Ştiaţi că........................

 
atunci când îi zâmbeşti unui câine, acesta interpretează gestul

ca fiind un act de agresiune asupra lui.

Lalelele constituie mândria tuturor olandezilor. Totuşi, aceste flori sunt originare din:
a) Zair
b) Turcia
c) Maroc

Răspunsul corect este................
b) Turcia

În China, culoare veşmintelor de doliu nu este neagră, ci:
a) roşie
b) mov
c) albă





Răspunsul corect este...........
c) albă

Ierusalimul este un oraş sfânt pentru 3 categorii de credincioşi:
a) evrei, hinduşi şi creştini
b) musulmani, evrei şi budişti
c) musulmani, evrei şi creştini

Răspunsul corect este.........................
c) musulmani, evrei şi creştini

Datorită cozii sale, rechinul este un excelent înotător. Atunci când nu inoată el:
a) pluteşte în derivă
b) moare

c) se duce la fund.











Răspunsul corect este............
c) se duce la fund

Păianjenul îşi foloseşte pânza pentru:
a) a se odihni
b) a-şi prinde prada
c) a se deplasa

Răspunul corect este:................
b) a-şi prinde prada

Unele mări poartă numele unor culori. Care mare nu există?
a) Marea Mov
b) Marea Roşie
c) Marea Neagră

















Răspunsul corect este..............................................
a) Marea Mov

Cântecul piţigoiului, Otilia Cazimir

Piţigoi,
Măi piţigoi,
Ce tot cauţi pe la noi?

Prin salcâmi, prin lilieci,
Prin tufişuri reci,

Când e iarnă grea afară
Şi pe casă
Brumă groasă,
Te porneşti, aşa-ntr-o doară:
"Simţ a vară, simţ a vară!"
De gândeşti că-i vara-n toi,
Piţigoi, măi piţigoi!

- Oameni buni,
Măi oameni buni,
Iacă spun şi eu minciuni!
Când e iarnă, "simţ a vară",
Să fac iarna de ocază.

Vara strig: "Cârpiţi, cârpiţi!"
Ca să ştiţi
Să pregătiţi
Şi hăinuţa ruptă-n coate,
Şi cămara cu de toate!

  Voi încerca începând de astăzi să introduc o nouă rubrică în blog, şi anume o rubrică cu diverse întrebări din diferite domenii şi bineînţeles răspunsul la acestea:

Ce vârstă avea Monalisa când i-a pozat lui Leonardo da Vinci?
a) 20 de ani
b) 24 ani
c) 41 ani


















Răspunsul corect este:..........................................................
  b) 24 de ani

Ghicitoare despre şcoală, Emilia Plugaru

Cât trăim o ţinem minte,
Ne învaţă lucruri sfinte.
Răbdătoare şi sfătoasă,
Ea ne este-a doua casă.

Ani la rând, de dimineaţă
Toţi elevii când se scoală,
Se gătesc frumos apoi
Se pornesc voioşi la... şcoală!

Bunicul, Barbu Ştefănescu Delavrancea

 Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

        Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
        Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
        Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
        Cine trânti poarta?
        – Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
        Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moşu".
        – "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
        – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
        – Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
        – Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
        Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
        – O, voinicii moşului!...
        Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
        – Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
        – În ţara cocorilor.
        – În ţara cocorilor?
        – Da.
        – Dar rândunelele un'se duc când se duc?
        – În ţara rândunelelor.
        – În ţara rândunelelor?
        – Da.
        – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
        – Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
        – Da... hî... hî... poi ce fel... şi mie?
        Fata se întristă.
        Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
        – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
        – Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
        – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
        – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
        – Cum de nu?! Mie un scatiu.
        Ce fericiţi sunt!
        Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...
        O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

        E muma lor şi fata lui.
        Cum îl văzu, începu:
        – I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...
        Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!
        – Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...
        Femeia intră în casă.
        – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
        Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
        Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
        Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
        – Partea asta este a mea.
        – Şi partea asta, a mea!
        – Mustaţa asta este a mea.
        – Şi asta, a mea!
        La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
        – Pe din două.
        Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
        – Jumătate mie.
        – Şi jumătate mie.
        Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
        Băiatul:
        – Mustaţa mea e mai lungă.
        Fata:
        – Ba a mea e mai lungă!
        Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
        Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
        – Amândouă sunt deopotrivă.
        – Ş-a mea, ş-a ei!
        – Ş-a mea, ş-a lui!
        La obraji cearta se aprinse mai tare.
        – Partea mea e mai frumoasă.
        – Ba a mea, că e mai albă!
        Bunicul zâmbi.
        – Ba a mea, că e mai caldă!
        – Ba a mea, că e mai dulce!
        – Ba a mea, că nu e ca a ta!
        – Ba a mea, că are un ochi mai verde!
        – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
        Bunicul abia se ţinea de râs.
        – Ba a mea!
        – Ba a mea!
        Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
        Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.
        Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
        Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
        – Ce e asta, viermi neadormiţi!
        Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

"Judecă un om după întrebările sale, mai degrabă decât după răspunsurile sale".
                                      Voltaire

Doi fraţi cuminţi, Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, în casă
Şi nu ne certăm deloc,
Şi suntem tăcuţi la masă,
Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,
Când pe-afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase,
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama noastră coase,
Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte
Şi ne mângâie duios,
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe,
Şi frumoase, stând cu noi,
Şi îi place să ne-asculte
Când vorbim noi amândoi.....

Şi în gândul nostru-ntruna
Auzim povaţa ei:
- Fiţi cuminţi întotdeauna
Şi fiţi buni, copiii mei!...

Octombrie, George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile......

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parca-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoara
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară.....

Ştiaţi că......

Azi se împlinesc 617 ani de la Bătălia de la Nicopole.
    

       Sultanul Baiazid I, "Fulgerul" înfrânge armata cruciată la Nicopole;  de partea cruciaţilor a luptat şi un corp de oaste sub comanda lui Mircea cel Bătrân.

Pisicuţă.........

Pisicuta pis-pis-pis
Te-am visat azi noapte-n vis
Te spalam, te pieptanam,
Funda rosie-ti puneam

Dara tu te-ai suparat,
Pe obraz m-ai zgariat
Pisicuta, draga mea
De ce esti atat de rea?

Nu sunt rea, dar sunt micuta
Ia sa-ti mai dau o labuta.

Rugă pentru părinţi, Adrian Păunescu

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Alfabetul, Tudor Arghezi

Cine-i chior si cine are
 Ochiul lui intre picioare?(A)

 Ce bortos si ce fudul
 Si niciodata satul!(B)

 Fuge dupa coada
 Si n-o poate prinde.(C)


 Cine seamana din voi
 C-un catel de usturoi?(D)

 3 s-a-ntors de-a-ndoasele
 Sa-si numere oasele. (E)

 Ca sa-i ramaie peltica
 I-a ramas limba mai mica.(F)

 Are la buza un glont
 Sau un par cu scarliont.(G)

 Deselat, rascracarat,
 Spune, cum te-am botezat?(H)

 Ati vazut cumva sa stea
 Bratul drept, fara proptea?(I)

 Cine vine mandru si calare
 Si nici cal macar nu are?(M)

 Vine schiop dar umbla bine:
 Asa schiop, nu-i orisicine.(N)

 O sa-ti fac o intrebare:
 Cine-i gol, rotund si mare?(O)

 Ca sa nu-i ramaie goala
 Inima, i-am pus pedala.(Q)

 Ii atarna, de caldura,
 Pana-n praf limba din gura.(R)

 Rama o litera stie
 Si numai pe ea o scrie.(S)

 Cobilita din spinare
 Ii sta-n cap si nici nu-l doare.(T)

 Urechile au crescut
 Pe magarul nevazut.(V)

"Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată, noi trecem prin timp."
                            

    Garabet Ibrăileanu

Căţeluşul şchiop, Elena Farago

Eu am numai trei picioare,
 Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
 Râd când mă-ntâlnesc copiii,
 Şi mă cheama "cuţu şchiop".

 Fratii mei ceilalti se joacă
 Cu copiii toti, dar eu
 Nu pot alerga ca dânsii,
 Ca sunt şchiop si cad mereu!

 Si stau singur toata ziua
 Si plâng mult când mă gandesc
 Ca tot schiop voi fi de-acuma
 Si tot trist am să traiesc.

 Si când mă gandesc ce bine
 M-as juca si eu acum,
 Si-as latra si eu din poarta
 La copiii de pe drum!...

 Cat sunt de frumosi copiii
 Cei cuminti, si cat de mult
 Mi-ar placea să stau cu dansii,
 Să mă joc si să-i ascult!

 Dar copiii rai la suflet
 Sunt urâti, precum e-acel
 Care m-a schiopat pe mine,
 Si nu-i pot iubi de fel...

 M-a lovit din rautate
 Cu o piatra în picior,
 Si-am zacut, si-am plans atata,
 De credeam ca am să mor...

 Acum vine si-mi da zahar
 Si ar vrea să-mi fie bun,
 Si-as putea să-l musc odata
 De picior, să mă razbun,

 Dar il las asa, să vada
 Raul, că un biet catel
 Are inima mai buna
 Decât a avut-o el.

 Cine ştie răspunsul corect?? :)

3+3x3-3+3=

a) 8
b) 12
c) 18

Prostia omenească, Ion Creangă

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. 
        Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.
        Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
        Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"
        Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
        - Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!

        - Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
        - Când şi cum?
        - Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
        - Îl văd. Şi?
        - De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
        - Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
        Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
        - Ce este? Ce v-au găsit, nebunelor?
        Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
        Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
        - Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
        Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
        Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
        - Bună ziua, om bun!
        - Mulţămesc dumitale, prietene!
        - Da' ce faci aici?
        - Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot...
        - Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
        - Ba am.
        - Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
        Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
        - Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
        "Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.
        Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
        - Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...
        De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.
        "Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.
        - Da' ce te frămânţi aşa, om bun?
        - Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...
        - Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
        - Da' cum să n-am?!
        - Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
        Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
        Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
        Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...
        - Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
        - Ce să fac, mă-ntrebi? Da' nu vezi?
        - Ba văd, numai nu pricep.
        - Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vra nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân...
        - Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-l dă jos la vacă!
        - Da' nu s-a irosi?
        - Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
        Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
        - Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
        Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!"
        Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
                                Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.
                                Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.
                                Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!

    "Când cauţi o mână de ajutor, o găseşti la capătul braţului tău."
                                   Confucius

 "Un prieten este un cadou pe care ţi-l dăruieşti ţie însuţi"
                              Robert Loius Stevenson

Fata babei şi fata moşului, Ion Creangă

  Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
        Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
        Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
        Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.
        Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:
        - Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc! dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.
        Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!
        Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
        - Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
        Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.
        Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:
        - Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
        Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice:
        - Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
        Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
        - Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
        Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum.
        Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:
        - Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?, Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.
        - Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.
        - Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac., Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.
        Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:
        - Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
        Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.
        Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.
        Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit.
        De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:
        - Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.
        Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:
        - Da' cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
        Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.
        Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
        Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

               " Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar"

                                   Peter O`Toole - actor

Sarea în bucate, Petre Ispirescu

     A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.

        Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: - Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine? - Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi. -Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.
        Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie: - Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? - Ca zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse. - Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.
        Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.
        Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa: - Cum mă iubeşti tu, fata mea? - Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.
        Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: - Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!
        Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise: - Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul... - Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.
        Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine.
        Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.
        Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face.
        Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.
        Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.
        Unde să stea ea la vorbă deşartă, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.
        Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.
        Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.
        Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.
        Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.
        Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.
        Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.
        Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: - Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor. - Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi dc neam, şi de treabă. - Ea e găsită, mamă. -Şi cine este? O ştiu eu? - Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.
        Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţa să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare.
        Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dânsul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.
        Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.
        Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.
        În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca.
        Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijăască să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.
        După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicându-se în sus, zise cu glas mare:
        - Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?
        - Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire. - Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.
        Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.
        Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru: – Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.
        Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.
        Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.
                                Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.
                                Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
                                Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.

Hainele cele noi ale împăratului, Hans Christian Andersen

Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
        Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că "se îmbracă", asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
        Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.
        - Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.
        Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.
        "Oare unde or fi ajuns cu lucrul?", s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.
        - Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.
Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.
        - Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic!
Dar n-a spus că nu vede.
        Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa."
        - Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.
        - Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.
        - Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus.
        Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
        Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
        - Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. "Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni."
        - E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.
Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut.
        - Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. "Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?"
        - Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!
Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: "O, ce frumos!". Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. "Minunat, frumos, măreţ!", spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale.
În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: "Hainele sunt gata".
        Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: "Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!" şi aşa mai departe. "Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea."
        - Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
        - Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.
Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.
        - Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!
        - E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii.
        - Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.
        Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: "Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!" Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.
        - Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
        - Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.
        - E dezbrăcat! a strigat tot poporul.
Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: "Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început". Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.

"Caracterul unui om nu se arată în momentele de confort, ci în cele de schimbări şi controverse"
                                            Martin Luther King

O furnică poetă, Ana Blandiana

                        În timp ce scriu
                        Pe tocul meu
                        Se urcă o furnică.
                        Ştie şi ştiu
                        Că n-are de ce
                        Să-i fie frică.
                        Nici s-o alung,
                        Nici s-o omor,
                        Nu-mi stă în fire.
                        O singură nenorocire:
                        Fără s-o observ, din greşeală,
                        S-o moi cu peniţa în cerneală
                        Şi să devină singura furnică albastră
                        De pe planeta noastră.
                        Ba, dacă bea din cerneală un pic,
                        Nu se mai poate face nimic:
                        Devine singura furnică poetă
                        De pe planetă.
                        Şi atunci, trebuie să facă cerere
                        Şi reclamaţie
                        Să fie primită (de greiere!)
                        În uniunea de creaţie.

Motanul pedepsit, Elena Farago

                     
                        Rândunica e plecată
                        După hrană pentru pui,
                        Cuibu-i singurel sub streşini
                        Şi prin curte nimeni nu-i.

                        Râde sub mustăţi motanul:
                        - Ce noroc! Păcat să-l scap!
                        Iute sus! Dar, poc, o piatră
                        Îl loveşte drept în cap.

                        Trist se tânguie motanul:
                        - Miau şi vai de capul meu.
                        Petrişor îl ia în braţe:
                        - Iartă-mă te rog, căci eu

                        Te-am lovit, şi rău îmi pare,
                        Dar de bieţii puişori
                        Ţie cum nu ţi-a fost milă,
                        Când săriseşi să-i omori?

Pădurea, Alexandru Macedonski

                        Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
                        Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă
                        Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
                        Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

                        Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
                        Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
                        Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,
                        Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

                        Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte
                        O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,
                        Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,
                        Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

                        Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie
                        A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
                        El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut
                        Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

                        Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
                        Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,
                        Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
                        Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

                        Poetul dacă se aşează la vreo răspânt'e cu fântână
                        Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,
                        Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,
                        Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

                        Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite
                        De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
                        Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
                        Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

                        Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,
                        De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,
                        Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
                        Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

                        Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,
                        Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,
                        Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit
                        Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

                        Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară
                        De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,
                        Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ
                        Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

                        Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere...
                        Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
                        Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,
                        Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

                        Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,
                        Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,
                        Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,
                        Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

                        Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
                        Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
                        Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,
                        Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

                        Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
                        Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,
                        Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
                        Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

                        Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,
                        Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
                        Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
                        E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.