Traditii Anul Nou

       Ca să ai noroc, sănătate, fericire şi bani în noul an, trebuie să pui în practică mici trucuri şi superstiţii care te vor ajuta să crezi cu adevărat că vei avea toate acestea. Se poate spune de fapt că este un efect placebo - crezi că le vei avea şi chiar se va întâmpla! Iată ce să faci:

Alungă spiritele rele

Tradiţia populară spune că spiritele rele se sperie de lumină şi de zgomotele puternice. De aceea, pe vremuri şi chiar în prezent, în unele locuri, se trosneşte din bici pentru a alunga spiritele malefice din anul care vine. E mult mai simplu în prezent, pentru că poţi folosi petardele, pocnitorile şi artificiile.

Bani în buzunar

Numărătoarea inversă pentru noul an trebuie să te prindă obligatoriu cu bani în buzunar. Astfel te vei bucura de câştiguri şi bunăstare tot anul viitor.

Mănâncă peşte

O altă superstiţie spune că trebuie să mănânci peşte în noaptea de Revelion ca să te poţi strecura printre probleme şi obstacole în noul an, cu agilitatea unui peşte în apă.

Fără datorii

Nu intra în noul an cu datorii! Încearcă să scapi de ele cât mai repede cu putinţă, altfel vei avea probleme cu banii tot anul.

De asemenea, nu este bine să împrumuţi bani în prima zi din an.

Noroc şi protecţie

Pe 1 ianuarie, tradiţia spune că prima persoană care îţi intră în casă trebuie să fie un bărbat, ca să te bucuri de protecţie şi noroc în anul care tocmai a început.

Poartă ceva nou şi ceva roşu

Tot de Revelion trebuie să porţi o haină nouă, care simbolizează schimbarea şi prospeţimea. De asemenea, ţine ceva roşu asupra ta. Te apără de spiritele rele şi privirile malefice, exact aşa cum se spune că îi apără pe bebeluşi de deoechi.

Mănâncă struguri sau stafide

Se spune că trebuie să mănânci struguri sau stafide în noaptea de Anul Nou ca să ai mulţi bani în anul care vine.

O dorinţă

Nu uita să-ţi pui o dorinţa chiar la cumpăna dintre ani. Se spune că dorinţa pusă în noaptea dintre ani se împlineşte, cu condiţia să nu spui nimănui ce-ţi doreşti.

Aprinde o lumânare

Pentru ca anul care vine să fie luminos, aprinde o lumânare sau o candelă în seara de Revelion şi las-o aprinsă până dimineaţa.

Deschide ferestrele

Imediat ce ai intrat în noul an, deschide larg pentru câteva minute toate uşile şi ferestrele. Astfel spiritele rele şi tot ceea ce este negativ va fi alungat din casa ta, care va fi purificată.

„Libertatea nu înseamnă lene și nepăsare. Libertatea este responsabilitate. Dacă tu nu-ți asumi responsabilitatea, o face altcineva pentru tine. Așa devii sclav.”
                             Osho

„Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.”
                                 Mihai Eminescu

„Trebuie să-ți dorești să fii puternic. Altfel, nu vei ajunge așa niciodată.”
                                         Friedrich Nietzsche

„Ajută-te pe tine însuți și toată lumea te va ajuta.”
                                   Friedrich Nietzsche

Traditii in Ajun de Craciun

În ajunul Crăciunului nu se bea rachiu
Oamenii cred că această băutură este invenţia diavolului care apoi îşi bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înainte tuturor bucatelor.

Împrumut
În Bucovina există credinţa că nu este bine să ai lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarnă. De aceea, în preajma Crăciunului, se recuperează sau se restituie lucrurile împrumutate. În Moldova, nu se dă nimic din casă în ziua de Ajun, nici gunoiul nu se aruncă din casă şi nu se împrumută nimic.
De asemenea, tradiţia spune că în Ajunul Crăciunului nu e bine să te baţi, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an.
In Ajunul Craciunului, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casa, ca albinelor sa le mearga bine, si sa nu paraseasca stupul pe vremea roitului.

Împodobirea bradului
Românii au început relativ recent să împodobească bradul de Crăciun. Brazii simbolizează Sfânta Treime, iar podoabele cu care pomul este împodobit semnifică bogăţia şi cunoasterea, ca şi pomul sacru din Grădina Edenului. În prezent, cei mai mulţi dintre români, iubesc acest obicei, copiii aşteptând cu nerăbdare Ajunul pentru că ştiu că este noaptea în care Moş Crăciun aduce cadouri pentru cei mai cuminţi dintre ei.

Colindatul
Naşterea Domnului este anunţată de colinde. Copiii sunt primii care merg cu colindatul, în dimineaţa de Ajun. Ei strigă pe la ferestre „Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne daţi ori nu de daţi". Gazda le oferă urătorilor mere, nuci şi covrigi.

- In Ajunul Craciunului se leaga pomii cu paie, pentru ca acesti pomi sa lege rod bogat. Tot în Ajun se ung painile pe deasupra cu muruiala de faina de grau, ca ele sa nu crape, iar cu muruiala care a ramas, se ung pomii din gradina, ca ei sa fie in vara incarcati de roade.
In Ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie grași peste an.

In seara de Craciun, George Cosbuc

  Afara ninge linistit,
  In soba arde focul;
  Iar noi pe langa mama stand,
  De mult uitaram jocul.

  E noapte, patul e facut,
  Dar cine sa se culce?
  Cand mama spune de Iisus
  Cu glasul rar si dulce.

  Cum s-a nascut Hristos in frig,
  In ieslea cea saraca,
  Cum boul peste el sufla
  Caldura ca sa-i faca.

  Cum au venit la ieslea lui
  Pastorii de la stana,
  Si ingerii cantand din cer,
  Cu flori de mar in mana.

“Suntem ceea ce iubim.”
              Nichita Stanescu

„Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit.”
                                       Richard Wurmbrand

"Să fim recunoscători oamenilor care ne fac fericiţi. Ei sunt grădinarii amabili care fac ca sufletele noastre să înflorească."
                          Marcel Proust

"E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea".
                                        Alexandru Vlahuţă

   "Toţi vor să schimbe lumea, dar nimeni nu vrea să se schimbe pe sine."
                             Lev Tolstoi

Satira epocei, Alexandru Macedonski

   Ca să te-nsori,
   Te-nsori cu plată,
   Iar ca să mori,
   E şi mai lată;
   Ca să trăieşti,
   Ce cheltuieşti?.....
   Ca să boleşti,
   Cu ce plăteşti?
   Cum stăm acuma,
   E groasă gluma:
   Nu poţi să mori,
   Nici să te-nsori,
   Nici să boleşti,
   Nici să trăieşti!

   "Ce trist lucru este să priveşti fericirea prin ochii altuia!"
                                          William Shakespeare

          "Oricat iti vei schimba infatisarea, ramai ceea ce esti."
                                  Arthur Schopenhauer

Hagi Tudose, Barbu Ştefănescu Delavrancea

.....................................................
                              II.

                - Sufla mai cu inima, Leano! striga Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului.
    – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul și mi-a înghețat rasuflarea, raspunse nepoata-sa, tremurand c-o cerga în spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca înlemnim pana mane.
    – Cum?… lemne acum?… pe frigul asta? P-așa frig o cioacla de lemne costa un galben… un galben!
    Leana pleca bombanind în odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, întuneric și frig. Vantul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu gasește în vatra nici carbuni, nici cenușa. Hagiul tremura și morfolește o bucațica de paine. Fiori reci îi trec prin șira spinarii. Nu-și mai simte picioarele din talpi pana la genunchi.
    Zapada se ridica pana la geamuri. În toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane.
    Hagiul adoarme, mahnit ca, daca iarna va ține tot așa, n-o mai duce fara lemne. Și ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Așa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se mișca. Se învartește. Toata noaptea viseaza ca se prigorește la un foc mare.
    A doua zi nepoata-sa îl gasi pe jumatate înghețat. Abia putu sa zica: „Leano, foc, ca mor”, și îi întinse un banuț de aur, închizand ochii. Îi fu rușine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu cata ușurința îl arunca în mainile nemiloase ale lumii. Ofta dureros.
    Focul palpaie în vatra. Mormanul de jeratic dogorește și arunca un polei cald și rumen, pe peretele din fața. Tavanul trosnește și zidurile asuda. Leana, cu picioarele goale pana la genunchi, se parpalește în gura sobei. Batranul a ieșit din patura și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremura. E lihnit. Îi cere inima o ciorba, ca niciodata în viața lui.
    – Ce pui atatea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O sa dai foc casei!… Ah! painea nu ma mai satura… picioarele nu ma mai țin!
    – Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spițerie e un doftor…
    – Sa nu calce nimeni în casa mea! striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platești cu viața toata! Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!…
    Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: „Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!”
    Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu parul lung și ciufulit. Leana îl întreba încetișor daca n-ar vrea ceva.
    – Aș vrea, raspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorba de gaina… cu nițica lamaie… lamaia e scumpa… cateva boabe de sare de lamaie… Și, vezi, gaina sa nu fie prea mare… mica și grea.
    Pe seara, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu steluțe de grasime. Pe buzele strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusa parere de rau:
    – Ce pofta de copil!…
    Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i în strachina și sorbindu-i cu lingura.
    Se apropie de pat. Începu sa manance. Plescai; își supse gropile din obraji; se încrunta; și-acoperi ochii cu sprincenele; se rasti la Leana, aruncand lingura:
    – Una de lemn… asta e coclita!…
    Leana, ravnind la ciorba și înghițind în sec, ieși afara și-i aduse una de lemn.
    Hagiul începu iarași a sorbi zgomotos. Se scutura și scuipa de mai multe ori.
    – Ia ciorba d-aci! M-am saturat… Simț pe gat o cocleala acra… sarata… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața!
    Leana lua strachina și ieși.
    Hagiul își tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fara fund. Și se ducea adanc, adanc, tot mai adanc. Și pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului! Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
    Cand Leana intra în odaie, el se ridica în coate și-i striga:
    – Stinge focul… sa dai carbunii și cenușa înapoi!… Arunca ciorba… și sa dai fulgii și bucațelele înapoi… Vreau banii pe jumatate, daca nu toți!
    Și începu sa planga în hohote.
   – Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o sa te saturi!
    Leana, înmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la ușa cotoiul, tovarașul ei de foame și de tremurat, singura ființa care o mangaie și pe care o mangaie.
    Leana crapa ușa. Hagiul se uita speriat și, vazand cotoiul strecurandu-se pe ușa, se rasti:
    – Sa-i tai coada!… Sa-i tai coada!… O coada d-un stanjen!… pana sa intre, se racește odaia!… Sa cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am sa i-o tai eu!
    Se ridica în picioare. Picioarele tremurara, se îndoira, trosnira din încheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; casca gura și cazu pe spate.
    Leana, speriata, fugi afara, închinandu-se.
    S-a înnoptat. Ea pandește la ușa. Tremura și inima i se bate. Ar vrea sa intre, și spaima ca e mort or nebun o îngheața. Vantul fluiera în strașina casei. Zapada le-a troienit ușa pe dinafara. În tinda e frig și întuneric.
    Pe la miezul nopții se paru ca în odaia Hagiului se taraște cineva de-a bușilea. Asculta. Auzi deslușit un sunet de bani.
    – El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Saracu nenea Hagiu!
    Liniștita puțin, dibui pe întuneric clanța de la odaița ei, deschise ușa binișor și se duse sa se culce, tanguind încet pe nen-sau Hagiu:
    – Saracu, ce bogat este!
    A doua zi, de dimineața, Leana, intrand în odaia Hagiului, îl gasi numai în camașa, în camașa sa petec de petec, trantit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși.
    Cum îl vazu, începu sa planga.
    Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pana la frunte. Salta capul; deschise ochii stinși și-i îndrepta, ca niște sticle reci, asupra Leanei; bolborosi cateva cuvinte nedeslușite; mușca în vant cu gingiile albe și izbuti sa slomneasca:
    – Nu te uita… închide ochii… ochii fura… închide ochii!…
    Casca gura; limba i se mototoli în gat; capul îi cazu într-o parte; picioarele i se lungira; mainile i se înfipsera în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și ținta asupra Leanei.
    Cand l-au scaldat, pe genunchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele de sus, și ochii lui spaimantați nu s-au închis.
    Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troița, flori, lumanari, zabranice. Leana, privind, zicea:
    – Ce frumusețe! Bine de el!
    La capul lui mergea Leana; dupa ea, cațiva batrani, cu ctitorul la mijloc.
    Unul din batrani întreba pe ctitor:
    – Ce bani a lasat?
    – Un milion, raspunse ctitorul!
    – Cat face un milion?
    – Un milion? De zece ori cate o suta de mii.
    – Saracu Hagiu!
    – Daca ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormantarea lui…
    – Ar muri! raspunse unul din batrani.
    Și oranistul, cletanandu-și ceaprazurile de fir, intra în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira în departare: „Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…

    "Daca prostia ar produce suferinta, sunt oameni care ar trebui sa umble urland de durere."
                                       Mihail Sadoveanu

Hagi Tudose, Barbu Ştefănescu Delavrancea

                                                 I.
                      Dincolo de "Crucea de piatra", de-a stanga Șoselei Vitanului, se ridica biserica „Sfanta Troița”. Mandrețe de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru și pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seama la cei batrani, te apuca amețelile cand încep ei sa-și ridice biserica în slava cerului. Ma rog, nu au atatea degete la amandoua mainile cate minuni se afla în sfantul locaș. Și cand se încurca, se fac foc batranii troițeni; ba își mușca degetele la numaratoare, caci iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amandoua mainile în dreptul ochilor, ți le vara sub nas cu degetele rasfirate, apoi la fiece lauda zice „una la mana” și moaie cate un deget în gura. La înfierbanțeala, uita ca degetele sunt ale lor, și le mușca, și vorba se preface în suparare, supararea în cearta și cearta în galceava. Cum sa caza ei la învoiala?… Fiecare vrea sa laude și sa numere numai cum vrea el, iar nu cum lauda și numara ceilalți.
    De cumva nu ești din partea locului, trei-patru batrani – care de obicei asculta, cu gurile cascate și cu șepcile pe ceafa, la cantecele copiilor din școala vestitului dascal Nicuța cum te-or zari, te simt, ca niște copoi, ca ești strain, ca n-ai mai vazut biserica lor. Își freaca mainile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți cauta prilej de vorba, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași taraganire de glas și cu capul dat pe spate:
    – Ei, flacaule, de pe unde?… Ce vanturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastra?… Nu, ma rog, ce crezi d-ta, ca n-o sa-ți taiem capul…
    De te împinge pacatul sa spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii calari, alții pe jos și cu mainile așa de încrucișate pe piept, ca palmele le ies afara din trup – pe loc batranii își ridica pulpanele giubelelor în cingatoarea de plisa roșie și-ți sufla cuvantul din varful limbii:
    – Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am vazut și noi… am prea vazut cum o dau în paganește și-ți toarna la sfinți cu ochi de om, cu mani și picioare ca și ale noastre… Da de, vezi d-ta, sfinții aștia, așa cum i-am apucat noi, de cand am deschis ochii, sunt adevarat sfinți. Voi, tinerii de astazi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…!

                                                               II

                           Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vargați ai ctitorului, care-mi talmacea zugravelile, înfigand degetul aratator asupra sfinților și oftand parca ar fi voit sa planga vremile apuse și credințele de odinioara.
    Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crapate și șterse de lustru. Jupan Hagiul purta pe umeri o scurteica de elastic, galbena, spalacita, patata de untdelemn și picata cu ceara.
    Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi radeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: „Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a vazut multe ș-a pațit și mai multe”…
    – Uite, îmi zicea ctitorul maniat, ce poftești? Nu-ți place Sfantu Gheorghe? Ce vitejește sta pe cal! Și cum omoara balaurul spurcat, parca ar ucide un vierme, nici nu se sinchisește. Iaca și mucenicul Mina cum își bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mandrețe, ce curațel și frumos batran! Ei, nenișorule, o sa traiți, și cu d-alde astea n-o sa va mai întalniți! În ziua de astazi?… vardie naționala cu cozi de cocoș muiate în bacan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stanga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine!    Ctitorul abia rasufla, roșu ca para focului. Ma hotarasem sa tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu parul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.
    Ctitorul nu se mai putu stapani. Ridica mainile. Manecile i s-adunara în umeri și începu, ascuțindu-și glasul:
    – Nu vezi cum s-agața dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cantar, caci o fapta buna ridica de la pamant doi draci și mai bine… Nu vezi ca aștia-și apasa degetul pe un șir de oameni dezbracați și albi ca varul, cari o pornisera spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au ravnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut noua baieri la punga, ca în ziua de azi…
    Hagiul pleca capul în jos, strangandu-și poalele scurteicii.
    Doi din batrani iar zambira și iar înțelesera cu zambetul lor șiret: „Bine mai vorbește ctitorul! Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul, ca te face puzderie!”
    – Iaca, urma ctitorul, iaca și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint!
    Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele „judecații d-apoi”.
    – Strangeți-va voua comori în ceruri… striga ctitorul, amenințand cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari sa duceau liniștiți în iad… strangeți-va voua comori în ceruri, caci mai lesne va trece funia corabiei prin urechile acului decat bogatul în împarația cerurilor!
    Ctitorul ramasese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperira capul, își facura cruce, înganand: „Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!”
    Jupan Hagiul o șterse binișor-binișor și se facu nevazut.
    – Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteala, – începu iar ctitorul – nu da un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasa – nomol de galbeni batuți și ferecați! Îngroapa mereu cazanele, și n-are decat o nepoata, pripașita pe langa dansul de cand a plecat la hagialac, ca sa-i pazeasca coștoroaba. Și nu marita fata mare, nu sleiește un puț, nu daruiește un crampei de salba iconostasului unde se miruiește, caiafa de el!
    Și vorba se încinse ca focul.
    – Sa dea Hagiu?… Hagiu sa dea?…
    – Dar nu l-ați vazut cum mișuna prin carciumi și bacanii? zise ctitorul. Intra într-una, ia binișor o maslina, o aduce la gura ș-o strecoara printre gingii. Fol, fol, fol, o mesteca… „E, cum dai maslinele, draga cutare?…” „Atat”… „Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleaca… Intra peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucațica, îi face vant. Pleasc, pleasc… „Cum petreceți icrele?”… „Atat”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleaca… Se duce la pastramagiul din colț. „Ia sa vedem, vericule, cum ți-e marfa, ca nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuța, îi face de petrecanie. „Cum o dați?” „Pe parale și atat.” „Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleaca. Îi e sete. Intra într-o bragagerie. „Ei… sa gust… ce bașbuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. „Zeama de agurida. Cin s-o bea? Cin s-o plateasca? Vremuri”… Și pleaca. Așa mananca și se racorește, și pe el îl dau banii afara din casa.
    Si batranii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - rad cu lacrimi napustindu-se în vorba, care mai de care mai șiret la cuvant și mai subțire la coada ochilor, rasucindu-și stropii de mustați, întorși ca niște colți albi împotriva nasului.
    – Carambii cizmelor?… De cand era flacau…
    – I se scalcie tocurile?… Le bate singur cateva flecuri…
    – Pe mine, de cate ori ma vede: „Da-mi o pustie de țigara, ca-mi uitai papușa acasa”.
    – Aș! ce-a uitat acasa?… Bea pelinița. O aduna vara, o usuca, o freaca în mani ș-o așeaza în lacra.  Bea toata iarna și tușește sa-și dea sufletul.
    – Da v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, razand și ciupindu-și mustațile. Nu?… Bine… Sa va spui eu… Într-o zi, dupa slujba, stam de vorba… mai mulți inși și cateva cocoane.  Hagiul se uitase într-un jeț… Pandea o prescura. Paracliserul, un drac și jumatate, îi arata, jos, înaintea noastra, o firfirica de paisprece și-i zise: „Jupan Hagiule, mi se pare ca dumitale ți-a cazut la miruiala”. Hagiul sari în capul oaselor. Se apropie de firfirica. O țintui cu ochii, ca sa-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mana… Cand se apleca de jumatate, pe noi, din spatele lui, barbați și cocoane, ne bufni un ras strașnic, și razi, și razi… Hagiul își uitase acasa turul pantalonilor… De rasul nostru, neîndraznind sa se aplece pana la firfirica, se uita lung la dansa și, cu lacramile în ochi, ieși din biserica, mormaind: „A mea era!… era a mea!”
    Paracliserul știa de la nepoata Hagiului ca Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca pe unde se cosesc. Scurteica fusese înca p-atat de lunga, dar o scurtase mereu din poale, ca sa încaputeze manecile.

                                                                  III

                           Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nameții pana la streșini. Apele sa înghețe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea sa știe de crapa pietrele la gerul Bobotezei, nici daca în iulie turbeaza canii de caldura. Iarna tremura, vara gafaie.
       Toata viața lui, de cate ori nepoata-sa – traind aciolata pe langa dansul – îi pomenea, la Craciun, sa taie și ei un porc, ca tot creștinul, batranul raspundea:
    – Îmi face rau, nepoata, s-aud guițand… Îmi face rau… c-așa sunt eu… milos…
    – Cumpara-l, nene, taiat gata.
    Daca așa îl aducea din cuvant Leana, înghițind în sec, cu gandul la șorici, batranul raspundea liniștit:
    – Un porc… carne multa… Se strica… Doua guri suntem…
    Venea Paștele.
    – Nene, sa înroșim și noi oua…
    – Ce prostie!… Oua roșii?… Nu e mai bine sa le mananci proaspete?… Oua roșii, oua statute…
    – Sa roșim puțintele.
    – De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumparam d-a surda bacanul… Cheltuiala zadarnica… Vremuri grele!
    – Da… o ciozvarta de miel…
    – Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vara…
    – Ce pustia de vara, nene Tudose, nu vezi ca ploua si fulguieste?!.....
    - Ei fulguiește, fulguiește… tu nu vezi ca nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de caldura… Uf!… uf!…
    – Și eu mor de frig…
    – Mori de frig… crapi!… Așa te-am pomenit… lacoma… nemulțumitoare!
    Leana tace și înghite în sec. E saraca. N-are pe nimeni. Tace, ca batranul, de se manie, striga, trantește ușile, apoi se arunca în pat și se vaieta pana la miezul nopții, uitand sa-i dea și de paine.
    De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hartanea rochița. Pe ce punea mana punea bine.
    Ajuns calfa la gaitanarie, vorbea frumos și cu patima în mijlocul tovarașilor sai.
    – De cand eram d-o șchioapa pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot ca o carpa din gunoi este o munca de om pe care te faci stapan daca o pui deoparte. Și daca mama îmi dadea un ban de trei ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam în ghiozdan: de aveam felia de paine, sanatate buna, aveam ce manca. Nu te saturi cu paine? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi daca pui altul, fac trei… Radeți voi… radeți… Da, vanturați banii în mani și veți simți ce racoare ține cand va e cald, și ce cald cand va e frig. E destul sa te gandești ce poți face cu banii, ca sa și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simțit bucuria?… De ce sa-l mai cumperi?… Radeți voi, radeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masa?… Voi radeți… radeți cu hohote… Niște risipitori… În viața voastra n-o sa gustați adevarata bucurie…
Într-o zi, o calfa, vazandu-l cum tremura și cum i s-aprind ochii cand vorbește de bani, i-a zis în gluma:
    – Strangi tu, baiete, strangi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s…
    Tudose, la asa nelegiuire  s-a ridicat în varful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gura și a strigat, închizand ochii:
    – Numai de veți varî tot pamantul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa sa știți!… Așa!… Ca n-am bani… N-am chioara lascaie… P-așa vremuri nu poți sa ai…
    În sfarșit, Tudose muncea; strangea; nu bea; nu ochea prin mahala; manca paine cu braga. Dupa zece ani, ajuns la parte, dupa alți cinci, tovaraș pe din doua cu stapanul sau.
    În primii ani de tovarașie slabise, îngalbenise, îmbatranise la 30 de ani. De frica și de griji, bolea pe picioare. Fostul sau stapan îl lua la masa la el ca sa-l mai îndrepte. Și ce frumos manca! Oscior peste oscior și nimic pe oscior.
    Se mai întremase. Erau cu toții pe iarba verde, sarbatorind și udand cu pelin ziua de întai mai. Jupanul i-aduse vorba:
    – Tudose, nu vrei tu sa-ți gasesc o fata buna, de treaba, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trai.
    – Nu se poate, jupane, nu se poate! Femeia, copiii cer demancare, vesminte, învațatura… și n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al oricui ar voi sa te înșele.
    – Tudose, baiete, nu vorbi cu pacat, sa nu vorbești într-un ceas rau.
    Ceas rau? Își stranse fermeneaua la piept, apoi mormai pe ganduri:
    – Nu se poate, jupane… copiii cer paine, îmbracaminte, învațatura, și femeia… rochii… plimbare… scurteica de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupane… sa ma crezi ca nu!…

                                                     IV

                      Oh! ce fericire pe Hagiu cand ramase singur stapan în pravalie! În prima zi l-apuca caldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din pravalie s-o priveasca pe dinafara. Îi da tarcoale. Îi cerceta încaperile și zidurile cu d-amaruntul. Se ridica în varful picioarelor ca sa-și arunce privirile pana peste acoperișul ei. Pravalia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Parintele fericit ca are pe cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închiși și cu inima speriata.
    I s-a izbandit visul, singurul vis pe lume! A ramas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de gaitane; ale lui razboaiele, rodanele și maldarele de lana; numai el singur deșchide tejgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mana lui, banii frumoși și rotunzi.
    În prima seara, zavorand ușile și obloanele, ochii îi jucara în toate parțile, mustrand pe ucenici la fitece mișcare.
    – Încet, încet, încetinel, ca ușile nu sunt de fier!
    – Ia seama, trandavule, sa nu spargi geamurile, ca nu sunt de fier!
    – Nu tranti obloanele, ponivosule, ca nu sunt de fier!
    – Încet, încet cu lacatele, mototolule, ca nu sunt… și daca sunt?… au broasca, au meșteșug, costa parale!
    De zece ori se întoarse din drum ca sa mai priveasca o data, înca o data, pravalia. La urma o privi lung, îi surase, i se umplu ochii de lacrimi și pleca, mormaind:
    – Mititica… trista și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisa… ca un om care a închis ochii!… Se crapa de ziua?… Face ochii mari, cat geamurile ei, și parca vorbește, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-ziua și sa-i targuiasca cate ceva… Lingușitoarea…
    Cu capul în jos, ciulind mustațile, ștergandu-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecand și tușind, se duce acasa. Vorbește. Se vede în lupta cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii marunți și cu toptangiii. La unii surade, unora le strange mana, cu alții se cearta, la urma se împaca cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșeala.
    Obosit, ajunge acasa.
    La raspantia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește casuța Hagiului, în mijlocul unei gradini stufoase.
    Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intra într-o odaie mica și întunecoasa; aprinde o lumanare de seu; se așeaza pe pat; își ia capul în mani și-și reazema coatele de genunchi.
    Pareții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prafuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scanduri, acoperit cu o patura lațoasa, vargata cu alb și vișiniu. Doua perne de paie la perete și una de lana îmbracata într-o fața soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, întunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, țar fi frica sa privești, de frica sa nu vezi morții odihnindu-se cu fețele în sus.
    Hagiul tresari și sufla în lumanare.
    – Costa parale. Ma gandesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-ar fi soare, cate lumanari mi-ar trebui sa arz ziua în pravalie!… Ce cheltuiala!…
    Abia se lungi în pat, și gandurile începura, întai blande, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorate.
    Bine ca a ramas singur stapan în pravalie! Jupanul era bun, era cinstit, da de… doua chei la o tejghea… doua mani în parale… douazeci de degete în firfirici… patru buzunare și doua socoteli… Cine știe!… Din greșeala… bani sunt mici… ușor îți scapa printre degete… ba în buzunar… în punga… în captușeala hainei… Stapanu-sau era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, cand rupeau și spargeau prin pravalie. Venea un cerșetor, doi, douazeci: „Sa le dam, ca avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumatate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mangaierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpara cu d-a sila, lumanarile de Paște, discurile, miruiala, caci îl ducea de guler la biserica… dar cutia bisericii, de care îi era spaima… Socoteala limpede: masa, creditul și numele stapanului sau produceau mai puțin ca mila stapanului, hainele pentru masa stapanului, evlavia stapanului și nepriceperea stapanului la vanzarea gaitanului.
    Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade și ofteaza. E deștept și viseaza. Ce vis! De nu s-ar sfarși! Daca aci, în zaduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o revarsare de apa, de la talpi în sus pana peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte sa-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea sa aiba coasa de aur, el și-ar înfige amandoua mainile în taișul ei!
    Picaturi de ploaie bat in geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nadușeala. Rasufla greu, ca p-un suiș de deal c-o povara în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a prefacut într-o viața de spaima. Picaturi grele izbesc în geamuri. Gandul ca ar putea sa-l jefuiasca cineva îl face sa sara din pat. Aprinde lumanarea. E galben ca ceara. Parul, nepieptanat și lung, i-atarna în vițioane pe ceafa și pe frunte. Se uita la icoane. Se închina. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește ca se gandește la el! Se gandește ca sufera pe pamant din cauza leneșilor și a talharilor. Lui nu i-ar fura o bașica cu zece mii de galbeni, îngropați sub caramizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodata n-a priceput ce este zece, o suta, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe raboj ori pe hartie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o suta, inima lui de o suta de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iaca de ce se gandește la Dumnezeu.
    – S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui sa vaza și pe întuneric! zise Hagiul și se ridica, tremurand, în dreptul icoanelor.
    Scoase binișor paharul din candela; îl puse pe pat; stoarse și îndrepta firul de iasca; turna în paharelul murdar untdelemn dintr-un urcior; masura cu ochii roata untdelemnului…
    – Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipa… se revarsa de ziua… Cum o sa mai vaza atotștiutorul o limbulița galbuie cand soarele o potopi lumea cu lumina lui?…
    Puse paharul pe un taler de pamant și turna apa. Untdelemnul se scurse în taler, ramaind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit.
    Se varî în patura. Candela sfarai și trosni. Hagiul, amețit, mormai în mustați:
    – De ce-o fi trosnind? Semn rau! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde pravalia!…

                                          V

                    Așa petrecu viața Hagiul pana la batranețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebagand nimic în el, nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind cand umbra i se încurca în picioare; închizandu-se ziua cu zavorul în casa; robotind nopțile în odaie cu o lumanare de seu în mana, ca o stafie uscata.
    La batranețe, gaitanaria nu mai mergea. Desfacu pravalia. Vandu tot.
    – M-am ales și eu c-o paine, dupa o munca caineasca de la opt și pana la șaizeci de ani.
    Dar în acest batran, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gand, mai presus de orice, îi turbura fericirea:
    – Dumnezeu vede toate… platește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimanui!
    „Vede toate, platește toate”. Icoanele și vorbele din biserica i se deșteptau în minte. Ce strica bogatul nemilostiv daca nu fura și nu bate pe nimeni? Daca bogații ar da în fiece zi la saraci, saracii s-ar îmbogați și bogații ar saraci. În ce ar fi D-zeu mai caștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sarutat; pantecele lui n-au poftit la mancari grase, și o vecinicie toata sa nu vaza fața luminoasa a idolului sau?
    Într-o zi batranul, nemaiputand rabda aceste ganduri, s-a hotarat:
    – Da, da, am sa ma iau bine cu Dum… Sa vad locurile sfinte! Ce jertfa ar putea întrece jertfa mea?
Locurile sfinte… lemn sfant… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfant… p-acolo toate padurile trebuie sa fie sfinte…
    Și batranul s-a dus la hagialac și s-a întors aghios – „hagiu” – sfant, dar mai soios de cum plecase.
    Și tuturor, de cate ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfant. Vazuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfant. Le atingea ranile cu o bucațica mica, mititica, de lemn, și ranile se închideau, și pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trait zece ani, fara sa bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfant. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfant pe frunte.
    Povestind așa minunile și închinandu-se, Hagiul a vandut lemn sfant batranilor, babelor și vaduvelor.
    De multe ori Hagiul, vesel ca s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit ca și-a întors paralele cheltuite cu hagialacul – ba a mai și caștigat -, bombanea, uitandu-se în toate parțile:
    – Ce negoț, ce daraveri, ce banet s-ar face! Lemnul sfant merge gaitan! Acum patruzeci de ani o pravalie cu lemn sfant ar fi fost un potop de aur. Astazi lumea începe sa fie rea… credința puțina… Doamne! Doamne!
    Și Hagiul își facu cruce ca lumea sa ducea la pieire.
    Pustiile de batraneți sunt grele. Tusea îl apuca mai des și-l ține mai mult; sangele nu mai rabda gerul; aducerea-aminte se împuțineaza. Deseori se cearta el cu el:
    – Ba sunt opt mii…
    – Ba sunt zece!
    – Ce fel zece?
    – Atunci, dincolo, sunt opt!
    – Aș! nu se poate, aseara i-am numarat.
    Și auzul îl cam lasa. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uita în toate parțile…
    – Na, Hagiule, cap sec, strigi cat te ia gura, parca cine știe ce-ai fi avand! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sarac lipit!
    Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine sa zic ca n-am chioara para”.

                                                               VI

                         Pana la optzeci de ani nu i s-a întamplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toți de batranețe, pierzandu-i pe unii în coaja, pe alții în miez de paine.
     Tocmai în ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii în gradina. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoata-sa sa faca ochiuri în geam. Rotunjea biata fata gura, sufla din toata inima; se croia cate un rotocol, dar se prindea la loc.
...........................................

un pic de istorie.....

        Acum 74 de ani, a avut loc Atacul de la Pearl Harbor (sau Operatiunea Hawaii), din care au rezultat pierderi materiale imense si mii de raniti.

   "Nu este de ajuns sa ai un creier bun. Principalul este sa te si servesti de el."
                              Decartes

Piatra pitigoiului, Tudor Arghezi

           Ne-am caznit, doi copii, o mama şi un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa împletea pe un schelet de sarma fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminţi şi mici un coş, în care sa puie la vara patru cirese. Şi cum lucrau mainile, mergea şi gura şi se croia povestirea…
     Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odata”, pentru ca tot ce se întampla din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, şi nu se mai poate petrece înca o data.
A fost o toamna dulce şi lunga, cum – nu e vorba – au mai fost şi altele, însa nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici şi alte soiuri de sageţi zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine în ţara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul şi se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu aşteptasera pasarile din Argeş, de la Bacau şi Severin, şi dupa ce se adunara toate, au trecut în nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte şi peste Mare, în Egipt, şi mai jos, în nisipurile framantate de vanturi, prin care umblau de mii de ani stafiile de piatra.
    Vazand ca incep sa imbatraneasca şi ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se întoarca de doua ori înapoi, pasarile au ţinut sfat laolalta şi s-au hotarat s£ zideasca un palat.
     În timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva şi raspandindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încaperi şi cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe varful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului departate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de lupta şi cu gheare din acelaşi metal.
     Cateva randunici batrane, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera în palat – şi cateva becaţe. Şi, la intrare, în cate un picior, strajuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda.
    Strajerii n-aveau de pazit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri şi firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise în geamul unei împaratese de prin raiurile fierbinţi ale pamantului şi împarateasa, uimita de frumuseţea piţigoiului de aur cu ciocul de os, 1-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand în cioc un ac de diamant fermecat, cu varful tare şi ţepos ca pintenul de gladiţa. Acul, pazit în ziduri de marmura trandafirie, de catre toţi cei o suta de împaraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana în departari, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsa încoace, în locul cel mai înalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.    Isprava izbutindu-i bine, a îmbarbatat inima piţigoiului de aur. El zise maicuţelor randunele: „Staţi ca o sa mai aduc şi alte averi, caci acum am înţeles cum trebuie sa lucrez şi nu ma las pana nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Într-adevar, cioroii fusesera toţi botezaţi, ca sa ţie de calindarul romanesc şi ca sa se simta juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor.
    O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimineaţa şi seara, cand se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperişului de paza şi ar fi plecat. Însa cioroii nu s-au mişcat din locul lor niciodata şi totdeauna ei au raspuns de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand „Crau, Crau” – ceea ce în limba ciorilor însemneaza: „Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”
    Cu isteţimea lui, piţigoiul de aur se duse la balconul altei împaratese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei împarat, dus departe, în cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere şi sa aduca, pe spinari de camile şi elefanţi, grau şi secara pentru supuşii lui. Caci pe vremea aceea şi în ţarile acelea unde nu creşteau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împaraţii faceau treburile astea, platind cu mana lor şi cumparand, pe vazute şi pe gustate, toata hrana oamenilor din împaraţii. Corabiile aduceau în stramtorile Marii de Margean butoaie cu branza grasa, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grau şi sare. Şi dadeau asemenea marfa, care în ţara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoare, dinţi de elefant, os de broasca, şi margaritare – şi schimbul trecea prin mainile împaraţilor şi lumea era mulţumita.
     Împarateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunoştinţa împaratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cand cu coada ochiului zarise piţigoiul galben rasfaţandu-se în fereastra. Ea deschise cu bagare de seama uşa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie şi neştiind cu ce fel de poama de prefacut şi de hoţ avea de-a face. Afurisitul de piţigoi tragea cu ochiul şi cu urechea şi sarea jucand împrejur, sprinten şi dragalaş. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, ca se şi muta în partea cealalta, îşi întorcea capul pieziş, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe guşa, ca o floare de muşcata; îi scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang – şi, vrajita de atatea tertipuri, împarateasa cu greu îşi mai potolea neastamparul de a prinde piţigoiul, pe care vroia sa-1 ţie în palma, sa-1 duca la ureche, sa-1 mangaie cu obrazul şi sa-1 sarute.
     A! ce şarpe de piţigoi. Cand împarateasa îi zise încet, strecurandu-şi vorbele prin crapatura uşii cerdacului: „Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: „Cirip”. Cand îi zise: „Apropie-te şi vino înauntru”, piţigoiul raspunse de doua ori: „Cirip, cirip”. Şi cand împarateasa deschise uşa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împarateasa îl lua cu gingaşie în mana, ca o minge. Piţigoiul nu se zbatu defel şi se lasa dus în bogatele încaperi ale împaratesei.
    Piţigoiul nu mai vazuse niciodata o împarateasa de culoarea ei. Împarateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fusese roşcovana la par şi alba ca smantana. Împarateasa de acuşi era negricioasa şi cu toate astea neînchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceaţa şi în albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; guriţa avea surasul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înalte şi croiala fiinţei întregi a împaratesei ieşea din nişte tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult şi le iubise.
    Piţigoiul intrase în obiceiurile împaratesei: el dormea pe capataiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii încapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domniţei, care a gatit-o cu mainile ei, ţinand-o în poala şi pe genunchi. De jur-împrejurul gatului, împarateasa îi aninase un şirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împaraţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricica, singura din toata lumea şi a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui împarat, care supusese voinţei sale toate pamanturile şi toate apele şi biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina şi cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui – avea puterea sa vindece, sa învieze morţii, sa întinereasca batraneţea şi sa prefaca toate gandurile în bucurii şi fapte.
     Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze şi pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa ştie şi sa înveţe; putea sa vorbeasca în limbi straine; putea sa faca flori şi fructe în mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele în oameni şi oameni în pietre; putea sa vorbeasca în orice timp cu Dumnezeu.
      Cand se vazu piţigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa şi-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-1 înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. însa, ca sa nu zica împarateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase şi împaratesei una. Cum s-a zis, aşa s-a şi facut – şi se mai facu o piatra la fel, însa cu cateva puteri mai puţine decat piatra piţigoiului.           
         Noua pietricica putea cat şi mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea însa tinereţe decat împaratesii, împaratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind sa-i întinereasca. Din aceasta pricina, împarateasa cea negricioasa şi frumoasa şi împaratul, dimpreuna cu copii lor, mai traiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta şi cinci luni: şi daca nu oboseşti ajungi.
     Între timpuri însa, un baiat de satean din parţile pustietaţii, care paştea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii şi l-au ocarat maicile randunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse împaraţiile şi palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi baiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite.
        Ce-a paţit însa baiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit şi scoborand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre şi s-a pus sa-1 înţepe. Varful lui intra şi ieşea mereu, în madulare. De înţepaturi, spinarea facu o cocoaşe; capul crescu cat baniţa; mainile se aratara ca nişte broaşte ţestoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi şi pana în creştetul capului, baiatul crescu în sus şi pe laturi cat o claie de fan şi nemaiputandu-se ţine pe picioare, umbla ca o başica umflata, purtata de vant – şi radeau de el ciorile şi însuşi vulturul, care nu ştie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea mişca slobod al baiatului şi glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a înţeles ca pasarile sunt sfinte şi ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu.
           Tocmai atunci venea şi piţigoiul cu pietricica lui şi, strangand sfatul pasarilor batrane, începu prin a le întineri pe toate şi toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni şi el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragandu-i-se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, caţi avea.
         — Ba te facem de un an şi jumatate, zise piţigoiul, pentru ca totuna e.
         — Daca zici dumneata!… raspunse vulturul. Însa atunci sa-mi faci şi o vulturiţa, caci mi s-a urat singur aici, numai cu cioroii.
         Vulturul s-a ridicat pana în fundul cerurilor întinerit şi însoţit de o vulturoaica mandra, cu care a facut mii de rotocoale în vazduh.
      — Acum, pe baiatul cu caprele, adaose piţigoiul, sa-1 iertam, şi sa-1 facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica în palat.
     Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot şi s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa pazeasca palatul straşnic, cu toate puterile stranse în pietricica piţigoiului.
     Numaidecat, un parete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonţ de puşca. Cioroii fura trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul îngheţat. Şi baiatul cu caprele, pe care îl chema Niţa, şi-a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca sa-şi fuduleasca şi el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu feţe de curcubeie şi copite de agata lustruita şi schimbandu-le ţacaliile în barbişoane de ibrişim şi facandu-le pielea de catifea, le-a pus şi cate un dasag de aur în spinare şi le-a trimis acasa cu ţapul, la parinţi, care erau nişte sateni harnici şi saraci, ca sa-şi cumpere pamant.
     Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele nu mai raman neputincioase în manastirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primavara, din ţarile calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacau, la Severin şi în Bucureşti…
    Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertaţi.

"Ne facem un trai din ceea ce primim. Ne facem o viaţă din ceea ce dăruim."
                                        (Winston Churchill)

Nici suferinţele nu sunt la fel, Tudor Arghezi

    Nici suferinţele nu sunt la fel.
    Unul apasă, altul rabdă-n el.
    Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul,
    Pe cei mai tari trufia, pe cei mai slabi necazul.

    Tu gemi că eşti puternic, el geme că-i sărac.
    Pe amândoi jurat sunt să vă-mpac.
    Un vinovat îndură, alt vinovat înfrânge.
    Tu dai otravă, semenul dă sânge.

    Nefericiţi şi crânceni amândoi,
    Care-i mai teafăr dintre voi?
    Când schimb pe cel mai mare, de sus, cu cel mai mic,
    În cumpăna întoarsă nu s-a schimbat nimic.