"Ce greşeală este să crezi că un copil, pentru că e mic, poartă în el visuri minuscule!"
                                                  George Enescu

Crima din Mews, Agatha Christie

                                                     1.

                                                     1.

                       - Îmi dați un ban, domnule?
    Un băiețaș cu o faţă murdară, rânjea fără rost.
    - Nu-ți dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete...
    Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni:
    - Să fiu al dracului dacă nu e poliţai!
    Grupul o luă din loc cântând de zor:
    „Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi
    La cinci noiembrie
    Trădarea cu praf de puşcă şi intriga;
    Nu vedem nici un motiv
    Pentru care trădarea cu praf de puşcă
    Să fie vreodată uitată".
    Însoțitorul inspectorului-șef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa:
    - Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.
    - Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.
    - Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică - poc-poc - mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate.
    Omul de la Scotland Yard fu de acord.
    - Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.
    - Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă?
    Japp chicoti.
    - Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.
    Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot.
    Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul.
    - E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.
    - Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot.
    - Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă.
    - Mon cher!
    - Da! Aș vrea să văd cum ai face-o.
    - Dragul meu Japp, dacă aș comite  o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă.
    Japp râse bine dispus şi afectuos.
    - Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent.

    A doua zi dimineața, la zece și jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună.
    - Alo? Alo?
    - Bună, tu ești Poirot?
    - Oui, c`est moi!
    - Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?
    - Şi?
    - Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea?
    - Desigur.
    - Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără - doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii?
    - Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?
    - Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.
    - Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?
    - Exact.
    Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni.
    Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate.
    Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse.
    - Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.
    Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară.
    Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse:
    - Aici sus, domnule!
    Japp şi Poirot urcară.
    Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic.
    - Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule.
    - Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?
    Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.
    - Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă - o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forțat ușa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împușcată în cap. Avea o armă automată în mână - un Webley 25 - și părea un caz clar de sinucidere.
    - Unde este domnișoara Plenderleith acum?
    - E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap.
    - O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.
    Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap.
    - Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.
    Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră.
    Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon.
    Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară.
    Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitându-se jos, la cadavru.
    Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.
    - Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat?
    Şi Japp se uită jos la silueta chircită.
    - Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru.
    - Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge?
    - Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el - în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic.
    Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul.
    - Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi cum l-ar ţine - dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva?
    - O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi - urechea stângă, observaţi.
    - Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă.
    - Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa.
    - Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise?
    Inspectorul Jameson răspunse la asta.
    - Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi n-am putut găsi cheia.
    Japp dădu din cap.
    - Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată?
    Poirot murmură:
    - C'est bête, ça!
    - Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta  sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă - cu-n pistol în mână - caz clar de sinucidere - s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea.
    - Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reacția naturală a multor oameni. Polițiștii sunt ultima speranță, nu?
    El se mai uita jos la cadavru.
    - Te izbește ceva? întrebă Japp.
    Întrebarea era pusă pe un ton lejer,  dar ochii săi erau scrutători şi atenţi.
    Hercule Poirot dădu încet din cap.
    - Mă uitam la ceasul ei de mână.
    Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul.
    - Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani!
    Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta?
    - Se poate, da.
    Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori.
    Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care conţinea un toc de argint - un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă - nimic mai mult.Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar.
    - Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect.
    Se întoarse spre Brett.
    - De când e moartă?
    - A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt.
    Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp.
    - Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr - cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu.
    - Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva.
    - S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15.
    - Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15?
    - Poţi să-ţi scoţi asta din cap.
    Poirot întorsese mapa.
    - Bună idee, zise Japp. Dar nimic.
    Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel.
    Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii.
    Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal.
    - Nu-i nimic acolo, zise Japp.
    - Nu, e ciudat.... zise Poirot.
    - Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare?
    - Exact.
    - De fapt, încă o dovadă că nu e sinucidere!
    Plecă.
    - Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine mai merge pe jos și am ancheta-o pe  domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot?
    Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el.
    El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.

                                                                 2.

                                    La capătul de jos al scării înguste o uşă dădea într-o sufragerie mare - de fapt fostele grajduri amenajate. În această cameră, ai cărei pereţi erau finisaţi cu un efect bătător la ochi şi pe care atârnau schiţe şi sculpturi în lemn stăteau două femei.
    Una, într-un scaun lângă şemineu, cu mâna întinsă spre flacără, era o tânără cu părul negru, arătând ca o adevărată femeie de douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani. Cealaltă, o femeie mai în vârstă, mai voluminoasă, care ţinea o sacoşă, se legăna şi vorbea, când cei doi bărbaţi intrară în cameră.
    - Şi cum spuneam, domnişoară, aşa lovitură mi-a dat că aproape am căzut jos.Şi când te gândeşti că dimineaţa asta din toate dimineţile...
    Cealaltă o întrerupse.
    - Ajunge, doamnă Pierce. Aceşti domni sunt ofiţeri de poliţie, cred.
    - Domnişoara Plenderleith? întrebă Japp, îndreptându-se spre ea.
    Fata dădu din cap.
    - Aşa mă cheamă. Aceasta este doamna Pierce, care vine în fiecare zi să ne facă menajul.
    Nestăpânita doamnă Pierce izbucni din nou.
    - Şi aşa cum îi spuneam domnişoarei Plenderleith, să văd că în dimineaţa aceasta, din toate dimineţile, pe sora mea, Louisa Maud, s-o apuce o criză şi eu sunt singurul ei ajutor şi, cum vă spuneam, sângele apă nu se face, şi m-am gândit că doamna Allen nu se va supăra, deşi nu-mi place să-mi dezamăgesc niciodată doamnele mele.
    Japp interveni cu abilitate.
    - Chiar aşa, doamnă Pierce. Acum, poate, îl duceţi pe inspectorul Jameson în bucătărie şi-i acordaţi o scurtă declaraţie.
    După ce a scăpat de volubila doamnă Pierce, care plecă cu Jameson, turuind întruna, Japp şi-a îndreptat, din nou, atenţia spre fată.
    - Sunt Inspectorul-şef Japp. Domnişoară Plenderleith, aş dori să ştiu tot ce-mi puteţi spune despre această treabă.
    - Desigur. De unde să încep?
    Avea o stăpânire de sine admirabilă. Nu se vedeau semne de supărare sau şoc, în afară de o rigiditate, aproape nefirească, de comportament.
    - La ce oră aţi sosit în dimineaţa asta?
    - Cred că puţin înainte de zece şi jumătate. Am văzut că doamna Pierce, bătrâna aia mincinoasă, nu era aici...
    - I se întâmplă des?
    Jane Plenderleith dădu din umeri.
    - Cam de două ori pe săptămână apare la ora 12 sau nu vine de loc. Trebuie să vină la nouă. De fapt, așa cum spuneam, cam de două ori pe săptămână ori „vine când o taie capul” ori vreun membru al familiei e căzut la pat. Toate femeile astea de serviciu sunt așa - te lasă baltă din când în când. Totuși, e mai bună ca altele.
    - O aveți de mult?
    - De peste o lună. Cea dinainte punea mâna pe lucruri.
    - Continuați, vă rog, domnișoară Plenderleih.
    - Am plătit taxiul, mi-am adus înăuntru valiza și am căutat-o pe doamna P., n-am găsit-o așa că am urcat în camera mea. M-am aranjat puțin și, apoi, m-am dus la Barbara - doamna Allen - dar am găsit ușa încuiată. Am încercat clanța, am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât și am sunat la poliție.
    - Pardon! a strecurat Poirot, repede, o întrebare. Nu v-a trecut prin cap să încercați să forțați ușa - cu ajutorul unuia dintre șoferii din Mews, nu?
    Ochii ei, de un vede cenușiu, s-au întors spre el cu răceală. Privirea ei păru să-l măsoare repede, aprobator.
    - Nu, nu cred că m-am gândit la asta. Dacă se întâmplă ceva rău, mi se pare că cel mai nimerit este să chemi poliția.
    - Atunci ați crezut - pardon, mademoiselle - că se întâmplase ceva rău?
    - Desigur!
    - Pentru că nu v-a răspuns nimeni când ați bătut la ușă? Dar, poate, prietena dumitale luase o tabletă de dormit sau așa ceva....
    - Nu ia tablete de dormit.
    Răspunsul era răstit.
    - Sau ea ar fi putut lipsi de acasă și, înainte de plecare, a închis ușa?
    - De ce s-o închidă? Oricum, mi-ar fi lăsat un bilețel.
    - Și ea nu v-a.... lăsat un bilețel? Sunteți sigură de asta?
    - Bineînțeles că sunt sigură. L-aș fi văzut imediat.
    Rățoiala din tonul ei se accentuase.
    Japp zise:
    - N-ați încercat să vă uitați prin gaura cheii, domnișoară Plenderleih?
    - Nu, spuse Jane Plenderleih gânditoare. Nu m-am gândit deloc la asta. Dar n-aș fi putut vedea nimic, nu? Pentru că cheia era înăuntru.
    Privirea ei întrebătoare, inocentă a ochilor larg deschiși o întâlni pe a lui Japp.
    - Ați făcut ce trebuia, desigur, domnişoară Plenderleith, zise Japp. Cred că nu aveţi vreun motiv să ştiţi că prietena dumitale avea de gând să se sinucidă?
    - Oh, nu.
    - Nu părea supărată sau... amărâtă de ceva?
    Urmă o pauză — o pauză destul de lungă, înainte ca fata să răspundă.
    - Nu.
    - Ştiaţi că are pistol?
    Jane Plenderleith dădu din cap că da.
    - Da, îl cumpărase în India. Îl ţinea întotdeauna într-un sertar în camera ei.
    - Hâm. Avea autorizaţie pentru el?
    - Cred că da. Nu ştiu sigur.
    - Acum, domnişoară Plenderleith, puteţi să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre doamna Allen, de când o cunoaşteţi, ce rude are - totul, de fapt.
    Jane Plenderleith încuviinţă.
    - O cunosc pe Barbara de aproape cinci ani. Am întâlnit-o prima dată într-o călătorie în străinătate - în Egipt, mai precis. Se întorcea din India. Fusesem puţin la şcoala engleză din Atena şi-mi petreceam câteva săptămâni în Egipt, înainte de a mă întoarce acasă. Am făcut o croazieră pe Nil împreună. Ne-am împrietenit şi am descoperit că ne plăceam; pe vremea aceea, căutam pe cineva care să împartă cu mine un apartament sau o căsuță. Barbara era singură pe lume. Ne-am gândit că ne vom împăca împreună.
    - Și v-ați împăcat? întrebă Poirot.
    - Foarte bine. Fiecare dintre noi avea prietenii săi - Barbarei îi plăceau petrecerile; prietenii mei erau iubitori de artă. Probabil că s-a potrivit să fie mai bine așa.
    Poirot dădu din cap afirmativ. Japp continuă:
    - Ce știți despre familia doamnei Allen și despre viața ei, înainte de a vă întâlni?
    Jane Plenderleith ridică din umeri.
    - De fapt, nu ştiu prea multe. Cred că numele ei de domnişoară a fost Armitage.
    - Despre soţul ei?
    - Nu cred că era tipul cu care să te poţi lăuda. Cred că era beţiv, mi se pare că a murit după un an sau doi de la căsătorie. Au avut un copil, o fetiţă, dar a murit la trei ani. Barbara nu vorbea mult despre soţul ei. Cred că se căsătorise cu el în India, când avea vreo 17 ani. Apoi au plecat în Borneo sau într-un loc uitat de Dumnezeu, unde sunt trimişi cei cu apucături - dar, întrucât era un subiect dureros, nu mă refeream la el.
    - Ştiţi dacă doamna Allen avea dificultăţi financiare?
    - Nu, sunt sigură că n-avea.
    - Nici datorii? Nimic de felul ăsta?
    - Oh, nu! Sunt sigură că nu era amestecată în treburi de-astea.
    - Mai e o întrebare pe care aş vrea să v-o pun — şi sper să nu vă supăraţi, domnişoară Plenderleith. Avea doamna Allen vreun prieten mai apropiat sau mai mulţi prieteni?
    Jane Plenderleith răspunse cu răceală:
    - Da, avea de gând să se căsătorească, dacă asta vă interesează.
    - Cum se numeşte bărbatul cu care era logodită?
    - Charles Laverton-West. Este membru al Parlamentului de pe undeva din Hampshire.
    - Îl cunoaşte de mult timp?
    - De peste un an.
    - Şi de cât timp e logodită cu el?
    - Două, nu, de aproape trei luni.
    - Din câte ştiţi, s-au certat vreodată?
    Miss Plenderleith dădu din cap că nu.
    - Nu. Aş fi surprinsă dacă s-a întâmplat aşa ceva. Barbara nu era din fire certăreaţă.
    - Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Allen?
    - Vinerea trecută, înainte de a pleca în week-end.
    - Doamna Allen a rămas în oraş?
    - Da. Cred că urma să se întâlnească duminică cu logodnicul ei.
    - Şi dumneata unde ai petrecut week-end-ul?
    - La Laidells Hall, Laidells, Essex.
    - Şi cum îi cheamă pe oamenii la care aţi stat?
    - Domnul şi doamna Bentinck.
    - Aţi plecat de la ei abia azi dimineaţă?
    - Da.
    - Trebuie să fi plecat foarte devreme!
    - Domnul Bentinck m-a adus cu maşina. Pleacă devreme pentru că trebuie să ajungă în oraş la zece.
    - Da.....
    Japp dădu din cap de parcă ar fi încuviinţat. Răspunsurile domnişoarei Plenderleith fuseseră toate scurte şi convingătoare.
    Poirot puse, la rândul său, o întrebare.
    - Ce părere aveţi despre domnul Laverton-West?
    Fata dădu din umeri.
    - Contează?
    - Nu, poate nu contează, dar aş vrea să vă cunosc părerea.
    - Nu ştiu dacă am o părere bună sau proastă despre el. E tânăr - până în 3l-32 de ani - ambiţios, bun orator, vrea să se afirme.
    - Astea-s părţile bune, şi cele slabe?
    - Ei, bine, se gândi o clipă, două, domnişoara Plenderleith, după părerea mea, el este un om obişnuit, nu are idei prea originale şi e cam înfumurat.
    - Astea nu-s defecte prea serioase, mademoiselle, zise Poirot, zâmbind.
    - Sunteţi de altă părere?
    Tonul ei era uşor ironic.
    - Aşa ţi s-ar părea dumitale.
    O privea cercetător şi o văzu puţin deconcertată. Continuă de unde rămăsese.
    - Dar, pentru doamna Allen, nu erau, ea nu le observase!
    - Aveţi perfectă dreptate. Barbara credea că e minunat - îl lua aşa cum se credea el.
    Poirot spuse blând:
    - Vă iubeaţi prietena?
    Văzu că mâna i se încleştează pe genunchi, că strânse din maxilare şi, totuşi, răspunsul îl dădu pe un ton indiferent, lipsit de emoţie.
    - Da, aşa e.
    Japp zise:
    - Încă un lucru, domnişoară Plenderleith. Voi două nu v-aţi certat? N-a fost nicio discuţie între dumneavoastră?
    - Nici una.
    - Nici în legătură cu logodna asta?
    - Ah, nu. M-am bucurat că era aşa de fericită.
    Urmă o scurtă pauză, apoi Japp zise:
    - Din câte cunoaşteţi, doamna Allen avea duşmani?
    De data asta trecu un timp bun până ca Jane Plenderleith să răspundă, şi când o făcu, tonul ei se schimbase foarte puţin.
    - Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi prin duşmani?
    - Oricine, de exemplu, care ar profita de pe urma morţii ei.
    - Oh, nu, ar fi ridicol. Avea un venit foarte mic.
    - Şi cine moşteneşte acest venit?
    Vocea Janei Plenderleith păru uşor surprinsă când zise:
    - Ştiţi, de fapt, nu am habar. N-aş fi surprinsă dacă aş şti. Adică, dacă şi-a făcut vreun testament.
    - Nu avea duşmani în alt sens? trecu Japp, repede, la un alt aspect. Oameni care-i purtau pică?
    - Nu cred că-i purta cineva pică. Era o fiinţă foarte blândă, dornică să placă totdeauna. Avea o fire într-adevăr dulce şi plăcută.
    Pentru prima dată, vocea ei indiferentă se schimbă. Poirot încuviinţă cu bunăvoinţă.
    Japp zise:
    - Asta înseamnă că doamna Allen fusese bine dispusă în ultimul timp, că nu avea dificultăți financiare, era logodită și urma să se căsătorească și era fericită de logodna ei. Deci, nimic în lume nu ar fi făcut-o să se sinucidă. Așa e, nu?
    După o tăcere de o clipă, Jane spuse:
    - Da.
    Japp se ridică.
    - Scuzați-mă, trebuie să-i spun ceva inspectorului Jameson.
    Ieși din cameră.
    Hercule Poirot rămase tete-a-tete cu Jane Plenderleith.

                                                                               3.

                                     Pentru câteva minute s-a făcut liniște. Jane Plenderleith aruncă iute o privire scrutătoare la omul mic de statură, dar după aceea se uită în gol şi nu spuse nimic. Totuşi, conştiinţa prezenţei lui se exprima într-o anume tensiune nervoasă. Trupul ei stătea liniştit, dar nu era relaxat. Când, în cele din urmă, Poirot rupse liniştea, până şi sunetul vocii sale păru să-i dea o oarecare uşurare. Pe un ton obişnuit, agreabil îi puse o întrebare:
    - Când ați făcu focul, domnișoară?
    - Focul? Vocea ei părea vagă și absentă. Oh! Îndată ce am ajuns, dimineață.
    - Înainte sau după ce ați ajuns sus?
    - Înainte.
    - Da, desigur.... Și era deja pregătit..... sau a trebuit să-l pregătiți?
    - Era pregătit. A trebuit doar să-l aprind cu chibritul.
    Se citea o ușoară nerăbdare în vocea ei. Sigur că ea se aşteptase ca el să facă conversaţie. Probabil că asta şi făcea. Oricum, el continuă să converseze pe un ton liniştit.
    - Dar prietena dumitale... În camera ei, am observat că era numai un foc la soba de gaz?
    Jane Plenderleith răspunse mecanic.
    - Aceasta din bucătărie este singura sobă cu cărbuni pe care o avem, celelalte toate sunt cu gaz.
    - Şi gătiţi la o sobă tot cu gaz?
    - Cred că toată lumea face asta în zilele noastre.
    - E adevărat. Se economiseşte mult mai multă muncă.
    Scurtul dialog se opri. Jane Plenderleith lovi podeaua cu piciorul. Apoi spuse brusc:
    - Omul ăla, Inspectorul-şef Japp, este considerat deştept?
    - Este foarte serios. Da, este apreciat. Lucrează mult şi-şi dă toată silinţa şi foarte puţine lucruri îi scapă.
    - Mă întreb... murmură fata.
    Poirot o privi. Ochii săi păreau foarte verzi la lumina focului. Întrebă liniştit:
    - Te-a şocat mult moartea prietenei dumitale?
    - Teribil.
    Vorbi cu o sinceritate spontană.
    - Nu te-ai aşteptat, nu?
    - Sigur că nu.
    - Aşa că ţi s-a părut, poate, la început, că era imposibil... că nu se putea?
    Tonul lui cald şi liniştit păru să sfarme apărarea Janei Plenderleith. Ea răspunse imediat, natural, fără încordare.
    - Exact. Chiar dacă Barbara s-a sinucis, nu mi-o pot imagina să se omoare în felul acesta.
    - Totuși, avea un pistol!
    Jane Plenderleith făcu un gest a nerăbdare.
    - Da, dar pistolul ăla era un.... Oh! un fleac. Ea fusese în atâtea locuri. Îl ținea din obișnuință.... nu cu vreo idee de a.... Sunt sigură de asta.
    - Ah! Și de ce ești sigură de asta?
    - Oh, din cauza lucrurilor pe care le-a spus.
    - Ca de exemplu.....?
    Vocea lui era foarte plăcută și prietenoasă. O conducea cu subtilitate.
    - Ei, bine, de exemplu, am discutat despre sinucidere odată şi ea a spus că cea mai uşoară modalitate este să dai drumul la gaze, să acoperi toate ieşirile şi să te culci. Eu am spus că mă gândeam că ar fi imposibil - să stai lungită acolo şi să aştepţi. I-am spus că mai degrabă m-aş împuşca. Şi ea a spus nu, că nu s-ar putea împuşca niciodată. Îi era frică de cazul în care ar fi eşuat şi oricum, a spus ea, nu poate suferi pocnitura.
    - Înţeleg, spuse Poirot. Ceea ce spui este ciudat. Pentru că, aşa cum tocmai mi-ai zis, e o sobă cu gaz în camera ei.
    Jane Plenderleith se uită la el, uşor surprinsă.
    - Da, a fost... Nu înţeleg, nu, nu pot să înţeleg, de ce nu a făcut-o în felul ăla.
    Poirot clătină din cap.
    - Da, pare... ciudat... cumva nenatural.
    - Întreaga poveste nu pare naturală. Nu pot încă să cred că s-a sinucis. Trebuie să fie sinucidere?
    - Mai e încă o posibilitate.
    - Ce vreţi să spuneţi?
    Poirot se uită drept la ea.
    - Poate fi crimă.
    - Oh, nu! Jane Plenderleith se cutremură. Oh, nu! Ce idee oribilă.
    - Oribilă, poate, dar vă surprinde ca una imposibilă?
    - Uşa era închisă pe dinăuntru. Fereastra la fel.
    - Uşa era închisă, într-adevăr. Dar nimic nu indica dacă fusese închisă din interior sau pe dinafară. Ştiţi, cheia lipseşte.
    - Dar, atunci - dacă lipseşte... Făcu o pauză de un minut, două. Atunci trebuie să fi fost închisă pe dinafară. Altfel, cheia ar fi undeva în cameră.
    - Ah, ar putea fi. Camera nu a fost cercetată în amănunţime, după câte ştiu. Sau ar fi fost aruncată pe fereastra şi cineva ar fi putut s-o ia.
    - Crimă! zise Jane Plenderleith. Cerceta posibilitatea, faţa ei negricioasă, inteligentă era dornică să pătrundă adevărul. Cred, cred că aveţi dreptate.
    - Dar dacă a fost crimă ar trebui să existe un motiv. Cunoşti vreun motiv, mademoiselle?
    Dădu încet din cap. Şi, totuşi, în pofida faptului că nega, Poirot avu din nou impresia că Jane Plenderleith ascundea ceva, în mod special. Uşa se deschide şi Japp intră.
    Poirot se ridică.
    - Tocmai i-am sugerat domnişoarei Plenderleith, spuse el, că moartea prietenei ei nu a fost sinucidere.
    Japp se uită, pentru un moment, uimit. Îi aruncă o privire de reproş lui Poirot.
    - E puţin cam devreme să spui ceva clar, remarcă el. Trebuie, întotdeauna, să luam în considerare toate posibilităţile, înţelegeţi. Deocamdată, astea-s toate datele.
    Jane Plenderleith răspunse liniştită:
    - Da.
    Japp se îndreptă spre ea.
    - Uite ce-i, domnișoară Plenderleith, ați mai văzut așa ceva înainte?
    În palmă ținea ceva mic, oval, din email, albastru închis.
    - Nu, niciodată.
    - Nu este nici a dumitale, nici a doamnei Allen?
    - Nu. Nu este un lucru pe care-l poartă de obicei o femeie, nu?
    - Oh! Deci îl recunoașteți?
    - Ei, bine, dar este foarte clar, nu? Că-i jumătate din butonul de la cămașa unui bărbat.

                                                                   4.

                                    - Tânăra aia-i cam încăpățânată, se plânse Japp.
    Cei doi bărbați se aflau din nou în dormitorul doamnei Allen. Corpul neînsufleţit fusese fotografiat şi ridicat de acolo, iar omul care lua amprentele îşi făcuse treaba şi plecase.
    - N-ar fi bine s-o tratăm ca pe o proastă, fu de părere Poirot. În mod hotărât, ea nu e proastă. E, de fapt, o tânără deosebit de inteligentă şi ca pabilă.
    - Crezi că ea a făcut-o? întreba Japp, cu o rază momentană de speranţă. Ar fi putut, doar ştii. Trebuie să studiem alibiul ei. Vreo ceartă în legătură cu tânărul - acest înfloritor membru al parlamentului. Vorbeşte prea aspru despre el, cred. Sună fals. Ca şi cum, mai degrabă; ea ar fi îndrăgostită de el şi acesta ar fi refuzat-o. Ea e tipul care ar înlătura pe orcine dacă ar avea chef şi nu şi-ar pierde nici capul când ar face-o. Da, trebuie să-i cercetăm alibiul. Ni l-a spus foarte limpede şi, apoi, Essex-ul nu este foarte departe. O mulţime de trenuri. Sau o maşină rapidă. Merită să aflăm dacă s-a culcat cu o durere de cap, de exemplu, aseară.
    - Ai dreptate, încuviinţă Poirot.
    - În orice caz, continua Japp, ne duce de nas. Ei? N-ai simţit şi tu asta? Tânăra asta ştie ceva.
    Poirot încuviinţă gânditor.
    - Da, asta se poate vedea foarte clar.
    - E întotdeauna o dificultate în aceste cazuri, se plânse Japp. Oamenii care-şi ţin gura, câteodată, au cele mai onorabile motive.
    - Pentru care nu prea poţi să-i blamezi, prietene.
    - Nu, dar ne îngreunează nouă treaba - mormăi Japp.
    - Asta te forţează să-ţi pui în valoare întreaga ta ingeniozitate, l-a consolat Poirot. Apropo, ce se aude în legătură cu amprentele?
    - Ei, bine, e clar că e vorba de crimă. Nici un fel de amprente pe pistol. Şterse înainte de a i-l plasa în mână. Chiar dacă a reuşit să-şi răsucească braţul pe după gât, într-un mod miraculos de acrobatic, ea nu ar fi putut trage cu pistolul fără să-l ţină în mână şi nu putea să-l şteargă după ce a murit.
    - Nu, nu, cineva din afară este clar implicat.
    - Altfel, amprentele sunt dezamăgitoare. Nici una pe clanţă. Nici una pe fereastră. Interesant, ce zici? O mulţime de amprente ale doamnei Allen, peste tot locul.
    - A aflat Jamesson ceva?
    - De la femeia de servici? Nu. Vorbeşte mult, dar, de fapt, nu ştie mai nimic. A confirmat faptul că Allen şi Plenderleith se împăcau bine. L-am trimis pe Jameson să facă cercetări în Mews. Trebuie să stăm de vorbă şi cu domnul Laverton-West, să aflăm unde a fost şi ce-a făcut noaptea trecută. Între timp, să ne uităm prin hârtiile ei.
...........................................................................................

George cel vitez, Petre Ispirescu

     A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pâine şi sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca.
        Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi două câte două se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Până şi flutureii umblau tot doi câte doi. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzând că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sânul împărătesei. Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ.
        Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul.
        Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Şi fiindcă de câtva timp se ivise nişte tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească şi să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii.
        Nu se mulţumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe câte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului.
        Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luând cu dânşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi.
        Ajungând la poalele muntelui, le ieşiră înainte tâlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vârtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tălharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncii şi plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dânsa.
        Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, când ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sânge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, când deodată se pomeneşte cu doi tâlhari că pun mâna pe dânsa.
        După ce le spune cine este, tâlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea câte un sfert de pâine şi câte o cană de apă pe zi, până ce s-o prăpădi acolo.
        Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grijă, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme.
        Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul.
        Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăieri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mângâie:
        – Capra-tati! capra-tati! voind să puie mâna pe dânsa. Dar aşi! unde e pomana aia?
        Capra, ţâşt! în dreapta, ţâşt! în stânga, se depărta mereu. Călugărul după dânsa. Dacă văzu că nu poate pune mâna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărâţe şi începu a se lua pe lângă dânsa cu binele, tot strigând-o şi mângâind-o:
        – Capra-tati! Capra-tati!
        Dar nici aşa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lângă dânsul, dându-i să sugă.
        Călugărul intră după dânsa şi, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lângă copilaş. Văzând astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţâţă până ce se sătură, apo luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gâtul copilului şi află că se numeşte George şi că este fecior de împărat.
        După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plânse George şi călugărul, când muri capra, de nu li se zvântă lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. George se tângui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pe una ce-l hrănise şi-l crescuse.
        Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse şi se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc.
        Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul.
        Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate.
        Se ameţi şi se fâstâci când se văzu înconjurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luându-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitându-se prin toate prăvăliile şi mirându-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dânsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzând şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan.
        – Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul.
        După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mână şi un buzdugan năprasnic, voi să plece.
        – Plăteşte întâi, băieţaş, şi apoi să pleci.
        – Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul.
        – Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cât ne-om învoi.
        – Ce este aceea bani? mai întrebă el.
        Negustorul, văzând că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe.
        Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan.
        Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an şi aşa se băgă ucenic.
        Iscusinţa lui George ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul. Şi toţi se temeau de el.
        Dacă îşi împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făurească el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpânul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temându-se să nu-i ia locul, îi pusese gând rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească.
        Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dânsul acolo, ca să se prăpădească.
        George nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpânului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burduşe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi, ajungând la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sân de frică. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia.
        George le tăie cuvântul şi le zise:
        – Dacă nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn.
        Oamenii, dacă îl văzură atât de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui.
        Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc.
        Stând pe lângă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de George unde smuci odată sabia din pământ şi, mai iute decât ai gândi, o aduse şi tăie în două scorpia.
        Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă.
        Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume.
        Când se uită, ce să vază? o păsărică drăgulică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea:
        – Georgiţă cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sângele acestei fiară blestemate şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu.
        Voinicul de George făcu precum îl învăţă păsărica; când ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipită o frunză de copaci şi-i zise:
        – George, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi.
        Apoi voinicul, punând capul scorpiei într-un burduf, şi în cellalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpânului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dând cu dânsa într-un drug de fier, şi se rupse în două; o lepădă şi, luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi când căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta.
        Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gândindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pământ. Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vână din munţi. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce, rupând vâna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăşi nedespărţiţi.
        După aceea se duse cu tovarăşii săi la fântâna botezului şi le boteză, punând săbiei numele de Balmut ajutătorul meu, şi buzduganului Omorâtorul vrăjmaşilor mei; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii.
        Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Câţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face.
        Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese acolo când umblase călfile în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-şi ia ziua bună.
        – Da unde te duci, nene George?
        – Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu.
        – Ia-mă şi pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul.
        – Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine!
        Plecând George şi mergând singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, când iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lângă dânsul. Pasămite, se luase după el şi, cât colea, îl urmări până îl ajunse.
        – Dară asta, mă? îi zise George.
        – Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţin de dumneata?
        După ce râse niţel George şi, făcându-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicându-i:
        – Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii.
        Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră până ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totdeodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul şi, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca.
        Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi şi vărsă maţele, sfâşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal şi, pe când porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară.
        În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întâmple.
        Aceşti oameni erau din împărăţia tătâne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămânând mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gâtul lui George. Se dete pe lângă dânsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu.
        Spunând şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vânătorul cel cu pricina veni lângă dânsul şi-i zise:
        – Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpânitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, până se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrânilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întâmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cârmuit omeneşte atâta mare de ani.
        George, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vânătorul, zise:
        – Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi?
        – Mărgelele de la gâtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cârmuieşti.
        Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat.
        George plecă cu dânşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei.
        Sfară se dete în ţară de această fericită întâmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudând numele Domnului.
        Iară dacă s-a aşezat George în scaunul tătâne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile.
        Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mâna dreaptă a împăratului, atât se ciopli şi se supţie în puţină vreme.
        Cercetând noul împărat în dreapta şi în stânga, de cum s-a întâmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir până în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tâlharii, cum aceştia i-au înfrânt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dând dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dânsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost cuprins de mâhnire şi de obidă până la moartea sa, şi cum a murit nemângâiat, nemaiaflând nimica despre dânşii.
        Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei.
        Şi scrise carte. Iară dacă văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dânsul.
        Acesta dacă plecă, ajungând în codrul unde era fântâna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari şi puseră mâna pe dânsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dânsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el.
        Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osândă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecând în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, când a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc.
        Până să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan, îl fripse şi-l trimise împărătesei, zicându-i să mănânce cea mai de pe urmă mâncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar şi poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană.
        Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătâne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tâlhari că ea, cum a trăit douăzeci şi patru de ani numai cu pâine şi apă, va trăi şi de aci nainte, până ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimii şi ştie nevinovăţia ei, o va mântui de aceste munci de cari nu este vrednică.
        George se cătrăni de mânie când văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de râs ce-i făcea.
        Atunci porni cu ceata lui cea aleasă şi se otărâră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte.
        Tot atunci, căpitanul de tâlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărămături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe când ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi bătându-şi jos de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, o dată se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă două lumânări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta linişte şi tăcere se făcu.
        Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi:
        "Firul nelegiuirilor tale s-a sfârşit. Glasul nenorociţilor pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sângele cel nevinovat ce atâta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uşcioară pe care o veţi descoperi căutând-o cu una din aceste lumânări. Ia cheia ce ţi s-a pus pe masă şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douăzeci şi patru de ani. În celălalt sipeţel vei găsi o piele de urs şi un lanţ cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămâi până îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mâna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mânia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare".
        La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavând încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de când tâlhărea şi le făcu douăsprezece părţi, deopotrivă, pe cari le împărţi la cei doisprezece tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potârniche, care şi pre unde.
        Iară el, căpitanul, deschise sipeţelele şi află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dânsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămânând mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobândi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună.
        După ce căpitanul de tâlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi când ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său.
        Pe drum se întâlni cu George, care venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mânca foc. George era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mână. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închină lui ca unui împărat.
        George se dete jos de pe cal şi îmbrăţişase pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este.
        Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscându-i nevinovăţia, a izbăvit-o prefăcând în urs pe prigonitorul ei.
        Apoi dete pe urs de lanţ în mâna împăratului. Acesta se înduioşi de osânda lui şi-i dete drumul, zicându-i:
        – Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele.
        Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrând în codru.
        Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui.
        Şi domniră în pace şi în linişte până ce, vrând Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.
        Iară întâmplările lor au rămas de poveste şi vor rămânea în veacul veacului.

    "De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem...."
                                            Mihai Eminescu

Popa Duhu, Ion Creangă

      Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.
        Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.
        Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.
        Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.
        De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!
        Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".
        Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

                                Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,
                                Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

        Apoi:
                                Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,
                                Unde curge-n vale un râu mititel.
        Iar la urma urmelor:
                                Pasere galbănă-n cioc,
                                Rău mi-ai cântat de noroc!
        Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
        Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând:
        – Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!
        – Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăra din grădinele şi ţărinile noastre.
        – Cine are urechi de auzit să audă!
        Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând:
        – Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!
        Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.
        Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap:
        – Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.
        După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.
        Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.
        Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.
        Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa…"
        Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
        – Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii…
        La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:
        Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu…

                                Ploscuţa mea, iubit vas,
                                Pasere cu dulce glas,
                                Eu la gură te rădic.
                                Tu îmi cânţi: coglic! coglic!
                                Şi nu mă-ndur să te las,
                                Căci mă plesneşti tot în nas.
                                Vai, sărace poloboace,
                                De te-ai face mai încoace;
                                Să ne strângem vro câţiva,
                                Noi, spre mântuirea ta.
                                Ş-om mai veni vro doi-trei,
                                Şi ţi-om pune-un căpătâiu,
                                Ş-om aduce-un popă rus,
                                Şi te-a da cu fundu-n sus!
        Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise:
        – Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.
        Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse:
        – Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoiu", ca şi substantivul porcule.
        Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:
        Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!
        Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.
        Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:
        – De unde vii, părinte Isaie?
        – Nu ştiu!
        – Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
        – Nu ştiu!
        – Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
        – Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.
        – Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.
        – Tot, batăr să crape dracul!
        – Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?
        – Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.
        La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:
        – Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.
        Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.
        Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani!
        Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:
        – Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!
        Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.