip-Lip înfuleca bucata de carne, iar Mit-sah îl apara. Dar chiar şi atunci cand nu-i dadea carne, Mit-sah ținea atelajul la distanța, lasandu-l sa creada ca îl hraneşte cu carne pe Lip- Lip.
       Colț Alb se puse cu nadejde pe treaba. Strabatuse o cale mai lunga decat ceilalți caini pana ce sa se supuna legiuirii zeilor şi învațase mai cu temei decat ei cat este de zadarnic sa te împotriveşti voinței lor. Pe deasupra, persecuția pe care o îndurase din partea haitei îl facuse sa o considere mai puțin însemnata în ordinea lucrurilor şi sa-l prețuiasca mai mult pe om. Cat priveşte prietenia, învațase sa nu depinda de cei de o seama cu el. Iar pe deasupra, pe Kiche o uitase aproape cu desavarşire. Şi singura lui manifestare era devotamentul fața de zei, pe care îi încuviințase ca stapani. Şi astfel muncea din greu, se deprindea cu disciplina şi era ascultator. Credința şi zelul îi caracterizau truda. Acestea alcatuiesc trasaturile esențiale ale lupului şi cainelui salbatic cand sunt domesticiți, şi Colț Alb avea aceste trasaturi într-o masura neobişnuita.
      Între Colț Alb şi ceilalți caini exista şi tovaraşie, dar o tovaraşie întemeiata pe bataie şi duşmanie.
Nu învațase sa se joace niciodata cu ei. Ştia doar cum trebuie sa lupte, şi acest lucru îl facea platindu-le însutit muşcaturile şi semnele pe care i le lasasera pe trup în vremea cînd Lip-Lip era capul haitei. Dar Lip-Lip nu mai era capetenie – decat atunci cînd fugea înaintea tovaraşilor lui de la capatul funiei sale, cu sania hurducîndu-se în urma-i. În tabara se ținea pe langa Mit-sah, Castor Cenuşiu sau Kloo-kooch. Nu cuteza sa se aventureze departe de zei, pentru ca acum colții tuturor cainilor îi erau potrivnici, şi sorbi pana la fund cupa persecuției de care Colț Alb avusese parte odinioara.
     Odata cu rasturnarea lui Lip-Lip, Colț Alb ar fi putut ajunge capetenia haitei. Era însa prea morocanos şi prea singuratic pentru aşa ceva. Se mulțumea doar sa-şi burduşeasca tovaraşii de ham. Altminteri nu le acorda nicio atenție. Se dadeau în laturi cand trecea el şi nu cutezau vreodata, nici chiar cei mai îndrazneți dintre ei, sa-i fure carnea. Dimpotriva, îşi înfulecau degraba carnea, de teama ca le-ar putea-o lua el. Colț Alb cunoştea bine legea: asupreşte-l pe cel slab şi da ascultare celui puternic. El îşi manca porția de carne cat mai repede, şi apoi vai de cainele care nu terminase înca! Un marait şi o fulgerare a colților, şi cainelui aceluia nu-i mai ramanea decat sa-şi planga mahnirea la stelele nepasatoare, în timp ce Colț Alb termina porția pentru el.
     Cu toate acestea,  în rastimpuri, cate un caine se aprindea de revolta, dar era pe data înfrant. Astfel, Colț Alb nu lancezea niciodata. Era mandru de izolarea sa în sanul haitei şi adesea lupta sa şi-o pastreze. Dar asemenea lupte durau puțin. Era prea iute pentru ceilalți, care se pomeneau spintecați şi sangerau înainte de a-şi fi dat seama ce se petrecuse. Erau biruiți aproape înainte de a fi început sa se bata.
      Tot atat de severa pe cat era disciplina la sania zeilor, era şi disciplina menținuta de Colț Alb printre tovaraşii lui. Nu le îngaduia niciodata vreo libertate. Îi silea la un respect neclintit fața de el. Între ei puteau sa faca orice voiau. Nu-l privea pe el. Îl privea doar sa fie lasat în pace în izolarea lui, sa i se faca loc atunci cand binevoia sa treaca printre ei şi sa-i fie recunoscuta, întotdeauna, superioritatea asupra lor. Numai sa fi schițat vreun caine un pas mai bațos, sa fi ridicat din buza sau sa-şi fi zbarlit cat de cat parul, ca se şi napustea asupra lui, nemilos şi crud, convingandu-l repede ca apucase pe o cale greşita.
      Era un tiran cumplit. Stapanirea lui se dovedea dura ca oțelul. Îl apasa cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar traise el necruțatoarea lupta pentru viața pe vremea cand fusese pui, cand mama lui şi el, singuri şi necajiți, ținusera piept meleagurilor salbatice ale wildului şi supraviețuisera. Şi nu în zadar învațase sa paşeasca supus cand trecea vreo forța superioara. Îl asuprea pe cel slab, dar îl respecta pe cel puternic. Şi în cursul îndelungatei calatorii alaturi de Castor Cenuşiu, el paşi cu adevarat supus printre cainii cei mari din taberele celorlalte animale-oameni pe care le întalnira.
     Lunile treceau. Calatoria lui Castor Cenuşiu continua înca. Forța lui Colț Alb sporise de pe urma îndelungatelor ceasuri de drum şi a necontenitei trude la sanie; şi s-ar fi parut ca dezvoltarea minții lui era aproape deplina. Ajunsese sa cunoasca în întregime lumea în care traia. Felul lui de a vedea era rece şi materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, era salbatica şi brutala, o lume lipsita de caldura, o lume în care mangaierea, dragostea şi luminoasa gingaşie sufleteasca nu existau.
     Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu. E drept, era un zeu, dar un zeu foarte crud. Colț Alb se arata bucuros sa-i recunoasca stapanirea, dar era o stapanire bazata pe inteligența superioara şi pe forța brutala. Era ceva în ființa lui Colț Alb, ceva care-l facea sa doreasca aceasta stapanire, pentru ca altminteri nu s- ar fi întors din wild – atunci cand a facut-o – pentru a se supune. În firea lui existau unele adancimi care niciodata nu fusesera explorate. O vorba buna, o mangaiere din partea lui Castor Cenuşiu ar fi putut gasi ecou în aceste adancuri; dar Castor Cenuşiu nu mangaia şi nici nu rostea vorbe calde. Nu- i statea în fire. Domnia lui era salbatica şi el carmuia cu asprime, împarțind dreptatea cu o bata, pedepsind încalcarile prin suferința loviturii şi rasplatind meritul nu cu blandețe, ci nelovind.
     Astfel, Colț Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care mana omului i-ar fi putut-o da. Pe langa aceasta, nici nu-i placeau mainile animalelor-oameni. Fața de ele era binevoitor. E drept ca uneori mainile acestea îi dadeau carne; de cele mai multe ori însa, ele îl loveau. Mainile erau ceva de care trebuie sa te ții departe. Ele aruncau pietre, umblau cu tot felul de bețe, bate şi bice, dadeau palme şi lovituri, iar atunci cand îl atingeau, se pricepeau sa-l faca sa sufere, ciupindu-l şi smucindu-l. Prin satele straine întalnise maini de copii şi învațase ca ele lovesc cu cruzime. Şi odata, un copil cat o şchioapa, care abia se ținea pe picioare era cat pe-aci sa-i scoata un ochi. În urma acestor experiențe deveni banuitor fața de toți copiii. Nu putea sa-i sufere în apropierea lui. Cand veneau spre el, cu mainile lor amenințatoare, se ridica.
      Odata se afla într-un sat de langa Marele Lac al Sclavilor cand, fiindu-i dat sa sufere de pe urma mainilor animalelor-oameni, ajunse sa-şi modifice legea pe care o învațase de la Castor Cenuşiu, şi anume ca era o crima de neiertat sa muşti un zeu. În satul acela, Colț Alb – dupa obiceiul tuturor cainilor din toate satele – o porni dupa hrana. Un baiețaş taia marunt cu o secure nişte carne înghețata de elan. Bucațelele cadeau prin zapada. Furişandu-se într-acolo, în cautare de carne, Colț Alb se opri şi începu sa înfulece bucațile. Îl vazu apoi pe baiat cum lasa securea şi apuca o bata zdravana. Sari într-o parte tocmai la vreme ca sa scape de lovitura ce cobora asupra lui. Baiatul îl urmari, iar el, un strain în satul acela, o lua la fuga printre doua tipii, pentru a se vedea apoi înghesuit în fața unui mal înalt de pamant.
     Colț Alb nu mai avea nicio scapare. Singurul drum care îi mai ramasese trecea printre cele doua tipii, dar baiatul îi aținea calea. Stand cu bata gata sa loveasca, el înainta spre prada pe care o încolțise. Colț Alb era furios. Îl înfrunta pe baiat, zbarlindu-se şi maraind, cu simțul dreptații din el batjocorit. Cunoştea legea prazii. Toate resturile de carne, ca de pilda bucațile înghețate, aparțineau cainelui care le gasea. Nu greşise cu nimic, nu încalcase nicio lege şi totuşi baiatul se pregatea sa-i traga o chelfaneala. Colț Alb abia îşi dadu seama ce se petrece. Facu un ocol într-un moment de furie şi atat de repede, încat nici baiatul nu-şi dadu seama. Tot ceea ce ştiu baiatul era ca se trezise rasturnat în zapada, iar mana în care ținea bata îi fusese sfaşiata de dinții lui Colț Alb.
     Colț Alb ştia însa ca încalcase legea zeilor. Îşi înfipsese colții în carnea sfanta a unuia dintre ei şi nu se putea aştepta decat la cea mai cumplita pedeapsa. Dadu fuga la Castor Cenuşiu şi se ghemui dupa picioarele lui protectoare, cand baiatul pe care îl muşcase şi familia acestuia venira sa ceara razbunare. Plecara însa fara sa fi primit satisfacție. Castor Cenuşiu îl aparase pe Colț Alb. Îl aparasera şi Mit-sah şi Kloo-kooch. Ascultand ciorovaiala şi urmarind gesturile furioase, pricepu ca fapta pe care-o savarşise era îndreptațita. Şi în felul acesta înțelese ca existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai erau şi alți zei, şi se deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia sa primeasca totul, fie ca era drept, fie ca era nedrept, dar nu era silit sa primeasca nedreptatea din partea altor zei. În acest caz era dreptul lui sa se razbune, folosindu-şi colții.
      Înainte ca ziua sa se fi scurs, Colț Alb mai învața ceva despre aceasta lege. Pe cand Mit-sah aduna singur lemne de foc în padure, întalni pe baiatul care fusese muşcat. Acesta mai era întovaraşit şi de alți baieți. Urma un schimb de cuvinte aprinse. Apoi toți baieții îl atacara pe Mit- sah. Era vai de el. Loviturile plouau din toate parțile. La început, Colț Alb privi. Gasea ca aceasta este o treaba a zeilor şi ca nu-l priveşte pe el. Apoi îşi dadu seama ca Mit-sah, unul din zeii lui, manînca bataie. Nu dintr-un imbold al rațiunii facu Colț Alb ceea ce facu. Un val de furie nebuna îl împinse între cei ce se luptau. Cinci minute mai tarziu peisajul era presarat de baieți care fugeau: mulți lasau dare de sange pe zapada, semn ca dinții lui Colț Alb nu-şi pierdusera vremea. Cand Mit- sah îşi povesti pațania în tabara, Castor Cenuşiu porunci sa i se dea carne, multa carne, lui Colț Alb, care, stand satul si somnoros langa foc, intelese ca legea si-a primit confirmarea.
     Prin aceste incercari, Colt Alb ajuse sa cunoasca datoria de a apara proprietatea. De la apararea trupului zeului sau si  pana la apararea bunurilor lui nu era decat un pas, si acest pas fusese si el facut. Ceea ce apartinea zeului sau trebuia aparat impotriva intregii lumi - chiar muscandu-i pe alti zei. Dar un asemenea act nu numai ca era in sinea lui o nelegiuire, ci si plin de primejdii. Zeii erau atotputernici si un caine nu se putea masura cu ei; totusi Colt Alb invata sa-i infrunte, fioros de razboinici si de neinfricat. Datoria trecu peste sentimentul fricii, si aceia dintre zei care obisnuiau sa fure se invatara sa nu se atinga de avutul lui Castor Cenusiu.
    In legatura cu aceasta, Colț Alb a învațat repede ca zeul care fura este de obicei un zeu laş, gata s-o rupa de fuga atunci cand se da alarma. A mai învațat ca, din momentul cand el dadea alarma şi pana ce Castor Cenuşiu sarea în ajutor, trecea foarte puțin timp. Şi a înțeles ca nu teama de el, ci de Castor Cenuşiu îl facea pe hoț sa fuga. Colț Alb nu dadea niciodata alarma latrand. El nu latra niciodata. Sistemul lui era sa se repeada de-a dreptul la cel nepoftit şi sa-şi înfiga colții în el, daca putea. Fiind de felul lui morocanos şi singuratic şi neavand nimic de-a face cu ceilalți caini, el era deosebit de nimerit sa pazeasca avutul stapanului sau şi în acest scop era încurajat şi dresat de Castor Cenuşiu. Ca urmare, Colț Alb deveni şi mai crud, mai neîmblanzit şi mai singuratic.
      Lunile se scurgeau, întarind tot mai mult convenția dintre caine şi om. Aceasta era vechea convenție pe care primul lup venit din wild o facuse cu omul. Şi asemenea tuturor lupilor şi cainilor salbatici care i-au urmat şi au facut şi ei la fel, Colț Alb statornici o învoiala, care-l privea doar pe el. Condițiile erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi oase îşi daruia propria-i libertate. Hrana şi foc, aparare şi tovaraşie erau cateva din lucrurile pe care le primea de la zeu. În schimb pazea avutul zeului, îl apara, muncea pentru el şi îi dadea ascultare.
      Sa ai un zeu, înseamna sa ai obligații. Obligațiile lui Colț Alb erau sa-şi faca datoria şi sa se teama, dar nu sa iubeasca. Nu ştia ce înseamna dragostea. Nu o încercase vreodata. Kiche era o amintire îndepartata. În afara de aceasta, nu numai ca parasise wildul şi propria lui seminție cand se supusese omului, dar condițiile convenției erau de aşa natura, încat, daca ar mai fi întalnit-o vreodata pe Kiche, nu şi-ar fi parasit zeul ca sa plece cu ea. Credința fața de om parea o lege a însaşi ființei lui, mai puternica decat dragostea de libertate, de seminție şi rudenie.

                                            Capitolul 6.
                                            Foametea

                  Primavara era aproape cand Castor Cenuşiu îşi încheie calatoria lui cea lunga. Era în aprilie, şi în ziua în care intra în satul lor şi fu deshamat de Mit-sah Colț Alb împlini un an. Deşi mai avea mult pana sa fie mare, Colț Alb era cel mai bine dezvoltat caine de un an din tot satul, în afara de Lip-Lip. Moştenise statura şi forța atat de la tatal lui, lupul, cat şi de la Kiche, şi chiar de pe acum era la fel de mare ca şi cainii adulți. La trup nu arata însa prea bine legat! Era zvelt şi lung, iar forța lui – mai mult nervoasa decat masiva. Blana avea adevarata culoare a blanii de lup şi, dupa toate aparențele, era un adevarat lup. Faptul ca dinspre Kiche era pe sfert caine nu lasase nicio urma fizica, deşi în ce priveşte alcatuirea minții, acest lucru îşi pusese pecetea.
     Ratacea prin sat recunoscand, cu o satisfacție reținuta, pe diferiții zei pe care îi cunoscuse înaintea marii calatorii. Apoi erau cainii, cațeii care creşteau ca şi el şi dulaii care nu mai pareau atat de mari şi de grozavi cum i se întiparisera lui în minte. De aceea se speria mai puțin decat odinioara şi paşea mandru printre ei, cu o oarecare nepasare, ce îi era pe cat de noua, pe atat de placuta.
     Exista şi Baseek, un caine batran şi încarunțit, care, pe vremea cand Colț Alb masura doar o şchioapa, era de ajuns sa-i arate colții, ca sa-l faca sa se chirceasca şi sa se tarasca cît colo. Baseek îi dovedise lui Colț Alb cat era de neînsemnat şi tot de la el avea sa mai afle multe din prefacerile ce se petreceau în faptura lui. Pe cand Baseek slabise din pricina varstei, Colț Alb se întarise o data cu tinerețea.
      Cu prilejul taierii unui elan ucis nu de mult, Colț Alb cunoscu noile relații în care se afla cu lumea cainilor. Capatase o copita şi o parte din fluierul piciorului, de care atarna o bucata buna de carne. Retras din focul învalmaşelii celorlalți caini – ascuns într-un desiş – îşi devora tocmai prada, cand Baseek se repezi la el. Înainte de a-şi da seama ce face, îl muşca pe intrus de doua ori şi sari în laturi. Baseek ramase surprins de îndrazneala celuilalt şi de iuțeala atacului. Statea, uitandu-se prosteşte la Colț Alb, cu osul crud şi roşu între ei.
     Baseek era batran şi ajunsese sa cunoasca curajul mereu mai mare al cainilor pe care pana atunci avea obiceiul sa-i terorizeze. Amarnice erau experiențele de felul acesta, pe care le facea fara sa vrea, fiind nevoit pana în cele din urma sa-şi puna la încercare toata înțelepciunea ca sa o poata scoate la capat. Altadata ar fi sarit la Colț Alb, cuprins de un val de manie îndreptațita. Dar acum, puterile lui slabite nu-i îngaduiau o asemenea aventura. Se zbarli fioros şi privi amenințator pe deasupra osului, la Colț Alb. Trezindu-i-se tot respectul din trecut, Colț Alb paru ca se pleaca, se strange şi se facu mic, catand o cale de a bate în retragere într-un fel nu prea ruşinos.
     Dar tocmai aci greşi Baseek. Daca s-ar fi mulțumit doar sa arunce priviri fioroase şi amenințatoare, toate ar fi fost bune. Gata sa se retraga, Colț Alb ar fi plecat lasandu-i carnea. Dar Baseek nu aştepta. Considera ca şi caştigata victoria şi facu un pas înainte, spre carne. În timp ce se pleca neatent s-o miroasa, Colț Alb se zbarli uşor. Nici chiar atunci n-ar fi fost prea tarziu pentru Baseek sa repare lucrurile. Ar fi fost de ajuns sa stea deasupra carnii, cu capul ridicat, şi sa se încrunte la el şi, în cele din urma, Colț Alb şi-ar fi vazut de drum. Dar carnea proaspata îi umplea narile lui Baseek şi lacomia îl împinse sa muşte din ea.
      Asta însa era prea mult pentru Colț Alb. La atat de puțin timp dupa lunile acelea în care îi dominase pe tovaraşii lui de atelaj, îi era cu neputința sa ramana nepasator, în timp ce altul devora carnea ce îi aparținea. Lovi – dupa obiceiul lui - fara de veste. Dupa prima muşcatura, urechea dreapta a lui Baseek era sfartecata în faşii. Şi acesta ramase încremenit în fața iuțelii cu care se petrecura lucrurile. Dar ceea ce urma fu şi mai dureros şi se succeda cu aceeaşi repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de gatlej. Pe cand încerca sa se ridice, cainele cel tanar îi înfipse de doua ori colții în umar. Iuțeala cu care se petrecusera toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic la Colț Alb şi, jignit, clampani în gol. În clipa urmatoare, botul îi era sfartecat şi Baseek se trase înapoi dinaintea carnii, clatinandu-se.
     Roata se întorsese. Colț Alb statea deasupra osului, zbarlit şi amenințator, pe cand Baseek se opri ceva mai departe, gata sa bata în retragere. Nu îndrazni sa lupte cu acest cațel iute ca fulgerul şi din nou simți – cu şi mai multa amaraciune – slabiciunea batraneții care se apropia. Încercarea lui de a-şi apara demnitatea era eroica. Întorcand calm spatele cainelui cel tanar şi osului, ca şi cand nici unul, nici celalalt n-ar fi fost demni sa fie luați în seama, se îndeparta paşind țanțoş. Şi nu se opri sa-şi linga ranile sangerande pana ce nu se convinse ca nu era vazut.
     Pentru Colț Alb, întamplarea avu ca efect o şi mai mare încredere în sine, precum şi o mai mare mandrie. Paşea mai puțin supus printre cainii cei varstnici; atitudinea lui fața de ei era acum mai puțin îngaduitoare. Nu ca şi-ar fi dat osteneala sa caute pricina. Departe de el aşa ceva. Dar în felul lui, cerea considerație. Tinea la dreptul lui de a merge pe propriul sau drum, netulburat şi fara sa se fereasca în laturi pentru vreun alt caine. Trebuia sa se țina seama de el, atata tot. Nu mai putea fi
desconsiderat şi trecut cu vederea, aşa cum era soarta cațeilor şi cum continua sa fie soarta celor care erau înhamați cu el la acelaşi atelaj. Se dadeau la o parte din drum, faceau loc cainilor mai mari şi, ori de cate ori erau siliți de aceştia, le cedau şi carnea. Dar Colț Alb, puțin sociabil, singuratic, ursuz, abia aruncand cate o privire în dreapta sau în stanga, temut şi fioros, departat şi strain, era acceptat ca egal printre varstnicii care îl priveau uluiți, învațara foarte repede sa-l lase în pace, fara sa încerce acte de duşmanie sau oferte de prietenie. Daca îl lasau în pace, îi lasa în pace – o stare de lucruri pe care, dupa cateva ciocniri, o gasira ca cea mai de dorit.
     Pe la mijlocul verii, Colț Alb avea sa traiasca o alta încercare. Mergand tiptil sa cerceteze o alta tipie înalțata la marginea satului în timpul cat el fusese plecat cu vanatorii dupa elan, dadu de-a dreptul peste Kiche. Se opri şi se uita la ea. Îşi aminti vag, totuşi de ea; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Kiche. Ea ridica buza, cu vechiul ei marait amenințator. Amintirile lui Colț Alb se limpezira atunci cu totul. Vremurile uitate, cand era pui, toate acestea erau legate de maraitul atat de cunoscut cu care-l întampinase şi acum. Înainte de a-i fi cunoscut pe zei, ea fusese centrul universului lui. Vechile sentimente intime de odinioara îl copleşira. Sari spre ea cu bucurie, dar Kiche îl primi cu colții taioşi, care-i sfaşiara obrazul pîna la os. Colț Alb nu pricepu. Se dadu înapoi, zapacit şi nedumerit.
     Dar nu era vina ei. O mama de lup nu era facuta sa-şi aminteasca de puii ei de acum un an sau mai mult. Aşa ca ea nu-şi aminti de Colț Alb. Era un animal strain, un nepoftit; şi puii ei de acum îi dadeau dreptul sa nu-i placa o astfel de apariție suparatoare.
      Unul din pui se întinse spre Colț Alb. Erau frații lui vitregi, dar nu ştiau acest lucru. Colț Alb adulmeca plin de curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la el, însemnandu-i obrazul pentru a doua oara. El se dadu mai înapoi. Toate amintirile de odinioara; toate gandurile ce se legau de ele se topira din nou şi reintrara în mormantul din care fusesera trezite la viața. O privi pe Kiche cum îşi lingea puiul, oprindu-se în rastimpuri ca sa maraie la el. În ochii lui ea nu mai prețuia nimic. Învațase sa se descurce fara ea. Uitase însemnatatea ei. Nu mai exista niciun loc pentru ea în ordinea lucrurilor lui, dupa cum nici el nu mai avea loc în ordinea lucrurilor ei.
     Statea înca locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, întrebandu-se ce se petrece, cand Kiche îl ataca a treia oara, ca sa-l puna pe fuga. Şi Colț Alb îngadui sa fie alungat. Era vorba de o femela din rasa lui, şi o lege a rasei lui facea ca masculii sa nu se lupte cu femelele. Nu ştia nimic despre aceasta lege, pentru ca nu era o generalizare a minții, ceva obținut prin experiența lui. O simți doar ca pe un îndemn launtric, o chemare a instinctului, acelaşi instinct care-l facuse sa urle la luna şi la stele, nopți de-a randul şi sa se teama de moarte şi de necunoscut.
     Lunile trecura. Colț Alb deveni mai puternic, mai greu şi mai masiv, în timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul trasat de ereditatea şi de mediul lui. Ereditatea lui era ceva viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilitați, putea fi modelat în multe şi felurite forme. Mediul modeleaza lutul pentru a-i da o forma anume. Astfel, daca Colț Alb n-ar fi tras niciodata la focul omului, wildul l-ar fi modelat ca pe un adevarat lup. Dar zeii îi dadusera un alt mediu şi el lua forma unui caine, care era mai degraba aceea a unui lup, dar totuşi caine şi nu lup.
      Şi astfel, dupa cum era lutul firii sale şi influența mediului, caracterul sau lua o forma oarecum deosebita. Nu exista nicio ieşire. Devenea tot mai ursuz, mai nesociabil, mai singuratic, mai feroce; iar cainii învațau din ce în ce mai mult ca era mai bine sa stea pe picior de pace cu el decat pe picior de razboi, şi Castor Cenuşiu îl prețuia pe zi ce trecea tot mai mult.
      Colț Alb, care parea ca aduna putere în toata ființa lui suferea totuşi de o slabiciune suparatoare. Nu putea sa îndure sa se rada de el. Ura rasul oamenilor. N-aveau decat sa rada între ei de orice le-ar fi dorit inima, numai de el nu, şi atunci nu i-ar fi pasat. Dar îndata ce rasul se întorcea împotriva lui, era cuprins de cea mai cumplita furie. Din serios, demn şi întunecat cum era, rasul îl facea sa turbeze de furie, pana la ridicol. Îl supara şi îl zdruncina atat de mult, încat ore de-a randul se purta ca un diavol. Şi vai de cainele care în asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea prea bine legea, ca sa se lege de Castor Cenuşiu; în spatele lui Castor Cenuşiu era o bata şi divinitatea. Pe cand în spatele cainilor nu era decat întinderea, şi într-acolo fugeau de cate ori aparea Colț Alb, pe care rasul oamenilor îl scotea din minți.
      În cel de al treilea an al vieții lui, o mare foamete se abatu peste indienii de pe fluviul Mackenzie. Vara lipsi peştele, iarna, renii-caribu îşi parasira obişnuitele lor poteci. Elani, abia de se zarea cate unul, iepurii aproape disparusera, animalele de prada pierisera. Lipsite de hrana cea de toate zilele, istovite de foame, se atacara unele pe altele, devorandu-se. Supraviețuira doar cei puternici. Zeii lui Colț Alb vanau dintotdeauna. Cei batrani şi slabi pieira de foame.
      Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau de hrana, pentru ca puținul ce-l aveau sa poata intra în stomacurile vanatorilor istoviți şi cu ochii înfundați, care bateau padurile cautand zadarnic vanat.
     Foametea ii impinse atat de departe pe zei, incat mancara pielea tabacita, moale, a mocasinilor si manusilor lor, in timp ce cainii isi mancara hamurile de pe spate si chiar bicele. Apoi, cainii semnacara intre ei, iar zeii ii mancara pe caini. Mai intai fura sacrificati cei mai slabi si nevolnici. Cainii ramasi priveau si intelegeau. Cativa dintre cei mai indrazneti şi mai înţelepţi părăsiră focurile zeilor, care ajunseseră un adevărat abator, şi fugiră în pădure, unde până la urmă pieriră de foame sau sfârtecaţi de lupi.
     În aceste vremuri chinuite, Colţ Alb se refugie şi el în codru. Era mai făcut pentru această viaţă decât restul câinilor, pentru că pe el îl călăuzeau cele învăţate pe când fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vânarea vieţuitoarelor mici. Şedea pitit ore întregi, urmărind fiece mişcare a veveriţei precaute, aşteptând cu o răbdare la fel de mare pe cât îi era foamea până ce veveriţa se aventura pe pământ. Dar nici atunci Colţ Alb nu se grăbea.Aştepta până ce era sigur de lovitură înainte ca veveriţa să se poată refugia în copac. Atunci şi numai atunci ţâşnea din ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o iuţeală de necrezut, fără să-şi greşească vreodată ţinta - veveriţa care fugea, dar nu destul de iute.
    Oricât de mult succes avea în vânătoarea lui după veveriţe, exista însă ceva care-l împiedica să trăiască şi să se înzdrăvenească de pe urma lor. Nu erau destule. Astfel se văzu forţat să vâneze şi făpturi mai mici. Foamea îi era atât de aprigă, înct nu se codea câteodată să scormonească după şoareci, în găurile lor din pământ. Şi nici nu se dădea înapoi să se bată cu o nevăstuică, tot atât de flămândă ca şi el, dar adesea mai feroce.
    În clipele cele mai rele de foame se întorcea la locurile oamenilor. Dar nu intra în tabără. Pândea în pădure, ferindu-se să fie descoperit şi jefuind cursele de iepuri, în rarele prilejuri când cădea vreo pradă. Jefui până şi iepurele din cursa lui Castor Cenuşiu, într-o vreme în care acesta cutreiera pădurea, clătinându-se pe picioare, adesea lăsându-se jos să se odihnească din pricina slăbiciunii şi a gâfâielii.
    Într-una din zile, Colţ Alb întâlni un lup tânăr, jigărit, doar piele şi oase, cu încheieturile muiate de foame. De n-ar fi fost el însuşi flămând, Colţ Alb ar fi plecat împreună cu lupul sau ar fi intrat în haită alături de fraţii lui sălbatici. Dar aşa, îl doborî pe lupul cel tânăr, îl ucise şi-l mâncă.
    Soarta părea să-l protejeze. Întotdeauna când îl încolţea lipsa de hrană, găsea câte ceva de ucis, iar în timpul când era slab avu norocul sa nu dea peste el niciun animal de pradă mai mare. Astfel, odată, după ce prinsese puteri de pe urma unui râs din care mâncase două zile, o haită de lupi înfometaţi dădu peste el. Urmă o goană nebună şi sălbatică, dar el era mai bine hrănit decât ei şi în cele din urmă îi lăsă departe, în urma lui. Şi nu numai că se depărtă de ei, dar făcând un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pârtia făcută de el însuşi şi întâlni pe unul din urmăritorii lui istoviţi.
     Apoi părăsi ţinutul şi porni la drum, spre valea în care se născuse. Aici, în vechea vizuină, o întâlni pe Kiche. După cum îi era obiceiul, părăsise şi ea focurile neospitaliere ale zeilor, întorcându-se la vechiul adăpost ca să nască. Când apăru Colţ Alb, din puii ei doar unul mai trăia, şi nici acesta nu mai avea multe zile. Vieţile tinere aveau puţini sorţi pe o astfel de foamete.
    Kiche nu-l primi prea drăgăstos pe fiul ei cel mare. Lui Colţ Alb însă nu-i păsa. Crescuse mai mare decât mama lui. Aşa că întoarse spatele resemnat şi o porni în susul apei. Acolo unde râul se bifurca, o luă spre stânga şi dădu de vizuina râsului cu care el şi mama lui se luptaseră cândva. Aici, în vizuina părăsită, se cuibări şi se odihni o zi.
    Pe la începutul primăverii, când zilele de foamete erau pe sfârşite, îl întâlni pe Lip-Lip, care se refugiase şi el în pădure, unde dusese o viaţă amărâtă. Colţ Alb dădu peste el pe neaşteptate. Mergând în direcţii opuse, la poalele unui povârniş înalt, ocoliră un colţ de stâncă şi se găsiră faţă în faţă. Se opriră, cuprinşi de o bruscă nelinişte, şi schimbară priviri pline de neîncredere.
    Colţ Alb arăta minunat. Vânătoarea îi fusese spornică şi timp de o săptămână mâncase pe săturate. Era chiar îmbuibat de ultima lui pradă. Dar în clipa în care îl văzu pe Lip-Lip, tot părul i se zbârli pe spate. Se zbârlise fără să vrea - era în acea stare fizică, care în trecut îi întovărăşea întotdeauna starea de spirit pricinuită de teroarea şi persecuţia dezlănţuite împotrivă-i de Lip-Lip. Ca şi în trecut când se zbârlea şi începea să mârâie la vederea lui Lip-Lip, se zbârli şi mârâi fără să vrea şi acum. Nu-şi pierdu vremea. Făcu repede şi desăvârşit ceea ce trebuia. Lip-Lip încercă să dea înapoi, dar Colţ Alb îl împinse zdravăn cu umărul. Lip-Lip se dădu peste cap, căzând pe spate. Dinţii lui Colţ Alb se înfipseră în gâtlejul sfirijit. Urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte, în cursul căreia Colţ Alb se roti ţeapăn şi cu privirile încordate. Apoi îşi continuă drumul de-a lungul povârnişului, mergând tot timpul la poalele lui.
     Într-o zi, scurt timp după aceea, ajunse la marginea unei păduri, unde o fâşie îngustă de pământ ducea în jos până la fluviul Mackenzie. Odinioară mai fusese prin locurile acestea - pe atunci erau însă pustii. Acum aici era un sat. Pitit după arbori, Colţ Alb se opri să cerceteze situaţia. Priveliştile, zgomotele şi mirosurile - toate îi erau cunoscute. Era vechiul sat care îşi schimbase aşezarea. Dar priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau deosebite de cele de pe vremea când fugise din sat. Nu se auzea niciun scheunat şi niciun jeluit. Îi ajunseră la urechi zgomote care arătau că acolo e viaţă, ai când auzi glasul supărat al unei femei, îşi dădu seama că de fapt era supărarea cuiva care avea stomacul plin. Iar văzduhul era îmbibat cu miros de peşte. Exista deci mâncare. Foametea trecuse. Păşi cu îndrăzneală afară din pădure şi intră în tabără, mergând de-a dreptul la tipia lui Castor Cenuşiu. Castor Cenuşiu nu era acolo, dar Klo-kooch îl primi cu strigăte de bucurie şi cu un peşte proaspăt şi întreg, iar el se culcă jos, aşteptându-l pe Castor Cenuşiu.

                                                    PARTEA a IV-a
                                                    Capitolul 1.
                                              Duşmanul seminţiei sale

                     Dacă în firea lui Colţ Alb a existat vreo înclinare, oricât de uşoară, să lege frăţie cu cei de o rasă cu el, o asemenea înclinare a fost cu totul înăbuşită atunci când a ajuns căpetenia atelajului. Pentru că acum câinii îl urau - îl urau pentru suplimentul de carne pe care Mit-sah i-l dădea, pentru toate favorurile, reale şi închipuite, pe care le primea, pentru că întotdeauna gonea în fruntea atelajului, cu smocul cozii fluturând şi cu spatele retrăgându-se neîncetat şi întărtându-i.
    Şi Colţ Alb îi ura la rându-i tot atât de aprig. Faptul că devenise înaintaş nu era ceva care să-l mulţumească. Să fie obligat să alerge înaintea haitei care urlă, a haitei pe ai cărei câini îi burduşise unul câte unul şi pe care îi stăpânise timp de trei ani, era mai mult decât putea să îndure. Dar trebuia să îndure acest lucru sau să piară, şi viaţa din el nu dorea deloc să piară. În clipa în care Mit-sah dădu ordin de plecare, întregul atelaj ţâşni spre Colţ Alb, cu urlete aprige şi sălbatice.
    Nu era nicio scăpare. Dacă se întorcea spre ei, Mit-sah l-ar fi plesnit peste bot cu biciul care pişcă. Nu-i rămânea decât să gonească înainte. Nu putea să se ciocnească cu haita care urla, bizuindu-se pe coada şi pe picioarele lui dinapoi. Acestea nu era arme potrivite cu care să înfrunte colţii nemiloşi. Aşa că goni înainte, trecând peste propria-i fire şi mândrie cu fiecare salt pe care-l făcea şi gonind cât era ziua de lungă.
    Nu pot fi incalcate impulsurile firii cuiva fara a-l face sa se inchida in sine. O altfel de intoarcere la matca seamana cu aceea a firului de par care, crescut din trup, se intoarce in chip nefiresc spre locul de unde a iesit, intrand in trup - lucru inveninat si putred, care da nastere suferintei. La fel se petrecura lucrurile si cu Colt Alb. Fiecare chemare a fiintei lui il impingea sa sara la haita care il urla pe urme, dar era vointa zeilor ca asa ceva sa nu se intample, iar in spatele acestei vointe, ca s-o intareasca, era biciul facut din mate de calibru, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care musca. Asadar, Colt Alb nu putu decat sa se roada de amaraciune si in suflet ii crescu ura si o rautate egale cu ferocitatea si cu imposibilitatea firii lui de a se lasa domesticit.
    Daca o fiinţă a fost vreodată duşmanca rasei sale, apoi Colţ Alb era acea fiinţă. El nu cerea îndurare şi nici nu o arăta faţă de alţii. Era necontenit sâcâit de colţii haitei, care îşi lăsa semne pe trupul lui, dar tot atât de înverşunat îşi lăsa el urmele pe trupurile celor din haită. Spre deosebire de majoritatea înaintaşilor care, atunci când se aşeza tabăra şi câinii erau deshămaţi, se grămădeau lângă zei spre a fi apăraţi, Colţ Alb dispreţuia o asemenea apărare. Păşea cu îndrăzneală prin tabără, aplicând pedepse noaptea pentru tot ceea ce suferise ziua. Înainte de a fi fost făcut înaintaşul atelajului, haita învăţase să se ferească din calea lui. Dar acum lucrurile stăteau altfel. Aţâţati de urmărirea lui de o zi întreagă, influenţaţi fără să-şi dea seama de faptul că-l vedeau necontenit fugind, stăpâniţi de simţământul dominaţiei din cursul întregii zile, câinii nu se puteau hotărî să-i facă loc. De câte ori apărea printre ei, se stârnea gâlceava. Mersul lui Colţ Alb era marcat de mârâieturi şi muşcături. Până şi aerul pe care-l respira era suprasaturat de ură şi răutate, şi asta nu făcea decât să sporească ura şi răutatea din el.
..........................................

  "Fă bine cât poţi de mult şi vorbeşte despre asta cât poţi de puţin."
                        Charles Dickens