O furnică poetă, Ana Blandiana

                        În timp ce scriu
                        Pe tocul meu
                        Se urcă o furnică.
                        Ştie şi ştiu
                        Că n-are de ce
                        Să-i fie frică.
                        Nici s-o alung,
                        Nici s-o omor,
                        Nu-mi stă în fire.
                        O singură nenorocire:
                        Fără s-o observ, din greşeală,
                        S-o moi cu peniţa în cerneală
                        Şi să devină singura furnică albastră
                        De pe planeta noastră.
                        Ba, dacă bea din cerneală un pic,
                        Nu se mai poate face nimic:
                        Devine singura furnică poetă
                        De pe planetă.
                        Şi atunci, trebuie să facă cerere
                        Şi reclamaţie
                        Să fie primită (de greiere!)
                        În uniunea de creaţie.