16.
- N-am fost în delir, aveam mintea limpede! strigă el, chinuindu-şi mintea ca să priceapă jocul lui Porfiri. Aveam mintea limpede! Ai auzit?
- Da, da, înţeleg, aud! Şi ieri spuneai că n-a fost delir, chiar stăruiau cu tot dinadinsul că erai treaz! Pricep tot ce ai putea să-mi spui! Eeh!..... Ascultă, Rodion Romanovici, frăţioare, să luăm numai împrejurarea asta. Dacă erai într-adevăr vinovat sau daca erai numai amestecat în afacerea asta afurisită, spune şi dumneata, ai fi căutat oare să susţii mereu ca nu erai în delir, ci, dimpotrivă, cu mintea limpede? Vai de mine! Şi să susţii asta cu o stăruinţă specială, spune şi dumneata, s-ar fi putut oare, vai de mine! După părerea mea, ar fi fost dimpotrivă. Dacă te-ai fi simţit câtuşi de puţin vinovat, trebuia tocmai să susţii neapărat că erai în delir. Nu-i aşa? Aşa e!
Ceva viclean sună în această întrebare. Cu un gest brusc, Raskolnikov se lăsă pe speteaza canapelei, ca să se depărteze de obrazul lui Porfiri, aplecat deasupra lui, și-l privi țintă, nedumerit.
- Sau, de pildă, vizita domnului Razumihin, adică faptul dacă a venit ieri cu de la sine sau trimis de dumneata? Păi dumneata trebuia să spui că venise cu de la sine și să ascunzi că a fost trimis de dumneata! Pe când dumneata n-o ascunzi defel! Dimpotrivă, ai susținut că l-ai trimis dumneata!
Raskolnikov nu susținuse acest lucru. Un fior rece îi trecu prin spate.
- Minți mereu! strigă el. Știi foarte bine că pentru un criminal cea mai bună tactică este să nu ascundă, pe cât posibil, ceea ce nu poate să nu ascundă. Nu te cred!
- Of, ce om sucit! chicoti Porfiri. Pe dumneata nu te poate învinge nimeni; eşti îndarătnic ca orice monoman. Vasăzică nu mă crezi? Şi eu am să-ţi spun că totuşi mă crezi, mă crezi de cel puţin cincisprezece centimetri şi am să te fac să mă crezi de un metru, căci mi-eşti drag cu adevărat, şi-ţi doresc sincer numai binele. Buzele lui Raskolnikov începură să tremure. Da, îţi doresc numai binele, ţi-o spun deschis, urmă el, apucându-l uşor, prieteneşte, de braţ, mai sus de cot, îngrijeşte-ţi sănătatea. Şi apoi ţi-a venit familia, trebuie să te gândeşti la ea. Ar trebui să le fereşti de griji, să le alinţi, şi dumneata le sperii într-una...
- Ce te privește pe dumneata? De unde știi? Ce te interesează? Prin urmare, mă urmărești și vrei s-o arăți?
- Drăguță! Păi o ştiu chiar de la dumneata, din gura dumitale! Nici nu observi că în emoţia dumitale spui de toate şi mie şi altora. Şi de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat ieri multe amănunte interesante. Dumneata m-ai întrerupt, dar trebuie să-ţi spun că, datorită susceptibilităţii dumitale, cu toată fineţea inteligenţei, ai început să-ţi pierzi până şi judecata sănătoasă. De pildă, să revenim din nou la clopoţel: un fapt atât de preţios (bagă de seamă: un fapt concret!) ţi-l trădez de bunăvoie tocmai eu, anchetatorul! Dumneata nu vezi nimic? Dar dacă te-aş fi bănuit cât de cât, oare aşa ar fi trebuit să procedez? Dimpotrivă, ar fi trebuit mai întâi să-ţi adorm susceptibilitatea, să nu-ţi arăt că am aflat acest fapt, ci să-ţi atrag atenţia în direcţia opusă, ca apoi să te pocnesc cu măciuca în moalele capului (expresia dumitale), să te întreb aşa, pe nepusă masă: „Ia ascultă, domnule, ce ai căutat în locuinţa asasinatei la orele zece, dacă nu la unsprezece noaptea? Pentru ce ai tras de clopoţel? Pentru ce ai întrebat de sânge? Pentru ce i-ai zăpăcit pe portari şi i-ai îndemnat să vină la secţie, la comisar?" Uite cum ar fi trebuit să procedez dacă te-aş fi bănuit cât de cât. Trebuia să-ţi iau un interogator în toată forma, să-ţi fac o percheziţie, poate chiar să te arestez... Prin urmare, dacă am procedat altfel, nu te bănuiesc deloc! Dumneata însă ţi-ai pierdut judecata sănătoasă şi nu vezi nimic, ţi-o repet!
Raskolnikov tresări atât de tare, că Porfiri Petrovici observă acest lucru.
- Minți! strigă el. Nu-ți cunosc gândul, dar minți și minți într-una..... Adineaori mi-ai vorbit altfel, și n-am putut să mă înșel..... Minți!
- Mint? sări Porfiri. Părea că se aprinde, deși își păstra un aer cât se poate de vesel și de ironic, fiind prea puțin îngrijorat de părerea pe care şi-o făcea despre persoana lui domnul Raskolnikov. Eu mint?... Spune şi dumneata cum am procedat adineauri, eu, anchetatorul, sugerându-ţi toate mijloacele de apărare, explicându-ţi întreaga psihologie: „delir, boală, supărare, melancolie, poliţiştii cartierului" şi toate celelalte! Hai? He-he-he! Deşi - ţi-o spun pentru că veni vorba - toate aceste mijloace psihologice de apărare, rezerve şi subterfugii nu sunt prea întemeiate, sunt cu două tăişuri: „boală, delir, vis, mi s-a năzărit, nu-mi amintesc", toate astea-s bune, dar de ce oare, drăguţă, tocmai în boală şi în delir să ai astfel de halucinaţii şi să nu ţi se năzară altceva? Doar ţi se poate năzări şi altceva? Nu-i aşa? He-he-he-he!
Raskolnikov îi aruncă o privire mândră și disprețuitoare.
- Într-un cuvânt, spuse el apăsat, sculându-se și respingându-l ușor pe Porfiri, într-un cuvânt, vreau să știu, mă recunoști absolut scutit de orice suspiciune, da, sau nu? Spune, Porfiri Petrovici, vorbește deschis, categoric și iute, chiar acum!
- Da prăpăstios mai eşti, drăguţă! Ce să mă fac cu dumneata? exclamă Porfiri Petrovici cu o mutră foarte veselă, şmecheră şi câtuşi de puţin îngrijorată. La ce bun să ştii, la ce bun sa ştii atâtea lucruri, de vreme ce noi te-am lăsat până acum cu totul în pace? Eşti ca un copil: dă-mi şi dă-mi focul, să-l ţin în mână! Pentru ce te nelinişteşti atât? Pentru ce te rogi singur să te luăm în primire, ce motive ai? A? He-he-he!
- Repet, strigă furios Raskolnikov, că nu mai pot să îndur....
- Ce anume? Incertitudinea? îl întrerupse Porfiri.
- Lasă înţepăturile! Nu mai vreau... îţi spun că nu vreau!... Nu pot şi nu vreau!... Auzi? Ai auzit? strigă el, izbind din nou cu pumnul în masă.
- Mai încet, mai încet! Ar putea să ne audă cineva! Te previn foarte serios: păzeşte-te! Nu glumesc! rosti în şoaptă Porfiri, dar de data aceasta faţa lui nu mai avea acea expresie blajină de muiere speriată; dimpotrivă, acum îi ordona direct, încruntându-se sever şi parcă distrugând dintr-o dată toate misterele şi cuvintele cu dublu înţeles.
Dar aceasta nu ţinu decât o clipă. Raskolnikov, nedumerit în prima clipă, fu apucat de un acces de furie turbata;ă şi totuşi, ciudat: se supuse din nou ordinului de a vorbi mai încet; deși mânia lui ajunsese la culme.
- N-am să te las să mă chinui! șopti el deodată, și în aceeași clipă își dădu seama cu durere și cu ură că nu poate să nu se supună ordinului, ceea ce îl înfurie și mai tare. Arestează-mă, percheziționează-mă, dar fii bun și fă totul după formele legale, nu te mai juca cu mine! Să nu îndrăznești!.....
- Nu te mai necăji în privinţa formelor, îl întrerupse Porfiri cu acelaşi zâmbet viclean de mai înainte, privindu-l cu multă satisfacţie; te-am poftit azi, drăguţă, ca în familie, cu totul şi cu totul prieteneşte!
- N-am nevoie de prietenia dumitale - nu dau doi bani pe ea! Auzi? Uite: îmi iau şapca şi plec. Să te văd ce ai sa zici acum, daca ai de gând să mă arestezi?
Raskolnikov își apucă șapca și porni spre ușă.
- Și surpriza nu vrei s-o vezi? chicoti Porfiri, apucându-l din nou ceva mai sus de cot și oprindu-l în prag.
Părea din ce în ce mai vesel și mai glumeț, ceea ce îl scotea cu totul din sărite pe Raskolnikov.
- Ce surpriză? Despre ce vorbești? întrebă el, oprindu-se și uitându-se înspăimântat la Porfiri.
- Surpriza care șade colea, după uşa aceea, he-he-he! (Şi el arătă cu degetul uşa închisă, din peretele despărţitor, care ducea în „locuinţa lui de stat".) Am încuiat-o bine, să nu fugă...
- Ce-i asta? Unde? Ce anume?....
Raskolnikov se apropie de ușă și voi să o deschidă, dar ușa era încuiată.
- E încuiată, uite cheia!
Și Porfiri îi arătă cheia pe care o scosese din buzunar.
- Minți! urlă Raskolnikov, ieşindu-şi din fire. Minţi, paiaţă blestemată! şi se năpusti asupra lui Porfiri, care se retrăsese lângă uşă, fără totuşi să pară câtuşi de puţin speriat.
- Acum înțeleg tot! se repezi la el Raskolnikov. Mă minți și mă zădărești ca să mă trădez...
- Păi ar fi greu să se trădeze cineva mai mult, drăguță, Rodion Romanovici. Uite în ce hal ești. Nu țipa, altfel chem oamenii.
- Minți, n-are să se întâmple nimic! Cheamă oamenii! Ştiai că sunt bolnav şi ai vrut să mă scoţi din fire, să mă faci sa turbez ca să ma trădez, ăsta ţi-a fost scopul! Nu, mie să-mi dai fapte concrete! Am înţeles tot! N-ai fapte, nu ai decât presupuneri nenorocite, bănuieli fără valoare de ale lui Zametov. Cunoscându-mi caracterul, ai vrut să mă înfurii, ca apoi să-mi dai la cap cu popii şi deputaţii... pe ei îi aştepţi? Hai? Ce aştepţi? Unde sunt? Adă-i încoace!
- Ce deputaţi, drăguţă? Ia te uită ce i se poate năzări unui om! Păi forma (că să vorbesc ca dumneata) nici nu permite aşa ceva. Habar n-ai, dragul meu... Cât despre formă, n-ai grijă, forma va fi respectată!... murmură Porfiri, trăgând cu urechea la cele ce se petreceau de partea cealaltă a uşii.
Într-adevăr, în odaia de alături, chiar lângă ușă, parcă se auzea gălăgie.
- A, vin! strigă Raskolnikov. Ai trimis după ei!..... I-ai așteptat! Ai calculat tot.... Hai.... Hai, adă-i încoace: pe deputați, pe martori, pe cine vrei.... adă-i aici! Sunt gata, sunt gata!....
Dar tocmai atunci se petrecu ceva atât de ciudat, o întâmplare atât de surprinzătoare în desfășurarea normală a lucrurilor, încât, firește, nici Raskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu se puteau aștepta la un asemenea deznodământ.
Capitolul VI.
Mai târziu, când își reamintea această clipă, situația i se prezenta astfel lui Raskolnikov:
Gălăgia care răsunase după ușă crescu cu repeziciune și ușa se crăpă ușor.
- Ce este? strigă cu năduf, Porfiri Petrovici. Am spus doar.....
O clipă nu primi niciun răspuns, dar se auzea clar că după ușă câțiva oameni încercau să tragă înapoi pe cineva.
- Ce-i acolo? repetă Porfiri Petrovici, neliniștit.
- L-am adus pe arestat, pe Nikolai, se auzi un glas.
- N-am nevoie de el! Afară! Să aștepte!.... Ce caută aici?! Ce-i dezordinea asta?! strigă Porfiri, repezindu-se la ușă.
- Păi el, făcu același glas, și se întrerupse brusc.
Vreo două secunde urmă o adevărată lupta, apoi se auzi cum cineva respingea cu putere pe altcineva, şi un om foarte palid dădu buzna în cabinetul lui Porfiri Petrovici.
La prima vedere, omul acela părea foarte ciudat. Privea drept înainte, de parcă n-ar fi văzut pe nimeni; în ochii lui se citea hotărârea şi, totodată, o paloare cadaverică îi acoperea faţa de parca ar fi fost un condamnat la moarte în clipa executării sentinţei. Buzele, aproape albe, îi tremurau uşor.
Era un om foarte tânăr, de statură mijlocie, slab, îmbrăcat ca un lucrător; avea părul retezat drept în jurul capului şi trăsături subţiri, aproape descărnate. Cel pe care-l respinsese se repezi după el în odaie şi-l apucă de umăr: era gardianul; dar Nikolai îşi smuci braţul şi-i scăpă din nou.
Câţiva curioşi se înghesuiau în prag. Unii încercau să intre înăuntru. Toate acestea se petrecură aproape într-o clipă.
- Afară, e prea devreme! Așteaptă să te chem!.... De ce l-ați adus atât de repede? bolborosi, grozav de supărat și de mirat, Porfiri Petrovici.
Dar Nikolai se lăsă în genunchi.
- Ce faci? strigă Porfiri, înmărmurit.
- Eu sunt vinovatul! Am păcătuit! Eu am ucis! rosti deodată Nikolai cu glasul gâtuit de emoție, dar destul de tare.
Vreo zece secunde se întinse o tăcere de-ăi fi zis că se prefăcuseră cu toţii în stane de piatră; până şi gardianul se dădu înapoi şi nu mai îndrăzni să se apropie de Nikolai, ci se retrase mecanic la uşă, unde rămase nemişcat.
- Ce este? strigă Porfiri Petrovici, ieșind din încremenirea ce-l cuprinsese.
- Eu.... am ucis.... repetă Nikolai, după o scurtă tăcere.
- Cum.... tu.... Cum.... Pe cine ai ucis?
Era clar că Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit.
Nikolai tăcu puțin.
- Pe Aleona Ivanovna şi pe sora dumneaei, Lizaveta Ivanovna... le-am ucis... cu toporul. Mi s-au întunecat minţile... adăugă el deodată şi amuţi, dar rămase în genunchi.
Câteva clipe, Porfiri Petrovici stătu nemișcat, cântărind parcă cele auzite, apoi se dezmetici şi, cu un gest violent din mână, făcu semn martorilor nepoftiţi să iasă afară. Aceştia dispărură şi uşa se închise. Porfiri îşi aruncă ochii spre Răskolnikov, care sta în colţ şi se holba la Nikolai, şi porni către el, dar se opri, se uită la el, apoi îşi mută numaidecât privirea asupra lui Nikolai, apoi iarăşi o întoarse la Raskolnikov şi din nou la Nikolai, şi deodată se năpusti pătimaş asupra acestuia din urmă.
- Ce-mi tot dai zor ca ţi s-au întunecat minţile? strigă el aproape cu ură. Încă nu te-am întrebat dacă ţi s-au întunecat minţile sau ba... spune: tu ai ucis?
- Eu..... mărturisesc.... rosti Nikolai.
- Ei! Cu ce le-ai ucis?
- Cu toporul. Mi-am făcut rost de unul.
- Ce te grăbești! Erai singur?
Nikolai nu înțelese întrebarea.
- Ai ucis singur?
- Singur. Mitka nu are nicio vină și nicio legătură.
- Ce te pripești cu Mitka al tău? Uf! Dar cum se face că ai alergat atunci cu el pe scări? Doar portarii v-au întâlnit pe amândoi?
- Ca să îndepărtez bănuielile..... am alergat.... atunci.... cu Mitka, răspunse Nikolai, pripindu-se și parcă dinainte pregătit ce să răspundă.
- Așa, sigur că da! strigă, furios, Porfiri. Repetă cuvintele altora! mormăi el ca pentru sine şi deodată îl zări din nou pe Raskolnikov, de care aproape că uitase, prins cu totul de venirea lui Nikolai.
Acum se dezmetici și chiar se tulbură puțin.....
- Rodion Romanovici, drăguță! Iart-mă, se repezi el, nu se poate așa, te rog.... n-ai ce face aici.... eu.... vezi și dumneata ce surprize!.... Te rog!
Și, luându-l de mână, îi arătă ușa.
- Mi se pare că nu te-ai așteptat la una ca asta? zise Raskolnikov, care firește, încă nu înțelegea nimic clar, dar care avusese timpul să-și vină în fire.
- Și nici dumneata nu te-ai așteptat la una ca asta, drăguță. Ia te uită ce-i tremură mână! He-he!
- Și dumneata tremuri! Porfiri Petrovici.
- Adevărat, nu m-am așteptat la asta!....
Se aflau în prag. Porfiri era grăbit să-l vadă plecat pe Raskolnikov.
- Şi surpriza nu mai vrei să mi-o arăţi? întrebă acesta pe neaşteptate.
- Vorbeşte şi-i clănţănesc dinţii în gură, he-he! Eşti ironic! Ei, la revedere!
- După mine: adio!
- Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi Porfiri Petrovici, cu un zâmbet strâmb.
Străbătând cancelaria, Raskolnikov observă că multă lume îl urmărea cu luare-aminte. În antreu, în mulţimea care aştepta acolo, îi zări pe cei doi portari de la casa aceea, pe care-i poftise deunăzi, noaptea, să meargă la secţie. Aşteptau ceva. Dar de-abia ajunse pe scară că auzi din urma glasul lui Porfiri Petrovici. Se întoarse şi-l văzu pe acesta alergând cu răsuflarea tăiată să-l prindă.
- O singură vorbuliţă, Rodion Romanovici; cât despre toate celelalte, va fi cum o vrea Dumnezeu, dar aşa, de formă, va trebui să-ţi mai pun câteva întrebări... aşa că o să ne mai vedem, sigur! Şi Porfiri se opri, zâmbind, în faţa lui. Sigur, mai repetă el o dată.
Se putea presupune că mai voia să adauge ceva, un lucru pe care nu izbutea să-l rostească.
- Te rog să mă ierţi pentru purtarea mea de adineori.... m-am cam înfierbântat, începu Raskolnikov, care prinsese atâta inimă, întâ acum simţea o dorinţă de neînvins să-şi bată joc de Porfiri Petrovici.
- Nu face nimic, nu face nimic, sări, aproape fericit, Porfiri... Eu însumi m-am cam... Am un caracter oribil, recunosc, da, recunosc! Dar lasă că ne mai vedem noi. Daca vrea Dumnezeu, o să ne mai vedem de multe, multe ori!
- Şi o să ne cunoaştem cu adevărat? îi cântă în strună Raskolnikov.
- Şi o să ne cunoaştem cu adevărat, repetă Porfiri Petrovici şi, închizând pe jumătate ochii, îl privi foarte serios. Te duci la onomastică?
- La înmormântare.
- Da, e drept, la înmormântare! Vezi-ţi de sănătate, vezi-ţi de sănătate.....
- Eu, personal, nici nu ştiu ce ţi-aş putea dori! spuse Raskolnikov, care şi începuse să coboare, dar se opri din nou şi se întoarse către Porfiri Petrovici. Ţi-aş dori mai mult succes decât ai avut azi; vezi şi dumneata cât de comic îţi este serviciul!
- Comic? De ce? îşi ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se întorsese să plece.
- Păi sigur, atâta trebuie să-l fi chinuit şi pisat pe bietul Nikolai, atâta l-ai torturat după metoda dumitale psihologica, până ce a recunoscut; desigur că i-ai repetat zi şi noapte: "Tu ai ucis, tu ai ucis..." şi acum, când el a mărturisit, ai să te apuci să-i încurci minţile altfel: "Minţi, nu eşti tu ucigaşul! Nu poţi fi! Repeţi cuvintele altora!" Şi mai zici că serviciul dumitale nu este comic?
- He-he-he! Ai observat totuşi cum i-am spus adineori lui Nikolai că "repetă cuvintele altora"?
- Cum să nu observ?
- He-he-he! Inteligenţă subtilă, foarte subtilă! Nimic nu-ţi scapă! Ai un spirit vioi! Întotdeauna vezi partea umoristică... he-he! Se zice că dintre scriitori, Gogol avea mai ales dezvoltată această trăsătură!
- Da....
- Da, da, Gogol.... La revedere, până la o nouă întâlnire plăcută.
- Până la o nouă întâlnire plăcută....
Raskolnikov porni spre casă. Era atât de zăpăcit şi de încurcat, că, ajuns în odaia lui, se aruncă pe divan şi ramase aşa mai bine de un sfert de ceas, căutând să-şi revină şi să-şi adune gândurile. La Nikolai nici nu încerca să se gândească: era înmărmurit; simţea că mărturisirea lui Nikolai era inexplicabilă, că se ascundea dedesubt o taină pe care deocamdată era cu neputinţa s-o dezlege. Mărturisirea aceasta, însă, era un fapt real, iar urmările acestui fapt erau uşor de ghicit: minciuna nu putea să rămână în picioare multă vreme şi atunci iar aveau să cadă bănuielile asupra lui Raskolnikov. Dar până una-alta, era liber şi trebuia neapărat să ia măsuri în vederea pericolului pe care-l socotea iminent.
Şi totuşi, în ce măsură era ameninţat? Situaţia începea să se clarifice. Amintindu-şi în linii generale întreaga scenă de adineauri, nu putea să nu se înfioare de groază. Fireşte, nu cunoştea toate gândurile lui Porfiri şi nu putea sa înţeleagă pe ce se bizuise acesta, dar cât ghicise din jocul lui era destul ca să-şi dea seama mai bine ca oricine cât de primejdioasă fusese pentru el această mişcare strategică a lui Porfiri. Încă puţin şi ar fi putut să se dea de gol, fără scăpare.
Cunoscând iritabilitatea lui bolnăvicioasă, şi aceasta de la prima întâlnire, Porfiri îl atacase prea direct, fiindcă mergea aproape la sigur. Fără îndoială, Raskolnikov se compromisese adineauri, şi chiar foarte mult, totuşi încă nu-i dăduse fapte concrete; totul păstra încă un caracter relativ. Dar aşa o fi, cum crede el? Nu se înşela cumva gândind astfel? La ce rezultat voia să ajungă Porfiri Petrovici? Pregătise într-adevăr ceva pe azi? Şi ce anume? Aştepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi sfârşit întrevederea lor, dacă nu pica pe neaşteptate şi atât de dramatic Nikolai?
Porfiri Petrovici şi-a dat pe faţă aproape toate cărţile; fireşte, a riscat, dar le-a dat pe faţă (aşa i se părea lui Raskolnikov) şi dacă ar fi avut în adevăr încă ceva, ar fi dat pe faţă tot. Ce putea fi acea "surpriză"? A fost o glumă? Era ceva serios sau nu? Putea oare să se ascundă sub asta ceva care să semene cu un fapt concret, să fie un temei de acuzare? Omul de ieri? Unde a dispărut? Unde a fost azi? Dacă Porfiri ştie într-adevăr ceva precis, apoi acest ceva trebuie să fie în legătura cu omul de ieri...
Şedea pe divan cu capul în piept, cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu faţa ascunsă în palme. Tremurul nervos nu mai contenea, în sfârşit, se sculă, îşi luă şapca, se gândi puţin şi porni spre uşă.
Îşi dădu seama că, cel puţin în ziua aceea, se putea considera aproape în siguranţă. Inima i se umplu de un fel de bucurie şi simţi dorinţa să ajungă cât mai repede la Katerina Ivanovna. Întârziase la înmormântare, dar mai avea timp să ajungă la praznic şi s-o vadă pe Sonia.
Se opri din nou, se gândi şi un zâmbet chinuit îi apăru pe buze.
- Astăzi, astăzi! repetă el pentru sine. Da, da, astăzi! Aşa trebuie.....
Dar în clipa când voi să pună mâna pe clanţă, văzu că uşa se deschide singură. Tresări şi se dădu înapoi. Uşa se deschise încet, fără zgomot, şi în prag apăru omul de ieri, omul răsărit ca din pământ.
El se opri în prag, se uită, tăcut, la Raskolnikov şi făcu un pas înainte. Era întocmai ca ieri, acelaşi trup, aceeaşi îmbrăcăminte, dar faţa şi privirea îi erau schimbate; părea trist şi, după ce stătu o clipa, oftă din greu. Nu trebuia decât să-şi pună palma pe obraz şi să-şi plece capul pe umăr ca să semene perfect cu o babă.
- Ce doreşti? întrebă Raskolnikov, alb ca varul.
Omul nu răspunse, apoi se înclină adânc, aproape atingând pământul cu mâna. Cel puţin atinse duşumeaua cu degetul arătător de la mâna dreaptă.
- Ce doreşti? strigă Raskolnikov.
- Sunt vinovat, rosti încet omul.
- Ce vină ai?
- Gânduri rele.
Amândoi se priviră în tăcere.
- Mi-a fost necaz. Când ai venit dumneata atunci, poate afumat, şi ai chemat portarii la secţie, şi ai întrebat de sânge, mi-a fost necaz că te-au lăsat să pleci, socotind că eşti beat. Aşa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut somnul. Şi fiindcă n-am uitat adresa, am venit aseară aici şi am întrebat....
- Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov, începând deodată să înţeleagă despre ce era vorba.
- Eu, adică, am fost nedrept.
- Eşti din casa aceea?
- Da, stau acolo, şi atunci mă aflam şi eu la poartă, ori nu vă mai amintiţi? Am un atelier acolo, de mult. Sunt cojocar, târgoveţ, iau de lucru acasă..... şi mi-a fost necaz mai cu seamă pentru că.....
Atunci Raskolnikov îşi aduse aminte clar de toată scena petrecută cu două zile în urmă la intrare; îşi aminti că în afară de portari mai fusese acolo şi altă lume, câţiva bărbaţi şi câteva femei. Îşi aduse aminte de un glas care propusese să fie dus de-a dreptul la secţie. Nu văzuse faţa aceluia care vorbise, nu o recunoştea nici acum, dar ştia că-i răspunsese ceva şi că se întorsese către dânsul.
Vasăzică asta era explicaţia misterului ce-l îngrozise ieri! Dar şi mai groaznic e că pentru atâta lucru fusese cât pe-aci să se dea de gol, să se piardă. Aşadar, în afară de faptul că venise să închirieze locuinţa şi vorbise despre sânge, omul acesta nu putea spune nimic. Aşadar, Porfiri de asemenea nu ştia nimic, nu avea nici un fapt, în afara acestui demers de om în delir, a acestei psihologii cu două tăişuri, nimic pozitiv. Aşadar, dacă nu vor răsări alte fapte (şi ele nu trebuie să mai răsară, nu trebuie, nu trebuie!) atunci... atunci ce ar putea să-i facă?
Cu ce i-ar putea dovedi definitiv culpabilitatea, chiar dacă l-ar aresta? Prin urmare, Porfiri, abia acum, abia azi a aflat despre locuinţă, şi altceva nu ştie nimic.
- Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri.... că am fost acolo? întrebă el, fulgerat de o idee nouă.
- Care Porfiri?
- Comisarul anchetator.
- Eu i-am spus. Portari nu s-au dus atunci şi m-am dus eu.
- Astăzi?
- Cu o clipă înainte să pici dumneata. Am auzit tot, am auzit cum te punea la frigare.
- Unde? Cum? Când?
- Păi am stat tot timpul după peretele ăla de scânduri.
- Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut întâmpla una ca asta? Spune, te rog!
- Văzând că portarii nu mă ascultă şi nu vor să meargă la secţie, începu târgoveţul, fiindcă ziceau că e prea târziu şi s-ar putea să se supere şeful că n-au venit îndată, mi-a fost necaz, n-am dormit toată noaptea şi am hotărât să aflu ceva despre dumneata. A doua zi, adică ieri, aflând unele lucruri, azi m-am şi dus la secţie. Am venit întâiaşi dată - dumnealui nu venise încă. Am venit un ceas mai târziu - nu m-a primit, iar de-a treia oară când am venit - m-a primit. I-am zis cum a fost, iar el, când a auzit, a început a alerga prin odaie şi a se bate cu pumnul în piept şi a striga: "Tâlharilor, ce faceţi cu mine? Să fi ştiut, îl aduceam pe sus!" Apoi a ieşit în fugă, a chemat pe nu mai ştiu cine şi s-a pus să-i vorbească aceluia, colea, într-un colţ, apoi iar s-a repezit la mine şi iar m-a descusut şi iar a înjurat. Ce m-a mai ocărât! I-am spus tot şi i-am spus că n-ai îndrăznit să-mi răspunzi la ce ţi-am zis ieri şi că nu m-ai recunoscut. Atunci el a început iar să alerge prin casă şi se tot bătea cu pumnul în piept şi se înfuria şi alerga şi, atunci când i-au spus că aţi venit, mi-a zis: "Hai, zice, vâră-te colea după uşă şi să nu sufli o vorbă, orice ai auzi". Mi-a adus el singur un scaun şi m-a încuiat; zicea că poate mă cheamă. Iar când l-au adus pe Nikolai, atunci, după ce ieşiseşi dumneata, m-a scos şi pe mine: "Eu, zice, am să te mai chem, zice, şi am să te mai întreb".
- Pe Nikolai l-a întrebat în faţa ta?
- Cum te-a scos pe dumneata din odaie, m-a scos şi pe mine, şi apoi a început să-l întrebe pe Nikolai.
Târgoveţul tăcu, şi se ploconi din nou, atingând cu degetele duşumeaua.
- Iartă-mă pentru răul care ţi l-am făcut.
- Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov; şi după aceste vorbe, târgoveţul se închină din nou, dar nu atât de adânc, ci numai până la brâu, se întoarse încet şi părăsi odaia.
„Niciun fapt concret, numai probe cu două tăișuri”, repetă Raskolnikov, înviorându-se, și ieși din odaie.
„Acum ne mai putem lupta”, își zise el, cu un zâmbet de mânie, coborând scara.
Mânia era împotriva lui însuși; se disprețuia şi se ruşina de cât de „laş” fusese.
PARTEA A CINCEA
Capitolul I.
A doua zi dimineaţă, după acea explicaţie fatală pe care o avusese cu Dunecika şi Pulheria Aleksandrovna, Piotr Petrovici se dezmetici cu totul şi, spre marea lui neplăcere, trebui să admită treptat că ruptura, care încă în ajun îi păruse fantastică, de neconceput, era un lucru de-a binelea împlinit. Şarpele negru al amorului propriu rănit îl muşcase de inimă toată noaptea.
Când se sculă din pat, prima mişcare a lui Piotr Petrovici fu de a se privi în oglindă; se temea să nu i se fi vărsat fierea în sânge, peste noapte. Dar deocamdată, în această privinţă, putea fi liniştit; şi după ce-şi privi chipul alb şi distins, niţel buged în ultima vreme, se linişti, încredinţat că-şi va găsi mireasă într-altă parte, şi încă poate una mai de soi decât Dunecika; dar alungă repede această speranţă utopică şi scuipă energic, fapt care trezi un zâmbet tăcut şi sarcastic pe buzele tânărului său colocatar, Andrei Semionovici Lebeziatnikov.
Acest zâmbet nu-i scăpă lui Piotr Petrovici, care îl puse numaidecât la socoteala tânărului său prieten, socoteală şi aşa destul de încărcată în ultima vreme. Necazul său crescu şi mai mult când îşi dădu seamă că n-ar fi trebuit să-i povestească lui Andrei Semionovici rezultatul întrevederii din ajun.
Era a doua greşeală pe care o făcuse ieri în ferbinţeala primelor clipe, vărsându-şi focul şi nestăpânindu-şi firea iute...
Apoi, ca un făcut, în dimineaţa aceea neplăcerile se ţinură lanţ. Până şi la tribunal îl aştepta un insucces privitor la procesul pe care-l apăra. Dar ce-l necăjea la culme era încăpăţânarea proprietarului locuinţei pe care o închiriase în vederea apropiatei căsătorii şi pe care o renova pe cheltuiala lui; acest proprietar - un meseriaş neamţ îmbogăţit - nu se învoia cu niciun preţ sa rupă contractul abia încheiat, pretinzând toate daunele prevăzute în contract, deşi Piotr Petrovici îi înapoia locuinţa aproape complet renovată. La fel păţi şi la magazinul de mobilă, unde negustorul refuză să-i restituie măcar o rubla din arvuna pentru mobila cumpărată, dar încă netransportată la domiciliu.
„Doar n-am să mă însor numai pentru mobilă!" scrâşnea din dinţi Piotr Petrovici, şi o speranţă absurdă îi fulgeră din nou prin minte: „Oare totul s-a sfârşit, irevocabil, oare totul este pierdut? Nu se mai poate încerca nimic?"
Amintirea Dunecikăi îi împungea din nou îmbietor inima. El îndură cu stoicism această clipă chinuitoare şi, fireşte, dacă simpla lui dorinţă ar fi avut puterea să-l ucidă pe Raskolnikov, Piotr Petrovici ar fi rostit-o pe loc.
"Marea mea greşeală a fost că nu le-am dat niciun ban, se gândea el, trist, înapoindu-se în cămăruţa lui Lebeziatnikov. De unde dracu' atâta zgârcenie cămătărească? N-aveam niciun interes să mă zgârcesc. Mă gândeam să le ţin deocamdată în mizerie, ca să le fac să se uite la mine ca la providenţa însăşi, şi când colo, uite, mi-au scăpat printre degete! Ptiu!... Nu, măcar să le fi dat în acest răstimp, de pildă, o mie sau o mie cinci sute de ruble pentru trusou, să le fi cumpărat unele daruri, cutiuţe, truse de călatorie, găteli, stofe şi toate fleacurile acelea care se găsesc la Knop sau la magazinul englezesc, şi treaba ar fi mers mai bine... Ar fi fost mai trainică! N-ar fi renunţat cu atâta uşurinţă la mine! Cu firea lor, în cazul unei rupturi, s-ar fi simţit obligate să-mi restituie şi cadourile şi banii; ceea ce este mai uşor de zis decât de făcut şi, apoi, le-ar fi părut rău după lucruri! Dar mustrările de conştiinţa? Cum, să dai afara un om care până acum s-a arătat atât de darnic şi de delicat?... Hm! Mare greşeala!"
Piotr Petrovici scrâşni din dinţi şi îşi zise că a fost prost - în gând, fireşte.
Ajungând la această concluzie, se întoarse acasă de două ori mai furios decât plecase.
Totuşi, pregătirile de praznic ce se făceau în odaia Katerinei Ivanovna îi stârniră într-o oarecare măsură curiozitatea. Încă de aseară auzise vorbindu-se despre aşa ceva, ba chiar fusese invitat să ia parte, dar copleşit de grijile lui, nu luase în seamă acest lucru. Se grăbi deci s-o descoasă pe doamna Lipevehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna (dusă la înmormântare) se foia în jurul mesei întinse, şi află că va fi un praznic în lege, că aproape toţi chiriaşii fuseseră invitaţi, chiar şi dintre acei pe care răposatul nu-i cunoscuse, că până şi Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, cu toate că se certase cândva cu Katerina Ivanovna şi, în sfârşit, însuşi Piotr Petrovici era rugat să ia parte şi aşteptat cu deosebită cinste, fiind socotit cel mai important musafir dintre locatarii casei.
Katerina Ivanovna crezuse de cuviinţă s-o poftească şi pe Amalia Ivanovna, după toate regulile, în ciuda neînţelegerilor şi a certurilor necontenite dintre ele, şi de aceea aceasta vedea de masă cu un fel de plăcere şi chiar se gătise cu tot dichisul - deşi de doliu - era numai în mătăsuri şi funde noi, cu care se mândrea grozav. Informat de toate aceste amănunte, îi veni lui Piotr Petrovici o idee şi se întoarse, gânditor, în odaia lui, adică în a lui Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Află, între altele, că printre invitaţi se găsea şi Raskolnikov.
În dimineaţa aceea, dintr-un motiv oarecare, Andrei Semionovici rămăsese acasă. Între acest domn şi Piotr Petrovici se stabiliseră nişte relaţii ciudate, de altminteri, destul de explicabile: Piotr Petrovici îl dispreţuia şi-l ura peste măsură pe Lebeziatnikov, şi asta aproape din ziua când se instalase în cămăruţa lui, şi totodată parcă se temea puţin de el. La sosirea sa în Petersburg trăsese în gazdă la Lebeziatnikov, nu numai din zgârcenie şi economie, deşi acesta fusese motivul principal, dar şi pentru altceva.
Pe când trăia în provincie, auzise că Andrei Semionovici, al cărui tutore fusese cândva, era unul dintre fruntaşii de vaza ai tinerilor progresişti, şi că juca chiar un rol destul de important în unele cercuri foarte interesante despre care se povesteau tot felul de minunăţii. Acest lucru îl impresionase pe Piotr Petrovici. Tocmai aceste cercuri puternice, atotştiutoare, care nu respectau pe nimeni şi duceau război cu toată lumea, îi inspirau o teamă grozavă, deşi nelamurită.
Fireşte că, locuind în provincie, n-avusese prilejul să-şi formeze o părere, nici măcar una aproximativă, în privinţa acestor lucruri. Auzise şi el ca toată lumea că în oraşele mari, şi mai ales la Petersburg, există progresişti, nihilişti, demascatori etc, etc, dar, ca la mulţi alţii, în mintea lui aceste denumiri căpătaseră o semnificaţie şi o importanţă exagerată până la absurd. De câţiva ani se temea mai ales de demascare şi tocmai această teamă era la temelia veşnicei şi exageratei sale nelinişti, care crescu şi mai tare o dată cu planul mutării activităţii la Petersburg.
În această privinţă, fusese, cum s-ar zice, speriat, aşa cum se spune uneori despre copiii mici. Cu câţiva ani în urmă, în provincie, pe vremea când abia îşi începea cariera, văzuse două cazuri de cruntă demascare a unor persoane sus-puse în gubernie, de pulpana cărora tocmai se agăţase şi care îl protejau. Un caz se încheie cu scandal, iar celălalt fu cât pe-aci să înfunde persoana respectivă.
Iată de ce Piotr Petrovici hotărâse ca, odată ajuns la Petersburg, să afle numaidecât cum se prezintă situaţia şi, la nevoie, sau, pentru orice eventualitate, să anticipeze şi să facă ochi dulci "tinerei noastre generaţii". În această privinţă se bizuia pe Andrei Semionovici, iar atunci când îl vizită pe Raskolnikov, el şi învăţase, de bine, de rău, să rotunjească unele fraze împrumutate de la alţii.
În scurt timp, şi foarte uşor, el îşi dădu seamă însă că Andrei Semionovici era un omuleţ de rând şi foarte naiv. Dar acest fapt nu-l făcu să-şi schimbe părerea şi nici nu-l îmbărbăta. Chiar dacă s-ar fi convins că toţi progresiştii sunt la fel de prostănaci, nici atunci neliniştea lui nu s-ar fi potolit. De fapt, nu-i păsa câtuşi de puţin de toate teoriile, ideile şi sistemele (cu care Andrei Semionovici se năpustise imediat asupra lui). Avea un ţel popriu. Trebuia să afle cât mai repede: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere "aceşti oameni" sau nu? Are de ce să se teamă de ei sau nu? Îl vor demasca dacă va întreprinde cutare sau cutare lucru sau nu-l vor demasca? Şi dacă îl vor demasca, atunci pentru ce anume şi pentru ce anume se demasca în genere, astăzi? Mai mult: dacă au, într-adevăr, putere, n-ar putea, într-un fel sau altul, să se dea bine pe lângă ei şi să-i ducă de nas? Este folositor aşa ceva sau nu este? Nu s-ar putea, de pildă, să facă el carieră tocmai cu ajutorul lor? Într-un cuvânt, avea sute de probleme de rezolvat.
Andrei Semionovici era un omuleţ firav, scrupulos, mic de statură; îşi făcea serviciul într-o instituţie oarecare, era atât de blond că părea alb, şi se mândrea grozav cu favoriţii lui. Pe deasupra, avea vederea slabă. Fără să fie un om rău, era încrezut, uneori chiar până la aroganţa, ceea ce cu statura lui măruntă făcea un contrast ridicol. Printre chiriaşii Amaliei Ivanovna, era socotit unul dintre cei mai respectabili, fiindcă nu bea şi-şi plătea chiria la timp. Cu toate aceste însuşiri, Andrei Semionovici era într-adevăr cam prost. Se înscrisese sub steagul progresului şi al "tinerei noastre generaţii" din pasiune. Făcea parte din acea categorie, atât de numeroasă şi diversă, de oameni lipsiţi de personalitate, stârpituri şi maniaci semidocţi, care îmbrăţişează cu înflăcărare câte o idee la modă şi o discreditează, caricaturizând-o prin prostia lor, deşi ţin uneori din toată inima la ea.
De altfel, măcar că n-avea suflet rău, Lebeziatnikov începuse şi el de la o vreme să-şi urască colocatarul şi fostul său tutore. Aceasta ură reciprocă se trezi pe nesimţite. Oricât de naiv era Andrei Semionovici, el îşi dădu treptat seama că Piotr Petrovici îl duce de nas, în fundul sufletului îl dispreţuieşte şi că nu este "omul care vrea el să pară". La un moment dat, încercase să-i expună sistemul lui Fourier şi teoria lui Darwin, dar în ultima vreme Piotr Petrovici îl asculta ironic, iar în zilele din urmă nu se mai sfia chiar să-şi bată joc.
Piotr Petrovici ajunsese să-şi dea seama că Lebeziatnikov nu numai că era un prostănac, dar poate chiar un palavragiu mincinos, fără nicio trecere la cei din cercul lui, care repeta doar ce auzise din a treia gură; mai mult: poate că nici treabă lui de propagandist nu ştia s-o facă cum trebuie, căci adesea se încurca în explicaţii, aşa că, desigur, nu era primejdie să demaşte el pe cineva!
Trebuie să spunem în treacăt că, în cursul acestor zece zile (mai ales la început), Piotr Petrovici acceptase cu plăcere din partea lui Andrei Semionovici unele laude destul de ciudate, adică nu protestase, de pildă, când acesta îi atribuia dorinţa de a participa la organizarea cât mai rapidă a unei noi comune, undeva în strada Meşcianskaia; sau, de pildă, că e prea deştept ca să se supere daca Dunecika, la o lună după nuntă, şi-ar lua un amant; sau că n-o să-şi boteze copiii şi altele de acelaşi gen. După obiceiul lui, Piotr Petrovici nu obiectă nimic împotriva acestora şi admise să fie lăudat chiar şi în acel fel, atât de mare placere îi făcea orice soi de laudă.
Pentru nu ştiu ce motive, Piotr Petrovici schimbase în dimineaţa aceea câteva bilete de bancă de cinci la sută, şi acum şedea la masa şi număra teancurile de bancnote. Andrei Semionovici, care aproape niciodată nu avea un ban, umbla prin odaie şi căuta sa se încredinţeze pe el însuşi că se uită cu nepăsare şi chiar cu dispreţ la aceste teancuri. Piotr Petrovici, bineînţeles, nu credea deloc ca Andrei Semionovici ar putea cu adevărat să privească cu nepăsare atâta bănet; la rândul lui, Andrei Semionovoci se gândea cu amărăciune că Piotr Petrovici este în stare să creadă una ca asta despre el şi poate că se bucura chiar că-şi poate zădărî şi ispiti tânărul prieten cu teancurile expuse, amintindu-i astfel sărăcia lui şi distanţa pe care o punea, chipurile, averea între ei.
Îl găsea deosebit de rău dispus şi neatent, deşi tocmai începuse să dezvolte în faţa lui tema sa favorită despre organizarea unei noi comune de un gen deosebit. Observaţiile şi obiecţiile scurte, pe care Piotr Petrovici le lăsa să cadă în intervalul dintre ţăcănitul bilelor de abac, vădeau cea mai premeditată şi nepoliticoasă bătaie de joc. Dar "umanul" Andrei Semionovici atribuia această stare de spirit impresiei pe care o lasase asupra lui Piotr Petrovici ruptura cu Dunecika, şi ardea de dorinţa să intre în vorba cât mai degrabă despre acest subiect, având de adus în această privinţa unele argumente progresiste, care ar putea să-l mângâie pe prietenul lui şi să aducă formării sale intelectuale un "incontestabil" folos.
- Ce-i cu pomana pe care o face..... văduva aceea? îl întrerupse Piotr Petrovici, tocmai când Lebeziatnikov ajunsese la punctul cel mai interesant.
- Parcă dumneata nu ştii; ţi-am spus ieri şi am dezvoltat ideea referitoare la ritualuri.... De altfel, ai fost invitat şi dumneata, am auzit. I-ai vorbit ieri.
- Nu m-aş fi aşteptat niciodată ca această idioată muritoare de foame să bage în pomană toţi banii pe care i-a dat celalalt idiot... Raskolnikov. Am rămas uimit adineauri, pe când veneam încoace: ce pregătiri, ce băuturi!... A chemat nu ştiu câtă lume, dracu' ştie ce mai e şi asta! urma Piotr Petrovici, cautând să-l descoasă şi aducând vorba despre acest lucru cu un anumit scop. Cum? Zici că m-au poftit şi pe mine? întreba el, ridicând capul. Când? Nu-mi amintesc, în orice caz, n-am să mă duc. Ce să fac acolo? I-am vorbit ieri doar aşa, în treacăt, i-am spus că, fiind văduva unui funcţionar sărac, ar putea să obţină un ajutor material valorând cât salariul său anual. S-ar putea să fie ăsta motivul invitaţiei? He-he!
- Nici eu n-am de gând să mă duc, zise Lebeziatnikov.
- Fireşte. Dacă ai bătut-o. Se înţelege că te simţi stânjenit, he-he-he!
- Cine a bătut-o? Pe cine? se alarmă şi chiar roşi Lebeziatnikov.
- Păi dumneata n-ai bătut-o pe Katerina Ivanovna acum o lună? Am auzit ieri..... Iată câte parale fac toate convingerile! Ai cam sfeclit-o cu problema feminină! He-he-he!
Şi, ca şi când această idee i-ar fi adus o mângâiere, se apucă din nou să ţăcănească la abac.
- Prostii şi minciuni! se aprinse Lebeziatnikov, care se speria totdeauna când i se amintea aceasta poveste. N-a fost nimic! Lucrurile s-au petrecut altfel... Dumneata ai auzit greşit; este o calomnie! N-am făcut decât să mă apăr. Ea s-a năpustit cu unghiile asupra mea. Mi-a smuls un favorit... Orice om are dreptul să se apere. Şi pe urmă nu pot admite să fiu supus la violenţe... Din principiu. Pentru ca asta înseamnă aproape tiranie. Ce vrei: să fi stat drepţi în faţa ei? N-am făcut altceva decât să-i dau un brânci.
- He-he-he! chicoti din nou, cu răutate, Lujin.
- Mă zădăreşti fiindcă eşti rău dispus şi furios... Toate acestea-s fleacuri şi n-au nicio legătură cu problema feminină! Dumneata nu înţelegi; eu credeam că de vreme ce se admite că femeia este egală bărbatului în toate, chiar şi în forţa fizică (lucru care se afirmă de pe acum), atunci şi în acest caz trebuie să păstrăm egalitate în drepturi. Fireşte, mai târziu, am înţeles că, de fapt, această problemă n-ar trebui să existe, pentru că nici bătaia nu trebuie să existe, că în societatea viitoare bătaia este de neconceput... şi că, desigur, ar fi ciudat sa cauţi egalitate în bătaie. Nu sunt atât de prost... deşi bătaia există... adică nu va exista mai târziu, dar deocamdată exista... ptiu, drace! Cu dumneata te încurci cât ai zice peşte! Nu mă duc la pomană, nu pentru că a avut loc aceasta neînţelegere. Nu mă duc la pomană din principiu, ca să nu iau parte la prejudecata neroadă a pomenilor, asta este! De altfel, poate că am să mă duc ca să-mi bat joc... Păcat că n-au să vină popii. Altfel, m-aş duce neapărat.
- Adică. te-ai aşeza la masa altuia şi ai scuipa în farfurie şi în faţă pe care te-a poftit. Nu-i aşa?
- N-aş scuipa deloc, aş protesta în vederea unui scop util. Aş contribui indirect la propaganda civilizatorie a omului, pe care oricine este dator s-o facă pentru a-i forma pe ceilalţi şi, cu cât o face mai de-a dreptul şi răspicat, cu atât e mai bine. Pot să arunc o idee, o sămânţă... Din această sămânţă va creşte un fapt. Este oare jignitor? La început poate se vor simţi jigniţi, dar mai târziu vor vedea că le-am făcut un bine. La noi, de pildă, a fost învinuită ună, Terebiova (una care acum trăieşte în comună), că atunci când şi-a părăsit familia şi... a plecat cu unul, le-a scris părinţilor că nu vrea să trăiască în mijlocul prejudecăţilor şi că admite numai amorul liber; unii au zis atunci ca ar fi procedat prea brutal cu părinţii, ca putea să-i menajeze, să scrie mai delicat. După părerea mea, toate acestea sunt fleacuri şi nu trebuie sa te porţi delicat; dimpotrivă, tocmai aşa trebuie să protestezi. Uite, Varenţ trăise şapte ani cu bărbatul ei şi l-a părăsit, pe el şi pe cei doi copii, fără multă vorbă. I-a scris aşa: "Îmi dau seama că nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să-ţi iert niciodată că m-ai înşelat, tăinuindu-mi existenţa unei alte orânduiri sociale, alcătuită în comună. Am aflat-o abia de curând, de la un om mărinimos, căruia m-am dat, şi cu care voi înfiinţa o comună. Veorbesc deschis, pentru că socot că ar fi necinstit să te înşel. Rămâi cum vrei. Nu spera să mă aduci înapoi, este prea târziu. Îţi doresc să fii fericit." Iată cum trebuie scrise astfel de epistole!
- E aceeaşi Terebiova despre care mi-ai spus că e al treilea amor liber?
- De fapt, numai la al doilea, dacă ar fi să judecam drept! Dar de-ar fi şi la al patrulea sau la al cincisprezecelea, ce are a face? Dacă am regretat vreodată că mi-au murit părinţii, apoi e desigur acum. De câte ori n-am visat la protestul pe care l-aş fi făcut dacă ar mai fi fost în viaţă! Aş fi ticluit anume lucrurile... Parcă-i mare lucru să fii renegat de familie! Ptiu! Le-aş fi arătat eu! I-aş fi uimit! Zău, îmi păre rău că nu am pe nimeni!
- Ca să uimeşti! He-he-he! Ei, asta-i treaba dumitale, poţi să faci ce vrei, îl întrerupse Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunoşti pe fata răposatului, una slăbuţă, nu-i aşa? Este adevărat ce se spune despre dânsa, nu?
- Ei, şi? După părerea mea, adică după convingerea mea personală, este starea cea mai normală pentru o femeie. Şi de ce n-ar fi? Adică distinguons. În societatea contemporană, fireşte, situaţia ei nu este cu totul normală, fiindcă alegerea n-a fost liberă, însă în cea viitoare va fi întru totul normală, pentru că va fi liberă. Dar şi acum avea tot dreptul s-o facă; ea suferea şi poseda un fond, un capital, cum s-ar zice, de care avea tot dreptul să dispună. Bineînţeles, în societatea viitoare nu va fi nevoie de fonduri, iar rolul femeii va avea un alt rost, va fi condiţionat armonios şi raţional. În ceea ce o priveşte pe Sofia Semionovna, eu şi în clipa de faţă îi consider acţiunea drept un protest energic împotriva orânduirii sociale şi o stimez profund pentru asta; mă simt chiar fericit, când mă uit la ea!
- Păi, mi s-a povestit că tocmai dumneata ai făcut să fie dată afară din casă!
De data asta, Lebetzianikov se înfurie.
- Altă bârfă! urlă el. A fost cu totul, cu totul altceva! Nici gând. Katerina Ivanovna a născocit atunci întreaga poveste pentru că n-a înţeles nimic. Mie nici prin gând nu mi-a trecut să mă leg de Sofia Semionovna! Am căutat pur şi simplu să-i formez felul de a gândi, absolut dezinteresat, n-am căutat decât să trezesc protestul în sufletul ei... Eu n-aveam nevoie de altceva decât de protest, dar nici Sofia Semionovna, ea însăşi, nu mai putea să rămână în casa asta!
- Ai poftit-o să facă şi ea parte din comună?
- Dumneata râzi şi, dacă îmi dai voie să-ţi spun, destul de prosteşte. Nu înţelegi nimic! În comună nu există astfel de roluri. Comuna se organizează tocmai ca astfel de roluri să nu mai existe, în comuna rolul acesta îşi va schimba sensul pe care-l are astăzi şi ceea ce pare prostesc aici va fi inteligent acolo; ceea ce aici, în condiţiile actuale, este nefiresc, acolo va fi absolut natural. Totul depinde de ambiţia şi mediul în care trăieşte omul. Totul vine de la mediu, căci omul, prin el însuşi, nu înseamnă nimic. Sunt şi azi în raporturi foarte bune cu Sofia Semionovna, fapt care poate să-ţi servească drept dovadă că ea nu s-a considerat niciodată jignită de mine şi n-a văzut în mine un duşman! Da! Caut acum s-o atrag în comună, dar cu totul şi cu totul pe alt temei! De ce râzi? Vrem sa organizăm o comună nouă, deosebită, pe o bază mult mai largă decât cele de până acum. Am mers mult mai departe în convingerile noastre. Negăm mai multe lucruri! Dacă s-ar scula din mormânt Dobroliubov, ce aş mai discuta cu el! Cât despre Bielinski, l-aş face praf! Da! Iar până una-alta, o formez pe Sofia Semionovna. O fire minunată, minunată!
- Şi te foloseşti de această fire minunată, hai? He-he!
- Nu, nu! Defel! Dimpotrivă!
- Ei, cum: dimpotrivă? He-he! Auzi-l cum vorbeşte!
- Crede.mă! Şi apoi, ce motiv aş avea să mă ascund de dumneata, spune! Dimpotrivă: îmi pare chiar ciudat cât de sfioasă, cât de pură şi de ruşinoasă este cu mine!
- Şi dumneata, fireşte, o formezi.... he-he! Adică îi demonstrezi că ruşinea este o nerozie?
- Ba nu! Ba nu! O, cât de brutal, cât de prosteşte - iartă-mă - înţelegi dumneata cuvântul a forma! Nu pricepi nimic! Doamne, cât de puţin pregătit eşti! Noi vrem ca femeia să fie liberă şi dumneata nu te gândeşti decât la prostii!... Punând deoparte problema castităţii şi a pudorii feminine, socotind aceste prejudecăţi absolut inutile şi chiar absurde, admit pe deplin, da, pe deplin, felul ei curat de a se purta cu mine, fiindcă aşa vrea ea şi este dreptul ei. Fireşte, daca ea mi-ar spune singură: "Vreau să te am", m-aş socoti fericit, fiindcă fata îmi place foarte mult, dar acum, cel puţin, nimeni nu se poarta cu dânsa mai politicos şi cu mai multă stimă decât mine, nimeni nu-i respectă mai mult demnitatea... aştept, sper - şi atâta tot!
- Mai bine i-ai dărui ceva! Pun pariu că la una ca asta nu te-ai gândit!
- Ţi-am mai spus: nu pricepi nimic! Fireşte, situaţia ei este acum aşa cum este, dar problema se pune altfel! Cu totul altfel!
Dumneata o dispreţuieşti. Văzând faptul în sine, pe care, absolut greşit, îl consideri vrednic de dispreţ, refuzi să priveşti uman o fiinţă omenească. Nici nu ştii ce fel de fire are Sofia Semionovna! Îmi pare rău că în ultima vreme a cam încetat să citească şi nu mai ia cărţi de la mine. Altădată lua. Păcat, de asemenea, că în pofida energiei şi a hotărârii ei de a protesta - ceea ce a dovedit cu prisosinţă - este prea puţin de sine stătătoare, prea puţin independentă, cum s-ar zice, nu are curajul negaţiei, ca să rupă definitiv cu unele prejudecăţi şi... prostii. Cu toate acestea, unele probleme le înţelege perfect. A înţeles, de pildă, cât se poate de bine problema sărutatului de mână, adică a înţeles că un bărbat, sărutând mâna unei femei, o insultă, arătându-i prin aceasta că nu o consideră egală. Această problemă s-a dezbătut la noi şi i-am lămurit-o imediat. A ascultat, de asemenea, cu multă atenţie despre asociaţiile muncitoreşti din Franţa. Acum încerc să-i explic problema intrării libere în odaie în societatea viitoare.
- Asta ce-o mai fi?
- În ultimul timp, s-a dezbătut problema dacă un membru al comunei are dreptul să intre în odaie la alt membru al comunei, bărbat sau femeie, la orice oră... şi am stabilit că are dreptul...
- Dar dacă acela sau acea în momentul respectiv îşi satisface necesităţile fireşti? He-he-he!
Andrei Semionovici se înfurie.
- Dumneata nu te gândeşti decât la aceste afurisite "necesităţi fireşti"! strigă el cu ură. Ptiu, ce furios sunt şi cât de rău îmi pare că, expunând sistemul, am pomenit prea devreme despre aceste necesităţi blestemate! La dracu'! Este un obstacol de netrecut pentru toţi cei de teapa dumitale şi ceea ce este mai prost e că te iau în bătaie de joc înainte de a pricepe despre ce este vorba! Şi parcă tot ei ar avea dreptate! Parcă s-ar mândri cu nu ştiu ce! Ptiu! De câteva ori am susţinut că această problemă trebuie expusă noilor adepţi abia la sfârşit, după ce s-au convins de sistem, după ce omul s-a format şi e bine dirijat pe făgaşul noilor concepţii. Spune-mi şi mie, te rog, ce găseşti atât de ruşinos şi vrednic de dispreţ în lăzile de gunoi, bunăoară? Eu primul sunt gata să curăţ o ladă de gunoi! Şi nici măcar nu e vorbă de jertfă! Este o muncă nobilă, o activitate folositoare societăţii, care face cât oricare alta şi, desigur, este infinit mai de preţ decât activitatea unui Rafael sau Puşkin, tocmai fiindcă este mai folositoare!
- Şi mai nobilă, mai nobilă, he-he!
- Ce-i aceea, mai nobilă? Nu înţeleg astfel de expresii în definirea activităţii umane. "Mai nobilă", "Mai mărinimoasă" - prejudecăţi pe care le reneg! Tot ce este folositor omenirii, este şi nobil. Nu pricep decât cuvântul: folositor! Chicoteşte cât vrei: dar aşa este!
Piotr Petrovici râdea tare. Isprăvise de numărat şi-şi strânsese banii. De altfel, o parte o lăsase, nu ştiu pentru ce, pe masă. "Problemă lazilor de gunoi", deşi atât de neînsemnată, fusese, în câtevă rânduri, motivul rupturii şi neînţelegerii dintre Piotr Petrovici şi tânărul lui prieten. Mai stupid era că Andrei Semionovici se înfuria de-a binelea. Iar Lujin se distra pe socoteala lui şi, în clipă de faţă, mai ales, avea chef să-l scoată din sărite.
- Eşti furios din pricina insuccesului pe care l-ai avut ieri, şi te legi de mine, izbucni, în sfârşit, Lebeziatnikov care, în general, cu toată "independenţa" lui şi cu toate "protestele", parcă nu îndrăznea să-l atace pe Piotr Petrovici şi se purta respectuos cu el, cum fusese obişnuit mai înainte.
- Mai bine spune-mi, îl întrerupse de sus şi cu năduf Piotr Petrovici, poţi dumneata... sau mai bine zis: eşti cu adevărat atât de bine cu sus-pomenita tânără persoană ca s-o pofteşti chiar acum, în clipa asta, să vină aici, în odaie? Mi se pare că s-au înapoiat de la cimitir... îi aud umblând de colo-colo... Aş vrea s-o văd pe persoana aceea.
- Pentru ce? întrebă, mirat, Lebeziatnikov.
- Trebuie să-i vorbesc. Mâine-poimâine am să mă mut de aici şi de aceea aş vrea să-i comunic.... De altfel, poţi să rămâi aici în timp ce am să-i vorbesc. E chiar mai bine aşa. Altfel, ai fi în stare să crezi Dumnezeu ştie ce.
- N-am să cred nimic.... Am întrebat numai dacă ai treabă cu ea şi, dacă ai, nu-i nimic mai uşor decât s-o aduc aici. Mă duc chiar acum. Fii pe pace, n-am să te încurc.
Într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se înapoie cu Sonecika. Fata părea grozav de mirată şi, după obiceiul ei, intră sfioasă. Se sfia totdeauna şi se temea grozav de oameni noi, de cunoştinţe noi, se temuse de ei şi altădată, în copilărie, iar acum cu atât mai mult...
Piotr Petrovici o întâmpină "amabil şi politicos", dar cu o uşoară nuanţă de familiaritate veselă care, de altfel, după părerea lui, era cât se poate de potrivită pentru un om atât de serios şi de respectabil ca dânsul în raport cu o persoană atât de tânară şi interesantă dintr-un anumit punct de vedere. Se grăbi deci s-o "încurajeze" şi o aşeză la masa în faţa lui.
Sonia se aşeză, privi de jur împrejur: la Lebeziatnikov, la banii care zăceau pe masă, la Piotr Petrovici şi nu-şi mai luă ochii de la el, ca şi cum nu şi-ar fi putut dezlipi privirea de faţa lui. Lebeziatnikov porni spre uşă. Piotr Petrovici se sculă, îi făcu semn Soniei să rămână pe loc, şi-l opri pe Lebeziatnikov în prag.
- Raskolnikov a venit? Este acolo? întrebă el în şoaptă.
............................................................................
