„Fii tu însuţi. Lumea adoră originalul!” 
                       Ingrid Bergman

Balaurul cu şapte capete

              E mult, foarte mult de atunci.

    Pe vremea aceea era stăpân peste tot Cerul şi Pamantul un zeu foarte puternic. Şi când fu aproape de moarte, zeul acesta împărţi moştenirea lumii întregi între cei doi băieţi şi o fată pe care îi avea.
     Fetei, pe care o chema Amaterasu, îi dădu Soarele; baiatului mai mare, numit Susanoo, îi dărui Marea, iar celui mai mic, Luna, fiindcă era de pe atunci o fire liniştită; chipul lui blând se poate vedea şi azi când e lună plină.
     Amaterasu fu fericita cu alegerea părintelui ei. Îşi luă numaidecât împărăţia în primire, bucuroasă că poate face atâta bine oamenilor, animalelor şi plantelor, cu căldura şi lumina Soarelui.
     Din toti trei, Susanoo nu fu de loc mulţumit cu moştenirea primită şi se arătă foarte supărat cu Marea, partea ce-i venise lui.
     - Dar ce? Eu stau într-un loc umed şi rece, în timp ce sora-mea se răsfaţă în căldură?
     De necaz, se repezi pe Cer, dădu buzna în odaia frumoasă dinăuntru Soarelui, unde surioara lui învăţa pe fetiţe să ţeasă pânza în fire de aur şi de argint, se năpusti pe gherghefuri şi pe razboi, le strică şi le rupse firele, băgând groaza în bietele fete.
     Amaterasu, înspăimântată, o rupse la fugă afară şi se ascunse într-o peşteră din creierul munţilor.
    Şi cum se închise în peşteră, cum se cufundă toată lumea în întuneric beznă, că doar ea era Zeiţa Soarelui şi putea sa faca lumină ori întuneric dupa bunul ei plac. Ba, oamenii spuneau ca lumina Soarelui izvorăşte din ochii ei strălucitori.
     Atunci ceilalţi Zei rămaşi în intuneric au fost tulburaţi şi deznădăjduiţi. Ce să facă ei, să aducă iarăşi lumina pe lume? S-au chibzuit în tot felul şi iată ce au hotarât: şi-au amintit ca Amaterasu era din fire curioasă - că de! doar era femeie  şi au pus pe o alta zeiţă să danseze în faţa peşterii unde se ascunsese Amaterasu; iar în jurul dănţuitoarei, ceilalţi Zei au început să cânte şi să râdă, ba au mai pus şi pe cocoşi să le dea ajutor.
     Când a auzit atâta zgomot, Amaterasu, curioasă, a crăpat niţel intrarea peşterii, ca sa vadă ce e. Zeii, care atâta aşteptau, i-au pus în faţă o oglindă şi i-au strigat:
     - Uită-te aici, la aceasta nouă zeiţă, mai frumoasă decât tine!
     Amaterasu, care vedea pentru prima oară o oglindă, nu şi-a închipuit că ceea ce privea ea acolo nu era decât chipul ei răsfătat în oglindă. Şi, din ce în ce mai curioasă să vadă cum dansează noua zeiţă, a ieşit afară.
     Atunci, un zeu voinic, care se aţinea la gura peşterii cu un bolovan cât toate zilele, a astupat repede intrarea, încât zeiţa, rămânând afară, n-a avut altceva de făcut decât să se întoarcă în odaia sa din Soare.
     Iar pe fratele ei zeii l-au pedepsit, de teamă să nu mai facă vreo pozna, dându-l afară din lumea zeilor.
     Bietul Susanoo, izgonit din Cer, a fost silit să se coboare pe pământ.

    Aci, pe când se plimba pe marginea unei ape mari zări pe un om bătrân şi o femeie bătrână, ţipând şi plângând şi îmbrăţisând pe fata lor.
    - Ce e? Ce va bociţi? întrebă Susanoo.
    - Uite, spuse moşul, am avut opt fete; da, vedeţi dumneavoastră, lângă coliba unde locuim e o baltă şi-n baltă şade un balaur grozav de mare.
    - Un balaur cu opt capete, zise baba.
    - Şi în fiecare an o dată, balaurul iese de acolo şi ne mănâncă câte un copil. Acu am mai ramas doar cu fata asta şi azi e ziua când balaurul trebuie sa iasă s-o inghită şi pe ea.
     Şi bieţii oameni se puseră iar pe plâns.
    - Nu vă fie frică, le spuse Susanoo. Eu pot să vă scap de fată. Uite ce sa faceţi: luati opt hârdaie mari, umpleţi-le cu rachiu tare, puneţi-le unul lângă altul, într-un loc, şi plecati de acolo.
    Oamenii aşa făcură. Şi abia isprăviră treaba, că şi zăriră dihania apropiindu-se. Era aşa de lungă, că de abia îşi târa corpul de opt dealuri şi opt văi.
    Acu balaurul avea el opt capete, dar avea şi opt nasuri, aşa că pe fiecare nas îl gadila mirosul tare de rachiu.
    Băgă câte un cap în câte un hârdău şi bău, şi bău, până ce se îmbătă mort, de i se bălăbaneau balaurului cele opt capete somnoroase, ameţite de băutură.
    Când adormi bine, Susanoo, care atâta aştepta, se repezi cu sabia sa şi îi tăie pe rând toate cele opt capete, iar pe urmă îi sfârtecă şi corpul în bucăţi.
    Dar când să-i taie coada, ce să vezi, lucru de mirare! Sabia i se frânse în două. Şi pentru că balaurul murise, de nu mai era nicio primejdie, se apropie mai bine sa caute în coada balaurului şi dădu de o sabie cum nu se poate mai frumoasă, împodobită cu pietre scumpe.
    Când văzură moşneagul şi baba dihania răpusă şi singura lor fiică ce le mai rămăsese, vie şi nevătămată, nu mai putură de fericire. Cu ei veni şi fata să-i mulţumească, şi cum era chipeşă şi mândră, Susanoo o îndrăgi şi se însură cu ea. Dar cu fata se purta foarte blând, nu cum făcuse cu soru-sa.
     Şi locuiră fericiţi la un loc cu părinţii fetei. Iar când, după mulţi ani, muri moşul şi baba, şi, mult mai târziu muri Susanoo cu nevasta-sa, sabia cu pietre pretioase rămase moştenire copiilor lor, şi pe urma nepoţilor şi strănepoţilor, şi tot aşa din tată în fiu, până ce ajunse în mâinile Mikadoului, împaratul Japoniei care o păstrează bine, ca pe cea mai scumpă comoară.

„Arta de a fi fericit îşi are secretul în priceperea de a extrage fericirea din lucrurile mici!” 
                                     Henry Ward Beecher

Povestea unui om leneş, Ion Creangă

           Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.

        Aşa era pe vremea aceea.
        Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
        - Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
        - Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
        - Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
        - I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
        - Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
        - Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
        - Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
        - Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
        - Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
        - Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
        Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
        - Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
        Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
        - Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
        Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
        Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
        Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
        Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

  "Nimic nu ne înşală mai mult decât propria noastră gândire."
                            Leonardo Da Vinci