..................................................................
3-9
Era amuzant să i se zgâlțâie capul așa și începu şi ea să râdă, îi părea rău, dar nu se putea opri. Era ca şi când durerea era aşa de greu de suportat încât trebuia să mai uite de ea prin râs.- Doare foarte tare, spuse el începând să se controleze.
- Dacă te opreşti, mă opresc şi eu, zise ea contenind a râde.
Între chicoteli, rezistau durerii şi aşteptau ca trupurile lor să se refacă. În ciuda durerii, vremea trecea repede.
Cu o ureche, Helen auzea ritmul inimii lui Lucas, iar cu cealaltă - pescăruşii. Mai era puţin şi răsărea soarele, şi, pentru prima dată de câteva săptămâni bune, Helen se simţi în siguranţă.
- De ce nu te mai urăsc? întrebă ea când simţi că oasele îi erau destul de solide cât să-i permită a vorbi cum trebuie.
- Şi eu mă întrebam asta. Cred că Furiile au dispărut.
Lucas oftă adânc, de parcă i s-ar fi luat o piatră imensă de pe inimă, deşi Helen ştia că, probabil, capul ei era la fel de greu cât o minge de bowling.
- La un moment dat, când eram în aer, mi-a fost frică. Mi-era foarte greu să mă abţin de la a mă lupta cu tine.
- Noi? A, poţi zbura! rosti Helen şi în aceeaşi clipă pricepu.
Îşi aminti cum Lucas obişnuia să apară şi să dispară brusc, şi cum auzea bufniturile decolărilor şi aterizărilor lui. Nu-l văzuse niciodată zburând pentru că nu se gândise niciodată să privească în sus.
- Cum ai ajuns sub mine? întrebă ea încercând să îşi schimbe un pic poziţia corpului.
- Te-am prins. Te-am văzut leşinând şi am încercat să-ţi încetinesc căderea cât de bine am putut, dar eram deja aproape de impact când am reuşit să îmi pun braţul în jurul tău, zise el mişcându-se un pic şi făcând o grimasă de durere. Nu-mi vine să cred că încă suntem în viaţă.
- Nici mie. Credeam că vii să mă omori în seara asta, dar m-ai prins, se minună ea încă ameţită. Mi-ai salvat viaţa.
Deodată, nu îl mai ura pe Lucas deloc. Era ca şi când căderea i-ar fi luat toată furia. Simţi cum braţele lui o apăsau uşor pe spate, apoi un pic mai tare, apoi se relaxau la loc.
- Răsare soarele, spuse Lucas după ceva vreme. Să sperăm că familia mea ne va putea vedea acum.
- Tot ce pot eu să văd e pieptul tău în dreapta şi munţi de nisip în stânga. Unde suntem?
- La fundul craterului pe care l-a format căderea noastră, pe ultima bucăţică de plajă înaintea farului Great Point, chiar în capătul celei mai subţiri fâşii de nisip din cel mai nordic punct al insulei Nantucket.
- Deci... uşor de găsit, glumi Helen.
- Da, suntem practic în curtea mea din spate, glumi Lucas şi apoi tresări de durere când începu să râdă.
Urmă un moment de tăcere înainte să vorbească din nou.
- Cine eşti? întrebă în cele din urmă.
- Helen Hamilton, răspunse ea ezitând, nefiind sigură ce anume voia el să afle.
Şi-ar fi dorit să îi poată vedea faţa.
- Numele tatălui tău e Hamilton, dar nu asta este Casa ta, zise el.
Helen putu simţi majuscula cuvântului „Casă“ din modul în care îl articulă.
- În mod normal, trebuia să primeşti numele de Scion al mamei tale, nu numele de muritor al tatălui. Cine a fost mama ta? o întrebă de parcă dorise să o întrebe asta toată noaptea.
- Daphne Smith.
- Smith. Bine, spuse el cam dezamăgit. Ei bine, prenumele ar putea fi al ei, dar numele de familie în niciun caz.
- Nu ai de unde să ştii asta. Nu ştii nimic despre ea. Cum poţi să spui că acela nu e numele de familie al mamei mele? întrebă Helen în defensivă.
Nu îşi cunoscuse niciodată mama, iar necunoscutul din faţa ei presupunea că el ştia mai multe decât ea. O duru pe Helen să recunoască în mintea ei că probabil aşa era.
Pentru prima dată de ceva ore bune, deveni foarte conştientă de faptul că stătea la pieptul lui şi nu mai voia asta. Încercă să se sprijine în antebraţ pentru a se îndepărta de el, însă o durere sfâşietoare îi dădu de veste că este cazul să o lase baltă. Mai făcu câteva încercări nereuşite, apoi renunţă.
Simţea cum Lucas zâmbea, braţele lui încordându-se să o ţină pe loc, în caz că reuşea să se desprindă de el.
- Ştiu că pe mama ta nu o chema Smith pentru că poţi să zbori, Helen. Acum, stai liniştită. Mă doare când te mişti, zise el cu sinceritate.
- Scuze.
Brusc, îşi dădu seama că el a trebuit să suporte şi greutatea ei când se ciocniseră de pământ. Probabil că rănile lui erau mult mai grave decât ale ei - şi ale ei erau groaznice.
Privind cum nisipul devenea gri, apoi roz, după care de culoarea coralului datorită soarelui care se ridica pe cer, Helen îşi dădu seama că era al doilea răsărit pe care îl vedea în tot atâtea zile. Din cele două, îl preferă pe acesta. Durerea era mult mai mare, dar era şi în viaţă, şi eliberată de furie.
Helen nu conştientizase cât de greu de dus era povara urii până nu scăpă de ea.
Auzi o voce strigându-l pe Lucas şi îşi dădu seama că de fapt nu voia să fie găsită. Dacă se întorceau şi Furiile odată cu restul familiei?
- Aici! strigă Lucas fără vlagă.
- Stai puţin, îl rugă Helen. Dacă ei încă mai văd Furiile când mă privesc? Nu mă pot apăra în starea asta.
- Nimeni nu te va răni, îi promise el strângând-o cu mai multă putere în braţe.
- Hector... începu ea.
- Va trebui mai întâi să aibă de-a face cu mine, încheie el.
- Ăă, Lucas... începu Helen nedorind să-l insulte evidenţiind ceea ce era deja limpede.
- Da, răspunse cu un hohot de râs, înţelegând la ce se referea. Ştiu că acum nu prea sunt bun pentru serviciile secrete, dar ai încredere în mine. Nu voi lăsa pe nimeni să te rănească - nici măcar pe răul de Hector. Ştii, nu e aşa de rău pe cât crezi, zise el reuşind să-şi mişte capul cât să o privească în ochi.
- Eşti vărul lui. Este normal să crezi numai de bine despre el.
- Atunci, te voi lăsa pe tine să decizi. Nu ne putem ascunde, dar nu îi voi striga dacă nu vrei să fac asta, spuse şi îşi îndreptă capul, dispărând din câmpul ei vizual.
Rămaseră pe loc, ascultând strigătele repetate ale familiei lui, dar Lucas se ţinu de cuvânt. Nu scoase un sunet, deşi tresări când auzi vocea obosită a Cassandrei. Părea speriată şi disperată. Toţi păreau aşa. Şi Helen era de vină.
După câteva momente, nu mai putu suporta.
- Aici! ţipă Helen cât de tare putu. Suntem aici!
- Eşti sigură? întrebă Lucas un pic îngrijorat.
- Nu, chicoti ea neliniştită înainte de a mai striga o dată, acum, cu ajutorul lui Lucas.
O groază de ţipete veneau dinspre plajă, plus sunetul picioarelor călcând pe nisip, apoi Helen simţi cum Lucas încercă să-şi lase capul pe spate pentru a se uita la cineva aflat deasupra lor.
- Bună, tată, zise el umil.
Castor murmură un fel de jurământ pe care Helen nu-l recunoscu, dar sensul era destul de clar. După care, începu să dea ordine şi simţi pe cineva aterizând brusc lângă ea.
- Pe toţi zeii! şopti Ariadne şi apoi îşi ridică un pic vocea pentru a vorbi cu Helen. Helen? O să încerc să te mişc, bine? Jase, vino şi ia-o de picioare.
Helen auzi încă o bufnitură şi apoi simţi cum gemenii o apucau cu delicateţe de mâini şi picioare. Numărară până la trei şi apoi o rostogoliră cu faţa în sus, de parcă era o clătită prea apoasă.
Helen încercă să fie curajoasă, dar nu se putu abţine să nu ţipe de durere la un moment dat. Fiecare muşchi, fiecare centimetru de piele, fiecare oscior îi tremurau de durere de parcă prin vene îi curgeau cioburi de sticlă.
Îşi dezveli dinţii şi trase adânc aer în piept de câteva ori până să îşi poată deschide ochii. Când o făcu, văzu luminoşii ochi căprui ai lui Ariadne privind-o cu compasiune. Examină cu atenţie faţa lui Helen, apoi zâmbi.
- Nu te îngrijora. Chipul tău deja revine la forma iniţială. Vei fi iarăşi Helen cea minunată până să se lase seara, spuse ea în timp ce îi netezea părul. Să nu te mişti. Vin imediat.
Helen privi în jur. Pentru prima dată, putu vedea locul unde ea şi Lucas îşi petrecuseră noaptea. Îi trebui ceva timp ca să îi pice fisa că erau într-o gaură în pământ de cel puţin 1,5 metri adâncime şi de trei ori mai lată.
Simţi că i se umezesc hainele stând pe nisipul umed şi îşi dădu seama că Lucas stătuse într-o băltoacă rece toată noaptea. Se rostogoli pe o parte ca să se poată uita la el.
De-a lungul corpului său se vedea o urmă subtilă a trupului lui Helen, iar pieptul lui mai că se surpase din cauza greutăţii capului şi umerilor ei.
Lucas era încruntat şi se strâmbă de durere. Fredonă un cântecel preţ de câteva clipe, de parcă încerca să le dea corzilor vocale altceva de făcut decât să ţipe.
Tatăl lui stătea deasupra lui, privindu-l pe Lucas direct în ochi şi vorbindu-i cu delicateţe. Îl văzu pe Lucas cum dădu uşor din cap, îşi muşcă buza de jos, apoi trase aer în piept şi se încordase pentru efortul pe care urma să îl depună.
Pieptul îi crescu la loc la forma normală şi atunci Lucas expiră şi gâfâi de parcă ridicase ceva foarte greu. O lacrimă îi căzu din colţul ochiului şi i se scurse pe tâmplă, până în păr.
Tatăl lui îi spuse ceva reconfortant, apoi sări din crater şi începu să facă planuri cu Hector. După ce Lucas reuşi să respire normal, se întoarse pe o parte pentru a se putea uita la Helen.
- Ce a fost mai rău cred că s-a terminat, zise strângându-i palma.
Helen nu-şi dăduse seama că se ţineau de mâini, dar i se părea ceva natural, aşa că îi zâmbi şi îl strânse şi ea uşor. Arăta groaznic.
Mult mai rău decât şi-ar fi putut imagina Helen.
- Floare la ureche, îi spuse ea veselă, încercând să-i distragă atenţia. Şi ce planuri ai pentru următoarea vineri seară?
- Te gândeai la ceva anume?
- Am putea încerca să ne lovim cu maşini, sugeră ea zâmbind.
- Am făcut asta weekendul trecut, cu Jase, zise el prefăcându-se că îi pare rău.
- Să mergem la grădina zoologică şi să ne aruncăm în cuşca leilor? propuse ea repede, străduindu-se să îl facă atent la ea, şi nu la pieptul lui surpat.
- Romanii au cam banalizat-o pe asta. Ceva original nu ai? întrebă tachinând-o.
- Voi găsi eu ceva, îl avertiză foarte încrezătoare în ea.
- De-abia aştept, şopti el, apoi îşi mişcă iarăşi capul, fiind cutremurat de un alt val de durere.
- Hei! Ne puteţi ajuta un pic? strigă Helen, vocea ei devenind stridentă în timp ce îl privea pe Lucas tremurând. Lucas nu se simte prea bine!
- Nu, nu se simte prea bine, spuse Cassandra cu o voce răguşită şi rece, aflându-se undeva la picioarele lui Helen.
Helen nu îşi dăduse seama că mai era cineva în crater cu ei în vreme ce ea şi Lucas se ţineau de mâini şi glumeau, dar avu senzaţia că totuşi Cassandrei nu îi plăcuse ceea ce văzuse.
- Coborâţi plăcile, e timpul să îi scoatem, îi zise Cassandra tatălui ei, de parcă ea era şefa.
Ochii lui Helen se făcură mari când văzu cum li se adresa fetiţa aceea de 13 ani părinţilor ei, să nu mai vorbim de faptul că nu asculta de ei, dar plăcile fură coborâte fără nici cel mai mic comentariu.
Helen şi Lucas fură aşezaţi pe scândurile lungi şi li se ceru să stea nemişcaţi. Apoi, cei din jur avură grijă să stea drepţi în vreme ce îi urcau, scoţându-i din crater, şi îi aşezară unul lângă altul în spatele SUV-ului gigantic care o enervase pe Helen atât de tare în trecut.
Acum, că era ambulanţa ei, îşi făcu promisiunea de a nu se mai lua de maşinile mari niciodată.
Castor era la volan şi nerăbdător să plece de acolo. Cu cât stăteau mai mult pe plajă, cu atât soarele se ridica mai sus şi creştea şansa să fie văzuţi.
Cassandra veni cu ei, dar Jason, Ariadne şi Hector rămaseră în urmă, pentru a umple craterul şi a face plaja să arate ca înainte.
- Nu putem să punem un pietroi în mijloc şi să ne prefacem că a fost un asteroid? întrebă Hector obosit.
- Crezi că ar merge? întrebă Jason înveselindu-se la gândul de a-şi vedea patul cu vreo oră mai devreme.
- Nu, zise Cassandra hotărâtă. Partea asta a insulei este rezervaţie naturală. Sunt oameni de ştiinţă peste tot. Ar şti că pietroiul nu a venit din spaţiu.
Jason şi Ariadne oftară simultan şi se întoarseră la lucru. Încă o dată, opinia Cassandrei era acceptată fără discuţii.
Helen presupusese întotdeauna că Lucas era liderul copiilor şi Castor liderul familiei, dar acum se gândi că poate exista o dinamică mai puţin tradiţională în familia Delos. Când Cassandra vorbea, toată lumea o asculta, inclusiv Castor. Şi, aparent, Cassandra nu avea nevoie să fie influenţată de Furii pentru a o displăcea pe Helen. Ceea ce îi aminti de...
- Nu mai văd Furiile! exclamă Helen brusc, cât putu de tare.
- Nici noi, răspunse Castor gânditor.
Helen auzi scârţâitul scaunelor de piele în timp ce Castor se răsuci pentru a se putea uita la ei.
- Ne vom da noi seama mai târziu despre ce e vorba. Voi doi aţi face bine să vă odihniţi acum.
Nu putu să îl contrazică, de fapt de-abia dacă îşi putea ţine ochii deschişi. Imediat ce auzi torsul motorului, aţipi ca un copil plictisit într-o călătorie lungă cu maşina.
Helen probabil că nu se trezise când fusese adusă în casa familiei Delos, pentru că se deşteptă într-un pat mare şi alb, când apunea soarele.
Fereastra lui Helen încadra cerul ale cărui culori i-ar fi făcut invidioşi pe toţi pictorii insulei.
Îşi mişcă degetele de la picioare şi când văzu că poate, ajutându-se de mâini, se ridică într-o poziţie în care să stea aşezată pe pat.
Dându-şi jos picioarele din pat, îşi dădu seama că purta cămaşa de noapte a altcuiva şi nimic altceva. Ştia că era în plin proces de vindecare în urma unei experienţe soră cu moartea, dar era încă destul de ruşinoasă, încât să roşească.
În afară de doctorul ei, singura persoana care o mai văzuse goală era Claire, iar asta fusese inevitabil şi de-a dreptul ilar. Şi, pe lângă asta, cămăşuţa de noapte era ceva ce Helen ar fi numit mai degrabă un furou sau un neglijeu, din moment ce cămăşile de noapte erau ceva mai lungi şi mai opace. Totuşi, încercarea de a păşi pe podea fu suficientă să îi alunge modestia, iar ţipătului ei speriat îi răspunse o mână care îi veni în ajutor.
- Uşor. Hai, ţine-te de mine, zise Ariadne. Uau, nu pot să cred cât de repede te vindeci! Dar, oricum, ar trebui să mai stai o vreme în pat.
Încercă să o facă să se întindă, dar Helen rămase cocoţată la marginea patului şi trase de câteva ori aer în piept.
- Nu prea pot, răspunse uitându-se cuminte la Ariadne.
Ariadne văzu cum Helen îşi ţinea genunchii apropiaţi şi înţelese.
- Vrei la baie, nu? Bine, chicoti ea agitată. Te duc eu. Doar să nu faci pipi pe mine.
Helen râse recunoscătoare. Ariadne transforma o situaţie cam penibilă într-una cât mai amuzantă, pentru ca Helen să nu se simtă jenată. Era ceva ce ar fi făcut Claire.
Helen încă se simţea ruşinată, dar, cu ajutorul câtorva glumiţe şi un pic de tact, trecu de noaptea aceea cu bine.
În timp ce Ariadne o ducea pe Helen înapoi în pat, o frumoasă zână de femeie de vreo 20-30 de ani îşi băgă capul pe uşa întredeschisă.
- Voi două vă distraţi mult prea zgomotos pentru o cameră în care stă un bolnav, spuse ea cu o scânteiere zglobie a ochilor ei galbeni ca de pisică.
Helen avu senzaţia că ochii aceia erau de obicei plini de un neastâmpăr plin de viaţă şi pentru asta o plăcu de îndată. Îi amintea de Kate.
- Helen, aceasta este mătuşa mea Pandora. Dora, ea este...
Ariadne bătu uşor cu degetele în cuvertura patului, ca o bătaie de tobă... Faimoasa Helen Hamilton!
- Ta-da! răspunse Helen fără putere.
Pandora îşi deschise gura exagerat de admirativ, intrând în cameră şi aşezându-se la capătul patului.
- Su-per-bă! Acum, pricep de ce îi sfârâie călcâiele lui Lucas după tine, spuse ea surâzând ştrengăreşte.
- Nu. S-a terminat cu povestea asta! N-am mai auzit Furiile de când ne-am trezit pe plajă, zise Helen deodată.
Când Pandora se uită la ea întrebătoare, Helen simţi că trebuia să continue:
- Nu mai vreau să ucid pe nimeni. Ca să fie clar.
- Păi, asta-i de bine, că am auzit că ai cam avea cu ce, spuse Pandora ca şi când i-ar fi făcut un compliment.
Helen nu ştia la ce se referea, aşa că schimbă subiectul.
- Cum se simte Lucas? întrebă cu grijă, încă surprinsă că îi putea pronunţa numele fără să se enerveze.
Pandora şi Ariadne se uitară una la alta.
- O să fie bine, zise Pandora cu fermitate.
- Era cât pe ce să nu fie, dar se vindecă, adăugă Ariadne cu o expresie solemnă.
Helen nu le putea privi în ochi. Momentul tensionat fu întrerupt de zgomotul făcut de stomacul lui Helen, zgomot care se prelungi neobişnuit de mult.
- Da, cuiva îi e foame, rosti Pandora sec. Şi cred că ai putea să vii jos, în bucătărie, dacă te ajutăm.
O ajutară pe Helen să se îmbrace cu nişte pantaloni de trening şi un tricou care purta logoul unei faimoase echipe spaniole de fotbal, haine din dulapul lui Ariadne. Apoi, după câteva alte glume despre greutatea lui Helen şi cum ar fi bine să mai pună ceva carne pe oase, coborâră scările împreună.
Când ajunseră la bucătărie, fură întâmpinate de aroma divină care venea dinspre cuptor, iar stomacul lui Helen se manifestă din nou.
Hector auzi zgomotul şi îşi ridică o sprânceană în vreme ce Helen era aşezată cu grijă pe un scaun de la masa din bucătărie. Îi spuse ceva femeii care se ocupa de cină şi aceasta se întoarse ca să o privească pe Helen.
- Nu credeam că ni te vei alătura, zise femeia uşor şocată. Mă bucur aşa de tare!
- Vă mulţumesc. Şi vă mulţumesc încă o dată pentru cumpărăturile pe care ni le-aţi trimis mie şi tatălui meu.
Helen ştiu imediat că ea era Noel Delos şi ştiu, de asemenea, că Noel era o femeie obişnuită, fără un gram de putere de semizeu.
Helen se simţi cuprinsă de vinovăţie. Ameninţase această făptură fragilă din sânul unei familii de supereroi - ba mai mult, o ameninţase în faţa fiului şi nepoţilor ei. Noel zâmbi cu înţeles când văzu chipul ruşinat al lui Helen.
- Cu foarte multă plăcere. Acum, să ne ocupăm de ce este mai important. Cum pot lua legătura cu tatăl tău să îi spun că eşti în regulă?
- Aş prefer ca tatăl meu să nu afle, răspunse agitată.
- Lipseşti de o zi şi-o noapte. Nu crezi că e îngrijorat?
- Este în Boston weekendul acesta. Nu va veni acasă până mâine-seară.
- Bine, cum vrei tu, dar să ştii că eu sunt de părere că ar fi mai bine ca tatăl tău să ştie despre asta, zise Noel sfredelind-o cu privirea.
După aceasta, se răsuci şi continuă pregătirea cinei. Helen avu senzaţia că nu mai trebuia să ispăşească pedeapsa execuţiei, dar că nu fusese iertată încă.
- Crezi că ai putea mânca acum? întrebă Noel făcându-şi de lucru prin bucătărie.
- Nu cred că mi-a mai fost vreodată atât de foame, răspunse Helen cu sinceritate.
- Asta pentru că te vindeci, spuse Noel şi zâmbi pentru sine, în vreme ce punea pâine, sare şi ulei în faţa lui Helen.
Îi turnă un pahar plin cu lapte înainte să gesticuleze nerăbdătoare.
- Mănâncă. Nu este acum timpul să fii sfioasă, Helen. Ai nevoie să mănânci.
Helen rupse pâinea ca un calic medieval cu glicemia scăzută. Noel zâmbi şi îl rugă pe Hector să aducă brânză din frigider. Bombăni, dar făcu întocmai şi glumi că îi era frică să aibă degetele atât de aproape de gura lui Helen.
- Da, tu vorbeşti, mormăi Pandora. Acum două săptămâni, a trebuit să număr tacâmurile la fiecare masă ca să mă asigur că nu ai înghiţit vreunul.
- Te vindecai acum două săptămâni? întrebă Helen şi apoi îşi aminti că Hector şi Pandora sosiseră mai târziu pe insulă decât restul familiei.
Se întâmplaseră atâtea lucruri în doar două săptămâni, încât lui Helen i se păru că fiecare zi durase cât o săptămână. Gândindu-se la cât de multe se schimbaseră în viaţa ei, observă că liniştea se aşternuse în bucătărie. Se pare că Helen abordase un subiect delicat, pentru că toată lumea îşi arunca priviri neliniştite pe deasupra capului ei.
- Îmi cer iertare. N-am vrut să vă supăr.
- Nu, nu-i nimic. Doar că vindecarea recentă a lui Hector are legătură cu ceva şi mai important, spuse Noel. Acum, mănâncă.
La început, se simţi ca un oaspete nou, prea politicos să ia ceva, dar imediat ce tocăniţa de linte îi fu pusă în faţă, toată fiinţa lui Helen se pierdu într-o ameţeală de arome.
Era cât de cât conştientă că lumea se mai aşeza la masă sau lângă cuptor, gustând fie aia, fie ailaltă, îşi mai lua câte o porţie sau doar stătea pe acolo ca să discute, dar se concentra prea tare pe farfuriile care se tot schimbau prin faţa ei ca să îi poată recunoaşte pe cei din jur. Noel îi dădea mâncare pe bandă rulantă.
De câteva ori, Helen o văzu pe Cassandra cum ducea şi se întorcea cu tăviţe pe scări, dar nu îşi dădu seama că erau pentru Lucas până nu începu să aţipească peste o farfurie cu ceva dulce şi cu nuci făcut din aluat.
- Gata de îngheţată? o întrebă Noel dându-i părul lui Helen spre spate, ca să nu îi pice în farfurie.
- Cred că orbesc, răspunse Helen neputând să mai mestece, să înghită sau să mai vadă bine.
- În sfârşit, zise Noel afundându-se într-un scaun de cealaltă parte a mesei.
Arăta la fel de obosită pe cât se simţea Helen.
- Jason? Crezi că ai putea să o duci pe Helen sus?
- Sigur, răspunse Jason ridicând-o pe Helen de pe scaun.
Brusc, se simţi foarte trează.
- Pot să merg! Sincer, nu trebuie să mă cari, spuse ea fâţâindu-se în braţele lui.
- Sigur că poţi. Acum, stai locului sau o să te scap, replică el cu un zâmbet sincer.
Nu avea de ales. Trebuia să se relaxeze şi să îl lase să o care.
Când ajunseră sus, Cassandra ieşi pe una dintre multele uşi ducând o tavă cu un arsenal de vase murdare, iar Helen putu să îl zărească pe Lucas care stătea în pat. Se încordă şi încercă să privească pe după umărul lui Jason, dar Cassandra închise uşa.
- Eşti sigur că o să-i fie bine? îl întrebă Helen pe Jason când ajunseră în camera de oaspeţi.
- Da, zise el, dar nu se uită în ochii ei.
Încercă să zâmbească.
- Luke exagerează, ca să îl alinte Cass. O să fie bine, spuse el în timp ce o aşeză în pat şi se întoarse spre uşă.
- Îmi pare foarte rău, zise Helen când Jason ajunse la uşă.
Se opri şi se întoarse ca să o asculte pe Helen care se elibera de o emoţie puternică.
- Mi-era atât de teamă şi am început să alerg prin ceaţă, apoi m-am simţit foarte uşoară şi mi-era foarte frig. Când am privit în jos şi mi-am dat seama că pot zbura, am leşinat. Am ştiut dintotdeauna că sunt ciudată, că era ceva aiurea la mine, dar nu mi-am dat seama...
Helen sughiţă gata, gata să plângă. Jason veni lângă patul ei şi îi puse mâna pe umăr.
- Hei, nimeni nu dă vina pe tine, rosti el, dar Helen îşi mişcă mâna neîncrezătoare.
- Ba da. Toţi credeţi că e vina mea. Că am început prin a-l ataca pe Lucas pe hol, la şcoală.
- Nu tu ai început asta, răspunse Jason un pic forţat. Războiul ăsta a început acum mii de ani.
Helen se uită confuză la el, dar el clătină din cap înainte ca Helen să mai pună vreo întrebare.
- Dormi şi nu te mai gândi la Lucas. Chiar dacă îl compari cu ceilalţi Fii ai lui Apollo, este foarte puternic, spuse el cu un zâmbet încrezător.
Jason stinse lumina înainte să plece, dar lăsă uşa uşor întredeschisă pentru ca Helen să-i poată chema în caz că avea nevoie de ajutor în miez de noapte.
Helen se aşeză mai bine în pat şi încercă să se relaxeze, dar încă era nervoasă din pricina oboselii şi copleşită de cât de străine îi erau camera şi casa. Şi zburatul.
Putea să zboare - nu mai putea să nege asta acum. Nu era doar un atlet bun, cu gânduri paranoice că poate era vreun soi de experiment genetic. Putea să zboare, ceea ce era imposibil din punct de vedere aerodinamic, aşa că trebuia să fie altceva. Altceva, şi nu om.
Singura explicaţie era cea a lui Lucas, dar nici asta nu era prea logică.
Zeii greci erau mituri, manifestări antropomorfice ale forţelor naturale, nu figuri istorice cu descendenţi în carne şi oase - sau cel puţin aşa i se spusese în clasa a opta. Acum, nu mai era aşa de sigură. Se gândi la cum era să zboare, cum aerul devenea solid - un obiect maleabil - şi ştiu că, în sinea ei, îşi acceptase soarta. Era semizeu şi trebuia să accepte asta.
La un moment dat, când se crăpă de ziuă, Helen se trezi şi începu să se uite la camera întunecoasă şi neobişnuită.
Visase cum era să zbori, ceea ce era fantastic până îşi dădu seama că nu are nici cea mai mică idee cum să aterizeze. Primul ei gând fu că trebuia să îl roage pe Lucas să o înveţe, iar apoi îşi dădu seama că poate Lucas nu mai avea să zboare vreodată.
În ciuda promisiunilor familiei că lui Lucas îi era bine, Helen ştiu că nu ar mai putea adormi fără să se asigure.
Trebuia să îi vadă chipul bronzat şi normal, nu alb şi plin de cicatrici ca atunci când erau împreună pe tărâmul sterp.
Atinse podeaua cu picioarele şi le puse la încercare, sprijinindu-se tot mai mult, până când văzu că poate sta în picioare, apoi se îndreptă cam nesigură spre camera lui Lucas. Nu avusese niciodată luxaţii şi nu se accidentase niciodată, dar, mergând anevoie, îşi dădu seama că senzaţia trebuia să fie similară, dacă nu mult mai greu de suportat.
Muşchii ei nu se întindeau la fel de bine cum o făceau de obicei, încheieturile îi erau umflate şi dureroase şi, până reuşi să ajungă la uşa lui Lucas, deja transpirase. Stând întins pe spate şi privind luna, capul lui Lucas se întoarse, iar el se uită la Helen care stătea în uşă. Trecu o clipă.
- Bună, şopti el.
- Bună. Pot intra?
- Da, dar încet, spuse el arătând spre Cassandra care dormea pe canapeaua lui, în cealaltă parte a camerei. E trează de două nopţi.
Helen se aplecă de parcă era o femeie bătrână, tresărind la fiecare pas în vreme ce se apropia de patul lui Lucas. Se simţea ca o babă ridicolă din poveşti şi începu să râdă încet, pentru sine, la gândul că ar ţipa la copiii care veneau pe gazonul ei din turtă dulce.
- Nu ar fi trebuit să vii singură. Ai obosit, o certă Lucas cu blândeţe.
- Mi-era bine acum o secundă, dar drumul a fost mai lung decât mă aşteptam. Casa ta e imensă, şopti Helen îndreptându-se spre scaunul de lângă patul lui.
- Nu vei putea să stai aşezată prea mult timp, spuse în vreme ce trase cuvertura. Ai face bine să te întinzi.
Helen se uită nesigură la patul lui. Toată noaptea trecută stătuse lipită de el, dar acum era altfel. Dacă s-ar fi întins în pat lângă el, ar fi fost pentru că asta voia să facă. Îl văzu cum îi zâmbeşte şi îşi dădu seama că el credea că ea se purta copilăreşte. Ceea ce era adevărat, pentru că îi tremurau genunchii din cauza efortului de a sta în picioare.
Încercă să se aşeze cât de delicat putu, pentru a nu-l deranja, dar, în ultimul moment, picioarele îi cedară şi căzu în patul lui.
- Scuze, şopti ea aranjând cuvertura.
- Nu-i nimic. Ai grijă cu degetele de la picioare... picioarele mele sunt distruse, o avertiză el.
Helen aruncă o privire sub pătură şi văzu că toată partea de jos a corpului îi era bandajată.
- Vezi? Eşti în siguranţă cu mine.
Îşi zâmbiră până îşi aminti motivul pentru care străbătuse drumul până în camera lui şi zâmbetul îi dispăru.
- Cât de rău te simţi? Îţi poţi măcar da seama? îl întrebă pe un ton serios.
Se ridicase un pic, sprijinindu-se în cot pentru a se putea uita direct la faţa lui, ca să vadă dacă avea de gând să mintă. Chiar şi la lumina lunii care bătea prin fereastră, îi putea vedea ochii albaştri ca nişte nestemate.
- Îmi va trece, spuse atât de încet, încât abia dacă i se mişcaseră buzele.
- De tot? Vei mai putea... ştii tu... să mergi, să alergi... să zbori şi toate alea?
- Da, şopti înainte ca Helen să termine de vorbit. Voi fi ca nou peste încă vreo zi.
Helen îşi dădu seama că tot ce trebuia să facă era să se aplece puţin şi buzele lor s-ar fi atins. Părea ceva aşa de natural - de parcă ar fi trebuit să îl sărute - încât deja parcurse jumătate din distanţa dintre buzele lor, înainte să se oprească, uimită de lipsa ei de stăpânire de sine.
Îl văzu cum înghite în sec.
- Întinde-te, Helen, îi zise, ceea ce şi făcu imediat, pentru a-şi ascunde confuzia.
Timp de câteva minute, amândoi respirară mai repede decât era normal, dar, după ceva vreme, Lucas se relaxă suficient cât să o ţină de mână sub pătură.
Îi privi mişcarea pieptului, care îi era atât de familiară acum, şi adormi zâmbind.
CAPITOLUL 7
- Pentru că nu am vrut să îl trezesc pe Lucas, şuieră o voce frustrată.
Helen nu înţelegea cum ajunsese Ariadne la masa de ceai din vârful podului Golden Gate. Nu putea zbura.
- De ce nu eşti de partea mea? întrebă Cassandra încet.
Helen nu avea cum să fie în vârful podului Golden Gate, aşa că trebuia să fie în pat, dar nu înţelegea ce căuta Cassandra în pat cu ea.
Doar de şi-ar fi putut deschide ochii ca să vadă.
- Nu mă îndoiesc de ceea ce spui. Dar ce putem face? întrebă Noel.
- Să plecăm. Acum. Să ne facem bagajele şi să plecăm în Europa.
- Exagerezi, pufni Ariadne fără a se strădui să şoptească.
- Două nopţi la rând, Ari. Au mâncat aceeaşi mâncare. Au stat sub acelaşi acoperiş şi în acelaşi pat, iar acum au şi martori! zise Cassandra la fel de tare.
- Dar încă nu au făcut cel mai important lucru! îi răspunse Ariadne ţipând.
- Fetelor!
Deşi era atât de obosită, încât se simţi lipită de saltea, ţipetele o făcură pe Helen să îşi deschidă ochii. Le văzu pe Ariadne, Cassandra şi Noel stând lângă patul ei.
Rectificare - stăteau lângă patul lui Lucas, iar Helen era şi ea în el. Ochii i se făcură mari şi îşi întoarse capul pentru a se uita la Lucas. Se încrunta şi mai avea puţin şi se trezea de tot, şi începu să scoată un sunet puternic din gât.
- Certaţi-vă în altă parte, mormăi el în timp ce se rostogoli peste Helen.
Se făcu mic pe lângă ea, chinuindu-se cu bandajul de pe picioare, în vreme ce încerca să îşi afunde faţa în gâtul lui Helen. Ea îl înghionti uşor şi le zâmbi lui Noel, Ariadne şi unei Cassandre furioase.
- Am venit să văd cum se simte şi apoi nu am mai putut să merg până la patul meu, încercă Helen să explice îngrozită.
Lui Helen i se tăie respiraţia când mâna lui Lucas urcă pe coapsa ei şi apoi se opri între talie şi şold. Apoi, simţi cum Lucas se încordează de parcă doar ce îşi dăduse seama că pernele nu au formă de clepsidră.
Capul lui se ridică, iar el privi în jur de parcă era gata de luptă.
- A, da! îi spuse lui Helen, amintindu-şi.
Ochii i se relaxară şi i se făcu iarăşi somn. Zâmbi familiei lui în timp ce se întinse până tresări, apoi îşi mângâie pieptul rănit, nemaifiind într-o dispoziţie bună.
- Puţină intimitate? întrebă el.
Mama, sora şi verişoara lui, fiecare fie pufni, fie îşi puse mâinile în şold. Umilită, Helen încercă să iasă de sub aşternut şi să se dea jos din pat fără să atragă atenţia.
Cassandra se răsuci şi părăsi camera.
- Ari, ajut-o pe Helen, spuse Noel cu delicateţe când văzu cum se chinuia Helen.
Apoi, se întoarse şi ţipă nervoasă pe hol:
- Hector! Vino aici şi ajută-ţi verişoara!
- Mă descurc, protestă Helen în vreme ce se sprijinea pe picioarele tremurânde, lăsând-o pe Ariadne să o ajute doar cât să-şi menţină echilibrul.
Văzu că purta bucăţica de mătase pe care Ariadne o numea cămaşă de noapte, deşi detaliul acesta îi scăpase când decisese să îl viziteze pe Lucas.
- Uau! Asta e... interesant, zise Hector când intră în cameră şi o văzu pe Helen.
- Ce-i interesant? întrebă Jason trecând pe hol.
Jason îşi băgă capul pe uşă şi văzu la ce se uita fratele lui.
- A, fir-ar să fie!
Se uitau amândoi lung la Helen, care era pe jumătate goală şi pe deplin ruşinată să se afle lângă patul lui Lucas. Se uitară unul la celălalt, îşi dădură capul pe spate la unison şi începură să râdă.
- Bine, gata. Destul! spuse Lucas defensiv înainte să înceapă să le explice tuturor. Era îngrijorată şi a venit să vadă cum mă simt, dar, până să ajungă aici, deja mai avea puţin şi cădea din picioare. N-am vrut s-o trezesc pe Casandra să o ducă înapoi în camera de oaspeţi, aşa că am rugat-o să se întindă în pat lângă mine. Evident, doar am dormit. Acum, aţi putea ieşi toţi din camera mea, mai puţin Hector sau Jase, vă rog? Şi tu, mamă. Trebuie să fac un duş.
Helen ajunse înapoi în camera de oaspeţi fără să ceară mai mult ajutor decât avea nevoie. Era atât de ruşinată, încât tot ce voia să facă era să fugă ţipând din casă, dar, pentru a putea face asta, trebuia să demonstreze că se vindecase.
- Nu, mersi, acum, pot, îi răspunse lui Ariande la întrebarea dacă avea nevoie de ajutor să se spele.
- Bine, să strigi dacă ai nevoie de mine, îi zise Ariadne făcându-şi ochii mici.
De vreo două ori, Helen trebui să se aşeze pe gresia de la duş pentru a se odihni, dar, până la urmă, reuşi să îşi scoată tot nisipul din păr şi să se usuce fără să o cheme pe Ariadne.
Avu nevoie de câteva minute ca să se îmbrace în haine curate, dar meritase din plin.
Tot ce voia Helen să facă era să le mulţumească şi să plece fără să atragă prea mult atenţia.
Când ajunse jos, întreaga familie era în bucătărie, inclusiv Lucas.
Faţa i se lumină ca oraşul Vegas când o văzu, iar ea se duse automat spre el şi se aşeză alături, speranţa că putea să plece repede ducându-se pe apa sâmbetei din cauza unui fel de reflex care porni din genunchi. Nu avea de gând să rămână la micul dejun, dar simţea că parcă trebuia să stea lângă el.
- Dacă mai dura mult, am fi trimis pe cineva după tine, ca să fim siguri că nu te-ai scurs şi tu pe ţeavă, glumi Pandora punând ouă în farfuria lui Helen.
- Helen e modestă. A vrut să se îmbrace singură, spuse Ariadne în vreme ce stropi cerealele cu miere dintr-un castron şi le puse în faţa lui Helen.
- Modestă? Evident, rosti Hector sarcastic în timp ce îi dădu lui Lucas şunca.
- Aia era cămaşa de noapte a surorii tale, nu? întrebă Lucas fără să facă pauză pe când o servea pe Helen şi pe el însuşi.
Hector făcu alegerea înţeleaptă de a-şi închide gura.
- Da, răspunse Ariadne fără să înţeleagă gluma. E atât de confortabilă! Ce e? De ce râdeţi?
- Nu-i nimic, Ari. Las-o baltă, spuse Jason, ţinându-şi mâna peste ochi.
Toţi râdeau, inclusiv Castor şi Noel.
Helen era undeva la mijloc. Nu voia să râdă, pentru că gluma o viza parţial, dar nu se putu abţine. Îşi înăbuşi un hohot de râs şi privi în jos, către farfuria ei plină. Nu ţinu minte să mai fi cerut de mâncare, dar apăruse ca prin magie în faţa ei.
Era genul de mic dejun după care ar fi urmat inevitabil un pui de somn, iar Helen nu ştia cum să facă să plece mai repede şi să se ascundă undeva. Se gândi să renunţe la a doua porţie ca să poată pleca mai devreme.
- Ştiu că ţi-e foame, zise Lucas atât de încet, încât numai Helen îl auzi. Ce ai?
- Cred că ar trebui să plec acasă. Deja am stat mult prea mult, spuse ea ruşinată în vreme ce Lucas clătina din cap dezaprobator.
- Nu-i ăsta motivul, zise el încrezător. Ce ai?
- Sunt cea mai mare proastă! Să mă trezesc aproape goală lângă tine, cu jumătate din familia ta uitându-se la noi? Nu-i frumos deloc, spuse ea printre dinţi, obrajii crăpându-i de ruşine.
Lucas zâmbi uşor, privind-o cum se înroşeşte.
- Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, ai mai fi vrut să stai? întrebă el deodată foarte serios, privind-o direct în ochi.
Privi în jos şi încuviinţă.
- De ce? insistă el.
- Ei bine, în primul rând, am câteva întrebări, zise ea îndrăznind să se uite la el.
O ţintui cu privirea, având o expresie imposibil de descifrat.
- Asta-i singurul motiv? şopti el.
- Ei, voi doi, destulă vorbărie! Amândoi trebuie să mâncaţi, strigă Noel peste masă, făcând-o pe Helen să tresară; ceea ce îl făcu pe Lucas să râdă.
În afară de domnul Hergeshimer, Helen nu mai fusese niciodată în prezenţa cuiva care părea că are ochi la ceafă, dar Noel părea mai mult decât în stare să mănânce, să vorbească şi să ţină inventarul a cine cât şi ce mânca, toate astea în timp ce ţinea cont de durata conversaţiilor celor din jur.
Era un pic stresant, poate chiar şi uşor enervant, dar totodată şi reconfortant, într-un mod ciudat. Helen nu trebuia să fie atentă la lucrurile pe care le sesiza de obicei, cum ar fi ce farfurii prefera, pentru că Noel făcea asta pentru ea. Tot ce trebuia să facă era să vină la masă şi să mănânce, şi asta şi făcea.
Ea şi Lucas mâncau cu ferocitatea unor oameni care efectiv îşi refăceau fiecare celulă din organism. Când Helen îşi ridică în sfârşit privirea după o oră de mestecat, toată lumea terminase de mâncat, dar mai stătea la masă bând cafea şi citind diverse părţi din ziar.
Era de parcă mereu petreceau jumătate din duminică la micul dejun, iar cealaltă jumătate stând prin bucătărie în aşteptarea cinei. Pierdută în atâta agitaţie, Helen fu surprinsă să constate că se distra de minune.
Lucas fiind încă aplecat asupra farfuriei sale, Helen luă rubrica sportivă când Hector o puse jos şi citi cum se descurca iubita ei Red Sox în luna septembrie.
Trebuie să fi început să-şi vorbească destul de tare pentru că, după ce puse jos pagina cu statistici, toţi bărbaţii din încăpere se uitau la ea.
- Aruncările aduc steaguri, nu? întrebă Castor zâmbind încântat.
- Avem prea mulţi răniţi şi niciun closer, nu-i aşa? repetă Jason spusele lui Helen, apoi îl privi pe Lucas. Bine, ai câştigat, zise el misterios.
- Mulţumesc, spuse Lucas surâzând nesigur.
Se lăsă pe spate şi îşi închise ochii, iar Helen văzu cum i se scurge un strop de transpiraţie pe frunte. Îşi puse mâna pe fruntea lui, încercând să vadă dacă avea febră, dar Jason deja se ridicase.
- Am eu grijă de el, Helen, zise în timp ce ocoli masa.
Jason se duse să îl ridice pe Lucas, dar Lucas nu îl lăsă. În schimb, îşi trecu braţul peste umărul verişorului său şi îl lăsă să-l ajute să se ridice.
- Doar până la scări, bine? îi spuse Lucas, iar Jason dădu din cap, legătura dintre ei fiind atât de puternică, încât nu mai aveau nevoie de cuvinte pentru a comunica.
Helen o văzu pe Noel cum îşi ridică mâinile de frustrare că nu îl putea ajuta cu nimic şi se opri din a zice ceea ce voia.
- Lasă-l în ritmul lui, îi spuse Castor cu delicateţe soţiei sale.
Ea încuviinţă de parcă era ceva despre care discutaseră de milioane de ori. Apoi, se concentră asupra a ceea ce mai rămăsese din micul dejun.
- Hector! E rândul tău să cureţi masa!
Helen observă că Noel avea tendinţa de a-şi controla furia pe cât de chibzuit putea. Avea nevoie să ţipe, dar nu putea să ţipe la Lucas pentru că era rănit şi nu putea să ţipe la Jason pentru că îl ajuta pe Lucas, aşa că se luă de primul băiat pe care îl văzu.
Noel făcuse acelaşi lucru şi când Helen se trezise din somn, vorbind frumos cu Helen şi apoi ţipând după Hector. Săracul Hector părea că are de suportat tot ce era mai rău din frustrările ei şi, judecând după modul în care Hector mergea apăsat prin bucătărie, clătinând din cap, Helen înţelese că Hector fusese ţapul ispăşitor preferat al lui Noel de când Lucas se rănise.
Aproape că îi păru rău pentru el preţ de o clipă, dar, când văzu cum se uita Noel după Lucas pe când el ieşea cu greu din bucătărie, nu putu să o învinovăţească.
Lucas făcu o pauză înainte să iasă din încăpere.
- Tată? vorbi el fără să se răsucească de tot. Helen are nişte întrebări.
Stând încă în capul mesei, Castor încuviinţă, se gândi un pic şi apoi se ridică repede.
- Bănuiam eu, spuse el încet înainte să îi zâmbească lui Helen. Ai vrea să vii în biroul meu?
Helen nu prea ar fi vrut să meargă cu Castor în biroul lui, dar voia să audă vreun fel de explicaţie aşa că se ridică şi îl urmă. Castor o duse într-un loc liniştit din capătul casei imense, într-un birou pe jumătate plin cu cutii nedespachetate şi cu o vedere minunată spre ocean. Scaune de piele şi cutii pline de cărţi în limbi diferite se luptau pentru un pic de loc pe podea cu covoarele făcute sul şi tablourile încă neagăţate.
Două birouri mari stăteau în locuri opuse ale camerei, deja pline de diferite hârtii, plicuri şi pachete.
De-a lungul peretelui negru era un şir de uşi franţuzeşti care duceau la o verandă dincolo de care se afla plaja. În faţa acelor uşi erau două canapele şi un fotoliu imens, toate aşezate în cerc.
Cassandra stătea în fotoliul imens, citind o carte pe care o puse alături când intrară Helen şi Castor. Helen se aştepta ca micuţa să plece sau măcar să i se ceară să plece, dar, după câteva momente, fu clar că ea îi aşteptase acolo pentru a purta conversaţia care urma.
Cum de ştiuse Cassandra că avea să fie o conversaţie era ceva de neînţeles pentru Helen, dar Castor nu păru surprins.
Castor îi oferi lui Helen un loc pe una din cele două canapele şi apoi el se aşeză pe cealaltă, se uită la Cassandra, care părea şi mai mică în comparaţie cu scaunul imens în care era aşezată, şi începu.
- Cât de multe ştii despre mitologia greacă? întrebă el.
Helen râse, crezând că e o glumă, însă se opri când îşi dădu seama că nu era.
- Vă referiţi la războiul troian? Homer şi toate alea?
Când Castor încuviinţă, Helen ridică din umeri.
- Ştiu câte ceva. Trebuia să citesc Iliada, dar am avut un examen la chimie...
Cassandra îi întrerupse scuzele, dându-i cartea pe care o citea. Era o antologie care conţinea atât Iliada, cât şi Odiseea.
- Păstreaz-o. Mai avem destule, zise ea cu un zâmbet forţat.
Era prima dată când Helen o vedea pe Cassandra glumind, aşa că încercă şi ea să-i zâmbească.
- Presupun că fiul meu deja ţi-a spus că suntem urmaşii a ceea ce lumea numeşte zeii din Grecia antică, începu Castor.
Când Helen se strâmbă stânjenită, Castor încuviinţă binevoitor.
- Îmi pot imagina că e greu să înţelegi asta, dar trebuie să ştii că Homer a fost un istoric, iar Iliada şi Odiseea sunt relatări ale unui război real, care a avut loc acum multe mii de ani. Majoritatea miturilor antice şi a marilor drame. Hercule şi Perseu, Oedip şi Medeea. Toţi au existat, iar noi suntem descendenţii lor. Scionii lor.
- Bine, rosti Helen râzând frustrată. Să spunem că vă cred şi că toate astea s-au întâmplat. Zeii au făcut copii cu oameni? Bine. Dar nu ar trebui ca magia asta sau zeitatea, sau ce-o fi să se cam risipească până să ajungă la noi? Asta s-a întâmplat acum foarte mult timp.
- Harurile nu se diluează, răspunse Cassandra. Unii Scioni sunt mai puternici decât alţii, unii au mai multe abilităţi, dar intensitatea acestor puteri nu are legătură cu cât de puternici erau părinţii lor.
Castor încuviinţă şi încercă să-i explice.
- De exemplu, soţia mea este muritoare în întregime, dar ambii noştri copii sunt mai puternici decât mine. Şi eu sunt foarte puternic, zise fără să se laude. Credem că are legătură cu faptul că zeii sunt nemuritori. Ei nu pălesc niciodată, aşa că nici talentele care ne-au fost date, indiferent câte generaţii s-au bucurat de ele în trecut. De fapt... începu el, apoi se opri şi se uită la Cassandra.
- Credem că s-ar putea să devină chiar mai puternice, completă ea. Nu ştim cum se întâmplă, dar se pare că aşa e.
- Bine, spuse Helen mai mult sieşi. Ştiam că nu aveam cum să fiu în întregime umană, dar pot să mai pun o întrebare? Ce sunt Furiile? Şi de ce nu ne mai deranjează?
După această întrebare urmă o pauză lungă. Cassandra şi Castor se uitară unul la altul de parcă încercau să-şi citească gândurile înainte ca ea să ia cuvântul.
- Nu ştim sigur de ce au dispărut. Am o teorie, dar nu vom vorbi despre asta acum, zise ea.
Helen încuviinţă, având de gând să o roage pe Cassandra să îi explice mai târziu.
- Războiul troian a fost unul foarte lung, cu foarte multe victime, continuă Castor. A fost cel mai mare război care avusese loc până atunci. A pornit o duşmănie sângeroasă. A început cu pedepsirea unei singure familii care se întorsese din război, dar, cu trecerea anilor, s-a răspândit în toate cele Patru Mari Case şi le-a învrăjbit.
- Case sunt ceea ce numim cele patru neamuri diferite de Scioni, îl întrerupse Cassandra când văzu că Helen se încruntase. Erau de viţă nobilă în Grecia antică.
- Furiile sunt blestemul nostru, pedeapsa noastră, rosti Castor încet.
- Îi obligă pe membrii diferitelor Case să se omoare pentru a plăti datoria sângeroasă a strămoşilor lor. Este un cerc vicios. Sânge pentru sânge, pentru şi mai mult sânge, şopti Cassandra şi Helen se cutremură văzând cât de goi erau ochii ei.
- De aici ştiu. Oreste a trebuit să îşi ucidă mama pentru că ea îi omorâse tatăl pentru că el o omorâse pe fiica lor, interveni Helen. Dar am citit toate acele piese şi au un sfârşit fericit.
- Partea aceea a fost ficţiune pură, spuse Castor, clătinând din cap. Furiile nu iartă şi nu uită niciodată.
- Deci, în principiu, ne tot omorâm de la războiul troian încoace? întrebă Helen. Înseamnă că nu mai suntem prea mulţi.
- Nu mai suntem. Casa din care face parte familia noastră se numeşte Casa din Teba. Credeam că este singura Casă care a mai rămas - până când Furiile ne-au adus la tine, bineînţeles, răspunse Castor.
- Şi eu de care Casă ţin?
- Nu putem şti până nu o să aflăm cine a fost mama ta, zise Cassandra.
- Semeni foarte mult cu cineva pe care o ştiam în trecut, dar Scionii nu îşi transmit genetic trăsăturile fizice, aşa cum fac muritorii, spuse Castor aşezându-se mai confortabil. De exemplu, Lucas nu seamănă deloc cu mine - nici măcar nu arată ca un fiu tipic al lui Apollo. Noi, Scionii, suntem jumătate oameni, jumătate arhetip şi semănăm mai mult cu figurile istorice după care trebuie să ne modelăm vieţile decât cu părinţii noştri.
- Şi eu cu cine semăn? întrebă Helen.
- Nu am vrea să ne dăm cu presupusul. Ai cumva poze sau vreo filmare cu mama ta? Atunci poate am putea să ne dăm seama cine era, zise Castor nerăbdător, de parcă mai aveau un pic şi puteau rezolva puzzle-ul imens care îi preocupa aşa de mult.
- N-am nimic. Nicio poză, răspunse ea fără să trădeze vreo emoţie.
Cassandra expiră cu putere şi dădu uşor din cap, cu gândul la ceva ce numai ea ştia.
- Ca să te protejeze, probabil. Dacă ar fi eliminat toate modurile în care te-ar fi putut contacta şi dacă se asigura că vei locui pe o mică insulă, cu un grup limitat de prieteni, ar fi fost mai puţin probabil să te descopere o Casă rivală, observă Cassandra ca un detectiv care punea indiciile cap la cap.
- Se pare că nu a funcţionat prea bine, râse Helen.
- A funcţionat pentru o bună bucată de timp, dar Furiile nu ar fi lăsat lucrurile aşa pentru multă vreme, spuse Castor încet.
Helen îşi plimbă talismanul de-a lungul lanţului şi îl arătă lui Castor şi Cassandrei.
- Asta e tot ce mi-a mai rămas de la ea. O bijuterie. Înseamnă ceva pentru voi? întrebă ea nerăbdătoare.
O parte din ea îşi dorise mereu ca medalionul acela să fie important - că poate, într-o zi, ar fi fost răspunsul tuturor întrebărilor ei. Visa că poate, cândva, talismanul o va conduce spre mama ei. Cassandra şi Castor examinară cu atenţie talismanul în formă de inimă, dar nu era nimic deosebit la el.
- E foarte frumos, zise Cassandra binevoitoare.
- Este, nu-i aşa? E de la Tiffany, aşa că probabil mai sunt alte mii de medalioane ca acesta. Doar că asta-i tot ce am de la ea, continuă Helen, cuvintele părând să vină de la sine. Tata spune că probabil îşi pregătise de mult plecarea, pentru că, până să îşi dea el seama că mama plecase, toate pozele cu ea dispăruseră. Toate. Chiar şi cele despre care presupunea că ea nu ştie.
Helen se ridică brusc şi începu să se plimbe prin birou. Merse până în capătul bibliotecii, uitându-se la toate cărţile pe care le adunase familia Delos, la toată mobila veche care probabil fusese transmisă din generaţie în generaţie. Ceea ce Helen nu avea era acea puternică legătură cu strămoşii ei şi se simţi pierdută, neştiind unde sau de unde era mama ei, dar întrezări şi un strop de speranţă în această neştiinţă.
- Familia voastră este foarte unită, pot vedea asta. Mereu ştiţi unde e toată lumea. Dar mama mea a făcut ceva cam drastic, nu-i aşa? A fugit.
Helen se strădui să-şi pună gândurile în ordine şi decise că modul cel mai bun de a exprima ceea ce voia să spună era o întrebare.
- Cum puteţi fi atât de siguri că numai Casa din Teba a mai rămas? Cum puteţi şti aşa ceva?
- Suntem foarte atenţi când vine vorba de câţi suntem, Helen, zise Cassandra.
- Da, dar cum puteţi fi siguri?
- E un mod barbar, spuse Castor, clătinând din cap.
După ce Helen îi făcu semn să continue, Castor îi povesti:
- Când un semizeu îl ucide pe un altul de la o Casă rivală, este un fel de sărbătoare tradiţională, numită Triumf. E considerată a fi o mare onoare.
- Dar asta nu înseamnă că mama mea a murit. Poate doar lipseşte! Nici măcar nu ştiţi cine este! spuse Helen, vocea tremurându-i în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji şi îi cădeau pe tricou.
- Faptul că tu exişti demonstrează că orice e posibil, zise Cassandra, dar nu putu să se uite în ochii lui Helen.
- Cam pe atunci când te-ai născut tu, Casele treceau prin perioade de lupte intense şi se credea că aceea era ultima confruntare. Au murit mulţi, spuse Castor privindu-şi mâinile. Mai multe femei cu numele Daphne şi-au pierdut viaţa.
Helen se întoarse cu spatele la Castor şi Cassandra şi încercă să respire printre lacrimi, dar avu nevoie de câteva momente până să se asigure că nu avea să plângă cu suspine. Nici nu ştia de ce era aşa de supărată. Mereu crezuse că îşi ura mama.
- Helen, înţelegem că s-ar putea să mai ai nevoie de ceva vreme până să continuăm. Mai avem multe de discutat, dar aşa nu rezolvăm nimic şi putem continua conversaţia când tu te simţi pregătită. Între timp, te rog să ţii cont de faptul că noi chiar vrem să te ajutăm, rosti Castor cu blândeţe de undeva din celălalt colţ al camerei.
Helen îi auzi ridicându-se să plece, dar nu putu să se liniştească pentru a-şi lua rămas-bun. După ce plecară, deschise uşile franţuzeşti şi se duse pe verandă. Imaginea plajei perfecte şi a apei albastre rostogolindu-se în valuri îi mai atenuă durerea din suflet şi, fără să îşi dea seama, începu să se plimbe pe plajă.
- Te simţi bine? întrebă Lucas.
Helen doar dădu din cap, nefiind surprinsă că era în spatele ei.
Priveau amândoi de-a lungul plajei, uitându-se la un câine mare şi flocos sărind fericit în spuma valurilor, iar Helen îşi aminti momentul când fusese salvată de la moarte. După o clipă, Lucas veni lângă ea pentru a o putea privi. Helen zâmbea.
- Mă simt uşurată, spuse Helen, întorcându-se pentru a se uita în ochii lui. Toată viaţa, am crezut că mamei mele nu i-a păsat de mine nici cât să vină să vadă cum arăt.
O privire întunecată umbri chipul lui Lucas, dar Helen continuă înainte ca el să o întrerupă:
- Nu zic că o vrajbă sângeroasă e bună la casa omului, dar măcar există un motiv pentru care m-a părăsit. Până acum, nu ştiam vreunul.
- Ştii, încă ar mai putea fi în viaţă, insistă Lucas. Indiferent ce crede tata.
- Nu ştiu ce să spun despre asta încă, răspunse Helen cu sinceritate. Kate mi-a fost o mamă mai bună decât mi-a fost Daphne vreodată. Cred că îmi voi da seama ce simt atunci când voi afla adevărul, întregul adevăr.
- E suficient, răspunse el zâmbind şi uitându-se la apă pentru o clipă, apoi se gândi la altceva şi continuă: Cel puţin pentru moment.
O strânse de mână şi Helen privi în jos, surprinsă că iarăşi se luaseră de mâini fără ca ea să îşi dea seama. Nu ştia cine începuse cu acest nou obicei al lor, dar pricepu că le-ar fi fost imposibil să se mai oprească. Nu mai ţinuse un băiat de mână până atunci şi asta trebuia să o facă să se ruşineze, dar nu simţi aşa ceva. Să îl atingă părea a fi cel mai natural lucru din lume şi gândul acesta o făcu să tresară de uimire.
Privi în sus şi văzu că şi Lucas se uita la mâinile lor, probabil gândindu-se la acelaşi lucru.
- Ai vrea să ne aşezăm pentru o clipă? întrebă ea, brusc dându-şi seama că ultima dată când îl văzuse nu era în stare să meargă fără ajutorul lui Jason.
- Nu chiar. Dar nu m-ar deranja dacă am merge să mai mâncăm ceva, spuse el, aruncând o privire distrasă spre casă.
- Nici pe mine. Vai, sunt o vacă, zise Helen încă uimită de cum reacţiona.
- Ai stat ore întregi fără să mănânci în timp ce te vindecai, îi spuse în timp ce o conducea înspre casă. Vorbeşti aiurea.
- Ştii, dacă nu ar fi faza că trebuie să treci printr-o durere cumplită, cred că mi-ar plăcea vindecările astea. Oamenii te cară şi îţi dau să mănânci întruna. E ca şi când ai fi un bebeluş, doar că eşti destul de mare cât să apreciezi chestia asta.
- Totuşi, nu mai e aşa de distractiv când ai nevoie la baie.
- Nu! Şi mai ales când eşti înconjurat de străini, zise Helen, aşteptându-se la un hohot de râs sau la un răspuns amuzant din partea lui Luke, dar niciunul nu veni.
- Nu suntem străini, spuse el încet, oprindu-se un pic pentru a se putea uita în ochii ei.
- Da, nu mai suntem.
Se ţinură de mâini pe drumul de întoarcere, vorbind despre dureri care nu păreau să mai treacă. Apropiindu-se de casă, o văzură pe Cassandra uitându-se la ei de la unul dintre balcoanele de la etajul doi. Nu părea prea fericită.
Când ajunseră în bucătărie în căutare de bunătăţi, o găsiră pe Noel muncind la vreo şase cratiţe şi tigăi.
Le puse în faţă o jumătate de kilogram de îngheţată, fursecuri, alune şi sos caramel şi le spuse că erau destul de întremaţi ca să îşi pregătească singuri profiterolul şi se întoarse la friptura mare cât un taur pe care o avea în cuptor.
După o gustare decadentă care îi ademeni şi pe ceilalţi să vină să îşi strice pofta de mâncare, Noel le spuse să facă bine să rămână pe acele scaune pentru că, în vreo 20 de minute, era gata cina.
- Nu pot. Trebuie să plec acasă, zise Helen pe un ton dezamăgit, jucându-se cu câteva alune de pe fundul castronului ei.
- Ei, asta-i bună. Nu mergi nicăieri, îi răspunse Lucas.
- Nu, serios. Trebuie să merg acasă, să iau Jeepul şi apoi să îi aştept pe Kate şi pe tata la aeroport.
- Se poate duce unul dintre noi să îi ia, spuse Ariadne ridicându-se de pe scaunul din dreapta lui Helen.
- Nu m-ar deranja să mă duc eu, se oferi Pandora ridicând din umeri.
- Nu puteţi! zise Helen un pic cam tare înainte să se controleze şi să continue ceva mai domol: Tatăl meu nu ştie despre chestiile astea. Vă rog! E foarte drăguţ din partea voastră să vă oferiţi, dar, dacă doar aţi putea să mă duceţi cu maşina până acasă, v-aş fi foarte recunoscătoare.
Nu putu să îşi ridice privirea deoarece ştia că toţi îşi aruncau priviri pline de înţeles pe deasupra capului ei. Ariadne îi atinse mâna lui Helen şi deschise gura ca să spună ceva, dar Lucas vorbi primul.
- Te duc eu acasă, zise el ridicându-se de pe scaun şi trăgând-o pe Helen de mână.
- Nu poţi să umbli brambura când eşti atât de rănit, zise Noel clătinând din cap, dar Lucas deja se îndrepta spre ea şi zâmbea viclean.
- O duc acasă cu maşina, nu zbor până acolo, spuse el luând-o pe mama lui în braţe mai repede decât ar fi putut ea să se mişte măcar şi o sărută zgomotos pe frunte.
Probabil că nu fusese foarte confortabil, dar era destul ca Noel să înceapă să râdă şi să recunoască faptul că Lucas era suficient de puternic acum cât să conducă.
Helen încercă să le mulţumească tuturor de la masă, dar Lucas sforăi în glumă, o luă de mână şi o trase spre ieşire, zicând:
- Bine, bine. Oricum, mai vii aici şi mâine.
- Poftim? întrebă Helen ameţită în vreme ce Lucas o conduse într-un garaj imens, plin de maşini scumpe.
O aşeză într-un Mercedes clasic, decapotabil, porni maşina şi apasă pe butonul care deschidea capota.
- Vei veni înapoi mâine după-amiază, rosti el răspunzându-i în sfârşit la întrebare în timp ce ieşi din curtea lor şi se îndreptă spre strada Milestone.
- Nu pot. Trebuie să merg la antrenament, îi reaminti Helen.
- Şi eu trebuie să merg la fotbal, dar o să te aduc aici cu maşina după aceea. Şi pot să te iau cu maşina de la tine de-acasă şi să te duc la şcoală, dacă vrei.
- Credeam că nu mai ai voie să faci parte din vreo echipă sportivă.
- Da, s-a rezolvat, zise cu un zâmbet larg. Uite, tot ce am de spus este că am văzut cum arată echipa de fotbal. Şi, crede-mă, au nevoie de mine şi de verii mei.
- Probabil că ar trebui să mă deranjeze asta, dar şi eu am văzut echipa de fotbal, zise Helen întorcându-i zâmbetul. Dar, oricum, nu pot veni mâine. Trebuie să lucrez luni seară.
- Atunci, marţi.
- Nu pot, trebuie să pregătesc cina pentru tata, spuse ea în grabă.
- Poate să vină şi el. Mama vrea să îl cunoască, zise Lucas din ce în ce mai nesigur. Nu vrei să vii la noi? o întrebă uitându-se în ochii ei.
- Nu este vorba despre asta, spuse ea frustrată şi îngrijorată dintr-un motiv pe care nu-l ştia. Nu o să mă lase tata, bine?
Helen privi pe geam la terenul de golf şi simţi cum Lucas o luă de mână şi o scutură un pic pentru a o face să se uite la el.
- Nimeni nu o să îi zică tatălui tău despre tine dacă tu nu vrei, spuse el privind când la ea, când la şosea.
Îi zâmbi şi dădu din cap.
- Nu e vorba despre asta. Nu mă lasă să ies în timpul săptămânii, zise ea uitându-se la el, dar Lucas era încruntat şi concentrat asupra drumului.
Pe când minutele se scurgeau în tăcere, Helen simţi că Lucas devenea din ce în ce mai ursuz.
- Nu. N-o să meargă aşa, rosti el brusc, parcând maşina undeva la marginea drumului, trăgând de frâna de mână şi întorcându-se cu faţa spre Helen. Nu ştiu dacă tata ţi-a explicat, dar Casele sunt diferite pentru că sunt descendenţii unor zei diferiţi, începu el.
- Da, mi-a spus ceva de genul ăsta, răspunse ea încet.
Helen se simţea ca un copil în biroul directorului şcolii şi nu ştia de ce. Lucas încercă să îi zâmbească, renunţă şi continuă:
- Casa familiei mele, Casa din Teba, îi reprezintă pe descendenţii lui Apollo. Este cunoscut drept zeul luminii, dar era şi zeul muzicii, al vindecării şi al adevărului. Scionii care pot detecta minciunile sunt foarte rari, dar eu sunt unul dintre ei. Mereu îmi dau seama când cineva mă minte şi, dacă o face cineva drag mie, este insuportabil. Aşa că nu mă poţi minţi, Helen! Niciodată. Şi, dacă nu vrei să-mi mărturiseşti adevărul, te rog, pentru binele meu, mai bine nu spune nimic.
- Te doare? întrebă Helen, fiind cât se poate de curioasă.
- Am încercat să îi explic lui Jase cum e, dar niciodată n-am reuşit să o fac cum trebuie. Este ca şi când ai pierdut ceva foarte important şi nu îl poţi găsi, dar e mult mai rău de atât. Cu cât minciuna devine mai mare, cu atât mai pornit sunt să aflu adevărul. Şi pur şi simplu caut şi caut...
- Doar am nevoie de ceva timp ca să mă pot obişnui, recunoscu Helen grăbită. Nu sunt pregătită să-i zic lui tata despre mine sau despre mama, pentru că nu ştiu cum ar reacţiona. Sincer, nu ştiu dacă îi voi spune vreodată. Dar acum am nevoie de ceva vreme pentru a mă obişnui cu toate astea. Cel puţin de câteva zile.
Faţa lui Lucas se relaxă imediat şi răsuflă uşurat.
- De ce nu ai zis asta de la început?
- Pentru că e prea...
Se opri pentru că nu îşi mai găsea cuvintele.
- Prea sincer. Ca şi când ai fi gol, spuse Lucas pentru ea, încuviinţând.
Helen dădu şi ea din cap odată cu el.
- Păi, scuze. Dar cu mine trebuie ori să fii sinceră, ori tăcută, zise în timp ce eliberă frâna, porni maşina şi intră înapoi în trafic.
Imediat ce nu mai avu nevoie să schimbe vitezele, îi luă mâna şi i-o aşeză pe piciorul lui, iar când trebui să aprindă farurile pentru că soarele apunea, dădu drumul volanului, şi nu mâinii ei.
Lucas opri în faţa casei lui Helen, în spatele Purcelei, apoi stinse farurile şi opri motorul.
- Stai un pic aici, rosti înainte să iasă din maşină şi să dispară undeva în spatele casei.
Helen se tot uita după el în vreme ce îl aştepta, dar nu auzi nimic - nici măcar sunetul paşilor lui. Enervată că ar fi plecat aşa de lângă ea, ieşi din maşină şi se duse până la Purcică pentru a vedea mai bine.
Îşi zări poşeta pe pământ în faţa roţii din faţă, aşa că o luă de acolo şi îşi căută mobilul. Erau în jur de vreo 15 apeluri pierdute.
Deodată, îşi aminti că motivul pentru care poşeta ei se afla pe pământ era pentru că fusese atacată, apoi îşi dădu seama că atacatorul ei nu era Hector sau Lucas, aşa cum presupusese în noaptea aceea.
Acum, că putea să se gândească la ce se întâmplase fără ca Furiile să îi afecteze judecata, realiză că mai era cineva care o aşteptase atunci când venise acasă.
Cineva cu braţe subţiri - o femeie - o apucase din spate şi apoi fusese speriată de familia Delos. Lucas îi trimisese pe Ariadne şi pe Jason să o urmărească, dar probabil că scăpase pentru că nu vorbiseră despre ea în acel weekend. Şocul acelor câteva zile o făcuse pe Helen să uite de atac.
- Lucas? strigă ea îndreptându-se spre umbrele de lângă casa ei.
Plecase de prea mult timp. Auzi o bufnitură scurtă în spatele ei.
- Ţi-am spus să aştepţi în maşină, zise Lucas.
Se întoarse să îl privească, gesticulând puternic cu mobilul din mâna ei.
- Femeia aceea! O cauţi pe femeia care ne-a atacat pe mine şi pe Kate, rosti Helen, în sfârşit înţelegând ce se întâmpla. E un Scion. Trebuie să fie!
- Da, evident că e... spuse el întrerupând-o. Dar ascultă-mă. Sunt două femei... două femei diferite încearcă să te prindă, iar noi nu am reuşit să o prindem pe niciuna din ele.
Nişte faruri luminară casa şi aleea. Se apropia o maşină. Lucas se puse în faţa lui Helen şi privi prin luminile care nu o lăsau să-i vadă pe oamenii din maşină.
- E tatăl tău.
- Helen? Aici erai! Unde naiba ai fost? începu Jerry să ţipe ieşind din taxi înainte ca şoferul să oprească maşina. Te-am sunat întruna. Tu niciodată nu întârzii! Credeam că ai păţit ceva!
- De ce eşti aici? şuieră Helen.
- Am prins un zbor care pleca mai devreme. Nu mi-ai primit mesajele?
- Păi... se pierdu Helen uitându-se la mobil fără să zică nimic.
Ştia că trebuia să inventeze ceva, dar ştiu de asemenea că nu se pricepea deloc să mintă. Începu să se panicheze.
Lucas îi luă telefonul şi, în timp ce făcu asta, Helen auzi ceva sfărâmându-se, un sunet aproape imperceptibil.
- Telefonul ei s-a stricat, zise Lucas, dându-i aparatul lui Helen tatălui ei ca să îl poată vedea.
Acesta se descompuse în mâna lui Jerry.
- Am venit aici să văd de ce nu răspundea şi am găsit-o aici, pe alee, se pregătea să vină să vă ia.
Helen se uită lung la Lucas, întrebându-se cum putea cineva căruia îi păsa atât de mult de adevăr să mintă atât de uşor.
- Cum ai făcut asta, Len? întrebă Jerry speriat, examinând sendvişul pulverizat de plastic şi microcipuri. Era nou-nouţ.
- Da, ştiu! spuse ea cu emfază. O panaramă de mobil, nu-i aşa? Îmi pare foarte rău, tată! Nu ştiam că vii mai devreme.
- Ei, nu-i nimic, spuse Jerry ceva mai sfios acum, că nu mai era la fel de îngrijorat.
El şi Helen îşi zâmbiră, totul fiind iertat. Apoi, Jerry se întoarse spre Lucas.
- Parcă te cunosc de undeva, zise el suspicios, băgându-l pentru prima dată în seamă pe Lucas şi devenind imediat bănuitor.
Pentru o clipă, Helen îl văzu pe Lucas aşa cum îl vedea tatăl ei - un tânăr incredibil de frumos, care arăta prea bine, era prea bine îmbrăcat şi conducea o maşină prea frumoasă pentru a fi plăcut vreodată de tatăl cuiva.
- Lucas Delos, spuse el întinzând mâna.
- Nu-l urai pe puştiul ăsta?
Jerry răspunse cu aceeaşi onestitate cu care dăduse mâna cu Lucas.
Lucas începu să râdă şi era un sunet atât de sincer, încât şi Jerry începu să râdă.
- Ei, ne-am împăcat, spuse Helen.
- Bine, zise Jerry.
Apoi, trecu pe lângă maşina decapotabilă a lui Lucas când se întoarse să-l plătească pe taximetrist şi să îşi ia bagajele.
- Sau poate că nu, se corectă el.
Helen profită de ocazie să îşi dea ochii peste cap şi să se uite la Lucas, arătând spre telefonul ei.
- Şi cum rămâne cu femeia aia? Cum îmi vei spune restul poveştii? şopti ea agitată. Dacă folosesc telefonul din bucătărie, mă va auzi tata.
- Scuze, îi şopti Lucas cu ochii râzând. Nu mi-a venit altă idee.
- Mâine, ameninţă Helen. Vreau să-mi spui tot.
- Vin să te iau cu o jumătate de oră mai devreme. Mergem la o cafea, promise Lucas.
- Ei, ce se petrece? întrebă Jerry alăturându-li-se iarăşi celor doi.
- Lucas trebuie să ajungă acasă, la cină, zise Helen şi îl văzu pe Lucas tresărind la auzul minciunii, dar pricepând aluzia.
- A fost o plăcere să vă cunosc, domnule Hamilton, spuse Lucas în timp ce făcu cu mâna şi se îndepărtă cu spatele către maşina lui.
- Fir-ar să fie, chiar mi-ar fi plăcut să ai acnee. Sau o problemă legată de glandă, zise Jerry.
- Tată! pufni Helen ruşinându-se. Noapte bună, Lucas, spuse ea încet.
- Da, bine, gata. Hai în casă, Helen, rosti Jerry zâmbind agitat în vreme ce o răsuci pe Helen şi o împinse uşor spre uşă. Cred că mi-ar plăcea mai mult dacă l-ai urî iarăşi, spuse tatăl ei când intrară în
antreu.
Helen îl auzi pe Lucas râzând în timp ce îşi pornea maşina.
Sunetul cald al râsului lui o făcu să zâmbească.
Cassandra îl auzi pe Lucas oprind în garaj, parcând şi apoi ieşind pentru a zbura până la fereastra camerei lui.
Era evident că încerca să o evite, dar planul lui era din start eşuat pentru că ea deja stătea pe canapeaua lui, aşteptându-l să ajungă acasă, să parcheze şi să zboare până la fereastră, încercând să o evite. Lucas o văzu şezând pe canapea şi îşi zâmbi ştiind ce avea să urmeze înainte să deschidă fereastra.
- Nu vreau să vorbim despre asta, Cassie, spuse pe un ton răbdător, dar hotărât în vreme ce pluti în camera lui.
- Nu prea ai de ales, răspunse Cassandra întristată.
- Nu. Suntem Scioni. Nu prea avem de ales mai niciodată, nu-i aşa? zise cu amărăciune şi ateriză.
Cassandra îl privi pe Lucas făcând tranziţia de la imponderabilitate la starea pe care majoritatea oamenilor o ştiau - aceea în care lumea te trage în jos. Corpul lui fu din nou afectat de gravitaţie şi picioarele lui aterizară cu delicateţea unei frunze căzătoare, trecând de la zbor la mers într-o clipită. Indiferent cât de des vedea tranziţia aceasta, Cassandra încă era uimită de frumuseţea ei. Dar nici măcar delicateţea lui divină nu putea să o distragă de la motivul pentru care venise aici.
- Ai fost plecat ceva vreme, spuse ea pe un ton insinuant.
- Am stat o perioadă pe lângă casa ei, ca să mă uit după acele femei.
- Ţi-am zis, nu are de ce să se teamă pentru câteva zile, spuse Cassandra clătinând din cap. Dar nu sunt la fel de sigură când vine vorba de tine.
- Nu am atins-o.
- Ăsta nu-i singurul lucru de care îmi pasă, rosti ea pe un ton ameninţător, dar el o întrerupse obosit de atâta vorbărie.
- Da, sigur, dar este lucrul la care te gândeşti cel mai mult, Cassie, zise în timp ce îşi dădu ceasul jos de la mână şi îl aşeză cu grijă pe noptieră.
Nu voia să se uite la ea şi asta o făcu pe Cassandra să se simtă crudă.
- Nu-i adevărat. Ştii asta, nu? întrebă ea, brusc nefiind nimic mai mult decât surioara lui mai mică.
Se uită la ea, iar faţa i se îmblânzi pentru un moment. Ea ştia că o iubeşte şi ştia că nu ar fi încetat să o iubească, deşi îi cerea să renunţe la ceea ce voia cel mai mult pe lume. Dar asta nu făcea lucrurile mai uşor de suportat.
- Ce mai contează ce simţim? murmură el. Dacă eu o iau pe Helen, războiul o să pornească iarăşi. Nu contează cât de mult ne dorim să nu fie aşa.
- Nu ştiu asta, răspunse Cassandra nesigură pe ea. Nu sunt suficient de puternică încă.
- Dar eşti destul de sigură că e aşa, spuse el aşezându-se la marginea patului de parcă era deodată afectat de gravitaţia a două planete. Şi nu te preface că nu eşti, pentru că nici măcar tu nu mă poţi minţi.
CAPITOLUL 8
Helen îşi petrecu următoarele câteva ore ascultând detaliile călătoriei tatălui ei şi insistând că Lucas nu era prietenul ei.
Îşi dădu seama destul de repede că singurul mod în care putea să îl determine pe tatăl ei să nu mai pună întrebări despre Lucas era să îl întrebe despre Kate. Şi oricum, ea chiar voia să ştie ce era între ei.
Jerry tot insista că nu fuseseră niciodată mai mult decât prieteni.
Dezamăgită că tatăl ei încă era destul de rănit de plecarea mamei sale, tot ce voia Helen să facă era să urce în camera ei ca să se poată gândi, dar trebui să aştepte până după cină. Până să termine de mâncat, de certat în legătură cu câtă sare avea voie tatăl ei să îşi pună în mâncare şi de vorbit despre magazin, Helen era atât de obosită, încât mai că aţipi pe marginea căzii în timp ce se spăla pe dinţi.
A doua zi, Helen sări peste micul dejun, îşi pregăti singură pachetul şi îşi luă rămas-bun de la tatăl ei ţipând din pragul uşii de la intrare înainte ca el să coboare scările măcar. Strigă după ea când sări în maşina lui Lucas, dar se prefăcu că nu îl auzise.
- N-ar trebui să aşteptăm să vedem ce vrea? o întrebă Lucas.
- Nu, hai să mergem, spuse un pic prea repede.
Lucas ridică din umeri şi porni la drum când Jerry ajunse în pragul uşii. Helen îi făcu cu mâna, dar ştiu că avea să discute despre asta cu el mai târziu. Detaliat.
- Sunt încă destul de nou pe-aici, aşa că nu ştiu cafenelele. Unde e un local bun în partea aceasta a insulei? întrebă Lucas.
- Ah, News Store? propuse Helen ridicând din umeri. Totuşi, nu cred că vom putea vorbi acolo.
- Ce zici de ăsta? întrebă în timp ce parca în faţa unui lanţ de magazine foarte popular în rândul turiştilor.
Helen se strâmbă un pic, dar fu de acord. Mai erau şi alte locuri mai confortabile, dar îi cunoştea pe toţi oamenii care lucrau acolo.
Pentru conversaţia asta, Helen avea nevoie de puţină intimitate, ceea ce însemna că trebuia să meargă undeva unde n-ar fi mers niciodată.
Într-o capcană pentru turişti.
Se aşezară răbdători la rând, aşteptând să ia loc înainte de a începe să vorbească. Helen încercă să nu se holbeze la Lucas, dar îi era greu. I se păru uimitor cât de bine se simţea el oriunde mergea, de parcă întreaga lume îi era la fel de cunoscută ca propriul dormitor.
Încercă să se uite la el cu coada ochiului, poate reuşea să îl vadă fâţâindu-se sau târându-şi picioarele aşa cum făcea ea în public, dar nici vorbă de aşa ceva. Lui chiar nu îi păsa dacă lumea se uita la el sau nu. Nu îşi cerea scuze lumii în subconştient pentru prezenţa lui prin a sta cocoşat, a-şi încrucişa braţele sau a se juca nervos cu cheile.
Pe Helen o neliniştea să vadă cum doar stătea acolo fără să facă nimic altceva, dar o şi inspiră. De ce ar trebui ea să stea cocoşată şi să-i fie ruşine că ocupă mai mult spaţiu decât restul lumii? Stătu ceva mai dreaptă când se uită la el.
- Ţi-a ajuns? întrebă el zâmbind datorită admiraţiei lui Helen faţă de felul cum arăta.
- Nu încă, spuse ea, un zâmbet la fel ca al lui apărându-i pe buze.
- Bun.
Imediat ce se aşezară, Lucas o întrebă pe Helen ce voia să ştie şi ea trebui să se gândească un moment. Nu era foarte sigură.
- Cred că primul lucru pe care aş vrea să-l ştiu ar fi cine a rănit-o pe Kate, zise ea, temându-se de răspuns.
- Nu avem idee, spuse el cu sinceritate.
Inima lui Helen se făcu cât un purice. Ştia de noaptea trecută că, deşi Lucas nu suporta să fie minţit, asta nu însemna că nu putea minţi.
- Nu are sens, Lucas, zise ea cu grijă. Tatăl tău mi-a spus că sunt singura din... ei bine... neamul meu... că nu sunt un membru al Casei voastre. Cum de nu cunoaşteţi două femei care teoretic sunt rude cu voi?
Helen dădu din cap nerăbdător, de parcă înţelegea de ce Helen nu îl credea.
- Casa din Teba e foarte mare. Rudele noastre apropiate - cele care au venit cu noi înapoi în State - reprezintă doar un mic grup, dar cealaltă parte a Casei din Teba este mult mai mare. Îşi spun Cei O Sută de Veri şi sunt conduşi, dacă vrei, de unchiul meu Tantalus, zise Lucas privindu-şi cafeaua, ochii lui având o privire pierdută. Am multe rude despre care nici măcar nu am auzit, darămite să le văd.
- Dacă unchiul tău este conducătorul lor, nu-l puteţi suna să-l întrebaţi care dintre verii voştri încearcă să mă omoare?
- E posibil ca Tantalus să fie cel care i-a trimis, zise el serios. Dar nu putem şti sigur. Unchiul meu Pallas - tatăl lui Hector, Jason şi Ariadne - s-a dus înapoi în Europa după primul atac ca să vadă ce ştie Tantalus de tine.
Helen îi studie faţa pentru o clipă. Era aspră, iar ochii albaştri îi scânteiau.
- Adică, să spioneze restul Casei, spuse Helen uimită.
Lucas încuviinţă.
- Dar de ce ar face familia ta atât de multe lucruri pentru mine? Sunt recunoscătoare, dar totuşi. Ce anume nu-mi spui?
Lucas muşcă din croissant, apoi expiră îndelung.
- Cei o Sută de Veri sunt un fel de cult. Ei cred în ceva în care familia mea nu crede şi sunt atât de fanatici, încât ar fi în stare să ucidă pentru asta. De aceea am plecat din Spania. Hector...
Lucas nu-şi încheie propoziţia şi clătină din cap de parcă voia să nu se mai gândească la asta, apoi se uită la Helen.
- Ideea-i că eşti în mare pericol. Te tot urmăresc de când te-am văzut prima dată, dar nu te pot păzi tot timpul. Dacă te găseşte vreuna din acele două femei şi eu nu sunt acolo, va încerca să te omoare şi tu încă nu ştii cum să te aperi.
- Păi, nu e ca şi când aş fi avut vreodată ocazia să mă apăr, rosti Helen scuzându-se. Suntem în Nantucket. Nu ni s-a întâmplat doar o dată să uităm uşa de la intrare deschisă.
- Însemni foarte mult pentru noi. Nu-ţi pot spune mai multe acum, zise Lucas apropiindu-se de ea şi luând-o de mâini. Ştiu că ai spus că ai nevoie de câteva zile şi nu am vrut să te fac să o iei la goană zicându-ţi toate astea deodată, dar trebuie să începi să te antrenezi cu noi cât de repede poţi. Familia mea te va învăţa cum să lupţi.
- Adică judo şi chestii de genul ăsta?
- Cam aşa ceva, rosti Lucas zâmbind binevoitor. Nu fi aşa de speriată! Cu harurile tale, o să înveţi cum să te aperi cât ai zice peşte.
- Ce haruri? întrebă Helen neîncrezătoare.
- Tu chiar nu ştii, nu-i aşa? se minună el.
Helen era cât pe ce să îi spună lui Lucas că nu îi răspunsese la întrebare când cineva îi întrerupse.
- Hei, Luke, ce mai faci? zise Zach imediat ce intră în cafenea.
Zâmbea, dar zâmbetul îi pieri de pe buze imediat ce văzu cu cine era Lucas. În spatele lui erau câţiva tipi din echipa de fotbal, fiecare dintre ei uitându-se cu gura căscată la tabloul ciudat pe care îl avea în faţă.
-- Bună, Zach. La o cafea. Tu? răspunse Lucas natural.
Helen zâmbi cu jumătate de gură şi îşi aranjă părul care era dat după urechi, astfel încât să îşi ascundă faţa. Imediat ce făcu asta, Lucas se apropie de ea şi îi dădu părul peste umăr.
- Da, şi eu, murmură Zach şi se împiedică uitându-se neîncrezător când la Helen, când la Lucas. Ne vedem mai încolo, strigă înainte să li se alăture celorlalţi băieţi care stăteau la coadă.
Helen îşi muşcă buza de jos şi fixă cu privirea ceaşca ei de cafea, mângâindu-şi burta sub masă cât putu de discret, dar nu-i reuşi prea bine.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Lucas privind-o.
- A, nimic. Putem să plecăm? îl imploră ea vrând să schimbe subiectul, să plece şi să o înghită pământul dacă se putea.
- Sigur, spuse Lucas ridicându-se.
Îi aruncă o privire îngrijorată.
- Ştiu că ai ceva, Helen, şi aş prefera să îmi zici adevărul, oricare ar fi acela. Ştii, Ariadne ne-a învăţat despre problemele femeilor acum câţiva ani. Şi când spun „învăţat“, mă refer la bătut la cap şi nu numai.
- Atunci, îi sunt recunoscătoare, dar nu e ceea ce crezi, spuse Helen luându-l de mână şi trăgându-l spre uşă.
Lucas se dădu un pic înapoi pentru a o face să încetinească şi îi făcu cu mâna lui Zach înainte să iasă. Zach îi făcu şi el cu mâna, dar încă era bosumflat.
- Cred că doar ce te-am făcut să cobori un rang sau două, zise Helen în timp ce intrară în micuţul Mercedes argintiu.
- Despre ce vorbeşti? întrebă Lucas ieşind din parcare.
- Păi, Zach şi toţi tipii ăia ne-au văzut împreună, spuse ea de parcă era clar ce voia să zică.
- Şi?
- Zach şi Lindsey nu sunt cei mai mari fani ai mei, ceea ce mă face un fel de antimaterie în privinţa popularităţii la şcoală, îi explică Helen sfioasă.
Pe faţa lui Lucas apăru un zâmbet imens, o luă de mână, dar trebui să îi dea drumul ca să schimbe vitezele.
- Va trebui să-mi iau o maşină automată, îşi spuse înainte să continue ce avea de zis. Tu crezi că nu eşti simpatizată? Imediat cum am ajuns pe insulă, am auzit despre frumoasa, perfecta, divina Helen Hamilton. Ştii că aşa îţi spun băieţii, nu? Heaven Hamilton?
Helen îşi trase mâna când Lucas încercă să o ia în a lui, dar el o prinse şi o ţinu şi mai strâns.
- Opreşte-te, Lucas. Pentru mine, nu e o glumă, îl certă ea. Oamenii ăştia atât de populari au ceva împotriva mea şi niciodată nu m-am putut adapta grupului lor.
- Şi nici nu o vei face vreodată, îi spuse pe un ton serios. Indiferent unde te duci, vei fi diferită, Helen. Ar fi timpul să te obişnuieşti cu asta.
- M-am obişnuit deja! Am avut toată viaţa să mă obişnuiesc! exclamă ea când ajunseră în parcarea şcolii.
- Bun. Acum, linişteşte-te şi ascultă-mă un pic. Tipii ăia nu se holbau la noi pentru că te urăsc. Se uitau aşa la noi pentru că nu îşi pot da seama cum de-am reuşit să conving fata care a încercat să mă sugrume acum câteva săptămâni să intre în maşina mea şi să meargă cu mine la o cafea.
- A, da. Am uitat de asta, zise Helen cu privirea în pământ, punându-şi rucsacul pe umăr.
- Şi aş vrea să uităm iarăşi de asta. Nu pot spune că m-ar deranja să nu mai vorbim despre acel incident niciodată, zise Lucas încet, luând-o de mână şi apropiindu-se de ea, astfel încât umărul ei îl atingea când intrară în şcoală.
După asta, fu prea ocupată să-şi ascundă obrajii roşii ca să îşi amintească de ce fusese atât de supărată pe Lucas în trecut.
Toată lumea se holba la ei. Holurile se umpluseră de feţe cu ochii mari şi gurile căscate, conversaţiile întrerupându-se şi continuând de două ori mai zgomotoase după ce Helen şi Lucas treceau pe lângă ei.
Helen încercă să îşi tragă mâna dintr-a lui Lucas, dar el se opuse la început. Apoi, îi dădu drumul când văzu că Helen nu era doar umilă, ci mai avea puţin şi se panica.
- Lennie? strigă Claire cu grijă.
Helen îi zâmbi scurt lui Lucas şi se îndreptă în direcţia lui Claire.
- Unde ai fost tot weekendul? întrebă Claire uitându-se suspicioasă la Helen.
- Ai încercat cumva să mă suni? întrebă Helen recunoscătoare că avea o scuză să se separe un pic de Lucas şi, spera ea, de toţi ochii aţintiţi asupra ei.
- De vreo cinci ori. Ce ai păţit?
- Mi s-a stricat telefonul, se scuză Helen înainte să se întoarcă spre Lucas. Trebuie să trec pe la dulapul meu înainte să merg la dirigenţie. Mersi că m-ai adus, îi spuse direct.
- OK. Ne vedem mai încolo, atunci, zise el acceptând cât putu de graţios modul ei dur de a-şi lua la revedere.
Lucas de-abia dacă făcuse trei paşi în direcţia opusă, când Claire o trase pe Helen de mână şi o duse la dulapul ei.
- Ce puii mei a fost asta? ţipă Claire.
.................................................................
